Capra neagră

Capra neagră este un mamifer din ordinul Artiodactyla (Ungulate), familia Bovidae
(Cavicorne), Rupicaprinae. Ungulatele (Artiodactile sau Paricopitate) sunt ierbivorele
mari cele mai diversificate şi cu succes maxim în cadrul faunei actuale de pe Terra,
speciile acestui ordin fiind răspândite natural în medii de viaţă foarte diverse de pe
toate continentele cu excepţia Australiei şi Antarcticii. Paricopitatele au întotdeauna
degetul 3 şi 4 bine dezvoltate, iar degetul 2 şi 4 sunt reduse, vestigiale sau lipsesc
complet, aşa cum întotdeauna lipseşte complet degetul 1. Speciile actuale ale
ordinului se cifrează pe la 210 fiind clasificate în 10 familii actuale printre care porci,
pecarii, hipopotami, cămile, girafe, cerbi, bovide etc. Pe lângă familiile actuale, se
cunosc 18 familii de artiodactile exclusiv fosile. Ordinul a apărut pe la începuturile
Eocenului, acum circa 55 milioane de ani, dar marea radiaţie adaptivă a
rumegătoarelor sa produs în Oligocen. Mare parte din evoluţia filogenetică a
artiodactilelor sa petrecut în Eurasia. Cercetări recente la nivel molecular duc la ideea
că Cetaceele sunt apropiat înrudite cu hipopotamii, în aşa măsură de apropiate încât
chiar sa ajuns ca unii autori să comaseze artiodactilele cu cetaceele într-un singur
ordin numit „Cetartiodctyla”. Artiodactilele actuale sunt împărţite în trei subordine.
Subordinul Suiformes cuprinde 3 familii: Suidae (porci), Tayassuidae (porci pecarii)
şi Hippopotamidae (hipopotami). Subordinul Tylopoda cuprinde o singură familie,
Camelidae (cămile, lame). Subordinul Ruminantia cuprinde 6 familii: Tragulidae,
Moschidae, Giraffidae, Cervidae, Antilocapridae şi Bovidae. Oricum, filogenia
artiodactilelor va mai suferi modificări pe parcursul avansării cercetărilor
paleontologice şi moleculare.

Subordinul Ruminantia cuprinde speciile cele mai evoluate dintre artiodactile.

Stomacul are 4 (uneori doar 3) compartimente, unde microorganismele fac posibilă
digerarea celulozei, altfel imposibil de digerat.

Familia Bovidae cuprinde speciile de antilope, oi, capre şi taurine. Masculii de la

toate speciile, precum şi femelele unor specii prezintă coarne care nu se ramifică,
aceste coarne fiind ataşate de osul frontal al craniului. Coarnele sunt formate dintr-o
parte internă osoasă, care este acoperită de o teacă cheratinoasă. Familia Bovidae are
9 subfamilii: Aepycerotinae, Alcelaphinae, Antilopinae, Bovinae, Caprinae,
Cephalophinae, Hippotraginae, Peleniae şi Reduncinae.

Subfamilia Caprinae. Rupicapra rupicapra şi Rupicapra pyrenaica sunt cele două

specii ale genului, care împreună cu alte genuri sunt cuprinse în subfamilia Caprinae.
Specia numită acum Rupicapra rupicapra, a fost descrisă şi denumită ştiinţific Capra
rupicapra, de către Linne în 1758, iar genul Rupicapra a fost înfiinţat de către
Blainville în 1816, astfel că actualmente denumirea speciei este Rupicapra
rupicapra. „ (…) „Rupicapra” derivă din „rupes” ce înseamnă râpă stâncoasă,
stâncă, iar „capra” defineşte animalul ca atare – deci „capră de munte înalt”
(Manolache Lucian, Dissescu Gabriela, Mic atlas cinegetic românesc – Mamifere,
Editura Ceres, Bucureşti, 1977, pg. 32-41)”. Denumirea engleză de chamois, este
preluarea termenului francez care desemnează specia şi înseamnă capră sălbatică.
 
Habitatele preferate ale caprelor negre sunt stâncării cu bolovani  acoperiţi de licheni,
circuri glaciare cu pete de zăpadă persistente până la mijlocul verii, grohotişuri şi
jnepenişuri întinse.

Capra neagră, ca relict glaciar. Paleontologie. În perioadele glaciare cuaternare,

caprele negre trăiau pe stepele reci, împreună cu mamutul, rinocerul lânos şi alte
specii azi dispărute. În peşterile din Spania şi Franţa apar picturi rupestre
reprezentând şi capre negre, ceea ce denotă că oamenii preistorici le vânau în acea
perioadă, împreună cu mamuţii, rinocerii, antilopele şi bizonii. Odată cu încălzirea
climatului postglaciar, caprele negre s-au retras în zonele montane înalte, unde
climatul actual seamănă climatului stepelor din perioadele glaciare. Astfel, specia
poate fi considerată specie relict glaciar.
Răspândire. Actualmente, populaţiile izolate ale speciei sunt prezente în masive
muntoase din Europa Centrală, de Est şi de Sud şi în Orientul Apropiat, mai exact în
Pirinei, Alpi, Carpaţi, Balkani, Abruzzo, Caucaz, Asia Mică etc. Exemplare
provenind din Austria au fost introduse în 1907 în Noua Zeelandă, dar fără controlul
prădătorilor populaţia a crescut vertiginos, producând degradarea vegetaţiei naturale.
În Noua Zeelandă, caprele negre sunt şi azi vânate, împreună cu celelalte specii
europene, asiatice, africane şi americane introduse de către om în stilul stupid,
inconştient al introducerilor de noi elemente într-o faună naturală. În Carpaţii noştri,
populaţii naturale există în Bucegi, Piatra Craiului, Făgăraş, Retezat, Parâng, Ţarcu,
Căpăţânii. În Rodnei au fost reintroduşi. Colonizări artificiale au fost făcute în
diferite arii montane, cum sunt Ceahlău, Hăşmaş, Apuseni, etc.

Subspecii de Rupicapra rupicapra. Fiind o specie a cărei populaţii sunt izolate unele
de altele în diferitele masive muntoase, evident că pe parcursul evoluţiei lor izolate,
populaţiile s-au diferenţiat între ele, actualmente ele fiind considerate subspecii
diferite.
Ca şi sistematica artiodactilelor şi sistematica speciei Rupicapra rupicapra este în
schimbare. Dacă ne uităm în anexa 2 a Directivei Habitate a Uniunii Europene,
(această anexă referindu-se la speciile de animale şi plante de interes comunitar, ale
căror conservare necesită desemnarea de arii speciale de conservare), vedem că
apare Rupicapra pyrenaica ornata şi în paranteză Rupicapra rupicapra ornata, ceea
ce arată că această unitate taxonomică este considerată când aparţinând
speciei Rupicapra rupicapra, când speciei Rupicapra pyrenaica.
Conform lui Corbet 1978, subspeciile de capră neagră sunt:

Rupicapra rupicapra
1. rupicapra, cu areal în Alpi, Tirol, Slovenia.
2. pyrenaica, Bonaparte, 1845, cu areal în Pirinei.
3. cartusiana, Couturier, 1938, cu arealul în masivul Chartreuse, Isère, Franţa.
4. parva, Cabrera, 1911, cu arealul în nord-vestul Spaniei
5. ornata, Neumann, 1899, cu arealul în Abruzzi, Apenini, deci limitat la Italia.
6. balcanica, Bolkay, 1925, cu arealul în Munţii Balkani şi Grecia.
7. carpatica, Couturier, 1938, cu arealul în Carpaţi, mai exact o parte din Carpaţi,
deoarece în Tatra, care aparţine tot de Carpaţi, trăieşte subspecia tatrica.
8. tatrica, Blahout, 1972, cu areal în Tatra.
9. caucasica, Lydekker, 1910, are arealul în Caucaz.
10. asiatica, Lydekker, 1908, cu areal în zone montane din Anatolia, Asia Mică deci
Turcia.
Statutul conservării speciei. Considerată în totalitatea ei, capra neagră este o specie
care nu este în pericolul dispariţiei. Dar dacă luăm în considerare diferitele sale
subspecii, situaţia este mult mai sumbră. Unele subspecii sunt pe Lista Roşie a
Speciilor de Animale Periclitate publicată de IUCN în 1996. Astfel, Rupicapra
rupicapra caucasica este clasificată ca vulnerabilă (vulnerable), Rupicapra rupicapra
tatrica este clasificată ca periclitată cu dispariţia (endangered), Rupicapra rupicapra
cartusiana este considerată ca subspecie critic periclitată cu dispariţia (critically
endangered), iar despre Rupicapra rupicapra asiatica datele sunt insuficiente.

Situaţia actuală a subspeciilor de capră neagră.

 
Rupicapra rupicapra tatrica, subspecie endemică pentru Tatra Înaltă, este
caracterizată de dimensiuni mici, greutatea unui exemplar variind între 24 şi 36 kg.
Subspecia având un areal insular restrâns era a priori susceptibilă impactului antropic,
iar în ultima perioadă, în special ca rezultat al intensificării turismului,  populaţia
prezintă o rapidă reducere. În anul 2000, recensământul a arătat existenţa a 198 de
exemplare în Parcul Național Tatra.
 
Rupicapra rupicapra balcanica, este prezentă, printre altele, şi în Bulgaria. În
Bulgaria, conform datelor lui Ninov N., Mikhailov Ch., Les Chamois – Rupicapra
rupicapra balcanica, en Bulgarie, Abstracts of the International Symposium „The
problem and Gestion of the Chamois Populations”, Bucharest, 18th September 1997,
de la 880 de exemplare în anul 1953, s-a ajuns la 1.870 de exemplare de capre negre
în anul 1997. În Parcul Naţional Pirin caprele negre ocupă o arie de 24.153 ha (Ninov
N., Mikhailov Ch., Grantcharov G., La propagation et les caracteristiques des
populations de chamois Rupicapra rupicapra balcanica dans le Parc National de
Pirine, Abstracts of the International Symposium „The problem and Gestion of the
Chamois Populations”, Bucharest, 18th September 1997).   
După datele lui Catusse M., La gestion du Chamois dans les Alpes Francaises,
Abstracts of the International Symposium „The problem and Gestion of the Chamois
Populations”, Bucharest, 18th September 1997, în Alpii Francezi între anii 1988 şi
1994 suprafaţa ocupată de populaţia de capre negre a crescut cu 20 %, dar în această
lucrare nu se dau cifre referitoare la numărul de exemplare sau densitatea lor în aria
analizată.

După datele lui Ceranic A., Ecological characteristics of Chamois Rupicapra r. Linne

populations from Serbia, Abstracts of the International Symposium „The problem and
Gestion of the Chamois Populations”, Bucharest, 18th September 1997, în Serbia
există patru populaţii distincte, cu datele pentru ele estimate la 01 aprilie 1997:
-în vestul Serbiei în Tara, pe 7.000 ha, cu o capacitate de suport pentru 630 de
exemplare sunt în realitate doar 230 de exemplare (90 masculi, 140 femele, sex ratio
de 1:1,6);

-în sud-vestul Serbiei la Prokletije, pe 24.000 ha, cu capacitate de suport pentru 720
exemplare, sunt în realitate doar 250 exemplare (100 de masculi şi 150 de femele, cu
sex ratio 1:1,5);

-în sud-estul Serbiei, in Sara, pe 30.000 ha, există o capacitate de suport pentru 1.800
exemplare dar există doar 700 (220 masculi şi 480 femele, cu un sex ratio de 1:2,2);

-în estul Serbiei, în Kucaj, pe 5.000 ha, există o capacitate de suport pentru 440
exemplare, dar există doar 260 (110 masculi şi 150 femele, cu un sex ratio de 1:1,4);

Dacă adunăm datele lui Ceranic, vedem că în aria studiată există o capacitate de
suport pentru 3.590 exemplare, dar există în realitate doar 1.440 capre negre, ceea ce
reprezintă o acoperire de doar 40 % a capacităţii de suport a habitatului.
Ce putem învăţa din proiectele de repopulare şi colonizare de capre negre în alte ţări?
În Jugoslavia (iar ulterior Serbia şi Muntenegru): Metoda capturării caprelor negre vii
cu ajutorul unor plase întinse şi gonirea animalelor spre ele de către un număr mare
de gonaci, era folosită şi în fosta Jugoslavie. Exemplarele astfel capturate erau
folosite pentru repopulări sau populări. Metoda are neajunsul că o zonă mare trebuie
perturbată de gonaci, care deranjează animalele sălbatice, care vor evita ulterior aria
în care s-au făcut capturările (Hadzi-Pavlovic M., Le capture des chamóis vivants en
Serbie de l’Est, Abstracts of the International Symposium „The problem and Gestion
of the Chamois Populations”, Bucharest, 18th September 1997).

Conform lui Marinovic L, Potential stands for chamois growing up in Serbia

mountains, Abstracts of the International Symposium „The problem and Gestion of
the Chamois Populations”, Bucharest, 18th September 1997, imigrarea caprelor negre
şi colonizarea naturală a unor noi habitate în munţii din Serbia a fost observată în
estul ţării în canioanele Djerdap şi Zlot, unde populaţii de capre negre s-au instalat în
anii 1964 şi 1984. „Instalarea spontană în noi habitate nu dă garanţia supravieţuirii
şi formării de populaţii optime, din cauza numărului mic al exemplarelor iniţiale,
aflate sub nivelul minim biologic. Factorii antropogeni şi cei de protecţie sunt
decisivi. (…) În canionul Drina al P. N. Tara, în 1996 au fost evaluate 60 de capete,
chiar dacă în 1992 erau 500 de capete. Populaţia din Sara este mai puternică,
numărând circa 500 de capete, 25% din capacitatea optimă. În munţii Prokletije
vânătoarea este restricţionată, din cauza stocurilor foarte mici, de 240 de capete. În
noile locuri populate în Djerdap şi Zlot, populaţiile care trăiesc în canioane sunt
stabile, numărând 120-150 de capete. Stâncăriile şi canioanele cu vegetaţie xerofilă
şi submediterană, sunt potenţiale locuri de colonizare a caprelor negre, ca şi
păşunile din munţi înalţi, care susţin deja turmele de oi domestice. Conform
condiţiilor de mediu şi experienţei din terenurile de vânătoare de la Djardap, Tara,
stânca Zlot şi Rtanj, care sunt de condiţii de clasa întâi, a fost determinată o
densitate populaţională de 8-10 capete pe 100 de hectare, care periodic creşte la 12-
14 la 100 de hectare. Până acum, pe stânca Zlot, numărul de 120 capete la 800 de
hectare dă o densitate mai mare de 15 la 100 hectare, dar acolo sunt observate
emigrări spontane spre noi locuri din munţii Kucaj de sud. Populaţii de calitate bună
trăiesc acum în P. N. Durmitor – circa 1.800 de capete, dar prinderea animalelor cu
capcane nu este rezolvată, deci animalele nu sunt disponibile în scopul colonizărilor.
Capre negre valoroase sunt primite din România şi Macedonia, de pe terenurile de
vânătoare Karadzica Pelister (2500 capete). Putem concluziona că stâncăriile,
canioanele şi munţii de altitudine redusă, sub 1.300 m, sunt terenuri de calitate bună,
de bonitate I şi II, cu densităţi de 8-10 la 100 ha, iar în zonele termofile chiar 12 la
100 ha. Dimensiunea minimă a unei suprafeţe de vânătoare potenţiale, nu trebuie să
fie mai mică de 1.000-1.500 hectare, cu o populaţie de 100-120 de capete.
Ecosistemele potenţiale, stâncării, canioane şi munţi de altitudine redusă din Serbia,
ocupă 170.000 de hectare, făcând posibilă viaţa pentru 13.000 de capete.”
În Serbia de Est, în zona Porţilor de Fier de pe Dunăre, au fost capturate cu capcane
11 capre negre în perioada 1982 şi 1983, capre care au fost transporate la 200 km şi
au format baza unei noi populaţii, foarte viguroase, care a ajuns la peste 100 de
exemplare (Hadzi-Pavlovic M., 1997).

Este important pentru noi faptul că în Carpaţi trăiesc caprele negre cele mai
viguroase şi cu dimensiunile cele mai mari. Caprele negre carpatine au fost descrise
ca subspecie aparte, Rupicapra rupicapra carpatica, de către M. Couturier în 1938.
Acesta a descris subspecia „fără a fi umblat prin munţii noştri la acea dată,
descrierea şi denumirea distinctă realizându-le numai pe baza unor trofee şi date
ştiinţifice primite de la noi din ţară. Cam la treizeci de ani de la botez, bătrânul naş a
urcat prin munţii noştri, a admirat frumuseţea locurilor şi vigoarea sălbăticiunilor
de la noi şi încă odată şi-a zis lui şi nouă că trebuie să fim mândri şi să ştim să
păstrăm această podopabă ce se află numai în Carpaţi. (Manolache Lucian,
Dissescu Gabriela, 1977)”
Greutatea caprelor negre adulte, în general, deci la toate subspeciile ei, variază între
14 şi 62 kg. Exemplarele din Carpaţi cântăresc în medie mai mult decât cele din alte
arii geografice. Ţapii din Carpaţi pot atinge 60 kg, iar în Retezat a fost împuşcat un
ţap de 62 kg şi o capră de 51 kg (Pop Ionel, Homei V., Mamifere din România, vol 2,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, pg. 44-66). Comparativ, caprele negre din Alpii
bavarezi au circa 32 kg, cele din Pirinei 25-36 kg.
Descrierea caprelor negre din Carpaţi. Datele generale se referă la caprele negre în
general, iar dimensiunile corporale se referă la subspecia carpatică. Date biometrice.
Înălţimea la greabăn este de 70-90 cm. Lungimea adultului, de la vârful botului până
la baza cozii este de 125-135 (140) cm. Coada în sine este de 6-8 cm dar împreună cu
părul ajunge la 10-15 cm. Blana. Culoare, structură, năpârlire. Coloritul blănii de pe
cap este caracteristic. Pe frunte o pată albă se întinde din zona dintre coarne până la
vârful nasului. Botul este acoperit de păr, doar zona din imediata apropiere a nărilor
şi o mică fâşie pe marginea buzei superioare fiind nude. O bandă neagră lată se
întinde de la buza superioară şi vârful nasului, peste ochi, până la zona dintre baza
urechilor şi baza coarnelor. La exemplarele bătrâne, limitele dintre benzi devin mai
şterse, iar capul are o tentă cenuşie. Pe mandibulă, bărbie şi până la partea inferioară
a gâtului, este o mare pată alburie.

Exemplarele din Carpaţi au culoarea blănii ruginiu-roşcat-cărămiziu pe perioada de

vară, iar pentru iarnă, blana are culoarea brun-închis-ciocolatiu spre negru. Blana de
iarnă are peri lungi de 10-20 cm, sub care este o lână termoizolatoare densă. Iarna
perii lungi din blană au vârful alb, mai ales la ţapi. O coamă de peri mai lungi şi mai
închişi la culoare se întinde de pe cap, pe spate până la baza cozii, perii putând atinge
în perioada de iarnă lungimea de 25 cm la ţapi. Aceşti peri sunt consideraţi trofeu de
vânătoare şi sunt numiţi „barba caprei negre”. Pe partea inferioară a pieptului şi pe
abdomen, blana este alburie, iar picioarele, mai jos de genunchi, sunt negre. Pe
flancul posterior al picioarelor din spate apare „oglinda” o pată ovală cu blană
alburie. Petele de culoare deschisă de pe cap, gât şi oglinda au o tentă gălbuie pe
timpul verii, iar pentru perioada de iarnă, albul lor devine aproape imaculat, mai ales
la ţapi. Sub perii lungi ai blănii se găseşte un strat de lână cu rol termoizolator, fiind
formată din peri de circa 3 cm.

Există o năpârlire de primăvară, când în aprilie-mai se schimbă blana de iarnă în cea

de vară, iar pe la sfârşitul verii năpârlirea de toamnă schimbă blana de vară în cea de
iarnă, această năpârlire fiind completă până în octombrie. Evident, blana de iarnă este
mai lungă decât cea de vară. Coama năpârleşte o siungură dată pe an, perii săi
începând să crească prin mai şi ajungând la dimensiunea maximă la sfârşitul lui
decembrie, pierzându-se apoi la năpârlirea de primăvară. Temperatura
corpului. „Temperatura corpului caprelor negre este ridicată, de obicei 39-39,3
grade C. Când animalul e obosit sau rănit, se ridică până la 42,8 grade C. De aceea,
când vânătorul goleşte un exemplar îndată după moarte, are senzaţia că i se frige
mâna. (Pop Ionel, Homei V., Mamifere din România, 1973)”
Adaptări particulare ale speciei. Libertatea de a se mişca nestingherite pe grohotişuri
şi pe versanţi stâncoşi abrupţi: capra neagră atrage atenţia prin grupurile de indivizi
ale ciopoarelor sale, prin salturile de pe o stâncă pe alta şi pe alta şi pe alta, prin
graţia, viteza şi siguranţa mişcărilor pe colţurile de piatră pe care alte vietăţi se mişcă,
eventual, cu mare dificultate. Fiind o specie paridigitată şi unguligradă, capra neagră
calcă pe unghiile de la câte două degete ale fiecărui picior. Ca o adaptare la viaţa pe
stâncării, caprele negre au unghiile modificate, astfel că partea externă a unghiei este
foarte rezistentă şi elastică, de natură cornoasă şi se termină inferior printr-o margine
ascuţită, care mărgineşte o concavitate centrală. „Dacă privim lateral un picior de
capră neagră, constatăm că la vârful unghiei către sfârşitul tălpii se formează o
boltă, în aşa fel încât capra neagră calcă pe extremităţile piciorului ca pe nişte
adevăraţi colţari! (Manolache Lucian, Dissescu Gabriela, 1977)” Creşterea unghiei
completează uzura datorată alergatului pe substratul dur. Cele două degete pot fi
îndepărtate, împiedicând alunecarea. Când caprele negre coboară pe zone foarte
abrupte, pintenii reprezentaţi de unghiile de la degetele scurte (perechea de degete
atrofiate, scurtate) ajung să asigure un plus de stabilitate.
 
Organele de simţ. Văzul, auzul, olfacţia sunt toate foarte perfecţionate. Ochii au irisul
cafeniu închis. Auzul. Urechile sunt foarte mobile, au vârf ascuţit, frecvent vârful
având un smoc de păr evident, dar totuşi mic.

                 
Atât masculii cât şi femelele au coarne, care sunt asemănătoare la cele două sexe,
fiind de culoare neagră, mai rar cenuşiu închis. Suprafaţa mată a coarnelor devine
lucioasă în părţile anterioare şi exterioare ale lor, locurile unde acestea sunt frecate de
diferite obiecte, de vegetaţie etc. Coarnele drepte la bază se ridică aproape vertical de
pe axa cranio-facială şi devin puternic curbate în treimea lor superioară, având forma
unor cârlige. Lungimea coarnelor poate atinge 32 cm. Coarnele masculilor sunt mai
puternice, mai groase şi mai încovoiate. Încovoierea coarnelor masculilor poate
ajunge la 180 grade, cea ce înseamnă că vârful cornului este orientat în jos. La
femele, curbura este de 90-135 grade, la zona de încovoiere existând un unghi
aproximativ drept. Coarnele sunt de origine epidermică, sunt permanente, deci ele nu
sunt schimbate pe parcursul vieţii cum se întâmplă la cervide. În structura lor,
coarnele au o parte internă osoasă, o prelungire cu creştere permanentă a osului
frontal, şi o parte externă cornoasă. Coarnele au o creştere bazală, partea anterior
existentă fiind permanent împinsă spre exterior: ele prezintă inele anuale de creştere,
date de oprirea creşterii în perioada decembrie-martie a fiecărui an. Inelele anuale de
creştere apar ca nişte îngroşări circulare, mai vizibile în partea posterioară a
coarnelor. Prin numărarea inelelor, unele surse consider că se poate afla cu precizie
vârsta animalului (ca şi la inelele de creştere ale arborilor din zonele temperate sau
reci), totuşi aflarea corectă a vârstei este îngreunată de existenţa unor „inele de
răşină”, care sunt produse de frecarea coarnelor de răşinoase; alți autori consideră că
vârsta caprelor negre nu se poate afla prin numărarea inelelor de pe coarne…. Pe
lângă “inelele anuale de creştere”, bine reliefate, pe coarne mai există inele subţiri, de
grosimea unui fir de păr, care sunt numite „inele de podoabă”. Încă de la naştere, iezii
prezintă ridicăturile osoase pe osul frontal, pe care se vor dezvolta ulterior coarnele.
Pe la două luni, iezii au protuberanţe cornoase sferice, care se dezvoltă în continuare
în aşa fel încât pe la 7 luni iezii au deja corniţe arcuite, iar în primul an coarnele ajung
deja la circa 5-6 cm. În al doilea an cresc cel mai mult, circa 7-14 cm, pentru ca
ulterior creşterea anuală să fie din ce în ce mai lentă, astfel că la 6 ani creşterea
anuală să atingă doar 2-5 mm pe an. Unghiul format de cele două coarne variază de la
individ la individ. Lungimea şi grosimea coarnelor variază foarte puternic la diferitele
subspecii ale caprei negre, dar la subspecia carpatică ele ating categoric cele mai mari
dimensiuni.
Dimorfismul sexual. Reproducerea. Creşterea iezilor. Ca şi la caprele domestice,
masculii mai sunt numiţi ţapi, femelele capre, iar exemplarele tinere, în primul lor an
de viaţă, se numesc iezi. Masculul este mai mare decât femela, în medie cu 8-10%.
Maturitatea sexuală a masculilor este atinsă pe la 18 luni, iar femelele devin mature
mai târziu. După alte date bibliografice, maturitatea sexuală a femelelor este atinsă la
2,5 ani, iar la masculi la 3,5-4 ani. „Femelele, la uger, au patru ţâţe, la organul
genital „şorţ”. La teaca penisului ţapii au penel cu păr lung, bine vizibil. (Pop Ionel,
Homei V., Mamifere din România, 1973)”. Perioada de împerechere, „alergatul” este
în toamna târzie, cam între 20 octombrie şi 20 noiembrie. În perioada rutului, două
glande existente pe cap în zona posterioară a coarnelor (glandele retrocornale),
produc la masculi o secreţie cafenie-verzuie vâscoasă, lipicioasă, cu un miros care
este neplăcut pentru om. Aceste glande există atât la masculi cât şi la femele, dar la
masculi ele sunt mult mai dezvoltate şi active în perioada rutului, pe când la femele
ele sunt inactive. În epoca împerecherii, glandele ajung de dimensiunea unei nuci la
masculi, pentru ca după aceea să scadă în dimensiuni pentru a deveni aproape de
neobservat. În această perioadă, câte un ţap puternic stăpâneşte un ciopor, şi alungă
alţi masculi din zonă, inclusiv exemplarele mascule subadulte care au crescut în
ciopor, uneori putându-se ajunge până şi la uciderea acestora. Luptele între masculi
sunt aprige, ţapii fugărindu-se pe stâncării abrupte în sus şi în jos, astfel că după
perioada de împerechere ei ajung foarte slăbiţi. Perioada de gestaţie este de circa 5
luni, după alte surse 170 de zile. Iezii sunt născuţi la sfârşitul lui aprilie, în mai, cel
târziu la începutul lui iunie. Într-un loc retras, femela dă naştere la 1 rar 2, extrem de
rar 3 iezi. Iezii se pot ridica în picioare la scurt timp după naştere, dar rămân în zone
ierboase, fără a urma femela pe stânci. Iezii sunt foarte jucăuşi, alergând şi
îmbrâncindu-se între perioadele de alăptare. Iedul este avertizat la observarea unui
pericol de către femelă printr-un behăit caracteristic.
Într-o lucrare care prezintă rezultate ale cercetărilor realizate în Bucegi, Ovidiu
Ionescu scria în The chamois in the Bucegi Mountains, Abstracts of the International
Symposium „The problem and Gestion of the Chamois Populations”, Bucharest, 18th
September 1997: „S-au făcut cercetări pentru managementul durabil al caprei
negre. Aspectele principale ale studiului au fost distribuţia claselor de vârstă,
creşterea naturală anuală şi proporţia dintre sexe, împreună cu dieta, „home range”
şi etologia. Dacă proporţia dintre sexe este 1:1 la tineri, în clasele de vârstă mai
bătrâne femelele sunt din ce în ce mai numeroase. Acest fapt poate fi explicat atât
prin observabilitatea mai mică a masculilor adulţi din cauza comportamentului
diferit al acestora şi eventual o defavorizare biologică a masculilor. Cel de-al doilea
aspect necesită cercetări viitoare pentru a fi confirmat. Maturitatea sexuală a fost
analizată prin observaţii directe şi cicatrici uterine. Acestea arată că în Bucegi
femelele sunt mature sexual în cel de-al treilea an de viaţă. Creşterea naturală
raportată la numărul total al caprelor negre observate a fost de 11 %.”
 
Observaţiile asupra caprei negre în Retazat în 1961-1964, publicate de Iacob Traian
(Observaţii asupra caprei negre din Parcul Naţional Retezat, Ocrotirea Naturii, tom 9,
nr. 1, p. 69-72, Bucureşti, 1965) arată că: “Perioada de rut nu este fixă şi nu se
desfăşoară concomitent; la caprele negre de pădure aceasta se declanşează mai
repede, la cele din zona alpină ea are loc mai târziu, înainte de căderea zăpezii şi de
venirea iernii (20 oct – 20 nov) – decalaj care se transmite şi în ceea ce priveşte
perioada fătării. Raza zilnică de activitate a femelelor în perioada de rut este în
medie de 1-1,5 km. Ţapii tineri de 3-4 ani, ajunşi la maturitate şi care alcătuiesc o
bună parte din masa flotantă masculină, au cea mai mare rază de activitate,
ajungând la 10-12 km pe zi. Ţapii de vârstă mijlocie, de 5-9 ani, dintre cei mai
viguroşi, reuşesc să menţină şi să apere grupa de 2-3 capre, restul dintre ei, mai
slabi, întregind masa flotantă a tineretului. Ţapii bătrâni, de peste 10 ani, au o rază
de activitate mai mare decât a femelelor, însă mai mică decât a tineretului sau a
ţapilor de vârstă mijlocie, flotanţi. Ei pândesc de după boschetele de jepi sau stânci
şi montează caprele negre în intervalul în care ţapii rivali luptă pentru a pune
stăpânire pe grupa de capre negre. În timpul iernii, în zilele când întreg masivul era
acoperit cu zăpadă, caprele negre îşi micşorau mult raza de activitate, la câteva sute
de metri, iar în perioade de viscol şi ninsoare chiar sub 100 m. Marea majoritate s-
au adăpostit în brâul de molizi lat de vreo 100 de m, de la liziera superioră a etajului
răşinoaselor, pe la 1.700-1.800 m altitudine. Hrana lor, pe lângă ierburi şi frunze
uscate, era alcătuită din: licheni, tulpiniţe de afin, fructre de scoruş, ienupăr şi chiar
molid, multe din acestea fiind descoperite de sub zăpadă cu picioarele. În zilele
însorite de iarnă, urcând pe creste, caprele negre căutau coamele cu zăpadă
spulberată, locuri rare în iarna 1962-1963, unde găseau iarbă uscată, tufe de
smârdar, afin şi răchiţele. Odată cu venirea primăverii, caprele negre au coborât în
zona făgetelor (800-1.000 m). (…) La începutul lunii mai, pe măsura topirii zăpezii,
caprele negre femele, însoţite de iezi, au început să urce spre zona alpină. (…) Iezii
au fost dezvolaţi şi viguroşi, atingând un procent viabil de 60-70% în timpul verii,
fapt constatat în întreaga rezervaţie. În ani anteriori, la o lună de la naştere,
procentul iezilor viabili nu a fost mai mare de 50%, descrescând până în toamnă la
30-40%, ceea ce a determinat creşterea populaţiei cu puţin peste 10 %.”
Comportament de grup. Caprele negre sunt gregare, trăind în grupuri de 5-30 de
exemplare, grupurile fiind numite ciopoare. Ciopoarele sunt compuse din femele cu
iezii lor şi exemplare semiadulte, iar masculii adulţi, de peste 5 ani, duc o viaţă
solitară, retraşi în locuri greu accesibile. Masculii adulţi îşi apără teritoriul în faţa
altor exemplare ale speciei. Ciopoarele sunt conduse de femele bătrâne, cu multă
experienţă. Acestea iau deciziile legate de direcţia de înaintare, momentul pornirilor
sau opririlor etc. Semnalul de avertizare al exemplarelor adulte între ele este bătaia cu
picioarele în stâncă, precum şi un şuierat produs prin expirarea cu presiune a aerului
prin nările strânse, după ce anterior a fost făcută o inspiraţie forţată. Dacă sunt
speriate, se refugiază pe cele mai inaccesibile stânci, în fuga lor făcând salturi de
până la 2 metri înălţime şi 6 metri lungime. Pe terenuri stâncoase şi denivelate,
deplasarea atinge incredibila viteză de 50 km/oră.
Într-un studiu al caprelor negre din Bucegi, Ionescu O. scria: „Teritoriul („home
range”) este diferit de la un anotimp la altul, fiind diferit şi în funcţie de sex şi
vârstă. Influenţa umană este şi ea foarte importantă, mai ales vara când turismul se
suprapune peste păşunatul turmelor de oi. Suprapăşunatul pajiştilor alpine şi câinii
ciobăneşti sunt principalele pericole, dar influenţe negative are şi turismul
neorganizat şi braconajul.”
În perioada de vară, ciopoarele se perindă pe versanţii subalpini, în zona
jnepenişurilor, stâncăriilor şi păşunilor subalpine, la altitudini mai mari de 1700-1800
m, deci mai sus de limita pădurilor. Media suprafeţei deţinute de un ciopor este de 74
hectare. Cu apropierea iernii, caprele negre coboară din golul alpin ajungând în
general sub 1.100 m altitudine, unde ciopoarele pot intra în zone împădurite, dar
preferând terenurile stâncoase.

Referindu-se la caprele negre din Munţii Rodnei, dr. Gh. Pânzariu scria în 1994 
(Repopularea Munților Rodnei cu capră neagră, Bucovina Forestieră, Anul II, nr. 1,
1994, pg 101-102): „Capra neagră este un animal sociabil, trăind în ciopoare de
diferite mărimi. Numai ţapii bătrâni stau izolaţi, lungimea cioporului este diferită,
depinzând de densitatea efectivului şi condiţiile de hrană ce le găseşte într-un anumit
loc fiind legate de o anumită suprafaţă de teren, în general de câte o zănoagă sau
versant. Într-o zănoagă mică, aşa cum este cea a Iezerului, fiind deranjat şi de
turiştii care parcurg poteca ce o traversează, cioporul nu depăşeşte 14 exemplare, pe
când în Zănoaga Mare, alăturată, cioporul ajunge la 4 (probabil se dorea 40,
comentariu, Peter Lengyel) exemplare. Menţinerea numărului se face în mod
natural, prin migrarea exemplarelor existente peste optimul oferit de staţiune. În
medie, numărul exemplarelor într-un ciopor este de 20-25 exemplare. Aceasta însă
în rezervaţie, unde există condiţiile cele mai bune de trai. Cioporul este constituit din
femele cu iezi, femele fără iezi şi tineret ce a împlinit un an. Ţapii tineri se asociază
câte 2-4 la un loc. În timpul alergatului, în ciopor sau pe lângă acesta, intră şi ţapii
maturi. Se constată o pendulare a efectivelor între versanţii însoriţi şi umbriţi, în
funcţie de condiţiile climatice existente la un moment dat. Primăvara majoritatea
caprelor stau pe versanţii însoriţi unde găsesc primele fire de iarbă pe brânele
expuse soarelui. Vara se retrag pe versanţii umbriţi, unde este mai răcoare şi
probabil că şi iarba este mai fragedă. De pe la începutul lui septembrie, odată cu
primele brume, încep să se retragă din nou pe versanţii însoriţi, unde are loc şi
alergatul (perioada împerecherii).”
Hrănirea. Caprele negre se hrănesc cu iarbă, frunze ale arborilor şi arbuştilor, licheni
şi ciuperci. O mare parte a zilei sunt nevoite să pască şi să rumege. Încep să pască de
la ivirea zorilor, culegând plantele astfel încât ele sunt retezate cu dinţii, nu smulse.
Formula dentară este I 0/3, C 0/1, Pm 3/3, M 3/3, totalizând 32 de dinţi. Dinţii
permanenţi sunt în totalitate apăruţi la vârsta de 4 ani. Ca şi la căprior, dinţii se
acoperă cu timpul de o poleială asemănătoare cu un metal, de culoare verzui-arămiu,
uneori cu tentă violet. După ce rumenul este umplut cu vegetale, caprele se aşează la
rumegat, stând liniştite pe pietre sau întinse în iarbă. „În prima încăpere a
stomacului, în rumen, nu de puţine ori s-a găsit un fel de piatră sferică sau ovală ce
a căpătat numele de bezoar. Este o formaţie străină corpului caprei negre care se
acumulează datorită unor vegetale nedigerate, resturi de celuloză impregnate de
răşina ce o ingeră odată cu frunzele de conifere. Această masă se strânge într-un
corp solid care, cu trecerea timpului, devine tot mai dur şi mai şlefuit, căpătând o
culoare cafenie-negrie sau verde măslinie. Toate aceste materii nedigerabile, ce nu
pot fi expulzate, sunt frământate de muşchii stomacului, făcându-se rotunde sau
ovale şi crescând, odată cu timpul, prin adăugirea de noi resturi. În structura
acestor pietre se mai includ săruri minerale şi nisip şi se pare că nu deranjează cu
nimic procesul fiziologic al nutriţiei, chiar dacă au fost găsite şi pietre ce aveau ca
lungime circa 20 cm. (Manolache Lucian, Dissescu Gabriela, 1977)”. În 1994,
referindu-se la caprele negre repopulate în Munţii Rodnei, Gh. Pânzariu scria: „În
general, în timpul iernii, trebuie să dăm hrană suplimentară. Singurele care
beneficiază de ceva fân sunt cele cantonate în Zănoaga Iezer, unde fiind aproape de
coliba de vânătoare din acest loc, pădurarul le asigură încă din vară o parte din
fânul necesar, dar care nu ajunge niciodată nici măcar până la Crăciun, fiind
mâncat prin concentrări masive de exemplare încă după primele zăpezi care aici
apar foarte devreme. Dar când stratul de zăpadă creşte, caprele negre coboară la
limita superioară a pădurii sau se localizează pe lângă culmile proeminente de pe
care vântul spulberă zăpada şi unde mai găsesc ceva iarbă uscată pe care o
consumă. În tot timpul sezonului de vegetaţie, dar cu deosebire primăvara, odată cu
apariţia colţului ierbii, în rezervaţie se pune sare în sărării. În celelalte masive nu se
acordă nici măcar sare.”
Longevitatea este de 15-20 de ani, dar poate depăşi chiar şi 22 de ani. Ovidiu Ionescu
scria în textul referitor la caprele negre din Bucegi: „Determinarea vârstei caprelor
negre fiind foarte dificilă, doar corelaţii dintre observaţia directă a caracteristicilor
fizice şi etologia exemplarelor ne-a permis să clasificăm caprele negre în cinci clase
de vârstă: sub un an au fost 22%, între 1-2 ani 11%, 3-5 ani 26%, 6-10 ani 24% şi
peste 10 ani 17%.”

Cauze naturale ale mortalităţii. Boli. Duşmanii naturali şi cei nenaturali. În perioadele
cu polei animale pot aluneca şi pot cădea pe versanţi, ceea ce duce la prăpădirea lor.
Avalanşele pot duce la dispariţia unor ciopoare întregi. În caz de nevoie, caprele
negre pot înota, dar obosesc repede în cazul traversării lacurilor alpine. Prădători.
Caprele negre pot cădea pradă urşilor şi lupilor, ceea ce este o situaţie mai rară. Mai
frecvent ele pot fi vânate de râs, iar exemplarele tinere pot fi prinse de către acvilele
de munte. Dacă luăm în calcul cât de rari au devenit râşii şi mai ales acvilele de
munte, şi că habitatul acestora nu se suprapune totalmente pe cel al caprei negre, aşa
că acestea devin doar prăzi ocazionale, vedem că populaţiile de capre negre nu sunt
periclitate în nici un caz de prezenţa prădătorilor, aceştia având mai ales efecte
benefice asupra populaţiei prin extragerea exemplarelor bolnave şi stoparea
răspândiri bolilor contagioase. La subspeciile de dimensiuni mici ale caprei negre,
vulpea este una dintre speciile care le poate prăda.

Paraziţi comuni cu oile domestice: Prin analiza organelor provenite de la 44 de

exemplare de capre negre, originare din patru masive montane ale Carpaţilor din
România, în lucrarea lui Vadim Nesterov publicată sub titlul „The helminthic fauna
of the chamois Rupicapra rupicapra Couturir (!Sic, greşeală menţionată de Peter
Lengyel) 1938 in the Carpaţi Mountains from Romania, Abstracts of the International
Symposium „The problem and Gestion of the Chamois Populations”, Bucharest, 18th
September 1997”, a fost întocmită o listă de specii ale faunei de helminţi: Monieza
benedeni, Coenurus cerebralis, Echinococcus granulosus (un chist), Cysticercus
tenuicollis, Dictyocaulus filaria, Protostrongylus rupicaprae, Haemoncus contortus,
Trichostrongylus vitrinus, Ostertagia circumcineta, Osterstargia trifurcata,
Marsallagia marshalli, Nematodirus spathiger, Nematodirus fillicollis, Chabertina
ovina, Oesophagostomus venulosum, Trichocephalus ovis, Trichocephalus
globulosa. După ce înşiră aceste 17 specii, autorul zice că 17 dintre cele 18 specii (!
sic, greşeală menţionată de Peter Lengyel) de viermi sunt comuni şi în oile domestice
care pasc în jurul ariei ocupate de populaţii de capre negre. Autorul mai adaugă că
doar 8 dintre cele 44 de exemplare de capre negre analizate au prezentat o acumulare
crescută de helminţi (5,5%), explicând acumularea helmintică redusă prin existenţa
unei perioade limitate când infestarea se poate produce: „Există doar trei luni pe an
în care condiţiile sunt favorabile pentru infestare, deoarece în restul anului, stratul
de zăpadă şi precipitaţiile limitează posibilităţile pentru parazitare.”
Paraziţi contactaţi de la câini ciobăneşti: Într-o lucrare a lui Vadim Nesterov,
intitulată “Coenurus cerebralis parasitation source for the chamois” Abstracts of the
International Symposium „The problem and Gestion of the Chamois Populations”,
Bucharest, 18th September 1997, se menţionează: “În perioada anilor 1980-1990 în
aria caprelor negre s-au putut observa – cu excepţia rezervaţiilor Pietrosul şi
Retezat – 16 cazuri de îmbolnăvire a exemplarelor de capră neagră infestate cu
Coenurus cerebralis. Sursa de parazitare cu Coenurus cerebralis sunt câinii
ciobăneşti infectaţi şi parazitaţi cu Taenia multiceps. Aceşti câini escortează turmele
care pasc pe păşunile alpine. Carnivorele sălbatice – urs, lup şi vulpe – sunt puţin
prezenţi în perioada de vară în jurul păşunilor animalelor domestice. Pe aceste
terenuri nu au fost găsite excremente provenind de la carnivore sălbatice. În
perioada de iarnă, când este posibilă existenţa unei interfaţe între capre negre şi
carnivore sălbatice (lupi), stratul de zăpadă acoperă excrementele ultimelor şi
topirea zăpezii spală-îndepărtează formele parazite invazive de pe vegetaţie. Din
1990, când au fost stabilite măsuri coercitive pentru a dezinfesta câinii ciobăneşti,
nu au mai fost semnalate cazuri de infestare a caprelor negre cu Coenurus
cerebralis.”
Ceea ce poate duce şi din păcate chiar duce la scăderea populaţiilor, este distrugerea
provocată de oameni. „În condiţiile munţilor noştri, marele duşman rămâne omul, fie
că este vorba de turistul inconştient, ciobanul cu stânile sale sau omul vânător ce
depăşeşte limitele unei bune gospodăriri cinegetice. (Manolache Lucian, Dissescu
Gabriela, 1977)” Referindu-se la caprele negre repopulate în Munţii Rodnei, Gh.
Pânzariu scria în 1994: „Duşmanul principal al caprei negre, cu deosebire în afara
rezervaţiei, este omul, atât direct, prin acte de braconaj, cât şi indirect prin însăşi
activitatea sa, care conturbă liniştea, dar şi prin pagubele produse de câinii de la
stâni, mai ales la iezi. Ca duşmani naturali trebuie amintiţi lupul şi râsul dintre
mamiferele răpitoare, iar dintre păsări în special acvila (la iezii mici). Nu s-au
constatat pagube produse de lupi. De fapt, în rezervaţie s-au făcut şi se menţin
măsuri speciale de combatere a lupilor. În celelalte masive nu sunt instituite
asemenea măsuri, acţiuni de combatere făcându-se doar când apar haite cu
exemplare numeroase, considerând că menţinerea unui număr rezonabil de
răpitoare e necesar. Deşi suntem convinşi că există pierderi anuale normale în
efectiv, nu putem face nici o evaluare a acestora deoarece nu s-au găsit urme.
Menţinerea efectivului de capre negre în rezervaţie la un număr relativ constant în
ultimii ani, cu tot sporul anual, nu înseamnă pierderi, ci migrarea exemplarelor în
afara rezervaţiei. Acolo sigur se produc pierderi mari, dar cifre reale nu pot fi date.
Desigur că în Munţii Rodnei există multe locuri favorabile producerii avalanşelor de
zăpadă. Dar probabil caprele negre le cunosc şi se feresc de ele, deoarece după
topirea zăpezii acumulate nu s-au descoperit cadavre, schelete sau coarne de capre
negre.”
Vânarea caprelor negre. „Sunt consemnate nume şi cifre de unde aflăm că Franz
Joseph, fostul împărat al Austro-Ungariei, a împuşcat peste 2.000 de capre negre.
Recordul, însă, îl deţine prinţul August de Saxa Coburg, care a împuşcat în viaţa sa
3.412 capre negre. Mai cităm pe vânătorul elveţian, Gian M. Colani, care şi-a
înscris în carnetul său de vânător cifra de 2.700 capre negre împuşcate, istorie ce s-
a petrecut la începutul veacului al 19-lea. Au fost oameni, care de dragul caprelor
negre, aproape că s-au sihăstrit o bună parte din viaţă pentru studiul vieţii acestor
animale şi pentru vânarea lor. Astfel, Alexandru Florstaedt, pe la sfârşitul veacului
trecut, a stat în zona Arpaşului de la poalele Făgăraşului, cam 10 ani, de dragul
acestor frumoase şi inegalabile „antilope ale Carpaţilor”. (Manolache Lucian,
Dissescu Gabriela, 1977)”