Nurca este un animal sălbatic aparţânand familiei Mustelidae, care este crescut în captivitate, în special

pentru producţia de blănuri. Primii pui de nurcă născuţi în captivitate au fost obţinuţi în 1936, în Statele
Unite. În libertate, se întalnesc două subspecii de nurcă: – nurca americană (Mustela vison) si nurca
europeană (mustela lutreola).

Nurca europeană este una dintre cele mai rare și periclitate specii de mamifere existente pe continentul
nostru, actualmente supraviețuind doar în cinci țări pe glob: Rusia, Spania, Franța, Ucraina și România.
Rezervația Biosferei Delta Dunării (RBDD) reprezintă unul dintre ultimele refugii ale acestei specii la
nivel de areal, însă odinioară înregistra o distribuție largă în România.

În Rezervația Biosferei Delta Dunării, nurca europeană este larg răspândită. Practic, exceptând
acvatoriile întinse, localitățile, polderele agricole și silvice, prezența speciei a fost confirmată în
majoritatea zonelor din RBDD (Marinov M., 2011). Populația de nurcă europeană din RBDD a fost
evaluată la minim 1.130 de exemplare, respectiv maximum 2.280 de exemplare.

MORFOLOGIE. Nurca europeană este o specie de mustelid de talie medie, cu un corp suplu, alungit,
cap mic și aplatizat. Blana este de culoare maroniu închis (cu variabilitate individuală), lucioasă, cu alb
în jurul gurii. Urechile sunt mici și rotunde

În captivitatea, se creşte, în special, nurca americană. Extinderea creşterii nurcilor se datorează

adaptabilităţii animalelor la condiţiile de mediu oferite de crescător şi calităţilor deosebite ale
blănurilor.

Nurca este un animăluţ de talie mică. Capul mic şi lat, cu fruntea tesită este prevăzut cu urechi mici,
rotunjite. Botul este lat. Buza superioară, anterior şi toată buza inferioară sunt de culoare albă. Corpul
este alungit; coada reprezintă circa 40% din lungimea corpului (cap + trunchi), iar membrele sunt
relativ scurte. (Mustela lutreola). Degetele de la nivelul membrelor posterioare sunt unite printr-o
membrană interdigitală, acoperită cu păr, ceea ce îl face un bun înotător. Nurca prezintă glande
perianale. Blana lor este deasă, lucioasă, uşor aspră. În urma creşterii în captivitate din nurca salbatică,
ce prezintă varietatea de culoare maro închis, au apărut în mod spontan mai multe mutaţii care s-au
stabilizat ca varietăţi de culoare.

Se cunosc 27 varietăţi de culoare dintre care 19 sunt determinate de gene recesive şi 8 de gene
dominante. Astăzi, se întâlnesc o gamă largă de culori, ca: negru, maro, gri, albastru, violet, alb. Blana
este mai închisă în partea dorsală a corpului, mai ales pe ceafa şi către membrele din spate. Faţa
ventrală a corpului are o nuanţă mai deschisă, sur-cafenie. Pe gât, caracteristic, se poate sesiza o pată
mică, galbenă sau albicioasă.

Lungimea corpului variază între 28-45 cm, iar cea a cozii este de 11-18 cm. Masa corporală este de 1-5
kg la mascul şi de 0,5-1 kg la femelă.

Comportamentul : Nurcile sunt mamifere carnivore semiacvatice. Nurcile sunt animale extrem de
sensibile la stres, femelele putând avorta spontan, în aceste circumstanţe. Nurca duce o viaţă
monogamă, săpându-şi galerii pe malul apelor. Înoată şi se scufundă bine. Este un vânător crunt, chiar
dacă agresorul este mai puternic. Este un animal carnivor, hrănindu-se cu peşte, insecte, mormoloci de
broască, şoareci.

De regulă apelează la hrana care se poate obține cel mai facil. În unele zone, până la 85% din hrană este
formată din amfibieni (broaște și tritoni), dar și pești, crustacee și mamifere mici. Spectrul de hrană al
nurcilor din Delta Dunării variază, funcție de sezon, dar este reprezentat în general de pești de talie
mică și medie, amfibieni și mamifere mici. Necesarul de hrană zilnică este de cca. 140 – 180 g.

Creşterea nurcilor : Nurcile crescute în captivitate, în crescătorii, trebuie să beneficieze de anumite

condiţii de viaţă. Toată crescătoria trebuie să fie betonată şi prevazută cu un sistem de canalizare.
Cuştiile individuale montate pe un cadru metalic, fiecare la un metru înălţime de la platforma de beton
sunt acoperite cu o copertină. Cuştile prezintă o dimensiune standard (Lxlxh = 100x36x31 cm). La unul
dintre capetele cuştii se amenajează un cuib ce comunică cu padocul printr-un orificiu circular. Cuştile
sunt formate din plasă de sârmă. În partea opusă cuibului este prezentă o adăpătoare din aluminiu
pentru consum. Întreaga crescătorie este împrejmuită de un gard din plasă, cu o înălţime de 2 metri, 30
de centimetri intrând în beton.

ETOLOGIE. Nurca europeană este un animal solitar, predominant nocturn și crepuscular, atât terestru,
cât și acvatic. Iarna nu hibernează. Deși activitatea maximă se înregistrează în perioadele
crepusculare, observațiile recente indică o tendință crescătoare a activității diurne. Nurcile au fost
observate în timpul zilei atât în sezonul rece, cât și în cel cald. Adăposturile și le face în galerii lărgite
ale șobolanilor de apă sau ale bizamilor, de obicei lângă arborii de pe malul apei (preponderent sălcii).
Uneori și în scorburi, pe sol, stufăriș sau desișuri de vegetație ierboasă.

Viaţa reproducătoare : Partenerii se întâlnesc pentru reproducere în lunile februarie-martie. Gestația

durează 35-72 de zile, diferența fiind din cauza întârzierii implantării ovulului fecundat în cazul unor
femele. Maturitatea sexuală este atinsă de la vârsta de 9 luni. Fătările au loc în iunie-iulie, o singură
reproducere pe an, 4-7 pui. Puii prezintă canalul auditiv înfundat, sunt lipsiţi de păr, iar ochii sunt lipiţi,
deschizându-se în jurul vârstei de 30 de zile. La 50 de zile, părul de vară este complet dezvoltat;

LONGEVITATE. Dacă în captivitate nurcile europene pot trăi 10-12 ani, în sălbăticie trăiesc 7-8 ani

Principalii factori naturali abiotici care influențează negativ starea nurcilor sunt cei climatici și cei
hidrologici. Dintre factorii limitativi naturali biotici amintim prădătorii (deși nu există evidențe clare,
sunt enumerate în literatură vidra, vulpea, dihorul, jderul de copac, enotul, șacalul și unele specii de
păsări răpitoare), impactul competitorilor, paraziții și unii agenți patogeni de origine virală.

Se consideră că dispariția nurcii europene este posibil să fi fost inițiată de ultima glaciațiune, însă a fost
agravată de despăduriri, desecările mlaștinilor și poluarea apelor. Cauza dispariției speciei din Europa
Centrală nu este elucidată, dar este foarte probabil că reducerea dramatică și fragmentarea zonelor
umede din regiune au contribuit semnificativ la declinul și în final la dispariția speciei.

Chiar dacă aceste cauze variază, există totuși un numitor comun: schimbarea condițiilor de mediu. În
concluzie, motivul real și incontestabil al declinului nurcii europene constă în primul rând în
distrugerea habitatelor naturale, îndeosebi a zonelor umede pe plan paneuropean, la care se suprapune –
cel puțin în condițiile Deltei Dunării – vânătoarea cu armă și capcane neselective.