SOCIETATEA DE ŞTIINŢE ISTORICE

DIN ROMÂNIA

STUDII ŞI ARTICOLE
DE ISTORIE
LXXVIII

2011

1
 COLEGIUL DE REDACŢIE:
Prof. univ. dr. Ioan SCURTU – Editor general (preşedinte)
Prof. univ. dr. Nichita ADĂNILOAIE – membru
Conf. univ. dr. Mihail ANDREESCU – membru
Prof. univ. dr. Alexandru BARNEA – membru
Prof. drd. Iulia Cristina BULACU – membru
Prof. univ. dr. Sorin DAMEAN – membru
Prof. dr. Paul DOMINTE – Redactor şef
Prof. univ. dr. Bogdan MURGESCU – membru
Prof. univ. dr. Ştefan PĂUN – membru
Prof. dr. Bogdan TEODORESCU – Secretar general de redacţie

CONSILIUL ŞTIINŢIFIC:

Acad. Dan BERINDEI – Academia Română

Acad. Florin CONSTANTINIU – Academia Română
Prof. univ. dr. Vladimir ILIESCU – Universitatea din Aachen

COORDONATORI DE VOLUM:
- Paul DOMINTE
- Bogdan TEODORESCU

Notă
Îi rugăm pe viitorii noştri colaboratori să-şi redacteze contribuţiile în
conformitate cu normele ştiinţifice în vigoare, ataşând totodată un rezumat
într-o limbă străină de largă circulaţie şi o listă de 5-7 cuvinte-cheie.
Materialele se transmit redacţiei în format electronic şi printate pe hârtie.
Responsabilitatea pentru conţinutul fiecăruia dintre materiale revine
exclusiv autorului sau autorilor acestuia. Colegiul de redacţie respinge acele
materiale care nu se încadrează tematic sau nu respectă termenele de predare
ori criteriile ştiinţifice şi tehnice de redactare.

Redacţia

ISSN 0585-749X

2
 CUPRINS

I. RELAŢIILE ROMÂNO-RUSE DE-A LUNGUL

TIMPULUI
Bogdan MURGESCU: Anul 1711 şi filorusismul românesc în secolul
al XVIII-lea ............................................................................. p. 15
Alexandru MAREŞ: Implicaţiile economice şi sociale ale legiuirii
agrare din vremea lui Barbu Ştirbei ........................................ p. 23
Nichita ADĂNILOAIE: Relaţiile româno-ruse în anii 1876-1878......... p. 35
Sorin Liviu DAMEAN: Problema sudului Basarabiei la nivelul
relaţiilor româno-ruse (1878).................................................. p. 52
Silviu-Bertoni DRAGOMIR: România, Rusia, Austro-Ungaria şi
Războaiele Balcanice .............................................................. p. 66
Nicu POHOAŢĂ: Relaţiile româno-ruse şi începuturile reorientării
politicii externe a României către Antanta (august 1913 –
iulie 1914) – I.......................................................................... p. 75
Constantin OLTEANU: Relaţiile militare de comandament româno-ruse
în campaniile din 1916-1917 ................................................... p. 93
Oltea Grămăticu RĂŞCANU: Relaţii româno-sovietice (1918-1940)...... p. 112
Alesandru DUŢU: Relaţii militare de comandament româno-sovietice
în perioada 23 august 1944 – 9 mai 1945.............................. p. 131
Cezar STANCIU: Primii paşi spre independenţă: consolidarea internă
a regimului Gheorghiu-Dej (1957-1960). .............................. p. 152
Valentin MAIER: Investiţiile companiei petroliere Lukoil în România ...p. 169

II. DIDACTICĂ, METODICĂ ŞI

MANAGEMENT EDUCAŢIONAL
Bogdan TEODORESCU: Aurel Iordănescu, o scurtă privire
retrospectivă ......................................................................... p. 180
Iulia Cristina BULACU: Chestionarul şi ora de istorie ....................... p. 191
Irina MILOTINESCU: Realizarea demersului didactic la istorie în
manieră interdisciplinară ...................................................... p. 198

3
Neguţa PETCU: Metoda jocului de rol şi metoda dezbaterii
„Philips 6/6”. Aplicaţie la tema „Revoluţia franceză” .......... p. 207
Paul DOMINTE: Cultura organizaţională în sistemul educaţional ..... p. 226

III. ANIVERSĂRI ISTORICE

Florentina NIŢU, Andra JUGĂNARU, Elena ZAMFIR: Activismul
cultural şi spiritul civic la Nicolae Iorga ............................... p. 237
Paul DOMINTE: Studiu despre proclamarea Regatului României.
Festivism şi politică...........................................................................p. 255

IV. ISTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

Melania IONESCU, Nicolae IONESCU: Şcoala şi viaţa spirituală din
oraşul Vaslui în secolul al XIX-lea ........................................ p. 276

V. FILE DE VIAŢĂ COTIDIANĂ

Marian CURCULESCU: Afirmarea mişcării feministe în România
interbelică (1918-1938)......................................................... p. 289
Emilena Irinela TATU: Lupta femeilor din mediul urban pentru
obţinerea egalităţii în drepturi în Constituţia din 1923 .......... p. 302
Sorin BUZATU: Sănătatea ţăranului român în perioada interbelică .. p. 316
Marcel PROCA: Bârladul: Oameni, case şi locuri, zone încărcate
de istorie ............................................................................... p. 327

VI. MISCELLANEA
Gheorghe NICHIFOR: Consideraţii privind rolul Reginei Maria în
consolidarea statutului extern al României Mari din primii
ani postbelici......................................................................... p. 334
Olimpiu Manuel GLODARENCO, Florin STAN: Câteva concluzii cu
privire la desfăşurarea războiului naval în prima confla-
graţie mondială în Marea Mediterană................................... p. 345
Doru NEAGU: Politica externă românească la 1933 după o gazetă
macedo-română .................................................................... p. 353
Elena RAICU: Ogni pittore dipinge sé – sau exprimarea sinelui prin
autoportretizare .................................................................... p. 365

4
 VII. MĂRTURII – PUNCTE DE VEDERE
Mihai ADAFINI, Nicolae Cristinel DANTIŞ: Ecaterina Teodoroiu:
informaţii noi privind data şi locul morţii.............................. p. 382
Dumitru CIAUŞU: Ucraina – vecin nou, probleme vechi.................... p. 395

VIII. DIN VIAŢA SOCIETĂŢII DE ŞTIINŢE ISTORICE

DIN ROMÂNIA
Dorina NICHIFOR, Andrei POPETE: Cursurile de vară ale Societăţii de
Ştiinţe Istorice din România de la Călăraşi şi în Bulgaria,
18-28 iulie 2010.......................................................................... p. 412
Protocol de colaborare între Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului
şi Sportului şi Asociaţiile profesionale din educaţie .............. p. 421
Victoria VÂLCU: Profesoara Marcela Fera Măciuceanu –
In memoriam................................................................................ p. 426

IX. BIBLIOGRAFIE
Bogdan TEODORESCU: Jurnal de lectură ........................................ p. 428

5
6
 CONTENT

I. THE ROMANIAN-RUSSIAN RELATIONSHIPS

ALONG THE TIME
Bogdan MURGESCU: 1711 and the Romanian Russophilia in the
18th century ............................................................................ p. 15
Alexandru MAREŞ: The Economical and Social consequences of the
agrarian law in Barbu Ştirbei’s time ....................................... p. 23
Nichita ADĂNILOAIE: The Romanian-Russian relations between
1876-1878 ............................................................................... p. 35
Sorin Liviu DAMEAN: The problem of southern Bessarabia from the
Romanian-Russian relations (1878) ........................................ p. 52
Silviu-Bertoni DRAGOMIR: Romania, Russia, Austria-Hungary and the
Balkan Wars............................................................................ p. 66
Nicu POHOAŢĂ: The Romanian-Russian Relations and the beginning
of a reorientation of Romania’s foreign policy towards the
Entente (August 1913-July 1914) – (I) ............................................p. 75
Constantin OLTEANU: The Russian-Romanian military commanding
relations in the 1916-1917 campaigns ............................................p. 93
Oltea Grămăticu RĂŞCANU: The Romanian-soviet relations (1918-
1940)..................................................................................... p. 112
Alesandru DUŢU: Romanian-Soviet military command relationships
between August 23, 1944- May 9, 1945 ................................. p. 131
Cezar STANCIU: The First Steps towards Independence: the Domestic
Consolidation of the Gheorghiu-Dej regime (1957-1960)........ p. 152
Valentin MAIER: The Investments of the Oil Company Lukoil in
Romania ...............................................................................................p. 169

II. DIDACTIC, METHODIC AND EDUCATIONAL

MANAGEMENT
Bogdan TEODORESCU: Aurel Iordănescu, a short retrospective
look ....................................................................................... p. 180
Iulia Cristina BULACU: The questionnaire and the history class........ p. 191

7
Irina MILOTINESCU: An approach to history teaching in an
interdisciplinary manner ....................................................... p. 198
Neguţa PETCU: The role-play method and the debate Philips 6/6
method. Application for lesson „French Revolution” ............ p. 207
Paul DOMINTE: The organizational culture in the educational
system .................................................................................. p. 226

III. HISTORICAL ANNIVERSARIES

Florentina NIŢU, Andra JUGĂNARU, Elena ZAMFIR: Cultural
activism and civic spirit at Nicolae Iorga .............................. p. 237
Paul DOMINTE: Study on the proclamation of the Kingdom of
Romania. Politics and festivity........................................................p. 255

IV. EDUCATION HISTORY

Melania IONESCU, Nicolae IONESCU: The school and spiritual life
in Vaslui town in the 19th century .......................................... p. 276

V. PAGES OF COTIDIAN LIFE

Marian CURCULESCU: The affirmation of the feminist movement in
the interwar Romania (1918 – 1938) ..................................... p. 289
Emilena Irinela TATU: The 1923 Constitution and the urban women's
fight to obtain equal rights .................................................... p. 302
Sorin BUZATU: The healt of the romanian peasant in the interwar
period.................................................................................... p. 316
Marcel PROCA: The Bârlad: people, houses and places, Regions
beoring the burden of history................................................. p. 327

VI. MISCELLANEA
Gheorghe NICHIFOR: Considerations regarding Queen Mary’s role
in the consolidation of the external statute of Great Romania
in the early post-war years. ................................................... p. 334
Olimpiu Manuel GLODARENCO, Florin STAN: Some considerations
regarding naval battles in the first world war in the
Mediterannean Sea................................................................ p. 345

8
Doru NEAGU: Romanian foreign policy in 1933 in light of a
Macedonian-Romanian newspaper reading log ..................... p. 353
Elena RAICU: Ogni pittore dipinge sé – or expressing one’s self
through self-portrayal ........................................................... p. 365

VII. TESTIMONALS – POINTS OF WIEU

Mihai ADAFINI, Nicolae Cristinel DANTIŞ: Ecaterina Teodoroiu:
New information on the date and place of death .................... p. 382
Dumitru CIAUŞU: Ukraina – new neighbour, old issues.........................p. 395

VIII. FROM THE ROMANIAN HISTORICAL SCIENCE

SOCIETY’S LIFE
Dorina NICHIFOR, Andrei POPETE: The summer school courses of the
Romanian Historical Science Society in Călăraşi and
Bulgaria, 18-28 July 2010 ......................................................... p. 412
Protocol on a project (MECTS and SSIR) ............................................ p 421
Victoria VÂLCU: Professor Marcela Fera Măciuceanu –
In memoriam ......................................................................... p. 426

IX. BIBLIOGRAPHY
Bogdan TEODORESCU: Lecture Journal .......................................... p. 428

9
10
 SOMMAIRE

I. LES RELATIONS ROUMAINES – RUSSES AU LONG

DES SIECLES
Bogdan MURGESCU: La Roumanie en 1711 et le filorussism au
XVIII-ème siècle ..................................................................... p. 15
Alexandru MAREŞ: Les implications économiques et sociales de la
legislation agraire pendant le regne de Barbu Ştirbei (1849-
1856)...................................................................................... p. 23
Nichita ADĂNILOAIE: Les relations roumaines-russes dans les
années 1876-1878 .................................................................. p. 35
Sorin Liviu DAMEAN: La problème de la Bessarabie méridionale dans
les relations entre la Russie et la Roumanie (1878)................. p. 52
Silviu-Bertoni DRAGOMIR: La Roumanie, l'Autriche-Hongrie, la
Russie et Les guerres Balkaniques .......................................... p. 66
Nicu POHOAŢĂ: Les relations roumaines-russes et les débuts de la
réorientation de la politique étrangère roumaine vers les
Alliés (août 1913 – Juillet 1914) – (I) ..................................... p. 75
Constantin OLTEANU: Les relations militaires du commandement
roumain-russe pendant les campagnies de 1916-1917 ............ p. 93
Oltea Grămăticu RĂŞCANU: Les relations roumaines-soviétiques (1918
1940).................................................................................... p. 112
Alesandru DUŢU: Les relations militaires du commandament roumain-
soviétique entre 23 août 1944 – 9 mai 1945.......................... p. 131
Cezar STANCIU: Premières étapes vers l'indépendance: la consolidation
interne du regim Gheorghiu Dej (1957-1960)....................... p. 152
Valentin MAIER: Les placements de la société pétrolière Lukoil en
Roumanie ............................................................................. p. 169

II. LA DIDACTIQUE, LA METHODOLOGIE ET LE

MANAGEMENT DE L'ENSEIGNEMENT
Bogdan TEODORESCU: Le Centenaire de la naissance du professeur
Aurel Iordanescu .................................................................. p. 180

11
Iulia Cristina BULACU: Le questionnaire et l'heure d'histoire ........... p. 191
Irina MILOTINESCU: Realisation de l’enseignement de l’histoire
dans une perspective interdisciplinaire.................................. p. 198
Neguţa PETCU: La méthode du jeu de rôle et la méthode des débat
"Philips 6/6". Application au thème de "la Révolution
française"............................................................................. p. 207
Paul DOMINTE: Culture organisationele dans le système éducatif..... p. 226

III. LES ANNIVERSAIRES HISTORIQUES

Florentina NIŢU, Andra JUGĂNARU, Elena ZAMFIR: L'activisme
culturel et l'esprit civique dans l'oeuvre de Nicolae Iorga..... p. 237
Paul DOMINTE: Étude sur la proclamation du Royaume de Roumanie ...p. 255

IV. L’HISTOIRE DE L’EDUCATION

Melania IONESCU, Nicolae IONESCU: L'école et la vie spirituelle
dans la ville de Vaslui au XIX-ème siècle ........................................... p. 276

V. DES PAGES DE LA VIE QUOTIDIENNE

Marian CURCULESCU: L'affirmation du mouvement féministe dans
la Roumanie d’entre les deux guerres.................................... p. 289
Emilena Irinela TATU: La Constitution de 1923 et la lutte des
citadines pour obtenir l'égalité civile.................................... p. 302
Sorin BUZATU: La santé du paysan roumain d'entre les deux
guerres ................................................................................ p. 316
Marcel PROCA: Bârlad: Les gens, les maisons et les lieux, des zones
chargès d'histoire ................................................................. p. 327

VI. MISCELLANEA
Gheorghe NICHIFOR: Considérations relatives au rôle de la Reine
Marie dans le renforcement du statut étranger de la
Roumanie d'entre les deux guerres ...................................... p. 334
Olimpiu Manuel GLODARENCO, Florin STAN: Quelques conclusions
sur le développement de la guerre navale dans la Première
Guerre mondiale dans la région méditerranéenne ................ p. 345

12
Doru NEAGU: De la politique étrangère roumaine en 1933 après un
journal macedo-roumain ...................................................... p. 353
Elena RAICU: Ogni pittore dipinge sé – ou l'expression du soi par
l'autoportrait ........................................................................ p. 365

VII. TEMOIGNAGES – POINTS DE VUE

Mihai ADAFINI, Nicolae Cristinel DANTIŞ: Ecaterina Teodoroiu:
de nouvelles informations concernant la date et le lieu de sa
mort...................................................................................... p. 382
Dumitru CIAUŞU: Ukraine: nouveau voisin, vieilles problèmes ......... p. 395

VIII. DE LA VIE DE LA SOCIÉTE DE SCIENCES

HISTORIQUES
Dorina NICHIFOR, Andrei POPETE: Les Cours de L’école d’Eté de la
Sociéte de Sciences Historiques a partir de Călăraşi et en
Bulgarie, 18-28 juillet 2010....................................................... p. 412
Protocole de collaboration (entre MECTS et SSIR) ............................ p. 421
Victoria VÂLCU: Professeur Marcela Fera Măciuceanu –
In memoriam ............................................................................... p. 426

IX. BIBLIOGRAPHIE
Bogdan TEODORESCU: Journal de lecture....................................... p. 428

13
14
 I. RELAŢIILE ROMÂNO-RUSE DE-A LUNGUL
TIMPULUI

ANUL 1711 ŞI FILORUSISMUL ROMÂNESC

ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA

Bogdan MURGESCU

Abstract: 1711 and the Romanian Russophilia in the 18th century

The study investigates the anti-Ottoman and philo-Russian attitudes of
large sections of the Romanian society during the Ottoman-Russian War of
1711. These attitudes were genuine and outspoken, predated the decision of
prince Dimitrie Cantemir of Moldavia to join the Russians and went against
the will of the Wallachian prince Constantin Brâncoveanu to remain on the
Ottoman side. Rooted in the common allegiance to the Orthodox faith, the
Romanian Russophilia was part of a larger pro-Russian movement which
also encompassed parts of the Ottoman territories in Southeastern Europe.
While acknowledging that the Romanian attitudes could not decide the fate
of the war, the author outlines both the older origins of the Romanian
Russophilia, and its recurrence during the rest of the 18th century and the
first decades of the 19th century. The author finally relates the almost
forgotten Russophilia of the 18th century with the also historically
constructed Romanian Russophobia of the 19th and 20th centuries.

Keywords: Romanian Principalities, Russia, Ottoman Empire,

Orthodoxy, Eastern Question

În mai-iunie 1711, în contextul războiului cu Imperiul Otoman

declanşat în noiembrie 1710, trupele ţarului Petru I au trecut Nistrul, intrând
în Moldova. Era pentru prima dată în istorie, când o armată a Rusiei ţariste


Profesor universitar dr., Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie, vicepreşedinte
al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România

15
pătrundea pe teritoriul Principatelor Române1. Avea însă să fie prima dintr-un
lung şir de asemenea intruziuni, care au influenţat considerabil istoria
României în secolele XVIII-XX. În pofida faptului că domnul Moldovei,
Dimitrie Cantemir, s-a alăturat ţarului în războiul antiotoman, otomanii s-au
dovedit superiori, obţinând o victorie hotărâtoare în bătălia de la Stănileşti
pe Prut (18-22 iulie 1711)2. Deşi marele vizir Baltaci Mehmet paşa a
renunţat la distrugerea armatei ruse pe care o încercuise şi a preferat să
încheie un tratat de pace cu ţarul, per total victoria otomană a fost extrem de
clară. Rusia a trebuit să renunţe pentru mai multe decenii la planurile de
expansiune spre sud-estul Europei, iar Dimitrie Cantemir şi-a pierdut tronul
şi a trebuit să se refugieze în Rusia, unde a trăit până la moartea sa survenită
în 17233. Fără a conduce la instaurarea unui sistem al domniilor fanariote4 –
aşa cum fără temei se susţine deseori în istoriografie – înfrângerea din 1711
a avut totuşi un impact negativ pentru Moldova, care a continuat să se afle
sub dominaţie otomană pentru mai mult de un secol.
Multe dintre analizele referitoare la evenimentele din 1711 s-au
focalizat fie asupra aspectelor militare, fie asupra aspectelor diplomatice ale
războiului. Destule discuţii a suscitat şi opţiunea politică a lui Dimitrie
Cantemir de a se alătura Rusiei în războiul cu Imperiul Otoman. Contra-
zicând opiniile potrivit cărora eruditul domn moldovean a pus în aplicare un
plan îndelung premeditat de a dobândi independenţa principatului său faţă
de Imperiul Otoman, Ştefan Lemny evidenţiază jocul dublu al lui Cantemir
până în momentul când a trebuit „să depăşească tradiţionala duplicitate a
predecesorilor săi şi să aleagă răspicat tabăra în care se poziţionează”5. În
ceea ce mă priveşte, acum mai mult de 2 decenii am semnalat faptul că
opţiunea lui Cantemir a fost influenţată în mare măsură şi de agitaţia politică

1
Facem abstracţie aici de trecerea prin teritoriile româneşti a unor forţe militare aparţinând
Rusiei kievene, cum a fost expediţia lui Sviatoslav în Bulgaria în anii 969-971.
2
Cea mai completă prezentare a desfăşurării războiului aparţine istoricului turc Akdes
Nimet Kurat, Prut seferi ve barışı 1123 (1711), 2 vol., Ankara, 1951.
3
Pentru detalii, a se vedea recenta monografie publicată de Ştefan Lemny, Cantemireştii.
Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea, Iaşi, Editura Polirom,
2010, p. 89-153.
4
Am argumentat pe larg de ce nu se poate vorbi de o schimbare de regim politic în
1711/1716 şi de un veac distinct al aşa-numitelor domnii fanariote în interiorul perioadei de
peste 3 secole a dominaţiei otomane asupra Ţărilor Române în Bogdan Murgescu, Istorie
românească – istorie universală (600-1800), Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti,
Editura Teora, 1999, p. 178-185.
5
Ştefan Lemny, op. cit., p. 85.

16
„de jos” care cuprinsese segmente semnificative ale societăţii moldovene6.
Argumentaţia de atunci era bazată mai ales pe lectura cronicilor de epocă.
Ce spun aceste cronici? Potrivit lui Neculce, agitaţia antiotomană care
a cuprins societatea moldovenească încă înainte ca domnul să-şi anunţe
opţiunea politică antiotomană a făcut ca slujitorii „cine cum putusă, să
dusesie şi nu mai vinia nice la o slujbă”7. În schimb, atunci când un prim
eşalon al armatei ruse, comandat de Şeremetiev, a intrat în Moldova, „s-au
ridicat toţi orheianii, sorocenii şi lăpuşnenii, de au venit cu dânsul pân-au
trecut Prutul”8. Iar un raport rusesc din acele zile relatează că „moldovenii
vin la noi fără încetare, cu mare dorinţă de a ne ajuta, şi cei din urmă mujici
vor să intre în slujba militară”9. După ce Cantemir a anunţat că se alătură
ţarului, la Iaşi populaţia s-a năpustit asupra turcilor aflaţi în oraş şi „să vedzi
ispravă: îndată au dat de au jăcuit toate chervăsăriile, şi pe turci îi purta tot
legaţi pre uliţă bătându-i şă-ş spune banii pe la cine sântu. Aşijdere şi pe la
alte târguri au purces din slujitori, cine cum au putut pentru turci; pre unii
i-au tăiat, pre alţii s-au poftit de i-au botedzat”10. În schimb, ţarul a fost
primit la Iaşi cu un entuziasm evident: „mergându-elu prin târgu, eşia
norodul de-l privea, mulţămind lui Dumnezeu cu multă bucurie că le-au
trimis Împărat Creştinu, nădăjduind că vor ieşi de subt giugul păgânilor”11.
Această atitudine filorusă nu era specifică numai moldovenilor. În
Ţara Românească „au făcut sfat întru ascunsu vlădica [Antim Ivireanul –
BM] cu o seamă de boieri: Toma spătarul Cantacuzino şi câţiva din ceilalţi
nenumiţi, ca să se unească cu moscalii şi să pîrască pe Constantin vodă
[Brâncoveanu – BM]”12, iar drept rezultat armata munteană a trecut de
partea ruşilor, atacând alături de aceştia Brăila, deşi domnul Constantin
Brâncoveanu se hotărâse să rămână alături de otomani. Radu Greceanu,
cronicarul de curte al lui Brâncoveanu, condamnând violent aceste fapte,

6
Bogdan Murgescu, Factorul popular în lupta antiotomană a Ţărilor Române. Un studiu de
caz: 1711, „Caietele Laboratorului de Studii Otomane”, 1, 1990, p. 153-164.
7
Ioan Neculce, Opere (ed. Gabriel Ştrempel), Bucureşti, 1982, p. 535.
8
Ibidem., p. 543.
9
Apud Petre P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1958, p. 110.
10
Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 şi de la 1709
la 1711 (ed. Constantin Stoide, I. Lăzărescu), Iaşi, Editura Junimea, 1976, p. 327.
11
Pseudo-Muste, în Mihail Kogălniceanu, Cronicele României sau Letopiseţele Moldaviei
şi Valahiei, vol. III, Bucureşti, 1872, p. 46.
12
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti (ed. Constant Grecescu), Bucureşti,
Editura pentru Literatură 1963, p. 201.

17
dezvăluie că nu era vorba de o simplă acţiune a unei facţiuni politice aflate
în opoziţie faţă de domn, ci că Toma Cantacuzino „făcut-au cu mişcarea lui
pre mulţi din cei neajunşi dă minte din boerinaşii curţii dă s-au alunecat cu
firea şi după dânsul au urmat” şi că Brâncoveanu a trebuit să dea dovadă de
întreaga sa autoritate pentru a se opune „sfaturilor şi îndemnărilor celor fără
de socoteală a unora şi altora dintre boieri, carii necontenit îl supăra şi pă
afară multe zicea [...] îndemnându-l ca de către turci să să hainească şi
moscalilor precum şi Dumitraşco Cantemir să să alcătuiască”13. Dacă în
Ţara Românească domnul a ţinut piept presiunilor de a se ridica împotriva
otomanilor – fără a putea însă împiedica trecerea unei părţi semnificative
din oaste de partea ruşilor împreună cu spătarul Toma Cantacuzino, în
schimb mişcări antiotomane au izbucnit şi în alte părţi ale sud-estului
Europei, până în Muntenegru14.
În studiul din 1990 am arătat că această stare de spirit antiotomană şi
filorusă nu era întâmplătoare, ci era momentul culminant al unor acumulări
anterioare15. Pentru români, ca şi pentru mulţi dintre locuitorii sud-estului
Europei, dominaţia „păgânilor osmanlîi” reprezenta o traumă, ceea ce făcea
ca nădejdea eliberării să găsească mai mereu un teren fertil. Fireşte, o
asemenea speranţă nu se putea menţine la un nivel constant ridicat; dar,
după ani în care dăinuia mai degrabă la nivelul subconştientului sau la cel al
dezideratelor spuse cu jumătate de gură sau numai în cercuri restrânse,
existau momente când – cel mai adesea sub impactul unui catalizator extern
– sentimentele răbufneau în veritabile explozii de pasiune, cuprinzând pe
negândite colectivităţi întregi şi dominându-le întreaga trăire. Desigur,
asemenea speranţe erau deseori înşelate de desfăşurarea evenimentelor, apoi
reînnoite şi iar înşelate, totul pe fondul unei instabilităţi emoţionale extreme
la toate nivelurile sociale16. O asemenea undă a speranţelor colective a
zguduit societatea românească în anii 1709-1711. Victoria lui Petru I la
Poltava a potenţat imaginea acestuia ca ţar pravoslavnic, mereu biruitor şi

13
Radu logofătul Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod
(ed. Aurora Ilieş), Bucureşti, Editura Academiei, 1970, p. 183, 188.
14
Valeriu Papahagi, Informaţii veneţiene relative la războiul ruso-turc din 1711, la Carol
al XII-lea, regele Suediei, şi la intenţia turcilor de a recuceri Moreia, „Revista istorică”,
XVIII, 1932, nr. 4-6, p. 109-114; Andrei Pippidi, Politică şi istorie în proclamaţia lui
Dimitrie Cantemir din 1711, „Studii. Revistă de istorie”, 26, 1973, nr. 5, p. 929-931.
15
Bogdan Murgescu, Factorul popular..., p. 156-157.
16
Florin Constantiniu, Sensibilităţi şi mentalităţi în societatea românească a secolului al
XVII-lea, „Revista de istorie”, 33, 1980, nr. 1, p. 147-157; Andrei Pippidi, Cărturarul între
cărturarii vremii, „Viaţa românească”, XXVI, 1973, nr. 9, p. 83-97.

18
potenţial eliberator17. Nădejdea venirii sale a fost întreţinută şi amplificată
printr-o propagandă abilă şi susţinută, care folosea o gamă variată de
mijloace de penetraţie, de la circulaţia diverşilor călugări şi negustori de
icoane18 până la relaţiile cu intelectualii balcanici19 şi „buletinele de ştiri
militare”20. După declanşarea oficială a războiului, acestora li s-au adăugat
proclamaţiile ţarului, deloc zgârcite în promisiuni menite a recruta cât mai
mulţi susţinători. Rezultatul a fost o stare de exaltare, în care „Moldavos,
Valacos et Bulgares, qui Serenissimum Moschorum Czarum, uti Judei
Messiam, ansi expectant”21. Dimensiunea mesianică a aşteptărilor este
confirmată şi de Axinte Uricariul, care îşi aminteşte că „erau înflaţi mai toţi

17
De remarcat totuşi faptul că speranţele într-o eliberare cu ajutorul ţarului erau mai vechi
în spaţiul românesc. Nu mă voi referi aici la tratatele lui Gheorghe Ştefan (1656) şi Ştefan
Petriceicu (1674) cu ţarul Alexei Mihailovici, ci la apelul din anul 1700 al mitropolitului
Teodosie al Ţării Româneşti ca „cel mai mare şi mai puternic Ţar şi monarh al acestei mari
şi puternice împărăţii” să aducă ortodocşilor „mântuire şi mângâiere” atât faţă de păgâni
(otomani), cât şi faţă de „eretici” (austrieci) (Silviu Dragomir, Contribuţii privitoare la
relaţiile bisericii româneşti cu Rusia în veacul XVII, „Analele Academiei Române.
Memoriile secţiunii istorice”, s.II, t.XXXIV, 1912, p. 1227-1229). La rândul său, Brâncoveanu îl
compara pe ţar cu un „al doilea Mesia” şi îl ruga ca „Măria Voastră creştinească
prealuminată să ne izbăvească de [robia] diavolului în carne şi oase şi de chinuitorul celor
pravoslavnici” (Paul Cernovodeanu, În vâltoarea primejdiilor. Politica externă şi diplomaţia
promovate de Constantin Brâncoveanu (1688-1714), Bucureşti, Editura Silex, 1997, p. 90). În
fine, dar nu în cele din urmă, după o întâlnire la Bucureşti dintre patriarhul Ierusalimului,
Dosithei Notaras. Constantin Brâncoveanu şi fraţii Mihai şi Constantin Cantacuzino,
ceauşul David Corbea informa autorităţile ruse că, pe lângă cei menţionaţi mai sus, „toţi
grecii şi sârbii, bulgarii, arnăuţii, moldovenii, precum şi românii din Transilvania” cer
„izbăvirea tuturor pravoslavnicilor creştini care gem sub jugul necredinciosului tiran turc şi
sunt tare năpăstuiţi de eretici, duşmani ai Bisericii răsăritene (ibidem, p. 24).
18
Bistra Cvetkova, Analyse d’un document ottoman concernant les relations entre la
Russie et les terres balkaniques au début du XVIIIe siècle, „Cahiers du monde russe et
soviétique”, IX, 1968, nr. 1, p. 65-69.
19
Athanassios Karathanassis, Pierre le Grand et l’intelligentsia grecque (1685-1740), în
Les relations greco-russes pendant la domination turque et la guerre d’indépendance
grecque, Thessaloniki, 1983, p. 43-52.
20
Dumitru Velciu, Un „Universal” al lui Petru cel Mare folosit în letopiseţul Ţării Moldovei
pe anii 1661-1709 (Pseudo-N.Costin), „Revista de istorie”, 28, 1975, nr. 3, p. 345-363.
21
Apud Andrei Pippidi, Ecouri ale evenimentelor din 1711 în corespondenţă diplomatică,
în Românii în istoria universală, III/1, Iaşi, 1988, p. 404-405; un raport austriac relata că
românii aşteaptă cu ardoare „mortuorum ressurectionem” (Hurmuzaki, vol. VI, p. 75),
confirmând astfel tenta milenaristă a aşteptării unui izbăvitor mesianic. Pentru analogii
balcanice, a se vedea Traian Stoianovich, Les structures millénaristes sud-slaves aux XVIIe
et XVIIIe siècles, în Actes du premier congres international des études balkaniques et sud-
est européennes, III, Sofia, 1969, p. 809-819.

19
pământenii cu nădejdile cele deşerte [...] se ţineau că sunt scăpaţi de sub
giugul robiei”22.
Entuziasmul a fost vizibil şi în felul în care moldovenii au răspuns
chemării la oaste lansate de Cantemir: „Atunce toţi se făcuse oşteni, slugile
lăsau pre boieri, argaţii lăsau pre stăpâni, şi altă prostime mulţi au mers de
au luat bani şi s-au scris la steaguri, mai mulţi fără de arme, ca nu aveau de
unde”23. Neculce arată deosebit de limpede că mişcarea cuprinsese mai ales
pe micii boieri, pe slujitori şi pe orăşeni: „Deci boierii mazilii au şi început a
veni de prin bejenii la oaste. Foarte pre puţini n-au venit [...] Aşijderea şi
slujitorii, dac-au audzit, au şi început a veni toţi de toate părţile şi a să scrie
la steaguri. Şi audzind de leafă, nu numai slujitorii să scria, ce şi ciobotarii,
croitorii, blănarii, cârşmarii. Slugile boereşti lăsa pre boierii săi şi alerga de
să scria la steaguri”24. Spontaneitatea trăirilor determina atât virtuţile, cât şi
limitele mişcării. Într-o primă ciocnire elanul a putut suplini lipsa de
pregătire şi de experienţă, astfel încât – se miră şi Neculce – „sta oarece bine
şi bieţii moldoveni, măcar că era oaste de strânsură”25, dar în momentul în
care s-a ajuns la lupte de uzură moldovenii nu au mai putut face faţă şi –
după expresia aceluiaşi Neculce – „le-au dat turcii năvală, ca o noajă de lupi
într-o turmă de oi”26. Sfârşitul rapid al războiului a împiedicat armata
moldoveană să acumuleze experienţă şi să conteze efectiv în determinarea
deznodământului conflictului.
Deşi atitudinea antiotomană şi filorusă exprimată de segmente largi ale
societăţii româneşti în 1711 nu a putut influenţa cu adevărat deznodământul
războiului, ea este cu atât mai semnificativă cu cât a fost recurentă în mai
multe momente din secolul al XVIII-lea, şi aici nu ar fi de menţionat doar
cariera pe care au făcut-o în Rusia membri refugiaţi sau emigraţi ai elitelor
politice din Ţările Române – Dimitrie şi Antioh Cantemir27 sunt numai
cazurile cele mai cunoscute dintr-o serie mult mai lungă, care începuse
înainte de 1700 cu Nicolae Milescu spătarul. Speranţa într-o solidaritate
ortodoxă a făcut ca şi românii din teritoriile stăpânite de Habsburgi să
adreseze ţarilor ruşi frecvente solicitări de protecţie şi sprijin, stârnind
serioase îngrijorări autorităţilor habsburgice28. Dar, mai important poate,

22
Mihail Kogălniceanu, op. cit, vol. II, p. 125.
23
Pseudo-Muste, în ibidem, vol. III, p. 45.
24
Ioan Neculce, op. cit., p. 546.
25
Ibidem, p. 572.
26
Ibidem, p. 577.
27
Pentru cariera acestuia din urmă, a se vedea acum Ştefan Lemny, op. cit., p. 157-265.
28
Silviu Dragomir, Relaţiile bisericeşti ale Românilor din Ardeal cu Rusia în veacul XVIII,
Sibiu, Tipografia arhidiecezană, 1914; A. V.Florovsky, Russo-Austrian Conflicts in the Early
18th Century, „The Slavonic and East European Review”, XLVII, 108, 1969, p. 94-114.

20
Rusia s-a erijat în protector militar şi diplomatic al Moldovei şi Ţării
Româneşti împotriva abuzurilor otomane, iar acest statut i-a fost recunoscut
oficial prin tratatul de la Kuciuk Kainarca (1774)29. Cum până şi un istoric
extrem de reticent faţă de politica rusă ca Vlad Georgescu recunoaşte într-un
text redactat în exil că per ansamblu „politica rusă a fost favorabilă
Principatelor, a avut un netăgăduit rost pozitiv, principalele revendicări
politice româneşti au fost sprijinite de ea, principalele împliniri de până la
1831 au fost obţinute cu ajutorul ei”30, nu trebuie să ne mire faptul că în
cursul războaielor care au urmat în secolul al XVIII-lea şi la începutul
secolului al XIX-lea foarte mulţi locuitori ai Ţărilor Române au întâmpinat
trupele ruse ca eliberatoare, iar unii dintre ei s-au înrolat chiar luptând ca
voluntari alături de ele împotriva otomanilor. Mai mult, nu au lipsit nici
solicitările unei anexiuni complete la Rusia, cum a fost cea exprimată în
cererile delegaţilor munteni trimişi în 1770 în solie în Rusia:
„a. Ţara noastră să se facă tot una cu Eparhiile ce stăpâneşte prea
puternica Împărăţia Rusiei, şi la vremea păcii ce se va face, nicidecum
să nu se lase să cadă iarăşi la tirăneasca cea dintăi a Agarinenilor.
b. De vremne că locul nostru, din nestatornicia Turcilor, au căzut
sub desăvârşită neorânduială, ne rugăm ca să se axeze în ţara noastră
legile şi rânduielile Rusiei prea deplin”31.
Filo-rusismul elitelor româneşti s-a epuizat treptat în prima jumătate a
secolului XIX. Deja în timpul războiului din 1806-181232 atitudinile
boierilor au fost destul de împărţite, moldovenii fiind totuşi mai apăsat
filoruşi decât muntenii. Astfel, un grup de boieri şi ierarhi moldoveni în
frunte cu mitropolitul Veniamin au trimis memorii solicitând încorporarea la
Rusia, în timp ce mitropolitul Ţării Româneşti s-a refugiat la Braşov şi
solicita protecţia Austriei, iar alte grupuri de boieri se orientau spre Franţa.

29
Text republicat în Bogdan Murgescu (coord.), Istoria României în texte, Bucureşti,
Corint, 2001, p. 167-168 (accesibil şi online la adresa http://www.cimec.ro/Istorie/Istoria-
romaniei-in-texte.pdf).
30
Vlad Georgescu, Istoria ideilor politice româneşti (1369-1878), München, Ion Dumitru
Verlag, 1987, p. 311.
31
Text republicat, la fel ca şi un memoriu al clerului şi boierilor din Moldova, în Bogdan
Murgescu (coord.), Istoria României..., p. 166-167 (accesibil şi online la adresa
http://www.cimec.ro/Istorie/Istoria-romaniei-in-texte.pdf). Pentru situaţia Principatelor în con-
textul războiului din 1768-1774, a se vedea şi Leonid Boicu, Principatele Române în rapor-
turile politice internaţionale. Secolul al XVIII-lea, Iaşi, Editura Junimea, 1986, p. 160-206.
32
În prezentarea din acest paragraf ne-am bazat pe informaţiile din Leonid Boicu,
Principatele Române în raporturile politice internaţionale (1792-1821), Ediţie îngrijită de
Victor Spinei, Iaşi, Editura Institutul European, 2001, p. 248-254.

21
La nivelurile sociale inferioare, atitudinile au fost mai pronunţat proruse,
astfel încât bucureştenii i-au alungat şi măcelărit pe turci încă înainte de
sosirea trupelor ruse în decembrie 1806, iar mulţi voluntari au luptat alături
de ruşi împotriva otomanilor. Totuşi, experienţa ocupaţiei a fost atât de
traumatizantă, încât în 1811, potrivit unei relatări franceze, în Principate
dorinţa generală era ca trupele ţarului să plece cât mai repede. Abandonarea
unei mari părţi a Principatelor în favoarea otomanilor prin pacea de la
Bucureşti şi anexarea Basarabiei au contribuit şi ele la estomparea filo-
rusismului din Ţările Române. Cu toate acestea, el a rămas semnificativ, mai
ales în rândurile boierilor şi a clerului. Pe de altă parte, deşi experienţa
războiului din 1828-1829 şi a ocupaţiei militare ce a durat apoi până în 1834
a fost mai puţin rea decât cea din 1806-1812, intrarea Principatelor în orbita
culturii occidentale în anii 1830 şi 184033 a făcut ca locul Rusiei ca principal
reper să fie luat de Occident şi ca Rusia să fie percepută tot mai mult ca
bastion al reacţiunii la nivel european, ca şi în raport cu aspiraţiile naţionale
ale românilor.
În concluzie, rusofobia s-a impus treptat în cultura politică românească
în cursul secolului al XIX-lea şi a fost apoi alimentată de diverse discursuri
naţionaliste, uneori interesat-manipulatoare34, ca şi de experienţe istorice
traumatizante, dintre care cea mai cumplită a fost rolul Uniunii Sovietice în
instaurarea regimului comunist din România. După prăbuşirea sistemului
comunist şi destrămarea Uniunii Sovietice, după ce România s-a orientat
ferm spre Occident şi beneficiază de umbrela NATO ca şi de statutul de
membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, este timpul ca şi
atitudinile faţă de Rusia să fie mai puţin marcate de rusofobie sau de
rusofilie, şi să fie mai pragmatic orientate spre urmărirea interesului naţional
al României, ca şi spre promovarea activă a valorilor şi intereselor europene,
care sunt şi ale noastre.

33
Pentru această mutaţie, a se vedea analiza magistrală a lui Ştefan Cazimir, Alfabetul de
tranziţie, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1986.
34
Mai ales în perioada interbelică, atunci când a fost demonizat „pericolul bolşevic”, sau în
timpul naţional-comunismului, când antirusismul a servit la legitimarea poziţiei lui Nicolae
Ceauşescu.

22
 IMPLICAŢIILE ECONOMICE ŞI SOCIALE ALE
LEGIUIRII AGRARE DIN VREMEA LUI
BARBU ŞTIRBEI

Alexandru A. MAREŞ*

Abstract: The Economical and Social consequences of the agrarian

law in Barbu Ştirbei’s time

After the 1848 Revolution in the Romanian Country a commission of

landowners drew up the project for an agrarian law, ratified by the ruler
Barbu Ştirbei in 1851. The new relations between the owners and tenants
foreshadowed the penetration of the new capitalist relations in agriculture
as well as the limitation of the old, feudal ones.
If necessary the landowner could ask the peasants to replace the cattle
work with their manual work or even the pay money for 22 days of work the
peasants awed him.
The farming agreements cut off certain frands, they balanced the daily
work norm and supported the stabilization of the labour force on the estate
entailing the increase of the land price. The state played a prominent part in
regulating the varios aspects of life in the rural area.
The agrarian law is one of the reforming measures taken by the ruler
Barbu Ştirbei, together with the reorganization of the army, education,
administration and finances.

Keywords: The Agrarian Law, The Organic Regulation, the farming

agreements, the landowners, the peasants.

După înfrângerea revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească a fost

reinstaurat vechiul regim exprimat de prevederile Regulamentului organic.
Cadrul general al raporturilor agrare se fundamenta pe stipulaţiile ce
garantau proprietatea absolută a boierilor pe 1/3 din întinderea moşiilor,

*
Profesor dr., Şcoala nr. 79 „Academician NICOLAE TEODORESCU” şi Colegiul
Naţional „ION CREANGĂ”, Bucureşti.

23
confirmarea monopolurilor feudale din venitul morilor, pădurilor, băuturilor,
măcelăriilor, heleşteelor, precum şi anularea dreptului de folosinţă nelimitată
al ţăranilor asupra pământului.1 Convenţia încheiată la Balta Liman
(19 aprilie 1849) de puterea suzerană şi puterea protectoare prevedea printre
dispoziţiile sale şi înfiinţarea unei comisii însărcinate cu revizuirea
Regulamentului organic pentru îmbunătăţirea prevederilor acestuia. Scopul
urmărit era găsirea modalităţilor de înlăturare a abuzurilor, atât cele ale
administraţiei, cât mai cu seamă, acelea care priveau relaţiile dintre
proprietari şi ţărani.2
Majoritatea boierimii urmărea consolidarea poziţiilor sale economice
şi politice consacrate de legislaţia existentă şi, în acelaşi timp, evitarea
generării de noi condiţii favorabile declanşării altei mişcări social-politice
de amploare. Consecinţa a fost faptul că unul din obiectivele măsurilor
legislative a vizat reajustarea statutului juridic al celor două categorii
principale în ceea ce priveşte raportul lor faţă de fondul funciar. Marii boieri
şi-au asumat poziţia de proprietari deplini ai întregii moşii, rezervând în
paralel ţăranilor clăcaşi rolul de chiriaşi. Acest statut excludea orice
posibilitate de înfăptuire în viitorul apropiat a vreunei împroprietăriri, oricât
de minore. Printre măsurile de îmbunătăţire a situaţiei materiale a plugarilor
români se aflau: reglementarea normelor de muncă prestată, posibilitatea
încheierii unor „învoieli libere”, micşorarea abuzurilor administrative şi a
constrângerilor extra-economice.
Deşi era exponent al marii boierimi, domnitorul Barbu Ştirbei (1849-
1856) se manifestase încă din 1831 pentru o anumită uşurare a situaţiei
clăcaşilor. Rămâne singulară poziţia sa cu ocazia votării de către adunarea
de revizuire a Regulamentului a limitării de la 5 la 3 pogoane a locului de
fâneţe oferite ţăranilor pentru întreţinerea vitelor. Pe atunci vornic, Ştirbei
s-a opus majorităţii celorlalţi 43 de membri prezenţi.3
După revoluţia de la 1848 o comisie de mari boieri condusă de
Apostol Arsachi şi alcătuită din Constantin Ghica, Alecu Filipescu-Vulpe,
Constantin Cantacuzino, Barbu Catargiu, Gheorghe Oteteleşanu, Alexandru
Ghica-Barbă Roşie4 au alcătuit proiectul unei legiuiri agrare aprobat de

1
N. Adăniloaie, D. Berindei, Reforma agrară din 1864, Bucureşti, Editura Academiei,
1967, p. 74.
2
Gh. Platon, Istoria modernă a României, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1985, p. 156.
3
A. D. Xenopol, Istoria românilor în Dacia traiană, vol. VI, De la restabilirea domniilor
naţionale până la îndoita alegere a lui Alexandru Cuza, Iaşi, 1893, p. 126.
4
Cornel I. Scafeş, Vladimir Zodian, Barbu Ştirbei (1849-1856), Bucureşti, Editura Militară,
1981, p. 90.

24
domnitor (23 aprilie 1851) şi ulterior de sultan. Legiuirea pentru recipro-
acele drepturi şi îndatoriri ale proprietarului şi ale lucrătorilor pământului5
înlocuia articolele nr. 138-146 (capitolul al III-lea, secţiunea a VII-a) ale
Regulamentului organic, constituind, uneori, fie o modificare substanţială,
fie alteori, doar o reconfirmare a celor deja stabilite.
Folosirea în titlu a sintagmei „lucrătorii pământului” în locul „sătenilor”
avea rolul de a marca tranziţia stării ţăranului de la simplu clăcaş la cel de
muncitor (proletar) agricol. Drepturile şi obligaţiile ce îi reveneau prin noul
statut trebuiau să pregătească acceptarea faptului că de acum înainte la baza
raporturilor sale cu proprietarul moşiei urmau să stea dispoziţiile noii
legiuiri şi învoielile de bună voie. Fiind liber consimţite şi întărite prin
contracte scrise, noile raporturi prefigurau pătrunderea relaţiilor capitaliste
în agricultură şi limitarea celor feudale considerate învechite. Era invocat
principiul Condicii lui Caragea (1818) potrivit căruia „săteanul ce locuieşte
pe moşia altuia, nu se poate socoti decât un chiriaş”, iar „banii ce plăteşte,
sau munca ce face pe seama proprietarului, nu se poate socoti iarăşi decât o
chirie din parte-i pentru acest pământ.”6
Vechile unităţi de măsură ale terenului erau menţinute: pogonul (cca o
jumătate de hectar), prăjina (echivalentă cu 5-7 m ca unitate de lungime,
respectiv 180-210 m.p. ca unitate de suprafaţă), stânjenul (1,96-2,23 m) şi
ocaua (cca 1,25 l sau kg).
Ierarhizarea plugarilor în trei categorii, cei cu 4 boi şi o vacă, cei cu
2 boi şi o vacă, respectiv cei cu o vacă, punea în evidenţă existenţa unui
proces clar de diferenţiere materială a ţărănimii în cele două decenii trecute
de aplicare a Regulamentului organic. Această situaţie a fost acceptată mai
târziu drept criteriu de departajare la punerea în aplicare a legii rurale din
anul 1864.
O îmbunătăţire a condiţiilor de creştere a vitelor mari a reprezentat-o
dublarea terenului de islaz de la jumătate de pogon la un pogon de vită,
prevedere ce întrunea asentimentul domnitorului. Măsura nu trebuie văzută
ca un act de generozitate, ci, mai degrabă, ca o acţiune menită să asigure
forţa de muncă animală aflată în proporţie foarte mare în posesia ţăranilor.
Totodată, se creau condiţii şi pentru o alimentaţie mai bună ca până atunci
pe bază de lapte şi carne. Suplimentarea islazului se realiza într-o epocă în

5
Culegere de toate legiuirile câte s-au înfiinţat în zilele şi după părinteasca îngrijire a
Măriei Sale înălţatul domn stăpânitor a toată Ţara Românească Barbu D. Ştirbei,
Bucureşti, 1853, p. 20-37. În continuare se va cita Culegere de toate legiuirile.
6
Culegere de toate legiuirile, Bucureşti, 1853, p. 20-21.

25
care creşterea vitelor precumpănea asupra producţiei vegetale şi constituia o
importantă sursă pentru exportul Principatelor.
Nemodificate rămâneau terenurile de fâneţe (cosituri) pentru hrana din
timpul iernii a vitelor şi, fapt, important, cele destinate culturilor arabile.
Indiferent de categoria ţăranilor clăcaşi ei beneficiau în continuare de numai
3 pogoane de arătură, adică 1,5 hectare. Pentru că multe terenuri rămâneau
necultivate, neîncadrate în procesul agricol, limitarea fusese impusă de
raţiuni economice. Se urmărea ca familiile mai numeroase, cărora pământul
nu le era îndestulător, să recurgă la învoieli „prin bună tocmeală” pentru
suplimentarea întinderii primite. Învoielile se puteau încheia în termenii
doriţi de boieri, viitorii moşieri, uneori în circumstanţe mai apăsătoare decât
cele prevăzute de noua legiuire.
Dreptul ţăranului de a folosi pădurile de pe moşii era limitat la
asigurarea lemnelor pentru foc, eliminându-se vechea prevedere ce specifica
că proprietarul,,însuşi le va arăta”7.
Dacă la acordarea terenului de construcţie a casei, curţii şi grădinii se
făcea distincţie între zona de câmpie (400 stânjeni pătraţi) şi zona de munte
(300 stânjeni pătraţi)8, nu acelaşi lucru se întâmpla la distribuirea terenului
arabil. Nu erau stipulate diferenţieri în funcţie de zona geografică, numărul
de membri ai familiei sau calitatea solului. Mai mult chiar, pământul acordat
pentru cele 3 pogoane de arătură era considerat de proprietar ca repre-
zentând „pentru dânsul [ţăran; aprecierea noastră] un mijloc de speculaţie.”9
Urmând să devină proprietari de tip capitalist (rentieri), boierii
urmăreau să deţină monopolul închirierii fostei rezerve feudale. De aceea ei
tindeau să îşi asume rolul arendaşului şi nu acceptau ca unii dintre ţăranii
mai înstăriţi să închirieze suprafeţe mai mari spre a le subarenda altora mai
săraci. Aşadar, dispoziţia regulamentară prin care se interzicea ţăranilor de
a-şi închiria pământul se menţinea.10 Reprezentând principalul capital cu
tendinţă de creştere a valorii sale, pământul constituia instrumentul principal
al reglementării raporturilor sociale din satul românesc, boierii asigurându-şi
poziţia privilegiată.
În situaţia în care pământul proprietarului era insuficient pentru a
constitui întinderea loturilor prevăzute de noua legiuire, părţile urmau „să se

7
Regulamentele Organice ale Valahiei şi Moldovei, vol. I, Bucureşti, Ediţia P. Negulescu
şi G. Alexianu, 1944, p. 138.
8
Culegere de toate legiuirile, Bucureşti, 1853, p. 21.
9
Ibidem, p. 23.
10
Ioan C. Filitti, Proprietatea solului în Principatele române până la 1864, Bucureşti,
1935, p. 273.

26
învoiască cum vor putea”, fapt ce presupunea micşorarea unor sarcini
proporţional cu suprafaţa primită. Tocmelile urmau a se încheia de-a lungul
penultimului an al fiecărui interval catagraficesc, perioadă redusă de la 7 la
5 ani. Orice învoială urma să capete formă scrisă, cu prevederea numelor
beneficiarilor, a categoriilor de pământ, a numărului pogoanelor, a chiriei ce
trebuia plătită şi a modalităţii de achitare a ei în muncă, bani sau produse.
Înscrierea acestor date în registrul proprietăţii garanta utilizarea acestor
loturi de către ţărani pe o perioadă de 5 ani.
Învoielile erau întărite prin semnăturile proprietarului, ori împuter-
nicitului acestuia, precum şi ale logofătului satului şi ţăranilor deputaţi
(fruntaşi), ultimii în calitate de martori. Orice sătean ce dorea să ia parte la
aceste înscrisuri „va pune degetul înaintea numelui său”11 Se urmărea
creşterea responsabilizării personale a clăcaşilor faţă de noua lor situaţie,
cea de parte contractantă. Datoria fiecărui sătean era,,să-şi păzească condi-
ţiile ce ating de dânsul”12 până la împlinirea termenului contractual.
Totodată, se încerca inducerea stării de partener în exploatarea terenului şi
înlăturarea situaţiei de supus faţă de mai marele moşiei.
În anumite împrejurări de natură obiectivă, precum mortalitate în
rândul vitelor de muncă, „plăţi de datorii cu zapise şi alte asemenea
pricini” 13, ţăranii beneficiau de scăderea proporţională a sarcinilor asumate.
Datoria lor era să facă faptul cunoscut din timp proprietarului, cel târziu în
luna decembrie şi să dovedească motivul pagubei. Doar aşa, chiriaşul putea
cere preschimbarea contractului său, întregul demers trebuind să urmeze
calea scrisă prin mijlocirea cancelariei satului. Astfel, relaţiile agrare între
cele două părţi erau obligatoriu intermediate de această autoritate locală. Era
şi acesta un mic pas înainte în încercarea de a deprinde poporul cu ideea că
statul, legiuitor, era preocupat de apărarea intereselor publice înaintea celor
private.
Orice muncă efectuată pe moşie fără înţelegere contractuală aducea
ţăranilor pierderea automată a oricărui profit, tot aşa cum nelucrarea
pogoanelor primite prin învoială atrăgea obligaţia despăgubirii proprie-
tarului „de dijma ce i se cuvine”. La toate obligaţiile erau supuşi şi bărbaţii
necăsătoriţi, eliminându-se vechea prevedere regulamentară de scutire a
holteilor.
În schimbul terenului primit de la boieri, clăcaşii erau datori să lucreze
un număr de 22 zile pe an cu hrana asigurată, dintre care 7 zile primăvara,

11
Culegere de toate legiuirile, Bucureşti, 1853, p. 24.
12
Ibidem.
13
Ibidem.

27
8 vara şi 7 toamna. Faţă de vechile prevederi, pe seama ţăranilor era adăugat
un spor de 10 zile pe an, dar volumul de muncă pretins pentru o zi era, în
general, mai scăzut. Se percepea în continuare dijmă pe 1/10 din produsele
din câmp (excluzându-se produsele obţinute în grădinile proprii), 1/5 din
cantitatea de fân, iar transportul acestora trebuia asigurat până la curtea
proprietarului. În termen de 10 zile proprietarul urma să efectueze dijmuitul
pentru a se evita degradarea produselor. În cazul incapacităţii efectuării
acestei operaţiuni, ţăranii puteau efectua ei dijmuitul împreună cu preotul şi
„deputaţii satului”.
Orice alte sarcini precum zilele de plug, transportul carului de lemne
pentru proprietar şi darea celor 4 oameni la suta de capi de familie pentru
„slujba proprietăţii” erau desfiinţate. În consecinţă, tocmirea de isprăvnicei,
pădurari, argaţi şi chelari revenea în întregime boierului, expresie a noii
poziţii asumate, cea de proprietar deplin al întregii moşii. Degrevarea
ţăranilor de această responsabilitate reflectă poziţia lor de simpli chiriaşi,
situaţie în care tot ei efectuau respectivele slujbe, dar în schimbul unei
forme de plată.
Problema reglementării zilelor de muncă datorate de săteni boierului
era una esenţială pentru încercarea de înlăturare a supraîncărcării nartului.
Este cunoscut faptul că un volum prea mare de muncă pentru o zi nu ducea
decât la efectuarea lui în două şi chiar trei zile efective. Vechile prevederi
stabileau că acelui ţăran care nu poseda vite trăgătoare i se socotea o zi de
muncă încheiată după trei zile de activitate cu braţele. Potrivit aprecierilor
formulate de Ion Ionescu de la Brad se ajungea ca obligaţiile în muncă ale
clăcaşilor să urce la 56 zile/an14. Consecinţa era că pământul săteanului era
expus să rămână nelucrat, spre dauna chiar a stăpânului moşiei, care nu
putea lua astfel dijma.15
Prin noile dispoziţii ţăranii ieşeau la muncile câmpului, pe rând şi nu
mai mult de jumătate din numărul lor odată. Cu o seară, înainte proprietarul
înainta fruntaşilor o listă cu cei ce urmau să meargă a doua zi la clacă, ei
răspunzând de încunoştinţarea sătenilor. Cei care nu s-ar fi conformat urmau
să fie direct răspunzători de eventualele pagube cauzate proprietarului.16
Chiar dacă în urma legiuirii lui Barbu Ştirbei numărul oficial al zilelor
de muncă creştea, o mai judicioasă normare a fiecărei activităţi specifice a
făcut ca volumul lor real să cunoască o uşoară relaxare. Mai important era
faptul că în cazul în care proprietarii s-ar fi rezumat la respectarea
14
Gh. Platon, op. cit., p. 83.
15
Ioan C. Filitti, op. cit., p. 273.
16
Culegere de toate legiuirile, Bucureşti, 1853, p. 26-27.

28
ad literam a noilor prevederi, posibilităţile de creştere necontrolată de 4 ori
şi chiar mai mult a clăcii erau înlăturate. Realitatea a demonstrat că regle-
mentările aduse nu au putut înlătura abuzurile, dar le-au limitat.
Durata unei zile de muncă la câmp era aceeaşi şi anume de la răsăritul
şi până la apusul soarelui, cu trei ore de odihnă vara, respectiv două ore
toamna, în două pauze. Anumite operaţiuni au fost reduse astfel: suprafaţa
de arat de la 10 la 8 prăjini pogoneşti în ogor şi de la 7 la 5 prăjini în loc
nelucrat (în ţelină), grăpatul de la un pogon la 16 prăjini, semănatul cu
mâna de la 5 la 3 pogoane, semănatul prin acoperire cu piciorul de la un
pogon la 16 prăjini, semănatul cu sapa de la ¾ de pogon la ½ de pogon,
cositul de la un pogon la 12 prăjini17, valori reprezentând cuantumul unei
zile de clacă. S-a considerat mai rentabilă aplicarea principiului: „Decât rar
şi mult, mai bine des şi mai puţin.”
Rămâneau neschimbate obligaţiile de cărăuşie (podvoadele), 5 zile cu
4 boi pe durata a 12 ore, 3 zile cu 2 boi pentru 6 ore şi strânsul fânului, un
pogon/zi, iar secerişul a avut o reducere nesemnificativă, de la 3 la
2,5 clăi/zi.18
La o analiză mai atentă se observă că prin menţinerea unora dintre
activităţi la nivelul celor stabilite în Regulamentul organic munca ţăranilor
devenea şi mai apăsătoare. Astfel interesat să comercializeze o parte
importantă din bunurile agricole produse, proprietarul urmărea să aibă
asigurat şi transportul lor în cantităţi crescânde. Până la 1869 când a fost
inaugurată prima cale ferată (Bucureşti-Giurgiu), pentru carele ţărăneşti nu
exista decât alternativa transportului fluvial. Secerişul constituia, în mare
măsură, activitatea crucială a campaniei agricole. De rapiditatea şi calitatea
efectuării ei depindeau evitarea pierderilor de recoltă şi a deprecierii ulte-
rioare a cerealelor. În termeni reali cuantumul acestei munci a înregistrat o
creştere, cu atât mai mult cu cât suprafeţele însămânţate erau în continuă
extindere. De culesul fânului şi realizarea căpiţelor depindea hrana vitelor
fără de care nu se putea efectua munca câmpului. O reducere a volumului de
muncă pe zi nu putea intra în calcul în condiţiile în care suprafaţa de islaz
acordată ţăranilor se dublase. De asemenea, neschimbată în volum rămânea
şi prevederea legată de culesul şi curăţatul de foi al porumbului. În loc de 20
de baniţe a câte 20 de oca pe zi, s-au admis 10 baniţe a câte 40 de oca pe zi.
În funcţie de nevoile sale, proprietarul putea cere convertirea muncii
cu vite în muncă cu braţele, ziua cu 2 boi echivalând cu o zi jumătate, iar

17
Ibidem, p. 28-29.
18
Ibidem.

29
cea cu 4 boi, cu două zile. Acest lucru era admis doar pentru jumătate din
totalul zilelor de muncă datorate.19 Aşadar, teoretic la cele 11 zile lucrate cu
vitele se puteau adăuga încă 16,5 până la 22 zile cu braţele, însumându-se
un total de 27,5 până la 33 zile pe an. În mod evident, chiar şi aşa nu se
atingea nici 60% din numărul de zile de clacă, câte se efectuau în mod real
până la adoptarea noilor reglementări.
Tot un avantaj pentru ţărani era că la treieratul grâului veneau cu vitele
proprietarului sau prin „tocmeala de bună voie” cu ei. Cantitatea de fân
suportată de proprietar pentru hrana vitelor sătenilor angajate în folosul său
la transportul pe timp de iarnă sporea de la 6 oca la 10 oca de vită/zi.20
Dublarea terenului de islaz pentru vite a fost binevenită pentru săteni.
Astfel, suprafaţa totală de care beneficia un plugar cu 4 vite sporea de la 8,5
pogoane la 11 pogoane (+29%, procent acceptat din punct de vedere statistic
ca nivel de referinţă). Creşterea numărului zilelor de clacă de la 12 la 22 a
fost de 83%, dar relaxarea volumului de muncă pretins pentru o zi a lăsat
senzaţia uşurării obligaţiilor. Unele operaţiuni au cunoscut niveluri sub cel
de referinţă, precum: grăpatul (17%), semănatul cu mâna (10%), semănatul
cu sapa (22%) şi în special cositul. Suprafeţele ce trebuiau arate au depăşit
uşor acest nivel, cu 40% din cel prevăzut în Regulamentul organic, iar
cantitatea de spice ce trebuiau secerate a sporit şi mai mult, cu 53%. Cele
mai mari creşteri ale obligaţiilor ce trebuiau prestate de ţărani (83%) s-au
înregistrat la operaţiunile agricole care nu au suferit o diminuare a
cuantumului zilei de muncă: cărăuşia (podvoadele), culesul şi curăţatul
porumbului, precum şi strânsul şi clăitul fânului.
Specificul activităţii agricole era de aşa natură încât nu se putea
percepe chiria în muncă numai prin executarea uneia sau alteia dintre
operaţiuni. Cele 22 de zile, trebuind efectuate eşalonat în trei din cele patru
anotimpuri, presupuneau derularea tuturor activităţilor, atât a celor cu o
anumită creştere a volumului de muncă, cât şi a celor cu o diminuare a
acestuia.
În consecinţă, se poate constata menţinerea aproximativă a cantităţii
generale de muncă prestate de ţăranii clăcaşi pe moşia boierului. Ce s-a
modificat evident a fost nartul care a scăzut, dar nici acesta pentru toate
operaţiunile. Măsura era benefică pentru diminuarea abuzurilor şi a vechii
situaţii în care o zi se considera efectuată după 2-3 zile lucrate. Prin urmare,

19
Ibidem, p. 31.
20
Ibidem, p. 28.

30
munca clăcaşilor, chiar uşor îngreunată era mai lesne de prestat deoarece se
putea realiza, mult mai sigur decât până atunci, în cele 22 până la 33 de zile,
în cazul efectuării cu braţele.
De la maxim 56 zile de clacă muncite practic pe baza vechiului
regulament după calculul lui Ion Ionescu de la Brad, ţăranii puteau ajunge să
economisească între 23 şi 34 zile pe an în care nu mai erau obligaţi să
presteze activităţi proprietarului. Acest buget de timp îl puteau folosi în
avantajul lor pentru lucrul la vreme şi mai spornic al pământului primit pe
seama lor prin legiuire. Proprietarii nu ieşeau în pierdere căci beneficiau de
dijma din produsele astfel realizate.
Ţinând seama de aceste considerente, apare îndreptăţită aprecierea lui
A. D. Xenopol potrivit căreia „legea ţinea mai bine seama de nevoile
ţăranului.”21
Boierul îşi putea utiliza sătenii şi la muncile de pe altă moşie decât cea
pe care locuiau, dar nu mai departe de 6 ceasuri. În această situaţie
deplasarea spre şi de la „locul de muncă” se lua în calcul în cuantum de una
până la două zile, în funcţie de distanţă. Fapt semnificativ pentru sublinierea
statutului de persoane libere din punct de vedere juridic, ţăranii nu puteau fi
închiriaţi altcuiva pentru a se trage foloase de pe urma lor de către boierul de
drept.
O prevedere ce prefigura dezvoltarea pe baze capitaliste a viitoarelor
relaţii agrare stipula posibilitatea proprietarului de a converti în bani cele 22
de zile datorate lui de ţărani. Urmau să se stabilească preţuri diferenţiate
pentru „locurile de munte” şi „locurile de câmp”, după o medie calculată,
nivelurile fiind valabile pe o durată de 5 ani.22
Un rol important în reglementarea tuturor aspectelor vieţii comunitare
rurale revenea sfatului satului. În componenţa lui intrau pârcălabul,
reprezentantul proprietarului, doi deputaţi (fruntaşi) până la o sută de capi de
familie şi patru deputaţi când se depăşea această cifră. Pârcălabul şi
deputaţii erau aleşi pe un mandat de un an, dreptul de exercitare avându-l cei
ce plăteau capitaţie. Puteau fi aleşi sătenii cu 4 vite23 adică cei cu o anume
stare materială, dar nu pentru doi ani consecutiv.
În directa responsabilitate a sfatului satului se aflau magaziile de
rezervă a produselor, strângerea capitaţiei, cutia satului (bugetul local),
asigurarea recruţilor şi a dorobanţilor, aducerea la îndeplinire „a poruncilor

21
A. D. Xenopol, op. cit., p. 429.
22
Culegere de toate legiuirile, Bucureşti, 1853, p. 30.
23
Ibidem, p. 31.

31
Stăpânirii”, precum şi paza tocmelilor făcute de bună voie pe baza legiuirii.
Orice neînţelegeri între proprietar şi săteni urmau a fi „cercetate” în urma
sesizărilor în formă scrisă. „Pricinile criminaliceşti” întrau în sarcina
subcârmuitorului. Pârcălabul satului şi deputaţii erau scutiţi pe timpul
exercitării mandatului de efectuarea celor 22 de zile de muncă,,drept o
meritată răsplătire pentru această osebită însărcinare.”24
Legiuirea lui Ştirbei proclama pe sătean „stăpân cu desăvârşire pe
sineşi şi pe averea sa”, iar pe proprietar „pe pământul său”, situaţie ce
permitea celui din urmă să-şi întrebuinţeze proprietatea după libera voinţă şi
„să lase pe dânsa, sau să depărteze din săteni, pe câţi va socoti.”25
În realitate, ţăranul nu putea trata de pe poziţii de egalitate încheierea
învoielilor de bunăvoie pentru suplimentările de teren din cauza unei duble
presiuni. Pe de o parte, necesităţile asigurării celor trebuincioase familiei
sale, adeseori numeroase, îl împingea să accepte condiţiile cerute de boier.
Pe de altă parte, clăcaşul aflat în postura de simplu chiriaş avea ca alter-
nativă ori să plece cu de la sine putere din acel sat la încheierea termenului
catagraficesc de 5 ani, ori să fie îndepărtat chiar de boier care nu-şi dorea
„săteni îndărătnici” pe proprietate.
În afara termenului de 5 ani ţăranii se puteau strămuta în cazul în care
deveneau proprietari prin cumpărare sau prin moştenire. Ei trebuiau să
înştiinţeze pe boier cu un an înainte şi să-şi achite toate obligaţiile către
acesta, capitaţia şi darea de 3 lei pentru cutia satului.
Deşi modul de redactare al noii legiuiri părea să asigure libertatea de
mişcare a ţăranilor, scopul ei real nu era de a încuraja plecarea în grupuri
mari a forţei de muncă de pe o proprietate pe alta. Se făcea o distincţie clară
între strămutarea din dorinţa ţăranilor şi cea din voinţa proprietarului. Dacă
în prima situaţie nici un proprietar nu era dator a primi pe moşia sa mai mult
de 12 familii deodată venite din acelaşi sat, în cea de-a doua „acei strămutaţi
pot să se aşeze şi toţi la una şi aceeaşi moşie.”26 Ne raliem constatării că se
păstrau în vigoare măsurile administrative stânjenitoare strămutărilor.27
În ceea ce priveşte viile sădite pe moşie, ţăranii urmau să achite „ca şi
mai înainte otaştina obişnuită”, situată la nivelul de 1/20 vedre de vin.
Pentru plantările de vii ce urmau a se face deveneau obligatorii învoielile
scrise şi întărite de către „tribunalul local”.
24
Ibidem, p. 32.
25
Ibidem, p. 33.
26
Ibidem, p. 35.
27
N. Adăniloaie, D. Berindei, op. cit., p. 75.

32
 Nemodificate rămâneau prevederile privind monopolul proprietarului
de a comercializa băuturile alcoolice, de a ţine „scaun de carne” (măcelărie),
precum şi folosinţa morilor, heleşteelor şi pădurilor de pe moşia sa.28
În partea finală a reglementărilor domnitorul Barbu Ştirbei îşi exprima
speranţa că foloasele „atât ale proprietarilor, cât şi ale clăcaşilor” vor
cunoaşte „a lor pătrundere de duhul învoitor al acestei legiuiri”, pentru „ca
nimeni să nu sufere cea mai puţină bântuire a intereselor sale.”29
Şi în Moldova sub domnitorul Grigore Ghica s-a elaborat un
aşezământ ce cuprindea prevederi în general similare, dar spre deosebire de
legiuirea din Ţara Românească desfiinţa dijma, acorda ceva mai mult
pământ în folosinţă sătenilor pretinzând, totodată, o cantitate mai mare de
muncă.30
În anul 1852, de Sfântul Gheorghe, legiuirea lui Ştirbei-Vodă a fost
pusă în aplicare. Efectul ei asupra evoluţiei raporturilor agrare, cel puţin pe
termen scurt a fost pozitiv. După un an de la intrarea ei în vigoare
strămutările au fost foarte puţine, semn că ţăranii i-au acordat, cel puţin la
început, credit. Stabilitatea forţei de muncă a favorizat creşterea preţului
pământului, iar proprietarii nu aveau de ce se plânge.31 Chiar şi în cazurile
în care s-a manifestat o tendinţă mai evidentă a ţăranilor de a pleca spre
oraşe, ea a trebuit stăvilită condiţionând-o de cunoaşterea unei meserii sau
de garanţia unui proprietar din mediul urban.32
Relaţiile clăcăşeşti se menţineau în continuare, dar mult diminuate,
dezvoltându-se tot mai mult înţelegerile de „liberă învoială”, în fond relaţii
de tip capitalist. De altfel, după 1852, învoielile pentru asigurarea
„prisoaselor” de pământ atât de necesare plugarilor au devenit modul
principal de relaţii agrare în Ţara Românească.33
Reglementările postrevoluţionare au reuşit reducerea unor abuzuri fără
însă a putea opri încărcarea clăcaşilor cu sarcini apăsătoare. Câţiva ani mai
târziu, în 1856, Vasile Boerescu considera că obligaţiile impuse clăcaşilor
reprezentau cam de patru ori media preţului cu care se arendau moşiile.34

28
Culegere de toate legiuirile, Bucureşti, 1853, p. 36.
29
Ibidem, p. 36-37.
30
N. Adăniloaie, D. Berindei, op. cit., p. 75.
31
N. Iorga, Viaţa şi domnia lui Barbu Ştirbei, domn al Ţării Româneşti (1849-1856),
Vălenii de Munte, 1910, p. 62.
32
A. D. Xenopol, op. cit., p. 428.
33
Vasile Maciu, De la Tudor Vladimirescu la Răscoala din 1907, Craiova, Editura Scrisul
Românesc, 1973, p. 230.
34
Ioan C. Filitti, op. cit., p. 272.

33
 Aşezarea pe noi baze a raporturilor dintre proprietari şi lucrătorii
pământului a constituit o parte integrantă a măsurilor reformatoare ale
domnitorului Ştirbei, alături de reorganizarea oştirii pământeşti, a învăţă-
mântului, administraţiei şi finanţelor. Întregul său demers, modernizator în
principiu, a fost limitat în fapt de unele condiţionări interne şi mai ales
externe. Climatul internaţional marcat de declanşarea războiului Crimeii
şi-a pus amprenta şi asupra raporturilor agrare, care, deşi aveau un nou
cadru legislativ au fost nevoite să evolueze în condiţii improprii,
Principatele aflându-se mai mulţi ani sub ocupaţie militară (1853-1857).
Estompată de problema constituirii statului naţional român, chestiunea
agrară a trecut doar temporar pe poziţia secundă, pentru a reveni după 1859
în prim planul vieţii politice interne.
Insuficienţa şi adeseori lipsa pământului propriu de cultură nu se putea
rezolva decât prin desfiinţarea clăcăşiei şi realizarea unei reforme agrare,
ceea ce s-a împlinit la 1864 prin legea rurală. Astfel, se punea în practică
programul social al revoluţiei de la 1848 şi era confirmată aserţiunea făcută
de N. Bălcescu în lucrarea Chestiunea economică în Principatele dunărene,
potrivit căreia emanciparea ţăranilor clăcaşi prin împroprietărire era singura
soluţie pentru asigurarea unui minimum de existenţă.

34
 RELAŢIILE ROMÂNO-RUSE ÎN ANII 1876-1878

Nichita ADĂNILOAIE

Résumé: Les relations roumaines-russes dans les années 1876-1878

Dans cet ouvrage, l’auteur s’occupe particulièrment des négociations

qui ont conduit à l’alliance anti-ottomane roumaine-russe et à la
collaboration des forces armées de deux pays jusqu’au passage du Danube.
Sur la base d’une très riche documentation, on y prèsente les négociations
qui ont conduit à l’alliance anti-ottomane roumaine-russe et à la
coopération des deux armées dans la guerre de 1877-1878.
La collaboration miltaire roumaine-russe et l’heroisme de deux
armèes ont conduit à la victoire de Plevna où Osman Pacha – le plus grand
général turc de l’époque – au bout d’une résistance désespérée, s’est vu
contraint de se livrer avec toute son armée d’environ 50.000 hommes.
L’auteur conclut en montrant que cette coopération militaire
roumaine-russe a contribué d’une manière efficace à la victoire dans la
guerre de 1877-1878, a la conquéte de l’independance d’Etat de la
Roumanie.

Mots cléf: La guerre de 1877-1878, le prince Charles, le premier

ministre I.C. Brătianu, le grand-duc Nicolas, la collaboration militaire, la
conquête de Plevna, l’indépendance nationale.

Relaţiile româno-ruse în preajma şi în timpul războiului din 1877 au

avut o fluctuaţie continuă: mai circumspecte la început, mai amicale în
timpul campaniei de la Plevna şi mai tensionate după aceea, fiind umbrite de
tendinţa Imperiului rus de a reanexa cele trei judeţe – Cahul, Ismail şi
Bolgrad – ce fuseseră retrocedate românilor de congresul de la Paris din
1856.
Din 1875 când a început criza orientală, cu răscoalele antiotomane din
Herţegovina şi Bosnia şi apoi din 1876, odată cu răscoala din Bulgaria şi cu


Prof. univ. dr., preşedinte de onoare al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România

35
intrarea în luptă a Serbiei şi Muntenegrului, tendinţa Rusiei de a redobândi
influenţă în Peninsula Balcanică – pierdută după înfrângerea în războiul
Crimeii – s-a accentuat. Rusia susţinea că va porni un război împotriva
Imperiului otoman pentru a-l obliga să acorde reforme ample popoarelor
balcanice, care luptau pentru eliberarea naţională.
Întrucât Imperiul otoman era susţinut de puterile apusene, Rusia a
căutat mai întâi să câştige neutralitatea Austro-Ungariei, interesată şi ea să-
şi sporească influenţa în Balcani. Tratativele dintre cele două mari puteri
pentru soluţionarea problemei orientale – mai exact pentru împărţirea
zonelor de dominaţie în Balcani – au fost îndelungate, întrucât interesele lor
se ciocneau direct. Prima încercare, după izbucnirea războiului sârbo-turc şi
cu scopul de a-şi menaja interesele reciproce a avut loc cu ocazia întâlnirii
de la Reichstadt, la 26 iunie (8 iulie) 1876. Cunoscând fiecare scopurile
urmărite de interlocutor, discuţiile – mai cu seamă între cei doi cancelari
Al.M. Gorceakov şi G. Andrássy – în preziua întrevederii oficiale au fost
dezbrăcate de obişnuita frazeologie diplomatică şi s-au referit la chestiuni
concrete. În timp ce Gorceakov căuta să prezinte planul său alambicat în
faţa lui Andrássy, acesta l-a întrebat, brusc, dacă Rusia intenţionează să
ocupe Basarabia ori Constantinopol. Gorceakov a răspuns pozitiv la prima
întrebare şi negativ la a doua1.
Rezultatul discuţiilor de la Reichstadt a fost consemnat într-o versiune
austriacă şi una rusă, după notele dictate de cei doi cancelari. Deşi se
contrazic în unele puncte de amănunt, textele arată totuşi acordul verbal la
care au ajuns cei doi suverani – ţarul Alexandru al II-lea şi împăratul
Francisc Iosif – şi miniştri lor. S-au discutat două ipoteze de lucru: prima,
dacă turcii ar ieşi învingători, atunci să se restabilească statu-quo-ul şi să se
introducă reforme şi libertăţi pentru insurgenţi. În ipoteza înfrângerii Porţii
otomane, Austria a declarat ca Serbia să obţină doar o extindere de teritoriu
spre Drina în Bosnia precum şi Novi Bazar, iar Muntenegru să fie rotunjit cu
o parte din Herţegovina, prin portul Spizza. „Restul Bosniei şi Herţegovinei
– după notele lui Andrássy – va fi anexat Austro-Ungariei. Rusia şi-ar
recăpăta frontierele sale naturale, dinainte de 1856 şi ar putea să se
rotunjească spre Marea Neagră şi în Turcia asiatică atât cât i-ar fi necesar ca
să constituie frontiere mai bune în această parte şi spre a-i servi ca echi-
valent părţii de teritoriu care ar fi anexată Austro-Ungariei”. În versiunea lui

1
Emil Diaconescu, Acordul de la Reichstadt şi tratatul de la Budapesta, Bucureşti, 1943,
p. 25.

36
Gorceakov se menţionează şi anexarea de către Rusia a portului Batum. În
cazul dezmembrării totale a Turciei europene se prevedea ca Bulgaria,
Rumelia şi Albania să formeze „state autonome”, iar Constantinopolul „să
devină un oraş liber”2. Aşadar, se precizează în Istoria Diplomaţiei: „Rusia
a obţinut consimţământul Austriei pentru înapoierea Basarabiei de sud est
dezlipită de Rusia în 1856 şi pentru anexarea Batumului”3. Interlocutorii de
la Reichstadt au convenit să păstreze secretul acordului până când se va ivi
momentul realizării lui.
În lunile următoare Rusia a încercat, dar fără succes, să determine
Austro-Ungaria la o acţiune împreună împotriva Porţii otomane4.
După discuţii îndelungate, s-a încheiat, la 3/15 ianuarie 1877, la
Budapesta, un tratat secret care asigura Rusiei neutralitatea Austro-Ungariei
în războiul antiotoman. Tratatul acesta – însoţit de o convenţie adiţională – a
fost semnat de Andrássy şi de Novicov, ambasadorul rus de la Viena. El
prevedea că în cazul unui război între Rusia şi Turcia, guvernul Austro-
Ungariei „îşi ia angajamentul formal ca să păstreze, în faţa acţiunii izolate a
Rusiei, o atitudine de neutralitate binevoitoare”. În art. VII al tratatului se
preciza că împăratul habsburgic „îşi rezervă alegerea momentului şi
modului de ocupare a Bosniei şi Herţegovinei de trupele sale”. O serie de
alte prevederi din tratat şi din convenţia adiţională erau asemănătoare cu
cele convenite în acordul de la Reichstadt, precizându-se, şi de astă dată, că
Rusia îşi va restabili frontiera „dinainte de 1856”, adică va reanexa cele trei
judeţe5.
Necunoscând tranzacţiile ruso-austriece pe seama românilor şi a altor
popoare din Balcani, guvernul nostru ducea în vara anului 1876 o politică de
neutralitate, sprijinind, pe căi ocolite, pe insurgenţii de peste Dunăre. Iniţiată
de noul guvern liberal n-a fost dezaprobată de puterile garante. La
Petersburg şi la Roma ea a produs chiar, de la început, „o vizibilă
satisfacţie” Consilierul N. Giers, adjunctul lui Gorciakov, a declarat giran-
tului agenţiei noastre diplomatice că Rusia „aprobă în întregime” politica
guvernului român „privind politica externă”. Totodată, diplomatul rus
accentua că „politica noastră de abţinere este un sprijin moral pentru
populaţiile creştine ale Turciei” şi, dacă lucrurile vor ajunge „într-un stadiu

2
Ibidem¸ p. 68-69.
3
Istoria Diplomaţiei (sub îngrijirea lui V.P. Potemkin), vol. III, Bucureşti, Editura Cartea
Rusă, 1948, p. 40.
4
S. Gorianov, Le Bosphore et les Dardanelles, Paris, 1910, p. 322-330.
5
Istoria Diplomaţiei, vol. III, p. 49; Emil Diaconescu, op. cit., p. 70-73.

37
extrem”, guvernul român va fi în măsură să acorde ajutoare în natură şi chiar
refugiu „acestor populaţii nenorocite şi istovite de lupte”6.
De altfel, guvernul ţarist nu dorea ca în situaţia politică a României să
intervină vreo schimbare „serioasă fără amestecul Rusiei”. Din această
cauză el a cerut, în primăvara lui 1876, reprezentanţilor diplomaţiei ruse de
la Bucureşti să atragă atenţia oamenilor politici din România că nu trebuie
să nutrească „speranţe premature” încălcând „bazele tratatelor internaţionale”
şi să nu supere Poarta otomană „prin năzuinţe pripite” de a rupe relaţiile de
vasalitate. Sprijinul pe care ar fi fost dispus guvernul ţarist să-l acorde
României împotriva Imperiului otoman „era numai în măsura în care acesta
îi facilita realizarea tendinţelor de amestec activ în treburile balcanice”7.
Când M. Kogălniceanu, ministrul de Externe român, a trimis în
străinătate note diplomatice în care înfiera masacrele săvârşite de turci în
Bulgaria şi cunoscutul memoriu conţinând cele şapte revindicări menite să
schimbe raporturile cu Poarta otomană şi care, în esenţă, reprezentau o
cerere de independenţă a României, guvernul ţarist a considerat acel me-
moriu „nepotrivit pentru moment”. Guvernul rus explica această atitudine
negativă prin faptul că putea fi învinuit de puterile străine că „încurcă o
situaţie deja critică” în Balcani8. M. Kogălniceanu însă „fără a fi rusofil
considera posibile legăturile noastre cu Rusia” şi înţelegea – scrie N. Iorga –
„să pornească, în anumite împrejurări” şi alături de aceasta „pentru
înlăturarea suzeranităţii otomane”9.
Dar, după notele curajoase şi ferme prin care ameninţa Poarta otomană
cu războiul dacă nu satisface revendicările României, M. Kogălniceanu a
fost nevoit să părăsească Ministerul de Externe şi, în locul lui, în noul
guvern liberal radical, a venit N. Ionescu, adept al continuării politicii de
neutralitate. E de menţionat că, fără ştirea lui, primul ministru I.C. Brătianu
dirija politica externă a ţării şi căuta s-o pună de acord cu aceea a Rusiei şi
Austro-Ungariei, presupunând că cele două mari puteri s-au înţeles la
Reichstadt în privinţa soluţionării crizei orientale. De aceea, spre sfârşitul lui
august 1876, când Francisc Iosif a făcut o vizită la Sibiu, I.C. Brătianu şi
Eugen Stătescu (ministrul justiţiei) au mers acolo să-l salute, să-i afle

6
Documente privind istoria României. Războiul pentru independenţă, Bucureşti, Editura
Academiei, 1954, vol. I, partea a II-a (1875-1876), p. 152. (Citat în continuare D.I.R. R.I.)
7
M.M. Zalâşkin, Politika neutraliteta proviaşcih Krugov Rumânii v 1875-1876 g.g.
„Vestnik Moskoskogo Universiteta”, nr. 30/1957, p. 55.
8
D.I.R. R.I., vol. I, partea II, p. 268-275.
9
Vezi N. Adăniloaie, Independenţa naţională a României, Bucureşti, Editura Academiei,
1986, p. 131.

38
intenţiile în privinţa eventualului război ruso-turc şi să-l asigure de buna
vecinătate a României10. Peste o lună primul ministru – însoţit de ministrul
de război, C. Slăniceanu, şi de doi ofiţeri – a făcut o vizită asemănătoare la
Livadia, în Crimeia, pentru a discuta cu ţarul Alexandru al II-lea şi factorii
politici ruşi tot în privinţa războiului anti otoman ce se proiecta la orizont.
Între timp baronul D. Stuart, agentul diplomatic ţarist de la Bucureşti,
întrebându-l pe I.C. Brătianu – la 18 septembrie – „ce va face România în
faţă complicaţiilor din Balcani?”, acesta i-a replicat că trebuie să ştim, mai
întâi, ce va face Rusia şi celelalte puteri spre a ne gândi şi orienta, iar când
baronul Stuart a răspuns că „vom vedea”, primul ministru român a afirmat,
de asemenea „atunci vom vedea şi noi”, precizând, totodată, că nu suntem
contra Rusiei, sau a emancipării popoarelor creştine din orient”11.
Ţarul l-a invitat la Livadia pe I.C. Brătianu întrucât războiul se
apropia şi înţelegerea cu România, în privinţa trecerii armatelor ruse spre
Dunăre, devenise necesară. În prealabil, fusese informat că şi primul
ministru român dorea să aibă o discuţie cu factorii de conducere ai Rusiei.
La convorbirile de la Livadia, cancelarul Gorceakov a arătat, de la început,
că se aşteaptă un război cu Turcia, în cursul toamnei sau cel mai târziu, în
cursul primăverii şi că se doreşte o atitudine amicală şi un sprijin din partea
României. La care, delegaţia română a răspuns că toate simpatiile ţării sunt
în favoarea popoarelor creştine din Balcani şi că guvernul doreşte să
stabilească cu Rusia cele mai bune relaţii. Totodată, I.C. Brătianu a atras
atenţia miniştrilor ţarişti că, dată fiind noua situaţie politică internaţională a
României – garantată de cele şapte puteri europene – armatele ruseşti nu mai
pot trece peste teritoriul ţării fără un consimţământ scris, fără o convenţie
politică şi militară bine precizată. Atât ţarul, cât şi Gorceakov, având
intenţia de a anexa sudul Basarabiei, cum se pronunţaseră şi la Reichstadt,
nu erau încântaţi să semneze cu România un tratat politic angajant, ci un
simplu aranjament tehnic de trecere a trupelor. Ei motivau refuzul prin
faptul că România nu e un stat independent. Gorceakov susţinea că România
trebuie să lase liberă trecere trupelor ruse „fără condiţii”, fiindcă, altfel,
Rusia va invoca tratatele internaţionale, după care Moldova şi Muntenia fac
parte integrantă din Imperiul otoman şi „va ocupa aceste ţări fără nici o
formalitate”12.

10
Ion I.C. Brătianu, România şi chestiunea Orientului, în vol. Războiul neatârnării 1877-
78, 1927, p. 80.
11
Vezi „Monitorul oficial” din 18 februarie 1878, p. 1016.
12
D.A. Sturdza, Domnia regelui Carol I, tom I 1866-1876, Bucureşti, 1906, p. 819.

39
 Primul ministru român, nelăsându-se intimidat, a arătat că, fără un
tratat prealabil, nici o armată străină nu poate intra în ţară ca prietenă şi că
trupele româneşti se vor opune, la graniţă, pătrunderii unei armate inamice.
La ameninţarea lui Gorceakov că va strivi trupele româneşti dacă se vor
opune, I.C. Brătianu i-a replicat: „Nu mă îndoiesc că ne veţi zdrobi, dar,
totuşi, ne vom opune şi vom vedea dacă va conveni Rusiei, care merge să
libereze creştinătatea din orient să zdrobească pe primii creştini pe care îi
întâlneşte în calea sa”13.
După acest schimb dezlănţuit de replici, atmosfera convorbirilor de la
Livadia a devenit mai puţin încărcată. Gorceakov a declarat că, la urma
urmelor, dacă va începe războiul „tot o să ne înţelegem”, iar Brătianu a
răspuns că „o înţelegere e în interesul ambelor state”14. Ambasadorul rus de
la Constantinopol, generalul N.P. Ignatiev, a venit apoi la Brătianu
spunându-i să nu ia „în tragic” cuvintele dure ale cancelarului, deoarece „a
îmbătrânit şi se enervează uşor”, dar să fie sigur că „totul se va aranja”15.
În discuţiile de la Livadia, delegaţia română a urmărit, de la început,
să clarifice câteva probleme în privinţa raporturilor cu Rusia, pentru ca
viitoarea colaborare dintre cele două state să poată fi sinceră, rodnică şi
scutită de suspiciuni şi pete negre. De aceea, a învederat că România devine
un stat independent şi că „primele raporturi de independenţă” trebuie
stabilite cu ţara care are nevoie de concursul nostru pentru trecerea armatei
sale spre Balcani. În consecinţă, trebuie ca tratatul sau convenţia ce se va
încheia între cele două guverne să corespundă formelor politice şi juridice
internaţionale. Era necesar ca trecerea armatei ruse să nu se facă în paguba
ţării, ci să se reglementeze precis. Întrucât se zvonise şi apăruseră şi articole
în presa străină, iar cabinetul ţarist nu le dezminţise oficial, că Rusia vrea să
reia în stăpânire cele trei judeţe din sudul Basarabiei, delegaţia şi-a exprimat
îngrijorarea faţă de o asemenea perspectivă şi a cerut lămuriri cancelarului
Gorceakov. Acesta s-a străduit să liniştească temerile, negând categoric că
ar avea o astfel de intenţie şi afirmând că teritoriul respectiv a fost consacrat
României prin tratatul de la Paris, iar Rusia va respecta tratatele16.
Asigurările primite au împrăştiat, pentru un timp, îngrijorările lui I.C.
Brătianu, dar, mai târziu, când generalul Ignatiev l-a întrebat direct de ce

13
Ion I.C. Brătianu, op. cit., p. 88; A.D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci, vol. II,
Iaşi, 1880, p. 329-330; N. Iorga, Războiul pentru independenţa României, Bucureşti, 1929,
p. 58.
14
D.A. Sturdza, op. cit., p. 820.
15
Ion I.C. Brătianu, op. cit., p. 88.
16
Ibidem, p. 89; „Monitorul oficial” din 18 februarie 1878, p. 1017.

40
ţine „aşa de mult la Basarabia”, unde Rusia are nevoie de alte hotare,
neliniştea guvernului român a reapărut. Din aceste considerente, în timpul
elaborării convenţiei, în noiembrie 1876, primul ministru a insistat să se
precizeze, textual, că Rusia garantează integritatea teritorială a statului
român.
Oricum, convorbirile ruso-române de la Livadia – la care a participat
şi generalul D. Miliutin, ministrul de război ţarist – fără a fi consemnate
printr-un tratat formal, au dus totuşi la o înţelegere asupra colaborării dintre
cele două state, în eventualitatea unui război cu Poarta otomană. Pe baza
înţelegerii de la Livadia, negocierile concrete pentru elaborarea convenţiei
româno-ruse s-au desfăşurat în lunile următoare la Bucureşti, unde Ignatiev
şi-a trimis, în secret, mai mulţi împuterniciţi pentru a purta discuţii
preliminare cu guvernul român. La 16 noiembrie 1876 au sosit la Bucureşti
– tot în secret şi cu nume schimbate, venind pe o rută ocolitoare, prin Odesa,
chipurile „pentru afaceri comerciale” – contele Al. Nelidov, consilier al lui
Ignatiev, şi colonelul M. Cantacuzino pentru a negocia cu I.C. Brătianu
convenţia de trecere a armatei ruse prin România, care, a fost admisă „în
principiu” de cele două părţi. Generalul Ignatiev se scuza că nu poate veni
să trateze direct cu Brătianu, de aceea deleagă pe Nelidov, care este
„persoana cea mai autorizată” să-l înlocuiască. Totodată, Ignatiev – spre a fi
pe placul interlocutorului – a lăudat „eforturile patriotice ale primului
ministru” care răspund „adevăratelor interese ale României”17.
Negocierile româno-ruse au avut loc la Ministerul de Finanţe, al cărui
titular era tot primul ministru. I.C. Brătianu a tratat direct cu Nelidov
prevederile convenţiei, fără ştirea lui N. Ionescu, partizan al neutralităţii.
Până la 29 noiembrie, negociatorii căzuseră de acord asupra principalelor
articole ale proiectului de convenţie. Oarecari greutăţi a prezentat doar
formularea art. 2 unde partea română insista ca Rusia să se angajeze că va
respecta şi apăra integritatea teritorială a statului român. Nelidov, susţinând
că insistenţa lui Brătianu în această direcţie reprezintă „o ofensă” pentru
Rusia, propunea o formulare ambiguă. Până la urmă, s-a acceptat însă
punctul de vedere românesc18. Negocierile au continuat în săptămânile
următoare, pentru stabilirea anumitor detalii tehnice, la ele participând şi
M. Cantacuzino, baronul D. Stuart, cât şi doi ofiţeri trimişi de marele duce

17
Vezi scrisoarea confidenţială trimisă de generalul Ignatiev, la 5 noiembrie 1876, lui I.C.
Brătianu, în Arhivele Bibliotecii Naţionale, fond I.C. Brătianu, pachetul LVI, dosar 1.
18
Al. Nelidov, Souvenirs d'avant et d’après la guerre de 1877-78, în „Revue des deux
mondes” LXXXV, tom 28, p. 247-253; N. Iorga, op. cit., p. 60-62; Ion I.C. Brătianu,
op. cit., p. 90-92.

41
Nicolae, comandantul suprem al armatei ruse. S-au discutat şi despre starea
tehnică a drumurilor de fier şi a măriri capacităţii de transport spre a face
faţă deplasării urgente a trupelor etc19.
Spre sfârşitul lui 1876 deşi proiectul era gata, factorii de conducere
din cele două ţări n-au mai insistat pentru semnarea convenţiei, întrucât
aşteptau să vadă mai întâi rezultatul conferinţei internaţionale de la
Constantinopol. La propunerea lui I. C. Brătianu, domnitorul Carol a cerut şi
părerea lui Bismarck în privinţa oportunităţii convenţiei, iar cancelarul
german a răspuns că e „preferabil pentru România să lase trupele ruseşti, să
treacă în virtutea unui tratat, decât să se dea pradă Rusiei”20.
La insistenţele lui Ignatiev şi ale baronului Stuart, I.C. Brătianu a
declarat că va semna convenţia, după ce contele Nelidov va prezenta
împuterniciri speciale iar guvernul rus va livra măcar o parte din puştile şi
tunurile promise. Referindu-se la aceste amânări, colonelul rus Parensov
relata că guvernul român nu are încredere în Rusia şi se teme de ea, însă
până la urmă va colabora. El scrie că „Brătianu are în oarecare măsură
dreptate”, că procedează „cum se cuvine unui adevărat patriot român”
cerând, avans, o parte de armele promise. În timp ce Ignatiev şi generalul
Nepokoicitki, şeful Marelui stat Major rus cereau urgentarea semnării,
cancelarul Gorceakov telegrafia din Petersburg: „Nu stăruiţi asupra semnării
convenţiei, ci lăsaţi pe Brătianu să chibzuiască cum va voi”21.
Marele duce Nicolae insistă pentru semnarea urgentă a convenţiei şi
chiar pentru cooperarea militară româno-rusă, deoarece dorea să înceapă
războiul „cu forţe efective cât mai mari posibile” şi considera, totodată, că
bunăvoinţa şi concursul României, dată fiind poziţia ei geografică, „sunt
indispensabile pentru a facilita desfăşurarea campaniei antiotomane”22. El
recunoştea, de la început, că războiul ruso-turc fără participarea sau
consimţământul României, va fi foarte greu de purtat pentru armata rusă. De
aceea în raportul către ţar, la 26 decembrie 1876, atrăgea atenţia că „până în
prezent convenţia încă nu a fost semnată”, iar principele Carol deşi „promite
să sprijine” trecerea armatei ruse – influenţat se pare de Austria şi Germania

19
Comisiunea istorică a Marelui Stat Major rus, Războiul ruso-turc din 1877-78 în
Peninsula Balcanică, traducerea făcută cu autorizaţia Marelui Stat Major rus de colonelul I.
Gărdescu, tom. III (vol. II), Bucureşti, 1906, p. 181-182. Citat în continuare Istoricul oficial
rus al Războiului.
20
Memoriile regelui Carol I, vol. IX, Bucureşti, Editura Universul, f. a., p. 16 (Citat în
continuare Memoriile).
21
Apud. N. Adăniloaie, op. cit., p. 142-144.
22
Vezi Istoricul oficial rus al războiului, tom. II, 1906, p. 4-5.

42
– refuză „să lupte împreună cu noi”, declarând că va păstra „o neutralitate
totală”, retrăgându-şi şi trupele sale „în interiorul ţării” în momentul când
cele ruse vor intra în România. „O atare atitudine a României – accentua
marele duce – mă pune într-o situaţie extrem de grea în ceeace priveşte toate
dispoziţiile preliminare” referitoare la trecerea trupelor imperiale prin ţară.
„Fără bunăvoinţa efectivă a României de a ne ajuta este imposibil de a ne
aproviziona din timp cu alimente”, de a folosi „de urgenţă căile ferate”, de a
lua măsuri privind atitudinea trupelor faţă de locuitori şi conducerea
administrativă privind cartiruirile, obţinerea de lemne, căruţe etc. În astfel
de condiţii, „armata noastră, intrând în România se va afla aproape în aceiaşi
situaţie ca şi cum ea ar fi intrat într-o ţară duşmană”23.
Aprecierea marelui duce Nicolae, în privinţa rolului important pe care
îl avea România în războiul antiotoman din 1877 este destul de realistă;
greşeşte numai când afirmă că domnitorul Carol refuză să lupte alături de
ruşi împotriva Porţii otomane. În realitate, Carol, după cum s-a exprimat în
câteva rânduri, dorea această colaborare militară, dar, ştiind că diplomaţia
ţaristă se opune, evita să se angajeze în luptă fără condiţii de alianţă bine
precizate şi, înainte de toate, voia „să păstreze în mâinile sale comanda
armatei române şi să n-o subordoneze generalilor ruşi”24. Felicitându-l pe
marele duce de Anul Nou domnitorul îşi exprima speranţa că, în legătură cu
cooperarea militară, se vor „împlini toate aşteptările dintr-o parte şi din
alta”. Peste o săptămână, Carol îi scria tatălui său că şi-a schiţat, ca program,
de la început: „A încheia o convenţie militară cu Rusia şi, de va fi nevoie a
ne bate cu ruşii contra turcilor”25.
Tot în ianuarie 1877, M. Militin, ministrul de Război rus, scria marelui
duce următoarele: „În ceea ce priveşte România, ar fi, în adevăr, mult mai
avantajos pentru noi ca convenţia militară proiectată cu ea să fie încheiată la
timp, înaintea deschiderii ostilităţilor”. Dar, se exprima părerea că diplo-
maţia „face dificultăţi” încheierii unei convenţii militare care să constrângă
Rusia „la obligaţiuni personale faţă de România”26.
În iarna şi primăvara lui 1877 – prin corespondenţă şi emisari speciali
– s-a păstrat un contact permanent între domnitorul Carol şi marele duce
Nicolae în vederea pregătirii condiţiilor pentru trecerea armatei ruse spre

23
Sbornik materialov po russko-tureţkoi voine 1877-1878 g.g. na Balkanskom polustrove,
vol. 22, S. Petersburg, 1899, p. 14.
24
Istoricul oficial rus al războiului, tom. II, p. 5.
25
Memoriile, vol. IX, p. 21-22.
26
Istoricul oficial rus al războiului, tom. II, p. 6.

43
teatrul de război şi a viitoarei colaborări militare. La 21 martie domnitorul
scria tatălui său că războiul se apropie şi „o campanie victorioasă a Rusiei
va rupe raporturile noastre de vasalitate către Turcia, însă Europa nu va
permite niciodată ca Rusia să ia, pentru noi locul Turciei”27.
Într-adevăr, la 28 martie, Poarta otomană respingând Protocolul de la
Londra – care prevedea reforme serioase pentru populaţiile creştine din
Balcani – a oferit Rusiei libertate de acţiune şi, în fapt, a provocat declan-
şarea războiului ruso-turc.
La 29 şi 31 martie, baronul Stuart a insistat ca guvernul român să
semneze convenţia româno-rusă. I.C. Brătianu a opinat însă că e necesar să
se stabilească mai întâi modalitatea plăţilor pentru transportul proviziilor şi
furniturilor ce se vor vinde armatei ruse, insistând ca aceste plăţi să fie
făcute în aur28. Peste câteva zile Rusia va consimţi şi atunci, la 4 aprilie, M.
Kogălniceanu, revenit din nou la conducerea Ministerului de Externe, va
semna convenţia. Din partea Rusiei convenţia a fost semnată de agentul
diplomatic, baronul Stuart. Prin acest document cu caracter politic şi militar,
România acorda „liberă trecere” trupelor imperiale spre Dunăre iar Rusia
garanta apărarea şi menţinerea integrităţii teritoriale a României. La con-
venţia politică era anexată o „convenţie specială” care cuprindea detalii
referitoare la relaţiile armatei ruse cu autorităţile româneşti, la aprovizionare
şi mijloace de transport etc. Toate cheltuielile ocazionate de transportul şi
aprovizionarea acestei armate reveneau guvernului rus29.
Schimbul de păreri a continuat între cele două ţări atât în privinţa
marşului armatei imperiale spre Dunăre cât şi asupra eventualei cooperări
militare a celor două state. Generalul Iancu Ghica, noul agent diplomatic
român pe lângă cabinetul din Petersburg, a fost trimis la Chişinău să discute
cu marele duce Nicolae şi cu ţarul Alexandru al II-lea – care urma să
sosească acolo la 10 aprilie – ultimele chestiuni ce interesau ţara noastră în
ajunul declarării războiului. Ţarul i-a spus agentului nostru că în privinţa
„împrumutului de cinci milioane” n-ar exista greutăţi, această afacere
urmând a fi tratată la Petersburg, şi că a doua zi va avea loc declaraţia de
război30.
În adevăr, la 12/29 aprilie 1877, Rusia a declarat război Porţii
otomane. Cu o zi înainte, trupele de cavalerie ruse au trecut frontiera

27
Memoriile, vol. IX, p. 39-41.
28
Ibidem, p. 43-45.
29
D.I.R. R.I., vol. II (1 ianuarie-9 mai 1877), Bucureşti, Editura Academiei, 1952, p. 112;
vezi şi N. Adăniloaie, op. cit., p. 158-160.
30
D.I.R. R.I., vol. II, p. 203.

44
României, ajungând în seara următoare la podul de la Barboşi, pe Siret spre
a-l apăra, întrucât distrugerea acestuia de către turci ar fi întârziat mult
transporturile pe calea ferată ale armatei imperiale, implicit înaintarea ei
spre Balcani. (Pe acolo era, atunci, singura linie feroviară între Moldova şi
Muntenia. Calea ferată prin Focşani s-a făcut mai târziu). Tot la 12 aprilie
marele duce Nicolae a dat un ordin de zi către trupele sale şi o proclamaţie
către „locuitorii români”. În ordin le spunea soldaţilor că intrând în România
vor găsi „aceiaşi ospitalitate amicală pe care au avut-o părinţii noştri”,
accentuând „vă cer însă în schimb să respectaţi legile ţării şi, la caz de
nevoie, să daţi românilor ajutorul vostru dezinteresat contra turcilor”. În
proclamaţie, marele duce vestea românilor că armata rusă intră pe teritoriul
României cu sentimente de prietenie, că se vor respecta „legile, persoanele
şi averile paşnicilor cetăţeni”, iar tot ce se va da trupelor va fi plătit „fără
întârziere şi în întregime de către casieria militară”31.
Trecerea frontierei şi înaintarea precipitată a armatei ruse nu fusese
comunicată, în prealabil, guvernului român. Această intrare neanunţată, ca şi
proclamaţia marelui duce către poporul român, l-au îngrijorat pe M.
Kogălniceanu, considerându-le acte de natură să ştirbească autoritatea
guvernului şi suveranitatea ţării noastre. Domnitorul Carol, la rândul său, i-a
declarat baronului Stuart că proclamaţia marelui duce l-a ofensat, întrucât
numai el are dreptul de a vorbi poporului român. Agentul diplomatic ţarist a
motivat proclamaţia prin necesitatea de a se da de veste, în mod public,
românilor că armata rusă „nu vine cu intenţii duşmănoase”. Deoarece
convenţia româno-rusă nu fusese încă dată publicităţii „ar fi fost greu de
găsit altă cale”. Atât baronul Stuart, cât şi marele duce – în scrisoarea către
domnitor – explică intrarea precipitată a trupelor imperiale în România prin
„necesităţi strategice de mare importanţă”; adică spre a ocupa cât mai
repede „podul de la Barboşi şi gura Siretului”32.
Răspunzând scrisorii marelui duce, domnitorul a arătat că, datorită
mobilizării efectuate, trupele române au fost dislocate pe linia Dunării –
constituind, de altfel, avangarda armatei ruseşti – spre a împiedica pe turci
să treacă fluviul până la sosirea trupelor imperiale. Totodată, domnitorul
menţiona că trupele ruse intrate în ţară „se poartă cu cel mai mare tact”. Şi
către tatăl său domnitorul scrie că „soldaţii ruşi şi ofiţerii se poartă în chip
ireproşabil şi s-au format cele mai bune relaţiuni între ei pe de o parte şi
autorităţile şi populaţiunile noastre pe de alta”33. În privinţa atitudinii

31
Ibidem, p. 200-201.
32
Ibidem, p. 217 şi 224; vezi şi Memoriile, vol. IX, p. 57 şi 62.
33
Memoriile, vol. IX, p. 63 şi 65.

45
armatei imperiale faţă de populaţia română şi N. Iorga releva că publicul era
cu totul liniştit, observând că „purtarea bună a ruşilor nu seamănă de loc cu
aceia din alte ocupaţii”34. De altfel şi poporul român le-a făcut o primire
prietenoasă şi a acordat sprijinul său armatelor ruse ce se îndreptau spre
front: există multe mărturii în acest sens din partea unor comandanţi de
unităţi ruseşti35.
Schimbul de scrisori dintre domnitor şi marele duce – prin intermediul
căpitanului Popov şi al colonelului Grecianu – a continuat în luna aprilie 1877
fără a se preciza condiţiile cooperării militare. S-a convenit doar ca pe
măsură ce armata rusă va ajunge la Dunăre şi va prelua apărarea fluviului
până la Turnu Măgurele, trupele române să treacă toate în Oltenia, având de
apărat acea regiune şi de acoperit „aripa dreaptă a armatei ruseşti36.
Convorbirile dintre cele două comandamente s-au intensificat după venirea
marelui duce la Ploieşti şi stabilirea cartierului rus în acel oraş. La 2 mai
1877 marele duce a stăruit din nou ca armata română să participe direct la
operaţiuni, întrucât trupele ruse ce le are la dispoziţie sunt insuficiente, iar
diplomaţia rusă se opune şi intrării în luptă a sârbilor. Domnitorul a cerut
„să se fixeze cu Marele cartier rus condiţiile cooperării”37. La 7 mai au
continuat, la Ploieşti, convorbirile dintre domnitor şi marele duce, la ele
participând şi ministrul de război C. Slăniceanu, precum şi câţiva generali
din Marele cartier rusesc. La această lungă consfătuire militară ruşii au cerut
concursul armatei române pentru trecerea Dunării, iar partea română a fost
de acord cu aceasta. Tot atunci domnitorul a cerut ca armata română să aibă
în Bulgaria „o bază de operaţiuni proprie a sa, cu sprijinirea aripei stângi pe
râul Isker”. Se pare că ruşii n-au fost de acord şi atunci Carol a propus ca
zona dintre Vidin şi Rahova „să fie rezervată armatei române”, ceea ce
marele duce a consimţit”38.
Luna mai a adus o complicare a negocierilor româno-ruse privind
cooperarea militară, cauzată de opoziţia guvernului ţarist faţă de participarea
României la război. Contele Nelidov, într-o telegramă către generalul
Miuliutin afirmă că Brătianu ar pune „condiţii prealabile” pentru cooperarea
română peste Dunăre printre care o subvenţie pecuniară proporţională cu
efectivul combatanţilor pentru întreţinerea armatei ce ar trece fluviul şi
„promisiunea formală de a lua în consideraţie, în cazul prăbuşirii Turciei,

34
N. Iorga, op. cit., p. 91
35
Sbornik materialov..., vol. 29, 1901 p. 35, 78, 175.
36
Memoriile, vol. IX, p. 68-71.
37
Ibidem, p. 77-78.
38
Ibidem, p. 80-81 şi 94.

46
interesele României şi acţiunea sa”. Iar Kogălniceanu ar mai cere în plus şi
„avansul celor 4 milioane rămase din împrumutul care ar fi fost, în
principiu, aprobat de împărat39”. (Este de menţionat că aceste condiţii
prealabile, în forma dată de Nelidov, nu sunt confirmate de nici un izvor
românesc). La 10 mai generalul Miliutin comunica marelui duce urmă-
toarele: „Se vede din telegramele lui Nelidov şi Stuart că guvernul român
caută să obţină din partea noastră noi obligaţii pentru ca trupele româneşti să
participe la operaţiunile de peste Dunăre. M. S. Împăratul nu a găsit că este
necesar să cadă la vreo înţelegere în acest sens, deoarece pentru noi ajutorul
românilor peste Dunăre nu este de fel necesar. Ei trebuie să-şi apere numai
propriul lor teritoriu”. Pe originalul acestui concept de telegramă, ţarul a
scris: „Aşa să fie”40.
Tot la 10 mai agentul diplomatic român de la Petersburg – după
discuţii cu Gorceakov şi Giers – raporta lui Kogălniceanu că guvernul rus
declină pentru moment oferta de cooperare militară „de teamă ca nu cumva
cooperarea noastră să compromită Rusia în faţa puterilor” şi să aducă
complicaţii. Totodată, Iancu Ghica credea că Marele cartier rus „ar voi
cooperarea cu condiţia ca armata română să fie sub comanda marelui
duce”41. Peste câteva zile, ţarul a dat şi el un răspuns negativ lui Iancu
Ghica, declarând că nu povăţuieşte România să lupte alături de Rusia peste
Dunăre, iar în cazul în care guvernul de la Bucureşti vrea să facă, pe
cheltuiala şi riscul său, un război ofensiv „armata română se va pune sub
comandantul suprem al armatei imperiale”42.
La 17 mai, prin nota cancelarului Gorceakov, s-a dat şi răspunsul
oficial în care – după ce se respinge propunerea României de a lupta pe un
teatru de operaţiuni separat – se preciza: „Rusia n-are nevoie de concursul
armatei române. Forţele pe care le-a pus în mişcare pentru a lupta cu Turcia
sunt mai mult decât suficiente ca să atingă înaltul scop pe care şi l-a pus
împăratul începând războiul actual”43. Din nota lui Gorceakov rezultă că
guvernul ţarist subaprecia valoarea numerică şi combativă a trupelor turceşti
care erau înzestrate cu armament modern. Marele cartier general rusesc, deşi
dorea, de la început, colaborarea armatei române nu şi-a putut impune
punctul său de vedere decât în iulie 1877 când s-a constat că efectivul şi
rezistenţa forţelor turceşti din Balcani erau mai mari decât se prevăzuse.

39
Sbornik materialov..., vol. 22, p. 132.
40
Ibidem, p. 143.
41
DIR RI, vol. III (9 mai – 15 iunie 1877), Bucureşti, Editura Academiei, 1953, p. 29-30.
42
Memoriile, vol. IX, p. 91.
43
Ibidem, p. 92-93.

47
Existenţa în Rusia a celor două curente: al diplomaţiei şi al comanda-
mentului militar suprem în privinţa cooperării cu România este consemnată
şi în Istoricul oficial rus al războiului arătându-se, printre altele, că dom-
nitorul Carol „dorea înainte de toate să păstreze în mâinile sale comanda
armatei române şi „să n-o subordoneze generalilor ruşi”44
La 2 iunie într-o discuţie purtată la Ploieşti de domnitor cu Gorceakov,
acesta a afirmat că „ştie foarte bine că în Marele cartier s-a exprimat dorinţa
ca România să coopereze la război, el însă nu se uneşte cu această dorinţă”.
Când Carol a precizat că doreşte „participarea activă a armatei sale în
luptele de peste Dunăre” spre a sigila „pe câmpul de bătălie independenţa
ţării”, cancelarul i-a replicat că „independenţa României va fi desigur
recunoscută de puterile garante şi fără participarea la război”45. De altfel,
spre sfârşitul lui mai guvernul rus considera că proclamarea independenţei
„e inoportună” şi „crează încurcături”. De aceea, el opinează că „noi ar fi
trebuit să lăsăm ca această problemă să fie soluţionată în cadrul congresului
de pace şi să avem încredere în Rusia”46.
Trecerea Dunării de către forţele principale ruseşti a avut loc, pe la
Zimnicea, începând din noaptea de 14 iunie. Conform unei înţelegeri între
comandamentul rus şi român, toate bateriile noastre de artilerie, instalate pe
marginea Dunării, de la Calafat la Flămânda, în zilele de 14-16 iunie, au
ţinut sub un bombardament continuu poziţiile inamice de pe malul drept,
pentru a distrage atenţia turcilor şi a-i împiedica, totodată, să trimită ajutoare
unităţilor din jurul Şiştovului. La 4 iulie artileria română, de pe malul stâng
a cooperat la cucerirea cetăţii Nicopole.
Pentru a ataca cu forţe sporite Plevna, unde ruşii fuseseră respinşi la
8 iulie, marele duce Nicolae a cerut – prin intermediul generalului Krüdner
– generalului Gh. Manu, comandantul Diviziei a IV-a române, să treacă
Dunărea cu unitatea sa spre a lua în primire cetatea Nicopole şi pe cei 7000
de prizonieri turci ce erau acolo. Generalul Manu a refuzat, bineînţeles,
întrucât nu putea primi ordine decât de la comandamentul său, ori de la
guvernul român. De altfel încă de la 4 iulie marele duce telegrafiase lui
Krüdner: „ordonaţi trupelor române să ocupe imediat Nicopole”47.
La 12 iulie 1877, în urma unei noi invitaţii a Marelui cartier rus şi a
„insistenţelor personale ale împăratului”, domnitorul Carol a ordonat ca o

44
Istoricul oficial rus al războiului, tom. II, p. 5-6.
45
Memoriile, op. cit., p. 197.
46
N. Adăniloaie, op. cit., p. 197.
47
Sbornik materialov..., vol. 32, 1907, p. 41.

48
brigadă de infanterie şi una de cavalerie din Divizia a IV-a să treacă
Dunărea pentru a lua în primire cetatea Nicopole şi a coopera cu trupele
ruseşti la luptele din Bulgaria48.
După a doua înfrângere de la Plevna – 18 iulie – s-a produs panică în
rândurile trupelor ruseşti care se retrăgeau, în dezordine, spre podul de la
Şiştov. Această situaţia critică a determinat guvernul rus să mobilizeze şi să
cheme pe câmpul de luptă noi unităţi militare – inclusiv garda imperială – şi
să solicite concursul urgent al întregii armate române, singura care, fiind în
apropiere, putea opri în acel moment o eventuală învăluire din partea
forţelor turceşti. Astfel, la 19 iulie, marele duce Nicolae a trimis domni-
torului Carol cunoscuta telegramă: „Turcii, adunând cele mai mari mase de
trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi, dacă se
poate, să treci Dunărea cu armata, după cum doreşti. Între Jiu şi Corabia
demonstraţiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor
mele, Nicolae”49. Ca urmare a acestei cereri urgente, au fost trimise imediat
peste Dunăre toate trupele Diviziei a IV-a ce mai erau în ţară.
În luna august, după alte două telegrame insistente ale marelui duce
către Carol – la 9 şi la 19 august – şi după tratativele purtate între cele două
comandamente militare, grosul armatei române, trecând Dunărea pe podul
improvizat la Şiliştioara, lângă Corabia, a luat poziţie de luptă, alături de
ruşi, în faţa fortificaţiilor de la Plevna. La tratative s-a convenit ca armatele
aliate, rusă şi română, dirijate spre Plevna, să fie puse sub comanda
domnitorului Carol, secundat de generalul rus Zotov, ca şef de stat major.
Cu comanda efectivă a trupelor româneşti a fost însărcinat generalul
Al. Cernat, care devenise între timp ministru de război.
Armata română, care trecuse Dunărea, avea un efectiv de 38.000 de
ostaşi, ceea ce reprezenta jumătate din efectivul trupelor aliate îndreptate
spre Plevna. Mai târziu, în toamnă, când vor sosi pe front rezervele armatei
ruse, inclusiv garda imperială, precum şi încă o divizie română, armata
noastră va reprezenta aproximativ o treime din totalul trupelor de încercuire
a Plevnei. După cum se ştie, trupele române au participat, alături de cele
ruseşti, la cele mai importante bătălii din jurul Plevnei, iar apoi, după
cucerirea acestei fortăreţe, au înaintat spre Vidin şi Belogragic, izgonind
forţele militare otomane din nord vestul Bulgariei.
Cooperarea militară româno-rusă şi vitejia celor două armate au dus la
biruinţa de la Plevna unde trupele lui Osman Paşa – cel mai vestit general

48
N. Iorga, op. cit., p. 122-123.
49
Vezi textul telegramei în Memoriile, vol. X, p. 38-39; Istoricul oficial rus al războiului,
tom. III, vol. II, p. 12; Sbornik materialov... vol. 31, 1902, p. 421.

49
turc al vremii – rezistaseră cu îndârjire, la adăpostul unor fortificaţii inex-
pugnabile, timp de aproape cinci luni; iar odată cucerită (la 28 noiembrie)
această cetate, cea mai grea etapă a războiului din 1877 era încheiată şi
victoria finală a trupelor aliate devenise iminentă. Marele duce Nicolae,
felicitând pe domnitorul Carol – care comandase trupele de încercuire –
ţinea să reliefeze că „rezultatele strălucite cari s-au dobândit la Plevna sunt
datorate în mare parte cooperaţiunii bravei armate române, precum şi
impulsiunii ce trupele aliate o primeau de la comandantul lor imediat”. El
scrie că a avut o satisfacţie sinceră văzând „cofraternitatea de arme dintre
trupele ruse şi române, care au stabilit noi legături între cele două
popoare”50.
De altfel, mulţi comandanţi militari şi istorici străini au rămas uimiţi
de vitejia armatei române. Generalul rus Totleben, care a dirijat încercuirea
Plevnei (cu fortificaţii), arată că „comportarea armatei române de la general
până la ultimul soldat a fost mai presus de orice laudă”. Ţarul însuşi ţinea să
reliefeze că „trupele române au dat dovadă de un curaj eroic luptând sub
unul dintre cele mai nimicitoare focuri ale inamicului”51. Generalul
Valentine Baker Paşa, care a luptat atunci în armata turcă, scria că „nu se
poate tăgădui de nici un istoric militar imparţial că, fără ajutorul forţelor
româneşti, întreaga armată rusă care lupta în nordul Balcanilor ar fi fost
inevitabil bătută”. Istoricul turc T. Yilmaz Őztuma sublinia, de asemenea:
„Tânăra curajoasa şi neobosita armată română a început să lupte cot la cot
cu ruşii... şi a câştigat astfel independenţa la sfârşitul războiului. Fără armata
română inamicul nu ar fi putut câştiga bătălia de la Plevna”52.
Dar, deşi calitatea de armată aliată i se recunoscuse oştirii noastre de
către comandamentul militar rus, diplomaţia ţaristă a refuzat participarea
reprezentantului României la tratativele de armistiţiu şi la pacea de la San
Stefano. Refuzul acesteia era cauzat de intenţia de a reanexa cele trei judeţe,
intenţie comunicată guvernului român prin generalul Ignatiev şi prin agentul
diplomatic de la Petersburg. Când Iancu Ghica l-a întrebat, direct, pe
Gorceakov cum se împacă această tendinţă de reanexare a judeţelor Cahul,
Ismail şi Bolgrad cu art. 2 al convenţiei care garanta integritatea teritorială a
României, trufaşul cancelar ţarist a replicat că Rusia ne-a garantat teritoriul
numai faţă de Turcia, nu şi faţă de ea însăşi. Şi tot Gorceakov a impus ca în
tratatul de la Berlin din iulie 1878, recunoaşterea independenţei României să

50
Memoriile, vol. XII, p. 39.
51
Sbornik materialov..., vol. 55, 1906, p. 278.
52
Vezi aceste aprecieri, precum şi altele la N. Adăniloaie, op. cit., p. 362-365.

50
fie condiţionată de retrocedarea „teritoriului Basarabiei, despărţit de Rusia
în urma tratatului de la Paris din 1856”53.
Din cauza acestui rapt samavolnic, relaţiile româno-ruse, atât de
amicale în timpul cooperării militare de la Plevna – când guvernul ţarist
avea nevoie de ajutorul armatei noastre – au devenit tensionate pentru mult
timp.

53
D.I.R. R.I., vol. IX (16 ianuarie – 1 iulie 1878), Bucureşti, Editura Academiei, 1955,
p. 382.

51
 PROBLEMA SUDULUI BASARABIEI LA NIVELUL
RELAŢIILOR ROMÂNO-RUSE (1878)

Sorin Liviu DAMEAN

Abstract: The problem of southern Bessarabia from the Romanian-

Russian relations (1878)

At the end of the Russian-Romanian-Turkish war of 1877-1878, the

claim of Southern Bessarabia by Russian diplomacy became the subject of
divergences in the Romanian-Russian relations. Romanian diplomacy tried
to convince the Great Powers that Southern Bessarabia is part of Romania,
from historical, territorial and ethnical point of view. Also, the Russian-
Romanian Convention from 1877, 16th April, and the participation of the
Romanian Army at the war are arguments for keeping the integrity of the
Romanian borders. In response to pressures and Peace Treaties of San-
Stefano and Berlin (1878), Romania is forced to cede Southern Bessarabia
to Russia in exchange for recognition of its independence.

Keywords: Diplomacy, International Relations, Russia, Romania,

Southern Bessarabia

Problema sudului Basarabiei va cunoaşte momentul culminant la

finalul războiului împotriva Imperiului otoman (1877-1878), atunci când
intenţia diplomaţiei ţariste de a reanexa cele trei judeţe: Cahul, Bolgrad şi
Ismail devenea o crudă realitate. O astfel de pretenţie, formulată acum
oficial, nu numai că ştirbea integritatea teritorială a României, pe care Rusia
se angajase să o respecte prin articolul 2 al Convenţiei din 4/16 aprilie
18771, dar constituia o mare nedreptate istorică.
Congresul de Pace de la Berlin avea să fie prefaţat de încheierea unor
acorduri bilaterale secrete între Puterile europene direct interesate.


Prof. univ. dr., Facultatea de Ştiinţe Sociale, Universitatea din Craiova, membru al
Biroului Executiv al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România.
1
Vezi Mihail Kogălniceanu, Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Politică, 1972,
doc. nr. 66, p. 143-144.

52
Disensiunile grave între „garanţii” ordinei europene vor determina ca fiecare
putere în parte să-şi rezerve „deplina libertate de apreciere şi de acţiune”2.
La 30 mai 1878 avea să se semneze între Anglia şi Rusia un protocol, prin
care Bulgaria urma a fi divizată în două provincii şi erau limitate anexiunile
ruseşti în Asia. Referitor la sudul Basarabiei, Cabinetul londonez, în pofida
simpatiei manifestate de opinia publică în favoarea cauzei româneşti, îşi
dădea acordul său tacit3. A urmat o înţelegere anglo-austro-ungară (6 iunie)
cu privire la restrângerea teritorială a Bulgariei până la nordul Munţilor
Balcani şi la răsărit de Morava, reducerea ocupaţiei ruse pe teritoriul bulgar
la 6 luni şi ocuparea de către austrieci a Bosniei şi Herţegovinei. Astfel,
Austro-Ungaria s-a transformat dintr-un „campion al Turciei” într-un
„co-partajant” cu Rusia şi Anglia4. De asemenea, prin tratatul cu Imperiul
Otoman (4 iunie), diplomaţia britanică, care nu-şi făcuse prea mari scrupule
din a ameninţa Poarta cu o atitudine potrivnică la Congres, avea să dobân-
dească insula Cipru5. Toate acestea demonstrau, o dată în plus, că Puterile
europene îşi urmăreau propriile interese în dauna statelor mici. Acum,
Bismarck, satisfăcut de cursul evenimentelor, putea să-şi asume rolul de
„samsar cinstit”6 – dar care s-a dovedit a fi unul interesat şi subiectiv – la
masa verde a tratativelor.
Răspunzând unei interpelări în Adunarea Deputaţilor privind
atitudinea României la Congresul de la Berlin, primul ministru I.C. Brătianu
avea să sublinieze cu fermitate că guvernul nu este dispus la nici un fel de
concesii faţă de sudul Basarabiei şi că „oricine va fi acela care va repre-
zenta ţara noastră la Congres, nu va putea să se pună pe un alt tărâm şi să
primească alte condiţiuni, decât acele pe care le voieşte ţara întreagă”.
Brătianu, departe de a fi convins că justiţia divină sau justiţia umană „vor
domni totdeauna în areopagul european”, promitea că „cel puţin vom veni

2
Apud Gheorghe Cliveti, România şi crizele internaţionale, 1853-1913, Iaşi, Editura
Fundaţiei Axis, 1997, p. 244.
3
William L. Langer, European Alliances and Allingnments, 1871-1890, New York, 1960,
p. 146-148; această înţelegere dezvăluită ulterior în ziarul englez „Globe”, a surprins
cercurile diplomatice de la Paris şi Viena, Andrassy iniţiind imediat negocieri cu diplomaţia
rusă în vederea încheierii unui acord; vezi şi Emil Diaconescu, România la Congresul de la
Berlin, în „Însemnări ieşene”, IV, nr. 6, 1939, p. 9.
4
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare, se va cita: A.N.I.C.), fond Casa
Regală, dosar nr. 54/1878, f. 4.
5
Emil Diaconescu, op. cit., p. 10.
6
Dumitru Almaş, Otto Bismarck, 1815-1898, în lucrarea Diplomaţi iluştri, vol. II,
Bucureşti, Editura Politică, 1970, p. 339.

53
cu drepturile noastre intacte…”, întrucât „acela care ştie să-şi păstreze
viitorul liber, numai pentru acela va fi viitor”7.
În preajma întrunirii Congresului, Puterile europene refuză însă a lua
în consideraţie admiterea delegaţilor români, sub pretextul că independenţa
României nu fusese recunoscută8. Un alt argument invocat era acela că la
respectivul for urmau să participe doar semnatarii Tratatului de la Paris din
18569.
Cu toată opoziţia Cabinetelor europene, Domnitorul decide, totuşi, să-i
trimită la Berlin pe Ion Brătianu şi M. Kogălniceanu, deşi îşi exprima
convingerea că nici una dintre Marile Puteri nu va susţine România; cu toate
acestea, cei doi delegaţi aveau instrucţiuni precise să persevereze şi să
reziste la toate sugestiile privind orice tranzacţie în problema Basarabiei, iar
dacă se va decide la Congres „spolierea României”, reprezentanţii noştri
trebuiau să protesteze energic, aceasta fiind singura cale de urmat, în deplin
acord cu voturile Camerelor române10. Înainte de a pleca spre Berlin, primul
ministru I. C. Brătianu îşi manifesta neliniştea, în prezenţa consulului englez
la Bucureşti, faţă de posibilitatea unei ciocniri armate cu trupele ruse din
ţară, lăsând să se înţeleagă că un sprijin din partea Cabinetului de la
St. James ar fi de dorit, sprijin ce s-ar putea concretiza prin facilitarea
obţinerii a 10.000 de carabine pentru dotarea cavaleriei11.
Temerile premierului român nu erau deloc neîntemeiate sau exagerate,
întrucât la vremea respectivă un număr destul de mare de militari ruşi se
aflau efectiv pe teritoriul românesc. De pildă, în Moldova şi Basarabia erau

7
Ion C. Brătianu. Acte şi cuvântări, publicate de N. Georgescu-Tistu, vol. IV, Bucureşti,
„Cartea Românească”, 1932, p. 51-52.
8
Încă din martie 1878, ministrul român de Externe prevăzând o astfel de obiecţie,
recomanda agenţilor noştri diplomatici ca în asemenea caz să invoce precedentul creat în
1831 în favoarea Belgiei, când aceasta fusese admisă la Congresul Puterilor europene
înainte de recunoaşterea independenţei; vezi Mihail Kogălniceanu, Documente diplomatice,
doc. nr. 137, p. 230.
9
Acte şi documente din corespondenţa diplomatică a lui Mihail Kogălniceanu relative la
războiul independenţei României (1877-1878), vol. I, fascicola 1, Bucureşti, 1983, p. 77-78;
în condiţiile în care Cabinetul de la St. James solicita participarea la Congres a unei
delegaţii greceşti, diplomaţia franceză a susţinut propunerea, fiind de acord şi cu
participarea României, însă Gorceakov a lăsat să se înţeleagă că în ambele cazuri se opune
cu fermitate.
10
A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 34/1878.
11
Independenţa României. Documente (în continuare, se va cita: I.R.D.), vol. II, partea II-a,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 1977, doc. nr. 173, p. 319.

54
concentraţi aproximativ 20.000 de oameni, iar între Giurgiu şi Bucureşti alţi
20.00012.
Deşi îşi pierduse încrederea într-o atitudine pozitivă a cabinetelor
europene în ce priveşte statutul de neutralitate şi problema sudului
Basarabiei, ministrul român de externe dorea să afirme cu claritate că
România nu acceptă de bunăvoie să cedeze o porţiune din teritoriul său, ci
doar „se supune forţei”13. Pe de altă parte, Brătianu îi scria, la 3 iunie 1878,
reprezentantului român la Viena, Ion Bălăceanu, că Guvernul princiar „nu
va ceda nici o părticică din Basarabia, nici chiar pentru cele mai strălucite
compensaţii”. România dispunea de 60.000 de oameni înarmaţi, ţara fiind
pregătită a se ridica pentru a-şi apăra dreptul său14. În acest sens, agentul
diplomatic român trebuia să obţină din partea lui Andrássy o declaraţie
categorică în privinţa sprijinirii României, declaraţie care, de altfel, nu avea
să fie formulată nici acum, nici mai târziu. Aşa cum constata şi consulul
Belgiei la Bucureşti, atitudinea „curajoasă şi fermă” a României era de
natură a incomoda serios Rusia, care „încearcă să evite, înaintea Congresului,
tot ceea ce ar provoca un conflict”15.
La 1/13 iunie 1878 aveau să se deschidă lucrările Congresului de pace
de la Berlin, cu scopul – mărturisit de Prinţul Bismarck, în calitate de
preşedinte – de a supune discuţiei Tratatul de la San-Stefano, precum şi de a
asigura pacea „printr-o înţelegere comună şi pe baza unor noi garanţii”16.
Se înţelege de la sine că totul era spre beneficiul Marilor Puteri şi în dauna
statelor mici, ce nu îşi puteau proteja interesele. În condiţiile amintite mai
sus, reiese cu claritate că forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta
altceva decât „o solemnă reprezentaţie”, după ce „piesa fusese în aproape
toate amănuntele ei, aranjată dinainte în culise”17. Vom reuşi astfel să
înţelegem conduita reprezentanţilor Puterilor europene în timpul şi la sfâr-
şitul Congresului.
Chiar în ziua deschiderii solemne a respectivului areopag european,
Carol I considera că există puţine speranţe pentru păstrarea Basarabiei18. Tot

12
Ibidem, doc. nr. 171, p. 305, doc. nr. 172, p. 312-318.
13
Independenţa României în conştiinţa europeană, ediţie îngrijită de Corneliu Mihail
Lungu, Tudor Bucur, Ioana Alexandru Negreanu, Bucureşti, 1997, doc. nr. 40, p. 205-206.
14
A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 17/1878, f. 157.
15
I.R.D., vol. II, partea II-a, doc. nr. 180, p. 330.
16
Sorin Liviu Damean, România şi Congresul de Pace de la Berlin (1878), Bucureşti,
Editura Mica Valahie, 2005, p. 133.
17
Gh. I. Brătianu, Bismarck şi Ion C. Brătianu, Extras din „Revista Istorică Română”,
vol. V, Bucureşti, 1936, p. 7.
18
Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular, ediţie îngrijită de Stelian
Neagoe, vol. IV, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1996, p. 125.

55
acum, plenipotenţiarii României adresau o scrisoare oficială lui Bismarck,
solicitând să fie admişi „pentru a expune şi apăra drepturile ţării lor”,
exprimându-şi, totodată, speranţa că diplomaţii întruniţi la Berlin vor
binevoi „să-i asculte mai înainte de a delibera asupra intereselor
românilor”19. Intuind sensul realităţilor, Carol I aştepta cu „îngrijorare şi
încordare” deciziile Congresului. „Basarabia – aprecia domnitorul într-o
epistolă către tatăl său – este un preţ de pace foarte comod, care nu costă
nimic Puterile Mari şi la care Rusia ţine mai mult decât la cele mai multe
foloase câştigate în ultima campanie”20. Ion C. Brătianu, în urma consul-
tărilor particulare cu participanţii la Congres, scria din Berlin lui C. A.
Rosetti că singurul care îi spusese adevărul fusese cancelarul Bismarck, ce
avea interesul ca România să primească schimbul teritorial propus de
plenipotenţiarii ruşi, ceea ce ar fi făcut ca sarcina sa la Congres să fie mult
mai facilă. Englezii ne sacrificaseră cu mult timp înainte, însă se foloseau de
revendicările româneşti pentru a vedea, de fapt, pe deplin realizate dorinţele
lor. Andrássy îi reiterase lui Brătianu faptul că Monarhia dualistă nu va
declanşa un război pentru sudul Basarabiei, care de altfel era pierdut,
precizând că o eventuală împotrivire la hotărârile Congresului ar pune
România într-o postură ridicolă. Totodată, ne consilia a nu dezarma, întrucât
nu se ştia ce va urma până la sfârşit. Reprezentantul Franţei, Waddington se
dovedea a fi mult mai practic, ceea ce sugera şi delegaţilor români, căutând
a asigura ca despăgubirea să fie cât mai favorabilă. Cât îl priveşte pe contele
Corti, acesta a fost „mai dulce în vorbe, iar nu în promisiuni”21. Aşadar,
tabloul general al situaţiei nu părea deloc favorabil revendicărilor româneşti.
S-a pus la un moment dat chiar problema unei vizite inopinate a lui Carol I
la Berlin22, în speranţa obţinerii unor decizii favorabile României, însă
Brătianu considera o astfel de acţiune, în împrejurările date, drept tardivă23.
La 13/25 iunie 1878, Carol I elabora, la Cotroceni, un memoriu al
cărui scop nu era precizat şi care prezintă un interes deosebit prin ideile pe
care le conţine24. Aici, domnitorul îşi exprima dezamăgirea faţă de intenţia
Congresului de la Berlin de a încheia pacea cu orice preţ, înţelegerea
Marilor Puteri realizându-se pe seama statelor mici, ale căror interese erau
sacrificate. Aşadar, cedarea sudului Basarabiei era deja stabilită, punând

19
I.R.D., vol. IV, doc. nr. 137, p. 351.
20
Memoriile Regelui Carol I, vol. IV, p. 127.
21
A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 3/1878, f. 2-3.
22
Ion C. Brătianu. Acte şi cuvântări, publicate de N. Georgescu Tistu, vol. IV, Bucureşti,
Editura Cartea Românească, 1932, p. 62.
23
A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 3/1878, f. 3 verso.
24
Ibidem, dosar nr. 35/1878, f. 1-2.

56
România în situaţia de a se pronunţa asupra acestei chestiuni spinoase: fie să
accepte tranzacţia şi să recunoască principiul unei spolieri, fie să-şi apere
drepturile, refuzând orice compensaţie şi protestând împotriva unui act
injust. În respectivul context internaţional, Carol I aprecia că forţa prima
dreptul, însă va veni o zi când dreptul va fi mai puternic. Independenţa
fusese singurul nostru scop şi a fost cucerită pe câmpul de luptă, orice
sporire de teritoriu neconstituind obiectul ambiţiilor româneşti. Exista însă şi
un mijloc de a ieşi cu onoare din acest război, fără a supăra prea mult
Puterile europene, oferind, totodată, o reală satisfacţie ţării: organizarea
Bulgariei, care „dădea de furcă Marilor Puteri”. În opinia şefului statului,
nu era imposibilă ipoteza ca acestea să se adreseze României, pentru
împlinirea unui asemenea scop, în numele Europei. În această eventualitate,
domnitorul considera că nu trebuia să refuzăm, iar dacă cedarea Basarabiei
depindea de acest lucru, puteam accepta cu condiţia ca în ziua în care
Bulgaria s-ar detaşa de noi, Rusia să se angajeze în faţa Europei că ne va
retroceda Basarabia. Cu alte cuvinte, Bulgaria ar constitui un gaj, România
transformându-se într-un veritabil supraveghetor al păcii în Orient, dobân-
dind un prestigiu european de necontestat.
Aşa cum se poate observa, un asemenea proiect, de extindere a
autorităţii României şi asupra Bulgariei, în condiţiile date, nu era însă viabil,
Puterile europene neavând intenţia de a-l aborda. Cât priveşte Rusia, cu
siguranţă că aceasta s-ar fi pronunţat categoric împotrivă. Scopul său
evident era atunci acela de a institui şi de a menţine un control deplin asupra
acestei provincii de la sud de Dunăre.
Problema audierii plenipotenţiarilor români la Congres a constituit
subiectul şedinţei din 17/29 iunie 1878 şi a fost susţinută de unul dintre
reprezentanţii Angliei, marchizul Salisbury, care invoca în sprijinul iniţia-
tivei sale faptul că emisarii greci s-au bucurat de această favoare, deşi nu au
participat efectiv la război. Dacă reprezentanţii Italiei, Austro-Ungariei,
Franţei şi Imperiului Otoman nu au ridicat obiecţii în acest sens, nu acelaşi
lucru se poate spune despre Bismarck şi plenipotenţiarii ruşi.
Printr-un exces de zel şi „imparţialitate”, Bismarck, cel care „domina
Congresul în cele mici ca şi în cele mari”25, departe de a uşura sarcina
emisarilor români, socotea admiterea acestora, în condiţiile în care
pretenţiile Guvernului princiar erau cunoscute încă din perioada anterioară,
un motiv în plus de a spori dificultăţile celor care se confruntau cu delicata
operă de pacificare.

25
Ion I. C. Brătianu, România şi chestiunea Orientului, în loc. cit., p. 109.

57
 Cât priveşte poziţia Rusiei, cum era de aşteptat, contele Şuvalov
respingea, pe de o parte, orice analogie între poziţia Greciei, stat suveran, şi
cea a României, al cărei statut de independenţă nu fusese recunoscut încă de
Europa. Pe de altă parte, Gorceakov împărtăşea întru totul opinia lui
Bismarck, prezenţa delegaţilor români fiind de natură a provoca „discuţiuni
violente”. Dând dovadă de „generozitate” şi în faţa insistenţelor celorlalţi
plenipotenţiari, Rusia nu se va opune însă. Ca atare, se decide ca repre-
zentanţii Principelui Carol I să primească invitaţia de a se prezenta în faţa
Congresului pentru a-şi exprima cerinţele.
În cursul aceleiaşi şedinţe era supus dezbaterii şi conţinutul art. 5 din
Tratatul de la San-Stefano, prin care se recunoştea independenţa României
şi dreptul la despăgubiri. Aducând în centrul atenţiei problema retrocedării
sudului Basarabiei către Rusia şi formulând anumite obiecţii în acest sens,
lordul Beaconsfield era îngrijorat, de fapt, de restrângerea dreptului de liberă
navigaţie pe Dunăre. Liniştindu-şi colegul de dezbateri în privinţa libertăţii
comerţului, contele rus Şuvalov încerca să-i convingă pe distinşii inter-
locutori că „problema Basarabiei” nu este una de „ambiţiune şi de interes”,
ci o „cestiune de onoare” pentru Guvernul Imperial.
Gorceakov adăuga la rândul său că cele trei districte basarabene
fuseseră cedate Moldovei prin Tratatul din 1856, act internaţional încălcat de
români în 1859, când au înfăptuit unirea, şi în 1866, o dată cu alegerea
Principelui Carol. Cu alte cuvinte, el dorea să sublinieze că nu rămăsese mai
nimic din amintitul Tratat, şi dacă s-a tolerat nesocotirea lui de către români,
Puterile europene nu s-ar putea opune acum, după un război victorios
împotriva Porţii, intenţiei Rusiei de a reanexa sudul Basarabiei. Lansându-se
în „observaţii psihologice”, octogenarul cancelar, care ceva mai târziu avea
să considere rezultatul Congresului drept „pagina cea mai neagră” din
cariera sa de diplomat, constata, nici mai mult nici mai puţin, ingratitudinea
românilor faţă de „serviciile” Rusiei în decursul unui secol, „toate drepturile
şi privilegiile României” fiind asigurate „prin sângele rus”.
Hotărât să nu cedeze în privinţa anexării sudului Basarabiei,
Gorceakov căuta să sugereze avantajele pe care le-ar obţine statul român
primind în schimb Dobrogea şi Delta Dunării. O astfel de soluţie era
considerată indispensabilă stabilirii unor bune raporturi între cei doi vecini
şi pentru consolidarea păcii în Orient.
La finalul dezbaterilor, Bismarck, care se călăuzea după principiul
„dacă sunt anexiuni pentru toată lumea, nu mi se vor reproşa acelea pe care

58
le-am făcut eu”26, se asocia punctului de vedere exprimat de plenipotenţiarii
ruşi, ţinând să precizeze că „opera Congresului ar fi incomplectă, dacă
Înalta Adunare ar lăsa să subsiste o dispoziţiune de la care va atârna în
viitor o amintire dureroasă pentru naţiunea rusă, pe câtă vreme schimbul
propus nu pare a fi contrariu intereselor României”27. Iată cum, ipoteticul
sprijin al Germaniei în beneficiul cauzei române, la care năzuiseră domni-
torul şi Guvernul său, era pur şi simplu năruit.
Dacă avem în vedere atitudinea mai sus amintită a Puterilor europene,
nu este de mirare că Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu, în cursul unor
noi întrevederi cu diplomaţii acreditaţi la Congres, au primit din partea
tuturor „manifestări de simpatie”, care se dovedeau a fi însă „pur
convenţionale”. Dincolo de „bunăvoinţa platonică, adică sterilă”, doar
ministrul de Externe francez, Waddington, a căutat să spulbere orice iluzii,
lăsând să se înţeleagă că „Basarabia trebuie considerată pierdută”. Nici
întrevederea cu Prinţul moştenitor al Germaniei nu a depăşit sfera
amabilităţilor de circumstanţă. Ba mai mult, Frederic-Wilhelm, în pofida
simpatiei ce o nutrea faţă de Principele Carol I, a încercat să sugereze
poziţia dificilă, de arbitru, pe care şi-a asumat-o patria sa, ceea ce nu
îngăduia o intervenţie în favoarea statului român, orice demers în acest sens
fiind considerat inoportun28. De fapt, Germania, interesată în satisfacerea
propriilor obiective, dorea menţinerea pe o platformă comună a Rusiei şi
Austro-Ungariei în privinţa „chestiunii orientale”. În asemenea
circumstanţe, concluzia era una singură şi a fost sesizată de cei doi oameni
politici români: „pacea se va încheia, dar în detrimentul statelor slabe şi
mai ales al României”29.
Chiar înainte cu câteva ore de a fi audiaţi în plenul Congresului,
delegaţii români au reuşit să obţină o audienţă, anterior evitată, la lordul
Beaconsfield, care, deşi ascultase cu atenţie opiniile acestora, aprecia cu
cinism că „în politică ingratitudinea este adesea preţul celor mai bune
servicii”30.

26
E. Diaconescu, op. cit., p. 16.
27
Vezi Protocolul nr. 9, şedinţa din 17/29 iunie 1878, în Sorin Liviu Damean, op. cit.,
p. 223-234.
28
Bismarck îl însărcinase pe prinţul Hohenlohe, ambasadorul Germaniei la Paris, să-l
convingă pe Frederic Wilhelm să nu se mai opună retrocedării sudului Basarabiei; vezi E.
Diaconescu, op. cit., p. 14.
29
I.R.D., vol. IV, doc. nr. 138, p. 353-354.
30
A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 31/1878, f. 12.

59
 La 19 iunie/1 iulie 1878, plecând de la premisa că drepturile României
trebuie apărate cu fermitate chiar şi atunci când sorţii sunt împotrivă31,
emisarii Principelui Carol I aveau să expună şi să argumenteze în faţa
reprezentanţilor Congresului „opiniunile şi aprecierile Guvernului lor
asupra punctelor Tratatului de la San-Stefano privitoare la dânşii”. Cu
acest prilej, Mihail Kogălniceanu va face un scurt expozeu asupra
drepturilor şi cerinţelor României. Încă de la început, el a ţinut să sublinieze
că nici o parte din teritoriul naţional nu putea fi înstrăinată, invocând
argumente de ordin istoric în ce priveşte Basarabia, amintind despre
angajamentele asumate prin Convenţia din 4/16 aprilie 1877 de către Rusia,
precum şi despre solicitarea venită din partea acestuia ca armata română să
participe, alături de cea rusă, la operaţiunile militare de dincolo de Dunăre.
În egală măsură, a insistat asupra rolului important jucat de trupele române
şi de enormele sacrificii umane şi materiale. Toate acestea îndreptăţeau
România să solicite:
– interzicerea dreptului de trecere pe teritoriul românesc a trupelor
ruse ce se retrăgeau din Bulgaria, urmând să utilizeze în acest scop doar
calea maritimă;
– posesiunea deplină asupra insulelor şi a gurilor Dunării, inclusiv
Insula Şerpilor, aşa cum fusese prevăzut, iniţial, în 1856;
– despăgubire de război proporţională cu efectivul militar angajat în
conflict şi pagubele suferite de pe urma acestuia;
– recunoaşterea definitivă a independenţei şi garantarea neutralităţii.
Ion C. Brătianu avea să adauge la cele spuse de colegul său că
deposedarea de o porţiune din teritoriul românesc „nu ar fi numai o durere
adâncă pentru naţiunea română, ci ea ar dărâma în sânul ei orice încredere
în tăria tractatelor şi în sfânta pază, atât a principiilor de dreptate absolută,
cât şi a drepturilor scrise”32.
Imediat după retragerea reprezentanţilor români, la propunerea lui
Bismarck, este reluată discuţia privind recunoaşterea independenţei
României. Primul plenipotenţiar al Franţei, Waddington, încercând să
salveze aparenţele şi să ofere o palidă compensaţie faţă de tratamentul

31
Brătianu şi Kogălniceanu îi telegrafiaseră lui Carol I la 18/30 iunie 1878 că toţi membrii
Congresului au hotărât să sacrifice sudul Basarabiei, în schimbul acceptării acestui
sacrificiu primind promisiunea a ni se asigura „avantaje teritoriale şi politice mai mari”;
A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 3/1878, f. 8.
32
Vezi Protocolul nr. 10, 19 iunie/1 iulie 1878, în Sorin Liviu Damean, op. cit., p. 234-252;
Cf. A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 38/1878, f. 1-9.

60
„puţin cam aspru” la care au fost supuşi românii, avansa ideea acordării
unei extensiuni teritoriale la sud de Dunăre, care să cuprindă Silistra şi
Mangalia în sudul Dobrogei. Părerea exprimată întrunea aprobarea
reprezentanţilor Italiei şi Austro-Ungariei, nu însă şi cea a ruşilor, care
considerau că Guvernul Imperial s-a arătat destul de „generos”, Dobrogea şi
Delta Dunării compensând „cu prisos” cesiunea sudului Basarabiei. Totuşi,
ca urmare a insistenţelor celorlalţi colegi, reprezentanţii Rusiei consimt a
prelungi frontiera statului român de la Rahova până în preajma Silistrei şi de
aici până la Mangalia inclusiv, Insula Şerpilor fiind şi ea concedată
României.
De altfel, problema delimitării graniţei de sud a Dobrogei avea să fie
încredinţată unei comisii europene teritoriale şi va constitui subiectul unor
serioase divergenţe între oficialităţile române şi cele de la St. Petersburg.
Profitând de ocazie, contele Şuvalov ţinea să reamintească că aderarea
Rusiei la independenţa României este subordonată direct primirii de către
aceasta din urmă a „retrocesiunii reclamate de guvernul rus”.
Departe de a lua în consideraţie cerinţele româneşti, Tratatul de pace
de la Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, preconiza, printre altele, recu-
noaşterea independenţei României (art. 43), însă în anumite condiţii socotite
de guvernanţii de la Bucureşti drept „dureroase”. Statul român era silit să
acorde drepturi civile şi politice străinilor de alt rit decât cel creştin (art. 44)
şi să cedeze sudul Basarabiei, ce revenea Rusiei (art. 45). Drept „compensaţie”
pentru pierderea districtelor basarabene, prin Tratat se prevedea că
Dobrogea, în fapt străvechi teritoriu românesc, împreună cu Delta Dunării şi
Insula Şerpilor aveau să intre în componenţa României (art. 46)33. Profund
dezamăgit de rezultatele Congresului şi de izolarea diplomatică în care se
afla România, Carol I îi scria tatălui său: „E trist când Europa sileşte pe un
stat tânăr, dornic de înaintare, care şi-a dovedit tăria şi puterea într-un
războiu sângeros, să cedeze o provincie”34.
De altfel, în tot timpul domniei sale, Carol I avea să rămână vizibil
marcat de această ştirbire a integrităţii teritoriale, pe care el jurase să o
apere, conform textului Constituţiei din 1866. Pe măsură ce opinia publică
din ţară a luat cunoştinţă de prevederile Tratatului de la Berlin, atmosfera în
interior devine tot mai tensionată, reproşându-i-se lui Kogălniceanu faptul

33
Ibidem, p. 125-126.
34
Regele Carol I al României, Cuvântări şi scrisori, t. II, Bucureşti, Carol Göbl, 1909,
p. 227.

61
că nu ar fi apărat cu suficientă fermitate drepturile României35, ceea ce,
fireşte, nu se adeverea. La un moment dat, convins că sudul Basarabiei era
pierdut, Kogălniceanu înclinase spre o înţelegere cu Rusia pentru a obţine o
însemnată compensaţie teritorială dincolo de Dunăre36, însă, cum opinia sa
nu a prevalat, a acţionat în conformitate cu indicaţiile Cabinetului din care
făcea parte. Aşa cum avea să consemneze şi consulul englez la Bucureşti,
„Guvernul şi susţinătorii lui continuă să vorbească cu voce tare de refuzul
oricărui fel de compromis şi de rezistenţă până la extrem”37.
Pentru a se conforma voinţei colective a Europei, Corpurile legislative
– convocate în sesiune extraordinară la 15/27 septembrie 1878 – urmau să se
pronunţe asupra stipulaţiilor referitoare la România din Tratatul de la Berlin.
Guvernul prezentase în Parlament corespondenţa diplomatică privind
activitatea sa în preajma şi în timpul Congresului de la Berlin38, ceea ce a
dat naştere la numeroase discuţii, chiar la incriminări, mai ales din partea lui
D. A. Sturdza, faţă de activitatea ministrului de Externe M. Kogălniceanu,
care nu ar fi apărat cu fermitate interesele ţării, deşi, după propriile mărtu-
risiri, aflase de intenţia Rusiei de a anexa sudul Basarabiei încă din iunie
187739. Acuzaţii nemeritate, dar care întreţineau o atmosferă încordată.
La 26 septembrie 1878, majoritatea liberală din Senat propune o
moţiune prin care guvernul, în faţa voinţei colective a Europei, era autorizat
a se conforma Tratatului de la Berlin, a intra în posesiunea Dobrogei şi a o
administra, precum şi convocarea în cel mult trei luni a Constituantei40.
Senatorul Vasile Boerescu avea să sublinieze necesitatea îndeplinirii
condiţiilor impuse de Tratat, în caz contrar nu putea fi exclus ca puterile
semnatare să delege unul dintre state, s-ar putea chiar Rusia, să aducă la
îndeplinire decizia Congresului, ceea ce ar reprezenta „un act de nebunie”41.

35
Într-o depeşă expediată de la Berlin, la scurtă vreme după ce delegaţii români îşi
exprimaseră punctul de vedere în faţa Congresului, Kogălniceanu îi preciza ministrului
ad-interim al afacerilor Externe de la Bucureşti că mandatul încredinţat a fost îndeplinit cu
lealitate. „Dacă lucrurile s-au întors împotriva noastră, vina este a situaţiei din Europa şi a
politicii interesului şi egoismului care a fost mai tare decât aceea a dreptului”; vezi Mihail
Kogălniceanu, Documente diplomatice, doc. nr. 149, p. 248-249.
36
Memoriile Regelui Carol I al României, vol. IV, p. 123.
37
I.R.D., vol. II, partea II-a, doc. nr. 185, p. 335.
38
Documente oficiale. Din corespondenţa diplomatică de la 5/17 septembrie 1877 până la
15/27 iulie 1878, Bucureşti, 1880.
39
„Monitorul Oficial”, nr. 218, 1/13 octombrie 1878, p. 5 540.
40
Ibidem, p. 5 530.
41
Ibidem, nr. 219, 3/15 octombrie 1878, p. 5 576.

62
 Îndeosebi la Cameră se ivesc dezbateri contradictorii legate de
acceptarea sau nu a condiţiilor Tratatului de la Berlin, unii deputaţi, precum
Nicolae Ionescu, susţinând că nu exista nici un pericol dacă România nu s-ar
supune voinţei colective a Europei. Moţiunea majorităţii din Adunarea
Deputaţilor, care nu pomenea de termenul convocării Constituantei, ci doar
că problema art. 44 se va reglementa pe cale constituţională, va determina
intervenţia lui Titu Maiorescu, în calitate de reprezentant al opoziţiei. Acesta
evidenţia încă de la început că Tratatul de la Berlin nu este un act
sinalagmatic, care să impună obligaţii şi celeilalte părţi, deci prevederile
acestuia trebuiau executate. În caz contrar, poziţia României ar fi periclitată
serios, cu atât mai mult cu cât trecerea trupelor ruseşti pe teritoriul românesc
(art. 22) urma a înceta abia la 1 iulie 1879. În opinia lui Titu Maiorescu
trebuia procedat imediat la aplicarea prevederilor Tratatului şi la convocarea
cât mai urgentă a Camerelor de revizuire42. După dezbateri aprinse,
guvernul era autorizat a retrage autorităţile civile şi militare din sudul
Basarabiei şi luarea în posesiune a Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei
Şerpilor43.
Printr-o notă a consulului rus, baronul Stuart, remisă în luna august 1878
guvernului român, diplomaţia de la St. Petersburg solicitase predarea
Basarabiei de sud, aşa cum se procedase în 1857, când Rusia fusese obligată
să retrocedeze acest teritoriu Moldovei44. Potrivit procedeului de atunci,
guvernul princiar trebuia să numească un comisar însărcinat cu depline
puteri pentru a stabili noua frontieră, de comun acord cu comisarul rus.
Totodată, urmau a fi numiţi delegaţi pentru a stabili în toate amănuntele
predarea teritoriului şi soluţionarea problemelor financiare, administrative şi
judiciare. Când delimitarea va fi încheiată, delegaţii ruşi vor putea efectua
predarea Dobrogei autorităţilor române. Guvernul rus solicita urgentarea
îndeplinirii formalităţilor necesare pentru intrarea în atribuţii a comisiei.

42
Ibidem, nr. 220, 4/16 octombrie 1878, p. 5 617; Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare,
vol. II, Bucureşti, Socec, 1897, p. 177-220.
43
G. D. Nicolescu, Parlamentul României, partea I, Bucureşti, 1906, p. 326.
44
În 1857 se instituiseră două comisii. Una internaţională, formată din delegaţii tuturor
Puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris, menită a stabili frontiera între Rusia şi
Principatul Moldovei, reprezentanţii fiind însărcinaţi cu depline puteri de către şefii de stat.
A doua era o comisie specială compusă din delegaţi ruşi şi moldoveni, prezidată de
guvernatorul Basarabiei, având drept atribuţii alcătuirea unui tabel statistic amănunţit
privind toate felurile de proprietăţi şi toate problemele administrative şi judiciare care
trebuiau date şi luate în primire; A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 45/1878, f. 3-4,
dosar nr. 51/1878, f. 2.

63
Se sublinia imperios în nota amintită că soluţionarea acestei probleme era de
o importanţă vitală pentru relaţiile viitoare dintre cele două ţări45.
Nota baronului Stuart avea să provoace anumite reacţii la nivelul
cercurilor guvernante. Ministrul de Finanţe, Ion Câmpineanu, observa, de
pildă, „tonul cominatoriu” al respectivei note, Rusia căutând un pretext
pentru a prelungi ocupaţia sau pentru a refuza predarea Dobrogei în cazul în
care Guvernul princiar nu se conformează cerinţelor diplomaţiei ruse.
Câmpineanu evidenţia faptul că la 1857 delimitarea s-a făcut printr-un act
internaţional, ceea ce nu era cazul şi în momentul de faţă, întrucât frontiera
era Prutul, pe de o parte, şi braţul Chilia cu Stari-Stambul, pe de altă parte,
frontieră eminamente naturală. Concluzia sa era aceea că trebuia evitată cu
orice preţ, implicarea şefului statului46.
Aflat la Sinaia, domnitorul, după o consultare prealabilă şi cu
ministrul Justiţiei, comunica guvernului că „nu doreşte ca semnătura sa să
figureze pe vreun act la predarea Basarabiei”47, tocmai pentru a sublinia
caracterul nedrept al acestuia.
În urma unui schimb de note diplomatice48, atât guvernul de la
Bucureşti, cât şi cel de la Petersburg aveau să cadă de acord asupra retragerii
autorităţilor române din cele trei districte basarabene la 1 octombrie 1878 şi
a ocupării imediate a regiunii de către unităţi ale armatei ruseşti49. Problema
delimitării frontierei între România şi Rusia avea să fie reglementată de
comisia româno-rusă constituită la 23 noiembrie 1878. În cele din urmă,
frontiera era stabilită pe talvegul braţului Chilia, spre nemulţumirea părţii
române, ceea ce permitea Rusiei să controleze gurile Dunării50.
Guvernul român încerca să disocieze problema cedării sudului
Basarabiei de cea a preluării Dobrogei, respingând „cu energie” ideea
schimbului. În această din urmă privinţă, se sublinia că Dobrogea a fost
oferită României nu de Rusia, care nu avea drept de proprietate şi de posesie
asupra provinciei, ci de puterile semnatare ale Tratatului de la Berlin51.

45
Ibidem, f. 1-2.
46
Ibidem, dosar nr. 46/878, f. 1-2.
47
Memoriile Regelui Carol I, vol. IV, p. 151.
48
A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 49/1878, f. 1-2.
49
Ibidem, dosar nr. 59/1878, f. 1-4.
50
Ibidem, dosar nr. 41/1878, f. 120-121, procesul verbal din 24 decembrie 1878 încheiat
între delegaţii români: colonel Pencovici şi locotenent-colonel Dumitru Maican şi
reprezentantul rus colonelul Tougenhold; Vezi şi Daniela Buşă, Modificări politico-
teritoriale în sud-estul Europei între Congresul de la Berlin şi primul război mondial
(1878-1914), Bucureşti, Editura Paideia, 2003, p. 48-49.
51
A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 51/1878, f. 2-3.

64
La 14 noiembrie 1878, domnitorul, în fruntea trupelor sale, va asista la
instalarea administraţiei române în Dobrogea, oferindu-se locuitorilor
acestei străvechi provincii asigurări în privinţa respectării drepturilor lor,
indiferent de religia pe care o profesează52. Luarea în posesie a Dobrogei nu
a fost lipsită de dificultăţi, oficialităţile imperiale ruse tergiversând
transferul autorităţii părţii române, după cum trupele ruse nu se grăbeau să
părăsească provincia pe parcursul retragerii lor din Bulgaria, ceea ce semăna
foarte mult cu o ocupaţie53.
Aşadar, se instalase tot mai pregnant o răcire a raporturilor româno-
ruse, ce va căpăta accente îngrijorătoare cu prilejul viitoarei delimitări a
frontierei româno-bulgare.

52
Regele Carol I al României, Cuvântări şi scrisori, t. II, p. 258-261.
53
A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 12/1879, f. 12-13, circulară a ministrului de
Externe român către Hoyos, reprezentantul austro-ungar la Bucureşti, 21 ianuarie 1879.

65
 ROMÂNIA, RUSIA, AUSTRO-UNGARIA ŞI
RĂZBOAIELE BALCANICE

Dragomir Silviu-BERTONI*

Abstract: Romania, Russia, Austria-Hungary and the Balkan Wars

At the begining of the twentieth century we observe the growing

tension in southeastern Europe, fueled by the flaring up of local Balkan
nationalisms which seemed to take Europe to the brink of war.
The sudden outbreak of the two Balkan Wars of 1912–1913 gave
Romania the possibility to seek out for a new direction in her foreign policy.
Thus Romanian authorities will have to choose between the ”offers”made
by the Austro-Hungarians and those made by Russia. In the second Balkan
war, left without any help in her conflict with Bulgaria, from the Central
Powers, especially form Vienna, Romania will turn to the support of the
Triple Entente.

Keywords: Balkan Wars, Romania, Russia, Austro-Hungaria, alliances

La sfârşitul secolului al XIX-lea situaţia diplomatică din sud-estul

Europei era mai destinsă, după cum ne demonstrează acordul din 1897
dintre Austro-Ungaria şi Rusia, prin care cele două puteri se angajau să
menţină statu-quo-ul în Balcani. Un astfel de acord era mai mult decât
necesar în condiţiile în care în această regiune pulberea exploda din ce în ce
mai des, un exemplu apropiat fiind chiar războiul greco-turc din acelaşi an.
Aceleaşi asigurări de menţinere a statu-quo-ului au fost primite şi în timpul
vizitelor realizate de regele Carol I la Viena şi Pesta în 18971 şi la
Petersburg în 18982.

*
Doctorand al Universităţii din Craiova, Facultatea de Ştiinţe Sociale, secţia Istorie.
1
România în relaţiile internaţionale, 1699-1939, Editura Junimea, Iaşi, 1980, p. 349.
2
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Casa Regală, dosar nr. 3/1898, ff. 122-127;
vezi şi Silviu Bertoni Dragomir, Vizita Regelui Carol I în Rusia (1898) în „Historica”, an
VII, nr. 1(10-11), Editura Arves, Craiova, 2007-2008, pp. 44-46.

66
 Începutul de secol XX a adus însă noi probleme. Pentru a evidenţia
tensiunea din Balcani un bun exemplu îl constituie un eveniment trist care se
petrecea chiar în România. Ştefan Mihăilescu, redactor al gazetei „Peninsula
balcanică” a fost asasinat la 22 iulie 1900 la Bucureşti de către un naţionalist
bulgar. Raporturile româno-bulgare s-au înrăutăţit şi din cauza pregătirilor
militare declanşate de bulgari, dar şi a atitudinii guvernului rus care deşi a
cerut moderaţie Sofiei, a găsit totuşi de cuviinţă să trimită material militar
către Bulgaria! Atitudinea Rusiei faţă de România s-a explicat prin faptul că
la Petersburg se ajunsese la convingerea că între Bucureşti şi Viena exista
un tratat. La aceeaşi convingere ajunsese şi Franţa3. În noile condiţii acordul
din 1897 părea să nu mai intereseze partea rusă pregătită oricând de
modificări. În ceea ce priveşte Bulgaria, regele Carol I ne oferă o imagine
corectă asupra relaţiilor cu vecina de la sud: „cu Bulgaria avem mereu relaţii
încordate de care este vinovat Ferdinand (regele Bulgariei, n.n), deoarece
crede că din cauza lui procedăm atât de energic şi se simte rănit în trufia
lui”(sic)4.
Astfel de evenimente aveau să continue pe parcursul primului deceniu
al secolului al XX-lea şi să culmineze în anul 1912 cu izbucnirea războiului
dintre aliaţii balcanici (Bulgaria, Serbia, Grecia, Muntenegru) şi Imperiul
Otoman. Ţinem să reamintim de la început că alianţa a fost una de
conjunctură, pe principiul „duşmanul duşmanului meu îmi este prieten”,
căci după ce Imperiul a fost înfrânt, aliaţii au uitat de înţelegerile lor şi s-au
aruncat într-un al doilea război de împărţire a „prăzii”... de unde şi sensul
peiorativ al cuvântului „balcanic”.
Faţă de crizele balcanice survenite după obţinerea independenţei,
autorităţile de la Bucureşti au avut o atitudine clară: neangajarea în vreo
alianţă balcanică, oricât de promiţătoare ar fi fost. Deşi România a respectat
tratatul de la Berlin (1878), totuşi marile puteri vecine au reuşit prin diferite
metode să deturneze şi să menţină atenţia politicii externe româneşti către
sud, în speranţa care s-a dovedit deşartă că altfel Bucureştiul se va îndepărta
de la problemele românilor aflaţi între graniţele Rusiei sau Austro-Ungariei.
Odată cu agravarea crizei prin victoriile repetate ale aliaţilor împotriva
Imperiului Otoman, România a găsit de cuviinţă să ceară Bulgariei modifi-
carea graniţei din sud5 şi să discute despre „soarta viitoare a românilor din

3
România în relaţiile internaţionale, p. 353.
4
Sorin Cristescu, Carol I şi politica României (1878-1912), Editura Paideia, Bucureşti,
2007, p. 224.
5
Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Fond Constantinopol, diviziunea Politice, vol. 109;
actul din 17 dec. 1878 poate fi recunoscut după titlul „Acte fixant la frontière Romaine-

67
Turcia (macedo-români şi cuţo-vlahi)”6. Era normal ca în condiţiile în care
era încălcat Tratatul de la Berlin, iar Imperiul Otoman pierdea cea mai mare
parte a Balcanilor, România să ceară un „preţ” pentru neamestecul său: o
pace dreaptă şi durabilă, siguranţa pe graniţa de sud cu Bulgaria şi
garantarea unor drepturi care să asigure existenţa naţională a românismului
balcanic 7. Pe lângă cele trei obiective am mai putea adăuga şi sporirea
prestigiului ţării şi impunerea sa ca lider în afacerile balcanice.
În rezolvarea diferendului, guvernul român a acţionat pentru ca, indirect,
reprezentanţii Imperiului Rus la Sofia să sondeze opinia oficialităţilor
bulgare în privinţa cererilor române. Lobby-ul Rusiei şi-a arătat eficienţa în
momentul în care în drumul său către Londra, ministrul bulgar Stoian Danev
s-a oprit la Bucureşti. Din dialogul cu Titu Maiorescu acesta a lăsat să se
înţeleagă că solicitările României vor fi luate în considerare: „cât despre
fruntarie – preciza Danev – să nu fie vorba nici de compensaţie, nici de linie
strategică fiind vorba de o legătură de prietenie şi nici un bulgar serios
negândindu-se la luarea Dobrogei [...] putem vorbi de o linie de fruntarie
rectificată, cu un bun efect moral în amândouă ţările, dar bulgarii ţin să
păstreze Silistra”8. Titu Maiorescu s-a opus imediat, declarând că: „Silistra
trebuie să dispară dintre noi şi să fie a noastră, fiindcă ni se pusese prin
duşmănia de atunci (1878) a ruşilor, tocmai ca un ghimpe în inimă [...] cade
Tratatul de la Berlin, trebuie să cadă şi frontiera impusă de acest tratat”9.
Iată cum încă de la debutul discuţiilor oficiale referitoare la rectificarea
frontierei dobrogene, Bulgaria a refuzat să cedeze Silistra, ceea ce a
constituit cauza disensiunilor ulterioare dintre cele două ţări.
Dacă în privinţa Bulgariei lucrurile erau clare, România trebuind să
obţină rectificarea graniţei de sud şi să se impună în faţa vecinei sale, nu la
fel se întâmpla în cazul relaţiilor cu puterile europene vecine. Existenţa celor
două blocuri politico-militare, Tripla Alianţă şi Tripla Înţelegere, a pus
România într-o situaţie grea, mai ales din cauza tratatului cu Austro-Ungaria.
Pentru guvernul român era clar că războiul balcanic era o consecinţă a

Bulgare”; de asemenea, vezi şi Sorin Liviu Damean, Delimitarea frontierei de sud a

Dobrogei (1878-1881) în „Analele Universităţii din Craiova”, Istorie, anul XIV,
nr. 1(15)/2009, Editura Universitaria, Craiova, 2009, pp. 363-366.
6
Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice şi Cadrilaterul, volum editat de Stelian
Neagoe, Editura Machiavelli, Bucuresti, 1995, p. 194.
7
Gh. Zbuchea, Românii şi Balcanii în Epoca Modernă (1804-1918), Fundaţia Scrisul
Românesc, Craiova, 2003, p. 79.
8
Titu Maiorescu, op. cit., p. 50.
9
Ibidem.

68
rivalităţii ruso-austriace, iar la mijloc cădeau victime ţările din regiune, dar
şi România a cărei istorie era strâns legată de acest spaţiu. Pentru ministrul
român la Sofia, D. Ghica, hotărârea cu care regele Ferdinand al Bulgariei a
acceptat războiul evidenţia „asigurări serioase” din partea Austro-Ungariei.
Totodată, Ghica considera că Rusia va interveni dacă otomanii vor ieşi
învingători10.
Cu privire la finalul războiului balcanic apăreau mai multe scenarii.
Dacă aliaţii ieşeau învingători, România putea primi compensaţii teritoriale;
dacă otomanii obţineau victoria atunci nici vorbă de compensaţii, ci doar de
o menţinere a statu-quo-ului. Există însă în interiorul acestor scenarii mai
multe nuanţe ce ţin de politica Vienei sau a Petersburgului cu privire la
această zonă. Din moment ce Rusia investise mai mult decât sentimente în
realizarea Ligii balcanice, iar Franţa privea cu interes la evenimentele în
derulare (succesul Turciei nu era de dorit căci ar fi îndepărtat aliaţii
balcanici de sfera de influenţă a Antantei) şi privea cu admiraţie cauza
popoarelor din Balcani. De partea cealaltă, Viena nu dorea decât o victorie a
otomanilor, căci altfel Serbia dar şi ceilalţi slavi aflaţi încă sub autoritatea
sa, ar fi ieşit din confruntare mai puternici şi mai încrezători în viitorul lor.
La acest deznodământ nu exista altă cale decât un război prin care să
se rezolve definitiv rivalitatea austro-sârbă. În eventualitatea unei victorii
otomane, Viena putea profita de pe urma unei Serbii slăbite. Ambiţiile
monarhiei dualiste nu erau însă agreate de Germania care se vedea atrasă
într-un conflict îndepărtat, chiar dacă Berlinul nu dorea destrămarea Triplei
Alianţe şi în cele din urmă s-a văzut nevoit să promită sprijin „remorcii”
sale. Asta a făcut şi Italia în condiţiile în care politica ei faţă de Serbia nu
era diferită de cea habsburgică. În cadrul Antantei, Rusia se bucura de
sprijinul Franţei, ţară care-şi modificase pentru aliata sa estică viziunea faţă
de viitorul Imperiului Otoman.
Oricare ar fi fost deznodământul, cert era că schimbările din Balcani
erau previzibile. În funcţie de cum şi de către cine ar fi fost satisfăcute
interesele românilor depindea şi viitoarea orientare a politicii externe a
României, căci în ultimul timp deveniseră tot mai evidente eforturile
Antantei de a o atrage într-o alianţă. Pe de altă parte, războiul din Balcani
crea oportunitatea clarificării raporturilor româno-austro-ungare. Pe parcursul
lunilor octombrie şi noiembrie 1912 atât Viena cât şi Petersburgul s-au

10
Documents Diplomatiques. Les événements de la Péninsule Balkanique. L’action de la
Roumanie, Septembre 1912-Août 1913, Imprimerie de L’État, Bucharest, 1913, p. 5.

69
întrecut în asigurări că România va primi compensaţii teritoriale în cazul în
care ar fi apărut modificări de frontiere în Balcani11. Totuşi, după cum am
arătat mai sus, la Viena nu se doreau schimbări, decât dacă erau în interesul
Monarhiei. Această fisură în relaţiile româno-austro-ungare a fost inteligent
sesizată de Franţa şi Rusia care au profitat şi au încurajat cererile
României12. În conjunctura dată opinia publică s-a manifestat tot mai ostil
faţă de Austro-Ungaria, balanţa înclinându-se spre o apropiere de Antanta,
care datorită Franţei, avea mulţi simpatizanţi printre români. Rapoartele
ministrului Austro-Ungariei la Bucureşti, Egon Fürstenberg au atenţionat
asupra situaţiei din România unde Rusia şi Franţa luaseră în discuţie chiar
chestiunea Transilvaniei, „tentaţie în faţa căreia nu va rezista nici un om
politic din ţară”13.
Lucrurile s-au complicat, iar otomanii au cunoscut înfrângeri repetate.
Austro-Ungaria urmărea neputincioasă coşmarul sârbesc, iar ambiţioasa
Bulgarie grăbea înaintarea către Constantinopol 14. O asemenea cutezanţă nu
a fost privită cu ochi buni de Rusia, deoarece la Bosfor nu puteau fi decât
turcii sau ruşii15. Tensiunea dintre puteri, cât şi încâlcitele afaceri balcanice
ameninţau cu izbucnirea unui război general în Europa. Reconfirmarea
sprijinului german pentru Viena16 a fost un motiv în plus pentru Rusia să dea
înapoi şi să nu mai susţină cauza balcanicilor. Mai mult, în eventualitatea

11
Ibidem, pp. 5-8.
12
V. Vesa, România şi Franţa la începutul secolului al XX-lea, (1900-1916), Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1975, p. 36.
13
G.N. Căzan, Şerban Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă la începutul secolului
al XX-lea, 1900-1914, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 104.
14
„Regele Ferdinand a fost totdeauna un ambiţios peste măsură ce n'a ştiut ce înseamnă
alegerea momentului, chibzuirea împrejurărilor şi care orbeşte s’a aruncat împotriva
duşmanului adevărat sau închipuit, numai să ajungă moştenitorul Împăratului bizantin la
Constantinopol, să se încoroneze la Sofia, să aşeze crucea pe care se zicea că o are în
bagajul său, de-asupra cupolei basilicii lui Iustinian” (sic), vezi Nicolae Iorga, Istoria
războiului balcanic, lecţii ţinute la Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, 1915, p. 103; la
fel şi A. Nekludoff, Diplomatic reminiscences before and during the world war, 1911-
1917, translated from the French by Alexandra Paget, London, 1920, p. 116 şi urm.
15
A.J.P. Taylor, The struggle of Mastery in Europe 1848-1918, Oxford, 1954, p. 492.
16
Sprijinul militar împotriva unui eventual război contra Rusiei a fost confirmat şi de
România prin convenţia militară încheiată între generalul Alexandru Averescu şi Conrad
von Hötzendorf, venit la Bucureşti pentru a întări alianţa. Pentru a echilibra situaţia,
diplomaţia rusă l-a trimis în România pe marele duce Nicolae Mihailovici într-o vizită
justificată oficial drept un gest de curtoazie pentru a înmâna regelui Carol I bastonul de
feldmareşal conferit de Ţar; pentru mai multe detalii vezi şi G.N. Căzan, Ş. Rădulescu-
Zoner, op. cit., pp. 104-106.

70
cuceririi Constantinopolului de către aliaţi, Rusia s-a declarat pregătită „să
declanşeze război în 24 de ore”17.
La 20 noiembrie 1912, după opt săptămâni de conflict, s-a încheiat
armistiţiul bulgaro-otoman, iar înaintarea sârbilor în nordul Macedoniei şi în
teritoriile albaneze a încetat. Pe parcursul negocierilor de la Londra18 şi până
la semnarea Protocolului de la Petersburg din 26 aprilie 1913, Austro-
Ungaria a preferat să râmănă în umbră19.
Hotărârile de la Petersburg s-au dovedit a fi însă exact inversul a ceea
ce îşi propuseseră Rusia şi monarhia dualistă ca nici Bulgaria şi nici
România să nu fie deranjate prea mult, adică să se creeze un echilibru.
Ambele ţări s-au declarat nemulţumite. În România, s-a declanşat o dură
campanie de presă, atacându-se mai ales atitudinea Vienei, considerată
trădătoare20, iar în Bulgaria se discuta Protocolul, se făceau pregătiri pentru
un nou război, iar din partea românilor n-ar fi fost rea o poziţie de neutra-
litate şi pentru perioada următoare!
Austro-Ungaria şi Rusia urmăreau încordate desfăşurarea evenimen-
telor. La Viena, perspectiva unui conflict între învingători a fost primită cu
mare satisfacţie. O victorie bulgară ar fi servit cel mai bine intereselor
dualismului. „Pentru noi, ar fi de preferat o Bulgarie Mare şi nu o Serbie
Mare” declara generalul Conrad von Hötzendorf, contelui Berchtold, pe
31 mai 1913. Într-o nouă întrevedere, cei doi au trasat şi un plan de
intervenţie: în cazul înfrângerii bulgarilor, trebuia intervenit cu armata, iar
dacă Petersburgul ar fi ameninţat se admitea un război contra sa21. De partea
cealaltă, Rusia îşi punea speranţele păcii într-o acţiune a României. În
concepţia ministrului rus de externe, Sergei Sazonov, România trebuia să
joace rolul de arbitru, adică să împiedice atât o victorie a Bulgariei, cât şi

17
Daniela Buşă, Modificări politico-teritoriale în sud-estul Europei între Congresul de la
Berlin şi primul război mondial (1878-1914), Editura Paideia, Bucureşti, p. 256.
18
Nicolae Mişu, reprezentantul român la negocierile de la Londra a susţinut „exclusiv
interesele româneşti”, după cum îi ceruse Titu Maiorescu; mai multe despre activitatea
diplomatului român în Daniel Cain, Un trimis al Majestăţii Sale, Nicolae Mişu, Editura
Anima, Bucureşti, 2007, pp. 99-104.
19
G.N. Căzan, Ş. Rădulescu-Zoner, op. cit., pp. 108-109; promisiunile s-au legat şi de
conjunctura reînnoirii Tratatului cu Austro-Ungaria la începutul anului 1913. Sperând să
obţină ceva concret din partea Vienei, Carol a refuzat să-l semneze, dar l-a acceptat la scurt
timp după ce prinţul Fürstenberg a ameninţat cu schimbarea orientării externe a Imperiului,
probabil spre Bulgaria.
20
V. Vesa, op. cit., p. 42.
21
Pierre Renouvin, Criza europeană şi primul război mondial (1904-1918), volumul I,
Bucureşti, 2008, p. 175.

71
victoria completă a Serbiei, ceea ce ar fi dus la o intervenţie imediată din
partea Vienei22.
Neînţelegerile dintre aliaţi, după înfrângerea duşmanului comun şi
problema gestionării „prăzii de război” au generat cel de-al doilea război
balcanic. Era prea târziu pentru a mai pune în aplicare Protocolul. După cum
anunţase în repetate rânduri, România nu a rămas impasibilă. La stăruinţele
prinţului Fürstenberg care îndemna la răbdare şi la continuarea negocierilor
cu Bulgaria, prim-ministrul Titu Maiorescu a răspuns negativ: „România nu
va mai aştepta şi va mobiliza imediat armata sa dacă izbucneşte un război
între aliaţii balcanici”23. La numai câteva zile, Bulgaria a atacat Serbia fără
declaraţie de război (17 iunie 1913). Regele Carol I a semnat decretul de
mobilizare a armatei, iar pe 20 iunie s-a făcut o ediţie specială a
„Monitorului”. Direct sau indirect, aproape toate puterile europene acor-
daseră României un mandat tacit de a readuce pacea în Balcani.
Actul a fost bine primit de români. În însemnările sale, Alexandru
Marghiloman a remarcat manifestaţiile de la Palat: „unii poartă banderole cu
Jos Austria. Gură mare, nimic serios”. Faţă de mobilizare prinţul Fürstenberg
şi-a arătat rezervele, dar Maiorescu a ţinut să precizeze că o posibilă
opoziţie din partea Vienei ar fi înrăutăţit şi mai mult raporturile dintre cele
două ţări, iar România ar fi fost nevoită să se „adreseze” Rusiei24. Maiorescu
a ameninţat cu ruperea relaţiilor cu Viena. La agitarea stării de spirit
împotriva Austro-Ungariei se pare că a participat din plin şi ministrul
francez la Bucureşti, Camille Blondel, care făcuse aluzie guvernului român
la tratativele secrete austro-bulgare în detrimentul României25. Tot de la
Blondel ştim că ministrul de externe rus „muncea” la fel de greu pentru a
atrage România în Tripla Înţelegere26.
Faţă de ultimele evenimente, Leopold Berchtold a trimis ziarului
unguresc Lokal-Anzeiger un comunicat în care arăta că gestul României era
unul normal în condiţiile în care se „încerca” realizarea unei Bulgarii Mari.

22
V. Vesa, op. cit., p. 46.
23
Documents Diplomatiques. Les événements de la Péninsule Balkanique..., pp. 114-115.
24
Alexandru Marghiloman, Note politice, volumul I, România şi Războaiele Balcanice
(1912-1913). România şi primul război mondial (1914-1919). Neutralitatea (1914-1916),
ediţie şi introducere de Stelian Neagoe, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, pp. 107-108.
25
Dacă primul război balcanic fusese încurajat de Rusia, cel de-al doilea a fost manevrat de
Viena care a insistat cu intrigile la Sofia; vezi Claudiu-Lucian Topor, Diplomaţia Puterilor
Centrale în timpul Războaielor Balcanice (1912-1913). Jurnal de criză politică, în „Stat şi
societate în Europa”, volumul II, Editura Aius, Craiova, 2010, p. 222.
26
V. Vesa, op. cit., pp. 42-43.

72
În privinţa relaţiilor româno-austro-ungare contele Berchtold considera că
deşi acestea nu au fost periclitate27 izbucnirea celui de-al doilea război a
constituit falimentul politicii de atragere a Bulgariei de partea Puterilor
Centrale prin intermediul unei alianţe Bucureşti-Sofia. România a reuşit să
se „elibereze” din mrejele Vienei anunţându-şi independenţa externă. Pentru
Blondel, semnificaţia evenimentelor din România servea din plin intereselor
Antantei: „dacă cineva n-ar fi cunoscut obiectivul principal al mobilizării, ar
fi putut crede că România pleacă la război contra Austriei”28. Într-adevăr,
momentul s-a dovedit decisiv pentru evoluţia ulterioară a Tratatului cu
Austro-Ungaria. Dacă decizia de intrare în război fusese luată de un guvern
conservator, era clar la ce să se aştepte Tripla Alianţă atunci când frâiele
puterii vor fi fost preluate de liberalii lui Ion I.C. Brătianu.
După cum se ştie participarea României la conflictul balcanic nu a
însemnat decât un marş al armatei sale prin Bulgaria. La 28 iunie 1913 a
fost ocupată Silistra. În dimineaţa aceleiaşi zile Titu Maiorescu primul
ministru al României a precizat ministrului francez Blondel, reprezen-
tantului german Waldthausen şi ministrului austro-ungar Fürstenberg
intenţiile României „de a asigura astă-dată Dobrogei noastre o frontieră
militară, adică Turtucaia-Dobrici-Balcic [...] şi de a participa la Tratatul care
va reglementa împărţirea teritoriilor cucerite de la turci, fie că acest tratat se
va încheia numai între noi, actualii beligeranţi, fie că va fi supus unui
Congres general european”29. Nedorind prelungirea conflictului, marile
puteri au cerut ca discuţiile referitoare la pace să înceapă imediat. Înfrân-
gerea Bulgariei fiind iminentă, România s-a arătat dispusă la negocieri
deoarece, în fond, nu ducea un război de expansiune, ci doar unul de
afirmare a politicii sale internaţionale30. Tratatul de la Bucureşti a primit
felicitările tuturor marilor puteri31. Poziţia Vienei a fost în realitate alta. Cu
toate acestea Împăratul Franz Joseph a declarat, tratatul nu putea fi unul
definitiv, căci „numai un război general” ar fi putut mulţumi Austro-
Ungaria32.

27
Alexandru Marghiloman, op. cit., p. 110.
28
V. Vesa, op. cit., p. 45.
29
Titu Maiorescu, op. cit., pp. 219-220.
30
Claudiu-Lucian Topor, România şi Conferinţa ambasadorilor de la Londra (decembrie
1912-august1913) în „Analele Universităţii din Craiova”, Istorie, anul XIV, nr. 1(15)/2009,
Editura Universitaria, Craiova, 2009, p. 209.
31
Documents Diplomatiques. Les événements de la Péninsule Balkanique..., pp. 193-196.
32
Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în Epoca Modernă, (1789-
1923), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 337.

73
 În România starea de spirit pare să fie cel mai bine redată în rapoartele
noului ministru austro-ungar la Bucureşti, Ottokar Czernin, trimis să salveze
ce se mai putea salva din Tratatul cu România. Într-unul din rapoartele sale
(decembrie 1913), găsim o declaraţie a prinţesei moştenitoare Maria:
„situaţia actuală este foarte plăcută pentru România; întreaga lume ne face
curte”33.
La sfârşitul războaielor balcanice Austro-Ungaria pierduse aproape
totul: Serbia s-a întărit; România a început să se distanţeze de blocul
Centralilor, nu pentru că a vrut în mod deosebit, ci pentru că nu i s-a susţinut
politica în Balcani. Prestigiul dualismului a fost însă zdruncinat, pierzând în
faţa diplomaţiei franco-ruse, care reuşise să anticipeze aproape toate mişcă-
rile Vienei şi să acţioneze prompt. Doar atragerea Bulgariei în Tripla Alianţă
mai putea aduce un câştig de pe urma evenimentelor de dinaintea primului
război mondial. Pentru Rusia, participarea României la cel de al doilea
război balcanic a fost o încununare a „ofensivei” diplomatice dusă la
Bucureşti, dar şi o mică revanşă faţă de eşecul diplomatic din 1908, când
anexarea Bosniei şi Herţegovinei de către monarhia Austro-Ungară a conso-
lidat poziţiile Puterilor Centrale în Balcani.

33
1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Documente
externe (1879-1916), volumul I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983,
pp. 387-392.

74
 RELAŢIILE ROMÂNO-RUSE ŞI ÎNCEPUTURILE
REORIENTĂRII POLITICII EXTERNE A ROMÂNIEI
CĂTRE ANTANTA (AUGUST 1913-IULIE 1914)
(I)

Nicu POHOAŢĂ*

Abstract: The Romanian-Russian Relations and the beginning of

a reorientation of Romania’s foreign policy towards the Entente
(August 1913-July 1914)

The author presents the evolution of Romanian – Russian relationships

in the period between the Peace of Bucharest in August 1913 and the
international crisis set off in July 1914, which led to the outbreak of the
First World War. There are exposed the efforts of Russian diplomacy to
influence Romanian foreign policy orientation according with their own
interests, in the context of the crisis initiated in the Austro-Hungarian-
Romanian relations. The author also emphasizes the new direction of the
Romanian-Russian relations, given the manifestation of a reorientation of
Romania’s foreign policy towards the Entente, especially after January
1914, when I.I.C. Bratianu became the head of the Romanian government.
In this context, there are especially analyzed the political diplomatic
implications of the Russian Tsar Nicholas II visit to Constanta in June 1914.

Keywords: the crisis of the Austro-Hungarian-Romanian relations, the

relations between Romania and the Entente, the beginning of a
reorientation of Romania’s foreign policy, the Romanian-Russian relations,
the neutrality.

Pacea de la Bucureşti din 10 august 1913, prin care se punea capăt

Războaielor Balcanice, a schimbat eşafodajul politicii externe a României.
Criza care s-a înregistrat în relaţiile româno-austro-ungare cu prilejul

*
Lector univ. dr., Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Arhivistică,
Bucureşti; membru al Consiliului Naţional al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România,
preşedinte al Comisiei de Cenzori, vicepreşedinte al Filialei Bucureşti.

75
desfăşurării celui de-al Doilea Război Balcanic s-a adâncit tot mai mult 1, iar
politica externă a României înregistrează treptat un nou curs, în sensul unei
deschideri politice către Marile Puteri ale Antantei. În acest cadru aveau să
evolueze şi relaţiile româno-ruse în perioada care s-a scurs până la
izbucnirea Primului Război Mondial.
Încă de la 14 august 1913, Izvolski, fostul ministru de Externe al
Rusiei, scria lui Sazonov, şeful diplomaţiei ruse: „Am considerat ca o
capodoperă politică a dumneavoastră că aţi separat România de Austria.
Acesta a fost visul meu dintotdeauna, pe care însă nu l-am putut îndeplini
sau poate nu am fost în stare să-l îndeplinesc”2. Pentru acel moment, imediat
după semnarea Tratatului de pace de la Bucureşti, aprecierea sa era prea
optimistă, însă este semnificativă pentru relevarea intenţiilor Petersburgului
faţă de România după încheierea „crizei balcanice”, care marcase o detaşare
evidentă a României de alianţa cu Austro-Ungaria, chiar dacă aceasta nu a
fost încă denunţată formal. Pe de altă parte, respectiva apreciere este
semnificativă prin atribuirea unor merite deosebite pe care le-ar fi avut în
acest sens Sazonov. Fireşte, din acest punct de vedere, afirmaţia ni se pare
mult exagerată, deoarece, în pofida unei deschideri manifestate de Rusia faţă
de România în preajma şi în timpul Războaielor Balcanice, rezultat
incontestabil al noii orientări politice promovate de Sazonov, totuşi relaţiile
româno-ruse nu evoluaseră încă în sensul pregătirii condiţiilor unei apropieri
politice, iar detaşarea României de Austro-Ungaria nu a fost un rezultat
direct al politicii Rusiei. Exagerată pentru acel moment, aprecierea
respectivă a lui Izvolski este însă mult mai aproape de adevăr pentru
perioada care a urmat Conferinţei de pace de la Bucureşti. Chiar şi cei care
au analizat cu mult spirit critic, post factum, activitatea diplomatică a lui
Sazonov au recunoscut, în cele din urmă, meritele lui deosebite în
imprimarea unui nou curs relaţiilor ruso-române3.
Politica promovată de Sazonov s-a dovedit pragmatică şi realistă, însă
nu lipsită de un anume cinism. În memoriile sale, Sazonov relatează, pe
scurt, raţiunile politicii sale de deschidere faţă de România şi modul în care

1
Despre evoluţia relaţiilor româno-austro-ungare după Pacea de la Bucureşti din 10 august
1913, vezi pe larg Nicu Pohoaţă, Politica guvernului Ungariei în Transilvania şi evoluţia
relaţiilor româno-austro-ungare (august 1913-iunie 1914), „Studii şi articole de istorie”,
LXXVI, Bucureşti, 2010, p. 31-51.
2
Der diplomatische Schriftwechsel Iswolski. 1911-1914, III, Berlin, 1924, p. 243.
3
M. de Taube considera că, din punct de vedere rus, detaşarea României de Dubla
Monarhie, prin abilitatea lui Sazonov, reprezintă, poate, „singurul real succes al politicii
acestui ministru în Europa”. M. de Taube, La politique russe d’avant guerre et la fin de
l’Empire des tsars. 1904-1917, Paris, 1928, p. 303.

76
vedea posibilă o apropiere româno-rusă. Interesat în atragerea României de
partea Triplei Înţelegeri, fapt care ar fi consolidat poziţiile Rusiei în Sud-
Estul Europei, Sazonov nu pierdea din vedere faptul că în calea unei astfel
de opţiuni politice a Petersburgului se interpunea puternicul resentiment al
românilor faţă de stăpânirea rusească asupra Basarabiei. Considerând-o o
provincie a Imperiului rus, o apropiere politică ruso-română nu putea fi
realizată decât prin acceptarea de către guvernul român a acestei realităţi.
Pentru şeful diplomaţiei ruse, o cedare a Basarabiei nu putea să fie con-
cepută decât în urma unei confruntări militare, care, evident, n-ar fi avut
şanse de reuşită pentru România. Sazonov notează în acest sens: „Aceste
perspective nu puteau să fie, evident, realizate decât cu preţul unei victorii
contra Rusiei, fapt care depăşea mijloacele României”4. Totodată, această
situaţie trebuia, în concepţia lui Sazonov, să inspire factorilor de decizie de
la Bucureşti „îndoieli asupra oportunităţii unei politici ostile faţă de noi
(Rusia – n.n.)”5. În schimb, continua Sazonov, „apropiindu-se de Rusia şi
de ceilalţi membri ai Triplei Înţelegeri, România putea, din contră, să
spere în a-şi vedea realizat idealul său naţional prin înglobarea celor cinci
milioane de români care suportau jugul ungar şi care doreau sincer să se
unească cu fraţii lor (s.n.). Eu consideram că rolul Ministerului de Externe
al Rusiei constă în a disipa prejudecăţile opiniei publice şi ale guvernului
român faţă de vecina din Est. Noi trebuia să încercăm să determinăm
România să înţeleagă cât a fost de greşită orientarea pe care ea a dat-o, sub
influenţă germană, politicii sale externe. Eu căutam înainte de toate să apăr
interesele Rusiei, aplicând o politică de reconciliere cu o ţară vecină asupra
căreia nu aveam nici o pretenţie, a cărei prietenie noi doream să o câştigăm
şi care, la rândul ei, putea să se aştepte la un ajutor serios din partea
noastră în momentul în care făurirea unităţii sale naţionale ar fi fost
posibilă în cursul unor evenimente inevitabile (s.n.)”6.
Politica Rusiei faţă de România se integra unor proiecte mai largi ale
diplomaţiei ruse faţă de zona Sud-Estului european. Aşa cum s-a apreciat,
după Războaiele Balcanice, Sazonov a demonstrat ţarului că era necesară o
politică externă mai activă a Rusiei în regiune, schiţând în acelaşi timp
sarcinile noi ce se impuneau în acele împrejurări diplomaţiei ruse: nece-
sitatea menţinerii statu-quo-ului balcanic, împiedicarea chiar şi prin forţă a
trecerii Strâmtorilor în mâinile altei puteri, apărarea prin orice mijloace a

4
S. Sazonov, Les années fatales. Souvenirs … (1910-1916), Paris, 1927, p. 113.
5
Ibidem.
6
Ibidem, p. 113-114.

77
integrităţii teritoriale a Serbiei, împiedicând astfel continua expansiune a
Puterilor Centrale în Sud-Estul Europei. În vederea realizării acestor sarcini,
planul de politică externă al lui Sazonov prevedea refacerea Alianţei
balcanice împotriva Austro-Ungariei, la care să participe şi România.
Ministrul de Externe rus considera printre aliaţii potenţiali ai ţarismului
împotriva Austro-Ungariei şi România, datorită creşterii „curentului
iredentist”. De aceea, Sazonov stabilea, ca una din sarcinile de viitor ale
diplomaţiei ruse, o apropiere „pe cât posibil de intimă faţă de România”7.
Şeful diplomaţiei ruse avea în vedere faptul că după Războaiele Balcanice a
crescut încrederea românilor în propriile lor forţe, întărindu-se, aşa cum îl
informa noul ministru al Rusiei la Bucureşti, Poklewsky-Koziell,
„năzuinţele lor iredentiste”. „Acestea – remarca diplomatul rus – se îndreaptă
în mod firesc către Transilvania cu cele 3 milioane de români”8.
Eforturile depuse de către diplomaţia rusă pentru atragerea României
de partea Triplei Înţelegeri nu au fost trecute cu vederea, nici la Ballplatz şi
nici la Wilhelmstrasse. Aşa cum s-a arătat în cea mai documentată lucrare
despre relaţiile României cu Tripla Alianţă, consilierul de legaţie austro-
ungar Franz von Haymerle raportase încă de la 24 septembrie 1913 despre
unele măsuri luate de guvernul ţarist pentru ameliorarea relaţiilor cu
România, ceea ce ar fi avut ca rezultat, potrivit părerii diplomatului austriac,
apariţia în presa bucureşteană a unor articole cu caracter de „agitaţie în
legătură cu viaţa românilor din Ungaria”9. Acelaşi membru al legaţiei
Dublei Monarhii a semnalat la sfârşitul lunii decembrie 1913 semnificaţia
discursurilor unor personalităţi oficiale, pronunţate cu ocazia banchetului de
adio dat fostului ministru al Rusiei la Bucureşti Schebeko10. Asemenea
aprecieri ale reprezentanţilor Puterilor Centrale la Bucureşti exprimau o
tendinţă, care se va amplifica în cursul anului 1914, de a minimaliza starea
de spirit reală antiaustro-ungară din societatea românească, tot mai multe
manifestări în acest sens fiind puse pe seama propagandei Antantei în
vederea atragerii României de partea sa.
În ansamblu, se poate aprecia că în a doua jumătate a anului 1913
politica externă a României a înregistrat tendinţe noi, în sensul manifestării

7
Gh. N. Căzan, Şerban Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă (1878-1914), Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 361.
8
Ibidem, p. 364.
9
Ibidem, p. 370.
10
Ibidem.

78
unor începuturi ale reorientării către Antanta11. Desigur, nu putea fi vorba,
deocamdată, de o ruptură deschisă cu foştii aliaţi. Aceasta nu s-a realizat nici
măcar în cazul relaţiilor României cu Austro-Ungaria, în pofida ostilităţii
crescânde a opiniei publice faţă de Dubla Monarhie, care făcea necesară o
redirecţionare a politicii externe româneşti în scopul înfăptuirii idealului
naţional. Oricum, tratatul de alianţă dintre cele două state rămânea caduc.
Relaţiile româno-germane nu au fost afectate în nici un fel, dar tensiunea
înregistrată în relaţiile româno-austro-ungare determina o anumită îngri-
jorare la Berlin, guvernul german fiind preocupat de ameliorarea acestora.
Relaţiile româno-italiene au evoluat într-un sens convergent, ambele state
manifestând aceeaşi tendinţă de desprindere din sistemul Triplei Alianţe,
fără însă a se ajunge la o coordonare a acţiunilor diplomatice în acest sens.
Relaţiile României cu Tripla Înţelegere au evoluat timid în direcţia unei
apropieri politice, mai pronunţat afirmându-se, din acest punct de vedere,
cele cu Franţa şi Rusia. Realizările au fost totuşi minore, în pofida unor
eforturi susţinute şi concertate ale diplomaţiei franco-ruse. Politica externă a
României în vederea reorientării către Antanta s-a dovedit a fi temătoare,
şovăitoare şi chiar contradictorie. Ea va dobândi mai multă coerenţă şi
vigoare odată cu importanta schimbare de guvern realizată la începutul
anului 1914, prin numirea ca prim-ministru a lui I.I.C. Brătianu, cunoscut
pentru orientarea sa politică filoantantistă.
Dincolo de acţiunile diplomatice ale Franţei sau ale Rusiei pentru a
determina o reorientare a politicii externe româneşti către Antanta, rolul cel
mai semnificativ în abandonarea vechii orientări politice a României îl avea
opinia publică, din ce în ce mai ostilă Austro-Ungariei. Pe data de 30 martie
1914, Blondel, şeful legaţiei Franţei la Bucureşti, îl informa pe G. Doumergue,
şeful diplomaţiei franceze, într-un lung raport, despre desfăşurarea în
Bucureşti a unei impozante reuniuni a Ligii Culturale pentru a protesta
contra „tiraniei pe care ungurii fac să o apese asupra românilor din
Transilvania”. Au ţinut discursuri fulminante oameni politici, de cultură,
avocaţi, funcţionari, ofiţeri. Printre vorbitori, evident, s-a aflat şi N. Iorga.
La sfârşit a fost adoptată o moţiune în care, printre altele, se arăta că „în faţa
unui viitor incert, numai întreaga autonomie poate face pe români să
sprijine politica tradiţională”. Un lung cortegiu s-a format pe parcursul

11
Despre începuturile reorientării politicii externe a României către Antanta, în contextul
deteriorării relaţiilor cu Austro-Ungaria, după Pacea de la Bucureşti, până la sfârşitul anului
1913, cu referire şi la relaţiile româno-franceze şi româno-engleze, vezi pe larg Nicu
Pohoaţă, România şi Tripla Înţelegere, Editura Cavallioti, Bucureşti, 2003, p. 235-253.

79
principalelor străzi ale capitalei. Au fost intonate cântece patriotice, iar în
faţa Palatului a fost aclamat regele Carol12. A doua zi, presa din Austro-
Ungaria rezerva un spaţiu amplu importantei manifestări de la Bucureşti în
sprijinul românilor din Transilvania şi Bucovina. În pofida realităţii, se
afirma, printre altele, că opiniile exprimate „nu corespund sentimentelor
întregii naţiuni„ sau că manifestaţia a fost „încurajată, dacă nu provocată
de influenţe de alt ordin venite din afară (s. n.)”. „Pester Lloyd” folosea un
limbaj violent şi chiar ameninţător: „[…] Dacă guvernul român nu
protestează contra declaraţiilor făcute la reuniunea Ligii, el lasă să se
înţeleagă că aceste manifestaţii îi convin; faptul acesta nu va rămâne fără
consecinţe asupra atitudinii pe care Austro-Ungaria va trebui să o adopte
faţă de România. A venit momentul de a cere României dacă ea este
prietena sau duşmana Monarhiei (s.n.)”. „Neue Freie Presse” din Viena a
adoptat un ton mai moderat, recunoscând faptul că „greşelile comise de
diplomaţia Austro-Ungariei sunt, fără nici o îndoială, cauza principală a
acestei mişcări de opinie ostilă Austriei”13.
În zilele în care manifestaţia Ligii Culturale acutiza tensiunile dintre
România şi Austro-Ungaria, prinţul Ferdinand şi soţia sa Maria, însoţiţi de
prinţul Carol, se aflau la Petersburg. Ambasadorul Franţei din capitala
Rusiei, M. Paléologue, informa printr-o telegramă din 2 aprilie 1914 Parisul
că, deşi oficial „nu se atribuie nici un caracter politic vizitei”, presa rusă
„sfătuieşte România de a se uni cât mai intim cu Rusia”14. A doua zi,
M. Paléologue revenea cu amănunte într-un raport către Quai d’Orsay în
care, printre altele, arăta foarte buna impresie pe care a făcut-o la Curte
prinţesa Maria, de altfel rudă cu familia domnitoare din Rusia. Prin mama
sa, era nepoata fostului ţar Alexandru al II-lea. În ceea ce priveşte atitudinea
Marii Ducese Olga, M. Paléologue arăta că prima impresie a acesteia „nu a
fost mai puţin favorabilă pretendentului care tocmai i-a fost prezentat”.
Diplomatul francez făcea referire şi la punctul de vedere al ţarului Nicolae al
II-lea şi al ţarinei Alexandra în legătură cu proiectul căsătoriei dintre prinţul
Carol şi Marea Ducesă Olga: „[…] Împăratul Nicolae şi Împărăteasa
Alexandra s-au hotărât de a nu influenţa în nci un fel decizia fiicei lor.

12
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (se va cita A.N.I.C.), Microfilme Franţa, rola 25,
f. 267-268.
13
Ibidem, f. 269-271. Ample extrase din presa maghiară pe această temă vezi şi în raportul
trimis la Paris pe data de 5 aprilie 1914 de la ambasada Franţei din Budapesta. Ibidem,
c. 613-614.
14
Ibidem, f. 238.

80
Un personaj apropiat Majestăţilor Lor mi-a spus ieri că marile interese
politice angajate în afacere nu permit poate Suveranului să-şi menţină
până la capăt atitudinea de abţinere şi că raţiunea de stat va sfârşi prin a
se pronunţa (s.n.)”15.
Pe data de 6 aprilie 1914, după plecarea familiei princiare române de
la Petersburg, M. Paléologue redacta un nou raport către ministrul de
Externe Doumergue. Diplomatul francez relata conţinutul unei discuţii pe
care a avut-o Sazonov cu Diamandy, ministrul român în capitala Rusiei.
După ce a adresat mulţumiri pentru primirea călduroasă pe care le-au făcut-
o autorităţile ruse înalţilor oaspeţi din familia regală a României, diplomatul
român „şi-a exprimat speranţa de a vedea curând raporturile cele mai
intime stabilite între guvernul său şi guvernul imperial (s.n.)”. Sazonov i-a
declarat acestuia: „Noi nu vă cerem decât să aveţi mâinile libere şi de a nu
vă înfeuda nimănui. Să aveţi o politică exclusiv românească; nu vă puneţi
în serviciul intereselor străine şi concursul nostru vă va fi în întregime
asigurat (s.n.)”. Diamandy a răspuns că „România este absolut liberă în
acţiunea sa (s.n.)”. M. Paléologue arăta că atunci Sazonv „i-a obiectat
faptul că cele două scrisori pe care împăratul Franz Iosif şi regele Carol
le-au schimbat în urmă cu câţiva ani echivalează cu o convenţie militară”
(sic). Diamandy a răspuns: „Dacă aceste scrisori există, ceea ce eu nu cred,
ele nu mai au nici o valoare. Opinia noastră publică respinge energic
orice cooperare cu Austria (s.n.)”16.
În ceea ce priveşte perspectiva căsătoriei menţionate, M. Paléologue
obţinea, mai târziu, informaţii de la Sazonov, pe care diplomatul francez le
transmitea, pe data de 17 mai 1914, la Paris. Acestea aveau un caracter
secret şi relevau faptul că „problema mariajului proiectat a fost tranşată”,
logodna urmând să aibă loc „într-un an”17.
Între timp, după cum semnala Blondel, pe data de 8 aprilie 1914, într-un
raport către Doumergue, „manifestaţiile antiaustriece se succed cu regulari-
tate şi încep să preocupe guvernul”, cu scopul „de a nu provoca protestele

15
Ibidem, c. 888.
16
Ibidem, f. 240. Vezi şi Documents diplomatiques français (1871-1914), (se va cita
D.D.F. ), 3e série, tome X, doc. nr. 79, p. 123-124. Paléologue către Doumergue, 6 aprilie
1914. Despre conţinutul discuţiei, vezi şi minuta trimisă din Bucureşti pe 8 aprilie 1914
către prim-ministrul Franţei. A.N.I.C., Microfilme Franţa, rola 25, c. 891.
17
D.D.F., 3e série, tome X, nota 2, p. 123. Detalii interesante despre desfăşurarea vizitei
familiei princiare române la Petersburg vezi şi în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe
(se va cita A.M.A.E.), Fond 71-1914, E2, Partea a II-a, Petrograd, 1914-1924, vol. 13.
Rapoarte politice de la Petersburg. 1914, f. 13.

81
oficiale ale guvernului austro-ungar”. Diplomatul francez avea în vedere
faptul că reuniunea Ligii Culturale, despre care relatase amplu în raportul
din 3 aprilie, „are repercursiuni în provincie”. În acest sens, Blondel
prezenta pe larg discursul rostit de A.D. Xenopol la Brăila „în faţa unui
numeros auditoriu”. Marele istoric ieşean fusese de curând ales membru al
Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice din Paris, la propunerea lui Lacour-
Gayet, înaltul for academic fiind prezidat în acele momente de Paul
Deschanel, preşedintele Camerei Deputaţilor din Franţa. În discursul ţinut la
Brăila, potrivit relatării lui Blondel, A.D. Xenopol, „unul dintre oamenii cei
mai autorizaţi de a vorbi despre relaţiile internaţionale în România”, a
criticat vehement „politica urmată până anul trecut de guvernele care s-au
succedat la putere”. Bazându-se pe argumente istorice indiscutabile, cărora
le-a făcut loc pe larg în expozeul său, A.D. Xenopol conchidea că „Austria
n-a adoptat niciodată faţă de noi o politică amicală şi n-am avut nimic de
câştigat din prietenia sa îndoielnică”. Declaraţiile sale, reproduse de cea
mai mare parte a ziarelor din Bucureşti, „au produs o foarte vie impresie”,
accentuând „animozitatea pe care românii o resimţeau faţă de Austria”.
Blondel releva în acest sens şi faptul că la Teatrul Naţional se prezenta de
câteva săptămâni o piesă în care era pusă în scenă o familie românească din
Transilvania persecutată de autorităţile maghiare. Aproape în fiecare zi „un
public numeros aplauda cu ostentaţie şi câteva demonstraţii au avut loc în
stradă, în faţa locuinţei autorului”. Blondel afirma că „noi reuniuni sunt
anunţate de Liga Culturală„, la organizarea cărora urma să participe şi Liga
studenţilor. În această situaţie, „guvernul urmărea să restabilească calmul şi
făcea apel la moderaţie”. Unii lideri politici, după cum arăta Blondel, se
pronunţă pentru „o acţiune mai discretă şi care nu ar risca să determine
foarte mari riposte din partea Vienei şi Budapestei”. Însuşi Blondel reco-
manda oamenilor politici români cu care se întreţinea „cea mai extremă
prudenţă”. Ministrul francez conchidea în raportul său: „Este de sperat că
Liga Culturală, la fel ca şi studenţii, nu vor rămâne surzi la aceste sfaturi
venite din toate părţile şi că se vor abţine să transfere în stradă discuţiile
care pot să fie mai util urmate cu uşile închise”18.
De fapt, îndemnurile la moderaţie erau justificate de necesitatea
pregătirii condiţiilor unei reorientări a politicii externe a României către
Antanta, ceea ce presupunea intensificarea contactelor diplomatice. Semnifi-
cativ este faptul că, în timp ce Anglia şi Franţa acţionau pentru consolidarea

18
A.N.I.C., Microfilme Franţa, rola 25, f. 274-275.

82
Antantei cordiale19, iar la Petersburg se manifesta o preocupare deosebită
pentru a se da o formă mai precisă înţelegerii anglo-ruse20, diplomaţiile rusă
şi franceză, la iniţiativa celei româneşti, aveau în vedere, pentru întărirea
poziţiilor Antantei în Sud-Estul Europei, oportunitatea unei vizite în România
a lui Sazonov. Raportul din 21 aprilie 1914 al ambasadorului Franţei, M.
Paléologue, către Doumergue este foarte elocvent din acest punct de vedere.
Cu titlu „foarte confidenţial”, M. Paléologue îl informa pe şeful diplomaţiei
franceze că ministrul român la Petersburg, C. Diamandy, l-a întrebat dacă
crede că Sazonov, „care încurajează simpatiile renăscânde ale naţiunii
române faţă de Rusia, ar putea găsi un pretext pentru a merge la
Bucureşti, unde guvernul român şi chiar regele Carol ar fi foarte fericiţi
să-l primească (s.n.)”. Ministrul francez a obiectat că „o astfel de iniţiativă
a ministrului afacerilor externe al Împăratului ar fi gravă, orice pretext ar fi
invocat, şi că domnul Sazonov este prea prudent, prea perspicace, pentru a
întreprinde un astfel de demers, fără a avea garanţii serioase. Cel puţin va
trebui ca regele Carol să schiţeze la adresa lui Sazonov un gest de invitaţie;
acesta ar putea să fie exprimat, de exemplu, prin dorinţa de a-i mulţumi
pentru favoarea mărturisită de Rusia la desemnarea prinţului de Wied ca
suveran al Albaniei. Va trebui în sfârşit ca semnificaţia politică dată
călătoriei să nu poată fi ulterior contestată din nici o parte, mai ales de la
Viena”. Sazonov, căruia M. Paléologue i-a adus la cunoştinţă conţinutul
întrevederii cu C. Diamandy, a aprobat limbajul ambasadorului francez şi i-a
declarat: „Deschiderea pe care a manifestat-o domnul Diamandy este
preţioasă şi trebuie reţinută. Aş merge bucuros la Bucureşti, căci mi-ar
place să-l cunosc pe regele Carol. Dar cum să explic opiniei publice ruse o
călătorie atât de neobişnuită? Şi cine îmi garantează că în urma vizitei mele
regele Carol nu va avea o atitudine de condescendenţă, ca scuză, faţă de
Austria? Pentru că guvernul român este animat de atât de bune dispoziţii,
pentru ce domnul Brătianu nu ar putea să profite de sejurul apropiat al
Împăratului Nicolae la Livadia pentru a veni să-l salute? Eu voi fi cu
certitudine chemat; noi ne vom întreţine sub auspiciile Majestăţii Sale.
Nimic nu s-ar mai opune după aceea, la scurt timp, să plec în România”.

19
În aprilie 1914 a avut loc vizita regelui Angliei în Franţa, la invitaţia preşedintelui
R. Poincaré. Despre importanţa acesteia vezi amplul raport din 12/25 aprilie 1914 al
ministrului României la Paris, Al. Em. Lahovary. A.M.A.E., Fond 71-1914, E2, Partea a II-a,
Madrid-Paris, 1914-1924, vol. 12. Rapoarte politice de la Paris. 1914, f. 263-266.
20
Vezi pe larg A.M.A.E., Fond 71-1914, Partea a II-a, Petrograd, 1914-1924, vol. 13.
Rapoarte politice de la Petersburg. 1914, f. 14-16.

83
 După întrevederea cu Sazonov, M. Paléologue a reluat discuţiile pe
această temă cu C. Diamandy care i-a declarat: „Sunt autorizat să vă declar
că regele Carol ar fi gata să exprime dorinţa sa de a-l cunoaşte personal pe
Sazonov, dacă acest gest al Majestăţii Sale nu ar risca să rămână fără
efect”. Ambasadorul francez i-a expus atunci interlocutorului său român
dispoziţiile favorabile pe care le-a găsit la Sazonov în acest sens, insistând
asupra „interesului pe care l-ar avea guvernul român de a accentua mai
mult orientarea nouă a cărei necesitate el o recunoaşte”. Diamandy – relata
ambasadorul francez – „a părut destul de decepţionat de prudentele garanţii
pe care Sazonov înţelege să şi le asigure”. „Ne cere prea mult!” a replicat
diplomatul român. „În loc de a ne suspecta încă, să ne ajute!”. După care
adăuga: „Pentru Rusia este momentul psihologic de a ne atrage de partea
ei. Suveranul meu, despre care se ştie că este ataşat împăratului Franz
Iosif, nu caută să lupte contra mişcării naţionale care s-a manifestat atât
de puternic în cursul ultimelor luni. Un gest fericit al guvernului rus ar
avea un răsunet considerabil în acest moment. Şi, pentru a face acest gest,
nimeni nu este mai bine calificat decât Sazonov, al cărui caracter se
bucură de înalta stimă a întregii Europe […] (s.n.)”. M. Paléologue relata
în continuare că deoarece Diamandy a fost obligat să plece la Bucureşti,
probabil pentru a primi instrucţiuni, l-a sfătuit pe şeful diplomaţiei ruse să-l
convoace numaidecât la întoarcerea sa, „pentru a-i face cunoscute direct
vederile sale”. Întâlnirea Diamandy-Sazonov a avut loc, „întreţinerea lor
fiind foarte cordială, fără a depăşi caracterul privat”, după cum aprecia
M. Paléologue. Totodată, diplomatul francez estima că Diamandy aştepta să
primească de la Bucureşti noi instrucţiuni precise în legătură cu problema
prezentată21.
Este cunoscut faptul că stabilirea unor contacte diplomatice la nivel
înalt între România şi Rusia, din iniţiativa guvernului român, a fost pregătită
de ambele părţi timp de aproape două luni de zile. Dacă iniţial guvernul
român a avut în vedere ca acest lucru să se realizeze printr-o vizită pe care
şeful diplomaţiei ruse, Sazonov, urma să o întreprindă în România, ulterior
s-a ajuns la o modificare a proiectului. Propunerea lui Sazonov ca I.I.C.
Brătianu, prim-ministrul român, să întreprindă o vizită în Rusia, în cadrul
căreia urma să se întâlnească şi cu ţarul Nicolae al II-lea la Livadia, a fost
respinsă la Bucureşti, pentru a se evita o reacţie nedorită a Puterilor Centrale
faţă de România. În plus, pentru guvernul român, din aceleaşi motive, era

21
D.D.F., 3e série, tome X, doc. nr. 134, p. 225-226. Paléologue către Doumergue,
21 aprilie 1914; vezi şi A.N.I.C., Microfilme Franţa, rola 25, f. 242-243.

84
necesar ca stabilirea contactelor diplomatice româno-ruse să fie percepută ca
fiind rezultatul unei iniţiative a Petersburgului. Antamarea dialogului a fost
favorizată de asumarea de către diplomaţia franceză a unui rol de inter-
mediere. În ceea ce priveşte diplomaţia rusă, este de remarcat că Sazonov a
trecut peste pretinsele „garanţii” pe care le solicitase iniţial, deoarece dorea
să valorifice şansa care i se oferea, pentru a transpune în practică obiectivul
important de politică externă pe care şi-l formulase legat de perspectiva
relaţiilor ruso-române. În convorbirea pe care a avut-o cu Diamandy,
ministrul de Externe al Rusiei a imaginat o nouă variantă a întâlnirii, menită
să mascheze mai abil caracterul politic al discuţiilor pe care Sazonov urma
să le aibă cu prim-ministrul I.I.C. Brătianu. Astfel, Sazonov a sugerat ca
schimbul de păreri dintre el şi Brătianu să aibă loc în momentul unei vizite
oficiale pe care ţarul Rusiei ar face-o în România22. Propunerea făcută de
Sazonov a fost acceptată de ţarul Nicolae al II-lea23, oficial vizita
suveranului rus urmând să fie prezentată ca fiind una de curtoazie, drept
replică la cea efectuată de către regele Carol I la Petersburg în anul 1898.
Pentru a nu se crea dificultăţi în vederea materializării acestui proiect,
guvernul rus a amânat organizarea festivităţilor legate de dezvelirea monu-
mentului ridicat la Chişinău în memoria ţarului Alexandru I. Consulul
general al României la Ismail informa pe data de 12 mai 1914 pe ministrul
de Externe Em. Porumbaru că motivul amânării, după cum reieşea dintr-o
telegramă a guvernatorului Basarabiei, este acela că la festivităţi urma să
participe însuşi ţarul Rusiei24.
Vorbind în faţa Dumei, pe data de 10 mai 1914, despre perspectivele
relaţiilor ruso-române, în contextul mai larg al politicii externe a Rusiei,
Sazonov afirma: „Vorbind de Balcani, nu mă pot împiedica de a menţiona
recenta vizită la Petersburg a Principelui moştenitor şi a Principesei
României. Primirea cordială care li s-a făcut a dovedit Auguştilor noştri
oaspeţi sincerele şi amicalele raporturi ale Rusiei cu ţara lor şi cât
preţuieşte pe înţeleptul ei Suveran. În curând se speră că M.S. Împăratul va
face o vizită pe teritoriul românesc M.S. Regelui Carol. Această întâlnire,
corespunzând sentimentelor reciproce ale celor doi Suverani, sunt în acelaşi
timp încredinţat că ea va servi ca un nou stimulent pe calea apropierii

22
Ion M. Oprea, România şi Imperiul Rus. 1900-1924, vol. I, Editura Albatros, Bucureşti,
1998, p. 60-61.
23
S. Sazonov, op. cit., p. 118.
24
A.M.A.E., Fond 71-1914, E2, Partea a II-a, Petrograd-Ismail, 1914-1924, vol. 14.
Rapoarte politice de la consulatul român din Ismail, 1914, f. 276-277.

85
mutuale a ambelor naţiuni, unite prin legăturile unui trecut glorios, prin
interese şi simpatii comune”25.
Blondel remarca pe data de 26 mai 1914 că ştirea oficială despre
viitoarea întâlnire dintre ţarul Nicolae al II-lea şi regele Carol I „a fost foarte
favorabil primită de opinia publică şi de presa din România, care au
salutat-o cu o evidentă satisfacţie”26. Extrasele din presa românească, care
însoţeau raportul său către ministrul de Externe al Franţei, justificau această
apreciere. Într-un alt raport, din 6 iunie 1914, Blondel, referindu-se la pre-
gătirile care se făceau în România pentru vizita ţarului la Constanţa, semnala
totuşi un „incident” care l-a nemulţumit pe ministrul Rusiei la Bucureşti,
Poklevsky-Koziell. Este vorba de faptul că regele Carol I a decernat
ministrului Austro-Ungariei, contele Czernin, „Marele Cordon” al Coroanei
României, o distincţie care era în general acordată diplomaţilor după cel
puţin un an de şedere în România sau în circumstanţe speciale. Ziarele din
Viena se şi grăbiseră să califice gestul suveranului român ca „o probă
manifestată de voinţa regelui de a nu modifica atitudinea sa faţă de Austria
şi de a atenua efectul pe care l-ar putea produce asupra spiritelor demersul
ţarului”. Aceleaşi ziare, pentru a diminua efectul vizitei şefului statului rus
asupra opiniei publice româneşti, arătau că ţarul Nicolae al II-lea, după ce va
părăsi Constanţa, se va întoarce în Basarabia, unde va inaugura monumentul
ridicat în memoria ţarului Alexandru I, „ceea ce nu putea să sublinieze,
după vizitarea regelui României, decât dominaţia rusă în Basarabia”.
Raportul lui Blondel semnala şi unele diferenţe de opinie faţă de omologul
său rus. Diplomatul francez avea în vedere că „Rusia are interesul de a
proceda pe etape şi de a nu cere prea repede României afirmarea unei
politici noi; mai bine ar fi lăsată România să ia cunoştinţă de independenţa
sa decât să fie împinsă să facă declaraţii premature”. Colegul său rus, în
schimb, constata Blondel, încă de la venirea sa se străduia să obţină „dacă
nu angajamente, cel puţin precizări, pe care guvernul s-a ferit să i le dea”.
Blondel regreta „nerăbdarea sa”. Diplomatul francez compara politica
externă a României cu acul unei busole: „lăsând oscilaţiile sale naturale, el
se va îndrepta singur către Nord, dar dacă s-ar încerca bruscarea direcţiei
sale, ar exista riscul, dacă nu de a-l deforma, cel puţin de a-i întârzia
fixitatea”27.

25
A.M.A.E., Fond 71-1914, E2, Partea a II-a, Petrograd, 1914-1924, vol. 13. Rapoarte
politice de la Petersburg, 1914, f. 31.
26
A.N.I.C., Microfilme Franţa, rola 25, c. 901.
27
Ibidem, p. 251-252.

86
 Vizita ţarului Nicolae al II-lea în România a avut loc pe data de
14 iunie 1914. La propunerea lui Sazonov, ea a fost organizată pentru a se
desfăşura la sfârşitul sejurului pe care familia imperială rusă îl efectua la
Livadia, în Crimeea. Şeful diplomaţiei ruse a avut în vedere facilităţile pe
care le putea oferi în acest sens o deplasare pe mare, în condiţiile în care
distanţa din Crimeea până la litoralul românesc nu era prea mare. Din acest
motiv, de comun acord cu partea română, în pregătirea vizitei s-a convenit
ca întâlnirea dintre cei doi şefi de state să aibă loc la Constanţa. Astfel,
măsurile organizatorice presupuse de o asemenea întâlnire la nivel înalt
aveau să fie mult simplificate28.
În prezent ne sunt cunoscute aproape în detaliu toate momentele
desfăşurării vizitei ţarului Rusiei la Constanţa, precum şi semnificaţiile
politice ale întâlnirii dintre cei doi monarhi. La vremea respectivă însă,
conţinutul convorbirilor era învăluit în mare măsură de mister, în pofida
preocupărilor perseverente ale diplomaţilor acreditaţi la Bucureşti şi ale
ziariştilor de a-l cunoaşte. De aceea, mai ales în presă au fost emise multe
speculaţii, dintre cele mai fanteziste. Faptul este explicabil deoarece, sub
aparenţa caracterului ei protocolar, comentat foarte generos în ziare, vizita
ţarului la Constanţa a mascat îndelungile convorbiri politice dintre oamenii
de stat ai celor două ţări vecine. Practic, cele mai importante discuţii pentru
relaţiile dintre cele două ţări, dar şi pentru exprimarea opiniilor referitoare la
diverse aspecte ale situaţiei internaţionale, s-au desfăşurat între ministrul de
Externe al Rusiei, Sazonov, şi prim-ministrul român, I.I.C. Brătianu, atât la
Constanţa, cât şi ulterior la Bucureşti şi Sinaia, după plecarea ţarului şi a
suitei sale imperiale din România.
Vizita ţarului a durat numai 14 ore. Totul fusese pus la punct până la
cel mai mic detaliu, iar desfăşurarea acesteia a avut loc conform progra-
mului stabilit 29. O foarte bună descriere ne-a lăsat-o în jurnalul său generalul
Al. Socec, pe atunci comandant al Comandamentului 5 teritorial (Constanţa).
El fusese însărcinat de către regele Carol I să asigure condiţii optime de
securitate pentru vizita ţarului. Fiind un bun cunoscător al detaliilor
întregului program al vizitei, însemnările sale prezintă un mare grad de
credibilitate30. Generalul Socec nu a fost preocupat, în redactarea însem-
nărilor sale, numai de redarea desfăşurării vizitei ţarului, ci şi de sublinierea

28
S. Sazonov, op. cit., p. 118-119.
29
Vezi pe larg A.N.I.C., Microfilme Rusia, rola 38, c. 250-546.
30
Vezi pe larg Al. Socec, 14 ore la Constanţa cu regele Carol I şi ţarul Nicolae II,
„Magazin istoric”, nr. 8 (389), august 1999, p. 38-41.

87
semnificaţiei sale politice. Aprecierile sale sunt deosebit de sugestive şi au
fost confirmate ulterior de cercetările istorice: „Oricât de puţin preţ se poate
pune pe sinceritatea demonstraţiunilor prieteneşti ale Rusiei, nu se poate
tăgădui caracterul politic al vizitei! Şoaptele – din culise palatiste – că este
vorba de o căsătorie proiectată între (prinţul – n.n.) Carol şi una din
prinţesele imperiale – ar avea şi ele o valoare, dar sâmburele politic al
importanţei acestei vizite trebuie căutat mai departe. Şi din lungile
conversaţii pe care le-am avut cu ministrul [Rusiei la Bucureşti] Poklewsky,
cu directorul de Siguranţă, cu colonelul Solowiew şi cu alţi ruşi de
importanţă, am dedus că scopul adevărat este de a ne scoate din orbita de
acţiune a focarului austro-german! (s.n.). Europa vede două centre puter-
nice faţă-n faţă. Care pe care?! Iată misterul marilor prefaceri. Numai o
mână norocoasă ne va da o soluţiune favorabilă”31.
În timpul vizitei, ţarul nu a avut convorbiri decât cu regele Carol I, cu
prim-ministrul I.I.C. Brătianu şi cu ministrul de Externe Emil Porumbaru, pe
care i-a primit pe yachtul „Standard” cu care venise la Constanţa din Crimeea.
În cadrul acestora, ţarul, în afara relaţiilor bilaterale ruso-române, abordate
într-un mod mai mult protocolar, cerut de împrejurări, a avut în vedere şi
unele aspecte ale situaţiei internaţionale, în special cea din Balcani. Grija
exagerată a ţarului faţă de situaţia din Balcani nu i-a plăcut lui Brătianu,
întrucât „nimic nu o justifica”32. De fapt, ţarul Rusiei a abordat acele
probleme care figurau pe agenda diplomatică a lui Sazonov şi care îi fuseseră
expuse acestuia, în cadrul unui raport, în perioada anterioară, pe data de 9
iunie 1914. Documentul preciza poziţia Rusiei faţă de anumite chestiuni care
puteau să fie analizate cu partea română în timpul vizitei la Constanţa. Între
acestea, problema pericolului unui conflict armat între Turcia şi Grecia, din
cauza pretenţiilor emise asupra insulelor din Marea Egee, menţinerea
Tratatului de la Bucureşti ca o garanţie a păstrării statu-quo-ului balcanic,
aducerea prinţului de Wied pe tronul Albaniei, apărarea intereselor comerciale
ruso-române în Marea Neagră ş.a. În ceea ce priveşte relaţiile ruso-române,
Sazonov considera că Rusia nu trebuie să meargă prea departe în relaţiile cu
România şi deci să nu încheie cu aceasta o alianţă ofensivă sau defensivă. În
cazul în care, se presupunea, că regele Carol I ar fi ridicat problema unei
alianţe militare, punctul de vedere rus era acela că, în ipoteza unui război între
Rusia şi Austro-Ungaria, România să se declare neutră33.
31
Ibidem, p. 41.
32
I.G. Duca, Memorii, vol. I, Editura Expres, Bucureşti, 1992, p. 31.
33
Mejdunarodnaia Otnoşenija v epohu Imperializma, Seria a III-a, t. III, doc. nr. 185,
p. 221-224 (se va cita M. O. E. I.).

88
 În timpul scurtei şederi a ţarului Rusiei în România nu s-au putut
discuta chestiunile de fond privitoare la relaţiile româno-ruse. Acestea au
fost analizate ulterior, aşa cum am arătat deja, de către Sazonov cu factorii
de decizie de la Bucureşti în zilele următoare, convorbirile desfăşurându-se
atât în capitala României, cât şi la Sinaia. Deosebit de semnificativ pentru
relevarea intenţiilor părţii române în relaţiile cu Rusia este faptul că I.I.C.
Brătianu a prevăzut în programul vizitei lui Sazonov în România o scurtă
deplasare pe care au efectuat-o împreună, cu automobilul, în împrejurimile
Predealului, trecând astfel frontiera austro-ungară, în Transilvania. Că a fost
un gest premeditat, bine gândit dinainte şi nu unul spontan, este dovedit de
faptul că prim-ministrul român a comunicat această intenţie ministrului
Austro-Ungariei la Bucureşti, cerându-i să se ia măsuri pentru a nu avea
dificultăţi la frontieră34. Dincolo de conţinutul convorbirilor dintre I.I.C.
Brătianu şi Sazonov35, caracterizat de altfel prin multă discreţie, faptul
evocat exprima în fond noua orientare politică a statului român şi sensul
evoluţiei relaţiilor României cu Antanta, pe de o parte, cu Puterile Centrale,
pe de altă parte.
La întoarcerea în Rusia, Sazonov a întocmit un raport către ţar în care
expunea întreaga arie a problemelor discutate cu prim-ministrul I.I.C.
Brătianu şi cu regele Carol36. Se remarcă faptul că în problema atitudinii
României faţă de Austro-Ungaria prim-ministrul român a arătat ministrului
de Externe rus că relaţiile cu Dubla Monarhie erau prea puţin prieteneşti în
acel moment, dar că guvernul român se ferea să ajungă la încordarea
acestora. Deoarece Sazonov era preocupat să afle dacă în cazul unui război
dintre Rusia şi Austro-Ungaria România se va declara neutră, prim-
ministrul român a dat de înţeles că România se va angaja într-un conflict
numai dacă o vor cere interesele naţionale. Acest fapt l-a determinat pe
Sazonov să ajungă la concluzia că Brătianu subordona apropierea româno-
rusă unirii teritoriilor româneşti din Austro-Ungaria cu patria-mamă 37. În
fapt, Brătianu, pe care Sazonov îl găsea „mai mult curios decât comu-
nicativ”38, considera că este prematur să se pronunţe pentru neutralitatea

34
Gh.N. Căzan, Şerban Rădulescu-Zoner, op. cit., p. 376.
35
Vezi pe larg E. Uribes, Le rencontre de Constanza du 14 juin 1914, „Revue roumaine
d’histoire”, VII, nr. 2, 1968, p. 240-246.
36
M.O.E.I., Seria a III-a, t. III, doc. nr. 339, p. 385-387. Vezi o analiză a documentului în
I.M. Oprea, op. cit., p. 63-64.
37
S. Sazonov, op. cit., p. 122.
38
Ibidem.

89
României. Aşa cum s-a apreciat, I.I.C. Brătianu prefera, pentru moment, o
apropiere de Rusia şi, în general, de Antanta, păstrându-şi astfel libertatea de
acţiune, chiar limitată cum era, şi evitând contractarea unor angajamente
precise, care ar fi trezit suspiciunea Puterilor Centrale39. În plus, neutra-
litatea României, de care era interesată Rusia, în cazul unui război conti-
nental, avea o importanţă mult prea mare pentru a fi decisă, atâta timp cât
situaţia internaţională nu o cerea.
Presa din Rusia a prezentat în mod elogios vizita ţarului la Constanţa,
apreciată, în multe articole de analiză politică, ca fiind „o zi istorică”. Se
punea în evidenţă în mod deosebit importanţa apropierii româno-ruse şi
schimbarea semnificativă a orientării politicii externe a României către
Antanta. Detaşarea României de Puterile Centrale era prezentată ca un
succes diplomatic de mare însemnătate pentru Rusia40. Sazonov a ţinut să
mulţumească ministrului român la Petersburg, după întoarcerea sa în Rusia,
pentru primirea cordială de care s-a bucurat delegaţia rusă în România şi a
apreciat optimist perspectivele pe care le-a deschis acest eveniment pentru
dezvoltarea relaţiilor ruso-române41.
Corespondenţa diplomatică franceză aduce o serie de precizări
importante despre semnificaţia politică a vizitei ţarului Rusiei la Constanţa.
De la Sofia, pe data de 15 iunie 1914, Dard, însărcinatul cu afaceri al
Franţei, îl informa pe Viviani, ministrul de Externe francez, că vizita ţarului
Rusiei şi a familiei imperiale la Constanţa a fost urmărită cu îngrijorare de
către opinia publică bulgară. Chiar şi partizanii cei mai înfocaţi ai Rusiei au
fost cuprinşi de o profundă stare de nemulţumire, constatând realizarea unei
apropieri româno-ruse. Diplomatul francez, analizând starea de spirit a
populaţiei bulgare şi opiniile liderilor politici, considera că „Bulgaria nu
poate avea pentru moment altă politică decât cea care vizează revizuirea
Tratatului de la Bucureşti”, fiind susţinută în acest sens de către Austro-
Ungaria42.
Pe data de 17 iunie 1914, Blondel, într-un raport amplu despre vizita
ţarului Rusiei la Constanţa, remarca, printre altele, nemulţumirea produsă

39
I.M. Oprea, op. cit., p. 63.
40
Vezi ample extrase din presa rusă în A.M.A.E., Fond 71-1914, E2, Partea a II-a,
Petrograd. 1914-1924, vol. 13. Rapoarte politice de la Petersburg. 1914, f. 44-99.
41
Ibidem, f. 100-101.
42
D.D.F., 3e série, tome X, doc. nr. 381, p. 553-555. Dard către Viviani, 15 iunie 1914.
O reacţie contrară, de mare satisfacţie, s-a înregistrat în Serbia. Vezi A.N.I.C., Microfilme
Franţa, rola 25, c. 912-916.

90
colegului său rus, Poklewsky-Koziell, de faptul că, în discuţiile care au avut
loc între cele două delegaţii, guvernul român nu a oferit precizări clare în
legătură cu „atitudinea pe care guvernul român îşi rezervă să o adopte în
viitor în ceea ce priveşte relaţiile ruso-române, puse în opoziţie cu rapor-
turile existente până anul trecut între România şi Austro-Ungaria”. Blondel
l-a avertizat pe omologul său rus asupra „inconvenientelor pe care le-ar
putea prezenta nerăbdarea sa”. Diplomatul francez îi arăta că „insistenţele
pentru a obţine angajamente definitive ar pune guvernul român într-o
situaţie delicată”. De fapt, o astfel de situaţie a fost creată de ţarul Nicolae
al II-lea însuşi. Blondel relata în acest sens, în acelaşi raport, că imediat
după plecarea de la Constanţa, ţarul Rusiei s-a deplasat în Basarabia, unde, a
doua zi, a participat la inaugurarea monumentului ridicat în cinstea împă-
ratului Alexandru I, cel care încorporase Basarabia în mod forţat la Imperiul
rus în 1812. Fireşte că un asemenea gest nu putea să fie bine privit de opinia
publică din România, care îl aclamase pe ţar cu o zi înainte la Constanţa.
Mulţi români s-au îndoit de valoarea „prieteniei ruse”. Majoritatea ziarelor
au dedicat prima pagină aproape în întregime acestui eveniment, cu un titlu
semnificativ: Aniversarea raptului Basarabiei. Ziarul „Universul”, de
exemplu, nu-şi putea ascunde amărăciunea că ţarul Rusiei nu a înţeles că
„umbra Basarabiei se întinde asupra întregului suflet românesc”43.
Interesant este faptul că Blondel ataşează raportului său către Viviani două
anexe. În prima prezintă integral textul toasturilor rostite de cei doi şefi de
state la Constanţa, în care se exprimă dorinţa sinceră a strângerii relaţiilor
româno-ruse. În cea de-a doua se prezintă extrase din presa românească în
legătură cu inaugurarea monumentului de la Chişinău. Din aceasta din urmă
reţinem câteva aprecieri:
 „Ţarul Nicolae prezidează el însuşi această solemnitate, imediat
după vizita pe care i-a făcut-o regelui Carol la Constanţa. Noi
trebuie să reţinem această «coincidenţă»”.
 „Ţarul Nicolae al II-lea, care urmăreşte o politică destinată să
atragă România în sfera sa de influenţă ar fi trebuit să evite să ia
parte la o solemnitate care redeschide o rană încă necicatrizată.
Astfel, Puternicul Împărat al tuturor ruşilor nu se teme să rănească
sentimentele celor pe care vrea să-i atragă”.
 „După vizita la Constanţa, solemnitatea de la Chişinău este o
veritabilă batjocură”.

43
Ibidem, doc. nr. 397, p. 572-573. Blondel către Viviani, 17 iunie 1914. Vezi şi A.N.I.C.,
Microfilme Franţa, rola 25, p. 257-258.

91
  „Monumentul ţarului Alexandru […] va fi un permanent avertisment
pentru cei care ar fi tentaţi să accepte amabilitatea Rusiei
oficiale”44.
Pe data de 20 iunie 1914 Blondel redacta un nou raport către Viviani, în
care sintetiza o serie de concluzii la care a ajuns în urma discuţiilor pe care
le-a avut cu Sazonov şi cu Poklewsky-Koziell. În principal, reţinem pre-
cizarea că „întrevederea de la Constanţa a permis celor doi suverani să-şi
precizeze punctele de vedere în ceea ce priveşte evenimentele din Peninsula
Balcanică […] şi să constate acordul lor pentru a face să fie respectate
clauzele Tratatului de la Bucureşti”. În ceea ce priveşte tentativa amba-
sadorului rus „de a determina pe rege şi pe guvern să facă declaraţii de
alianţă sau de strânsă colaborare”, Blondel arăta că aceasta „a rămas fără
efect”. Referitor la poziţia lui I.I.C. Brătianu, diplomatul francez sintetiza:
„Fidel conduitei pe care de mai multe ori mi-a prezentat-o, în liniile sale
generale, Preşedintele de Consiliu, în perfect acord cu regele, a înţeles să
rezerve României întreaga sa libertate de acţiune şi nu a ascuns această
manieră de a vedea lui Sazonov (s.n.)”. Blondel conchidea că „apropierea
româno-rusă s-a conturat şi, în pofida greşelilor diplomaţiei ruse, efor-
turile contelui Berchtold nu o vor împiedica să se consolideze (s.n.)”45.
Pe data de 22 iunie 1914, Blondel redacta un nou raport către Viviani în
care expunea, pe larg, diferite opinii ale regelui Carol I, pe care suveranul
român i le-a prezentat în timpul unei audienţe solicitate de ministrul francez.
Discuţia s-a axat în exclusivitate pe abordarea problemelor balcanice, de
aceea nu vom insista asupra lor. Reţinem doar aprecierea clară făcută de
regele Carol I că în discuţiile cu ţarul Nicolae la II-lea cei doi monarhi au
ajuns la un acord „asupra tuturor chestiunilor” pe care le-au abordat. În
principal era scoasă în evidenţă hotărârea celor doi şefi de state de a acţiona
pentru menţinerea cu stricteţe a prevederilor Tratatului de la Bucureşti46.

44
A.N.I.C., Microfilme Franţa, rola 25, p. 259-260.
45
D.D.F., 3e série, tome X, doc. nr. 416, p. 595-597. Blondel către Viviani, 20 iunie 1914.
Vezi şi A.N.I.C., Microfilme Franţa, rola 25, f. 267-269.
46
Ibidem, doc. nr. 428, p. 611-615. Vezi şi A.N.I.C., Microfilme Franţa, rola 25, c. 318-321.

92
 RELAŢIILE MILITARE DE COMANDAMENT
ROMÂNO-RUSE ÎN CAMPANIILE DIN 1916-1917

Constantin OLTEANU

Resumé: Les relations militaires du commandement roumain-russe

pendant les campagnies de 1916-1917

En août 1916, la Roumanie est adherée à l`Antante, près de la

France, de l`Angleterre, de la Russie et de l`Italie, entrand dans la guerre,
conformement à l`angagement assumé, contre l`Autriche et la Hongrie.
L`armée roumaine avait fait partie du Front de l`Est, en combinant
son effort avec celui de l`armée russe.
Par conséquent, pendant les campagnies de 1916-1917, l`armée
roumaine avait collaboré très proche avec l`armée russe, sous son propre
commandement, chaque armée gardant sa personalité. En 1917, sur le
Front de Moldavie, le commandant des forces roumaines-russes a été le roi
de la Roumanie, Ferdinand I, ayant comme suppléant un général de Russie.

Mots cléf: commandant roumain-russe, le Front de l`Est, le roi

Ferdinand I, l`Autriche-Hongrie, l`Antante

În zbuciumata şi îndelungata sa istorie, poporul român a acumulat o

bogată experienţă militară, inclusiv din participarea sa la numeroase alianţe
militare şi la războaie de coaliţie, din care a extras preţioase învăţăminte.
Consideraţii generale cu privire la conducerea forţelor în războiul de
coaliţie. Relaţiile dintre parteneri în cadrul alianţelor politico-militare au
avut în toate timpurile un impact considerabil asupra desfăşurării
războaielor de coaliţie. Aceasta întrucât, independent de condiţiile în care ar
intra într-un război de coaliţie – fie din proprie iniţiativă, fie forţat de
împrejurări, ca urmare a aderării din timp de pace la o alianţă sau doar într-o
fază oarecare a conflictului –, orice stat este confruntat cu un pachet de
probleme ce se cer abordate şi rezolvate dintr-o perspectivă substanţial

General-colonel(rtr) dr., membru al Biroului executiv al Consiliului Naţional al Societăţii
de Ştiinţe Istorice din România, preşedinte al Filialei cercetare-învăţământ Bucureşti, fost
ministru al apărării naţionale în anii 1980-1985.

93
deosebită. În timp ce, într-un război naţional, statul, exercitându-şi atributele
suveranităţii, decide autonom în toate chestiunile – stabilirea scopurilor
strategice, pregătirea, conducerea şi întrebuinţarea în luptă a forţelor sale
armate etc. –, într-un război de coaliţie, soluţionarea aceloraşi obiective
necesită şi luarea în consideraţie a opţiunilor unor parteneri, care sunt state
independente şi suverane, ce au în general interese convergente, dar şi
interese particulare, deosebite sau chiar opuse. Istoria oferă numeroase
exemple că „într-o coaliţie cu parteneri inegali, cel superior ca forţe militare
tinde să-şi adjudece integral prerogativele conducerii şi să satisfacă
propriile sale interese în dauna celor ale statelor mai mici aliate”1.
Cum se poate ajunge, în aceste condiţii, la adoptarea unor decizii
comune, care să facă viabile coordonarea acţiunilor şi cooperarea armatelor
aliate în războaiele de coaliţie? Aceasta constituie, de fapt, întrebarea car-
dinală sub semnul căreia s-au dus cele mai importante războaie de coaliţie
consemnate până acum de istorie şi se poate afirma că problema coman-
damentului combinat suprem rezumă în ea toate aspectele de conducere a
acţiunilor într-un război de coaliţie.
În mod firesc, adoptarea hotărârilor privind conducerea de ansamblu
în războaiele de coaliţie ar trebui să se realizeze prin acorduri între repre-
zentanţii autorizaţi ai tuturor statelor aliate. În practică, însă, aplicarea
acestei proceduri – validată de experienţa istorică, ca singura măsură să
ofere soluţii în interesul alianţei şi purtării în comun a războiului, fără a
împieta asupra suveranităţii partenerilor a fost ocolită sau ignorată,
invocându-se faptul că ar fi extrem de greoaie în timp de pace şi inoperantă
în război. S-a afirmat, printre altele, că ea implică în timp de pace repetate
reuniuni politice şi militare la toate nivelurile, negocieri prelungite etc.
Asemenea puncte de vedere devin un suport pentru susţinerea necesităţii de
a se constitui organisme supranaţionale de conducere a războaielor de coali-
ţie, în care cei mai mari şi mai puternici au avut întotdeauna rolul decisiv.
Teoretizând o astfel de opinie, care acceptă concesii în detrimentul
suveranităţii, profesorul canadian C.P. Stacey afirmă că întrucât „eficacita-
tea în domeniul militar impune maximum de concentrare a puterii în
mâinile unui număr cât mai mic posibil de oameni... atunci când războiul
este purtat de o coaliţie, este, de regulă, necesar să se accepte anumite
sarificii”, care sunt penibile, dar „ar fi aberant să se ocrotească suvera-
nitatea naţională în detrimentul eficacităţii militare”2. La rândul său,

1
România în anii primului război mondial, vol. II, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 378.
2
Stacey C.P., Armes, hommes et gouvernements. Politique de guerre de Canada, 1939-
1945, Ottawa, 1970, p. 227.

94
H. Kissinger scria în 1966, când era consilier al preşedintelui SUA pentru
problemele securităţii naţionale, că „cea mai adâncă problemă ce se pune în
faţa alianţei (NATO – n.n.) este că presiunile exercitate de dezvoltarea noii
tehnici (armele nucleare-n.n.) se opun noţiunii tradiţionale de suveranitate
naţională”3. O concepţie asemănătoare formulează, în anul 1945, generalul
român Petre Dumitrescu, fost comandant al Armatei a 3-a române în
campania din est (22 iunie 1941-23 august 1944), dar motivaţia lui se
întemeiază numai pe considerente de ordin militar. „Orice război de coaliţie
cerând un comandament unic – scrie el – implică o importantă renunţare –
acceptată aprioric – la libertatea de acţiune a fiecărui aliat. Din această
cauză, în primul război mondial nu s-a putut ajunge la acceptarea unui
comandament unic decât în momentul când viziunea clară a înfrângerii a
justificat renunţarea la independenţa mai mare în acţiune, gelos apărată,
din partea comandamentelor englez şi american. Această renunţare în folo-
sul acceptării unui comandament unic nu numai că nu excludea, dar dimpo-
trivă impunea: pe de o parte, statuarea – bine determinată – a condiţiilor de
participare a fiecăruia dintre aliaţi la războiul de coaliţie, iar, pe de altă
parte, instalarea permanentă pe lângă comandamentul unic al coaliţiei a
unui reprezentant calificat din partea fiecărui aliat”4.
Diversele tentative înregistrate în decursul timpului privind soluţio-
narea multiplelor probleme implicate în conducerea generală a războaielor
de coaliţie şi, în special, de exercitarea comenzii la nivel strategic şi chiar
operativ-tactic furnizează unele concluzii utile.
1. Formele şi metodele în exercitarea conducerii supreme, coordo-
narea acţiunilor şi cooperării armatelor statelor participante la coaliţie au
variat, cum era firesc, de la epocă la epocă şi, în cadrul aceleiaşi epoci, de la
alianţă la alianţă, în funcţie de stadiul de dezvoltare a statelor respective, de
forţa lor economică şi poziţia lor politică, de potenţialul şi doctrina lor
militară, precum şi de alţi factori.
2. Conducerea unui război de coaliţie a presupus prestabilirea unor
condiţii cât mai precise de funcţionare a alianţei, de cooperare a forţelor
angajate în acţiunile de luptă. În acest scop, dintotdeauna s-au făcut
demersuri, îndeosebi din partea partenerilor mai mici, pentru a se încheia
din timp convenţii în care să fie stipulate cât mai concret modalităţile de
realizare a conducerii, convenţii care au avut rolul lor bine definit, chiar

3
Colonel Corneliu Soare, Aspecte ale doctrinei militare americane, Editura Militară,
Bucureşti, 1969, p. 122-123.
4
Adrian Pandea, Ion Pavelescu, Eftimie Ardeleanu, Românii la Stalingrad, Editura
Militară, Bucureşti, 1992, p. 431.

95
dacă nu au fost riguros respectate de către toţi partenerii, cu deosebire de cei
mari. Tot din experienţă, uneori dureroasă, a rezultat că lipsa unor astfel de
reglementări generează în dinamica acţiunilor, numeroase fenomene
negative cu consecinţe asupra coeziunii şi forţei combative a coaliţiei
respective.
3. Este de remarcat că până după cel de al Doilea Război Mondial nu
s-a practicat, în general, din timp de pace, constituirea de comandamente
unificate la nivelul alianţelor şi pe teatrele de acţiuni militare pentru
conducerea unor războaie de coaliţie. Chiar şi atunci când s-au schiţat
proiecte de operaţii în comun, cum a fost cazul Angliei şi Franţei în 1911,
instituirea de comandamente unificate a fost amânată fie pentru perioada de
tensiune, fie pentru cea a declanşării conflictului. Închegarea unor coman-
damente unificate din timp de pace, chiar dacă s-a impus, este, aşadar, o
inovaţie a perioadei de după cea de-a doua conflagraţie mondială, fiind o
expresie a învăţămintelor rezultate în acest domeniu din cele două războaie
mondiale.
4. Întotdeauna, indiferent de formele pe care le-a îmbrăcat consti-
tuirea comenzii unice în cadrul diferitelor coaliţii, soluţie acceptată de unii,
respinsă de alţii, au apărut inegalităţi interaliate. Subordonarea de armate
naţionale unor comandamente străine a permis partenerilor mai mari din
alianţă să transfere asupra partenerilor mai mici o cotă disproporţionată de
eforturi şi sacrificii, să arunce asupra lor răspunderea unor insuccese ale
coaliţiei, să-i implice uneori în acţiuni militare complet străine intereselor
lor sau să-i silească să accepte unele ştirbiri ale independenţei şi
suveranităţii. Nici un stat nu a consimţit, decât forţat de grave conjuncturi,
să treacă în contul altora, integral sau parţial, atributele privind comanda
propriilor forţe armate. Iar atunci când a făcut un asemenea pas, el a încercat
prin toate mijloacele care i-au stat la îndemână să se asigure nu numai că
forţele sale armate, sau o parte a acestora, trecute sub comandă străină nu
aveau să fie întrebuinţate altfel decât se convenise în comun, dar şi că, o
dată depăşite momentele critice, când situaţia politico-militară nu mai
reclama o asemenea formulă, acestea aveau să reintre neîntârziat sub
comanda naţională.
Coordonarea şi armonizarea intereselor specifice ale fiecărui aliat cu
cele generale ale coaliţiei constituie una din problemele cele mai sensibile
mai ales în planul adoptării unor decizii politico-strategice la începutul
războiului, dar şi în desfăşurarea acestuia. La izbucnirea Primului Război
Mondial, în august 1914, nici una din cele două mari coaliţii – ANTANTA
şi TRIPLA ALIANŢĂ (din anul 1915 PUTERILE CENTRALE) – nu avea

96
constituite organisme comune pentru planificarea şi conducerea operaţiilor.
Problema conducerii supreme combinate s-a realizat în timpul desfăşurării
conflictului, cunoscând particularităţi în funcţie de etapele războiului şi de
relaţiile dintre aliaţi.
În ce priveşte Antanta, pe frontul de vest, forţele engleze expedi-
ţionare, dispuse în sector distinct, şi cele franceze şi-au păstrat, până în faza
finală a războiului, independenţa de acţiune şi comandamente naţionale.
Desfăşurarea acţiunilor militare a impus însărcinarea unui general francez
cu coordonarea operaţiilor, iar în anul 1918 s-a decis formarea unui
comandament interaliat, în frunte cu generalul francez Ferdinand Foch, dar
cu atribuţii limitate. Alianţa anglo-franco-americană în acest război n-a fost
scutită de numeroase controverse în problemele legate de comandamentul
unic, pentru că nici englezii şi nici americanii nu se subordonau cu plăcere
unui comandant francez, fie el şi Ferdinand Foch. Evidenţiind marile difi-
cultăţi întâmpinate la începutul războiului în organizarea unui comandament
unic, anglo-francez, care nu fusese constituit din timp, eminentul om politic
francez Georges Clemenceau (prim-ministru 1906-1909, 1917-1920)
menţiona şi cauzele lor. „Pregătirile unor alianţe – scria el – în vederea
unui război inevitabil se făceau într-o zăpăceală generală. Nici nu putea fi
altfel câtă vreme avantajul unei prevederi organizate nu s-a văzut decât în
tabăra germană, stăpână pe ofensivă. Cel dintâi gând al aliaţilor, în aceste
ceasuri grele, se cuvenea să se îndrepte spre ideea unei supreme autorităţi
militare. Dar orice armată e o expresie superioară a naţionalismului în
acţiune, iar conducătorii puterii naţionale pe care o reprezintă nu au cedat
cu uşurinţă acest punct; ba chiar din partea celui mai puţin militar popor,
poporul american, s-au ivit, în momentul hotărâtor, cele mai mari difi-
cultăţi”5. Când s-a ajuns la un consens, s-a pus problema: cine să fie
strategul investit cu o asemenea răspundere?. „Concurenţi nu existau. S-a
pronunţat numai numele lui Foch”6, considerat de autor cel mai bun. Alături
de talentul strategic, unui astfel de şef militar i se cer reale aptitudini
diplomatice, capacitatea de a coopera fidel cu aliaţii, de a le înţelege inte-
resele. În privinţa numirii generalului Ferdinand Foch, „greutăţile veneau
mai ales din tabăra britanică”7. Reacţia generalului englez Douglas Haig
faţă de Georges Clemenceau, la discutarea acestei probleme, care exprima o

5
Georges Clemenceau, Măreţia şi amărăciunile unei victorii. Memorii, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1930, p. 26.
6
Ibidem, p. 26.
7
Ibidem, p. 27.

97
chestiune de principiu, este edificatoare: „Domnule Clemenceau, nu am
decât un şef, şi nu pot avea decât unul. Acela e Regele meu”8. În cele din
urmă, englezul s-a pronunţat pentru o soluţie cu un şef francez. „Dar a mai
fost nevoie – arată Clemenceau – de câteva etape ca să se ajungă la o
formulă care să realizeze aproximativ toate condiţiile de eficacitate supe-
rioară în mâinile unui şef unic”9. Totuşi, hotărârea adoptată în acest sens în
final exprima punctul de vedere englez de a nu accepta titlul de comandant-
şef. Generalul Ferdinand Foch a fost împuternicit, la 25 martie 1918, de
guvernele britanic, francez şi american să coordoneze acţiunile armatelor
aliate pe frontul occidental. „În acest scop, i se conferă toate puterile nece-
sare în vederea unei realizări efective. Ca urmare – specifica în continuare
documentul amintit –, guvernul britanic, francez şi american conferă
generalului Foch conducerea strategică a operaţiunilor militare”10. Ca să
nu existe dubii în privinţa respectării prerogativelor limitate, la cererea părţii
engleze s-au precizat raporturile dintre comandantul-şef şi comandanţii
forţelor expediţionare: „Comandanţii-şefi ai armatelor franceze, engleze şi
americane exercită în întregime conducerea tactică a armatelor lor. Fiecare
comandant-şef va avea dreptul să apeleze la guvernul său, dacă, după
părerea sa, armata sa se află în primejdie în urma oricărei instrucţiuni
primite din partea generalului Foch”11. S-a considerat că acest coman-
dament unic, cum a fost el conceput, n-a jucat un rol decisiv. Sub alt aspect,
Clemenceau afirmă: „Comandamentul armatei britanice nu s-a supus
totdeauna pe de-a-ntregul directivelor generalului Foch”12. Rezultă că cei
doi comandanţi – englez şi american – erau doar formal subordonaţi gene-
ralului francez, cu toate consecinţele ce au decurs de aici în deciziile
strategice majore. Numeroase neînţelegeri s-au înregistrat şi între generalul
Foch şi generalul american Pershing, comandantul corpului expediţionar al
S.U.A., care amâna, sub diferite pretexte, intrarea efectivă în acţiune. „Cu
prietenie, dar cu încăpăţânare – scrie Clemenceau –, generalul Pershing
îmi cerea să aştept până ce va avea în stăpânire o armată completă, iar eu
stăruiam, cu izbucniri nervoase, când soarta ţării mele se juca în fiecare
oră pe câmpurile de bătaie care supseseră până atunci partea cea mai bună
a sângelui francez... ne despărţeam cu surâsul în care se amestecau, şi

8
Ibidem, p. 28.
9
Ibidem, p. 28.
10
Ibidem, p. 33.
11
Ibidem, p. 34.
12
Ibidem, p. 35.

98
dintr-o parte şi din cealaltă, scrâşnete de dinţi”13. În cele din urmă s-a
recurs la formula ca armata americană să fie „supusă autorităţii directe a
şefului ei şi să combată sub drapelul propriu”14. În asemenea condiţii,
comandantul-şef consacra o mare parte din activitatea sa relaţiilor cu aliaţii,
în detrimentul gândirii şi acţiunii strategice, fapt ce l-a determinat pe
generalul Ferdinand Foch să afirme că el „tindea să nu comande, ci doar să
sugereze”15. Pentru armonizarea acţiunilor de cooperare a fost nevoie de
uriaşe eforturi politico-diplomatice. Pe frontul de est, armata rusă a operat,
sub comandament propriu, singură până în 1916, când i se alătură şi armata
română, în condiţiile la care ne vom referi în cele ce urmează.
Cele două fronturi ale Antantei – de vest şi de est – şi-au coordonat
acţiunile la nivel strategic, cu deosebire, în cadrul conferinţelor interaliate,
între care cele de la Chantilly (Franţa), noiembrie 1916, de la Roma, din
ianuarie 1917, de la Petrograd, din februarie 1917, precum şi prin legăturile
directe dintre Cartierele Generale cu ajutorul reprezentanţilor fiecărei armate
aliate.
Aderarea României la Antanta şi reglementarea relaţiilor militare cu
aliaţii. România, care făcea parte din Tripla Alianţă din anul 1883, la
izbucnirea Primului Război Mondial, a trebuit să-şi definească poziţia, fapt
decis în cadrul Consiliului de Coroană de la Sinaia din 21 iulie/3 august 1914,
reuniune la care au participat membrii guvernului, fruntaşii politici mai
importanţi ai ţării, în total 20 de oameni politici. „Deschizând şedinţa, Carol I
şi-a exprimat opinia că România, în acele condiţii dramatice, era datoare
să execute angajamentele ce decurgeau din tratatul în vigoare cu Tripla
Alianţă. Toţi cei de faţă, cu excepţia lui Petre P. Carp, au fost însă
împotriva intrării ţării în război de partea Puterilor Centrale, cerând
păstrarea neutralităţii”16. În ampla şi documentata sa intervenţie în cadrul
Consiliului de Coroană, primul ministru, Ion I. C. Brătianu, afirma, între
altele, că „Nu se poate face un război în vremurile de azi când acest război
nu este înţeles, nu este aprobat de conştiinţa naţională” şi conchidea „Să
rămânem deci neutri”17.
În cei doi ani de neutralitate, august 1914 – august 1916, România a
continuat eforturile pentru înlăturarea neajunsurilor atât în organizarea şi

13
Ibidem, p. 55.
14
Ibidem, p. 55.
15
Ibidem, p. 64.
16
România în anii primului război mondial, vol. I, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 80.
17
I. G. Duca, Amintiri politice, vol. I, München, Ion Dumitru Verlag, 1981, p. 57-58.

99
completarea efectivelor armatei, cât şi în ceea ce priveşte dotarea ei, având
în vedere amploarea războiului care se desfăşura şi la care poporul român
avea să participe călăuzit nu de intenţii de cotropire şi anexiune teritorială,
conducerea ţării hotărând intrarea în război alături de Antantă, care
promitea satisfacerea dezideratului unităţii noastre naţionale. În acelaşi timp,
România avea în vedere faptul că experienţa proprie şi universală arată,
aproape invariabil, că la sfârşitul războaielor de coaliţie, micii parteneri,
după ce, în mai toate cazurile, au făcut sacrificiile umane şi materiale care
le-au stat în putinţă pentru obţinerea victoriei comune, au fost izgoniţi ori
umiliţi la masa păcii. Pentru România era încă vie în memorie comportarea
marelui ei aliat, Imperiul rus, care, la sfârşitul războiului victorios din 1877-
1878, purtat împreună, a adoptat o poziţie ostilă faţă de ţara noastră, tratând-o
ca pe un stat inamic, nu ca pe un fost aliat.
Solicitată de ambele coaliţii să intre în război, România s-a alăturat
Antantei în temeiul Convenţiei politice şi al Convenţiei militare, semnate la
Bucureşti, la 4/17 august 1916. Convenţia politică stipula18 că Franţa,
Marea Britanie, Rusia şi Italia garantează integritatea teritorială a României
pe toată întinderea frontierelor sale actuale; România se angaja să declare
război şi să atace Austro-Ungaria în condiţiile prevăzute de Convenţia
militară. Totodată, România se obliga să înceteze, în momentul declanşării
războiului, toate relaţiile economice şi schimburile comerciale cu toţi
inamicii aliaţilor. Cele patru mari puteri – Franţa, Anglia, Rusia şi Italia –
recunoşteau României dreptul de a uni teritoriile locuite de românii din
Austro-Ungaria, stabilindu-se şi traseul viitoarelor frontiere.
Convenţia militară19 prevedea, printre altele: România se angaja, la
art.1, ca „mobilizând toate forţele sale de uscat şi de mare, să atace Austro
– Ungaria cel mai târziu la 15/28 august 1916 (opt zile după ofensiva de la
Salonic). Acţiunile ofensive ale armatei române vor începe chiar în ziua
declanşării războiului”. Armata rusă se obliga „să lucreze într-un mod cu
totul energic pe frontul austriac” şi mai cu seamă în Bucovina, pentru a
asigura mobilizarea şi concentrarea armatei române. Englezii şi francezii se
angajau ca intrarea României în război să fie precedată cu cel puţin 8 zile de
ofensiva forţelor lor pe frontul de la Salonic. În acelaşi timp, „Rusia se
obliga ca în momentul mobilizării armatei române, să trimită în Dobrogea
două divizii de infanterie şi una de cavalerie pentru a coopera cu armata

18
Ioan Scurtu, Alba Iulia 1 decembrie 1918, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1988, p. 95.
19
General G.A.Dabija, Armata română în războiul mondial (1916-1918), vol. I, Editura
I.G.Hertz, Bucureşti, f. a., 22-25.

100
română contra armatei bulgare”. Flota rusă din Marea Neagră „va trebui să
garanteze siguranţa portului Constanţa, să împiedice debarcarea de trupe
inamice pe coastele române şi orice incursiuni pe Dunăre”. O prevedere
deosebit de importantă a Convenţiei militare consta în reglementarea
relaţiilor de comandament, în fapt româno-ruse. În acest sens, art. 8 pre-
vedea: „Cooperarea armatelor aliate nu implică decât libera acceptare a
dispoziţiilor sau modificărilor datorate situaţiei generale, necesităţilor
cerute de ţelul urmărit şi de camaraderia de arme”, iar art. 9 menţiona că
„În principiu, trupele regale române şi trupele imperiale ruse vor conserva
comandamentul lor propriu, zona lor distinctă de operaţiuni şi o completă
independenţă în conducerea operaţiunilor”. Tot în plan politico-strategic, în
Convenţia militară se preciza că „în teritoriul naţional ca şi în cel ocupat de
armata uneia din părţile contractante armata celeilalte părţi contractante
nu putea să intre decât dacă interesul general şi ţinta comună o reclama şi
cu consimţământul scris şi prealabil pentru fiecare caz particular”. De
asemenea, prin Convenţia militară, Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia se
obligau să procure României muniţii şi material de război, care urmau să fie
transportate pe vase româneşti sau aliate şi tranzitate prin Rusia.
Convenţia politică şi Convenţia militară constituiau o încununare a
eforturilor diplomaţiei române, „reflectau cu claritate succesul poziţiilor
româneşti care vizau asigurarea prerogativelor naţionale în elaborarea şi
ducerea la îndeplinire a orientărilor strategice proprii, în organizarea şi
exercitarea comenzii superioare de nivel strategic, operativ şi tactic asupra
forţelor terestre, navale şi aeriene”20. Trebuie subliniat că în dinamica
războiului, nu toate prevederile Convenţiei militare aveau să se înde-
plinească întocmai. De pildă, în locul unor ofensive puternice pe frontul rus
şi cel de la Salonic, aşa cum se promisese, s-au produs unele ciocniri locale,
la nivel tactic, fără a contribui la constituirea unor condiţii strategice, care să
favorizeze armata română.
Înainte de încheierea Convenţiei politice şi a Convenţiei militare, în
virtutea cărora România a aderat la Antantă, în Rusia se conturaseră două
orientări în privinţa ţării noastre. Astfel, ţarul Nicolae al II-lea, comandantul
suprem al armatei, se pronunţa pentru o cooperare cu România, în timp ce
Marele Cartier General, al cărui şef era generalul Mihail Vasilievici
Alexeev, se opunea, întrucât, susţinea el, flancul de sud al frontului de
est(rus) s-ar fi prelungit cu circa 1.600 km. Din punctul de vedere, limitat,

20
Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 695-697.

101
exclusiv militar, al generalului rus M.V.Alexeev, pentru Rusia era avantajos
ca România să rămână neutră.
Relaţiile militare româno-ruse în campania din 1916. Conform
angajamentului asumat, armata rămână a intrat în acţiune la termenul
convenit cu aliaţii, în baza planului de campanie elaborat de Comanda-
mentul naţional, concretizat în „Ipoteza-Z”. În consens cu obiectivul politic
fundamental, în planul de campanie se menţiona că „Scopul războiului ce
vom întreprinde este realizarea idealului nostru naţional, adică întregirea
neamului. Cucerirea teritoriilor locuite de români ce se găsesc astăzi în
monarhia Austro-Ungară trebuie să fie fructul războiului”21. Potrivit
prevederilor planului de campanie, armata română opera pe două fronturi: în
nord şi nord-vest contra Austro-Ungariei, unde erau concentrate majoritatea
forţelor – Armata de Nord, comandată de generalul Constantin Prezan,
Armata a 2-a, comandată de generalul Alexandru Averescu, Armata 1,
comandată de generalul Ioan Culcer, reprezentând ¾ din efectivele
disponibile, destinate să opereze în Transilvania şi Banat, iar Armata a 3-a,
comandată de generalul Mihail Aslan, ¼ din forţe, având misiunea să
asigure libertatea de acţiune a trupelor aflate în ofensivă pe frontul de nord
şi nord-vest, trecea în apărare pe faţada de sud22. Trupele acestei armate vor
coopera cu cele trei divizii ruse – două de infanterie şi una de cavalerie.
Însă, la numai 10 zile de la intrarea României în război, planul de
campanie a fost schimbat sub impulsul derutei provocate de primele înfrân-
geri pe frontul de sud, cu acordul generalului Joseph Joffre, comandantul-şef
al forţelor franceze şi al generalului Mihail V. Alexeev, şeful Marelui
Cartier General Rus, ceea ce a constituit una din marile greşeli ale Marelui
Cartier General Român. Aceasta a însemnat oprirea ofensivei pe frontul de
nord nord-vest, precum şi transferul unor divizii de pe acest front pe cel de
sud. Menţinerea planului de campanie iniţial ar fi dus, din punct de vedere
strategic, la ceea ce afirma reputatul general german Erich Ludendorff:
„Dacă România ar fi urmărit marşul ei înainte spre Transilvania, nu numai
grupul arhiducelui Carol ar fi fost complet învăluit, dar drumul pentru a
merge către inima Ungariei şi contra comunicaţiilor noastre cu Peninsula
Balcanică ar fi fost liber, iar noi am fi fost învinşi”23.

21
Istoria Statului Major General Român. Documente 1859-1947, Editura Militară,
Bucureşti, 1994, p. 147.
22
România în anii primului război mondial, vol. 1, Editura Militară, Bucureşti, 1987,
p. 216.
23
Lt.col. Băldescu Radu, Războiul naţional, operaţiile din 1916, vol. 1, Sibiu, 1933, p. 130.

102
 Ofensiva din Transilvania, luptele din Dobrogea, bătăliile succesive
pentru apărarea Carpaţilor, luptele din zona Sibiului şi Braşovului, din Valea
Prahovei ori de pe Jiu, bătălia pentru Bucureşti, cea mai importantă acţiune
de pe frontul român din anul 1916, au pus în evidenţă laturile pozitive, ca şi
minusurile armatei române privind organizarea, pregătirea cadrelor şi a
trupei, dotarea, precum şi consecinţele influenţei negative a factorilor
externi ai momentului, ceea ce a făcut ca frontul românesc să devină frontul
principal în acea perioadă.
După patru luni de lupte crâncene, cu succese în prima fază, în timpul
ofensivei, şi cu grele bătălii de apărare în a doua fază, între 10 şi
15 decembrie 1916, trupele române şi corpul rus, care operase în Dobrogea,
s-au retras, prin lupte, pe aliniamentul general: Carpaţii răsăriteni – râul
Putna – Siretul inferior-Dunărea maritimă, oprind aici definitiv ofensiva
germano-austro-ungară şi turco-bulgară. Prima campanie pe frontul român
se încheiase cu un bilanţ dureros: trupele române pierduseră în total,
500.000 de oameni (100.000 morţi, 150.000 răniţi, 250.000 prizonieri)24.
Hotărâtoare în generarea insuccesului de ansamblu cu care s-au soldat
operaţiile armatei române în prima parte a conflictului au fost nu numai
certele slăbiciuni şi neajunsuri ale organismului militar intern, acestea au
decurs din caracterul de coaliţie al războiului. Niciuna din acele vaste
acţiuni strategice aliate promise: a armatei ruse în Galiţia, franco-engleze pe
frontul de la Salonic, condiţie esenţială a unei normale încadrări a României
în războiul de coaliţie, nu s-a realizat, permiţând Puterilor Centrale să
concentreze forţe importante împotriva armatei române.
Trupele ruse de pe frontul din Carpaţii nordici nu au executat acţiunile
energice, cum se prevedea în Convenţia militară din august 1916, care
urmau să vină în sprijinul ofensivei forţelor române din Transilvania. Şeful
Marelui Cartier General rus, generalul Mihail V. Alexeev, cerea ofiţerilor
săi de legătură să convingă pe premierul român Ion I. C. Brătianu „că
evenimentele impuneau retragerea forţelor române pe linia Siretului spre a
realiza – cu toate pierderile considerabile ce decurgeau din abandonarea
Olteniei, Munteniei şi Dobrogei – «o reducere» a întinderii frontului”25. În
altă ordine de idei, Marele Cartier General rus a cerut generalului Andrei
Metardovici Zaincikovski, comandantul corpului expediţionar rus din
Dobrogea, ca, în limita posibilităţilor, să evite să se angajeze în lupte de
amploare cu trupele germano-bulgare, refuzând, totodată, sporirea

24
Istoria Românilor, vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 435.
25
Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 699.

103
efectivelor acestui corp până la 200.000 de oameni26. Într-o telegramă din
2 septembrie 1916, adresată şefului Misiunii militare franceze în România,
generalul J.Joffre se referea la refuzul generalului rus Mihail V. Alexeev de
a trimite 200.000 de oameni în Dobrogea şi, în acelaşi timp, sublinia
„importanţa pe care el o acordă încheierii unei păci separate cu Bulgaria,
ale cărei consecinţe ar fi: posibilitatea recuperării efectivelor din Balcani;
restabilirea comunicaţiilor directe între România şi Rusia şi rezolvarea
modalităţii de aprovizionare a acestor puteri; izolarea Turciei prin acapa-
rarea comunicaţiilor Imperiilor Centrale etc.”27. În legătură cu cantitatea şi
calitatea trupelor trimise de comandamentul rus în Dobrogea, reputatul
general rus, Alexei A. Brusilov, scria în Memoriile sale: „Ar fi trebuit să
trimitem aici nu un corp de armată compus din două divizii de mâna a
doua, ci o întreagă armată formată din trupe bune. Într-adevăr, în acest
caz, intrarea României în acţiune(...) ar fi luat o cu totul altă turnură”28.
Istoricii şi analiştii militari români consideră just că una din cauzele
pierderii capetelor de pod de la Turtucaia şi Silistra de către armata română
constă şi în insuficientul sprijin, pe care ea trebuia să-l primească, în
conformitate cu angajamentele asumate anterior, din partea trupelor ruse din
zonă, care au cedat cu multă uşurinţă Dobrogea.
Marele Cartier General rus n-a acţionat nici în urma intervenţiei
generalului J. Joffre, comandantul-şef al armatei franceze, care, prin
telegrama din 16 noiembrie 1916, a doua zi după Conferinţa comandanţilor-
şefi ai armatelor aliate sau reprezentanţilor lor, de la Chantilly, îl atenţiona
că „pentru a rezista presiunii din ce în ce mai ameninţătoare pe care
duşmanul o exercită cu noi forţe în Muntenia occidentală, Comandamentul
român angajează în luptă cele două divizii care constituie toată rezerva sa
generală; această situaţie ar deveni foarte gravă dacă apărarea unei părţi
importante a armatei române şi invazia în Muntenia ar anula eforturile
armatei ruse în sprijinul aliaţilor. O consecinţă a acestei situaţii ar fi
eşuarea proiectelor contra Bulgariei, care implică pentru forţele române şi
ruse securitatea pe frontul din Transilvania. În aceste condiţii – se sublinia
în continuare în document –, ar fi indicat ca armata a IX-a rusă să
întreprindă de urgenţă o ofensivă pentru restabilirea situaţiei”29.
26
Ibidem, p. 699.
27
Documente din arhivele franceze referitoare la primul război mondial, Bucureşti, 1983,
p. 105.
28
Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 699-700.
29
Documente din arhivele franceze referitoare la primul război mondial, Bucureşti, 1983,
p. 116.

104
Comandamentul rus n-a fost receptiv la acest mesaj. Mai mult, în timp ce se
desfăşurau luptele din sudul Munteniei, „comandamentul rus a părăsit
Dobrogea, retrăgându-şi forţele la nord de Dunăre. În acest fel, coman-
damentul ţarist anihila orice posibilitate de a-şi combina ulterior acţiunile
cu cele ale armatelor de la Salonic, în scopul de a scoate Bulgaria din
război şi a restabili o legătură mai directă cu Franţa şi Anglia. Nici forţele
Antantei din nordul Greciei nu au întreprins nimic pentru a uşura situaţia
de pe frontul român”30. Comandamentul suprem rus nu a înţeles comple-
xitatea şi importanţa situaţiei strategice din acea zonă, în momentul dat şi în
perspectivă, a pierdut ocaziile unor succese, ceea ce l-a determinat ulterior
„să angajeze două noi armate pentru a opri ofensiva Puterilor Centrale pe
Siret”31. Lipsită de sprijinul eficient şi oportun al aliaţilor, armata română a
fost împinsă spre răsărit, grupându-şi efectivele în Moldova32. Din desfă-
şurarea campaniei din 1916 de către armata română rezultă că aliaţii nu şi-au
respectat angajamentele asumate, singurul criteriu de funcţionare a unei
coaliţii politico-militare.
Este de remarcat că la Conferinţa de la Chantilly nu a fost invitat şeful
Marelui Cartier General român, ci a participat colonelul Vasile Rudeanu,
care era reprezentant pe lângă comandamentul aliat; partea română nu a fost
invitată nici la Conferinţa aliaţilor de la Roma, din 5-7 ianuarie 1917, şi nici
la cea de la Petersburg, din 1 februarie 1917. Cu toate că, la 28 octombrie/
10 noiembrie 1918, România a remobilizat armata, acţionând energic pentru
alungarea invadatorilor, la Conferinţa de la Belgrad din 31 octombrie/
13 noiembrie 1918, când aliaţii au încheiat armistiţiul cu Ungaria, care-şi
proclamase independenţa, România nu a fost invitată, încălcându-se astfel
prevederile documentelor semnate cu Antanta în august 1916. Mai mult, la
această conferinţă, râul Mureş a fost stabilit arbitrar ca linie de demarcaţie
între armata română şi armata ungară, astfel, ¾ din teritoriul Transilvaniei
rămânând sub stăpânire străină.
Relaţiile de comandament româno-ruse în campania din 1917. La
cumpăna anilor 1916-1917, forţele agresoare au fost oprite pe un front larg,
cum mai menţionam, cuprins între catenele sudice ale Carpaţilor Orientali şi
Marea Neagră. Trupele Puterilor Centrale – germane, austro-ungare, bulgare
şi turce – se găseau astfel fixate pe Carpaţii Orientali, pe Siretul inferior şi,

30
Colonel Ion Cupşa, Armata română în campaniile din 1916-1917, Editura Militară,
Bucureşti, 1969, p. 172.
31
Ibidem, p. 176.
32
Ibidem.

105
în continuare, pe Dunărea de Jos, de la cotul fluviului până la vărsarea lui în
Mare. În ansamblu, pe acest teatru, confruntarea armată a dobândit
caracterul unui război de poziţie. Şi în anul 1917, Marele Cartier General şi
armata română au continuat să-şi păstreze individualitatea, organizarea
proprie, trupele române acţionând pe fronturi sau în sectoare de front
distincte, în conformitate cu prevederile Convenţiei militare din august
1916. Cu toate acestea, Înaltul Comandament rus, tinzând spre subordonarea
armatei române, „continua să condiţioneze orice ajutor consistent faţă de
armata română de realizarea unei comenzi unificate pe frontul de la
Carpaţi şi Dunăre, pretenţie susţinută de data aceasta şi de Cartierul
General Francez”33. Efortul militar românesc a trebuit, totuşi, să se
combine cu cel al coaliţiei din care România făcea parte, găsindu-se soluţii
mai precise pentru ţara noastră, privind exercitarea comenzii pe întreaga
ierarhie.
În anul 1917, când inamicul fusese oprit pe aliniamentul menţionat, cu
toată prezenţa unor trupe ruse mai numeroase (trei armate: a 4-a, a 6-a şi a
9-a), noua organizare de comandament, convenită efectiv reciproc, şi-a găsit
expresia în crearea unui grup de armate – „Front”, după terminologia
oficială a armatei ruse34 – pus în subordinea Comandamentului suprem
român, în fruntea căruia se afla regele României, Ferdinand I, având ca
ajutor un general rus35, asemănător situaţiei din războiul din 1877-1878. În
fapt, la nivelul „Frontului” s-a făcut o simplă şi în general pozitivă
coordonate de planuri şi misiuni, în timp şi spaţiu, întrucât trupele române
au fost conduse prin intermediul Marelui Cartier General propriu, iar cele
ruseşti, de către ajutorul rus al comandantului „Frontului român”. Rezultă că
Tratatul de alianţă şi Convenţia militară încheiate în august 1916 asigurau
respectarea prerogativelor naţionale în elaborarea şi ducerea la îndeplinire a
orientărilor strategice proprii, în organizarea şi exercitarea comenzii
supreme la nivel strategic, operativ şi tactic asupra forţelor terestre, navale şi
aeriene36.

33
Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 705.
34
În Rusia denumirea indica şi cea mai înaltă grupare de trupe, apărută în secolul XX,
intermediară între comandamentul de căpetenie şi armata de câmp, adică ceea ce în
Occident se intitula „grup de armate”.
35
Iniţial, a fost desemnat generalul Vladimir Viktorovici Zaharov, căruia i-a succedat, până
în final, generalul Dmitri Vasilievici Scerbacev.
36
Dr. Constantin Olteanu, Coaliţii politico-militare. Privire istorică, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 1996, p. 261-262.

106
 În prima parte a anului 1917, o preocupare importantă a Marelui
Cartier General român au constituit-o reorganizarea şi refacerea armatei
române. La baza aceste vaste acţiuni au fost aşezate principii realiste,
corespunzătoare atât scopului, cât şi posibilităţilor materiale pe care
România le avea la dispoziţie. În această perioadă s-a dezvoltat un element
cu caracter de noutate, întrucât a fost vorba de remanierea completă a
organismului militar al ţării fără a se întrerupe participarea la conflict,
remaniere efectuată pe propriul teritoriu.
Pentru a finaliza această reaşezare a armatei, conducerea statală a
României a trebuit să depăşească o problemă de principiu, cu ample
implicaţii şi consecinţe. Anume, la sfârşitul anului 1916 şi începutul anului
1917, forurile supreme politice şi militare ale Rusiei, stimulate de ponderea
crescută pe care şi-au asumat-o în stăvilirea inamicilor comuni, au cerut
conducerii României direct şi indirect, prin autorităţile Franţei, ca refacerea
armatei române să se realizeze pe teritoriul Rusiei. I.G. Duca consemna că
autoritatea militară supremă rusă insista ca trupele române „să nu fie trimise
în refacere pe teritoriul Moldovei, ci peste Prut, în Rusia. Generalul
Zaharov propunea, nici mai mult nici mai puţin, regiunea Donului-Harkov,
ceea ce, bineînţeles, era inadmisibil fiindcă în starea în care se afla armata
noastră, dacă ar fi trebuit acuma, în mijlocul iernii, să se retragă până la
Harkov, ar fi pierit toată pe drum. Dar erau puternice contradicţiuni
politice care se împotriveau unei atari concepţii”37. Un alt martor al
perioadei consemna pentru posteritate că o astfel de hotărâre „ar fi însemnat
abandonarea României” şi a rezumat sugestiv consecinţele aplicării propu-
nerii ruseşti: „Un simplu teritoriu de etape al armatei ruseşti de o parte, şi
un guvern fără ţară, de altă parte, România şi-ar fi pierdut orice putinţă de
a depinde de soarta ei însăşi”38. Generalul Henri Berthelot, şeful Misiunii
militare franceze în România, comunica, la sfârşitul anului 1916, şefului
său, generalului J.Joffre, în legătură cu această problemă: „Armata română
îndepărtată din ţara sa în teritoriu străin şi în fond nebinevoitor va suferi o
depresiune morală lesne de înţeles. Locuitorii Moldovei, văzând soldaţii
plecând, vor avea impresia că sunt abandonaţi ruşilor. Aceasta echivalează
cu anexarea Moldovei prin eliminarea armatei române şi a regelui”39.
Poziţia fermă a conducerii ţării (Parlamentul, Guvernul) a izbutit, în final, să

37
I.G. Duca, Amintiri politice, vol. II, Ion Dumitru Verlag, München, 1981, p. 109.
38
Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. II,
Bucureşti, f. a., p. 376.
39
Michel Roussin, op. cit., vol. II, p. 207-208.

107
impună punctul de vedere întemeiat al României, refacerea şi reorganizarea
armatei făcându-se în Moldova.
La sfârşitul acestei etape, armata română, reorganizată şi instruită pe
baza experienţei de război de până atunci, era mai puternică, mai suplă, cu
un moral ridicat, capabilă să desfăşoare operaţii de amploare. Eficienţa
acestor măsuri avea să fie certificată în cadrul campaniei din anul 1917, în
sângeroasele bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.
O trăsătură distinctă a raporturilor militare româno-ruse a constat în
faptul că ele s-au desfăşurat, îndeosebi în anul 1917, nu numai la nivel de
comandament şi instanţe diplomatice, ci au căpătat şi un caracter de masă
sub forma contactelor, a relaţiilor dintre mari grupări de trupe. Aceasta a
decurs din desfăşurările strategice, din faptul că spre sfârşitul anului 1916
conducerea politico-militară rusă a dat curs, în sfârşit, necesităţii de asistare
a aliatului român şi a introdus pe teritoriul său o cantitate considerabilă de
unităţi şi mari unităţi, constituite majoritar, cum menţionam, în trei armate
de câmp. În acest fel, dispozitivul din România a devenit, din punctul de
vedere al Comandamentului rus, o prelungire a frontului propriu din Galiţia
şi Bucovina. În situaţia dată, capacităţile combative, starea de spirit,
comportarea generală şi ostăşească a acestui circa un milion de militari ruşi
nu puteau să nu influenţeze cadrul efortului de război autohton. Noua
prezenţă, compactă, a unor forţe aliate a creat iniţial pentru partea română
avantajul de a contracara considerabil presiunea inamică.
De la sosirea forţelor ruse în România, rolul aşteptat de la ele nu a
cuprins domeniul instruirii şi reciclării trupelor române, ci acela, major, ca
prin menţinerea unor porţiuni apreciabile a frontului să bareze înaintarea
inamicilor comuni. Unii comandanţi militari ruşi au intervenit pe lângă
instanţele lor de conducere pentru a urgenta transportul armamentului
destinat armatei române, expediat de aliaţi prin Rusia. În acest sens,
generalul G. Vinogradski scria: „Era necesar îndeosebi de a facilita
transportarea de la Arhanghelsk a materialului trimis din Franţa; noi
transmiteam datele comandamentului frontului, care, la rândul său, nu
pregeta niciodată să intervină insistent la forurile superioare pentru a grăbi
transportarea materialului cerut”40. În acelaşi timp, au existat şi unele
livrări ruseşti cu pondere redusă, despre care autorul menţionat scria:
„Aprovizionarea cu muniţii şi perfecţionarea aparaturilor au căzut în

40
General Winogradski, La guerre sur le front oriental. En Russie-En Roumanie, Paris-
Limoges-Nancy, 1926, p. 280.

108
sarcina Franţei, care furnizează puşti, tunuri, mitraliere, autocamioane,
avioane etc., ca şi anumite obiecte de echipament. Rusia a trimis peste
200.000 de seturi de îmbrăcăminte, ca şi telefoane şi măşti contra
gazelor...” Generalul rus arăta mai departe că „s-au făcut, de asemenea,
experienţe reuşite de întrebuinţare a proiectilelor noastre pentru piesele
româneşti de calibru corespunzător, aceasta urmând să uşureze mult
aprovizionarea lor”. În materie de pregătire de luptă, potrivit aceleiaşi
relatări, câţiva artilerişti de la comandamentul superior rus instalat la Iaşi au
participat la instruirea personalului unor subunităţi române de artilerie.
„Pentru artilerie am stabilit...un program de instrucţie, care, după ce a fost
aprobat de generalul Prezan, a fost executat fără întârziere, datorită
energiei Înaltului comandament român”. „Aveam legături foarte frecvente
cu inspectorul artileriei, generalul adjutant Toroceanu, bun tehnician, şi cu
locţiitorul său, colonelul Popanu, om foarte energic şi cult”41.
Principalul domeniu al combinării eforturilor militare ruso-
române s-a situat la nivelul conducerii. Pe de o parte, situaţia nou creată la
cumpăna anilor 1916-1917 cerea instituirea unui for de dirijare şi cooperare
a masei mari de forţe ruse desfăşurate acum între lanţul Carpaţilor Orientali
şi cotul Dunării de Jos. Pe de altă parte, era necesară o modalitate concretă
de legătură cu autoritatea militară supremă românească. Date fiind
obligaţiile asumate de Rusia faţă de România prin documentele semnate în
august 1916 şi, mai cu seamă, presiunea exercitată de celelalte părţi
contractante-Franţa, Anglia, Italia –, partenerul rus nu a fost în măsură la
începutul anului 1917 să procedeze pur şi simplu la subordonarea absolută a
forţelor de campanie române, la integrarea lor. În consecinţă, aşa cum subli-
niam anterior, Marele Cartier General rus, dispus la Moghilev, a înfiinţat în
România un comandament strategic intitulat „Frontul român”. Pe baza
înţelegerii intervenite, în fruntea acestei alcătuiri strategice s-a aflat coman-
dantul suprem al oştirii române, regele Ferdinand I, căruia i s-a dat titulatura
de „prea augustul comandant al Frontului român”, având ca locţiitor, un
şef militar rus. Practic, sub acoperirea denumirii de „Frontul român” s-a
realizat doar contactul permanent între comandamentul superior rus din
România şi cel suprem autohton, deşi nu au lipsit presiuni din partea rusă de
creare a unui comandament mixt. Referitor la această formă de coman-
dament, G. Winogradsky consemnează: „Un moment a existat intenţia de a
constitui un comandament mixt, cu personal rusesc şi românesc, dar,

41
Ibidem.

109
fiindcă exista riscul ca să ne izbim de anumite obstacole, această combinare
a fost respinsă, şi cele două comandamente au continuat să funcţioneze
justapuse, dar în strânsă legătură”42.
Trupele române au continuat să fie conduse exclusiv pe filiera
proprie, la nivel suprem prin Marele Cartier General, asupra căruia partea
rusă nu a împietat în vreun fel. Locţiitorul rus al „prea augustului
comandant al Frontului Român” s-a mărginit să conducă separat armatele
ruse. Comandamentul „Frontului Român” de la Iaşi a fost mai mult o
instanţă de contact organizat, legătură şi compromis între cele două părţi şi
nu un eşalon integrat de dirijare. La fel, în ce priveşte relaţiile dintre
componenta autohtonă a „Frontului Român” şi Marele Cartier General rus
de la Moghilev, relaţii care în practică nu au fost de subordonare, ci de
informare reciprocă, armonizare strategică şi aranjamente pragmatice.43
Ca modalitate principală de colaborare au existat reuniuni, şedinţe
periodice ale căpeteniilor celor două oştiri (cei locali în ce-i priveşte pe
ruşi), de regulă partea română fiind reprezentată de comandantul nominal al
grupului de armate mixt, regele Ferdinand I (uneori acesta delega până şi
această reprezentare ajutorului său militar nemijlocit român), de şeful
Marelui Cartier General, generalul Constantin Prezan, câteodată de
comandanţii celor două armate de câmp, generalii Alexandru Averescu şi
Constantin Cristescu (apoi generalul Eremia Grigorescu), partea rusă de
generalul Vladimir Viktorovici Zaharov (urmat în funcţie de generalul
Dmitri Grigorievici Scerbacev), sau şeful său de stat-major, generalul
Nikolai Golovin, eventual de unul, doi consilieri din comandamentul
propriu.
Dovada modului în care au funcţionat relaţiile de comandament
româno-ruse în anul 1917 şi cooperarea dintre cele două armate, o constituie
bătăliile victorioase de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, care s-au bucurat de o
largă apreciere internaţională.
În situaţia creată ca urmare a revoluţiei din Rusia, spre sfârşitul anului
1917, în virtutea prevederilor Convenţiei militare din 1916, guvernul român
a solicitat şi a obţinut din partea miniştrilor plenipotenţiari ai Franţei, Marii
Britanii, Italiei şi S.U.A. acreditaţi în România un act prin care statul român
era autorizat să încheie armistiţiu cu Puterile Centrale, recunoscându-se
astfel faptul că românii şi-au făcut întreaga datorie faţă de aliaţi. În urma

42
General Winogradsky, op. cit., p. 274.
43
Dr. Constantin Olteanu, Evoluţia structurilor ostăşeşti la români, Editura Militară,
Bucureşti, 1986, p. 179.

110
acestor evenimente, comandamentul „Frontului român” şi-a încetat
existenţa, iar misiunile militare au fost obligate să se retragă din România şi
Rusia. „Evenimentele din anii 1916-1918 pun în lumină consecvenţa cu
care România a militat în domeniul relaţiilor militare externe, în raporturile
cu aliaţii pentru susţinerea obiectivelor legitime ale eliberării naţionale,
întregirii depline de stat. Acţionând ferm pe plan politico-diplomatic,
conducerea română a creat condiţiile necesare pentru triumful cauzei Marii
Uniri, neprecupeţind nici un efort în vederea apărării prerogativelor
statului independent, a individualităţii oştirii, a asigurării egalităţii în
drepturi cu partenerii de alianţă”44.

44
Istoria Militară a Poporului Român, vol. V, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 711.

111
 RELAŢII ROMÂNO-SOVIETICE (1918-1940)

Oltea Răşcanu GRĂMĂTICU

Abstract: The Romanian-soviet relations (1918-1940)

The Romanian-soviet relations were strained during the inter-war age,
due to the fact that Soviet Russia hadn’t recognized the union of Basarabia
with Romania (27th of March 1918). The attempt to renew the political
relations through a series of meetings and bilateral conferences failed until
1934. The talks between N. Titulescu and Maxim Litvinov, the ministers of
foreign affairs of the two states, ended with the signing of a protocol at the
Conference of Montreux (July 1936), which is at the basis of the romanian-
soviet non-agression pact.
The postponing of the signing of this pact for the 1936 fall, the
removal of N. Titulescu from his position as the minister of foreign affairs,
as a result of the pressures done by some right oriented circles in the
country and abroad (29th of August 1936), made its accomplishment
impossible. Romania condemned all the aggression acts of the Axis
(Germany, Italy, Japan), that culminated in the Műnich compromise (29th-
30th of September 1938) and the annexation of the entire Czechoslovakia
(March 1939). The tripartite negotiations between the Soviets, the English
and the French in the summer of 1939 failed. The Soviet Union signed a
non-aggression pact with Germany (23rd of August 1939), known as the
Ribbentrop-Molotov Pact of partition of the dominance circles in Eastern
Europe. The fate of Basarabia was already sealed.
As the Second World War broke with the German aggression over
Poland (September 1939) and several western states (April-June 1940), the
U.S.S.R would directly show its intention to annex Basarabia. Following the
two ultimate from 27th of June 1940 and the forced agreement of the Royal
Council of king Carol the IInd, Basarabia joined Bucovina and the Herţa
county in being annexed by the U.S.S.R.
The drama of Basarabia led the way to new territorial losses
demanded by Hungary and Bulgaria, which marked the decay of Greater
Romania.

Profesoară, Liceul Pedagogic, Bârlad, preşedinta Filialei Bârlad a Societăţii de Ştiinţe
Istorice din România

112
 Keywords: The romanian-soviet relations (1918-1940), N. Titulescu,
Maxim Litvinov Conference of Montreux (July 1936), Műnich compromise
(29th-30th of September 1938), the Ribbentrop-Molotov Pact, ultimate from
27th of June 1940, Basarabia, Bucovina, annexed

Primul Război Mondial şi Tratatele de Pace de la Paris (1919-1920) au

modificat raportul antebelic al politicii echilibrului de forţe şi au impus o
„Nouă Ordine” bazată pe principiul naţionalităţilor mai bine reprezentat,
democraţie, securitate colectivă şi autodeterminare1.
În toată perioada interbelică Uniunea Sovietică îşi va menţine poziţia
revizionistă, alături de Germania, Ungaria şi Bulgaria. Tratatul de la Rapallo
(1922) cu Germania, reînnoit în 1926 şi în 1931, acest punct de vedere
comun al diplomaţiei lor, dovedindu-se avantajos pentru ambele părţi pe
plan economic (resursele naturale sovietice) şi militar (experienţa logistică
şi militară germană), şi, în acelaşi timp, o tactică utilă pentru descurajarea
democraţiilor occidentale, fidele sistemului de la Versailles.
Relaţiile diplomatice româno-sovietice s-au întrerupt în contextul
proclamării independenţei Basarabiei (24 ianuarie / 6 februarie 1918) şi apoi
a Unirii cu România, în conformitate cu Hotărârea Sfatului Ţării de la
Chişinău (27 martie/9 aprilie 1918), act nerecunoscut de Rusia Sovietică pe
tot parcursul perioadei interbelice2. Prin Decretul regal nr. 842 din

1
Franţa şi Marea Britanie au rămas garantele sistemului versaillez, mai ales după retragerea
Statele Unite ale Americii din „afacerile europene”, şi puternica contestare din partea
Germaniei, principala putere înfrântă ce trebuia să suporte consecinţele acestor tratate de
pace, căreia i s-a alăturat şi Rusia bolşevică, unde avuseseră loc două revoluţii (februarie şi
octombrie 1917) şi un distrugător şi sângeros război civil. Liderii sovietici, în frunte cu V. I.
Lenin, au lansat conceptul de „revoluţie mondială” şi teza „comunismului de război”
susţinând incompatibilitatea dintre un stat comunist şi statele capitaliste, imperialiste. Lev
Troţki, primul ministru sovietic al Afacerilor Străine, se considera dator să se implice prin
toate mijloacele pentru discreditarea capitalismului în general şi a sistemului conceput la
Versailles în special (Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, Editura ALL, 2002, p. 226).
2
La 13/26 ianuarie 1918 Consiliul Comisarilor Poporului a hotărât ruperea relaţiilor diplo-
matice cu România. Anterior, la chemarea Sfatului Ţării, unităţi militare româneşti intraseră
în Basarabia la 6/19 ianuarie 1918. La 8/21 februarie 1918, generalul Al. Averescu, şeful
noului Guvern, însărcina telegrafic pe generalul Coandă şi comunice comandantului suprem
rusesc, pe lângă care era acreditat, că „scopul trimiterii trupelor române este exclusiv acela
de a garanta securitatea depozitelor militare ce avem în Basarabia şi sunt destinate trupelor
române, ca şi trupelor ruseşti care se aflau încă în România şi de a asigura în acelaşi timp
circulaţia normală pe toate căile ferate din Basarabia” (Al. Cretzianu, Politica de pace faţă

113
22 aprilie 1918, regele a promulgat actul Unirii. Situaţia tensionată era
determinată şi de numeroasele incidente de la noua graniţă3, presiuni ale
diplomaţiei sovietice către guvernul român pentru evacuarea Basarabiei,
situaţie asemănătoare şi în Bucovina din partea autorităţilor ucrainiene, care
refuzau recunoaşterea Hotărârii Congresului General de la Cernăuţi din
15/28 noiembrie 1918, consfinţită prin Decretul-lege din 18/30 decembrie
1918. Acţiunile antiromâneşti au continuat şi după 1920, când unirea
Basarabiei cu România a fost recunoscută printr-un tratat semnat de Franţa,
Marea Britanie, Italia şi Japonia. Legislaţia română adoptată după război a
recunoscut tuturor cetăţenilor din teritoriile unite „fără deosebire de
naţionalitate, deplinătatea drepturilor lor politice şi civile”4.
În politica externă, obiectivul fundamental a fost după 1918, menţi-
nerea şi consolidarea independenţei naţionale, stabilirea şi dezvoltarea unor
relaţii de colaborare cu toate statele, realizarea unui sistem de alianţe
politico-diplomatice (Mica Înţelegere – 1921, Înţelegerea Balcanică – 1934)
menit să asigure integritatea teritorială, statu-quo-ul, combaterea tendinţelor
revizioniste, aderarea la pacte iniţiate de Societatea Naţiunilor pentru
menţinerea reglementărilor de la Versailles (Protocolul de la Geneva – 1924,
Pactul Briand – Kellogg – 1928, Convenţia pentru definirea agresiunii de
la Londra – 1933; Pactul de neagresiune şi conciliaţiune de la Rio de
Janeiro – 1933). Dar, toate eforturile depuse de guvernele României de a
asigura inviolabilitatea noilor frontiere ale ţării, s-au dovedit până la urmă
lipsite de succes.
Uniunea Sovietică a fost singurul stat învecinat României care a refuzat
să recunoască, chiar şi formal, graniţa comună, fapt care a determinat o stare

de Uniunea Sovietică, în Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, Editura Moldova,
1991, p. 52; vezi şi Ioan Scurtu, Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1994, Bucureşti,
Editura Tempus, 1994, p. 118).
3
Note diplomatice adresate guvernului român din 15 februarie, 16 martie, 12 aprilie şi
5 mai 1919 solicitau retragerea armatei române din Bucovina. Afişele lipite de bande de
provocatori comunişti şi lozincile strigate aveau mesajul: „Jos România Mare!” (vezi Ion
Nistor, Istoria Basarabiei, ediţie şi studiu biobibliografic de Stelian Neagoe, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1991, p. 27-60).
4
Dacă, în general, guvernul român a arătat toleranţă şi înţelegere, concretizată în luarea
unor măsuri imediate (şcoli, publicaţii, instituţii de cultură, înfiinţarea unor partide politice,
libertatea religioasă), unii minoritari din teritoriile noi şi-au exprimat suspiciunea şi chiar
ostilitatea faţă de Marea Unire (unguri, bulgari, ruşi, ucrainieni, ruteni). Constituţia
democratică a României din 1923, prin articolul 7 prevedea drepturi egale între români şi
minorităţi (Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, Viaţa politică în România (1918-1921), ediţia
a II-a, Bucureşti, Editura Politică, 1976, p. 43).

114
de tensiune permanentă în relaţiile lor diplomatice. Litigiul teritorial privind
Basarabia, problema tezaurului României transferat în Rusia în timpul
primului război mondial, activităţile comuniste antiromâneşti au constituit
câţiva din factorii acestor adversităţi politico-militare româno-sovietice.
Contacte oficiale şi neoficiale, directe şi indirecte, la diferite niveluri au
existat, imediat după război, dar toate s-au izbit de refuzul Moscovei privind
recunoaşterea graniţei pe Nistru, condiţie indispensabilă pentru guvernul
român pentru iniţierea unor tratative bilaterale serioase. Neintervenţia
României în războiul civil nu a trecut neobservată de Rusia Sovietică şi de
diplomaţia europeană5 şi astfel primele contacte au avut loc pe parcursul
anului 1920, între Dumitru N. Ciotori şi Maxim Litvinov, adjunctul
comisarului pentru Afacerile Externe al Rusiei Sovietice (februarie – martie)
la Copenhaga şi ulterior, între Gh. V. Cicerin, şeful diplomaţiei sovietice şi
Al. Vaida Voevod, primul-ministru al României6. Succesorul său, generalul
Al. Averescu, declara într-o telegramă adresată lui Cicerin, în octombrie
1920, că „guvernul român n-a încetat să dorească restabilirea unor bune
relaţiuni cu Rusia, cât mai curând şi pe baze cât mai durabile”7.
Un eveniment deosebit pentru statu-quo-ul românesc l-a constituit
Hotărârea Consiliului Suprem reunit la Londra (3 martie 1920) şi Paris
(28 octombrie 1920) de recunoaştere de către Marile Puteri învingătoare a
Unirii Basarabiei cu România, act neacceptat oficial de diplomaţia sovietică
(1 noiembrie 1920). Ministrul de Externe român telegrafia omologului său
sovietic, la 10 noiembrie 1920: „Unirea Basarabiei cu România este o
chestiune definitiv închisă şi guvernul român nu o mai poate pune în

5
Diplomatul francez Saint Aulaire scria: „În problema trecerii Nistrului de către trupele
sale pentru a îndepărta pericolul bolşevic de la frontieră, România nu se gândeşte în nici un
fel” (Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru,
Bucureşti, Editura Academiei de Înalte studii militare, 1992, p. 43; vezi şi Ioan Scurtu,
Gheorghe Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, Editura Paideia,
1999, p. 593-663.
6
La 24 februarie 1920, Cicerin telegrafiase lui Vaida-Voevod cu propunerea de a începe
negocieri, fiind convins că „ toate diferendele între cele două ţări pot fi aplanate pe calea
unor tratative paşnice şi toate chestiunile teritoriale pot fi rezolvate de comun acord”. La
3 martie 1920, Vaida-Voevod răspunde favorabil pentru începerea negocierilor. De fapt
discuţiile secrete debutaseră la Copenhaga între D. Ciotori şi M. Litvinov, care declarase că
Rusia Sovietică va recunoaşte unirea Basarabiei cu România la o viitoare întâlnire.
Proiectata conferinţă româno-sovietică a fost întârziată de o neînţelegere cu privire la locul
de desfăşurare (Varşovia sau Harkov), iar apoi de o remaniere guvernamentală
(Al. Cretzianu, Politica de pace a României faţă de Uniunea Sovietică, în Gh. Buzatu,
România cu şi fără Antonescu, Iaşi, Editura Moldova, 1991, p. 53 şi urm.).
7
Ibidem, p. 54.

115
discuţiune. Chestiunile secundare ridicate de orice schimbare de suvera-
nitate şi care au fost rezolvate în principiu de zisa Convenţiune, sunt
singurele care mai rămân a fi precizate între România şi Rusia”8.
La Varşovia a avut loc prima conferinţă oficială româno-sovietică
(22 septembrie-25 octombrie 1921) care-şi propunea stabilirea preliminară a
programului unei viitoare întâlniri, dar după şase runde de convorbiri nu s-a
ajuns la o platformă comună9.
Ion I.C. Brătianu a solicitat guvernului sovietic printr-un memoriu, în
cadrul Conferinţei de la Geneva (2 mai 1922), restituirea tezaurului,
angajându-se la o politică de neintervenţie faţă de Uniunea Sovietică, şi la
disponibilitatea de a încheia un pact de neagresiune (17 mai 1922). La
iniţiativa lui Maxim Litvinov de reunire a unei Conferinţe de dezarmare a
statelor limitrofe Rusiei Sovietice, la Haga, I. Gh. Duca răspundea favorabil:
„România nu are nici o intenţie de agresiune, şi în ceea ce priveşte în mod
special Rusia, delegaţia română de la Geneva s-a pronunţat în favoarea
unui pact de neagresiune perpetuă”10.
În octombrie 1922, Brătianu relua subiectul într-o conversaţie cu
Mareşalul Foch şi exprima dorinţa României „de a şti mai întâi pe care
frontieră trebuie să dezarmeze”11. În noiembrie apăreau zvonuri despre o
invazie sovietică în Basarabia, fapt dezminţit în decembrie 1922, la Paris, de
către Edouard Herriot într-o convorbire cu Victor Antonescu, dar care
sugera abordarea pe etape „până la recunoaşterea regimului bolşevic”12. La
19 decembrie 1922, la Lausanne, C. Diamandy a avut o scurtă întrevedere
neoficială cu Cicerin, cu care ocazie sugera un troc: recunoaşterea Unirii
Basarabiei contra tezaurului şi acceptarea pactului de neagresiune. Starea de
spirit a cabinetului de la Bucureşti şi a opiniei publice era, în continuare,
neîncrezătoare faţă de intenţiile Uniunii Sovietice.
În mai 1923, guvernul român a acceptat iniţierea de tratative cu URSS
pentru normalizarea relaţiilor comerciale, dar abia în noiembrie, la Tiraspol,

8
Ibidem.
9
Delegatul sovietic Karakhan „lăsase să se înţeleagă că guvernul său ar fi gata să
recunoască unirea Basarabiei în schimbul unor compensaţii (tezaurul român de la Moscova,
stipulaţiuni privitoare la drepturile minorităţilor etc.), dar, conform instrucţiunilor sale,
Filality delegatul român nu a acceptat menţinerea chestiunii frontierii româno-sovietice pe
ordinea de zi a Conferinţei (ibidem).
10
Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (AMAE), fond 71, Bulgaria. Relaţii cu România,
vol. 69, f. 27.
11
Ibidem.
12
Ibidem, f. 29.

116
a fost semnat un acord bilateral privind prevenirea şi soluţionarea
conflictelor de la frontiera nistreană. La Conferinţa Micii Înţelegeri de la
Belgrad (ianuarie 1924) au fost evocate „problema rusească” şi contactele
româno-sovietice privind deschiderea unor negocieri oficiale, vizând norma-
lizarea relaţiilor politice. După mai multe discuţii controversate desfăşurate
la Salzburg şi Odessa, s-a convenit locul viitoarei Consfătuiri româno-
sovietice: Viena. După cinci runde de negocieri Conferinţa de la Viena
(27 martie-2 aprilie 1924) s-a încheiat fără nici un rezultat13. Tentative de
reglementare a relaţiile cu Uniunea Sovietică au avut loc cu ocazia aderării
la Protocolul de la Moscova (1929)14 şi a discuţiilor de la Riga (1932).
Reluarea relaţiilor diplomatice dintre România şi Uniunea Sovietică
(9 iulie 1934) trebuie considerată un succes diplomatic, mai ales că în textul
scrisorilor schimbate între cei doi miniştri de externe, N. Titulescu şi
M. Litvinov se spunea: „Guvernele ţărilor noastre îşi garantează mutual
deplinul şi întregul respect al suveranităţii fiecăruia dintre statele
noastre”15. Admiterea Uniunii Sovietice în Societatea Naţiunilor în acelaşi an
a corespuns cu o nouă etapă în care intraseră relaţiile internaţionale, politica
de înarmare a Germaniei şi Italiei stârnind multă îngrijorare. Nicolae
Titulescu a reluat convorbirile în vederea semnării unui pact de asistenţă
mutuală16. După tatonările de la Geneva (septembrie 1935), Nicolae Titulescu
a ales prilejul oferit de Conferinţa de la Montreux (iunie-iulie 1936) pentru
semnarea unui astfel de document de o mare valoare geopolitică17.
Titulescu dorea ca pactul de asistenţă mutuală să se semneze imediat,
dar ministrul de externe sovietic, la indicaţia Kremlinului, a amânat

13
Partea sovietică vorbea despre organizarea unui plebiscit în Basarabia, lucru cu care
delegaţia română nu putea fi de acord. Poziţia antiromânească a reieşit mai bine cu ocazia
numeroaselor incidente de la graniţa de pe Nistru, care au culminat cu Afacerea Tatar
Bunar (septembrie 1924). Toate acţiunile întreprinse în deceniul al treilea de guvernele
româneşti de a restabili relaţiile cu Uniunea Sovietică s-au dovedit zadarnice, mărul
discordiei rămânând Basarabia (ibidem).
14
Eliza Campus, Mica Înţelegere, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997, p. 146-147.
15
Al. Cretzianu, op. cit, p. 56-57.
16
Întrevăzând o apropiere mai serioasă între Germania şi U. R. S. S, Titulescu atrăgea
atenţia că „Pactul cu România va trebui făcut la timpul potrivit; altminteri, apropierea ruso-
germană va avea loc fără noi şi împotriva noastră... Apropierea ruso-germană trebuie, prin
urmare să ne găsească deja aliaţi cu U.R.S.S” (Nicolae Titulescu, Politica externă a
României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 131). În iulie 1935, regele Carol al II-lea
şi guvernul Tătărescu îi acordau depline împuterniciri pentru a negocia un pact de asistenţă
mutuală cu Uniunea Sovietică (ibidem).
17
Keith Hitchins, România.1966-1947, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p. 463 şi urm.

117
oficializarea sa pentru toamna aceluiaşi an, cu ocazia Adunării Societăţii
Naţiunilor de la Geneva. Politica externă promovată de Nicolae Titulescu de
apropiere de Uniunea Sovietică a stârnit reacţii puternice, pe plan intern, în
tabăra adversarilor săi politici18, cât şi pe plan extern, în rândul statelor
revizioniste, ducând la înăsprirea relaţiilor cu cel de-al III-lea Reich şi Italia
fascistă.
La 29 august 1936, Nicolae Titulescu, diplomatul de care era legată
întreaga politică externă românească pusă în slujba securităţii colective sub
egida Societăţii Naţiunilor, a fost demis din funcţia de ministru de externe,
ceea ce pentru unii reprezenta „o dovadă de realism politic”, şi înlocuit cu
Victor Antonescu19. Această „reorientare” nu modifica postulatele de bază,
un rol deosebit revenindu-i regelui Carol al II-lea, iar după instaurarea
regimului autoritar, lui Armand Călinescu şi Grigore Gafencu.
Conjunctura internaţională deosebit de tensionată a anilor 1938-1939,
a determinat prudenţă din partea Kremlinului, care promova un joc
diplomatic dublu: purta discuţii şi cu anglo-francezii şi cu germanii, ultimii
oferind tehnologie modernă militară, pe de o parte, şi soluţionarea reven-
dicărilor teritoriale ruseşti pierdute în urma Primului Război Mondial.
Vizitele întreprinse de regele Carol al II-lea, în iunie 1937 şi noiembrie
1938, în capitalele occidentale viza obţinerea unor garanţii colective de
securitate din partea Franţei şi Marii Britanii20. Promisiunile vagi din partea
celor două mari democraţii europene, au determinat pe monarhul român să
poposească şi la Berlin, în încercarea disperată de a obţine un sprijin din
partea Reich-ului faţă de pretenţiile teritoriale sovietice şi ungare21.

18
Într-o scrisoare din 14 iulie 1936, adresată de Octavian Goga, liderul Partidului Naţional
Creştin, regelui Carol al II-lea, se atrăgea atenţia asupra unei eventuale schimbări a
ministrului de externe şi o revizuire a politicii externe româneşti: „... Necontestat că nu
Titulescu este chemat să ducă la bun sfârşit o astfel de însărcinare. El, pe drept sau pe
nedrept, reprezintă astăzi noţiunea unei lipse de credit desăvârşite” (Arhivele Naţionale
Istorice Centrale, fond Casa Regală, dosar 7/1936, f. 9).
19
Gh. Buzatu, Titulescu şi strategia păcii, Iaşi, Editura Junimea, 1982, p. 257-304.
20
În cadrul vizitei întreprinse de Carol al II-lea, în iunie 1937, şi a convorbirilor avute cu
regele Marii Britanii, cu primul ministru N. Chamberlaine şi cu A. Eden, s-a atras din nou
atenţia asupra pericolului unei alianţe ruso-germane (Valeriu F. Dobrinescu, Diplomaţia
României. Titulescu şi Marea Britanie, Iaşi, Editura Moldova, 1994, p. 42). Carol al II-lea a
revenit în Marea Britanie pentru o nouă vizită în noiembrie 1938 (Keith Hitchins, op. cit.,
p. 469).
21
Aceste speranţe s-au dovedit deşarte, ba mai mult primul-ministru Chamberlain i-a
sugerat că „forţele naturale i-ar putea da Germaniei o preponderenţă în economia Europei
de Sud-Est” (Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile
româno-germane 1938-1944, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 60).

118
 Intrarea trupelor germane în 15 martie 1939 în Cehoslovacia şi
destrămarea acestui stat22, a însemnat sfârşitul Micii Înţelegeri, şi creşterea
factorilor de risc asumaţi de statele mici din centrul şi sud-estul Europei,
printre care şi România. În condiţiile lipsei unor garanţii din partea
democraţiilor occidentale şi a presiunilor germane, România a fost silită să
semneze un acord economic cu Germania, la 23 martie 193923. Din
primăvara anului 1939 şi până la încheierea pactului sovieto-german din 23
august 1939, România s-a aflat sub presiunea crescândă a Germaniei care îi
cerea să extindă legăturile economice între cele două ţări şi să evite
angrenarea în orice bloc de securitate, care să-i fie ostil24. Convorbirile
economice româno-germane, din martie 1939, şi demersul întreprins de
V. V. Tilea, ministru plenipotenţiar român la Londra, pe lângă Foreign
Office a reţinut atenţia diplomaţiei şi presei sovietice25.
Garanţiile unilaterale anglo-franceze acordate României şi Greciei, la
13 aprilie 1939, au avut o reală semnificaţie morală, dar întrucât nu erau
însoţite de o susţinere militară concretă, ele au rămas lipsite de orice valoare
practică26. Eforturile ministrului de externe Gafencu ca marile puteri să
respecte statu-quo-ul românesc şi balcanic s-au dovedit zadarnice27.

22
Aurică Simion, Agresiunile naziste din Europa în anii 1938-1939, Bucureşti, Editura
Eminescu, 1983, p. 69.
23
Dinu C. Giurescu, Istoria ilustrată a Românilor, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1981,
p. 512.
24
Keith Hitchins, op. cit., p. 470.
25
La 16 martie 1939, V.V. Tilea l-a informat pe P. H. Nicholas şeful Departamentului Sud-
Est din Foreign Office, despre o comunicare neoficială primită de la ambasadorul sovietic,
Ivan Maiski, potrivit căreia dacă „Germania ar încerca vreodată să creeze dificultăţi
României prin Ungaria, Rusia ar acorda ajutor României atât cât îi stă în putinţă”.
Ministrul român de la Moscova a dezminţit, câteva zile mai târziu (20 martie 1939), ştirea
ultimatului german şi a mobilizării armatei române şi a cerut ca aceste informaţii să fie
comunicate lui Maxim Litvinov. Corespondentul Agenţiei TASS de la Londra explica
negaţia Bucureştiului ca o manevră menită să permită Germaniei „a da înapoi” (AMAE,
fond 71, Anglia, dosar 40/1938-1939, f. 176-177; telegrama nr. 778, de la Moscova,
20 martie 1939, semnată Dianu).
26
La Moscova, Litvinov a aprobat garanţia anglo-franceză, dar a exprimat rezerve
referitoare la atitudinea Varşoviei, în condiţiile în care, iniţial, britanicii condiţionaseră
acordarea acestor garanţii de extinderea alianţei româno-polone (idem, fond 71 România,
vol. 503/1939, f. 99).
27
Grigore Gafencu, Însemnări politice, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991. Hitler
declarase lui Gr. Gafencu, ministrul de externe, la Berlin „că nu are nimic de zis împotriva
unor garanţii franco-britanice, dar că poziţiunea s-ar schimba dacă aceasta garanţie ar fi
legată de asistenţa rusească” (Al. Cretzianu, op. cit, p. 59-60).

119
 În raport cu evoluţia relaţiilor internaţionale, România, în baza
principiilor de drept internaţional îşi propunea să continue faţă de Uniunea
Sovietică, politica sa de bună vecinătate, defensivă28, fapt exprimat şi la
8 mai 1939, de către Grigore Gafencu în discuţia la Bucureşti cu Potemkin,
adjunctul comisarului poporului pentru afacerile externe29.
Întrucât tratativele tripartite anglo-franco-sovietice băteau pasul pe loc,
diplomaţia sovietică era gata de semnarea pactului cu Germania hitleristă. În
urma a două runde de negocieri, purtate de Joachim von Ribbentrop şi
consilierii săi Stalin şi Molotov, au acceptat conţinutul Pactului de
neagresiune. Actul cuprindea două dispoziţii: excluderea războiului între
contractanţi şi intrarea sa imediată în vigoare. Un protocol adiţional privea
delimitarea sferelor de influenţă în Europa de Est. Ribbentrop a solicitat
pentru a-l semna, acceptul Berlinului, personal al lui Hitler. Răspunsul a
sosit la Moscova pe 23 august, orele 23: „Hitler este gata să ţină cont de
tot ceea ce URSS ar dori să fie reglementat prin pact”30.
Pactul de neagresiune sovieto-german, semnat la Kremlin, a fost
publicat, a doua zi în ziarul „Pravda”, fiind semnat de cei doi miniştri de
Externe, Joachim von Ribbentrop şi Viaceslav Molotov. La punctul trei al
actului adiţional al pactului de neagresiune se preciza: „În privinţa sud-
estului Europei partea sovietică atrage atenţia asupra interesului ei în
Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de
acest teritoriu”. Conform punctului patru „Acest protocol va fi considerat
de ambele părţi ca strict secret”31. Guvernul român nu a fost informat,
imediat, de aceste înţelegeri secrete, protocolul adiţional a devenit cunoscut
abia la sfârşitul războiului mondial32. Pactul de neagresiune sovieto-german
a stârnit consternare la Bucureşti şi în toate capitalele europene33. La
25 august 1939, guvernul român a comunicat guvernului polonez că în cazul
unui conflict germano-polonez, România va păstra o strictă neutralitate.

28
Arhivele Ministerului de Război (AMR), fond 5418, dosar 15/1939, f. 2.
29
Ioan Scurtu, Carol al II-lea, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 257.
30
Emilian Bold, Ilie Seftiuc, Pactul Ribbentrop-Molotov, Iaşi, Institutul European, 1998,
p. 144-145.
31
*** România în anii celui de-al Doilea Război Mondial, I, Bucureşti, Editura Militară,
1989, p. 200; Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele lui pentru Basarabia. Culegere de
documente, Chişinău, Editura Universitas, 1991, p. 10.
32
Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol al II-lea..., p. 91.
33
Conform afirmaţiei unui ministru al ambasadei germane de la Londra, transmisă de V. V.
Tilea la Bucureşti, pactul sovieto-german urma să aibă consecinţe asupra României privind
cedarea Transilvanei şi Basarabiei. (AMAE, fond 71, dosar 115, f. 27).

120
 În urma agresiunii militare germane în Polonia (1 septembrie 1939), se
declanşa cel de-al Doilea Război Mondial. La 17 septembrie a urmat invazia
trupelor sovietice şi împărţirea statului polonez conform protocolului
adiţional al Pactului Ribbentrop-Molotov. După invadarea Finlandei de
către U.R.S.S (noiembrie 1939 – martie 1940), războiul se deplasa spre
Nordul şi Vestul Europei. Consiliul de Coroană prezidat de regele Carol al
II-lea, în seara zilei de 6 septembrie 1939, a hotărât publicarea unei
declaraţii privind menţinerea neutralităţii României în războiul declanşat cu
o săptămână în urmă34. După desfiinţarea Poloniei ca stat şi acţiunea furtu-
noasă a Germaniei pe Frontul de Vest, „o asistenţă militară anglo-franceză
în favoarea României devenea „o ipoteză fără o perspectivă de materia-
lizare”35. Opinia publică a fost informată despre „această neutralitate, în
strictele ei limite stabilite prin convenţia de la Haga, cu dorinţa sinceră şi
deseori afirmată de a întreţine bune relaţiuni cu toţi vecinii noştri”36. În
septembrie 1939, România a făcut paşi serioşi în vederea realizării Blocului
Balcanic al Neutrilor, dar drumul a fost, definitiv, blocat. Atitudinea
Uniunii Sovietice faţă de România a devenit rezervată datorită prevederilor
secrete care o vizau prin Pactul Ribbentrop-Molotov.
Diplomaţia Bucureştilor căuta, cu multă discreţie, să afle mai multe
detalii legate de intenţiile Uniunii Sovietice. În acest scop, Ambasada de la
Ankara reprezenta un loc important pentru descifrarea unora din planurile
Moscovei. Din discuţiile avute de ambasadorul de la Ankara, Vasile Stoica,
cu Saracioglu, reiese interesul României pentru îmbunătăţirea raporturilor
cu Uniunea Sovietică. Şeful diplomaţiei turce considera neutralitatea pro-
clamată la Moscova „un cap de fir pe care nu trebuie să-l scăpăm” şi că se
impun eforturi ca Uniunea Sovietică să fie admisă în blocul anglo- francez37.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi ambasadorul englez, Sir Knatchbull-Hugessen,
care ne sfătuia „să întărim acţiunea la Moscova”38. Chiar şi ambasadorul

34
AMAE, fond 71, România, VII. Însemnările lui Grigore Gafencu asupra Consiliului de
Coroană din 6 septembrie 1939 de la Palatul Cotroceni; Ion Mamina, Consilii de Coroană,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 178-186; Carol al II-lea, Însemnări zilnice, II,
Bucureşti, Casa de editură şi presă „ŞANSA” S.R.L., 1996, p. 204-207.
35
Dinu C. Giurescu, România în al Doilea Război Mondial, Bucureşti, ALL Istoric, 1999,
p. 8; vezi şi Gh. Buzatu, România şi Marile Puteri (1939-1947), Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2003.
36
„Universul”, 19 septembrie 1939, p. 1.
37
AMAE, fond 71, România, dosar 115/1939, f. 32-34.
38
Ibidem, f. 34.

121
francez, Massigli, a aprobat argumentele şefului diplomaţiei turce39. Între
9 şi 11 septembrie 1939, Vasile Stoica a avut discuţii cu Trentiev,
ambasadorul sovietic în capitala Turciei, în legătură cu conţinutul pactului
din 23 august 1939, care l-a asigurat că acordul încheiat cu Reich-ul este „un
instrument de pace, nicidecum o alianţă în vederea unei politici de
agresiune” şi explica concentrările de trupe, din URSS prin „eventualele
dificultăţi care se puteau ivi la retragerea polonezilor”40.
Ministrul de Externe român, Grigore Gafencu, transmitea, la 17
septembrie 1939, ambasadorului român la Moscova, Nicolae Dianu, că
„suntem dornici a consolida acordurile noastre de bună vecinătate” şi îl
ruga să comunice oficialităţilor sovietice că România „ a avut, totdeauna,
grijă să se ţină în afară de conflictul ideologic dintre Germania şi Rusia”,
şi că este gata să încheie „un pact de neagresiune cu Moscova”41.
Ministrul de Externe sovietic, Molotov, în cursul unor discuţii, la
Moscova, cu Nicolae Dianu, i-a exprimat „aprehensiunea lui faţă de numă-
rul mare de avioane poloneze adăpostite în România”, şi de staţionarea
„statului major polonez, împreună cu trupe şi 500 de avioane”, fapt care l-a
determinat să întrebe retoric: „Oare se întâmplă ceva neprevăzut pentru
U.R.S.S. ?”42. Explicaţiile diplomatului român nu au reuşit să-l satisfacă pe
interlocutorul sovietic. Dorinţa Bucureştilor de a strânge „tot mai mult
relaţiile de bună vecinătate şi de amiciţie cu U.R.S.S.”, pe baza direcţiilor
externe – „o politică pacifistă şi de strictă neutralitate” – a fost din nou
exprimată cu ocazie audienţei de prezentare la Molotov, a noului ministru
Davidescu la Moscova43.
Mareşalul Voroşilov într-o discuţie cu generalul Pallasse i-a spus că
Uniunea Sovietică „nu are nimic să ceară României”44. La 14 octombrie 1939,
cu prilejul unei audienţe a lui Gh. Davidescu la Kalinin, preşedintele
Sovietului Suprem al U.R.S.S., acesta a accentuat că Moscova „doreşte, nu
numai să păstreze bune relaţiuni de vecinătate cu Ţara Românească, dar să
le şi dezvolte cât mai mult”, şi că în viitor „preocupările ei, în direcţiunea
statelor balcanice va putea lua o formă mai insistentă”. În acelaşi raport trimis
ministerului de resort la Bucureşti, Davidescu informa că von Ribbentrop îi

39
Ibidem.
40
Ibidem, dosar 115, f. 394-396.
41
Idem, fond 71, România, dosar 7/1939, f. 204.
42
Idem, fond 71, URSS, dosar 89/1939, f. 200.
43
ANC, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 269/1939, f. 76.
44
Ibidem, f. 79-80.

122
spusese ambasadorului Italiei la Moscova, Rosso, la 28 septembrie 1939, că
Uniunea Sovietică „nu va întreprinde nimic ce ar putea atinge direct
interesele României”45. Rapoartele agenţiilor diplomatice româneşti din
unele state nordice erau mai tranşante: Uniunea Sovietică aştepta ca Reich-ul
să se angajeze într-o ofensivă puternică pe Frontul de Vest „pentru a trece
la o a doua etapă de revendicări faţă de ţările ce se găsesc în spaţiul ei
vital” 46.
La sfârşitul lunii octombrie 1939, corespondentul agenţiei Associeted
Press de la Budapesta informa oficialităţile de la Washington că „orice
acţiune din partea Rusiei, pentru ocuparea Basarabiei, va găsi România
lipsită de asistenţă sau ajutor” şi sugera ca Ungaria să intre în Transilvania
„pentru a opri pe ruşi în Carpaţi”47. Presa argentiniană sublinia, la
26 octombrie 1939, că acţiunea sovietică este „probabilă şi iminentă” şi că
„ea va fi urmată de o agresiune bulgară în Dobrogea şi de una ungară în
Transilvania”, situaţie disperată în care România, „ar fi obligată să lupte
singură, neputând conta pe ajutorul Turciei, nici pe al Angliei sau
Franţei”48.
În acest timp oficialii politici şi diplomatici asigurau, în continuare,
guvernul român că nu trebuie să ne facem griji faţă de „elanul” rusesc, şi că,
pentru România, „nu este nici o primejdie”49. Convorbirile oficiale purtate la
Moscova de şeful delegaţiei de la Ankara, Saracioglu, ca mandatar al
Înţelegerii Balcanice, cu reprezentanţii diplomaţiei sovietice privind „un
acord care să garanteze statu-quo-ul în Balcani, Marea Neagră şi
Mediterana Orientală” au întâmpinat rezistenţă, în schimb au apărut pe
masa dezbaterilor alte probleme privind „chestiunea strâmtorilor şi clauza
germană”, „chestiunea bulgară” ş.a. Reîntors în ţară, Saracioglu îi comunica,
la 24 octombrie 1939, lui Vasile Stoica, că a constatat la Moscova, „simpatii
pentru Bulgaria şi tendinţa de a-i sprijini revendicările”50 şi că Uniunea
Sovietică ar dori să conteze pe neutralitatea Turciei, faţă de Sofia, „în orice
împrejurări”51. La 28 octombrie 1939, după consultarea lui Grigore Gafencu

45
Ibidem, f. 100.
46
Ibidem, f. 15.
47
Ibidem, f. 113.
48
Ibidem, f. 116.
49
Aprecierile lui Schnurre, preşedintele Comisiei Economice Germane, relatate de amba-
sadorul român la Moscova, Gheorghe Davidescu (ibidem).
50
AMAE, fond 71, URSS, dosar 90/1940, f. 25.
51
Ibidem, dosar 89/1940, f. 120.

123
cu ambasadorii români din capitalele statelor Înţelegerii Balcanice, s-a
prezentat proiectul de constituire a „blocului de state neutre în sud-estul
european”52, proiect abandonat două luni mai târziu ca urmare a atitudinii
adoptate de Marile Puteri, şi mai ales opoziţia Germaniei, Italiei şi Uniunii
Sovietice53.
Ratificarea tratatului sovieto-german de către Prezidiul Sovietului
Suprem, la 28 octombrie 1939 precum şi al protocolului adiţional la
4 octombrie 1939, au fost grăbite de eşecul negocierilor cu Turcia. La
1 noiembrie 1939, V. Molotov declara că „vechile noţiuni de agresiune şi
agresor sunt inaplicabile în noua situaţie internaţională”54. La sfârşitul lunii
decembrie 1939 şi începutul anului 1940, România a desfăşurat o vie
acţiune diplomatică la Roma şi Ankara, în speranţa că va trezi interesul
Italiei şi al Turciei pentru cauza rezistenţei româneşti, la o acţiune sovietică
din ce în ce mai probabilă şi pentru a se îngădui, astfel, funcţionarea
garanţiei britanice. Atacurile în presa sovietică şi conţinutul unor convorbiri
ale diplomaţiei sovietice scoteau tot mai mult în evidenţă intenţiile URSS
faţă de problema revizuirii graniţei de pe Nistru, cu alte cuvinte recuperarea
într-o formă sau alta a Basarabiei. În această situaţie, România a intensificat
eforturile pe lângă cancelariile „democraţiilor occidentale”. La 4 ianuarie
1940, ministrul sovietic la Bucureşti, într-o discuţie avută cu Mihail
Stănescu la sediul Ministerului Afacerilor Străine, şi-a declarat surprinderea”
că anumite personalităţi române şi-au manifestat „îngrijorarea în ce priveşte
intenţiile Moscovei, faţă de noi” şi că această atitudine „se datorează,
exclusiv propagandei declanşate de Londra şi Paris, în scopul de a tulbura
relaţiile româno-sovietice”55. Regele Carol al II-lea nutrea bănuiala că între
Germania şi Soviete există un aranjament scris în ceea ce priveşte
Basarabia, şi în tot cazul, „cert este că nemţii au abandonat această parte a
ţării, URSS-ului”, de aceea considera necesar să sublinieze în cuvântarea
rostită la Chişinău, la 6 ianuarie 1940, că Basarabia este pământ
românesc56.
Gheorghe Davidescu reconfirma lui Molotov, cu ocazia unei audienţe
din 17 ianuarie 1940, intenţiile guvernului român „de a se vedea strângându-se

52
Ibidem, dosar 270/1939, f. 48-49.
53
AMAE, fond Înţelegerea Balcanică, vol. 39, f. 536.
54
Ibidem, f. 126.
55
Ibidem, fond 71, URSS, dosar 89/1940, f. 14.
56
Carol al II-lea, op. cit., 83-85.

124
relaţiile de bună vecinătate”57. Reprezentanta diplomaţiei sovietice la
Stockholm, Kollontay, într-o discuţie cu Haidar, ambasadorul turc, a
adăugat că URSS „nu a renunţat niciodată la Basarabia”58. Ministrul
sovietic la Bruxelles împărtăşea aceeaşi opinie. În urma sondajelor făcute de
Foreign-Office în legătură cu poziţia Germaniei faţă de o posibilă agresiune
sovietică asupra României, a reieşit clar că Reich-ul nu va ajuta România.
La 29 martie, Molotov, în discursul susţinut în Sovietul Suprem,
afirma printre altele că există „o chestiune litigioasă nerezolvată, aceea a
Basarabiei”59, fapt ce a stârnit o mare nelinişte la Bucureşti. Ministrul
român la Roma, Raoul Bossy, a fost vizitat de însărcinatul sovietic al
Afacerilor Străine, Helfant, care considera că, la Bucureşti, „s-a interpretat
greşit”, discursul lui Molotov, deoarece poziţia faţă de Basarabia „nu ar
avea ceva nou”, şi Moscova „nu e în măsură a încheia un pact cu noi sau a
ne da vreo garanţie”60. Un buletin Informativ din 1 aprilie 1940 al
Serviciului Secret, aprecia discursul lui Molotov drept un „avertisment” dat
vecinilor de la sud de a nu se lăsa „atraşi într-o acţiune duşmănoasă faţă de
Soviete”61. Ambasadorul german la Ankara, Franz von Papen îl asigura pe
trimisul român, Vasile Stoica, „nu trebuie să ne temem de nici o agresiune,
sub nici un motiv, cât nu vin Aliaţii în Balcani”62. Ambasadorul sovietic,
Lavrentiev, într-o convorbire cu adjunctul ministrului de externe iugoslav,
comenta că Bulgaria a fost îndrumată „a-şi orândui litigiile cu România pe
calea unei înţelegeri directe”63.
În Directivele pentru Partidul Comunist din România, adoptate la
8 mai 1940 de Comitetul Executiv al Internaţionalei a III-a, se recomanda
acestuia să contribuie la rezolvarea problemei Basarabiei64. La 22 mai,
Grigore Gafencu s-a adresat ministrului german la Bucureşti, Wilhelm
Fabricius, solicitând ajutorul Germaniei în această problemă, dar acesta l-a
sfătuit să reglementeze relaţiile româno-sovietice pe cale paşnică65.

57
AMAE, fond 71, URSS, dosar 89/1940, f. 12 (telegrama nr. 204, de la Moscova,
17 ianuarie 1940, semnată Davidescu.)
58
Ibidem, dosar 89/1940, f. 422 (telegrama nr. 185, 12 martie 1940, de la Stockholm).
59
Ibidem, f. 406 (telegrama 452, 30 martie 1940, de la Moscova, semnată de Davidescu).
60
Ibidem, f. 140; vezi şi Mihai Pelin, Diplomaţie de război: România-Italia, 1939-1945,
Bucureşti, Editura Elion, 2005.
61
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale (AMR), fond 5417, dosar 2b/1940, poziţia 902,
f. 753.
62
AMAE, fond 71, URSS, dosar 90/1940, filele 117-118.
63
Idem, dosar 89/1940, f. 434.
64
ANC, Arhiva C.C. al PCR, fond 1, inv.8, dosar 167, f. 15-20.
65
Andreas Hillgruber, Hitler, regele Carol şi mareşalul Antonescu, p. 105.

125
Blitzkreg-ul („războiul fulger”), făcuse din Führer în mai puţin de 18 luni,
stăpânul Europei, cu excepţia Marii Britanii aflată sub asediu. Garanţiile
franco-britanice deveneau astfel inoperante şi România se grăbea să
schimbe orientarea politicii sale externe spre Germania şi aliaţii din Axă66.
Schimbarea liniei politice nu a salvat România de agresivitatea
nedisimulată a Uniunii Sovietice şi a Ungariei. Pe data de 23 iunie 1940,
Viaceslav Molotov îl anunţa pe ambasadorul german la Moscova,
Schulenburg, că: „Soluţionarea chestiunii Basarabiei nu mai suferă nici o
amânare. Guvernul sovietic... intenţionează să folosească forţa în cazul în
care guvernul român va respinge acordul paşnic”67. Acestei pretenţii,
Molotov adăugă şi Bucovina, cerere care i-a luat prin surprindere şi i-a
nemulţumit pe germani, deoarece se încălcau prevederile articolului 3 al
protocolului adiţional al Pactului Ribbentrop-Molotov.
Ribbentrop a prezentat pe 25 iunie URSS-ului răspunsul german:
„1. Germania rămâne fidelă acordurilor de la Moscova. De aceea ea nu
manifestă nici un interes faţă de chestiunea Basarabiei. 2. Pretenţiile
guvernului sovietic în ceea ce priveşte Bucovina constituie ceva nou.
Bucovina a fost o provincie a Coroanei austriece şi este dens populată de
nemţi. 3. În alte regiuni ale României, Germania are interese economice
foarte importante. Aceste interese includ câmpiile petroliere şi pământurile
agricole. De aceea, Germania... este extrem de cointeresată ca aceste
teritorii să nu devină un teatru al acţiunilor militare”68.
Pe 26 iunie, Molotov anunţa reprezentantul Reich-ului la Moscova că
se va face un compromis privind Bucovina: „hotarul... să treacă din cel mai
sudic punct al Ucrainei apusene sovietice, de lângă muntele Kniatosa spre
est de-a lungul râului Suceava şi apoi mai spre nord-est de Herţa pe
Prut”69. În felul acesta sovieticii obţineau legătura feroviară directă din
66
Primul pas l-a constituit semnarea la Bucureşti, la 27 mai 1940, a unui acord economic în
domeniul petrolier (Olwaffen Pakt), exporturile de ţiţei fiind îndreptate prioritar spre
Germania. În cadrul audienţei lărgite a membrilor Consiliului de Miniştri, din 28 mai 1940,
Carol al II-lea a recomandat promovarea unei politici externe de „adaptare la realităţi”,
adică orientarea spre Germania mai ales (Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări
zilnice, II, 1939-1940, Bucureşti, Casa de editură şi presă ŞANSA SRL, 1996, p. 177).
67
Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, op. cit., p. 25.
68
Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele lui pentru Basarabia, Culegere de documente,
Chişinău, Universitas, 1991, p. 11.
69
Ibidem, p. 16. Ultimatumul rusesc va rămâne unic în istorie în ceea ce priveşte cererea
cedării nordului Bucovinei, pe care o stăpânise circa 150 de ani, Imperiul Habsburgic şi nu
Rusia Ţaristă. Adevărul era că Uniunea Sovietică avea nevoie de Bucovina pentru a stabili
o punte spre Rutenia Carpatică.

126
Basarabia, prin Cernăuţi spre Lvov. Molotov avea acordul Italiei în
problema litigioasă cu România, încă din 20 iunie, în urma discuţiei avute
cu ministrul plenipotenţiar la Moscova, Rosso. Pe 26 iunie, noul ministru de
Externe, Ion Gigurtu, telegrafia lui Davidescu la Moscova să ceară
Kremlinului să-şi definească poziţia şi intenţiile faţă de România. În aceeaşi
zi la orele 22, Molotov convocă pe ministrul român la Moscova, căruia îi
înmânează o notă ultimativă privind cedarea imediată a Basarabiei şi a
Bucovinei de Nord, deşi această cerere contravenea atât dreptului istoric, cât
şi normelor juridice internaţionale70. În notă se preciza: „În anul 1918,
România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la
Uniunea Sovietică o parte a teritoriului ei, Basarabia, călcând prin aceasta
unitatea seculară a Basarabiei, populată în principiu de ucrainieni, cu
Republica Sovietică Ucrainiană... Guvernul sovietic consideră că ches-
tiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic cu chestiunea
transmiterii către URSS a acelei părţi a Bucovinei a cărei populaţie este
legată în marea ei majoritate cu Ucraina Sovietică”71.
Pentru intimidarea guvernanţilor români, la graniţa de pe Nistru
sovieticii masaseră 40 de divizii acompaniate de 14 brigăzi blindate, 30 de
regimente şi 4 divizioane de artilerie grea, sub comanda generalului Jukov,
gata să intervină contra Armatei a 4-a române din Basarabia. Se adăuga şi
puternica propagandă antiromânească în Basarabia, dirijată de Serviciul de
Informaţii sovietic condus de la faţa locului de Lavrenti Beria, încă din 19
iunie 1940, cu ajutorul comuniştilor. La apelurile disperate făcute de
Gheorghe Tătărescu pe lângă guvernele italian, german, şi partenerii din
Înţelegerea Balcanică (Grecia, Turcia, Iugoslavia), s-a răspuns cu prudenţă
şi cu recomandarea acceptării cererilor sovietice, cu excepţia Ankarei care
s-a arătat gata să-şi asume obligaţiile. Ribbentrop a transmis verbal prin
Wilhelm Fabricius, sfatul Germaniei de a accepta pretenţiile sovietice, iar
Mussolini a refuzat chiar să îl primească pe ministrul român în Italia, Raoul
V. Bossy, Galeazzo Ciano lăsându-l să înţeleagă că nu va primi nici un
sprijin din partea ţării sale72.
Fără nici un ajutor din afară, izolată politic într-un context
geostrategic continental răsturnat de victoriile rapide ale germanilor,
România se afla la un punct de răscruce al istoriei sale. În ziua de 27 iunie,

70
I. Scurtu, C. Hlihor, op. cit., p. 25.; Andreas Hillgruber, op. cit., p. 55-57,70-74.
71
Pactul Ribbbentrop-Molotov...., p. 17.
72
Raoul V. Bossy, Amintiri din viaţa diplomatică, II, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999,
p. 250.

127
regele Carol al II-lea a convocat două şedinţe ale Consiliului de Coroană, la
orele 1230 şi 2100 pentru discutarea ultimatumului sovietic. În cadrul primei
şedinţe primul-ministru şi ministrul de externe au făcut cunoscute mem-
brilor Consiliului atât cuprinsul notei ultimative cât şi răspunsurile
membrilor Axei, apoi şeful Statului Major român, generalul Florea Ţenescu
a subliniat riscul României de a fi angajată concomitent pe trei fronturi în
cazul unei rezistenţe armate, ceea ce ar avea consecinţe catastrofale pentru
păstrarea fiinţei naţionale. În cursul dezbaterilor aprinse s-au conturat două
curente de opinie, unul pentru rezistenţă militară, exprimat mai cu seamă de
Nicolae Iorga, şi altul pentru respectarea condiţiilor ultimatumului,
reprezentat de Constantin Argetoianu.
În aceste împrejurări 11 membri ai Consiliului de Coroană au votat
pentru respingerea notei, 10 pentru acceptarea ei, unul s-a abţinut, 5 s-au
pronunţat pentru continuarea discuţiilor73. Încercarea părţii române de a
negocia s-a lovit de refuzul categoric al sovieticilor. În urma celei de-a doua
şedinţe, doar 6, din 26 de participanţi s-au mai pronunţat pentru rezistenţă.
Hotărârea Consiliului de Coroană a fost considerată imprecisă, de aceea
Moscova a expediat o a doua notă ultimativă la Bucureşti, privind evacuarea
teritoriilor în cauză, în decurs de patru zile, notă acceptată de România la
28 iunie 1940, orele 11, cu o oră înaintea expirării ultimatumului: „Guvernul
român pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la
forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit
să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”74.
Guvernul sovietic, prin reprezentanţii săi, generalii Kosloc şi Bodin,
propune ca loc de întâlnire pentru discuţiile de trasare a frontierei, Odessa75.
În noaptea de 27-28 iunie 1940, orele 3, trupele sovietice pătrund în spaţiul
terestru şi aerian al României, înainte ca aceasta să răspundă pozitiv la
cererea sovietică. URSS-ul încălcase astfel Convenţia de la Londra din
1933, constituindu-se în stat agresor. În 24 de ore, armata sovietică a ajuns
la Prut, ocupând principalele oraşe ale Basarabiei. Ţinutul Herţa care nu era

73
Ion Gigurtu, Politica externă a României prezintă o continuitate perfectă în care se vede
precis ţelul urmărit: păstrarea fiinţei statului şi armatei, memoriu din 10 octombrie 1944,
în Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, p. 102-113.
74
Ioan Scurtu, Constantin Mocanu, Doina Smârcea, Documente privind istoria României
între anii 1918-1944, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995, p. 529-530; Ioan
Scurtu, Constantin Hlihor, op. cit., p. 22-23; Valeriu F. Dobrinescu, Bătălia diplomatică
pentru Basarabia (1948-1940), Iaşi, Editura Junimea, 1991, p. 147-149; Al. Cretzianu,
op. cit., p. 62-63.
75
Pactul Ribbentrop-Molotov..., p. 19-20.

128
inclus în nota ultimativă este ocupat, dintr-o eroare. Protestele lui Gheorghe
Davidescu şi ale succesorului său, Grigore Gafencu, rămân fără ecou.
„Notele ultimative sovietice nu numai că au inaugurat ci, pur şi simplu, au
declanşat procesul dezintegrării teritoriale a României Mari. Odată
satisfăcute pretenţiile Moscovei, cine mai putea, într-adevăr, stăvili acţiunile
revizioniste ale Ungariei şi Bulgariei, ambele încurajate de Germania, Italia
şi URSS?”76
România pierduse 50.762 km2 cu 3,9 milioane de locuitori. Pentru a
sparge unitatea teritorială a teritoriilor anexate, sovieticii au încorporat
administrativ nordul Bucovinei, ţinutul Herţa. Nordul şi sudul Basarabiei,
Ucrainei Sovietice, iar restul Basarabiei devine Republica Sovietică
Socialistă Moldovenească, creată la 2 august 1940. Opinia publică româ-
nească a reacţionat puternic, dar fără nici un rezultat. Pe data de 2 iulie, în
comisiile reunite ale Senatului şi Adunării Deputaţilor, Gheorghe Tătărescu
şi Constantin Argetoianu au arătat în discursurile lor că armata română a
fost retrasă din teritoriile cedate Uniunii Sovietice fără a se recunoaşte
legalitatea acţiunii. Ziua de 3 iulie a fost declarată zi de doliu naţional. Deşi
trupele române s-au retras dincoace de Prut până la 3 iulie 1940, ora 12,
ciocnirile violente pe noua graniţă77 au continuat toată luna în curs,
remarcându-se atacul sovietic din 2 iulie 1940 asupra Diviziei 32 infanterie
cu scopul de a distruge podurile de la Oancea şi Giurgiuleşti. Bilanţul
„acestei agresiuni” simulate a fost deosebit de dur78. Sub presiunea necru-
ţătoare a evenimentelor şi aruncată brutal în faţa agresiunii sovietice, pentru
„a-şi salva” existenţa statală, „România începu să ruleze către abisul
alianţei cu Germania”79.
Poziţia geo-strategică a făcut-o să penduleze în alegerea aliaţilor în
ambele războaie mondiale, a recuperat şi pierdut în acelaşi timp!

76
Gh. Buzatu, România. Războiul Mondial din 1939-1945, Iaşi, Centrul de Istorie şi
Civilizaţie Europeană, 1995, p. 12.
77
Al. Cretzianu, op. cit., p. 63-65.
78
România pierdea 50.762 km2 (Basarabia – 44500 km2 şi nordul Bucovinei – 6262 km2),
cu 4.021.086 ha teren agricol (20,5 % din suprafaţa agricolă a ţării); 3.776.309 locuitori
(53,4% – români, 10,34% – ruşi, 15,3% – ruteni şi ucrainieni, 7,27% – evrei, 4,91% – bulgari,
3,31% – germani, 5,12 % – alţii), mii de prizonieri umiliţi şi trataţi în afara oricăror norme
internaţionale; confiscarea unei importante cantităţi de muniţie şi armament: 52704 puşti,
14.196.198 cartuşe pentru puşcă, 60.494 de cartuşe pentru pistol, 54.309 grenade, 289 piese
de artilerie, 79.320 de proiectile etc. (Pactul Ribbentrop-Molotov, p. 40-45).
79
Constantin Vişoianu, Raporturile sovieto-române, 1939-1940, în Gheorghe Buzatu,
România cu şi fără Antonescu, p. 82-90.

129
Agresiunile teritoriale sovietice au fost în final, după înfrângerea forţelor
Axei, trecute la „soldul” istoriei de către Aliaţii învingători, dintre care nu
putea lipsi Imperiul Roşu de la Răsărit. Dramele statelor mici, personaje
secundare în vârtejul istoriei, nu mai prezenta un interes la masa
învingătorilor!!!

130
 RELAŢII MILITARE DE COMANDAMENT
ROMÂNO-SOVIETICE ÎN PERIOADA
23 AUGUST 1944 – 9 MAI 1945

Alesandru DUŢU

Abstract: Romanian-Soviet military command relationships between

August 23, 1944 – May 9, 1945

During the war period Romania fought together with the United
Nations against the Nazi Germany and the Horthy’s Hungary (between
August 23, 1944 – May 9, 1945, on the territories of Romania, Hungary,
Czechoslovakia and Austria), the Romanian-Soviet command and
cooperation relationship have registered numerous positive aspects (which
are largely presented in the Romanian historiography and memoires), but
also some tensioned situations in which the Soviet ally imposed its
conception towards leading the fight, often neglecting, ignoring and
affecting the Romanian interests. Many times, the missions were established
without consulting the Romanian commanders and without having in mind
the operative situation or the fighting capacity of the big unities, often
placing the Romanian commands, especially the superior ones (The General
Staff and the army commands), in an inferior positions and, sometimes,
causing great human loses. However, during the war, the Romanian-Soviet
cooperation was efficient, contributing to the victory of May 1945.

Keywords: Romania, Soviet Union, Allied Control Council (the Soviet

part), Romanian General Staff, Second Ukrainian Front, Romanian-Soviet
military protocol


Prof. univ. dr. la Facultatea de Relaţii Internaţionale, Istorie şi Filozofie a Universităţii
Spiru Haret

131
 Concepţia comandamentelor române şi sovietice privind
cooperarea
Imediat după 23 august 1944, când România a trecut de partea
Naţiunilor Unite, pornind de la cerinţele demnităţii naţionale şi de la
principiile relaţiilor dintre state libere şi independente, guvernul şi Marele
Stat Major român au încercat să creeze cele mai bune condiţii cooperării cu
comandamentele şi trupele sovietice şi pentru îndeplinirea misiunilor
armatei române. Relevantă în acest scop este precizarea făcută de generalul
Gheorghe Mihail în Directiva operativă din 23 august 1944 conform căreia
„atitudinea faţă de trupele Naţiunilor Unite (sovietice) trebuia să fie
„prietenoasă, fără a cădea în servilism”1. În ceea ce priveşte cadrul
cooperării, Înaltul comandament român a dorit de la început ca armata
română să acţioneze sub comandament naţional, într-un sector bine definit.
În conformitate cu această concepţie şi cu conţinutul Proclamaţiei
regale, care cerea ca militarii sovietici să fi primiţi „cu încredere”2,
documentele militare emise în seara zilei de 23 august 1944 şi în perioada
următoare prevedeau încetarea luptelor şi a oricăror acte de agresiune
împotriva forţelor sovietice, dar şi opunerea de rezistenţă în faţa „oricăror
încercări de dezarmare, chiar cu orice sacrificiu”3. La rândul lor, coman-
danţii români sau delegaţii acestora au încercat să stabilească legături cu
comandamentele sovietice, propunând modalităţi de cooperare de luptă
pornind de la situaţia de „partener aliat şi nu de la o situaţie inferioară, care
ar dăuna moralului ofiţerilor şi trupei”4, aşa cum aprecia, la 27 august 1944,
locotenent-colonelul Gheorghe Matei, comandantul Detaşamentului blindat
care acţiona în Carpaţii Orientali5.
În total dezacord cu viziunea românească, sovieticii au adoptat o
atitudine agresivă, în majoritatea situaţiilor, interzicând categoric orice

1
Documente privind istoria militară a poporului român, 23 – 31 august 1944, vol. I,
Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 16 (în continuare se va cita DIMPR).
2
Ibidem, p. 5.
3
Ibidem, p. 39, 44.
4
Arh. M.Ap. N., fond 248, dosar nr. 1957, f. 296.
5
La unele comandamente dislocate în nordul Moldovei (Comandamentul 104 munte,
Regimentul 3 grăniceri, Batalionul 1 din Regimentul 6 grăniceri, regimentul 17 infanterie)
s-a reuşit stabilirea unor relaţii de comandament normale. În multe situaţii însă repre-
zentanţii armatei române au fost arestaţi sau, în cel mai fericit caz, nu au fost luaţi în seamă.
Rezultate nesatisfăcătoare s-au înregistrat şi în tratativele duse de rerezentanţii guvernului
român şi ai Mareleui Stat Major (generalul Eftimiu, ministrul Lucrărilor Publice, generalii
Nicolae Stoenescu, Emanoil Leoveanu, Dumitru Tudose, Romulus Stănescu ş.a.).

132
discuţie cu reprezentanţii armatei române în vederea stabilirii modalităţilor
de cooperare. Ordinele au fost emise de generalul R.I.Malinovski (viitor
mareşal)6 şi de la Moscova, de către însuşi I.V.Stalin şi colaboratorii săi
apropiaţi7, care au cerut trupelor să-şi îndeplinească în continuare misiunile
de luptă. Aşa a fost posibilă drama pe care au trăit-o militarii români pe
frontul din Moldova, dezarmaţi de trupele sovietice, deşi întorseseră armele
şi doreau să lupte pentru eliberarea Transilvaniei, în timp ce în restul ţării
celelalte trupe române eliminau singure, succesiv, prezenţa militară germană
şi făceau posibilă, la 30 august 1944, intrarea trupelor sovietice în Bucureşti,
în formaţie de paradă, cu orchestra în frunte, aşa cum ceruse R.I.Malinovski,
şi nu prin lupte, aşa cum s-a raportat ulterior la Moscova şi cum a fost
prezentată situaţia multă vreme în memorialistică şi istoriografie. Prin
urmare, cele două concepţii, românească şi sovietică, s-au deosebit în mod
radical, deşi obiectivul luptei era acelaşi.

Dezarmarea diviziilor române pe frontul din Moldova

În mod cu totul incredibil şi paradoxal, la scurt timp după trecerea
României de partea Naţiunilor Unite, la 23 august 1944, act care adusese
Uniunii Sovietice imense avantaje strategice, marile unităţi române aflate pe
frontul din Moldova, au fost puse într-o situaţie fără precedent în istoria
războaielor, fiind atacate şi dezarmate de noul aliat deşi încetaseră luptele
împotriva acestuia şi doreau să intre cât mai rapid în luptă pentru eliberarea
părţii de nord-vest a României ocupată de Ungaria în 1940. În afara marilor
unităţi care înregistraseră mari pierderi umane în luptele duse până la
23 august 19448 au fost dezarmate şi alte numeroase mari unităţi şi unităţi
române, care se retrăgeau9.

6
În mod cu totul paradoxal, la scurt timp după trecerea României de partea Naţiunilor
Unite, ganeralul R.I.Malinovski, comandantul Frontului 2 ucrainean, a ordonat trupelor din
subordine, la 24 august orele 16, să nu se acorde atenţie „faţă de nici un act al inamicului”,
să-şi îndeplinească „strict misiunile de luptă”, să „nu primească nici un parlamentar” (sic!)
şi să nu intre „în tratative” (Arhivele Ministerului Apărării al Rusiei, fond 249, dosar
nr. 106, f. 600).
7
La 24 august 1944, la orele 21,15, I.V.Stalin şi mareşalul Timoşenko, semnau ordinul prin
care se cerea: „1. Trupele fronturilor 2 şi 3 ucraineene vor continua misiunile stabilite prin
directivele Cartierului General al Armatei, neluând în seamă nici o declaraţie a românilor
despre încetarea acţiunilor militare”(Ibidem, f. 611).
8
Diviziile 4 munte, 3, 5, 7 infanterie şi comandamentele 101 şi 102 munte.
9
Părţi importante din diviziile 2 şi 15 infanterie, Comandamentul 110 infanterie, în sudul
Basarabiei, precum şi din diviziile 11, 14 infanterie şi 5 cavalerie la nord de Huşi
(24 august 1944), diviziile 1, 4, 6, 8, 13, 20 infanterie, 1 gardă, 1 blindată şi Comandamentul

133
 La intervenţia generalului Radu Gherghe, comandantul Corpului
1 armată, ca trupele române să nu fie dezarmate, comandamentul sovietic a
dispus concentrarea marilor unităţi române în zona Buhuşi, Roman, Bacău
în vederea reorganizării, completării armamentului şi a reluării luptei
împotriva germanilor. În mod surprinzător, câteva zile mai târziu
(2 septembrie 1944) marile unităţi române au fost dezarmate fără nici o
explicaţie, iar personalul îndreptat, într-o atmosferă de „consternare şi
durere” spre lagărele de internare din Uniunea Sovietică. Aceeaşi soartă au
avut-o şi comandanţii şi şefii de state majore, şi cu observaţia că ei au fost
reţinuţi la Bacău şi la Roman.
Numărul militarilor români dezarmaţi oscilează în documentele
româneşti între 60 000 şi 160 000, cifra maximă fiind emisă de Comisia
Română pentru Aplicarea Armistiţiului în ianuarie 1945. Comandamentele
sovietice au recunoscut internarea a circa 26 000-40 000 de militari români.
Indiferent însă câţi au fost, măsura a fost abuzivă şi de neacceptat în
condiţiile în care armata română încetase luptele şi îşi manifestase cu hotă-
râre dorinţa de cooperare cu trupele sovietice10. Intervenţiile autorităţilor
militare şi civile române pentru încetarea acestei situaţii de neconceput nu
au avut nici un rezultat. Mai mult, trupele sovietice au capturat pe frontul
din Moldova şi importante cantităţi de armament (290 tunuri, 222 aruncă-
toare de mine, 146 mitraliere, 659 puşti mitralieră etc.).
Cu toate că nu greşiseră cu nimic, majoritatea comandanţilor români
de pe front au fost puşi în situaţii imposibile şi de neacceptat. În funcţie de
situaţia tactică în care se aflau şi de personalitatea fiecăruia, comandanţii
români au manifestat fermitate în tratativele duse, acolo unde acestea s-au
putut desfăşura, unii dintre ei neezitând să ordone deschiderea focului
pentru a evita dezarmarea şi a putea continua replierea spre zonele ordonate
de Marele Stat Major11.

104 munte din corpurile 1, 5 şi 7 armată (25 august 1944). Dintre marile unităţi încercuite
la vest de Siret nu au fost dezarmate comandamentele 103 şi 104 munte, Brigada 6 artilerie,
Regimentul 7 artilerie grea şi un detaşament din Divizia 1 blindată, care au luptat apoi
alături de trupele sovietice în Carpaţii Orientali.
10
După multe insistenţe din partea reprezentanţilor Marelui Stat Major român s-a reuşit
eliberarea (16 septembrie 1944) doar a 3 generali, 18 ofiţeri (majoritatea din statele majore
ale Corpului 1 armată şi ale diviziilor 13, 20, 4 infanterie şi 1 gardă) şi a 22 de gradaţi şi
soldaţi.
11
Între aceştia s-a aflat generalul Ioan Teodorescu, comandantul Brigăzii 20 infanterie, care
a ordonat Regimentului 91 infanterie, în zorii zilei de 24 august 1944, în momentul în care
sovieticii ocupaseră satul Davideni „să se tragă” şi „să se încerce un contraatac”.

134
 Înainte de transportarea lor în Uniunea Sovietică, militarii români au
fost internaţi în lagăre improvizate în Moldova, unde au stat în condiţii
extrem de grele, majoritatea dormind sub cerul liber12. Unii dintre militarii
români nu au acceptat dezonoarea dezarmării, preferând să se sinucidă. Aşa
a procedat generalul Hugo Schwab, comandantul Corpului 7 armată, care la
24 august 1944, în momentul în care fusese înconjurat de militarii sovietici,
în apropiere de Humuleştiul lui Creangă, şi-a tras un glonte în tâmplă.
Sinuciderea sa nu a fost un act de laşitate, de frică sau de refuz de a lupta
împotriva germanilor deoarece în dimineaţa aceleeaşi zile declarase că va
executa întocmai „ordinele şi dispoziţiile comandamentului şi guvernului
român”13.

Capturarea flotei române

În mod asemănător, şi la Marea Neagră, în loc ca surpriza să apară din
partea germanilor, cu care ne aflam deja în luptă, aceasta a apărut din partea
aceluiaşi aliat sovietic. Adoptând o atitudine agresivă, comandamentele
sovietice au cerut şi au impus în mod ultimativ sechestrarea navelor de
război române şi dezarmarea echipajelor care începuseră lupta cu germanii,
în timp ce aviaţia sovietică a continuat să bombardeze porturile româneşti,
în pofida faptului că artileria antiaeriană română nu a ripostat. Explicaţiile,
protestele şi cererile comandamentelor române, inclusiv ale reprezentanţilor
guvernului, nu au mai contat. În acest context, Statul Major al Marinei a
ordonat punerea navelor la dispoziţia sovieticilor. Cu toate că monitoarele
erau angajate în luptă cu navele germane, acestea au fost obligate să-şi
întrerupă misiunile de luptă (între Olteniţa şi Turnu Măgurele) şi să se
deplaseze spre Brăila (apoi la Reni), unde au intrat (împreună cu alte nave
româneşti) în subordinea şi în posesia Comandamentului sovietic, la cererea
expresă şi ultimativă a acestuia.

12
,,Într-unul din lagărele de la Iaşi, la Universitate – informa generalul Ion Eftimiu,
secretarul general al Subsecretariatului de Stat al Armatei de Uscat – erau 200 de bolnavi
de dizenterie. În ultimul timp li s-a ameliorat hrana: 300-400 grame de pâine şi carne de
câteva ori pe săptămână. Până acum câteva zile însă se dădeau câteva bucăţi de
mămăligă... Comandanţii sovietici din Iaşi şi Focşani nu au permis domnului ministru
general Dămăceanu şi subsemnatului nu numai vizita în lagăre, dar nici convorbirea cu un
colonel român. Cred că este uşor de înţeles motivul” (A.M.R., fond 333, dosar nr. 30,
f. 32-33).
13
Apud Marian Ştefan, Alesandru Duţu, Generalul din cimitirul mânăstirii Agapia, în
„Magazin Istoric”, nr. 8/1992, p. 11.

135
 Acelaşi caracter imperativ l-a avut şi cererea amiralului F. I.Oktiabrski,
comandantul Flotei sovietice din Marea Neagră, care a adresat (29 august
1944) contraamiralului Horia Măcellariu, comandantul Forţelor Navale
maritime române, un ultimatum, care prevedea ca „toată flota românească
de război şi auxiliară să fie mutată la Sulina şi predată Comandamentului
maritim sovietic” în aceeaşi zi până la orele 12, în caz de „refuz” sau de
„neprimire a răspunsului”, flota sovietică urmând să înceapă „atacul flotei
şi a bazei dvs. de pe mare şi din aer”14.
Atitudinea sovieticilor dovedea însă clar (aşa cum consemna la
30 august jurnalul de operaţii al Comandamentului Forţelor Navale
maritime), că noii aliaţi „ne consideră încă inamici, sau o ţară care a
capitulat fără condiţii”. Apreciarea avea să fie confirmată şi de contra-
amiralul Azorov, care – la scurt timp după intrarea primelor motocanoniere
sovietice în portul Constanţa15 – a cerut (între altele) instalarea a câte unui
ofiţer controlor sovietic la fiecare navă, interzicerea mişcării navelor
româneşti în port sau ieşirea lor în larg, instalarea unui comandament
sovietic în oraş, blocarea tuturor carburanţilor, controlul tuturor materialelor
din depozite, precum şi „automobile şi locuinţe în port pentru o mie de
militari şi pentru comandant o vilă care să nu aibă nici o altă casă
împrejur”16.
Natura raporturilor cu noul aliat sovietic avea să fie precizată cu
claritate de comandamentul sovietic în dimineaţa zilei de 30 august 1944,
când locotenent-comandorului Boris Leviţki, ofiţer de legătură al coman-
dantului Forţelor Navale Maritime române şi al Teritoriului Dobrogei, i s-au
pus în vedere următoarele: „Sovieticii sunt în Constanţa în calitate de
învingători”17. Afirmaţia a fost confirmată în după-amiaza aceleeaşi zile

14
În conformitate cu instrucţiunile primite din partea guvernului român, contraamiralul
Horia Măcellariu a răspuns că deoarece forţele române începuseră deja luptele împotriva
forţelor germane „pe care le-au alungat de pe litoralul românesc” nu vede „necesitatea
ultimatumului”. Precizând că flota română era gata să coopereze cu cea sovietică,
comandantul forţelor maritime române arăta că aşteaptă în acest sens „directiva de luptă de
la Comandamentul Flotei Roşii din Marea Neagră împotriva germanilor”. Aprobând
poziţia adoptată de Horia Măcellariu, şeful Marelui Stat Major a ordonat: „Marina română
va coopera cu Flota sovietică numai în unităţi constituite române, sub comandă română,
care intră sub comandamentul Flotei sovietice şi numai în lupta contra forţelor germane”
(A.M.R., fond 379, dosar nr. 10, f. 45-46).
15
Pilotate de canonierele româneşti „Dumitrescu” şi „Ghiculescu” şi de Vedeta nr. 7.
16
Ibidem, f. 53.
17
Ibidem, f. 54.

136
prin replica contraamiralului Azorov – „Nu există miniştri români când te
chem eu”18.
În pofida acestei poziţii abuzive şi arogante, guvernul şi autorităţile
militare române au continuat să manifeste demnitate şi să acţioneze pentru
impunerea punctului de vedere şi a intereselor româneşti19. Protestele făcute
s-au dovedit a fi însă total inutile. Măsurile luate de sovietici au pus în
acelaşi timp comandamentele române în situaţia de nu îşi mai putea
îndeplini aşa cum trebuie atribuţiile funcţionale. Măsurile abuzive au
culminat cu dezarmarea navelor şi internarea echipajelor româneşti
(5 septembrie 1944)20. În final, navele române de război au luat ruta
porturilor caucaziene, pavilionul naţional schimbat cu cel sovietic, iar mari-
narii dezarmaţi şi umiliţi. Asemenea generalului Hugo Schwab, căpitanul
comandor Alexandru Dumbravă, comandantul Escadrilei de distrugătoare,
s-a sinucis „la năvălirea ruşilor la bordul navei comandant al Escadrilei de
distrugătoare, N.M.S. Regina Maria”21.

18
Ibidem, f. 58. La explicaţiile contraamiralului Horia Măcellariu că nu putuse participa la
trecerea în revistă a trupelor datorită sosirii în oraş a subsecretarului de stat R. Georgescu.
19
Semnificative sunt în acest sens instrucţiunile Ministerului Afacerilor Externe pentru
subsecretarul de stat R. Georgescu, delegatul guvernului român pe lângă generalul
F.I.Tolbuhin, comandantul Frontului 3 ucrainean, pentru discutarea problemelor cu caracter
economic şi financiar ridicate de prezenţa trupelor sovietice în Dobrogea: „1) Forţele
terestre şi navale sovietice nu se găsesc în teritoriul românesc şi în apele româneşti în
calitate de forţe ocupante ci cu scopul de a duce împreună cu forţele române lupta
împotriva inamicului comun. În consecinţă, forţele sovietice nu pot efectua în România
capturi de război. Aceasta reiese atât din termenii amistiţiului, cât şi din declaraţiunea
domnului Molotov din 25 august a.c. 2) Forţele române sunt dispuse a ajuta forţele
sovietice punându-le la dispoziţie materialele de care au nevoie. În ce priveşte fondurile
unităţilor române, ele nu pot fi remise forţelor sovietice. Domnul subsecretar de stat
Georgescu are tocmai misiunea de a discuta cu comandamentul sovietic mijloacele de
finanţare ale trupelor sovietice din România. Guvernul român va pune la dispoziţia
Comandamentului sovietic fondurile necesare. Cât despre celelalte materiale necesare
forţelor sovietice, inclusiv capturile germane, care constituie proprietatea armatei române,
forţele terestre şi navale române, vor ajuta într-o măsură rezonabilă şi până la limita la
care armata sau flota noastră nu ar rămâne ea însăşi lipsită de mijloacele indispensabile
funcţionării ei” (Ibidem, f. 59).
20
Aşa-zisele explicaţii (în realitate pretexte), date acestei inacceptabile măsuri au constat în
următoarele: „1. Comandantul sovietic este informat că la bordul navelor române s-ar
pregăti o revoltă; 2) Torpilarea vasului „Oituz” şi a dragorului sovietic a fost posibilă
datorită activităţii unor agenţi germani ce se găsesc printre marinarii români şi lipsa de
vigilenţă a marinei române; 3) Plecarea comandantului Forţelor Maritime din Constanţa”.
21
Concomitent, ofiţerul de gardă, căpitanul Nicolae Tudor a fost rănit fiind împuns cu
„baioneta în piept”.

137
 Preluarea mareşalului Ion Antonescu şi a generalilor germani
prizonieri
Un alt moment relevant pentru modul în care sovieticii şi-au impus
punctul de vedere în faţa autorităţilor statale şi militare române l-a
reprezentat preluarea mareşalului Ion Antonescu, la 31 august 1944,
generalul A.H.Tevcenkov, avertizând că „în caz contrar vom face aceasta
fără voinţa dumneavoastră, dar aceasta va fi mai rău pentru dumnea-
voastră”22. Preluarea, sub presiunea forţei a mareşalului Ion Antonescu,
fostul conducător al statului român, a reprezentat un nou act de ingerinţă în
activitatea statală şi politică a României, care avea să fie urmat de alte
asemenea abuzuri.
Prin aceleaşi procedee, la 2 septembrie 1944, generalul Gorohov a
impus românilor predarea generalilor germani Erik Hansen, Alfred
Gerstenberg, Reiner Stahel, Ekart von Tschammer und Osten şi dr. Spalke,
cu toate că generalul Aurel Aldea, ministru de Interne, declarase că
„guvernul român consideră acest lucru de nedorit”23. Ulterior aveau să fie
preluaţi majoritatea prizonierilor germani capturaţi de armata română în
Campania din Vest, deşi acest lucru nu era prevăzut în Convenţia de
armistiţiu din 12 septembrie 1944 şi era în contrazicere cu toate regulile
internaţionale24.

Subordonarea armatei române operative

Cu toate că Marele Stat Major român a dorit ca armata română să lupte
într-un sector propriu şi sub comandament naţional – şi a făcut cunoscut în
repetate rânduri acest lucru – la 5 septembrie 1944, comandamentul
Frontului 2 ucrainean a cerut Înaltului comandament român să pună la
dispoziţie 2-3 divizii pentru „acoperire” pe Dunăre şi să folosească trupele
din zona Braşov în operaţia ofensivă spre Cluj. Câteva zile mai târziu

22
În momentul preluării, Emil Bodnăraş a declarat generalului Tevcenkov că „ar fi mai
bine dacă arestaţii ar rămâne pe loc şi ar fi fost întărită paza cu soldaţi sovietici” şi a făcut
cunoscut că guvernul român,,nu doreşte ca Antonescu să ajungă la Moscova”.
23
„După o somaţie categorică” – aşa cum raportau la 3 septembrie 1944 generalii
M.V.Zaharov şi A.H.Tevcencov – generalul Aurel Aldea a luat legătura cu ceilalţi membri
ai guvernului, după care a comunicat că „va preda pe generalii germani, dar consideră
necesar să facă acest lucru în văzul opiniei publice, în felul acesta – declară el – făcând un
protest formal împotriva acţiunii respective a reprezentanţilor comandamentului sovietic”.
24
Numai în perioada 3 septembrie – 5 octombrie 1944 sovieticii au preluat 36 433 de
prizonieri germani, între care nouă generali, 1 215 ofiţeri, 4 244 subofiţeri şi 30 965 trupă.

138
(înaintea semnării Convenţiei de armistiţiu), mareşalul R.I.Malinovski
(comandantul Frontului 2 ucrainean) şi-a subordonat toate marile unităţi
române operative, generalului Gheorghe Mihail (şeful Marelui Stat Major
român) nerămânându-i decât să transmită ordinele de subordonare.
Ca urmare, Armata 1, care acţiona în Banat şi în Crişana, a fost
subordonată Armatei 53 sovietice, Armata a 4-a, din podişul transilvan, a fost
subordonată Armatei a 27-a sovietice, iar Corpul 4 armată, care urma să se
instaleze în defensivă pe Dunăre (între Turnu Severin şi Călăraşi) Corpului
75 armată sovietic. Concomitent, Corpul de munte, din zona Braşov, a fost
subordonat Corpului 3 armată sovietic, în compunerea căruia acţiona şi
Divizia de voluntari români „Tudor Vladimirescu” (constituită din prizonieri
români pe teritoriul Uniunii Sovietice), iar Corpul 1 aerian Armatei a 5-a
aeriene. Urmând acelaşi procedeu, comandanţii de corpuri de armate
sovietice şi-au subordonat unele divizii române care acţionau în zona lor de
acţiune, rezultând, o suprapunere de dispozitive şi de responsabilităţi, fapt
care l-a determinat pe generalul Gheorghe Avramescu, comandantul
Armatei a 4-a române, să ordone (10 septembrie 1944) marilor unităţi din
subordine să nu se mai angajeze în acţiuni de luptă fără ordinul său. Această
situaţie a durat până la 20 septembrie 1944, când marile unităţi sovietice au
fost regrupate în fâşii de acţiune proprii.
Subordonarea comandamentelor române faţă de cele sovietice a creat
şi alte situaţii speciale prin faptul că unii comandanţi români de corpuri de
armată şi de divizii aveau grade mai mari decât cei sovietici şi au refuzat (cu
demnitate, dar şi cu risc) să accepte subordonarea. Pentru aplanarea
conflictului, şeful Marelui Stat Major i-a înlocuit temporar de la comenzile
deţinute, rezervându-le dreptul de control şi îndrumare a marilor unităţi
respective.
Ca urmare a subordonării a câte unei armate române unei armate
sovietice a rezultat o structură de comandament denumită „grup de armate”
al cărui comandant era comandantul armatei sovietice respective, care
emitea ordine şi dispoziţii prin intermediul statului major propriu (sovietic).
Concomitent, pe lângă fiecare unitate şi mare unitate română au fost afectaţi
ofiţeri sovietici, fără ca acest procedeu să fie aplicabil şi părţii române.
În final, subordonarea armatei române operative a fost oficializată prin
Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, care a prevăzut că
„operaţiile militare din partea forţelor armate române, inclusiv forţele
navale şi aeriene, împotriva Germaniei şi Ungariei vor fi purtate sub condu-
cerea înaltului Comandament Aliat (sovietic)”.

139
 Subordonarea armatei române operative Frontului 2 ucrainean a
afectat grav competenţele Marelui Stat Major, care a fost privat de orice
atribuţii operativ-strategice, rămânând doar cu sarcini de aprovizionare,
completare a pierderilor, instruire a trupelor din interior etc. Protestând
împotriva acestei situaţii, generalul Gheorghe Mihail, şeful Marelui Stat
Major a cerut (7 septembrie 1944) să-i fie acceptată demisia. Solicitarea i-a
fost respinsă deoarece în acel moment marile unităţi române din podişul
transilvan duceau lupte grele împotriva trupelor germane şi ungare care
urmăreau împingerea frontului pe aliniamentul Carpaţilor Meridionali. La
12 octombrie 1944, însă, după eliberarea Clujului şi Oradei, generalul
Gheorghe Mihail a cerut din nou să fie demis, cererea fiindu-i acceptată de
această dată.
Aceeaşi demnitate au manifestat şi alţi generali români, relevante fiind
în acest sens recomandările generalului Nicolae Stoenescu, comandantul
Corpului 4 armată, din 9 septembrie 1944: „Vă veţi considera deci pe picior
de egalitate din toate punctele de vedere. Nu admit nici o diminuare a
nimănui şi unde se vor ivi situaţii critice veţi proceda cu demnitate, fără ca
prin aceasta să ajungeţi la acte de violenţă... Niciodată laşitatea n-a dat
rezultate. numai atitudinea demnă este generatoare de stimă şi aceasta de
încredere”.

Impunerea Protocolului militar din 26 octombrie 194425

În dezacord total cu prevederile Convenţiei de armistiţiu din
12 septembrie 1944, Comisia Aliată de Control (partea sovietică), profitând
de neimplicarea părţilor americană şi engleză, a desfăşurat imediat după
constituire o susţinută activitate de subminare a structurilor militare (şi nu
numai) ale statului român, care a vizat, în esenţă, destructurarea forţelor
militare române care nu participau nemijlocit la operaţiile militare de pe
front, dar care, în concepţia Marelui Stat Major trebuiau să devină o
„rezervă strategică” pentru sporirea capacităţii combative a trupelor ope-
rative şi să contribuie, în caz de necesitate, la asigurarea independenţei şi
integrităţii teritoriale a ţării. Acţionând în afara literei şi spiritului
Convenţiei de armistiţiu, Comisia Aliată de Control (partea sovietică) a
impus, după multe presiuni, Protocolul militar din 26 octombrie 1944, care
avea să ducă la desfiinţarea unui număr considerabil de unităţi şi mari unităţi
române şi la demobilizarea personalului militar.

25
Alesandru Duţu, Sub povara armistiţiului, 1944-1947, Bucureşti, Editura Tritonic, 2003.

140
 Începute la 25 septembrie 1944, cu generalul Gheorghe Mihail (care a
respins succesiv variantele oferite de către sovietici), discuţiile au fost
finalizate la 26 octombrie 1944, după ce generalul Vasiliev (al treilea în
ordine ierarhică în cadrul părţii sovietice a Comisiei Aliate de Control) a
declarat generalului Constantin Sănătescu, preşedintele Consiliului de
Miniştri, şi generalului Nicolae Rădescu, şeful Marelui Stat Major: „Am
primit însărcinarea, din ordinul mareşalului Malinovski şi ca împuternicit
al generalului Vinogradov, să vă înmânez protocolul semnat de generalul
Vinogradov, pentru a fi transmis generalului Rădescu, şeful Marelui Stat
Major. Toate condiţiile din protocol sunt definitive, nu mai pot fi discutate.
Mâine, 26 octombrie 1944, ora 12, Comisia Aliată de Control, aşteaptă pe
generalul Rădescu cu Protocolul, în patru exemplare (două în limba rusă şi
două în limba română) pentru a fi semnat. Sunt însărcinat să fac cunoscut
că protocolul este definitiv şi nesemnarea lui poate duce la unele rezultate
serioase, mergând până la demobilizarea şi desfiinţarea – prin forţa
armatei sovietice – a tuturor marilor unităţi române, care nu participă la
operaţiuni, potrivit prevederilor Convenţiei de armistiţiu”. Deloc intimidat,
generalul Nicolae Rădescu şi-a exprimat regretul că deşi a sporit numărul
marilor unităţi operative şi le-a scăzut la limita minimă pe cele din interior,
nu a reuşit să se bucure de încrederea Comisiei Aliate de Control. În
încheirea expunerii sale a conchis: „Totuşi, ca să nu se creadă că Marele
Stat Major nu interpretează în mod just condiţiile prescrise de Convenţia de
armistiţiu, vom cere avizul competent al Comisiei Române pentru Aplicarea
Armistiţiului. Dacă Comisia română va găsi că Marele Stat Major
interpretează greşit aceste condiţii vom semna protocolul, în caz contrar
însă nu vom semna”.
Situaţia concretă a ţării, în care ameninţările directe ce fuseseră făcute
puteau fi oricând aplicate în practică, l-a obligat însă pe generalul Nicolae
Rădescu să semneze protocolul, nu înainte însă de a-i anexa o Notă
adiţională în care consemna: „Protocolul îl semnez ca fiindu-ne impus de
Comisia Aliată (sovietică) de Control şi în scopul de a evita consecinţe
dăunătoare operaţiilor comune contra Germaniei şi Ungariei”. Referindu-se
la aceleaşi condiţii în care a fost semnat documentul, generalul Constantin
Sănătescu releva şi el: „Generalul Nicolae Rădescu a semnat un protocol
militar, protocol care ne-a fost impus contrar clauzelor de armistiţiu.
Opunerea mea în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri, cât şi a
generalului Rădescu, ca şef al Marelui Stat Major, n-au avut nici un rezultat
favorabil pentru noi”.

141
 După ce menţiona unităţile şi marile unităţi române care participau la
operaţiile militare de pe front, Protocolul militar româno-sovietic din
26 octombrie 1944 prevedea desfiinţarea comandamentelor Armatei a 3-a, ale
corpurilor 1 şi 3 armată, al Corpului de cavalerie şi al trupelor motomeca-
nizate, precum şi a 10 divizii de infanterie şi de munte, o divizie motomeca-
nizată şi trei divizii de cavalerie. Concomitent trebuiau demobilizate la
„efective de pace” comandamentele Corpului 5 armată şi al trupelor de
munte, precum şi trei divizii de infanterie sau de munte. În perioada care a
urmat, Comisia Aliată de Control (partea sovietică) a impus armatei române
neangajată în operaţii militare noi servituţi care au vizat chiar cadrul general
al oştirii, structura organizatorică a unităţilor, sistemul de mobilizare,
capacităţile de producţie militară. În faţa acestor abuzuri, Marele Stat Major
a apărat cu demnitate prestigiul armatei, generalul Nicolae Rădescu arătând,
într-un document înaintat Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, la
28 noiembrie 1944, că toate acestea reprezentau „atingeri aduse direct atât
suveranităţii, cât şi independenţei naţionale”.

Alte abuzuri şi consecinţe ale lipsei de cooperare

Diferenţe de vederi au apărut şi în ceea ce priveşte concepţia luptei şi
modul de acţiune, în unele situaţii consecinţele fiind tragice pentru militarii
români. Relevant din acest punct de vedere a fost episodul sângeros de pe
dealul Sângeorgiu – o înălţime masivă, în formă de amfiteatru, cu o
deschidere de 5 km şi cu flancurile sprijinite pe Mureş –, puternic apărată de
un inamic foarte bine pregătit şi dotat, care a ştiut să valorifice excelent
avantajele oferite de teren26. Insistenţa comandamentului sovietic de a cuceri
această înălţime prin atacuri frontale, fără a pune la dispoziţie mijloacele de
întărire necesare (aviaţie, artilerie, tancuri etc.) a făcut ca Armata a 4-a
română să înregistreze, într-o perioadă de timp scurtă (în special între 22 şi
29 septembrie) pierderi umane foarte mari, care au fost apreciate pe
30 septembrie 1944 de generalul Gheorghe Avramescu la 6 753 militari
(897 morţi, 4118 răniţi şi 1738 dispăruţi27). Asigurând pe mareşalul
R.I.Malinovski „de marea noastră dorinţă de a alunga cât mai repede
inamicul spre vest, departe de graniţă, şi de a lua parte cât mai largă la

26
Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română în al doilea război
mondial, 1941-1945, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999, p. 362.
27
Arh. M.Ap. N., fond 4, dosar nr. 244, f. 160. Chiar dacă cifra oferită de comandantul
armatei la scurt timp după luptă ar fi incompletă, considerăm că ea este mult mai aproape
de adevăr decât cifra de 11 000 de morţi, care a fost pusă în circulaţie de alte surse.

142
această acţiune”, generalul Gheorghe Mihail îi cerea în acelaşi timp să
ordone generalului Trofimenko „să nu mai dea Armatei a 4-a misiuni
disproporţionate cu capacitatea ei combativă şi fără să-i mai asigure
mijloace suplimentare în care de luptă, armament anticar, artilerie şi
avioane absolut necesare”28.
Deşi în această perioadă comandamentele sovietice au continuat să
manifeste suspiciune faţă de comandamentele şi trupele române, docu-
mentele epocii relevă şi faptul că au fost situaţii în care diverşi comandanţi
au subliniat deseori efectele benefice ale cooperării. Între aceştia s-au situat
generalul I.M.Managarov, comandantul Armatei a 53-a sovietice, generalul
V.M.Merkulov, comandantul Corpului 50 armată, generalul M.S.Şumilov,
comandantul Armatei a 7-a de gardă, şi chiar ziarul „Pravda”, care
consemna (17 septembrie 1944) că „Românii luptă alături de noi cu aceeaşi
dârzenie, cucerind cu vitejie fiecare metru de pământ, fiecare nod de cale
ferată, fiecare sat”.
Un alt caz tragic s-a petrecut în capul de pod de la Szolnok29, unde
Divizia a 4-a – infanterie română introdusă în luptă la capul de pod de la
vest de Tisa (pe un front de 35 km, cu unităţile despărţite pe ambele maluri
ale râului, cu posibilităţi limitate de manevră datorită inexistenţei podurilor)
a fost contraatacată puternic (19 octombrie 1944) de două divizii blindate.
Cu toate acestea, marea unitate română a rezistat eroic, timp de două zile,
atacurilor furibunde executate de inamic, fără a primi vreun ajutor. În final,
a fost obligată să se retragă, înregistrând mari pierderi umane (179 ofiţeri,
272 subofiţeri şi 4 680 trupă – morţi, răniţi şi dispăruţi) şi cantităţi
importante de armament şi materiale de luptă (23% la pistoale-mitralieră,
79% la puşti-mitralieră, 82% la mitraliere terestre, 30% la mitraliere
antiaeriene, 64-100% la aruncătoare etc.) Între militarii români capturaţi de
inamic s-a aflat şi generalul Platon Chirnoagă, comandantul diviziei.
Analiza concepţiei şi conducerii acţiunilor militare din zona Szolnok
relevă faptul că generalul Platon Chirnoagă şi statul său major nu au greşit
în timpul pregătirii luptei şi nici în timpul acesteia30. Comportarea în luptă a

28
Ibidem, f. 34.
29
Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, op. cit., p. 376.
30
Între cauzele care au dus la scoaterea marii unităţi române din luptă s-a situat în primul
rând superioritatea zdrobitoare a inamicului în efective şi mai ales în mijloace de luptă,
între care şi circa 100 tancuri „Tigru” şi „Pantera”. Apoi, situaţia extrem de grea şi plină
de riscuri în care a fost pusă să lupte divizia de către comandamentul sovietic (cu flancurile
descoperite şi cu dispozitivul de luptă fracţionat de râul Tisa etc.), insuficienţa
armamentului antitanc, în special, şi nu în ultimul rând perseverenţa comandamentului

143
generalului Platon Chirnoagă exclude, de asemenea, varianta trădării,
deoarece, la 20 octombrie 1944, după ce unităţile diviziei fuseseră încercuite
aproape complet şi muniţia se terminase, a trecut, împreună cu ofiţerii de
stat major, pe malul de est al Tisei (în zona Kantón) unde nu se semnalase
prezenţa inamicului, fiind capturat, seara, de trupe germane infiltrate în
dreptul localităţii Martfü.
Cu toate acestea, comandamentele sovietice nu au ezitat să acuze
comanadamentul şi trupele române că nu au conceput, condus şi executat în
mod corespunzător misiunile încredinţate31. Aceste acuzaţii grave
(nefondate), ca şi ştirea transmisă la 14 decembrie 1944 de postul de radio
„Dunărea” despre completarea „guvernului naţional român”, constituit de
legionari în străinătate, cu generalul Platon Chirnoagă, au determinat
anchete şi analize, inclusiv din partea comandamentelor române32.
Chiar dacă la Budapesta33, la mijlocul lunii ianuarie 1945, nu a fost
vorba de o înfrângere militară, situaţia a fost la fel de neplăcută, prin faptul
că în momentul în care mai era puţin până la cucerirea totală a părţii de est a
Capitalei ungare, comandamentul sovietic a ordonat scoaterea Corpului 7
armată din dispozitivul de luptă şi deplasarea sa pe frontul din Cehoslo-
vacia34, după ce la 12 ianuarie 1945, a adus acuzaţii privind neîndeplinirea

sovietic de a menţine divizia în capul de pod, ordonându-i „să reziste cu orice preţ”. În
momentul în care s-au decis să intervină acţiunea era deja tardivă.
31
Arh. M.Ap. N., fond 948, dosar nr. 832, f. 10.
32
Comisia constituită de Ministerul de Război, la 16 decembrie 1944, condusă de generalul
Vasile Atanasiu, inspectorul general al artileriei, a ajuns însă la următoarele concluzii:
„1) Nu se poate imputa nimic unităţilor române, nici comandamentelor şi nici trupelor,
care luptă continuu ca nişte bravi din luna octombrie şi până astăzi, în condiţiuni extrem
de grele 2) Înfrângerile locale ale diviziilor 4 şi 2 infanterie sunt inerente unor acţiuni de
mare anvergură care pot să se soldeze cu victoria finală, deşi, uneori, succesele au alternat
cu insuccesele locale” Concluziilor generalului Vasile Atanasiu li se mai pot adăuga
următoarele precizări: împotriva evidentelor defecţiuni apărute în timpul luptei, militarii
Diviziei a 4-a infanterie au rezistat în capul de pod până la epuizarea rezervelor, iar la est de
Tisa s-au opus tancurilor inamice chiar şi atunci când acestea pulverizau cu şenilele
tranşeele din dispozitivul de apărare; conducerea unităţilor de luptă a fost fermă, coman-
danţii au avut o vedere de ansamblu corectă asupra câmpului de luptă, unităţile nu s-au
retras decât atunci când a fost clar că orice rezistenţă devenise inutilă.
33
Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Login, op. cit., p. 67-69.
34
În adoptarea acestei decizii, sovieticii au invocat intervenţiile anterioare ale generalului
Nicolae Macici, din prima decadă a lunii noiembrie 1944, care solicitase dispunerea
corpurilor 4 şi 7 armată într-un sector de luptă apropiat, chiar în compunerea unei armate
sovietice. Mareşalul R.I.Malinovski a amânat însă mereu răspunsul invocând dificultăţi de
ordin operativ.

144
corespunzătoare a misiunilor de luptă şi diverse comentarii ale ofiţerilor
români în ceea ce priveşte cooperarea de luptă cu trupele sovietice etc35. În
final, la 15 ianuarie, după 78 de zile de lupte crâncene desfăşurate de la Tisa
până la nici 2 km de Dunăre, perioadă în care Corpul 7 armată român a
înregistrat pierderi cifrate la 10 708 militari (morţi, răniţi şi dispăruţi), adică
29% din efective, acesta a fost îndepărtat în mod nemeritat şi
„necamaradereşte”, când „momentul victoriei, al recompensei şi al onoarei”
se apropia, de la „onoarea” de a participa la lichidarea completă a rezis-
tenţelor inamice din Budapesta, aşa cum preciza, la 16 ianuarie 1945,
generalul Nicolae Şova. Hotărârea comandamentului sovietic nu a constituit
o premieră, marile unităţi române fiind scoase din luptă şi în alte momente
în care erau pe punctul de a cuceri oraşe sau localităţi mai importante.
Aceste situaţii extrem de neplăcute s-au dovedit a fi de neînţeles
pentru comandanţii români, care considerau că relaţiile de comandament şi
cooperarea de luptă trebuiau să fie „sincere şi fructuoase”, să se bazeze pe
„încredere reciprocă”, pe „respectul armatei şi a populaţiei noastre din
partea trupelor sovietice, inclusiv pe repunerea firească în graniţele
fireşti”36, aşa cum releva, la rându-i, generalul Nicolae Macici. Precizând că
în numeroase situaţii, comandamentele române au fost puse în situaţii
critice, care au cerut eforturi fizice şi materiale aproape de neînvins, coman-
dantul Armatei 1 reliefa că „unele eşecuri” s-au datorat „numai lipsei arma-
mentului anticar” şi concluziona că pentru a se ajunge la bună colaborare
„este absolut necesar, ca mai înainte de toate, să ni se acorde încrederea
deplină pe care o binemerităm, să fim trataţi ca adevăraţi aliaţi şi să fim
puşi la adăpost de orice porniri nepotrivite a acelor ostaşi sovietici care
obişnuiesc să se dedea la jafuri”37.
Chiar dacă în Cehoslovacia, mai ales după impunerea guvernului
dr. Petru Groza (6 martie 1945), relaţiile de comandament româno-sovietice
s-au mai îmbunătăţit, au fost întâlnite şi aici situaţii de neacceptat între aliaţi.
Relevantă este, în acest sens, arestarea comenzii Armatei a 4-a române, la
2 martie 1945, într-un moment în care armata lupta din greu în munţii
Cehoslovaciei, dar în care, în ţară, era în toi lupta pentru impunerea unui
guvern cu prepondeenţă comunistă. La fel de grav a fost faptul că generalul
35
Generalul Nicolae Macici a replicat declarând că militarii români nu erau împotriva
continuării războiului alături de sovietici, ci doreau să înceteze abuzurile acestora în ţară, să
se reglementeze situaţia din partea de nord-vest a României, de unde autorităţile române,
recent reinstalate, fuseseră izgonite, să se asigure liniştea şi siguranţa familiilor etc.
36
Ibidem, fond 1, dosar nr. 228, f. 53.
37
Ibidem.

145
Gheorghe Avramescu, comandantul Armatei a 4-a, şi generalul Nicolae
Dragomir, şeful de stat major, au fost arestaţi38, fără ca regele Mihai I,
ministrul de Război sau şeful Marelui Stat Major să fie înştiinţaţi. Multă
vreme „dispariţia” celor doi generali a rămas o enigmă, cauzele sau
pretextele care au determinat pe sovietici să procedeze în acest fel, precum
şi situaţia generalului şi a familiei sale rămânând neelucidate.
Referitor la acuzaţiile aduse39, sigur este doar faptul că, după ce în
toamna anului 1944 trecuseră la inamic (prin dispozitivul Armatei a 4-a)
fostul său ginere (fiul fostului ministru de Externe Mihail Sturdza din timpul
guvernării legionare) şi profesorul Ion Sângeorgiu (care avea să devină
ministrul Instrucţiunii în guvernul legionar condus de Horia Sima), în
cercurile legionare se conta pe sprijinul generalului Gheorghe Avramescu,
în încercarea de a realiza (împreună cu germanii) o răstunare de front în
cazul unei contraofensive a Wehrmachtului. Acest lucru îl ştiau şi sovieticii
(prin agenţii lor dubli). Acest lucru nu însemna însă implicarea generalului
Gheorghe Avramescu într-un asemenea plan, ci doar o dorinţă (speranţă) a
conducerii mişcării legionare şi a altor grupări (inclusiv a unei părţi a
familiei generalului Gheorghe Avramescu, care avea sentimente pro-
legionare) nemulţumite de intensificarea abuzurilor sovietice în ţară şi pe

38
La scurt timp i-a fost arestată şi familia (soţia Adela a fost dusă la Moscova unde a fost
reţinută sub stare de arest până la 11 ianuarie 1956, fiica Felicia s-a sinucis la 6 martie 1945,
nepotul Paltin care nu împlinise un an ş.a.) care îl însoţea, de regulă, pe front.
39
La 10 ianuarie 1945 (în urma intervenţiei făcute de generalul Nicolae Dragomir pe lângă
generalul Socrate Mardari, subşeful Marelui Stat Major, prin colonelul Grosu, şeful Marelui
Stat Major), generalul Constantin Sănătescu, şeful Marelui Stat Major, a cerut generalului
Avramescu să se prezinte imediat la Ministerul de Război şi să lase comanda Armatei a 4-a
generalului Nicolae Dăscălescu. Referindu-se la acest lucru, generalul Constantin Sănătescu
precizează în jurnalul său, că în seara zilei de 9 ianuarie 1945, a fost anunţat de colonelul
Grosu că „generalul Avramescu are o atitudine foarte suspectă. Merge singur pe front, îşi
are toată familie la postul de comandă, şi familia sa este recunoscută ca legionară, apoi,
mai grav, a lăsat să treacă frontul la germani pe un legionar înfocat, Sângeorgiu, care
fusese capturat pe front de către Corpul 2 armată”. În acest context, la 22 ianuarie 1945,
generalul Constantin Sănătescu l-a informat pe generalul Vinogradov, locţiitorul
preşedintelui Comisiei Aliate de Control în România, că generalul Avramescu a solicitat un
concediu de odihnă de 25 de zile şi că la expirarea termenului va fi trecut în rezervă. La
30 ianuarie 1945, mareşalul R.I.Malinovski, comandantul Frontului 2 ucrainean, a cerut
însă şefului Marelui Stat Major să dispună rechemarea lui Gheorghe Avramescu pe front şi
să schimbe de la comanda Armatei 1 pe generalul Nicolae Macici şi de la comanda
Corpului 7 armată pe generalul Nicolae Şova. Sosit pe front, generalul Avramescu a preluat
la 19 februarie 1945 comanda Armatei 4, pe care a condus-o în grelele lupte de pe cursul
superior al Hronului, în Munţii Tatra Mică şi Munţii Metalici Slovaci până la 2 martie 1945,
când a fost arestat.

146
front. Militar de carieră şi foarte bine pregătit profesional, generalul
Gheorghe Avramescu era conştient de riscurile şi pericolele pe care le
implica o asemenea acţiune asupra întregii ţări, de faptul că, în martie 1945,
ea nu avea nici o şansă de succes în condiţiile în care Armata 4 lupta din
greu în zona muntoasă din estul Cehoslovaciei (mai mult pe crestele
înzăpezite ale munţilor) şi abia „supravieţuia”, în contextul în care Comisia
Aliată de Control (partea sovietică) preluase controlul asupra întregii ţări
(inclusiv a mijloacelor de aprovizionare pentru trupele române de pe front)
şi provoca numeroase dificultăţi guvernului condus de Nicolae Rădescu
(învinuit că nu îndeplineşte integral prevederile Convenţiei de armistiţiu din
12 septembrie 1944) spre a determina înlocuirea acestuia cu unul obedient
(aşa cum s-a întâmplat la 6 martie 1945). Cu pregătirea pe care o avea,
generalul Gheorghe Avramescu nu putea să nu-şi dea seama că o asemenea
acţiune ar fi reprezentat un pretext excelent pentru sovietici pentru a trece la
ocuparea militară propriu-zisă a României. În situaţia în care s-ar fi
declanşat, „întoarcerea de arme” preconizată de conducerea legionară ar fi
avut doar un efect simbolic, fiind anihilată rapid de armatele sovietice care
acţionau la ambele flancuri ale Armatei a 4-a române.
Chiar dacă nu s-a produs, acţiunea dorită de legionari (şi de germani) a
fost folosită de către sovietici la începutul lunii martie 1945 ca mijloc de
presiune asupra regelui Mihai I spre a-l determina să accepte numirea
dr. Petru Groza în fruntea unui guvern controlat de Moscova (prin comu-
niştii români)40.
Grav a fost şi faptul că în cadrul scenariului, conceput şi realizat de
sovietici, generalul Gheorghe Avramescu şi-a pierdut viaţa la 3 martie 1945,
în apropierea oraşului Jásberény, în Ungaria, în urma unui bombardament al
aviaţiei germane (după cum au făcut cunoscut autorităţile de la Moscova

40
Semnificativă pentru poziţia generalului Avramescu referitoare la continuarea luptei
împotriva Wehrmacht-ului consider a fi reacţia sa faţă de acuzaţiile aduse de generalul
Jmacenko, comandantul Armatei 40 sovietice, la 15 decembrie 1944, faţă de situaţiile în
care „grupuri importante de soldaţi şi ofiţeri au trecut de bună voie de partea inamicului”.
În urma cercetărilor întreprinse, generalul a apreciat, la 20 decembrie 1944, că „s-a comis o
mare eroare calificând drept trecerea la inamic un episod nefericit de luptă. Niciodată
ostaşii români nu au comis asemenea fapte şi niciodată ofiţerii români nu le-au acoperit şi
nu le vor acoperi... În realitate, numărul mare de pierderi dovedeşte voinţa, afirmată
continuu, a ostaşilor români de a lupta până la victoria finală, fiind convinşi că duc o luptă
dreaptă şi necesară neamului nostru”. Dacă aceasta a fost concepţia sa faţă de continuarea
războiului alături de Naţiunile Unite este greu de crezut că, în martie 1945, în condiţii
operativ-tactice dificile, când victoria asupra Germaniei era clară, ar fi fost în stare să
ordone Armatei a 4-a întoarcerea armelor şi trecerea de partea Germaniei.

147
abia în 196341), fiind înmormântat apoi în cimitirul de la Saholom, în
apropierea Budapestei, fără ca autorităţile române să fie înştiinţate până în
196342.
Chiar dacă pe parcursul războiului antihitlerist au fost numeroase şi
situaţiile în care relaţiile de comandament şi cooperare de luptă româno-
sovietică au înregistrat aspecte pozitive (atât pe teritoriul României, cât şi pe
cel al Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei), care sunt prezentate pe larg în
istoriografia română, faptele menţionate mai sus sunt probate de numeroase
documente aflate în arhive, ele confirmând supremaţia aliatului sovietic care
şi-a impus concepţia de ducere a luptei, neglijând, ignorând şi prejudiciind
deseori interesele româneşti. De multe ori relaţiile tensionate s-au datorat
modului în care sovieticii au înţeles să-şi exercite actul de comandă,
misiunile de luptă fiind stabilite de multe ori fără consultarea comandanţilor
români şi fără a ţine seama de situaţia operativă sau de capacitatea
combativă a marilor unităţi. În multe locuri s-a ajuns la suprapuneri de
dispozitive şi responsabilităţi, iar comandanţii de corpuri de armată şi de
divizii sovietice şi-au subordonat diviziile române găsite în zonele lor de
acţiune.

Eforturi româneşti pentru reglementarea cooperării43

Din primele momente ale apariţiei neînţelegerilor, Marele Stat Major
român şi alte comandamente române au făcut tot posibilul pentru a se ajunge
la o situaţie normală. Pentru realizarea încrederii reciproce se impunea însă
eliberarea de urgenţă a militarilor români capturaţi după 23 august 1944.
Problema a fost ridicată de toate comandamentele române, de toţi delegaţii
guvernului român, care au luat legătura cu comandamentele sovietice care
se deplasau la sud de linia fortificată Focşani – Nămoloasa – Brăila44.

41
Din acest punct de vedere extrem de interesante ar fi şi constatările şi concluziile
medicilor care au asistat la reînhumarea rămăşiţelor pământeşti ale generalului.
42
Acum câţiva ani, rămăşiţele pământeşti ale Generalului Gheorghe Avramescu au fost
readuse în ţară şi înhumate în Cimitirul eroilor din Cluj-Napoca.
43
Alesandru Duţu, Între Wehrmact şi Armata Roşie, Bucureşti, Editura Enciclopedică,
2000, p. 249-252.
44
Sintetizând demersurile făcute, generalul Gheorghe Mihail cerea comandamentelor
(11 octombrie 1944) să aducă la cunoştinţa tuturor militarilor că „Marele Stat Major a
depus toate eforturile pentru a recupera ofiţerii şi trupa ce se găsesc în Moldova în situaţia
de dezarmaţi după 23 august şi menţinuţi de sovietici în mod arbitar”. Acelaşi distins
general ceruse Moscovei (prin generalul Dumitru Dămăceanu, delegatul militar în comisia
care s-a deplasat în Capitala Uniunii Sovietice pentru încheierea armistiţiului) restituirea
trupelor române dezarmate „în zona neocupată”.

148
 Concomitent, generalii români au ridicat problema coordonării
acţiunilor de luptă împotriva trupelor germane, necesitatea realizării unui
schimb de ofiţeri români de legătură pentru o mai bună informare reciprocă,
reinstalarea administraţiei române în teritoriul românesc eliberat din nord-
vestul ţării, stabilirea unui curs al rublei şi modalităţi acceptate de
aprovizionare a trupelor sovietice etc. Încercând să amintească noilor aliaţi
că România se considera un stat independent, contraamiralului Horia
Măcellariu, comandantul Marinei militare române, preciza generalului
Tolbuhin, comandantul Frontului 3 ucrainean, că „forţele terestre şi navale
sovietice nu se găsesc în teritoriul şi apele româneşti ca trupe de ocupaţie,
ci cu scopul de a duce împreună cu trupele române lupta împotriva ina-
micului comun. în consecinţă, forţele sovietice nu pot efectua în România
capturi de război”.
Pentru comandamentele române, relaţiile cu comandamentele sovietice
au constituit nu numai o problemă de prestigiu, ci şi o necesitate stringentă
pentru eficienţa acţiunilor operative, pentru îndeplinirea misiunilor cu
pierderi minime, pentru crearea condiţiilor normale de asigurare logistică. În
acest scop, Marele Stat Major nu a încetat o clipă să depună toate eforturile
pentru a scoate cooperarea de sub imperiul arbitrariului şi bunului plac,
întocmind, pe baza propunerilor şi sugestiilor venite de la armate, norme de
detaliu pentru cooperarea cu Armata Roşie, care precizau că scopul
cooperării îl reprezenta: „o deplină înţelegere şi ajutorul reciproc în vederea
celei mai perfecte conlucrări”.
S-au stabilit, astfel, norme concrete de colaborare din punct de vedere
organizatoric şi al efectivelor, informativ, operativ, logistic, propagandistic
etc. S-a insistat asupra necesităţii libertăţii de acţiune a comandanţilor şi a
stabilirii misiunilor în funcţie de capacitatea operativă a marilor unităţi.
Pornindu-se de la faptul că grupurile de armate sovieto-române nu aveau
state majore şi că fuseseră destinaţi doar ofiţeri sovietici pe lângă unităţile şi
marile unităţi române, Marele Stat Major a mai solicitat realizarea unui
schimb reciproc de ofiţeri de stat major.
Majoritatea propunerilor au rămas însă fără răspuns, deoarece coman-
damentele sovietice au înţeles să-şi rezerve numai drepturi faţă de trupele
române, fără a-şi asuma şi obligaţiile necesare. Mai mult, au continuat să
comită abuzuri şi să impună un mod de conducere şi de desfăşurare a
acţiunilor militare care nu se încadrau în concepţia comandamentului român.
Cu toate acestea, corpul de comandă al armatei române a manifestat
demnitate în relaţiile cu comandamentele sovietice, relevante în acest sens

149
fiind recomandările făcute de comandamentele superioare în relaţiile cu
comandamentele şi trupele sovietice45. Hotărârea de a păstra comanda-
mentelor române libertatea de decizie a fost exprimată şi în Directiva nr. 51
a Marelui Stat Major din 30 august 1944 în care se preciza că armatele 1 şi
a 4-a române „depind direct de Marele Stat Major din toate punctele de
vedere”. În acelaşi scop al unei mai bune cooperări a fost întocmit
documentul intitulat Norme de detaliu pentru colaborarea cu armata
sovietică în care s-a insistat pentru „o deplină înţelegere şi ajutor reciproc
în vederea celei mai perfecte conlucrări”46. Documentul releva încă odată
atitudinea demnă şi corectă a comandamentelor române. Concepţia sovietică
despre cooperare era însă cu totul alta, creând deseori mari probleme
comandamentelor, comandanţilor şi trupelor române.

În pofida situaţiei dificile creată comandamentelor şi trupelor române

de către comandamentele sovietice, care a pus instanţele militare române, în
special pe cele superioare (Marele Stat Major şi comandamentele de armată)
în poziţii de inferioritate şi a provocat uneori mari pierderi umane,

45
Pe această linie de demnitate naţională şi personală au avut loc discuţiile purtate la
Ploieşti (31 august 1944) între generalul Serştiuk, reprezentantul Frontului 2 ucrainean, cu
care prilej s-au stabilit măsuri comune pentru coordonarea acţiunilor forţelor române şi
sovietice în zona petroliferă, inclusiv pentru încetarea incidentelor provocate de noii aliaţi.
A doua zi, colonelul Gheorghe Zamfirescu a fost trimis ca ofiţer de legătură al Armatei a 4-a
pe lângă comandamentul sovietic din Ploieşti, iar la 6 septembrie au fost desemnaţi ca
ofiţeri de legătură locotenent-colonelul Marcel Mihăilescu (pe lângă Armata a 27-a sovietică)
şi maiorul Scegalov (pe lângă Armata a 4-a română). Dorinţa realizării unei legături rapide
şi eficiente între comandamentele române şi sovietice a fost reafirmată în după-amiaza
aceleaşi zile în Nota oferită ofiţerului de legătură al Armatei a 27-a (sosit la comandamentul
Armatei a 4-a) în care se preciza cuantumul forţelor române şi măsurile de luptă luate până
în acel moment, inclusiv cerinţele cooperării cu trupele sovietice din Armata a 7-a de gardă,
care acţionau în Carpaţii Orientali.
46
Documentul făcea referiri la colaborarea din punct de vedere organizatoric şi operativ, al
încadrării şi schimbului de informaţii, al logisticii etc. În capitolul „Colaborare” în
domeniul operativ se exprima dorinţa ca: „1. În misiunile ce se dau armatei române să se
ţină seama cât mai riguros de capacitatea operativă a unităţilor; 2. În cadrul misiunii să se
lase libertatea hotărârii şi libertatea de alegere a direcţiilor şi unităţilor ce vor acţiona;
3. Să se lase timpul necesar pregătirii acţiunii; 4. Dotarea detaşamentelor de legătură ruse
cu tot ce le este necesar (mijloace de transport spre a nu se mai cere armatei române);
5. Libertate de acţiune diferiţilor comandanţi în subordine, care, prin instrucţie şi doctrină
ştiu, în cadrul misiunii ce au, ce la revine să execute”.

150
necesitatea cooperării pe câmpul de luptă a determinat corpul de comandă al
armatei române să continue eforturile în vederea realizării unei conlucrări
eficiente. În multe locuri acest lucru a fost realizat, armatele române şi
sovietice cooperând eficient şi înfrângând trupele germane şi ungare în
operaţiile militare desfăşurate în România, Ungaria, Cehoslovacia şi
Austria.

151
PRIMII PAŞI SPRE INDEPENDENŢĂ: CONSOLIDAREA
INTERNĂ A REGIMULUI GHEORGHIU-DEJ (1957-1960)

Cezar STANCIU

Abstract: The First Steps towards Independence: the Domestic

Consolidation of the Gheorghiu-Dej regime (1957-1960)

In the aftermath of the Hungarian Revolution of 1956, the Gheorghiu-Dej

regime in Romania undertook great efforts in order to overcome the status
of a submissive Soviet satellite. One of the main directions of Dej’s policy
focused on economic development. Ambitious plans of industrial
construction were aimed at reducing the country’s vulnerability in relations
to Moscow. Also, removing all potential opponents to his dominant position
was another priority for Dej. In the field of foreign relations, discrete
measures focused on establishing contacts in Asian countries and also in the
Western world, in order to improve the regime’s international legitimacy.
Such measures were accompanied by numerous reassurances to Kremlin
that Romania will continue to remain its faithful ally. As long as Moscow
had no doubts about the loyalty of the Romanian regime, Dej enjoyed a
certain freedom to move. He used it in a very subtle manner, quietly
pursuing his aim: to escape Moscow’s control.

Keywords: Communism, Romania, Soviet Union, development, foreign

relations, satellite state.

Intervalul 1957-1962 reprezintă o etapă de consolidare a regimului şi

de acomodare a acestuia la noile realităţi impuse atât de destalinizare, cât şi
de evenimentele din 1956. În timpul lui Stalin, consolidarea internă a
regimului era una de forţă, bazată pe sprijinul sovietic. Insecuritatea
conducerii în raport cu Kremlinul nu permitea nici ea o altă interpretare a
consolidării politice. Destalinizarea a periclitat situaţia echipei de
conducere, sporindu-i vulnerabilităţile, însă paralel cu destalinizarea,


Profesor dr., Colegiul Naţional „Nicolae Titulescu” Pucioasa.

152
conducerea moscovită resimţea ea însăşi slăbiciunile tranziţiei şi ale luptei
pentru putere. Acest fapt a lăsat elitelor locale din România răgazul pentru a
se reorganiza, pentru a lua măsuri în sensul unui alt tip de consolidare. De
această dată, consolidarea trebuia făcută în lipsa Moscovei şi, la o adică,
împotriva intereselor acesteia. Evenimentele din Ungaria, dar şi intervenţia
brutală a Moscovei pentru a le lichida au reprezentat o lecţie în plus pentru
Dej şi echipa sa. Istoricul Dan Cătănuş identifică trei direcţii principale ale
vulnerabilităţii regimului în aceşti ani: intervenţia directă a Moscovei, o
lovitură din interiorul partidului sau o revoltă populară1. După 1956,
contracararea acestor breşe în securitatea regimului va fi prioritatea
absolută.
Atingerea acestor obiective însă, va necesita o abilitate politică deose-
bită. Pentru a se pune la adăpost de o intervenţie sovietică, regimul Dej va
încerca să menajeze toate suspiciunile Moscovei, pozând în aliatul cel mai
loial, pentru a-i câştiga astfel încrederea şi a obţine în mod discret concesiile
pe care şi le dorea. Totodată, demersurile pentru normalizarea relaţiilor cu
Occidentul se vor intensifica, deoarece relaţiile cu ţările din această parte a
Europei reprezentau o alternativă economică solidă la sprijinul Moscovei.
Pe plan intern, Dej va încerca să îmbunătăţească relaţiile regimului cu
societatea, printr-o serie întreagă de „cedări” strategice, menite să constru-
iască o relaţie nouă, în termenii dictaţi de regim: societatea recunoscătoare
pentru iniţiativele venite de sus, paralel cu refuzul ferm de a accepta
iniţiative de jos. În interiorul partidului, lupta pentru putere a fost combătută
încă din anii 1957-1958, prin înlăturarea altor două grupuri.
Toate aceste obiective erau însă strict legate de dezvoltarea econo-
mică. Aceasta contribuia atât la destinderea relaţiilor cu societatea, prin
îmbunătăţirea nivelului de trai, dar şi la întărirea poziţiei regimului în faţa
presiunilor din exterior. Importanţa deosebită pe care Dej a acordat-o
dezvoltării economice a fost în bună măsură subestimată, istoriografia
românească preferând să se concentreze asupra altor aspecte. Dezvoltarea
economică a ţării era văzută de regim ca fiind într-o legătură directă, de
intercondiţionare, cu propria securitate.
În contextul evenimentelor din Ungaria, Partidul Muncitoresc Român
obţinuse premise foarte bune pentru a negocia cu sovieticii, având în vedere
atât stabilitatea internă din Republica Populară Română, cât şi contribuţia

1
Dan Cătănuş, „Relaţiile externe ale României şi influenţa factorului sovietic asupra acestora
în primele două decenii postbelice”, în Studii şi Materiale de Istorie Contemporană,
vol. 1/2002, p. 222

153
lui Dej la reorganizarea partidului conducător din Ungaria. Moscova era
astfel mult mai dispusă la concesii faţă de Bucureşti, lucru care s-a putut ob-
serva încă din decembrie 1956, când o delegaţie a CC al PMR s-a deplasat
la Moscova pentru discuţii economice. Delegaţia a fost condusă de Chivu
Stoica, cu scopul de a obţine ajutor economic sovietic pentru acoperirea
balanţei deficitare de plăţi. Delegaţia a fost primită, după cum s-a relatat la
întoarcere, cu un fast deosebit iar sovieticii au dovedit foarte multă recepti-
vitate faţă de problemele ridicate de români2. Ajutorul era cu atât mai nece-
sar cu cât, în contextul post-1956, regimul urmărea să crească semnificativ
nivelul de trai, în condiţiile în care recolta acelui an era slabă iar investiţiile
în industrie ar fi trebuit să rămână la un nivel foarte ridicat. Această
contradicţie între creşterea nivelului de trai şi dezvoltarea industriei va
persista pentru mult timp, ca una dintre cele mai importante provocări ale
regimului pe plan economic, şi va ridica pentru prima oară problema
eficienţei în economie, a randamentului cheltuielilor bugetare.
Obiectivul principal al planului de stat pe anul 1957 era ridicarea
nivelului de trai al muncitorilor, însă, după cum observa Comitetul de Stat al
Planificării, acest obiectiv se afla în contradicţie cu respectarea sarcinilor de
plan pentru al doilea plan cincinal. Pentru înlăturarea acestei contradicţii,
mulţi indicatori de dezvoltare adoptaţi de al doilea Congres al PMR au fost
revizuiţi, ca şi directivele generale de dezvoltare. Astfel planul pe 1957
stabilea că o creştere semnificativă a nivelului de trai nu se poate face decât
în condiţiile dezvoltării agriculturii, deoarece se păstra încă o mare dispro-
porţie între cererea populaţiei şi producţia efectivă din domeniul agricol3.
Această situaţie, combinată cu rezultatele slabe ale agriculturii în anul
anterior făcea ca în acest an să fie prevăzut un volum ridicat de importuri de
produse agro-alimentare. Comitetul de Stat al Planificării admitea faptul că
nici până la acea dată nu fusese atins nivelul de producţie agricolă antebelic.
Producţia industrială globală era prevăzută să crească cu doar 3,8%, faţă de
creşterea de 10,2% care fusese calculată pentru 1956. Planul prevedea
totodată o reducere semnificativă a investiţiilor în industrie, comparativ cu
anii anteriori, ca şi o reducere a importurilor de utilaje şi produse industriale,
cu scopul echilibrării balanţei comerciale, puternic deficitare4. Majoritatea

2
Stenograma şedinţei Biroului Politic al CC al PMR din ziua de 5 decembrie 1956, în
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond CC al PCR – secţia Cancelarie, dosar nr.
135/1956, f. 4-5.
3
Prezentarea Proiectului Planului de Dezvoltare a Economiei Naţionale pe anul 1957, în
loc. cit., dosar nr. 138/1956, f. 103-104.
4
Ibidem, f. 105-108

154
investiţiilor erau îndreptate către ramuri industriale care aveau o bogată
sursă internă de materii prime (petrolul şi materialele de construcţii reuneau
30% din totalul lor).
Biroul Politic a aprobat, cu mici completări, planul de stat prezentat de
CSP. Şedinţa Biroului Politic din 24 decembrie 1956 a adoptat însă şi alte
măsuri, printre care o reorganizare instituţională care urmărea eficientizarea
activităţii în administraţie şi reducerea cheltuielilor. Consiliului de Miniştri i
s-a cerut să adopte imediat măsuri pentru reducerea şi simplificarea apa-
ratului de stat şi înlăturarea paralelismelor, prin contopirea unor ministere şi
instituţii5. Se cerea în acelaşi timp eliberarea specialiştilor şi tehnicienilor
din munca administrativă şi trimiterea acestora în producţie. Consiliul de
Miniştri era însărcinat de asemenea să ia măsuri pentru creşterea randa-
mentului în industrie şi scăderea costului de producţie. În agricultură,
prioritatea era mecanizarea deplină a culturii grâului şi porumbului6.
Aceeaşi şedinţă a Biroului Politic a hotărât alcătuirea unui nou sistem
de salarizare cu scopul îmbunătăţirii sale.
În această privinţă, se constata faptul că deşi în ultimii ani salariile
muncitorilor crescuseră semnificativ, ele nu au contribuit la îmbunătăţirea
nivelului de trai, deoarece paralel cu creşterea salariilor crescuseră şi
preţurile, atât la produsele alimentare de pe piaţa ţărănească, cât şi la
produsele industriale din sectorul socialist de producţie. În acelaşi timp,
salariul depindea prea puţin de performanţele economice şi rămânea redus,
în condiţiile unor norme reduse. Consiliul de Miniştri era chemat să
analizeze situaţia şi să adopte un nou sistem de salarizare, care să înlăture
aceste deficienţe, crescând salariul pe baza creşterii normelor de lucru şi al
performanţelor economice. O asemenea soluţie, se credea că va contribui şi
la creşterea productivităţii7.
La sfârşitul lunii decembrie a fost convocată Plenara amintită a
Comitetului Central pentru a dezbate concluziile lui 1956, dar şi măsurile
economice pe care şi le propunea partidul pentru perioada următoare.
Discuţiile din cadrul Plenarei vor accentua importanţa educaţiei ideologice
şi a propagandei pentru „formarea omului nou” şi necesitatea îmbunătăţirii
pregătirii teoretice a muncitorilor, pentru a evita ceea ce s-a întâmplat în
Ungaria. S-a atras atenţia asupra deficienţelor din munca politico-ideologică

5
Protocol nr. 67 al şedinţei Biroului Politic al CC al PMR din 24 decembrie 1956, în
loc. cit., f. 1.
6
Ibidem, f. 2.
7
Referat pentru îmbunătăţirea sistemului actual de salarizare, în loc. cit., f. 150-151.

155
în întreprinderi, dar şi asupra formalismului acesteia. S-a subliniat că în aceste
împrejurări construcţia socialismului, nu se poate face în absenţa unei
educaţii politice corespunzătoare a muncitorilor şi a tineretului8. Creşterea
influenţei partidului în societate, a controlului acestuia, era cu atât mai
necesară pentru regim cu cât anii 1953-1956 lăsaseră impresia vulnera-
bilităţii.
Plenara a luat în discuţie şi a aprobat mai multe măsuri economice şi
corespunzător, discuţiile s-au concentrat mai ales asupra acestor chestiuni.
Manea Mănescu s-a referit la problema centralismului şi birocratismului
care dominau activitatea economică şi la necesitatea unei simplificări a
cadrului organizatoric şi administrativ. Deseori, proasta organizare duce la
risipă, a atras atenţia acesta, cum era cazul cu deplasările numeroase şi rareori
justificate. Manea Mănescu s-a referit şi la controalele făcute de Ministerul
de Finanţe în cursul anului 1956, care evidenţiaseră multă risipă, mai ales în
privinţa utilajelor nefolosite şi a materiei prime pierdute9. Problema
centralismului a fost abordată şi de Gaston Marin, copleşit de sarcinile prea
numeroase care reveneau CSP, multe dintre acestea putând fi rezolvate şi în
teritoriu. Miron Constantinescu a încercat în schimb să evidenţieze şi
reuşitele CSP, precum faptul că dezvoltarea industriei uşoare şi a bunurilor
de consum a fost facilitată în noua etapă, tocmai datorită faptului că în anii
trecuţi CSP a realizat mari progrese în dezvoltarea industriei grele şi a
mijloacelor de producţie10. Activitatea Comitetului de Stat al Planificării va
fi dezbătută însă în mod critic într-o şedinţă viitoare, în decembrie 1957,
după demiterea lui Miron Constantinescu.
A fost evidenţiată cu acea ocazie criza de personal calificat cu care se
confrunta CSP, mai ales în ceea ce privea incompetenţa funcţionarilor săi,
nepriceperea lor în probleme economice. A ieşit la iveală cu acea ocazie un
fapt care era cunoscut fără a fi pus în discuţie, acela că din 1953, când în
urma Plenarei din august fuseseră modificate prevederile planului cincinal,
CSP nu mai lucrase decât pe baza planurilor anuale, fără a mai avea în
vedere indicatorii din cincinal. Desigur că o mare parte din responsabilitate
revenea instabilităţii conducerii politice a acelor ani, în ceea ce privea mai
ales relaţia cu Moscova. Funcţionari ai CSP au făcut cunoscut faptul că
proasta organizare a comerţului exterior ridica mari dificultăţi, deoarece

8
Stenograma şedinţei Plenare a CC al PMR din 27-29 decembrie 1956, în loc. cit., dosar
nr. 139/1956, f. 63-66.
9
Ibidem, f. 151.
10
Ibidem, f. 155-157.

156
planurile de import şi export erau deseori modificate: fie importurile
prevăzute nu se puteau realiza, fie exporturi pe care se conta pentru venituri
erau contramandate. CSP-ul a pus şi o altă problemă: slaba legătură între
organele de conducere ale economiei şi partid. Se dădea ca exemplu faptul
că în conducerea CSP nu se afla nici un membru al Comitetului Central, dar
şi faptul că în cele mai multe rânduri se luau decizii la partid şi la guvern, în
importante chestiuni economice, fără consultarea cadrelor de specialitate, a
economiştilor, a CSP11. Nuanţa discuţiilor ne îndeamnă să credem că era
vorba de mai mult decât o simplă răfuială în fieful lui Miron Constantinescu,
aceasta având în vedere şi iniţiativele anterioare ale regimului de îmbună-
tăţire a randamentului economic.
Preocuparea pentru creşterea eficienţei economice va rămâne
constantă în anii următori, reprezentând o fază incipientă pentru viitoarele
măsuri de dezvoltare intensivă a economiei. În noiembrie 1958, cu ocazia
discutării Planului de stat pe anul 1959, Biroul Politic solicita CSP să ia în
calcul o mărire a sarcinilor de plan, însă nu prin creşterea investiţiilor, cum
se făcea în anii precedenţi, ci prin creşterea randamentului, prin folosirea
intensivă a resurselor materiale şi financiare. În acelaşi timp, se solicita
realizarea unor economii faţă de consumul prevăzut la materii prime, prin
utilizarea mult mai judicioasă a acestora12. În ceea ce privea agricultura, s-a
hotărât creşterea suprafeţelor cultivate cu sfeclă de zahăr şi floarea soarelui,
pentru a putea satisface prin producţie proprie necesarul intern de zahăr şi
ulei. Pentru aceasta, s-a mai decis şi construirea unor fabrici noi de
procesare a acestor plante, cu scopul de a renunţa pe viitor la importuri. Al.
Bârlădeanu şi Gh. Gaston Marin erau responsabilizaţi cu rezolvarea acestei
probleme. Ulterior, în cursul anului 1959, Gaston Marin a semnat o serie de
contracte în Franţa, pentru livrarea unor fabrici de zahăr. În aceeaşi şedinţă,
au fost luate alte două hotărâri cu mare impact asupra economiei: alcătuirea
unui plan de perspectivă pentru dezvoltarea economiei naţionale pe 10-15 ani,
precum şi alcătuirea unei comisii pe lângă Consiliul de Miniştri care să
studieze posibilităţile introducerii tehnologiei noi, moderne, în procesele de
fabricaţie din diverse ramuri economice13.
Aceste probleme vor fi dezbătute în cadrul Plenarei CC din 26-28
noiembrie 1958, unde Dej a anunţat suplimentarea cu 15% a investiţiilor

11
ANIC, fond CC al PCR – secţia Cancelarie, dosar 102/1957, f. 7-12.
12
Protocol nr. 17 al şedinţei Biroului Politic al CC al PMR din 1 noiembrie 1958, în
loc. cit., dosar 29/1958, f. 1.
13
Ibidem, f. 2-3.

157
pentru anul următor şi a pus în discuţie problemele organizatorice din
economie: utilizarea extensivă a resurselor, demararea unor investiţii majore
fără studii aprofundate, calcule greşite în ceea ce priveşte indicatorii
economici. Cu aceeaşi ocazie, a fost anunţată intenţia partidului de a lichida
importul de zahăr şi ulei în următorii ani14. Plenara a cerut reducerea
cheltuielilor şi creşterea productivităţii, pentru ca în acest mod să se atingă
un dublu obiectiv: creşterea atât a investiţiilor în industrie, cât şi a nivelului
de trai al populaţiei. Printre măsurile economice adoptate de partid la
sfârşitul lui 1958 se mai numărau şi noi măriri de salarii, paralel cu
reducerea preţurilor şi posibilitatea achiziţiei în rate a bunurilor de consum.
Creşterile salariale, mai mari pentru muncitorii cu venituri mici, erau
completate de o reducere a impozitului pe salariu15.
Către sfârşitul lui 1959, au fost adoptate noi măsuri ce vizau în primul
rând creşterea investiţiilor din industrie. Pentru aceasta, se avansa drept
soluţie utilizarea judicioasă a resurselor şi reducerea drastică a investiţiilor
în domeniul socio-cultural, pe seama implicării populaţiei în realizarea unor
astfel de lucrări. Industria trebuia să asigure o creştere rapidă a exporturilor
şi soluţia cea mai potrivită era considerată reutilarea întreprinderilor şi
dotarea lor cu tehnica cea mai modernă. Ministerele erau supuse unei critici
severe pentru risipa pe care au permis-o prin demararea unor investiţii
nestudiate cu atenţie şi pentru lipsa calculelor şi a controlului în ceea ce
privea utilizarea veniturilor de la buget16. Problema cu care se confrunta
regimul Dej era comună tuturor statelor comuniste: cum se poate trece de la
dezvoltarea extensivă la cea intensivă, respectiv cum se poate asigura
eficienţă, randament şi productivitate, adică dezvoltare calitativă, în con-
diţiile unui sistem economic centralizat, condus prin măsuri birocratice,
administrative.
Către sfârşitul deceniului al şaselea regimul a început să ia măsuri şi în
sensul dezvoltării intensive a economiei. În 1960 s-a decis la nivelul
Comitetului Central să se adopte un plan de măsuri care privea îmbună-
tăţirea pregătirii tehnice a cadrelor din economie. Hotărârea Plenarei

14
Gh. Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvântări decembrie 1955-iulie 1959, Bucureşti, Editura
Politică, 1960, p. 532-547.
15
Notă de sinteză cu privire la ansamblul măsurilor ce se propun, în ANIC, fond CC al
PCR – secţia Cancelarie, dosar 27/1959 vol. I, f. 202-207.
16
Măsuri cu privire la redistribuirea şi folosirea mai eficientă a fondurilor de investiţii şi
de reparaţii capitale în scopul accentuării ritmului de dezvoltare a industriei, în loc. cit.,
dosar 41/1959 vol. I, f. 20-22.

158
CC preciza faptul că de la 1 august 1960 posturile de conducere din
economie (director, director tehnic, inginer şef, şef de serviciu, etc.) nu mai
puteau fi ocupate decât de persoane cu studii superioare tehnice17. Totodată,
în 1960 a fost înfiinţat Comitetul pentru tehnică nouă care funcţiona pe
lângă Consiliul de Miniştri. Sarcinile acestuia erau de a urmări promovarea
şi utilizarea eficientă a celor mai noi tehnologii disponibile, în toate ramurile
economice. Pentru aceasta, Comitetul era însărcinat să alcătuiască propuneri
de măsuri pentru înlocuirea tehnologiei existente şi să avizeze planurile
economice astfel încât acestea să prevadă utilizarea tehnicii moderne18.
Aceste măsuri vizau, în mod evident, îmbunătăţirea productivităţii şi randa-
mentului în economie, prin exploatarea mult mai eficientă a mijloacelor de
producţie şi a resurselor existente.
Investiţiile masive în industrializare şi dezvoltare şi-au spus cuvântul
în deceniul al şaselea, din punct de vedere macroeconomic, deşi acestea nu
erau traduse într-o creştere proporţională a nivelului de trai. Statistici din
1960 arătau ritmul impresionant al creşterii economice, mai ales în industria
grea. Volumul producţiei industriale globale crescuse cu de trei ori faţă de
nivelul antebelic în anul 1955, urmând apoi o creştere mai lentă, dar stabilă.
În 1956, volumul crescuse cu 130% faţă de 1955, iar în anii 1957-1958
creşterea a rămas la doar 10-15%. Pentru anul 1965, planul de perspectivă
viza o creştere de trei ori a producţiei industriale globale, comparativ cu
anul 1958 şi de zece ori faţă de perioada antebelică19. Comparativ cu
celelalte democraţii populare, creşterea producţiei industriale în RPR se afla
pe o poziţie de mijloc, fiind mai mare în URSS, Polonia şi Bulgaria, dar
depăşind ca ritm Cehoslovacia, Ungaria şi RDG. În principiu se observă că
ţările mai puţin dezvoltate (exceptând URSS) au avut o creştere mult mai
puternică decât cele mai bine dezvoltate. Situaţia era aceeaşi şi într-o
comparaţie la nivel mondial. La nivelul anului 1956, Statele Unite, de pildă,
au cunoscut o creştere de 130% faţă de perioada antebelică, pe când RPR
înregistra o creştere de 230%20. Marea majoritate a ţărilor apusene aveau un
ritm de creştere mai redus faţă de România şi Bulgaria. Aceasta se explică

17
Hotărârea CC al PMR şi a Consiliului de Miniştrii al Republicii Populare Române cu
privire la pregătirea şi promovarea cadrelor tehnice, economice şi de cercetare ştiinţifică
precum şi îmbunătăţirea salarizării lor, în loc. cit., dosar nr. 99/1960, f. 7.
18
Hotărârea CC al PMR şi a Consiliului de Miniştrii al RP Române cu privire la ridicarea
nivelului tehnic al producţiei, în loc. cit., dosar nr. 102/1960, f. 12.
19
Culegere de date economice privind Republica Populară Română, celelalte ţări membre
ale CAER şi unele ţări capitaliste, în loc. cit., dosar nr. 4/1960, f. 8.
20
Ibidem.

159
prin creşterea extensivă practicată de ţările mai puţin dezvoltate, care aveau
la dispoziţie resurse neutilizate şi o numeroasă forţă de muncă rurală ce
putea fi cu uşurinţă dislocată în mediul urban.
Pe ramuri industriale, cea mai mare creştere o cunoscuse în România
industria chimică, industria construcţiilor de maşini şi industria energetică.
Planul de perspectivă preconiza creşteri la fel de mari în primul rând în
domeniul chimiei şi energiei. Cele mai mici creşteri, la nivelul anului 195921
faţă de anul 1950 luat ca etalon, fuseseră atinse în industria uşoară şi în
industria alimentară. Interesant este că planul de perspectivă prevedea, de
asemenea, cele mai mici creşteri tot în aceste domenii. Comparativ cu alte
ţări socialiste, producţia de alimente rămânea la un nivel foarte scăzut în
RPR, având în vedere baza de materie primă foarte bogată. Astfel, producţia
de zahăr pe cap de locuitor era în 1958 de 10,4 kg pe cap de locuitor în
România, faţă de 26,3 kg în URSS, 64 kg în Cehoslovacia, 45 kg în RDG
sau 30 kg în Polonia. Planul de perspectivă preconiza atingerea unui nivel
de 25,2 kg pe cap de locuitor abia în 1965, astfel încât nici în şapte ani de la
alcătuirea statisticilor nu se preconiza o ajungere din urmă a celorlalte
democraţii populare22. Nici la producţia de carne lucrurile nu erau cu mult
diferite. În 1958, RPR producea 12,5 kg carne pe cap de locuitor, faţă de
Cehoslovacia cu 31,8 kg, RDG cu 33,8 kg, Polonia cu 36,2 kg. Chiar şi
Bulgaria depăşea România cu cca. 50%. Edificatoare este şi comparaţia cu
ţările occidentale: de pildă Franţa avea în 1958 o producţie de 51,7 kg pe
cap de locuitor. Planul de perspectivă preconiza atingerea cifrei de 34,6 kg
abia în 196523.
Rezultă astfel în mod limpede orientarea pe care partidul o dădea
dezvoltării economice a ţării, către aceeaşi direcţie stalinistă ce punea
accentul pe industria mijloacelor de producţie în defavoarea industriei bunu-
rilor de consum. Industrializarea ţării se făcea prin sacrificarea necesităţilor
imediate ale populaţiei, concentrând resurse imense către industria grea sau
chiar către investiţii socio-culturale, totul însă în defavoarea consumului.
Dezvoltarea economică, după cum s-a arătat, era considerată un pas
fundamental către consolidarea regimului şi creşterea autonomiei sale
(reducerea vulnerabilităţii). Dar consolidarea regimului era strict legată de

21
Dinamica producţiei globale în RPR – total şi pe ramuri industriale, în loc. cit., dosar nr.
7/1960 vol. I, f. 71.
22
Producţia de zahăr pe cap de locuitor în RPR comparativ cu alte ţări, în loc. cit., dosar
nr. 7/1960 vol. II, f. 27.
23
Producţia de carne pe cap de locuitor în RPR comparativ cu alte ţări, în loc. cit., f. 32.

160
consolidarea poziţiei personale a lui Gheorghiu-Dej. Din punctul său de
vedere, relaţia României cu URSS era strict legată de relaţia sa personală cu
conducerea moscovită. Din punctul de vedere al acestei relaţii, el nu-şi
permitea nici o vulnerabilitate: nici externă, dar nici internă.
Dej a fost interesat în înlăturarea tuturor factorilor de risc la adresa
puterii şi stabilităţii regimului său, mai ales după lecţiile învăţate în toamna
lui 1956. De aceea, imediat ce a beneficiat de răgazul necesar, el şi-a
îndreptat atenţia asupra a ceea ce el percepea a fi opoziţia internă. În această
privinţă, Dej avea în vedere mai ales grupul Miron Constantinescu – Iosif
Chişinevschi, care în contextul publicării Raportului Secret, prezentat de
N.S. Hruşciov manifestaseră tendinţe centrifuge. La sfârşitul lui iunie şi
începutul lui iulie 1957, Comitetul Central al PMR se întruneşte într-o
şedinţă plenară unde va fi luată în discuţie atitudinea „deviaţionistă” a
grupului anti-partinic Miron Constantinescu – Iosif Chişinevschi24. Plenara
le-a adus critici aspre celor doi privind atitudinea lor faţă de activitatea de
până atunci a partidului. Li s-a reproşat că au subestimat realizările
partidului, exagerând în schimb eşecurile şi nerealizările. De asemenea,
reproşurile au vizat atitudinea lor faţă de conducerea de partid, pe care au
încercat să o facă răspunzătoare de toate nerealizările şi mai ales de cultul
personalităţii. Prin acestea, se concluziona, Constantinescu şi Chişinevschi
dovediseră o atitudine anti-partinică, motiv pentru care au fost înlăturaţi din
toate funcţiile şi ulterior excluşi din partid.
Răfuielile lui Gheorghiu-Dej cu opozanţii sau potenţialii opozanţi vor
continua şi în anul următor. Între 9-13 iunie 1958, o nouă Plenară a
Comitetului Central va lua în discuţie alte abateri de la linia partidului, care
se va încheia cu excluderi din partid. De această dată era vorba de un grup
de vechi membri de partid, ilegalişti, dintre care cea mai mare parte nu
deţinuseră funcţii de conducere, precum: Constantin Doncea, Grigore
Răceanu, Ovidiu Şandru, Eugen Genad, Ştefan Pavel, Iacob Coţoveanu,
Vasile Negoiţă25.
Pe plan extern, regimul Dej a dus o politică extrem de delicată,
caracterizată prin prudenţă şi moderaţie în atingerea scopurilor. Acestea
constau în dobândirea unei autonomii mai ridicate faţă de Moscova, prin
cultivarea unor relaţii mai strânse cu occidentul, în aşa fel încât să nu atragă
atenţia Uniunii Sovietice. Din aceste raţiuni, se observă o diferenţă destul de

24
Alina Tudor, Dan Cătănuş, O destalinizare ratată. Culisele cazului Miron
Constantinescu – Iosif Chişinevschi 1956-1961, Bucureşti, Editura Elion, 2001, p. 14-19.
25
idem, Amurgul Ilegalistilor. Plenara PMR din 9-13 iunie 1958, Bucureşti, Editura
Vremea, 2000.

161
mare între discursul de politică externă, care a rămas pentru mulţi ani loial
Uniunii Sovietice, şi iniţiativele propriu-zise, conduse cu multă discreţie,
pentru promovarea propriilor interese.
Imediat după Consfătuirea de la Moscova din noiembrie 1957, a fost
convocată o Plenară a Comitetului Central care a aprobat cu mult entuziasm
activitatea delegaţiei PMR la Consfătuire, cât şi declaraţia finală26. Refluxul
reprezentat de Consfătuirea din noiembrie era pe placul lui Dej, anunţând,
cel puţin pentru o perioadă, diminuarea elanului reformator al lui Hruşciov.
Unitatea internaţională şi lupta contra revizionismului şi dogmatismului
aveau în PMR o puternică componentă de politică internă. Concluzia
Plenarei era că: „organele şi organizaţiile de partid trebuie să muncească
pentru continua întărire a rolului conducător al partidului, pentru întărirea
disciplinei şi unităţii sale de monolit, pentru dezvoltarea legăturilor cu
masele”27. Ceea ce înţelegea partidul prin întărirea disciplinei şi unităţii s-a
putut observa în vara anului următor, când au fost adoptate o serie de
modificări ale Codului Penal, prin care erau majorate pedepsele pentru
infracţiuni legate de siguranţa statului, precum trădarea, uneltirea contra
orânduirii sociale, răzvrătirea, complotul, insurecţia, etc.28 Prudent,
discursul utilizat de regimul Dej referitor la revoluţia maghiară pleca de la
premise conservatoare, respectând tezele acreditate la Moscova şi fără a
arăta nimic din planurile de viitor. Nu era însă lipsit de conţinut, pentru că
poziţia sa conservatoare referitoare la destalinizare şi la consecinţele
acesteia reprezintă premisa fundamentală de la care a plecat efortul
regimului de a-şi dobândi autonomia.
În planul politicii externe, un rol important în acei ani a fost jucat şi de
propunerea românească privind crearea unei zone denuclearizate în Balcani.
Eşecul sovietic în a preveni reînarmarea Germaniei şi includerea acesteia în
NATO, ca şi insistenţa lui Hruşciov asupra soluţiilor non-militare la pro-
blemele războiului rece prin prisma tezei coexistenţei paşnice, au făcut ca
Uniunea Sovietică să dea o mare atenţie, câţiva ani la rând, unor propuneri
de creare a unor zone denuclearizate prin care încerca să îndepărteze
anumite state membre de NATO, pentru a reduce influenţa alianţei. În
privinţa Germaniei, de pildă, Moscova a susţinut planul ministrului polonez
de externe, Adam Rapacki privind crearea unei zone denuclearizate în

26
Hotărârea şedinţei Plenare a CC al PMR din 14 decembrie 1957, în ANIC, fond CC al
PMR – secţia Cancelarie, dosar nr. 57/1957, f. 43.
27
Ibidem.
28
Decret pentru modificarea Codului Penal, în loc. cit., dosar nr. 29/1958, f. 147-152.

162
Europa centrală. Enunţat în faţa Adunării Generale a ONU în octombrie
1957, Planul Rapacki invita cele două state germane şi Cehoslovacia să se
alăture Poloniei în formarea unei zone fără arme nucleare29. Planul prevedea
că nu se va permite depozitarea de arme nucleare sau dispozitive de lansare
pe teritoriul celor patru ţări şi că nici un stat nu va folosi arme nucleare
contra celor patru ţări, totul sub garanţia marilor puteri. Puterile occidentale
au respins planul deoarece acesta ar fi presupus pierderea unui punct
strategic vital pentru NATO, respectiv Germania de Vest30. Cercetări
recente arată că Planul Rapacki n-ar fi fost formulat totuşi cu acordul
Moscovei, deşi existaseră propuneri sovietice similare anterior. Istoricul
Vojtech Mastny arată că, de fapt, Polonia încerca astfel să se pună sub
garanţia mai multor puteri pentru a scăpa astfel de presiunea sovietică.
Tocmai de aceea, consideră Mastny, Uniunea Sovietică şi-a exprimat
sprijinul pentru plan cu multă întârziere, după ce s-a asigurat că puterile
occidentale îl vor respinge31.
În privinţa planului lui Chivu Stoica, sprijinul sovietic este cert, însă.
În septembrie 1957, premierul român Chivu Stoica a lansat în numele
Guvernului RPR propuneri către guvernele Albaniei, Bulgariei, Iugoslaviei,
Greciei şi Turciei, de a participa la o conferinţă balcanică pe teme de
securitate. Scopul era crearea unei „zone a păcii”, denuclearizate şi fără baze
militare străine, în Balcani. Uniunea Sovietică şi-a exprimat imediat acordul
şi susţinerea, însă Grecia şi Turcia au respins-o32. În ianuarie 1958, însă, la o
întâlnire cu comuniştii italieni, ministrul sovietic de externe, Andrei
Gromîko a reiterat propunerea românească invitând şi Italia să ia parte. Mai
mult, acesta a lăsat să se înţeleagă că în schimbul participării Italiei la zona
denuclearizată din Balcani, Uniunea Sovietică ar putea garanta că nu va
trimite arme nucleare în Albania. NATO nu a agreat deloc ideea şi, mai
mult, în 1959 Grecia şi Turcia au acceptat amplasarea armelor nucleare
americane pe teritoriul lor33.

29
Jost Delbrück, „In search for a lasting system of European security – chances and hazards
of some models of European security systems”, în Annuaire Européen, vol. XX, Conseil de
l’Europe, 1972, p. 75.
30
Ibidem, p. 75-76.
31
Vojtech Masty, „The Warsaw Pact as History”, în Vojtech Mastny, Malcolm Byrne, eds.,
A Cardboard Castle? An Inside History of the Warsaw Pact 1955-1991, Budapest, CEU
Press, 2005, p. 10-11.
32
Nicholas V. Gianaris, Geopolitical and economic changes in the Balkan countries,
Praeger Publishers, 1996, p. 160.
33
John Van Oudenaren, Détente in Europe. The Soviet Union and the West since 1953,
Durham, Duke University Press, 1991, p. 190.

163
 În iunie 1959, România a reluat propunerea, cu sugestia extinderii
zonei spre Adriatica. Turcia şi Grecia au respins însă din nou ideea34. Într-un
interviu acordat revistei sovietice Novoie vremea în toamna lui 1960, Chivu
Stoica insista asupra faptului că înţelegerea şi colaborarea între popoarele
balcanice este posibilă indiferent de orânduirea socială, dând ca exemplu
intensificarea relaţiilor comerciale dintre România şi Grecia. Faţă de acuzele
că în acest fel s-ar încerca scoaterea Greciei şi Turciei din NATO, Chivu
Stoica susţinea că acestea nu sunt fundamentate, deoarece nici ţările
membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia n-ar ieşi din alianţa din
care fac parte, ca urmare a semnării unui asemenea acord35. Pe linie
guvernamentală însă, propunerile româneşti s-au soldat în final cu un eşec.
Cu toate acestea, România a continuat să rămână vigilentă în privinţa
evoluţiilor din Balcani. În ianuarie 1960, Secţia de Relaţii Externe a CC
aviza favorabil o propunere a MAE de a răspunde unei invitaţii greceşti
privind constituirea unei „Mişcări pentru înţelegere balcanică”. Aceasta
luase fiinţă în Grecia şi viza intensificarea colaborării culturale şi economice
între ţările balcanice. Albania şi Bulgaria deja răspunseseră favorabil
invitaţiei. MAE propunea ca şi în RPR să fie constituit un „Comitet pentru
strângerea legăturilor dintre popoarele balcanice”36. Ministerul a venit cu
noi propuneri în toamna lui 1960, vizând intensificarea colaborării în
Balcani. Nota preciza că având în vedere eşecul propunerilor româneşti pe
linie guvernamentală, noua iniţiativă ar trebuie să vizeze domeniile cultural
şi ştiinţific, opinia publică, etc. Printre propunerile formulate figurau: o
întâlnire a comitetelor de acţiune balcanică la Atena, o conferinţă inter-
balcanică a intelectualilor cu tema „Balcanii – zonă a păcii”, reînfiinţarea
Uniunii Medicale Balcanice cu sediul la Istanbul (faţă de care oficialităţile
turceşti se exprimaseră deja favorabil), precum şi reînfiinţarea Institutului de
Studii şi Cercetări Balcanice cu sediul la Bucureşti. Specializat în istorie,
limbi, arte şi economie, acesta din urmă ar fi trebuit înfiinţat în colaborare
cu Academia RPR37.
După 1956, România a acordat o atenţie sporită relaţiilor sale cu ţările
occidentale, încercând să ajungă la o reglementare a problemelor mai vechi,
rezultate din naţionalizare. Relaţiile economice şi schimburile comerciale au
reprezentat puntea care a facilitat îmbunătăţirea relaţiilor politice.
34
Ibidem.
35
Către Preşedintele Consiliului de Miniştrii al Republicii Populare Române, în ANIC,
fond CC al PCR – secţia Cancelarie, dosar nr. 75/1960, f. 6-7.
36
Notă CC al PMR Secţia Relaţii Externe, în loc. cit., dosar nr. 2/1960, f. 236.
37
Notă MAE către Comitetul Central al PMR, în loc. cit., dosar nr. 49/1960, f. 9-12.

164
Necesităţile industrializării făceau ca România să fie dependentă de
importurile de tehnologie, care puteau fi procurate din Occident. Totodată,
relaţiile constructive cu ţările democratice din Vestul Europei puteau spori
prestigiul şi legitimitatea internă şi externă a regimului. În 1959 România a
semnat un protocol financiar cu Franţa care punea capăt diferendelor
existente referitoare la sumele care se cuveneau cetăţenilor francezi ca
despăgubire pentru bunurile lor naţionalizate. În acelaşi an, o delegaţie
guvernamentală română s-a deplasat în mai multe ţări occidentale precum
Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda, unde a semnat mai multe acorduri
economice ce priveau în special importul de tehnologie. În general,
pretenţiile occidentale la despăgubiri au fost acoperite cu aurul BNR
depozitat în bănci occidentale şi care fusese blocat după naţionalizare38.
România a manifestat un interes deosebit şi pentru Republica Federală
a Germaniei, datorită posibilităţilor de a importa tehnologie şi produse
industriale. În anul 1960, comerţul cu această ţară reprezenta 30% din
volumul total al schimburilor comerciale româneşti cu ţările occidentale,
ceea ce ilustrează foarte bine gradul ridicat de interes. O piedică aparent
insurmontabilă în calea stabilirii de relaţii normale o reprezenta însă
faimoasa doctrină Hallstein, conform căreia RFG refuza să întreţină relaţii
diplomatice cu orice ţară care recunoştea RDG. România recunoscuse statul
est-german încă de la crearea acestuia în 1949. Cu toate acestea, direct sau
prin intermediere, schimburile comerciale s-au intensificat, şi la fel şi
contactele politice neoficiale. România a acordat o atenţie deosebită
problemei etnicilor germani din RPR, faţă de care RFG era în mod special
sensibilă. Foarte mulţi dintre aceştia ajunseseră aici după război, unde
principala lor prioritate era reîntregirea familiilor, acţiune de care se ocupa,
cu dificultăţile inerente, Crucea Roşie germană39. În mai 1958, Biroul
Politic a aprobat o lungă listă de cereri de plecare în străinătate, mare
majoritate către RFG, precum şi o serie de indicaţii în legătură cu acest
subiect. Se cerea organelor competente să continue aprobarea plecărilor, mai
ales către RFG şi Israel, în scopul reîntregirii familiilor, cu excepţia
cazurilor când persoana în cauză ar fi putut aduce prejudicii securităţii
statului. Aprobările trebuiau date treptat, pentru a nu lăsa impresia unei

38
Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu, Bucureşti,
Editura Evenimentul Românesc, 1997, p. 133.
39
Claudiu Mihail Florian, „Preliminariile stabilirii relaţiilor diplomatice între România şi
RFG”, în M. Anton, F. Anghel, C. Popa, Hegemoniile trecutului, Bucureşti, Editura Curtea
Veche, 2006, p. 384-386.

165
campanii. Mai mult, se cerea Ministerului de Externe în mod expres ca
aprobările de plecare în RFG pentru reîntregirea familiilor să fie folosite în
scopul normalizării relaţiilor cu această ţară40. Numai pentru RFG şi Israel
existau în mai 1958 peste 30 000 de cereri de plecare definitivă, care
aşteptau soluţionare şi pentru care se primeau foarte multe memorii şi
reclamaţii la organizaţiile de partid, cerându-se soluţionarea mai rapidă41.
Aprobarea plecărilor era în mod evident o concesie făcută RFG, dar şi
Occidentului în general, pe linia ameliorării relaţiilor.
Relaţiile cu Statele Unite au cunoscut o uşoară destindere încă din
1955, când Gheorghiu-Dej a transmis la Washington că România este
disponibilă să înceapă negocieri comerciale. O primă delegaţie oficială a
vizitat Statele Unite în noiembrie 1955, la invitaţia unui fermier american,
pentru schimb de experienţă în domeniul agriculturii42. Reglementarea
relaţiilor a mai avut însă de aşteptat până în 1960. Deşi depunea mari
eforturi diplomatice în acest scop, regimul Dej a păstrat retorica anti-
americană în politica externă, din precauţie. În 1958, de pildă, s-au luat
măsuri pentru organizarea a numeroase manifestaţii de protest faţă de
intervenţia americană în Liban, inclusiv un miting de protest în faţa
Ambasadei SUA din Bucureşti43. Acelaşi gen de manifestaţii publice anti-
americane a fost organizat şi în februarie 1959 pentru a condamna
intervenţia americană în Republica Democrată Vietnam solicitată de
ambasadorul acestei ţări la Bucureşti, cerere satisfăcută cu promptitudine44.
Cu toate acestea, eforturile diplomatice au dat roade, cu atât mai mult
cu cât regimul Dej era dispus la concesii. În 1959, Congresul american a
modificat Legea Battle, care interzicea comerţul cu ţările comuniste, printr-un
amendament care îl permitea cu acele ţări considerate importante pentru
SUA. La 20 martie 1960, cele două guverne au semnat un acord prin care
România convenea să plătească despăgubiri cetăţenilor americani care
fuseseră afectaţi de naţionalizare. În acest fel, tensiunile din relaţiile

40
Protocol nr. 9 al şedinţei Biroului Politic al CC al PMR din ziua de 31 mai 1958, în
ANIC, fond CC al PCR – secţia Cancelarie, dosar nr. 15/1958, f. 2.
41
Notă cu privire la cererile de plecare definitivă în străinătate a unor cetăţeni ai RPR şi la
cererile de repatriere în RPR, în loc. cit., f. 31-34.
42
Silviu Brucan, Generaţia irosită. Memorii, Bucureşti, Editurile Universul şi Calistrat
Hogaş, 1992, p. 112.
43
Plan de măsuri pentru organizarea manifestărilor de protest împotriva agresiunii impe-
rialismului american şi englez în Liban şi Iordania, în ANIC, fond CC al PCR – secţia
Cancelarie, dosar nr. 19/1958, f. 4.
44
Informare, în loc. cit., dosar nr. 6/1959, f. 15-16.

166
bilaterale au fost înlăturate iar România şi SUA au putut dezvolta schimburi
comerciale constructive în anii următori45.
Regimul va manifesta aceeaşi deschidere şi către regimuri comuniste
din spaţiul extra-european, îndeosebi din Asia. În afară de China şi Coreea,
cu care relaţiile fuseseră stabilite anterior, RPR va dezvolta o relaţie destul
de strânsă cu Republica Democrată Vietnam. În 1956 fusese semnat un
acord la nivel de guverne prin care România îi acorda un ajutor economic
nerambursabil în valoare de 15 milioane de ruble, constând în tractoare şi
utilaj agricol, medicamente şi produse chimice. În acelaşi timp, a fost
acordat şi un credit de 10 milioane ruble, constând în echipament industrial
şi naval, care urma să fie restituit în mărfuri46. Relaţiile s-au intensificat
după vizita liderului comunist nord-vietnamez, Ho Şi Min la Bucureşti, în
august 1957. Dej şi-a exprimat cu acea ocazie interesul în dezvoltarea unor
relaţii strânse cu R.D. Vietnam47. Dezvoltarea legăturilor în Asia urmărea
atât obţinerea prestigiului pe care politica externă activă îl putea aduce, cât
şi obiective concrete, precum schimbul de experienţă sau importul de
materii prime.
În mai 1959, Dej a primit o delegaţie nord coreeană de partid în faţa
căreia şi-a exprimat interesul pentru experienţa acestei ţări şi a Chinei în
materie de irigaţii. Oaspeţii au arătat că succesul lor se datorează mai ales
mişcării de masă pe care au organizat-o. Japonezii au încercat acelaşi lucru,
a arătat Toi En Chen, membru al delegaţiei coreene, dar n-au reuşit, pentru
că n-au mobilizat poporul48. Exact această măsură a fost propusă la sfârşitul
lui 1959, pentru eficientizarea investiţiilor amintite anterior: se cerea atunci
reducerea investiţiilor în lucrări de hidro-amelioraţie şi mobilizarea
ţărănimii pentru asemenea munci. Dej s-a interesat şi la chinezi despre
experienţa lor în domeniul irigaţiilor, arătându-şi interesul pentru dezvol-
tarea colaborării economice şi tehnico-ştiinţifice în timpul unei vizite care a
avut loc în vara anului 1959. Discuţiile au evoluat şi în direcţie politică, mai

45
Joseph F. Harriton, Bruce J. Courtney, Relaţii româno-americane 1940-1990, Iaşi,
Institutul European, 2002, p. 201.
46
Acord între Guvernul Republicii Populare Române şi Guvernul Republicii Democrate
Vietnameze privind ajutorul economic şi tehnic acordat în cursul anilor 1956-1957
Republicii Populare Vietnameze de către Republica Populară Română, în ANIC, fond
CAER, dos. de colaborare economică nr. 20/1956, f. 2.
47
Gh. Gheorghiu-Dej, op. cit., p. 306-313.
48
Note de la primirea delegaţiei RPD Coreene, în frunte cu Toi En Chen, la CC al PMR, în
ziua de 21 mai 1959, în ANIC, fond CC al PMR – secţia Cancelarie, dosar nr. 21/1959,
f. 2-6.

167
ales în ceea ce privea relaţia cu cultele religioase. Dej dorea să ştie cum au
soluţionat chinezii problema. Cât priveşte politica PMR în această
chestiune, el a arătat că partidul nu urmăreşte să provoace un conflict
religios, ci să intensifice educaţia „materialistă”49.
În intervalul 1957-1960, regimul Dej s-a concentrat deci asupra
propriului program de dezvoltare, urmărind discret cultivarea unor relaţii
mai bune cu ţările occidentale şi implementând politici ambiţioase în
domeniul industrializării. Orizontul extern a fost lărgit prin dezvoltarea
relaţiilor în spaţiul asiatic, care mai târziu va reprezenta o importantă piaţă
de desfacere pentru economia românească. Dej a avut grijă în acelaşi timp
să se pună la adăpost de o eventuală opoziţie, eliminând toate grupurile care,
mai mult sau mai puţin explicit, se manifestaseră împotriva sa.

49
Note de la primirea la CC al PMR a delegaţiei militare a RP Chineze, în frunte cu tov.
Pîn De-huai, în ziua de 22 mai 1959, în loc. cit., dosar nr. 22/1959, f. 3-6.

168
 INVESTIŢIILE COMPANIEI PETROLIERE LUKOIL
ÎN ROMÂNIA

Valentin MAIER

Abstract: The Investments of the Oil Company Lukoil in Romania

This paper is about the investments in the Romanian economy of the

Russian oil company Lukoil. First of all, we noticed that except maybe with
the Sovroms of 1945-1956, the Russian investments in the Romanian
economy were never significant. This fact changed after the fall of the
communist regime and especially from the late 90’s, when Russian
companies started to take part in the privatisation process in Romania.
Among those companies was Lukoil which invested in the strategic sector of
the oil industry. In 1998 Lukoil became the major shareholder in Petrotel
Refinery from Ploieşti and through massive investments (over half a billion
U.S. dollars) is nowadays one of the most important companies in Romania.
We will focus on Lukoil’s investments in the oil industry and its sectors:
exploration and production (E&P), refining and marketing (R&M).

Keywords: economic history, oil industry, postcommunism, Romania,

Lukoil, Petrotel, foreign direct investments

Consideraţii introductive
Înainte de 1989, investiţiile ruseşti în România nu au fost importante
dacă nu luăm în considerare societăţile mixte româno-ruse denumite
Sovrom. Ele au funcţionat între 1945 şi 1956 în diverse sectoare economice:
industria cărbunelui, petrolului, metalurgiei, sectorul bancar şi al con-
strucţiilor şi altele1. Într-un fel paradoxal, cele mai importante investiţii


Doctorand la Universitatea din Bucureşti.
1
În perioada funcţionării Sovromurilor era răspândită ideea că ele sunt,,întreprinderi
socialiste de un tip deosebit”, prin care,,Patria Socialismului [U.R.S.S. – V.M.] ne acordă un
ajutor imens” (Al. Iacob, Rolul şi importanţa societăţilor sovieto-române, f. l., 1951, p. 38).
Aprecieri echilibrate asupra Sovromurilor se pot regăsi la Ion Alexandrescu, Economia
României în primii ani postbelici (1945-1947), Bucureşti, Editura Economică, 1986,

169
ruseşti în România le întâlnim după căderea regimului comunist şi ieşirea
României din sfera de dominaţie politică şi militară a Rusiei, în special de la
sfârşitul anilor 19902. Printre companiile ruseşti care au investit în România
menţionăm Lukoil (în industria petrolieră), Mechel (în industria siderurgică)
şi OMZ (în industria construcţiilor de maşini). Ne-am propus să urmărim
activitatea companiei petroliere Lukoil în România.
În cele ce urmează vom arăta firmele prin care Lukoil este prezentă în
diferitele sectoare ale economiei româneşti, şi vom continua prin detailierea
activităţilor din domeniul petrolier.
Înainte de toate se impun câteva precizări generale asupra companiei
Lukoil. Lukoil este o companie petrolieră ce a fost înfiinţată în Federaţia
Rusă în anul 1991 sub numele de LangepasUraiKogalymneft. Astăzi ea este
una dintre cele mai importante companii în lume3 şi îşi desfăşoară
activităţile economice în peste 30 de ţări şi are peste 150000 de angajaţi,
deţinând în prezent 1,1% din rezervele globale de ţiţei şi 2,3% din producţia
globală4.

Activitatea investiţională a companiei Lukoil în România

Compania petrolieră rusă Lukoil a început să-şi extindă afacerile în
afara Federaţiei Ruse în 1998 odată cu achiziţionarea pachetului majoritar la
rafinăria Petrotel din Ploieşti, România5, care reprezintă şi principala inves-
tiţie a companiei ruse în această ţară. A urmat construirea unei reţele de
staţii de distribuţie a produselor petroliere, ajungând ca astăzi Lukoil să

p. 214-218; Florian Banu, Asalt asupra economiei României – de la Solagra la Sovrom –

(1936-1956), Bucureşti, Editura Nemira, 2004, p. 123-174.
2
Despre situaţiia economică şi mersul privatizării în România sfârşitului de ani 1990 se pot
afla informaţii printre altele şi în Ilie Şerbănescu, România sub tirania cifrelor mici!, f. l.,
2002, p. 213, 221, 480; Bogdan Murgescu, România şi Europa: acumularea decalajelor
economice (1500-2010), Iaşi, Editura Polirom, 2010, p. 467-468, 471; D. Adumitrăcesei,
Niculae G. Nicolescu, Economia românească post-socialistă, Bucureşti, Editura Economică,
1998, p. 49.
3
Revista americană „Fortune” realizează în fiecare an un top 500 al celor mai importante
corporaţii din întreaga lume. Criteriul de clasare îl reprezintă veniturile înregistrate la
finalul anului fiscal. În ultimii trei compania Lukoil s-a clasat în top 100: în 2008 poziţia
90, în 2009 poziţia 65 şi în 2010 poziţia 93.
(http://money.cnn.com/magazines/fortune/global500/2008/companies/L.html;http://money.
cnn.com/magazines/fortune/global500/2009/companies/L.html;http://money.cnn.com/magaz
ines/fortune/global500/2010/snapshots/10657.html, 30-11-2010. Atunci când nu se precizează
altă dată, sursele documentare de pe internet au fost accesate în luna noiembrie 2010).
4
http://www.lukoil.ro/.
5
http://www.lukoil.ro/istoric.php.

170
deţină în România un portofoliu însemnat de afaceri. Investiţiile totale ale
Lukoil în România sunt estimate la peste 230 milioane dolari în moder-
nizarea rafinăriei şi alte 285 milioane dolari în reţeaua de benzinării şi
depozite de produse petroliere6. Salariaţii companiilor Lukoil din România
depăşesc cifra de 50007.
Lukoil îşi desfăşoară activităţile economice din România prin mai
multe subsidiare. Rafinăria este administrată de S.C. Petrotel Lukoil S.A.
Ploieşti care a fost înfiinţată în 1991 sub numele de S.C. Petrotel S.A. şi a
intrat în componenţa Lukoil odată cu privatizarea sa din 1998.
Activitatea de distribuire a carburanţilor şi a altor produse prin staţiile
de distribuţie din ţară este purtată de S.C. Lukoil Romania S.R.L. Bucureşti.
Compania a fost înfiinţată în 19988 şi controlează activitatea de downstream
(comercializarea produselor petroliere) de pe tot cuprinsul ţării prin
intermediul sucursalelor. De exemplu pentru judeţul Prahova există S.C.
Lukoil Romania S.R.L. Bucureşti sucursala Ploieşti.
Continuăm prezentarea companiilor Lukoil cu S.C. Agenţia LUKOM-A-
România S.R.L. Ploieşti. Înfiinţată la 31 iulie 1998 compania se ocupă cu
paza obiectivelor, bunurilor şi valorilor, fiind specializată în asigurarea
pazei şi protecţiei obiectivelor din domeniul industriei de petrol şi gaze9.
O altă formă de protejare a investiţiilor Lukoil a fost şi înfiinţarea în
aceeaşi perioadă a S.C. Lukoil Asito S.A. Bucureşti pentru a desfăşura
activităţi de asigurare şi reasigurare10. În luna iunie 2005 compania a primit
o nouă denumire: S.C. Asito Kapital S.A.11 În prezent este deţinută de
Norcross Insurance12 în proporţie de peste 99%13 şi desfăşoară activităţi de
asigurare-reasigurare pentru mai multe companii, nu doar pentru Lukoil14.

6
http://www.bloombiz.ro/business/lukoil-romania-ar-putea-sa-si-extinda-reteaua-cu-50-de-
benzinarii-_74636.
7
http://www.lukoil.ro/lukoil-romania.php.
8
Sub denumirea S.C. Lukoil Downstream S.R.L. schimbată la 19.12.2005 în S.C. Lukoil
Romania S.R.L.
9
http://www.lukoil.ro/protectie.php.
10
http://www.lukoil.ro/asigurare-reasigurare.php; http://www.1asig.ro/Compania-
LUKOIL-ASITO-face-parte-din-Grupul-de-Asigurare-LUKOIL-unul-dintre-liderii-
incontestabili-ai-pietei-de-asigurari-din-Rusia-si-implicit-din-Grupul-Petrolier-LUKOIL-
unul-dintre-cele-mai-puterni-compania-saptamanii-2,72,75-7-160.htm,01-12-2010;
http://www.asitokapital.ro/despreasito.asp, 01-12-2010.
11
http://www.wall-street.ro/articol/International/3153/LukOil-Asito-devine-Asito-Kapital.html.
12
Companie britanică deţinută şi ea de Lukoil.
13
http://www.asitokapital.ro/despreasito_actionariat.asp. Anterior structura acţionariatului
era formată din Westlink Consultancy Services Ltd. şi Lukoil Black Sea.
14
http://www.asitokapital.ro/despreasito.asp.

171
 S.C. Lukoil Technology Services Romania S.R.L. Bucureşti, subsidiară
a Lukoil, este o companie ce a fost înfiinţată în 200515 şi care oferă diverse
servicii necesare unei bune desfăşurări a activităţilor economice (activităţi de
inginerie şi consultanţă tehnică, instalare de maşini şi echipamente industriale
şi altele). Compania este deţinută de Lukoil Technology Services GmbH din
Viena, Austria şi Lukoil Technology Services Bulgaria Ltd16.
În anul 2006 a fost înfiinţată S.C. LLK Lubricants Romania S.R.L.
Ploieşti care desfăşoară activităţi în sectorul lubrifianţilor, sub două mărci:
Lukoil şi Petrotel.
În acelaşi an s-a format S.C. Lukoil Energy & Gas Romania S.R.L.
Ploieşti. Compania operează o centrală electrică şi oferă energie electrică şi
termică în special pentru rafinăria Petrotel, dar şi pentru alte companii şi
chiar pentru consumatorii casnici din oraşul Ploieşti17. Compania de
electricitate şi gaze este deţinută de Lukoil Europe Holdings B.V. şi S.C.
Petrotel Lukoil S.A.18
Lukoil a mai avut trei companii în România. Dintre acestea două au
fost absorbite de alte companii Lukoil19 şi una a fost desfiinţată. Ne vom
referi pe larg doar la ultima companie şi anume S.C. Lukoil Aviation
Romania S.R.L. ce a fost înfiinţată la 14 martie 2007 de către Lukoil
Aviation B.V. din Olanda şi Lukoil Aero din Rusia, ambele fiind subsidiare
ale companiei Lukoil20. Compania comercializa combustibili pentru aviaţie,
dar nu a rezistat prea mult pe piaţă închizându-şi operaţiunile în ţara noastră
în anul 2009 pe fondul scăderii cifrei de afaceri21. Faptul poate fi explicat
datorită crizei economice, dar şi pentru că activa într-un domeniu de nişă,
cel al carburanţilor de aviaţie, în care întâlnea o concurenţă acerbă din
partea companiilor Petrom sau Total.

15
http://www.kurtyan.ro/mof/MOF4/2009/mof4_2009_1766.pdf.
16
Ibid.
17
http://www.lukoil.com/press.asp?div_id=1&id=2776&year=2007, 01-12-2010.
18
http://www.scribd.com/doc/39287358/mof4-2010-1690.
19
În anul 2006 Petrotel-Lukoil a fuzionat prin absorbţie cu Litasco Romania (înfiinţată în
2003). Ea avea ca obiect de activitate procurarea ţiţeiului şi furnizarea acestuia rafinăriei
Petrotel. Doi ani mai târziu, S.C. Lukoil Black Sea Romania – S.R.L. Bucureşti (înfiinţată
în 1998), a intrat în componenţa S.C. Lukoil Romania S.A.
20
http://www.adevarul.ro/actualitate/Lukoil-infiinteaza-Romania-furnizor-
combustibili_0_41396318.html;
http://www.sfin.ro/articol_8732/lukoil_va_produce_energie_si_biodiesel_la_ploiesti.html;
http://www.gandul.info/financiar/dupa-afacerile-pompa-lukoil-vrea-vanda-combustibili-
avioane-304196.
21
http://www.bursa.ro/s=autentificare&s_a=companii_afaceri&a_articol=43803.html.

172
 Subsidiarele Lukoil din România sunt deţinute de alte subsidiare ale
companiei ruse. Astfel, Lukoil Europe Holdings B.V. Amsterdam, Olanda
alături de Lukoil International GmbH Viena, Austria deţin S.C. Lukoil
Romania S.R.L.22, prima companie având pachetul majoritar şi în rafinărie23.
De altfel, precizăm că Lukoil este formată dintr-un număr impresionant de
subsidiare răspândite în diverse ţări şi domenii în care activează24.
Trebuie să menţionăm că pe lângă activităţile economice desfăşurate,
Lukoil a contribuit cu sume de bani şi cantităţi de carburanţi la refacerea
zonelor din România care au fost afectate de inundaţii25, este preocupată de
protejarea mediului înconjurător, generează locuri de muncă şi este un con-
tribuabil important pentru statul român. Toate aceste acţiuni se încadrează în
ceea ce astăzi numim responsabilitate corporativă, facilitată ce-i drept şi de
rentabilitatea afacerilor companiei ruseşti în România.
În cele ce urmează ne vom concentra atenţia asupra celor trei sectoare
petroliere în care Lukoil îşi desfăşoară activităţile în România: explorare şi
producţie, rafinare, comercializare de produse petroliere.

Explorare şi producţie
Compania petrolieră Lukoil nu are activităţi de extracţie a petrolului în
România. Această stare de fapt s-ar putea schimba în viitorii ani datorită
interesului acordat de Lukoil pentru sectorul off-shore din România. Astfel,
în vara anului 2010, Agenţia Naţională pentru Resursele Minerale
(A.N.R.M.) a prezentat un comunicat de presă cu firmele câştigătoare ale
apelului public de ofertă organizat pentru concesionarea unor perimetre de
explorare (din Depresiunea Panonică, Dobrogea şi platoul continental al
Mării Negre) cu prilejul celei de-a X-a Runde de apel public de ofertă.
Lukoil a fost prezentă la această licitaţie prin compania Lukoil Overseas în
asociere cu Vanco International26 şi a câştigat dreptul de a explora pe platoul
continental al Mării Negre în perimetrele 29 Est-Rapsodia şi 30 Trident27, în
defavoarea ofertelor prezentate de ExxonMobil E&P Romania Ltd asociată
cu OMV Petrom şi SNGN Romgaz S.A. pe de o parte şi Repsol Exploracion

22
http://www.scribd.com/doc/39282261/mof4-2010-0715.
23
http://www.sfin.ro/articol_4846/petrotel_lukoil_inghite_litasco_romania_srl.html.
24
O listă cu subsidiarele Lukoil se poate consulta pe http://www.lukoil.com/static_6_5id_214_.html.
25
http://www.lukoil.ro/massmedia.php?id=4.
26
http://www.wall-street.ro/articol/Companii/14075/Petrotel-Lukoil-inghite-Litasco-
Romania-SRL.html, 09-05-2006, 05-05-2010.
27
http://www.namr.ro/Comunicate_ANRM/Comunicat02072010.pdf.

173
S.A., pe de altă parte28. Remarcăm interesul mare din parte unor companii
de top din ţară şi străinătate, cel puţin pentru respectivele perimetre (care pot
conţine rezerve de ţiţei, dar şi de gaze).
Interesul pe care Lukoil îl arată explorării de petrol din România este
dovedit de asocierea cu Vanco International Ltd.29 precum şi de intenţia de
a prelua concesiunile câştigate deja de către Sterling Resources Ltd30.

Figura 1. Perimetrele de Exploarare în Runda a X-a de apel public de

ofertă

Sursa:http://www.adevarul.ro/financiar/Harta_perimetrelor_scoase_la_concesiune_ADVFI
L20100523_0002.bmp.

28
http://www.namr.ro/Comunicate_ANRM/Comunicat21052010.pdf.
29
Compania înfiinţată în anul 1953, în statul american Houston, menţionează participarea la
explorare off-shore din România (http://www.vancoexploration.com/about-us.html, 01-12-
2010).
30
http://www.bursa.ro/exclusiv-batalia-pentru-resurse-lukoil-tatoneaza-preluarea-
zacamintelor-sterling-din-marea-neagra-
101019&s=companii_afaceri&articol=101019.html.

174
 Rafinarea ţiţeiului
Conform datelor din 2009 grupul petrolier Lukoil are în componenţă
9 rafinării. Dintre acestea 6 sunt amplasate în Federaţia Rusă, iar câte una în
România, Ucraina, Bulgaria. De asemenea, Lukoil deţine participaţii
semnificative în două rafinării din Olanda şi Italia31.
În România Lukoil deţine rafinăria Petrotel (construită în 1904 şi
denumită Complexul petrochimic Teleajen în perioada comunistă) din
Ploieşti. Rafinăria a fost preluată în luna februarie 1998, când pentru
pachetul majoritar de acţiuni de 51% s-au plătit 53,2 milioane de dolari32. La
12 iunie 1998 rafinăria a fost redenumită Petrotel-Lukoil, iar participaţia a
urcat succesiv la 93% şi în final la aproape 100%33.
Înainte de privatizare S.C. Petrotel S.A. nu era într-o situaţie bună.
Rafinăria nu funcţiona şi figura pe lista societăţilor în curs de lichidare,
întocmită în luna august 1997. În aceste condiţii cea mai mare parte din cei
6100 de salariaţi se aflau în şomaj. După privatizarea Petrotel cu Lukoil o
parte dintre aceştia au fost reangajaţi şi rafinăria şi-a repornit activitatea34. În
2008 la rafinărie lucrau 1100 de muncitori35.
Petrotel a beneficiat de investiţii masive în perioada scursă de la
privatizare. Ultimele investiţii din anul 2009 au dat posibilitate rafinăriei de
a produce carburanţi la standarde Euro-536. Până în anul 2001 la Petrotel-
Lukoil se investiseră deja peste 300 de milioane de dolari clasând compania
în rândul celor mai mari investiţii în companii privatizate37. Rafinăria a fost
oprită în 2001 şi repornită de abia la 28 octombrie 2004 după lucrări de
modernizare. În urma lor, capacitatea de prelucrare a ţiţeiului a scăzut de la
3,5 milioane tone pe an la doar 2,438. Reducerea operată poate fi explicată
prin măsurile de eficientizare a companiei pentru a se înscrie în limitele
rentabilităţii şi ale strategiei Lukoil.

31
http://www.lukoil.com/materials/images/Refining/2010/AR2009ENG_48-52.pdf.
32
http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1252903-lukoil-investit-120-milioane-combinatul-
petrotel-ploiesti.htm.
33
http://www.rice.edu/energy/publications/docs/NOCs/Papers/NOC_Lukoil_Gorst.pdf.
34
http://www.ziaruldeiasi.ro/economic/rafinaria-petrotel-si-a-reluat-oficial-activitatea~ni8qk.
35
http://www.zf. ro/companii/vanzarile-benzinariilor-lukoil-au-trecut-de-un-miliard-de-
euro-si-au-inregistrat-un-profit-operational-de-50-mil-euro-3091953/.
36
http://www.lukoil.com/materials/images/Refining/2010/AR2009ENG_48-52.pdf.
37
http://www.sar.org.ro/files/EWR%203%202001%20deficit%20comercial%20investitii%2
0directe%20mediu.pdf; http://economie.hotnews.ro/stiri-companii-5859831-retrospectiva-
privatizarilor-romania-multe-societati-fost-vandute-dupa-scazut-valoarea-urma-
devalizarilor-facute-firmele-capusa-potrivit-unui-top-privatizarilor-cel-mai-mare-succes-
fost-vanzarea-bcr.htm.
38
http://stiri.kappa.ro/economie/28-10-2004/lukoil-redeschide-rafinaria-petrotel-ploiesti-
64867.html.

175
 Dintre toate rafinăriile Lukoil, rafinăria din România are cel mai înalt
indice Nelson de complexitate al prelucrării petrolului, şi anume 1039.
Comparativ, doar rafinăriile din Olanda şi Italia se apropie de această
valoare, însă acestea nu sunt în totalitate în portofoliul Lukoil. În ceea ce
priveşte capacitatea anuală de prelucrare a ţiţeiului, rafinăria Petrotel cu ale
sale 2,4 milioane tone de ţiţei /an (2009) se încadrează în rândul rafinăriilor
mici ale companiei ruse.
Precizăm că în anul 2009 rafinăriile Lukoil aveau o capacitate de
prelucrare nominală de 71,5 milioane tone de ţiţei şi au rafinat 62,7 milioane
tone de ţiţei. La nivel mondial Lukoil reprezenta în 2009 1,58% din
capacitatea de prelucrare instalată şi 1,71% din totalul prelucrării de ţiţei40.
La acestea date raportate de Lukoil, Petrotel a contribuit cu 3,52% din
totalul de ţiţei rafinat şi cu 3,35% din capacitatea totală de prelucrare. Chiar
dacă pare puţin, interesul arătat de Lukoil pentru rafinăria din Ploieşti este
explicabil prin consumul important de produse petroliere din România,
transportul către alte pieţe de desfacere nefiind întru totul rentabil41. Este o
schimbare de viziune dacă ne gândim că la preluarea rafinăriei Petrotel,
preşedintele Lukoil, Vagit Alekperov, declara că:
,,Se prefigurează că România va juca un rol semnificativ în rafinarea
petrolului livrat în cantităţi din ce în ce mai mari din portul Novorossiisk
precum şi în transportul produselor petroliere către Europa Centrală şi de
Răsărit. Astfel, implicarea Lukoil în privatizarea rafinăriei este în conexiune
cu dezvoltarea sectorului de downstream, unul dintre obiectivele importante
ale companiei”42.

Tabelul 1. Datele generale ale Rafinăriei Petrotel-Lukoil (2005-2009)

An 2005 2006 2007 2008 2009
Capacitate de prelucrare folosită (%) 94,9 96,8 96,8 97 97,6
Ţiţei rafinat (mil. t.) 2,41 2,32 2,54 2,42 2,21
Produse petroliere obţinute (mil. t.) 2,23 2,03 2,39 2,22 2,06
Sursa: http://www.lukoil.com/materials/images/Refining/2010/DB_2010_eng.pdf.

39
http://www.lukoil.com/materials/images/Refining/2010/AR2009ENG_48-52.pdf. Trebuie
să menţionăm că după ultimele lucrări de modernizare la rafinărie, într-o lucrare de
specialitate s-a avansat şi indicele Nelson de 6,7 (Gheorghe Ivănuş (coord.), Industria de
petrol şi gaze din România, Bucureşti, 2008, p. 679).
40
http://www.lukoil.com/materials/images/Refining/2010/FB_2010_eng.pdf.
41
http://www.dailybusiness.ro/stiri-companii/lukoil-romania-ar-putea-sa-si-extinda-reteaua-
cu-50-benzinarii-cand-vor-fi-construite-noi-autostrazi-44860.
42
http://www.lukoil.com/press.asp?div_id=1&id=333&year=1998, 01-12-2010.

176
 Rafinăria Petrotel este specializată43 în producţia de carburanţi, în prin-
cipal motorină44. Specializarea rafinăriei este în consonanţă cu specificul
pieţei româneşti de rafinare şi vânzare de produse petroliere şi cu strategia
de afaceri a companiei ruseşti. Oferta mare şi variată de produse petroliere
din partea celorlalte rafinării româneşti (în special Petrobrazi şi Petromidia),
precum şi cererea mare de carburanţi, proprie unei economii emergente cum
a fost cea a României în ultimii ani45, sunt cele două mari caracteristici ale
pieţii româneşti de produse petroliere. Iar în ceea ce priveşte strategia
Lukoil, sectorul de prelucrare al ţiţeiului din cadrul companiei se adaptează
cerinţelor pieţii în ţările unde desfăşoară activităţi economice, fapt posibil
prin numărul relativ mare de rafinării cu posibilitate de distribuţie regională
a produselor petroliere.

Tabelul 2. Ponderea carburanţilor în producţia totală a rafinăriei

Petrotel-Lukoil (2005-2009)
An 2005 2006 2007 2008 2009
Motorină (%) 45,3 48 49,4 50,4 54
Benzină (%) 36,4 35,1 35,3 34,8 31
Sursa: http://www.lukoil.com/materials/images/Refining/2010/DB_2010_eng.pdf.

Comercializarea produselor petroliere

Produsele Lukoil (ţiţei, produse derivate din ţiţei) sunt comercializate
în 26 de ţări. În România Lukoil vinde două tipuri principale de produse:
carburanţi şi lubrifianţi. Carburanţii sunt în mare parte produşi la rafinăria
Petrotel şi comercializaţi prin reţeaua proprie de staţii de distribuţie, iar
lubrifianţii sunt în general preparaţi din materii prime provenite de la alte
companii Lukoil şi distribuiţi printr-o firmă specializată locală.
Reţeaua Lukoil de distribuţie a carburanţilor număra în anul 2009 la
nivel mondial 6620 de staţii de distribuţie (proprii sau francize) şi 4 brand-
uri: Getty (în S.U.A.), Akpet (în Turcia), Teboil (în Finlanda) şi Lukoil. În
România reţeaua de comercializare a carburanţilor este administrată de
Lukoil Romania şi era formată în 2009 din 328 de staţii, totalizând 25% din
piaţa produselor petroliere româneşti46. Pentru Lukoil sectorul de downstream

43
Specializarea în producţia unui anumit tip de produs petrolier este întâlnită şi în cazul
altor rafinării mici româneşti cum ar fi Vega Ploieşti, Steaua Română Câmpina sau Astra
Ploieşti.
44
http://www.lukoil.com/materials/images/Refining/2010/DB_2010_eng.pdf.
45
Tot în ultimii ani se observă o tendinţă în Uniunea Europeană, de creştere a cererii de
motorină, datorată numărului mare de înmatriculări de autovehicule cu motoare pe
motorină: (http://www.dieselnet.com/news/2008/02acea.php).
46
Pe primele două locuri se situează OMV Petrom S.A. şi Rompetrol S.A.

177
este purtat în Europa prin 2349 de staţii47, pe cale de consecinţă activităţile
din România reprezintă pentru Lukoil 13,9% din sectorul downstream pe
care îl are în Europa şi aproape 5% la nivel global.
În 2005 s-a înfiinţat în cadrul Lukoil compania LLK-International care
se ocupă de producţia şi vânzarea de lubrifianţi. În România, lubrifianţii
Lukoil sunt distribuiţi împreună cu brandul Petrotel-Lukoil de către
compania LLK Lubricants Romania. Alături de compania bulgară Lukoil
Neftochim Burgas, LLK Lubricants Romania reprezintă compania Lukoil în
relaţia cu Uniunea Europeană, în ceea ce priveşte respectarea normelor în
vigoare pentru producerea şi comercializarea produselor petroliere48.
Comercializarea produselor marca Lukoil se desfăşoară şi en-gros prin
vânzare direct de la rafinărie sau din cele 8 depozite din ţară aflate printre
altele la Constanţa, Iaşi, Galaţi sau Ploieşti.
Din cele prezentate reiese că Lukoil desfăşoară în România importante
activităţi economice. Camera de Comerţ şi Industrie a României i-a recu-
noscut companiei Lukoil din România performanţele economice49. În plus,
Lukoil este prezentă cu două companii din România într-un top 500 al celor
mai importante companii din Europa Centrala şi de Răsărit. Topul a fost
realizat de compania de consultanţă Deloitte după criteriul cifrei de afaceri
(rezultată în anul precedent întocmirii topului). Cele două companii Lukoil
din România clasate în acest top sunt: Petrotel Lukoil şi Lukoil România.

Tabelul 3. Locul ocupat de companiile Lukoil din România în topul Deloitte

Anul Petrotel Lukoil Lukoil Romania
2008 162 136
2009 139 144
2010 196 198
Sursele:
http://www.deloitte.com/assets/Dcom-Global/Local%20Assets/Documents/
Deloitte%20Research/CETOP500/2010/CETOP500_Ranking_2010.pdf;
http://www.deloitte.com/view/en_LB/lb/insights-ideas/deloitte-researchstrategy-cross-
industry-research/e265ab8f876ea210VgnVCM3000001c56f00aRCRD.htm;
http://www.deloitte.com/assets/DcomGlobal/Local%20Assets/Documents/Deloitte%20
Research/CETOP500/ce_top_500_2008.pdf

47
Numărul de staţii reprezintă 27,9 din activitatea totală de comercializare a produselor
petroliere a Lukoil şi nu include statele baltice, Finlanda şi C.S.I. (http://www.lukoil.com/
static_6_5id_2173_.html).
48
http://www.lukoil-lubricants.ro/f/document/0l473k3W07taj4H97At69680L76r10/
catalog_produse.pdf.
49
http://www.ccir.ro/media-si-publicatii-proprii/comunicate-de-presa/view/topului-national-
al-firmelor-editia-a-xvii-a-2010-mediul-economic-are-nevoie-de-stabilitate-si-
predictibilitate-politica-legislativa-si-fiscala.

178
 Concluzii
Merită să remarcăm că Lukoil a realizat una dintre primele privatizări
importante în România, prin achiziţionarea rafinăriei Petrotel, pe care a
transformat-o într-o companie rentabilă. De asemenea, Petrotel Lukoil este
una dintre companiile privatizate în care s-au investit printre cele mai
importante sume de bani în perioada postprivatizare.
Interesant este şi destinul rafinăriei Petrotel, aparţinând la început
societăţii Româno-Americană, filială a companiei americane Standard Oil şi
în zilele noastre funcţionând sub capital rusesc. Se cuvine să remarcăm şi
faptul că animozităţile anti-ruse din societatea românească nu au afectat
climatul afacerilor Lukoil în România.
Profesionalismul dovedit în administrarea rafinăriei a fost întâlnit şi în
cazul celorlalte activităţi economice desfăşurate, de unde şi evoluţia pozitivă
a companiilor româneşti din grupul petrolier Lukoil. De faptul acesta au
profitat şi alte companii româneşti care colaborează cu subsidiarele Lukoil.
Amintim aici Conpet, Oil Terminal şi Unifertrans, dar lista poate continua,
ţinând cont de diversitatea afacerilor Lukoil în România50. Din cele arătate
putem afirma că în România Lukoil a avut o contribuţie pozitivă nu numai
în domeniul petrolier, ci şi în cel economic în general.

50
Companiile Lukoil sunt prezente ca membri în asociaţii precum patronatul producătorilor
şi importatorilor de lubrifianţi Lubrichem sau în Uniunea Naţională a Societăţilor de
Asigurare şi Reasigurare din România.

179
 II. DIDACTICĂ, METODICĂ ŞI
MANAGEMENT EDUCAŢIONAL

ANUL IORDĂNESCU, O SCURTĂ PRIVIRE

RETROSPECTIVĂ

Bogdan TEODORESCU

Résumé: Le centenaire de la naissance du professeur Aurel Iordănescu

Le centenaire de la naissance du professeur Aurel Iordănescu est une

bonne occasion pour quelques souvenirs sur an grand pédagogue et un
éminent homme de lettres. Parmi ces ouvrages l’auteur a choisi
„Fundamentarea ştiinţifică a lecţiei de istorie” une étude publié dans le
recueil SAI (Etude et Articles d’Histoire) en 1985 une position, relevante
sur le rôle est la place du maître dans l’école

Mots-cléf: antiquité, didactique, SSI, SAI, recherche scientifique

În vara acestui an, la 7 iunie, se vor împlini 100 de ani de la naşterea

profesorului Aurel Iordănescu. Este un prilej pentru a ne aduce aminte de un
strălucit profesor din învăţământul preuniversitar, de un reputat specialist în
didactica istoriei şi nu în ultimul rând de un eminent cărturar cu expertiză
remarcabilă în cultura clasică. Trebuie să adaug imediat că absolvise nu mai
puţin de 5 facultăţi, competenţele sale extinzându-se şi în teologie, studii
juridice şi chiar şi în dicţie şi artă teatrală, domenii cu care se familiarizase
la cursurile Luciei Sturdza Bulandra. La 25 de ani finaliza o teză de doctorat
despre Lusius Quietus, principele maur care luptase în războaiele lui Traian
cu dacii, dar şi cu parţii, şi dispăruse în împrejurări tragice în vâltoarea
instalării imperiale a lui Hadrian.
Viaţa sa părea deschisă unei cariere excepţionale şi la jumătatea anilor ’30
se perfecţiona la înalte şcoli universitare din Franţa. Întors în ţară, deşi îşi


Profesor dr., secretar general al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România

180
păstra catedra din preuniversitar, era recomandat ca asistent la „Institutul de
istorie naţională” şi, mai apoi, profesor la seminarul pedagogic de pe lângă
„Liceul Titu Maiorescu” din Bucureşti, unde l-a cunoscut, pentru a avea
apoi pentru el un cult până la sfârşitul vieţii, şi profesorul meu de istorie din
anii liceului.
Din păcate schimbarea regimului politic şi venirea la putere a comu-
niştilor a marcat definitiv destinul său. Din motive complicate şi asupra
cărora nu dorea să discute a suferit ani lungi privarea de o catedră stabilă
fiind obligat să lucreze în regim de suplinire concomitent la mai multe şcoli,
cu ore de muzică sau educaţie fizică în completare. Abia în a doua jumătate
a anilor ’50 a fost reintegrat la liceul „Gh. Lazăr”, timp în care între elevii
săi s-a numărat şi Gabriel Liiceanu, care şi-a adus aminte mereu de el cu
respect şi nedezminţită afecţiune şi unde a rămas până la pensionarea sa prea
timpurie la 60 de ani în 1971.
Dar partea cea mai semnificativă a carierei sale profesionale se leagă
de „Societatea de Ştiinţe Istorice”, unde a fost promovat în 1968 vice-
preşedinte cu activităţile metodice, odată cu disjungerea celor două secţii din
asociaţia comună. Era aceasta o răsplată potrivită pentru anii de umilinţă şi
marginalizare care nu putuseră îngenunchea un om de valoarea sa. De altfel,
încă în 1960 la Breaza, la un curs de formare, profesorul Iordănescu, aflat
printre participanţi, ajunsese atât de temut unor lectori cu mai puţină ştiinţă
de carte, dar cu mai mari merite politice, încât aceştia ezitau să-l întâlnească
la seminarii.
În „anii de entuziasm” care au urmat el şi-a luat foarte în serios menirea
şi a diversificat şi dezvoltat activitatea curentă oferindu-i dimensiunea şi
relevanţa pe care urmaşii lui s-au străduit să o păstreze până azi. Cursurile
de vară organizate anual, într-unul sau mai multe centre, din 1969, preluau
modelul impus de Nicolae Iorga încă la începutul secolului trecut şi deve-
neau în acelaşi timp o tribună a cercetării ştiinţifice şi excelenţei didactice,
armonios articulată cu evaluarea trecutului în monumente, personalităţi
exemplare şi instituţii.
Am prezentat recent (în „Studii şi articole de istorie”, LXXVII / 2010)
excepţionalele calităţi de conferenţiar ale profesorului Iordănescu, deci nu
voi insista. Ani de zile, cu deosebire în deceniul 8 al secolului trecut, el a
fost principalul moderator al cursurilor de vară. Şi în acest „rol” a impus
participanţilor prin sobrietate, respect desăvârşit pentru adevăr, spirit critic
şi mai cu seamă la concluzii, prin nedezminţita sa calitate de a pune la locul
lor şi pe savanţii adevăraţi, dar mai cu seamă pe cei improvizaţi, pentru toţi
deopotrivă o conferinţă cu Iordănescu fiind un examen dintre cele mai grele.

181
 Avusesem şansa extraordinară de a descoperi România istorică, dar şi
România profundă, încă în anii liceului şi ai studenţiei. Fusesem astfel într-o
aventuroasă expediţie la mânăstirile cu frescă exterioară, mergând pe jos,
din sat în sat, şi remarcasem încă de atunci că bogăţia de culori a picturilor
de patru ori seculare nu era egalată decât de bogăţia sufletească a celor ce ne
găzduiau peste noapte, tratându-ne ca pe nişte extratereştri poposiţi în curtea
lor din alte galaxii. Dar cu profesorul Iordănescu la Histria, la Voroneţ, la
Suceviţa şi Moldoviţa sau la cetatea Sucevei, în fine, în satul Luna de lângă
Cluj, unde arheologii din capitala Transilvaniei căutau pe atunci urmele
„cnezatului lui Gelu”, era cu totul altceva. Explicaţiile ghizilor oficiali sau
ocazionali erau completate cu luxuriante arborescenţe în care intrau epoca în
detalii semnificative, personalităţile implicate, semnificaţia şi valoarea
monumentului, modificările suferite în timp.
Culegerea „Studii şi articole de istorie” a fost marea operă a vieţii sale,
din 1968, când a fost numit redactor adjunct şi până la retragerea sa efectivă,
după ce l-am sărbătorit pentru 75 de ani împliniţi în primăvara anului 1986.
Profesorul Aurel Iordănescu i-a construit structura, s-a străduit să o
diversifice tematic până la nivelul unei adevărate „enciclopedii didactice”,
singura şi cea mai valoroasă în epocă. I-a format echipa de autori şi a
vegheat aproape până în ultimul ceas să-şi păstreze spiritul originar. Aici
şi-a publicat toate lucrările scrise în ultimii 25 de ani de viaţă, în general
dezvoltate pe două mari direcţii: antichitatea şi didactica disciplinei. În
legătură cu ultimul domeniu amintim: „Surse istorice comentate”, nu doar în
factologie şi semnificaţie, dar şi în determinarea lor didactică, „Personalităţi
şi evenimente relevante în perspectiva programelor şcolare”, dar şi teme de
mare interes metodic, precum „Folosirea izvoarelor istorice” (în 1972),
„Profesorul factor hotărâtor în realizarea lecţiei” (în 1972), „Explicaţia în
lecţia de istorie” (în 1973), „Implicaţiile procesului de modernizare” (1973),
dar şi studiile târzii: „Schema la tablă” (în 1974), „Fundamentarea ştiinţifică
a lecţiei de istorie” (în 1985), „Manualul de istorie” (1987) şi „Planul de
lecţie” (în 1992).
Rolul profesorului în elaborarea fiecărui număr era esenţial. În prima
şedinţă de redacţie anuală el scotea dintre două coperţi vechi o foaie de
hârtie pe care îşi notase subiectele la care se gândise pentru numărul
următor. Pentru articolele cu conţinut ştiinţific erau consultaţi academicienii
şi universitarii prezenţi. Pentru cele de didactică profesorii din preuni-
versitar. Concepţia sa era ca „Studii şi articole de istorie” să publice numai
lucrări inedite, de regulă special comandate, rubrica „Miscellanea” fiind
singura unde puteau fi găzduite şi contribuţii mai vechi, în general de istorie

182
locală. După ce se stabilea astfel sumarul se desfăşura un foarte anevoios şi
îndelungat proces de redactare a fiecărui articol. Aurel Iordănescu prezenta
autorilor o structură şi, în general, o urmărea până la elaborarea materialului
finit. Dacă textul cuprindea inexactităţi cronologice sau factuale, sau
interpretări eronate, dacă fraza nu avea suficientă claritate, dacă exprimarea
era nesigură sau doar stângace, profesorul intervenea de regulă cu blândeţe,
dar foarte tranşant, până obţinea ceea ce îşi dorea. Erau respinşi doar cei
care perseverau în a-şi impune punctul de vedere de multe ori scufundat în
stereotipurile şi prejudecăţile timpurilor comuniste. Era necruţător şi cu
bazaconiile preluate din unele cuvântări politice, precum „statul centralizat
dac a lui Burebista”, „revoluţia de la Bobâlna”, „tricolorul lui Mihai
Viteazul” şi câte altele. Faţă de debutanţii răbdători şi perfecţionişti avea
însă o mare îngăduinţă, în situaţii extreme fiind dispus chiar să le stilizeze şi
să le facă publicabile lucrările.
În fine, în calitate de vicepreşedinte al „Societăţii de Ştiinţe Istorice”
cu resortul didactic, Iordănescu nu se mulţumea doar să redacteze articole de
profil sau să-i îndrume pe alţii să le scrie. În fiecare vineri, între orele 11,30
– 13,30, în anii ‘70 şi ’80, până la retragerea sa, el oferea tuturor doritorilor
consultaţii, desigur gratuite, pentru elaborarea unor planuri de lecţie
punctuale. Am rămas surprins când, invitat pentru o şedinţă şi sosit
întâmplător mai devreme, am descoperit în sala E5 de la parterul Facultăţii
de Istorie mai mulţi colegi aşteptându-şi în linişte rândul. Curios să văd ce
se întâmplă, m-am aşezat şi am urmărit scena. Profesorul corecta cu
comentariile de rigoare proiecte didactice, adăugând sfaturi despre modul
cum trebuie structurată tema, locul şi felul în care se utilizează sursele
(vechiul discipol al doamnei Bulandra indica chiar cum trebuie citit un text
pentru a se obţine maximum de efect emoţional) cum se face o schemă la
tablă sau cum se diferenţiază evaluarea la clase paralele, dar fatalmente cu
colective diferite de elevi. Am admirat atunci calmul, răbdarea sa, dar şi
atenţia şi respectul interlocutorilor. Munca cea mai grea, urmărindu-l apoi
mult timp pe profesor în această îndeletnicire, era la clasa a X-a. Aici se
studia în ultimul trimestru istoria recentă, după un manual care transcria pe
pagini întregi citate din rapoartele la Congresele PCR sau din discursurile
politice ale lui Ceauşescu. Cum putea Aurel Iordănescu să transforme limba
de lemn a acestor texte în substanţa unor planuri de lecţie fezabile este un
mister şi pentru mine încă nedezlegat.
Pentru cei tineri care nu l-au cunoscut şi nu l-au auzit vorbind
niciodată era un om scund fără nicio ostentaţie vestimentară, modest în
ţinută şi în viaţa de fiecare zi, profesorul Miroiu din „Steaua fără nume” a

183
lui Mihail Sebastian, ajuns însă la vârsta sexagenarilor. Modestă îi era şi
locuinţa unde am fost acceptat de câteva ori, ultima dată cu puţin timp
înainte să ne părăsească definitiv. Un mobilier vechi, dar care îşi păstra
demnitatea; o masă la care mi-a spus că obişnuia uneori să lucreze;
biblioteca cu o vitrină în spatele căreia erau aşezate cărţi de aceleaşi
dimensiuni, care păreau luminoase pentru că erau toate înveşmântate în coli
albe de hârtie, argumente implacabile într-o discuţie contradictorie, când
erau extrase de pe raft şi cu precizie profesorul le deschidea exact acolo
unde ştia că se află cea mai de preţ susţinere a sa. Nimic din boema altor
cabinete de intelectuali prestigioşi, cu toate cărţile cu titluri la vedere,
descărcate peste tot în dezordine sau deversând de pe masa de lucru, firmă
strălucitoare pentru cel ce le-a citit, desigur, nu degeaba. Privirea sa era vie
şi pătrunzătoare, vorba blândă avea însă fermitatea marilor caractere.
Am ales, deşi mi-ar fi plăcut să publicăm un text inedit, micul său
studiu „Fundamentarea ştiinţifică a lecţiei” deja apărut în „Studii şi articole
de istorie” în 1985. Sunt de atunci împliniţi mai bine de 25 de ani, timp în
care s-au schimbat multe şi în noi, şi cu noi, şi în jurul nostru. Mi se pare
însă că într-un timp care este încă al confuziei şi al căutării, câteva din
gândurile şi credinţele lui Aurel Iordănescu ne mai pot fi utile măcar ca o
temă de reflecţie, iar două dintre ele mi se par fără moarte: „Profesorul este
atât cât este şi lecţia”, iar a doua, „lecţia, ei da, lecţia, nu este nici rodul unei
inspiraţii divine, nici divagaţie amuzantă, nici joacă perpetuă să treacă
vremea, ci, spaţiul unei munci grele, în fiecare zi reînoite, pentru aflarea
adevărului în care vor fi înfrăţiţi pe veci toţi profesorii şi elevii lumii”.

Fundamentarea ştiinţifică a lecţiei de istorie

Aurel IORDĂNESCU

Dintre cele trei elemente care determină eficienţa învăţământului

istoriei: înnoirea continuă a cunoştinţelor istorice, înnoirea concepţiilor
profesorului şi folosirea adecvată a mijloacelor auxiliare, fără îndoială că cel
mai de seamă este primul, deoarece numai structurarea ei din perspectiva
nivelului actual al ştiinţei istorice asigură lecţiei de istorie fundamentarea
ştiinţifică pe care o postulează un învăţământ corespunzător exigenţelor
actuale şi prin aceasta valoarea ei informativă şi formativă.

184
 Nivelul actual al ştiinţei istorice este reprezentat printr-un ansamblu de
concluzii – date şi interpretări – asupra cărora învăţaţii sunt de acord într-un
anumit moment al dezvoltării ştiinţei istorice.
Dar dacă fundamentarea ştiinţifică rezidă, înainte de toate, în înnoirea
cunoştinţelor istorice, se ridică întrebarea: de care noutăţi este vorba?; ce şi
cât din toate datele noi sunt indispensabile fundamentării ştiinţifice a
conţinutului lecţiei? Şi cum se face integrarea noului?
La prima întrebare răspunsul este: numai ceea ce a intrat în circulaţia
ştiinţifică comună poate intra ca element de înnoire în conţinutul lecţiei;
descoperirile îndoielnice şi interpretările contestabile trebuie să rămână
excluse, cel puţin până când primesc un început de confirmare.
Dar dintre datele şi interpretările acceptate, al căror număr creşte verti-
ginos, nu trebuie reţinute decât acelea care contribuie la înnoirea conţinu-
tului din perspectiva necesităţilor învăţământului.
În fine, integrarea datelor noi trebuie să fie însoţită în chip riguros, de
renunţarea la tot ce este perimat sau depăşit, deoarece fiecare noutate duce
la perimarea unor date vechi, care, deci, trebuie înlăturate. Nu trebuie
pierdut din vedere faptul că înnoirea conţinutului nu trebuie să reprezinte
atât un spor cantitativ, ci mai ales o creştere calitativă şi că erudiţia fără
valenţe educative este nefolositoare.
Ce se înţelege atunci prin fundamentarea ştiinţifică a lecţiei de istorie?
Ea reprezintă redarea cu maximum de corespondenţă cu realitatea obiectivă
a Conţinutului concret al proceselor istorice care structurează conţinutul
unei lecţii, pe baza celor mai noi concluzii ale cercetării istorice general
acceptate şi cu folosirea unor modalităţi metodice care să contribuie prin
rigoarea lor (rigoare rezultată din respectarea neabătută a principiilor meto-
dice strict ştiinţifice, a căror eficienţă este dovedită de practică) la realizarea
aspectului demonstrativ, de natură a genera înţelegerea pe calea unei
reprezentări adecvate.
Ea îmbracă, deci, două aspecte: aspectul material, adică de conţinut şi
aspectul formal, adică al modalităţilor de înfăţişare a conţinutului. Pentru că
la fundamentarea ştiinţifică a lecţiei de istorie nu contribuie numai conţi-
nutul ei ştiinţific, ci şi modalitatea de prezentare a acestui conţinut în chip
organizat şi sistemic, adică din îmbinarea conţinutului ştiinţific cu prezen-
tarea lui într-o formă riguros demonstrativă.
Care sunt, atunci, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o lecţie
de istorie pentru a fi fundamentată ştiinţific? O lecţie de istorie este funda-
mentată ştiinţific atunci când:

185
 1) abordează problemele care-i structurează conţinutul din per-
spectiva cercetărilor şi soluţiilor recente: nu mai este îngăduit a face din
plebei un element etnic deosebit de patricieni, atunci când cercetările ultime
au demonstrat că deosebirile dintre ei sunt rezultatul unei diferenţieri sociale
pe bază economică, în cadrul aceleiaşi comunităţi etnice. Tot astfel, în
lumina cercetărilor recente, politica internă a lui Dimitrie Cantemir reflectă
tendinţele domnului moldovean de înlăturare a regimului nobiliar, care
limita puterea domnească şi înlocuirea lui cu un regim autoritar şi centra-
lizat, sprijinit pe alianţa cu Rusia.
2) când se sprijină pe o ierarhizare a faptelor istorice care să reflecte
cât mai exact rolul pe care ele l-au jucat în desfăşurarea procesului istoric
considerat. Cu alte cuvinte, centrarea cu precădere pe acelea a căror acţiune
hotărâtoare a determinat în chip efectiv cursul evenimentelor. Numai înfă-
ţişând domnia lui Alexandru cel Mare din perspectiva cuceririi imperiului
persan şi a întrepătrunderii civilizaţiei greceşti cu cea orientală (care, deci,
vor sta pe primul plan) se pot integra celelalte evenimente într-o optică cu
adevărat ştiinţifică. În acelaşi fel, în desfăşurarea lecţiei privind domnia lui
Mircea cel Bătrân faptul central care a determinat în chip efectiv atât
politica lui internă, respectiv raporturile cu boierii şi cu ţărănimea şi
„adunarea” de pământuri româneşti, cât şi politica externă, adică alianţele cu
Ungaria, Polonia şi Moldova, a fost primejdia otomană, în funcţie de care
urmează a fi introduse celelalte iniţiative politice, inclusiv amestecul
Domnului muntean în treburile interne ale Imperiului otoman;
3) când faptele înfăţişate, ierarhizate potrivit gradului lor de eficienţă,
sunt însoţite de analize care le stabilesc valoarea şi sunt încadrate într-un
sistem de idei care le precizează sensul şi aspectul cauzal, cu alte cuvinte
atunci când se stabileşte şi se formulează problematica pe care conţinutul o
ridică. Numai procedând aşa vor înţelege elevii, de ce Ţările româneşti s-au
întemeiat atât de târziu (târzia cristalizare a relaţiilor feudale ca rezultat al
duratei neobişnuit de îndelungate a migraţiei popoarelor în spaţiul carpato-
danubian); de ce încercarea lui Litovoi nu a reuşit (deşi condiţiile interne
erau îndeplinite, aşa cum arată Diploma Cavalerilor Ioaniţi din 1247, cele
externe, respectiv slăbirea monarhiei maghiare şi a hanatului tătăresc, încă
nu se realizaseră în jurul anilor 1273-1279, aşa încât încercarea lui Litovoi a
fost împiedicată de Ladislau al IV-lea Cumanul) şi de ce a reuşit Basarab
(consolidarea feudalismului intern, care nu mai voia să mai împartă cu
regele maghiar veniturile rezultate din exploatarea internă şi nici să mai
suporte supremaţia mongolă, conjugată cu criza forţelor externe, care se
opuseseră până atunci formării statului: anarhia maghiară între 1301-1310 şi

186
anarhia mongolă după moartea hanului Nogai). Numai că nu trebuie să
confundăm problematica lecţiei ca înfăţişare a problemelor reale care
structurează procesul istoric, cu modalitatea metodică a problematizării;
4) când ordinea în care sunt înfăţişate faptele şi procesele istorice
reflectă dezvoltarea organică reală, cu marcarea conexiunilor şi a interfe-
renţelor de planuri, adică de serii independente de fapte şi procese care se
încrucişează la un moment dat, dând fenomenului istoric considerat
configuraţia lui specifică. În structurarea lecţiei privind formarea statului
feudal Ţara Moldovei trebuie avută în vedere existenţa a trei planuri:
a) Planul maghiar: interesul regatului maghiar de a opri năvălirile de pradă
ale tătarilor în Transilvania, prin trimiterea unor expediţii militare la Est de
Carpaţi; b) Planul maramureşan: conflictul voievodului Bogdan cu coroana
maghiară, care urmărea înlocuirea Voievodatului (ca formă tradiţională şi
autonomă a Maramureşului) cu comitatul (formă feudală maghiară) şi
promovarea catolicismului; c) Planul local moldovenesc reprezentat prin
tendinţa formaţiunilor statale locale de a scăpa mai întâi de dominaţia
mongolă şi, apoi, de tendinţele de catolicizare sprijinite de coroana
maghiară. Revolta lui Bogdan din Maramureş s-a desfăşurat independent de
acţiunea coroanei maghiare împotriva dominaţiei tătăreşti de pe teritoriul de
la Est de Carpaţi, aşa încât numai când aceste două planuri au interferat cu
cel de al treilea procesul de formare al statului feudal independent al Ţării
Moldovei şi-a căpătat aspectul diferenţial;
5) când explicaţia momentelor succesive care o structurează se
sprijină pe stabilirea riguroasă a cauzelor care le-au generat şi a condiţiilor
care le-au înlesnit apariţia şi le-au provocat transformările ulterioare. Dacă
în cucerirea Transilvaniei de către Mihai Viteazul cauzele esenţiale au fost:
necesitatea de a sparge cercul duşmanilor care-l înconjurau (respectiv turcii
la Sud, Ieremia Movilă în Moldova şi Andreas Báthory în Transilvania,
aceştia doi din urmă oamenii Poloniei, care la acea dată era în bune raporturi
cu turcii şi duşmana Habsburgilor, pe care se sprijinea Mihai), precum şi
nevoia de a reface alianţa politico-militară a celor trei ţări româneşti în lupta
antiotomană, condiţiile care au favorizat acţiunile Domnului au fost:
anularea privilegiilor secuieşti de către Báthoreşti şi atitudinea saşilor care,
în calitatea lor de germani, sprijineau stăpânirea lui Rudolf al II-lea. De aici
şi drumul pe care oştile lui Mihai l-au urmat cu ocazia pătrunderii în
Transilvania: pasul Buzăului, care ducea în secuime şi Turnu Roşu, care
ducea în regiunea saşilor;
6) când foloseşte, în scop explicativ, preciziunea cronologică cu toate
implicaţiile ei, în ordine de concomitenţă sau de subsecvenţă. Variaţiile

187
atitudinii Angliei faţă de problema Unirii Principatelor Române între 1856 –
1858 se luminează dacă ţinem seama că în 1857 – anul Adunărilor ad-hoc –
Anglia se găsea confruntată cu răscoala cipailor din India, aşa că nu voia să
supere nici Austria, nici Turcia, pe când în 1858, mişcarea fiind înăbuşită, ea
a putut lua o atitudine mai fermă, care a dus la compromisul Convenţiei de
la Paris;
7) când se menţine continuu în planul concret-istoric, cu toată varietatea
de situaţii concrete care individualizează procesul istoric considerat în
ansamblul unor procese similare, dar avându-şi fiecare individualitate pro-
prie, evitând schematismul sociologic care se menţine la nivelul trăsăturilor
generale. Nimic mai potrivit decât indicarea cauzelor celor trei mari mişcări
ţărăneşti din Transilvania printr-o expresie generală şi stereotipă:
„exploatarea crâncenă şi sângeroasă a ţărănimii”, când ştiut este că, potrivit
momentului în care s-a desfăşurat fiecare, fiecare îşi are cauzele bine
individualizate, aşa încât chiar dacă sunt generate de aceeaşi bază feudală,
etapa însăşi în care se găsea feudalismul la data izbucnirii răscoalei deter-
mină aspectul diferenţial pe care cauzele îl îmbrăcau;
8) când stabileşte o distincţie netă între certitudine, ipoteză sau
simpla opinie şi când deosebeşte cauzele reale ale unui proces istoric de cele
aparente sau de pretexte ridicate la rangul de cauze, contribuind prin aceasta
la trezirea spiritului critic al elevilor şi la însuşirea unei atitudini ştiinţifice.
Dacă venirea în Moldova a lui Bogdan din Maramureş este o certitudine,
identificarea lui Dragoş din Bedeu este numai o ipoteză, iar noua cronologie
propusă de Aurelian Sacerdoţeanu sau de Ştefan Gorovei o părere
personală, după cum atacul Saguntului este numai o cauză secundară a celui
de al doilea război punic, iar atentatul de la Sarajevo numai un pretext pe
care Puterile Centrale l-au potenţat transformându-l în cauza izbucnirii
primului război mondial.
9) Când foloseşte intuiţia directă în vederea creării unei imagini
adecvate privind mediul în care se desfăşoară un proces istoric; numai că
aici se ridică redutabila problemă pe care o reprezintă modalitatea de
integrare a imaginilor statice în fluxul procesului istoric, pentru a-i da
sprijinul intuiţiei directe.
Dar toate aceste condiţii nu sunt decât suficiente pentru a da lecţiei de
istorie întreaga ei fundamentare ştiinţifică, deoarece această fundamentare
este completă numai în măsura în care procesele istorice care îi structurează
conţinutul, reflectă aspectul dialectic pe care ele îl îmbracă în diferitele
momente ale desfăşurării lor. De aceea: a) fiecare fapt sau proces istoric
trebuie considerat în ansamblul conexiunilor cu celelalte fapte şi procese

188
concomitente, pentru a se vedea legătura lui cu acelea dintre ele de care este
condiţionat, precum şi gradul acestei condiţionări la un moment dat. Astfel,
atitudinea Senatului roman faţă de războiul cu Jugurta nu poate fi înţeleasă
decât ţinând seama că în acelaşi moment o primejdie mult mai mare
ameninţa Italia însăşi, primejdia cimbrilor şi teutonilor, aşa că legiunile
trebuiau păstrate în peninsulă pentru a face faţă acestei primejdii; iar când
triburile cimbro-teutonice s-au îndreptat spre Gallia şi Spania, Senatul,
nemaiconsiderând primejdia iminentă, l-a trimis împotriva regelui numid pe
unul dintre cei mai proeminenţi membri ai săi, Quintus Caecilius Mettellus.
– b) se impune determinarea momentelor şi aspectelor contradictorii
ale procesului istoric, pentru a-l face să apară în înfăţişarea lui concretă de
unitate a contrariilor. Raporturile lui Mihai Viteazul cu boierimea care-l
sprijinea au fost contradictorii: în timp ce boierimea încerca să instaureze
regimul nobiliar (aşa cum a făcut-o prin acordul cu Sigismund Báthory),
Mihai a urmărit constant instaurarea unui regim de centralizare domnească
(de care s-a apropiat prin acordul cu Rudolf al II-lea); dar nici boierii nu
s-au despărţit de Mihai, nici domnul de boieri, ci amândouă contradicţiile
s-au subsumat ideii superioare de luptă pentru independenţă.
– c) este necesară analiza luptei interne din sânul fenomenelor istorice,
provocate de contradicţiile existente, pentru a dezvălui tendinţele ce se
prefigurează din această luptă. În revoluţia burgheză din Anglia, contra-
dicţia fundamentală dintre burghezie (Parlament) şi feudalitate (monarhia) a
determinat instaurarea republicii, adică saltul calitativ de trecere a puterii
politice din mâna feudalităţii în mâinile burgheziei; dar înlocuirea exploa-
tării feudale cu cea capitalistă, a generat o nouă contradicţie între mase şi
burghezie, exprimată de mişcarea „diggerilor”. Se vede astfel că jocul
contradicţiilor explică nu numai cursul general al procesului istoric, ci şi
tendinţele particulare care apar pe fondul acestui curs.
– d) reliefarea că forţele motrice ideale care acţionează în desfăşurarea
procesului istoric nu sunt cauzele ultime ale evenimentelor istorice, ci că, în
spatele lor şi determinându-le, stau cauzele economice. Toate afirmaţiile
„filantropice” ale boierilor munteni din hrisovul de eliberare a „rumânilor”,
din 1746: „a fi fraţii noştri sub jugul robiei noastre nu este alt păcat mai greu
şi mai mare, care nu este lucru creştinesc, ci de mare pagubă sufletelor
noastre”, nu pot ascunde că adevărata cauză a acestei măsuri era interesul
boierimii de a preveni fuga ţăranilor şi a-şi asigura pe această cale veniturile
rezultate din renta feudală.
Apelul la documentul original, ca mijloc de confirmare a afirmaţiilor
profesorului sau de deprindere a elevilor de a desprinde singuri elementele

189
din a căror îmbinare se reconstituie procesul istoric ce urmează a fi studiat,
constituie şi el un mijloc de fundamentare ştiinţifică. Şi pe aceiaşi linie se
înscrie şi abordarea inter şi intradisciplinară a problemelor a căror com-
plexitate necesită luminile mai multor discipline sau comparaţii cu situaţii
anterior cunoscute.
Din toate cele de până aici se desprinde trăsătura caracteristică a lecţiei
fundamentată ştiinţific: continua ei reconsiderare şi restructurare atât din
perspectiva conţinutului, cât şi din aceea a tehnologiei didactice; dar prin
aceasta ea reflectă dinamica însăşi a progresului ştiinţific sub cele două
aspecte ce-i sunt constitutive sub raport didactic: îmbogăţirea şi precizarea
continuă a conţinutului şi adaptarea corespunzătoare a modalităţilor de
transfer la acest conţinut aflat în continuă restructurare şi nuanţare. Ea este
nu un esse, ci un fieri. Şi de aceasta este atât de grea.

190
 CHESTIONARUL ŞI ORA DE ISTORIE

Iulia Cristina BULACU

Abstract: The questionnaire and the history class

The questionnaire is a method and, at the same time, a means of

learning, reinforcement and assessment of skills, knowledge. It can play the
role of a barometer of history classes when it contains specific questions
related to the development of history classes. Through a well-designed
questionnaire students and teachers can learn new information on a given
subject. The student can play the role of investigator or assessor, depending
on the purpose of each questionnaire separately. It is important that in all
cases those who are put in the position to do this exercise, improve their
research skills, compare, observe, assess,; this is vital for the understanding
of any historical event or document.

Keywords: questionnaire, knowledge, expertise, history, research,

observation

Chestionarul reprezintă un instrument (procedeu) de evaluare1 şi auto-

evaluare pe care mulţi profesori îl folosesc. El poate fi utilizat cu success
atât în cadrul orelor de istorie cât şi în timpul sau la finalul unor activităţi
extraşcolare şi extracurriculare.
Când şi cum poate poate fi aplicat un chestionar la ora de istorie?
Teoretic oricând dacă a fost pregătit din timp şi profesorul a gândit
foarte bine scopul, obiectivele, implicaţiile şi rezultatele aşteptate.
Orice chestionar are în primul rând o funcţie de evaluare, o metodă
care se aplică în permanenţă la orice oră de istorie, direct sau indirect.
Ca orice acţiune de evaluare poate avea funcţii sociale, pedagogice şi
manageriale. Cele mai importante putem afirma că sunt: funcţia de orientare


Profesor drd., Colegiul „Costin Neniţescu”, Bucureşti, membru al Biroului Executiv al
S.Ş.I.R.
1
Sorin Cristea, Dicţionar de termeni pedagogici, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1998, p. 154.

191
şcolară, socială şi profesională, funcţia de informare pedagogică, funcţia de
prognoză şi diagnoză pedagogică, funcţia de estimare şi cea de ameliorare a
activităţii aflate în studiu.
Elevii şi profesorii au deopotrivă nevoie să se autoevalueze. Un loc
aparte în acest demers îl ocupă autoevaluarea comportamentelor la nivelul
dezvoltării personale. Acest lucru se poate realiza relativ uşor şi eficient prin
intermediul chestionarelor şi scărilor de clasificare. Dintre valenţele for-
mative ale acestor metode complementare de evaluare putem menţiona:
oportunitatea creată profesorului de a obţine noi şi importante informaţii
asupra nivelului de pregătire al elevilor săi; posibilitatea elevului de a arăta
ce ştie şi de a-şi exprima liber opiniile; asigurarea unui demers interactiv al
actului de predare-învăţare, adaptarea nevoilor de individualizare a
variantelor de lucru.
Chestionarul poate constitui şi o probă de autoevaluare a muncii
elevilor, a înţelegerii unor mecanisme de către aceştia, o dovadă a dobândirii
unor competenţe dar şi pentru profesori un barometru al muncii lor cu o
clasă în special şi cu elevii în general.
Chestionarul poate fi aplicat: legat de o temă, ca sarcină de lucru
pentru acasă sub forma unui interviu sau exerciţiu, în legătură cu un proiect
realizat de un grup de elevi, un studiu de caz, chestionarul de satisfacţie la
sfârşitul unui an şcolar etc.
Aplicarea unui astfel de procedeu didactic poate îndeplini mai multe
funcţii precum acelea: de constatare, de informare, de diagnoză, de prog-
nosticare, de decizie şi mai ales de formare a unor deprinderi sau com-
petenţe. În cazul chestionarului de tip interviu-exerciţiu putem vorbi despre
formarea de „competenţe profesionale” şi „interumane”2, datorită implicării
elevilor în lucrul direct cu oamenii de pe stradă, din comunitate, vecini şi
chiar cu părinţii. Apoi rezultatul muncii lor urmează să fie prelucrat,
prezentat şi susţinut în faţa colegilor de clasă. Prin rezolvarea unei astfel de
sarcini de lucru îi ajutăm pe tineri să deprindă capacitatea de a se organiza
(prin stabilirea unui plan de lucru) şi chiar de a lucra în echipă. Sarcina de
lucru poate fi individuală sau pe echipe de 2-3-4 elevi. A doua etapă poate
consta în prelucrarea datelor de către elevi pe baza unor cerinţe date de către
profesori. Aceştia învaţă să folosească informaţii noi, să le interpreteze şi să
descopere că au anumite abilităţi. Cei ce au talent se pot orienta spre
anumite meserii pentru viitor.

2
Constantin Cucoş (coord), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade
didactice, Iaşi, Editura Polirom, 1998, p. 272.

192
 Pe lângă temele din manual şi din programă este bine să punem elevii
în postura de a rezolva o problemă controversată sau sensibilă oferindu-le
noi posibilităţi de abordare a istoriei. Este foarte important ca educabilii să
aibă tangenţă cu viaţa practică, să fie stimulaţi să lucreze la proiecte şi să
„descopere cum procedează adulţii”.
Un astfel de procedeu ar putea să contribuie la dezvoltarea unei
atitudini deschise faţă de problemele existente la un moment dat, o oportu-
nitate de explorare şi rezolvare a unei situaţii prin colectarea mai multor
puncte de vedere, informaţii, impresii şi sentimente. Dacă profesorul nu are
maturitatea de a-şi asuma unele sesizări poate exista pericolul generării de
noi probleme. În final cel mai important după o discuţie cu tact şi răbdare
este să se poată ajunge la găsirea unor posibili paşi de aplicare a soluţiilor
identificate, găsirea unor noi criterii şi modalităţi de colaborare.
Între domeniile de conţinut ale disciplinei istorie se regăsesc şi
informaţii despre viaţa cotidiană, încercându-se surprinderea pe cât posibil a
unor situaţii din realitate. Un chestionar de tip interviu poate să pună elevul
în faţa unei împrejurări noi faţă de cea pe care el credea că o cunoaşte foarte
bine.
De exemplu la un astfel de chestionar în abordarea temei migraţiilor
contemporane au fost formulate două întrebări referitoare la importanţa
studiilor în găsirea unui loc de muncă mai bun şi importanţa culturii
generale în menţinerea unui loc de muncă. Am avut surpriza că majoritatea
respondenţilor să recunoască atât importanţa studiilor superioare în obţi-
nerea unui loc de muncă bun şi bine plătit, precum şi aceea a culturii
generale în susţinerea unor discuţii cu şefii, colaboratorii şi subalternii de la
serviciu. Astfel chestionarul i-a ajutat să-şi formeze o altă imagine a lumii în
care trăiesc decât cea promovată mai ales în mass-media, imagine conform
căreia este de ajuns să fii şmecher, să ai bani şi relaţii ca să reuşeşti în viaţă
iar şcoala este o instituţie inutilă ce furnizează cunoştinţe care nu folosesc la
nimic.
Mai mult, toţi cei care au răspuns la chestionar le-au recomandat
elevilor să înveţe acum cât de mult pot, pentru că în viaţă ai nevoie să fii cât
mai bun în cât mai multe domenii. Acum, în perioada şcolii, se pot forma cel
mai uşor competenţe generale precum: „utilizarea vocabularului şi a
informaţiei în comunicarea orală sau scrisă; dezvoltarea comportamentului
civic prin exersarea deprinderilor sociale; formarea imaginii pozitive despre
sine şi despre ceilalţi; sensibilizarea faţă de valorile estetice ale culturii şi
utilizarea surselor istorice, a metodelor şi tehnicilor adecvate istoriei pentru

193
rezolvarea de probleme”3. Impactul a fost cu atât mai mare cu cât au fost
chestionaţi oameni de pe stradă care nu aveau un interes direct în evoluţia
şcolară şi socială a „reporterilor pentru o zi”.
Putem afirma fără să greşim că pe lângă informaţiile culese pe baza
întrebărilor, prin răspunsuri se formează totodată o serie de competenţe şi de
valori sau atitudini, ori sunt aprofundate celor deja existente. Astfel în
predarea, învăţarea istoriei, cele mai importante ar fi: „coerenţă şi rigoare în
gândire şi acţiune; gândire critică şi flexibilă, relaţionare pozitivă cu ceilalţi;
respectarea drepturilor fundamentale ale omului; dezvoltarea atitudinilor
pro-active în viaţa personală şi cea socială; antrenarea gândirii prospective
prin înţelegerea rolului istoriei în viaţa prezentă şi ca factor de predilecţie a
schimbărilor; rezolvarea pe cale non-violentă a conflictelor; asumarea tole-
ranţei etnice, religioase şi culturale”4.
Dacă profesorul îndeplineşte la modul general şi simultan mai multe
funcţii: organizator, educator, partener al educaţiei, cel care predă disciplina
noastră datorită complexităţii ştiinţei istorice şi a impactului acesteia în viaţa
viitorului cetăţean trebuie să se încadreze perfect acestei triade educaţionale.
Cadrul didactic nu este doar un transmiţător de informaţii „ci şi un antrenor
care, prin întrebări analitice” poate stimula gândirea elevilor prin crearea
premiselor accesului la „o mai bună înţelegere a problemelor”5. Ca educator
orice profesor are obligaţia de a folosi cât mai multe metode prin inter-
mediul cărora să formeze elevilor deprinderi de muncă independentă, să
dezvolte virtuţi sociale şi să le întărească încrederea în propria valoare. Se
poate ajunge astfel la stadiul în care indiferent ce sarcină de lucru le-ar fi
dată spre rezolvare elevii să fie capabili: să o rezolve, să descopere, să
prelucreze şi să-şi susţină părerile pornind de la lucruri foarte concrete, de la
realitatea înconjurătoare căreia trebuie să-i facă faţă în viaţa de zi cu zi.
Pentru profesori chestionarul poate fi şi o probă de evaluare a propriei
performanţe. Un astfel de test poate arăta dacă: au fost atinse obiectivele
propuse; diagnoza pusă clasei a fost corectă; trebuie şi pot fi operate
schimbări în procesul de predare învăţare. Astfel în funcţie de răspunsuri şi
în urma prelucrării lor cu obiectivitate profesorul poate şă-şi evalueze şi
reevalueze demersul didactic şi, dacă este cazul, să adapteze activităţile
elevilor la posibilităţile lor reale. În fapt să opereze anumite schimbări în
beneficiul elevilor, chiar dacă aceste schimbări presupun un efort în plus din

3
Laura Căpiţă, Carol Căpiţă, Tendinţe în didactica istoriei, Piteşti, Editura Paralela 45,
2005, p. 45.
4
Ibidem.
5
Constantin Cucoş (coord), op. cit, p. 274.

194
partea profesorului. În acest caz putem considera chestionarul de satisfacţie
ca o evaluare internă deoarece „acţiunea evaluativă este efectuată de către
aceeaşi persoană care este implicată direct şi în activitatea de instruire”6 şi o
evaluare sumativă „ce se bazează pe probe scrise şi orale”.
Un exemplu în acest sens poate fi un chestionar de satisfacţie pe
care l-am aplicat la clasele a XII-a în anul şcolar 2009/2010, la final,
imediat după încheierea mediilor. Am procedat astfel având în vedere că în
aceste condiţii era exclusă teama elevilor că ar putea fi pedepsiţi pentru
opiniile lor. Întrebările au fost:

Chestionar model 1

Nr. Întrebări si cerinţe

crt.
1. Precizaţi trei lucruri care v-au plăcut la ora de istorie:
a)............................................................................................................................................
b)...........................................................................................................................................
c)...........................................................................................................................................
2. Precizaţi trei lucruri care nu v-au plăcut la ora de istorie:
a)............................................................................................................................................
b)...........................................................................................................................................
c)...........................................................................................................................................
3. Ce activităţi extraşcolare v-au plăcut cel mai mult?
a)............................................................................................................................................
b)...........................................................................................................................................
c)...........................................................................................................................................
4. Menţionaţi cinci caracteristici ale unui profesor ideal:
a)............................................................................................................................................
b)...........................................................................................................................................
c)...........................................................................................................................................
d)..........................................................................................................................................
e)..........................................................................................................................................
5. O concluzie de final privind ora de istorie şi profesorul de istorie.

Rezultatele după prelucrarea textelor au fost mai mult decât

revelatoare. Astfel 80% din elevii care au răspuns şi-au declarat deplina
mulţumire faţă de: modul de desfăşurare a orelor de istorie, deschiderea
profesorului spre nou şi atmosfera din clasă. Aproximativ 40% şi-au
manifestat nemulţumirea faţă de: numărul mare de informaţii, numărul mic
de ore atribuit unor probleme importante precum cele două războaie
mondiale sau viaţa în Grecia şi Roma antică; lipsa unor resurse materiale
pentru achiziţionarea de atlase şi cărţi de istorie noi de către şcoală.

6
Ghid de evaluare pentru istorie, Bucureşti, Editura Prognosis, 2002, p. 11.

195
 Într-o proporţie de 90% au afirmat că cel mai mult le-au plăcut
excursiile, vizitele la muzee şi vizionările de filme istorice. Am avut
surpriza ca 10% să afirme că lor nu le place şcoala la modul general,
deoarece o consideră inutilă pentru viaţa reală şi implicit nu au fost şi nu
sunt interesaţi nici de disciplina istorie. Unii mi-au reproşat că am fost
câteodată prea exigentă la notare. Au fost şi trei elevi care mi-au „imputat”
că le-am cerut să aibă caiete şi să înveţe la ora mea. Răspunsurile m-au
ajutat foarte mult să-mi observ plusurile şi minusurile ca profesor de istorie,
să aflu ce-şi doresc de fapt elevii mei şi ce nemulţumiri are majoritatea. Cel
mai interesant este că aproape toţi mi-au spus că ar fi foarte bine dacă astfel
de chestionare ar fi date de toţi profesorii la fiecare sfârşit de an şi dacă s-ar
păstra formula anonimatului. Precizez că le-am repartizat pe elevi la toate
clasele cu care am lucrat şi că nici unul nu şi-a indicat numele, asigurându-mă
astfel că răspunsurile vor fi obiective şi că voi realiza o radiografie cât mai
fidelă a orei de istorie.
Un alt exemplu îl reprezintă folosirea chestionarului la finalul unui
proiect care poate conţine întrebări şi cerinţe după modelul de mai jos:

Chestionar model 2

Nr. Întrebări si cerinţe

crt
1. Care sunt etapele pe care le-ai parcurs în vederea rezolvării efective a sarcinii de lucru
2. Prin rezolvarea acestei sarcini am învăţat........................................................................
3. Dificultăţile pe care le-am întâmpinat au fost următoarele:
a)............................................................................................................................................
b)...........................................................................................................................................
4. Cred că mi-aş putea îmbunătăţi performanţa dacă:
a)............................................................................................................................................
b)...........................................................................................................................................
5. Cred că activitatea mea ar putea fi apreciată ca fiind:....................................................”.

Ca rezultate finale pot fi enumerate în acest caz: identificarea proble-

melor, descoperirea unor idei noi, evidenţierea soluţiilor şi descoperirea
necesităţii şi posibilităţii acceptării reciproce.
Se poate ajunge la un feed-back profund cognitiv, pentru că citirea şi
prelucrarea răspunsurilor date de către elevi „presupune să încercăm să
distingem adevărata semnificaţie a celor spuse de către cealaltă parte”7.

7
Ioan Ovidiu Pânişoară, Comunicarea eficientă – Metode de interacţiune educaţională,
Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 32.

196
O astfel de comunicare în scris, sub anonimat, poate fi un important canal de
comunicare ce permite difuzarea unui mesaj către o persoană pe care majo-
ritatea educabililor în principiu o consideră intangibilă. Poate juca, cum am
mai afirmat, cu succes rolul unui feed-back care să scoată elevii din
şabloane şi să le ofere ocazia de a cunoaşte, a cerceta şi exprima propriile
opinii. Poate fi chiar un feed-back colectiv în cazul unui chestionar de
satisfacţie care poate realiza tabloul unei reacţii a clasei asupra activităţii lor
la ore şi în comunitate. În toate cazurile vorbim de un feed-back pozitiv,
încurajator pentru elevii.
Ca o concluzie a acestui demers pentru aplicarea chestionarelor cât
mai des posibil elevilor noştri, putem afirma că în perspectivă curriculară,
„fiecare metodă-fiind concepută ca metodă de predare-învăţare-evaluare
include procedee de evaluare, aplicabile în diferite contexte şi situaţii
didactice”8. Chestionarele se încadrează în categoria instrumentelor de
evaluare perfecte printre cele mai cunoscute şi des uzitate probe de acest
gen: chestionarea orală, lucrările scrise, testele docimologice, chestionarele
şi scările de apreciere. Toate acestea sunt procedee didactice aplicabile la
nivelul întregului sistem al metodelor de instruire. Chestionarul se distinge
între ele prin particularităţile sale şi prin aplicabilitatea sa mai facilă şi cu
mai mult succes la disciplina istorie.

8
Sorin Cristea, op. cit, p. 374-375.

197
 REALIZAREA DEMERSULUI DIDACTIC LA ISTORIE
ÎN MANIERĂ INTERDISCIPLINARĂ

Irina MILOTINESCU

Resume: Realisation de l’enseignements de l’histoire dans une

perspective interdisciplinaire

La conception et l’organisation du curriculum actuel a la discipline

,,Histoire” favorise l’approche interdisciplinaire, les interpretations
alternatives, la multiperspectivite. L’intégration des connaissances
issues de toutes les autres disciplines étudiés et des compétences ciblees de
celle ci, represente l'une des caractéristiques fondamentales de l'histoire,
approche interdisciplinaire et transdisciplinaire, par excellence.
La pratique de l'enseignement favorise l'apprentissage de l'histoire à
travers la recherche, en utilisant une variété de sources, des témoignages
contemporains, des projets et des enquêtes historiques, pratiquer la pensée
critique à travers diverses stratégies de lecture active, l'intégration
des nouvelles technologies informatiques.
L'histoire contribue directement, à côté des autres disciplines, a la
formation des compétences clés.

Mots cléf: interdisciplinarité, multiperspectivité, competences-cles,

apprendre l’histoire a travers la recherche, projets, enquêtes historiques, pages
web

Interdisciplinaritatea a devenit un principiu fundamental al ştiinţei

contemporane şi al tuturor sistemelor moderne de învăţământ. Ea nu este o
noutate a ultimilor ani, ci o necesitate exprimată şi construită din nevoia de a
înţelege lumea în ansamblul ei – în condiţiile exploziei informaţionale şi a
globalizării – din nevoia de a surprinde complexitatea acestei lumi dincolo
de hotarul strict al unor discipline. În fond, viaţa nu este monodisciplinară,
împărţită pe felii uşor de abordat şi cunoscut.


Profesoară la Grupul Şcolar Industrial Transporturi Căi Ferate, Craiova

198
 În prezent, profesorul de istorie şi-a asumat că trebuie să vorbească
despre specialitatea lui „într-un spirit constant interdisciplinar, adică să ştie
să generalizeze el însuşi structurile pe care le foloseşte şi să fie în stare să le
reaşeze în sistemul de ansambluri, înglobând celelalte discipline”1 şi că
„trebuie să fie câte puţin din toate: geograf şi lingvist, jurist şi matematician,
etnograf şi critic de artă”2.
Proiectarea şi organizarea actuală a curriculumului la istorie promo-
vează abordările interdisciplinare, interpretările alternative, multiperspec-
tivitatea. Informaţiile şi cronologia nu mai sunt un scop în sine, ci mijloace
prin care se formează competenţe generale şi specifice complexe, valori şi
atitudini precum: coerenţă şi rigoare în gândire şi acţiune, gândire critică şi
flexibilă, relaţionare pozitivă cu ceilalţi, respectarea drepturilor funda-
mentale ale omului, dezvoltarea atitudinilor pro-active în viaţa personală şi
cea socială, antrenarea gândirii prospective prin înţelegerea rolului istoriei în
viaţa prezentă şi ca factor de predicţie a schimbărilor, rezolvarea pe cale
non-violentă a conflictelor, acceptarea reprezentărilor multiple asupra
istoriei, culturii, vieţii sociale, asumarea toleranţei, a diversităţii etnice,
sociale, religioase şi culturale.3
Unul dintre principiile pe care este fundamentată Programa naţională la
disciplina istorie este acela de asigurare a coerenţei şi progresului la nivelul
disciplinei, precum şi a transferabilităţii competenţelor-cheie, prin deschi-
derea către abordări inter şi transdisciplinare cu celelalte discipline de
studiu. Integrarea cunoştinţelor propuse de toate celelalte discipline studiate
şi a competenţelor vizate de acestea este una din trăsăturile de bază ale
istoriei, demers prin excelenţă interdisciplinar şi transdisciplinar. Sunt
promovate: „învăţarea istoriei prin cercetare”, folosirea unei diversităţi de surse,
utilizarea mărturiilor contemporane, realizarea de proiecte şi argumentarea
acestora, exersarea gândirii critice prin diverse strategii de lectură activă,
utilizarea investigaţiei, integrarea noilor tehnologii informatice, multiperspec-
tivitatea. Programa formulează explicit formarea unor competenţe care
presupun: construirea unor explicaţii şi argumente intra- şi multidisciplinare
cu privire la evenimente şi procese istorice; utilizarea termenilor/conceptelor
specifici(e) istoriei în contexte care implică interpretări şi explicaţii
interdisciplinare, descoperirea în sursele de informare a perspectivelor
multiple asupra evenimentelor şi proceselor istorice.

1
J. Piaget, Baze ştiinţifice despre educaţie în „Revista de pedagogie” nr. 9-10/1972, p. 142.
2
Constantin C. Giurescu, Interviu, Tomis V, 12/1970, p. 15.
3
Programa şcolară în vigoare la disciplina Istorie, v. www.edu.ro .

199
 În practica şcolară se realizează corelări inter/multidisciplinare la
nivelul fiecărei teme şi domeniu de conţinut prin utilizarea strategiilor
didactice activ-participative care favorizează găsirea unor asemenea
conexiuni, implicarea elevilor în realizarea unor proiecte de cercetare,
investigaţii istorice cu conţinut interdisciplinar, cds-uri, concursuri, activităţi
extraşcolare diverse, etc.
În cadrul orelor de istorie se pot realiza corelări interdisciplinare
frecvente la nivelul conţinuturilor disciplinelor ariei curriculare „Om şi
societate” (în special cu geografia, religia, economia, psihologia), dar şi la
nivelul celorlalte arii (ex. cu literatura, informatica, etc).
Relaţia istorie-geografie este una specială, având în vedere că ambele
discipline operează cu probleme referitoare la mediul geografic şi impor-
tanţa acestuia în apariţia primelor civilizaţii şi în evoluţia comunităţilor
umane, marile descoperiri geografice, evoluţia în timp a hărţii politice,
migraţii, ansambluri economice şi geopolitice ale lumii, etc.
În ceea ce priveşte relaţia istorie-religie, abordările interdisciplinare se
pot realiza la nivelul fiecărui an de studiu, având în vedere că unul dintre
domeniile de conţinut al Programei de Istorie se referă la Religie şi viaţa
religioasă. Elevii sunt familiarizaţi cu probleme referitoare la: marile religii,
reforma religioasă, rolul religiei şi a bisericii de-a lungul timpului,
diversitatea religioasă în România, protectorat religios şi identitate culturală
în Europa şi în spaţiul românesc, pelerinajul religios şi prozelitismul. Pe
baza acestor conţinuturi, elevii învaţă să înţeleagă ce înseamnă identitatea
culturală, etnică, religioasă, diversitatea, dialogul intercultural, toleranţa,
acceptarea celuilalt, etc.
Relaţia Istoriei cu Literatura este, de asemenea, una complexă,
literatura oferind numeroase surse (în special literatura memorialistică,
jurnale) ce pot fi utilizate pentru extragerea informaţiei istorice pe baza unei
lecturi interogativ-analitice, pentru reconstituirea atmosferei unei epoci,
pentru caracterizarea şi înţelegerea complexă a acţiunilor unor personaje şi
personalităţi ale istoriei.
Analiza acţiunilor unor „actori” ai istoriei poate fi interpretată şi prin
prisma psihologiei, raportându-ne la motivaţia, voinţa, temperamentul,
gândirea, inteligenţa personajului respectiv.
Beneficiul esenţial al unei abordări interdisciplinare înseamnă nu
numai înţelegerea completă şi profundă a unui conţinut (din mai multe
perspective), cât mai ales transferul de metode de la o disciplină la alta,
formarea şi dezvoltarea unor competenţe transversale care susţin învăţarea
permanentă.

200
 Pentru exemplificare, vom oferi câteva repere, care nu sunt „modele”
de abordare interdisciplinară, ci expresia unei diversităţi a utilizării acestui
demers în funcţie de mai mulţi factori: competenţele ce trebuie formate şi
dezvoltate, particularităţile de vârstă ale elevilor, resursele de care dispunem
la un moment dat, experienţă, etc.
Selectarea surselor istorice în vederea înţelegerii unor fapte, eveni-
mente şi procese istorice, reprezintă tot atâtea oportunităţi de abordare
interdisciplinară. De exemplu, utilizarea imaginilor, a picturilor cu tematică
istorică reprezintă un instrument important în studierea istoriei, având în
vedere că imaginea în general are o forţă de evocare deosebită şi permite
elevilor exersarea capacităţii de observare, a gândirii critice, înţelegerea
atmosferei artistice a unei epoci4.
Astfel, pornind de la competenţa 5.1 (Construirea de afirmaţii pe baza
surselor şi formularea de concluzii relative la sursele istorice) la clasa a X-a
(România modernă) pot fi utilizate/corelate într-o secvenţă de învăţare unele
imagini precum: portretul pictorului Th.Aman, pictura istorică „Hora Unirii
la Craiova” şi textele:
I. „Theodor Aman – Pictor, profesor născut la 20 martie 1831 la
Câmpulung – mort la 19 august 1891 la Bucureşti. Copilăria şi-a petrecut-o
în casa părintească de la Craiova. După studii la Şcoala Centrală din Craiova
(prof. C.Lecca), a urmat Colegiul Sf. Sava din Bucureşti (prof. Carol
Walenstein). În 1850 pleacă la Paris, unde studiază pictura cu Martin Drolling
şi Fr. Picot. Membru post-mortem al Academiei Române (10 sept. 1991).
Animat de puternice sentimente patriotice, participă la Revoluţia de la
1848, alături de Ioan Maiorescu, Eugeniu Carada, Gheorghe Chiţu şi alţii.
Membru al Clubului revoluţionar local, care îşi avea sediul în clădirea Şcolii
Centrale din Craiova. A călătorit la Constantinopol fiind primit de sultan,
căruia i-a prezentat tabloul Bătălia de la Olteniţa. În Crimeea a pictat
Bătălia de la Alma, tablou expus la Paris (1855).
La 12 octombrie 1857 se afla la Craiova, martor al scenei de entuziasm
din faţa Şcolii Centrale, când a avut loc o întâlnire publică, pro-unionistă.
Evenimentul i-a inspirat tabloul Hora Unirii la Craiova, pictat în acelaşi an.
A contribuit la înfiinţarea primelor două şcoli de Belle-Arte, de la Bucureşti
şi Iaşi (1864). A fost numit directorul şcolii din Bucureşti, prin decretul
semnat de Alexandru Ioan Cuza, la 5 octombrie 1864. A fost un pictor
foarte productiv (3000 de lucrări), gravor şi sculptor, muzicant amator.

4
Elemente de didactică a Istoriei (colectiv), Bucureşti, Editura Nomina, 2010, p. 41 şi 93.

201
 Opera are o tematică variată: mitologică, istorică, socială şi portrete.
Din istoria naţională a ales momente şi personaje ilustrative, de exemplu:
Proclamarea Unirii (1861), Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul
(1857), Jurământul pe Constituţie al M.S. Domnitorului Carol I (1868),
Vlad Ţepeş şi solii, Bătălia de la Călugăreni. (Repere spirituale româneşti.
Un dicţionar al personalităţilor din judeţul Dolj, Craiova, Editura Aius,
2005)
II. După aflarea veştii că Adunările ad-hoc au votat Unirea „o bucurie
universală izbucni cu iuţeala unei scântei electrice din toate inimile
locuitorilor Craiovei şi într-acel moment de spontaneitate nu se auzi
pretutindeni decât un singur strigăt. S-a făcut Unirea! A triumfat naţiunea!
Trăiască toţi deputaţii!…
Seara, muzica şi mai multe perechi de lăutari reînviau poporul cu
sunetele lor înveselitoare şi atrăgea din toate părţile în piaţa publică şi în
străzile principale. În multe locuri se vedeau transperante pe care se citea în
litere colorate: Trăiască România Unită! Trăiască deputaţii români! Trăiască
noul stat român! Sala cazinoului Minerva, edificiul teatrului Teodorini
străluceau, iar steagurile cu zimbrul şi vulturul reunite fluturau în aer. Peste
5-6.000 de oameni din toate clasele societăţii se adunaseră în faţa edificiului
şcolii publice la flacăra torţelor şi sunetul muzicii şi strigau cu toţii: Ura! Să
trăiască Unirea! Să trăiască noua Românie!” (Ziarul Vocea Oltului –
octombrie 1857)
Pe baza acestor „resurse” se poate solicita elevilor rezolvarea unor
sarcini de învăţare care se referă la: descrierea impresiei create de pictură,
identificarea unor detalii (culori, personaje, lumină, umbre); stabilirea legă-
turii dintre pictor şi evenimentul istoric înfăţişat în tablou, a circumstanţelor
în care a fost creat tabloul, a măsurii în care pictura corespunde realităţii
istorice, a mesajului transmis de pictură; formularea unui punct de vedere
referitor la Unirea Principatelor prin corelarea celor două surse (pictura lui
Th Aman şi textul din ziarul Vocea Oltului), etc.
Implicarea elevilor în realizarea de proiecte interdisciplinare repre-
zintă o modalitate de învăţare prin acţiune (learning by doing), o metodă
interactivă amplă şi un instrument de evaluare complexă prin care se
formează omul independent, practic şi creativ5.
Un astfel de proiect de învăţare ar putea avea ca temă: „Independenţa
de stat a României reflectată în literatură şi artă”. Proiectul urmăreşte:

5
Maria Eliza Dulamă, Metodologii didactice activizante, Cluj, Editura Clusium, 2008,
p. 307.

202
dezvoltarea deprinderii de a lucra în grup (spiritul de echipă, colegialitatea,
toleranţa, dialogul); consolidarea interesului elevilor pentru abordarea
interdisciplinară a subiectelor istorice; aplicarea cunoştinţelor dobândite la
orele de istorie în analiza informaţiilor istorice oferite de operele literare,
folclor, artă, film; formularea unui punct de vedere privind sursele studiate,
susţinut cu exemple.
Etape: împărţirea elevilor pe grupe, repartizarea sarcinilor pentru
fiecare grupă; explorarea, investigarea domeniilor stabilite (literatură, artă,
pictură, muzică, film); procesarea materialului, realizarea formei finale;
prezentarea „raportului” întocmit asupra domeniului investigat; evaluare,
feedback.
„Produsele” proiectului (dosar documentar, album, etc) pot fi valori-
ficate şi în cadrul altor activităţi educative, dezbateri, sărbătorirea Zilei
Independenţei României, etc.
Repere oferite elevilor: 1. Reflectarea luptei pentru Independenţă în
creaţia literară (folclor, poeziile lui Vasile Alecsandri, George Coşbuc,
Alexandru Macedonski, activitatea publicistică a lui Mihai Eminescu
referitoare la războiul pentru neatârnare) şi artistică; „inventarierea”
operelor respective şi formularea unor judecăţi de valoare referitoare la rolul
literaturii, artei, muzicii, cinematografiei, în promovarea valorilor naţionale.
2. Creaţia muzicală în slujba Independenţei (Ciprian Porumbescu, Eduard
Caudella). 3. Pictorii Independenţei: Nicolae Grigorescu, Sava Henţia, Carol
Pop de Szathmary, Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Ion Andreescu;
realizarea unui „reportaj” de front susţinut de imagini. 4. Istoria unui film:
Independenţa României (1912). 5. Monumente dedicate Independenţei
(2-3 exemple)
Realizarea unei investigaţii istorice cu conţinut interdisciplinar cu
tema „Rolul Postului de Radio Europa Liberă în istoria recentă a românilor”,
având în vedere următorul plan: 1. Cauzele emigraţiei româneşti postbelice
şi direcţiile principale ale exilului. 2. Caracterizarea rolul diasporei
româneşti în lupta anticomunistă – exemple. 3. Penetrarea „Europei Libere”
de către Securitate. 4. Aprecierea rolului avut de emisiunile postului de
radio Europa Liberă în prezentarea realităţilor României comuniste şi a
impactului acestor emisiuni asupra celor aflaţi în „spaţiul concentraţionar”;
identificarea în mediul apropiat (părinţi, bunici, cunoştinţe) a unor persoane
care au ascultat Radio Europa Liberă şi realizarea unui interviu pe această
temă. 5. „Fenomenul Europa Liberă” (1951-2008). Explorarea fonotecii
postului de radio, concluzii.

203
 Surse obligatorii: – filmul documentar „Cold Waves. Război pe calea
undelor”, realizat de Alexandru Solomon, 2007; – Denis Deletant, România
sub regimul comunist, Bucureşti, Editura Fundaţia Academia Civică, 2006;
– Rene Al. De Flers, Radio Europa Liberă şi exilul românesc, o istorie încă
nescrisă, Bucureşti, Editura Saeculum, 2005; – www.europalibera.org
În realizarea evaluării se va ţine seama de următoarele criterii:
modul de selectare şi analiză a datelor relevante din sursele oferite;
corelarea datelor identificate cu informaţii istorice care oferă o viziune de
ansamblu asupra temei; formularea întrebărilor, realizarea interviului,
redactarea/înregistrarea interviului; formularea unor concluzii clare privind
investigaţia făcută.

Utilizarea calculatorului şi explorările interdisciplinare

În momentul de faţă, aproape că nu se mai poate concepe desfăşurarea
unei activităţi fără utilizarea calculatorului şi a Internetului, fie că realizăm
prezentări Power Point sau utilizăm web search. Dealtfel, se spune că folo-
sirea calculatorului este limitată doar de lipsa de imaginaţie a utilizatorului.
Noile tehnologii nu vor putea înlocui total acţiunea profesorilor însă
utilizarea lor a devenit o necesitate din mai multe motive: oferă o nouă
perspectivă asupra activităţii didactice; implică activ elevii în procesul de
învăţare, evaluare, autoevaluare, stimulează motivaţia învăţării; asigură
posibilitatea de informare, documentare în domeniu, schimb de opinii prin
participarea la diverse forumuri de discuţii, platforme educaţionale,
accesarea de materiale utile stocate ca resurse pe diverse site-uri; permite
organizarea unor activităţi didactice şi educative extraşcolare prin care să se
comunice experienţe, să se folosească mijloace diverse pentru transmiterea
informaţiilor.
În studierea istoriei, un rol important îl au enciclopediile şi site-urile
specializate de tipul www.herodote.net, www.enciclopediabritanica.com,
www.history.com,www.iiccr.ro, www.memoria.ro, www.memorialsighet.ro,
www.procesulcomunismului.com, etc.
Prin utilizarea acestor site-uri se pot realiza explorări interdisciplinare
complexe, putem avea acces la literatura memorialistică a victimelor
comunismului, holocaustului, fotografii, la surse istorice diverse ce pot
contribui la formarea competenţelor specifice studierii istoriei, dar mai ales
a competenţelor „de transfer”, transcurriculare.
Necesitatea utilizării noilor tehnologii în procesul didactic a determinat
şi organizarea unor concursuri specifice, adresate elevilor şi profesorilor

204
deopotrivă. În acest sens, menţionăm Concursul Naţional interdisciplinar
„Istorie şi societate în dimensiune virtuală”, adresat elevilor cu aptitudini şi
înclinaţii deosebite în domeniul istoriei, ştiinţelor socio-umane şi
informaticii. Concursul are drept scop realizarea unor materiale cu ajutorul
computerului pe teme de istorie (istoria românilor, istorie universală) şi
ştiinţe socio-umane, sub forma unor „Pagini web” sau „SOFT-uri
educaţionale”.
Am implicat elevii în realizarea unei pagini web referitoare la
„Participarea României la primul război mondial şi realizarea Marii Uniri”.
Aceasta a cuprins între altele: informaţia esenţializată referitoare la temă;
un dicţionar de termeni istorici specifici temei abordate; secvenţe de film
din timpul primului războiului mondial; imagini reprezentative, hărţi privind
evoluţia teritorială a României între 1878-1918; surse istorice diverse
(memorii ale unor oameni politici, dezbateri parlamentare pe baza cărora se
puteau construi „jocuri de rol”; Declaraţiile de Unire din 1918, Imnul
Naţional), biografii ale unor personalităţi istorice din perioada abordată
(ex. Carol I, Ferdinand I, Regina Maria, Ion I. C. Brătianu, s.a), teste de
autoevaluare.
O altă competiţie cu caracter interdisciplinar adresată elevilor de liceu
o reprezintă concursul naţional „Cultură şi civilizaţie în România”6.
Concursul oferă elevilor posibilitatea de a realiza studii privind: particu-
larităţi etnografice/etnologice şi lingvistice locale, mentalităţi culturale,
cercetare sociologică, monografii istorice locale. În acest context, elevii
sunt îndemnaţi să contribuie în mod direct la cunoaşterea şi păstrarea iden-
tităţii culturale, să identifice şi să prezinte obiceiuri, tradiţii/
mentalităţi/sărbători locale şi să le evidenţieze specificul; să identifice şi să
prezinte: modul specific de reflectare a caracterului local în particularităţi de
limbaj, comportamente, obiecte, port, etc., interdependenţele dintre
particularităţile geografice, istorice, religioase, etnice locale; stereotipii/
prejudecăţi/modele culturale implicate; factorii locali ai schimbării,
tendinţele şi „riscurile” acesteia, dimensiunile interculturale, etc

Proiectarea unor opţionale cu tematică interdisciplinară

Pornind de la recunoaşterea importanţei „jocului de rol” ca metodă
activă de a învăţa istoria şi având în vedere că această metodă consumă mult
timp şi nu o putem utiliza în cadrul orelor atât de des cum ne-am dori,
proiectarea unui opţional cu tema „Arta teatrală şi Istoria” ar putea fi un

6
www.edu.ro, Olimpiade şi concursuri

205
pas important în direcţia diversificării abordării curriculum-ului la disciplina
Istorie în manieră interdisciplinară.
Printr-un asemenea curs opţional s-ar putea urmări: familiarizarea
elevilor cu istoria teatrului românesc şi universal, cu importanţa artei
teatrale în formarea personalităţii, în consolidarea culturii generale.
Conţinuturile specifice pot fi stabilite de fiecare profesor, în funcţie de
resursele avute la dispoziţie, iar rezultatele trebuie să aibă în vedere: deter-
minarea elevilor de a interrelaţiona, de a socializa, de a se autocunoaşte, de a
comunica într-o manieră deschisă prin mijloace de expresie diverse, de a
înţelege mai bine perspectiva multiplă prin asumarea/interpretarea de roluri
ale unor personaje şi personalităţi ale istoriei, de a-şi descoperi potenţialul
creativ, de a-şi cultiva deschiderea spre învăţarea permanentă, încrederea în
propriile posibilităţi de exprimare în public cu scopul de a transmite mesaje,
gânduri, emoţii diverse, etc
Concluzionând, abordarea interdisciplinară prezintă multiple avantaje:
realizarea unor interconexiuni; integrarea mai multor perspective, cunoş-
tinţe, abilităţi; oferă experienţe noi de învăţare şi o înţelegere mai profundă a
temelor studiate; contribuie la promovarea şi dezvoltarea creativităţii la
elevi, la construirea unor personalităţi capabile să reacţioneze adecvat într-un
context multicultural; valorifică informaţii dobândite de elevi şi din alte
surse, asigurând înţelegerea, selectarea, interpretarea lor critică; elevii
implicaţi sistematic într-un asemenea demers se formează ca cetăţeni
informaţi, capabili să analizeze, să argumenteze, să evalueze, să sintetizeze
informaţii din surse multiple, să ia decizii motivate, să se implice în viaţa
comunităţii, să se angajeze în realizarea unor activităţi şi proiecte autentice,
care să le fie folositoare, să găsească mai multe soluţii în rezolvarea unor
probleme.
Trecerea la societatea bazată pe cunoaştere presupune pregătirea
interdisciplinară, multidisciplinară a elevilor noştri pentru a se putea integra
activ pe piaţa dinamică a muncii (pe baza competenţelor-cheie formate în
şcoală) sau pentru a-şi continua studiile. „A învăţa să înveţi” exprimă cel
mai bine necesitatea unei disponibilităţi de formare continuă într-o lume
aflată în schimbare, iar disciplina Istorie contribuie în mod direct, alături de
celelalte discipline, la formarea competenţelor-cheie.

206
 METODA JOCULUI DE ROL ŞI METODA DEZBATERII
„PHILIPS 6/6”. APLICAŢIE LA TEMA
„REVOLUŢIA FRANCEZĂ”

Neguţa PETCU

Abstract: The role-play method and the debate Philips 6/6 method.
Application for lesson „French Revolution”

The Role-play method, is the method that requires the simulation of a

situation (conflicts, decision making) which, accordingly to the given
subject, motivates the participants to perform as different characters.
The purpose of this method is to put the participants in those places
that could help them understand the complexity of some historical events,
the roles of various historical personalities, the responsibilities, their
interests and motivations; it all helps the development of a critical thinking,
the ability of expressing themselves and reasoning.
The method is used, as a directed trial, so that the students can deepen
and organize the information regarding the causes of the French
Revolution, its carrying and inportance, for the French society as well for
the modern Europe.
The students are split in teams, as supporters of the French Royalties,
as opponents of the Old Regime, in teams of „witnesses” and „judges”.
They represent the revolutionary political parties: the Jacobs and
Girondins, supporting with for and against reasons, the conceptions, the
political, economical options, the decisions made regarding the
controversial issues of the carrying of the revolution, the measure they are
supporting. The political groups simulate the taking over the power, the
responsibilities taken for the ruling of France, motivating in front of the
class, their governance.

Keywords: the simulation of a conflictual situation, learning by

simulated experience, the meeting of some atribution that belong to some
historical characters, the assuming of responsibilities, the transposition of a
historical event in a directed trial.


Profesoară de istorie, Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”, Constanţa

207
 Metoda Jocului de rol este o metodă de explorare, de percepere a
relaţiilor dinamice dintr-un sistem. Este vorba despre simularea unei situaţii
(adeseori conflictuale, de luare de decizie) care, în raport cu tema dată,
determină participanţii să interpreteze anumite roluri, uneori foarte bine
precizate, alteori mai confuze, şi în aceste condiţii să ajungă la realizarea
obiectivelor prestabilite.
Metoda jocului se bazează pe ideea că se poate învăţa nu numai din
experienţa directă ci şi din cea simulată. Scopul este de a-i pune pe
participanţi în ipostaze care nu le sunt familiare, tocmai pentru a-i ajuta să
înţeleagă situaţiile respective şi pe alte persoane care au puncte de vedere,
responsabilităţi, interese, preocupări şi motivaţii diferite.1
Jucătorii urmăresc atingerea obiectivelor într-un anumit context,
reglat pe baza unei informaţii dobândite deja sau în curs de însuşire şi a unor
reguli ale jocului bine precizate. În cursul desfăşurării unui asemenea
exerciţiu simulativ, participanţii îndeplinesc anumite funcţii şi atribuţii-
roluri (care aparţin în realitate unor personaje); iau atitudine, îşi asumă
răspunderi, propun alternative, iau decizii. Interpretarea de roluri îi obligă să
intre într-o reţea de relaţii interpersonale, de reciprocitate. Până în prezent
au fost imaginate, experimentate şi aplicate cu succes o multitudine de
variante de astfel de jocuri, de grade diferite de complexitate.
Metoda poate fi aplicată pretutindeni unde o situaţie de învăţare se
pretează transpunerii ei într-un model de joc. Este adaptabilă atât activită-
ţilor specifice vârstei şcolare, cât şi celor ale instrucţiei universitare şi post-
universitare, dovedindu-se eficientă în predarea ştiinţelor socio-umaniste.2

Etapele metodei
Stabilirea obiectivelor, tema pe care jocul de rol trebuie să o ilustreze şi
personajele de interpretat.
Pregătirea fişelor de descriere de rol.
Stabilirea rolurilor.
Stabilirea modului în care se va desfăşura jocul de rol: ca o povestire (un
narator şi personaje), ca o scenetă (personajele interacţionează), ca un
proces care respectă în mare măsură procedura oficială. (se organizează
echipe de acuzatori, de apărători, martori, judecători)

1
Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Consiliul naţional pentru pregătirea profesorilor,
Învăţarea activă, ghid, Bucureşti, 2001, p. 26.
2
Ioan Cerghit, Metode de învăţământ. Ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Iaşi, Editura
Polirom, 2006, pp 265-266.

208
Pregătirea rolurilor.
Interpretarea jocului de rol:
sunt adresate întrebări de genul: ce s-a întâmplat în situaţia cercetată, care
sunt părţile implicate, ce elemente sunt importante, de ce au acţionat cei
implicaţi în acel mod?
Sunt stabilite toate datele problemei, ierarhizate şi sistematizate
Se pot folosi întrebări de genul: care sunt argumentele pro/contra, cu care
eşti/nu eşti de acord, care sunt consecinţele pentru partea adversă?
Conceptualizarea. În această fază, discuţiile pot fi orientate în următoarele
direcţii:
„priveşte în urmă” asupra condiţiilor şi contextului în care s-a petrecut
situaţia analizată
„priveşte dedesubt” asupra principiilor operaţionale care pot fi generalizate
„priveşte în jur” asupra situaţiilor similare3
Evaluare
ce sentimente aveţi în legătură cu situaţiile interpretate?
a fost rezolvată problema conţinută de situaţie? Dacă da, cum? Dacă nu, de ce?
ce aţi învăţat din această experienţă?

„Jocul de rol”
„Jocul de rol” trebuie să ilustreze:
„Criza Vechiului Regim. Revoluţia moderată”

1. Stabilirea obiectivelor
2. Modul de desfăşurare a jocului de rol: proces regizat
- se organizează echipe de acuzatori, de apărători, de martori şi
judecători
3. Stabilirea rolurilor
- Ludovic al XVI-lea şi apărătorii Vechiului Regim -„apărătorii”
- Adunarea Naţională Constituantă -„acuzatorii”
- martorii: care vor oferi detalii
a) ai apărării: Regina Maria Antoaneta, împăratul Imperiului
Habsburgic-Leopold al II-lea (cumnatul regelui); Ministrul de finanţe
Jacques Necker
b) ai acuzării: Abatele Sieyès; Senac de Meilhan, un observator din
epocă
- judecătorii: stabilesc valoarea de adevăr a afirmaţiilor

3
Ibidem, pp. 26-27.

209
4. Repartizarea fişelor cu descrierile de rol
5. Pregătirea rolurilor
6. Interpretarea jocului de rol
7. Evaluarea activităţii

„Metoda dezbaterii Philips 6/6”4 – utilizată în secvenţa didactică

referitoare la grupările politice: iacobini şi girondini

În funcţie de complexitatea subiectului luat în discuţie sau a cazului

analizat, cadrul didactic poate să împartă clasa de elevi în mai multe grupe
de discuţii. Pentru fiecare grup se desemnează un conducător de discuţie
care dirijează dezbaterea şi raportează în faţa clasei concluziile şi un
secretar, care are sarcina de a consemna ideile colegilor. Acestea vor fi
asamblate de cadrul didactic, iar dacă există puncte de vedere sau hotărâri
diferite, el are sarcina să asigure, cu participarea tuturor elevilor, găsirea
soluţiei optime şi să releve motivele pentru care au fost respinse alte
variante.

Etapele metodei
Constituirea grupurilor de câte 6 participanţi
Înmânarea temei ce urmează a fi dezbătută
Desfăşurarea discuţiilor pe baza temei, în cadrul grupului, timp de 6 minute
Colectarea soluţiilor elaborate
Discuţia colectivă
Încheierea discuţiei cu oferirea din partea profesorului a concluziilor privind
participarea la desfăşurarea activităţii şi a eficienţei demersurilor întreprinse.
Avantaje
– se asigură o participare colectivă şi activă la rezolvarea sarcinii;
– se obişnuieşte cu tehnica argumentării, susţinerea de păreri;
– facilitarea comunicării;
– obţinerea în scurt timp a numeroase idei;
– cooperarea din interiorul echipei se îmbină cu competiţia dintre grupuri;

4
Ioan Cerghit, op cit., p. 152: Simbolul numeric 6/6 provine de la împărţirea unei clase de
36 de elevi în 6 grupe de câte 6 membri; Vezi şi Crenguţa Lăcrămioara Oprea, Strategii
Didactice Interactive, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., 2006, pp. 214-215:
organizarea grupelor de câte 6 participanţi, care îşi desfăşoară discuţiile pe baza temei timp
de 6 minute.

210
Dezavantaje
– conducătorul discuţiei nu poate participa la dezbaterile din fiecare grupă;
– este nevoie de timp pentru ca fiecare grupă în parte să-şi prezinte con-
cluziile;
– pericolul ca grupele să se deranjeze reciproc.

Proiect de lecţie
Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân” Constanţa
Clasa: a X-a
Obiectul: Istorie
Unitatea de învăţare: Organizarea statelor moderne
Titlul lecţiei: Revoluţia Franceză
Forme de activitate: activitate individuală, activitate pe grupe cu sarcini
diferite, activitate frontală
Competenţe specifice
C1 – Să exprime opinii referitoare la Revoluţia Franceză, utilizând corect
noţiunile: Vechiul Regim, Starea a III-a, Adunare Naţională Constituantă,
iacobini, girondini, Convenţia Thermidoriană, Directorat.
C2 – Să formuleze argumente referitoare, la importanţa demersului politic al
Stării a III-a în cadrul Revoluţiei Franceze.
C3 – Să utilizeze surse istorice diverse, pentru a alcătui planul unei inves-
tigaţii, privind concepţiile politice, economice, sociale ale grupărilor politice
revoluţionare: girondini, iacobini.
C4 – Să analizeze factorii politici, economici, sociali, ideologici care
alcătuiesc imaginea societăţii franceze în preajma revoluţiei.
C5 – Să examineze consecinţele directe ale măsurilor luate de Adunarea
Naţională Constituantă, ale adoptării în Franţa a Constituţiilor din perioada
1791-1795, ale guvernării iacobine.
C6 – Să plaseze evenimentele Franţei revoluţionare într-un context mai larg
european şi universal şi să stabilească corelaţii între revoluţiile moderne din
Anglia, Franţa şi coloniile engleze din America de Nord, privind princi-
piile enunţate de documentele: Declaraţia Drepturilor Omului şi ale
Cetăţeanului (1789), Declaraţia drepturilor (1689 – Anglia), Declaraţia de
independenţă a coloniilor americane (1776).
C7 – Să construiască afirmaţii, pe baza surselor, referitoare la consecinţele
pentru Franţa şi pentru Europa ale Revoluţiei Franceze.
C8 – Să recunoască perspective multiple asupra evenimentelor desfăşurate
în Franţa în perioada 1789-1799.

211
Evaluarea:
1. de conţinut: răspunsuri la întrebările prevăzute de fişele de sarcini şi la
cele formulate în cadrul dezbaterii, completarea tabelelor
2. de utilizare a operaţiilor gândirii:
– formularea unor păreri proprii referitoare la problemele analizate
– participarea la dezbaterea ideilor propuse de către fiecare persoană, în mod
individual sau în grup
– alegerea raţională a unei soluţii optime
– rezolvarea de probleme în timp optim şi cu eficienţă
– analizarea documentelor
– sistematizarea informaţiilor
– formularea argumentelor şi contraargumentelor
Metode didactice: tehnica de actualizare „Ştiu/ Vreau să ştiu/ Am învăţat”,
jocul de rol de tip proces, metoda dezbaterii Philips 6/6, explicaţia, compa-
raţia, descoperirea pe baza surselor istorice, jocul de decizie

Mijloace didactice:
– Abatele Sieyès „Ce este starea a treia? din Valentin Băluţoiu, Constantin
Vlad, Istorie, manualul pentru clasa a X-a, Bucureşti, Editura All
Educaţional, 1999, p. 110.
– Jurământul deputaţilor Adunării Naţionale Constituante, 20 iunie 1789;
Ibidem, p. 111.
– Bilanţul cu privire la cheltuielile şi veniturile Franţei, 1781; Ibidem,
p. 108.
– Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, 26 august 1789 din Eugen
Palade, Liviu Burlec, Elena Cozma, Istorie, manualul pentru clasa a X-a,
Bucureşti, Editura Corint, 2000, p. 110.
– Discursul lui Adrien Duport, membru al Adunării Naţionale Constituante,
17 mai 1791 din Valentin Băluţoiu, Constantin Vlad, op. cit., p. 112.
– fragment din proclamaţia „Patria în pericol”, 11 iulie 1792; Ibidem,
p. 112
– discursul lui Robespierre la procesul lui Ludovic al XVI-lea, 3 decembrie
1792; Ibidem, p. 113
– fragment din „Manifestul egalilor” 1796 din Eugen Palade, Liviu Burlec,
Elena Cozma, op. cit., p. 113.
– Pascu Vasile, Atlas istoric didactic, Bucureşti, Editura Clio Nova, 1998,
pp. 29-30

212
Bibliografie:
R. John Barber, Istoria Europei Moderne, Bucureşti, Editura Lider, 1993
Jean Carpentier, Francois Leburn, Istoria Europei, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1993
Townson Duncan, Franţa în Revoluţie, Bucureşti, Editura All Educaţional,
2000
Francois Furet, Revoluţia în dezbatere, Bucureşti, Editura Polirom, 2000
Imanuel Geiss, Istoria lumii din preistorie până în anul 2000, Bucureşti,
Editura All Educaţional, 2002
Jacques Madaulle, Istoria Franţei, vol. I-III, Bucureşti, Editura Politică,
1973
Friederich Sieburg, Robespierre, Timişoara, Editura Helicon, 1998
Jean Starobinski, 1789 – emblema raţiunii, Bucureşti, Editura Meridiane,
1990

Scenariu didactic
Revoluţia Franceză (3 ore)

Succesiunea momentelor lecţiei

(Prima oră)
1. Momentul organizatoric
2. Reactualizarea informaţiilor ancoră
Anunţarea titlului lecţiei, a obiectivelor, organizarea echipelor, repartizarea
sarcinilor
3. Desfăşurarea jocului de rol
(a doua oră)
4. Dezbatere
– constituirea grupărilor politice revoluţionare: iacobinii şi girondinii
– susţinerea de argumente pro şi contra privind concepţiile, deciziile luate cu
privire la problemele controversate ale desfăşurării revoluţiei
(a treia oră)
5. Jocul de decizie: se analizează o situaţie problemă „Franţa în perioada
1793-1794” pentru a se desprinde concluziile referitoare la modalităţile de
rezolvare şi consecinţele acestora.
6. Activitate frontală de realizare a unui organizator grafic de tip comparaţie

Succesiunea elementelor de conţinut

– Vechiul Regim, caracteristici, criză
*societatea celor trei ordine
*organizare socială tradiţională, închisă

213
*criză financiară, cheltuielile monarhiei
*criză a instituţiei monarhice
*ideologii revoluţionare
– Cauzele politice, sociale, economice, ideologice ale revoluţiei
– Obiectivele urmărite de Starea a III-a
– Activitatea Adunării Naţionale Constituante
Revoluţia moderată
– Adunarea Naţională Constituantă (iunie 1789)
– asediul Bastiliei (14 iulie 1789)
– Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului (26 august 1789)
– adoptarea Constituţiei (septembrie 1791)
– războaiele revoluţionare cu Austria şi Prusia
– proclamarea republicii
– condamnarea şi executarea regelui
Dictatura iacobină (iunie 1793-iulie 1794)
– contextul extern
– contextul intern
– măsuri politice, economice, militare
– organismele puterii
Convenţia Themidoriană (1794-1795)
Directoratul (1795-1799)
– definirea regimurilor
– măsuri interne şi externe ale Directoratului
– comparaţie: Dictatura iacobină, Convenţia Thermidoriană şi Directoratul

Activitatea profesorului
Aplicarea tehnicii de actualizare
„Ştiu/Vreau să ştiu/Am învăţat”
– li se cere elevilor să inventarieze individual ideile pe care consideră că le
deţin cu privire la tema ce se va discuta
Pregătirea clasei pentru activitatea pe echipe
Organizarea clasei pentru prima activitate:jocul de rol
Organizează jocul de rol sub forma unui proces
Echipele I şi II: vor susţine poziţia regelui în raport cu Adunarea Naţională
Constituantă, pe baza unei fişe de sarcini şi a unui plan dat
Echipele III şi IV: reprezintă în desfăşurarea evenimentelor, interesele
Adunării Naţionale Constituante, pe baza unei fişe de sarcini şi a unui plan
dat

214
Echipa V „martorii”
Echipa VI „judecătorii”
Organizarea clasei care reprezintă Convenţia Naţională în funcţie de
opţiunile politice:
– stânga democrată-iacobinii
– dreapta liberală-girondinii
Fiecare grupare susţine un discurs rezumat cu argumente; îşi adresează
întrebări reciproc
Echipa care a reprezentat în secvenţa anterioară gruparea iacobină va simula
preluarea puterii în Franţa în perioada 1793-1794
Profesorul conduce discuţia pentru descoperirea asemănărilor şi a deose-
birilor privind opţiunile politice, economice, măsurile pe care le susţin

Activitatea elevului
Pregătirea mijloacelor de învăţare
– notează ideile în tabel la rubrica potrivită
– notează acele fapte despre care au îndoieli sau ceea ce ar dori să afle –
rubrica a treia se completează în faza de realizare a sensului (a înţelegerii,
când se inventariază noile idei asimilate)
Echipele I şi II prezintă:
– caracteristicile monarhiei absolutiste
– motivul pentru care regele convoacă Adunarea Stărilor Generale
– atitudinea sa faţă de acţiunile Stării a III-a
– implicarea regelui în desfăşurarea evenimentelor în perioada 14 iulie 1789
şi până la executarea sa în ianuarie 1793
Echipele III şi IV
Adunarea Naţională Constituantă explică:
– componenţa şi obiectivele sale
– măsurile pe care le ia pentru organizarea Franţei: politic, social, religios,
economic
Echipa V „martorii”
– identifică martori importanţi şi poziţiile lor, pe baza indicaţiilor biblio-
grafice
Echipa VI „judecătorii”
– sintetizează informaţiile într-un tabel la tablă
Elevii sunt organizaţi în echipe ca reprezentanţi ai celor două grupări
politice revoluţionare importante, în funcţie de opţiunile lor (se are în vedere
şi asigurarea unui echilibru al repartizării numerice)

215
Lucrează în echipe pentru a organiza un discurs în care să-şi prezinte
opţiunile politice, economice, măsurile pe care le susţin şi argumentele
necesare
Desprinderea iacobinilor şi preluarea controlului lor asupra Convenţiei
Naţionale
Echipa se constituie din elevi care împărtăşesc ideile şi practicile iacobinilor
şi îşi vor asuma răspunderea conducerii Franţei.
Vor argumenta în faţa clasei guvernarea lor.
Descoperă definiţiile şi caracteristicile acestor regimuri politice şi le trec în
Organizatorul Grafic

Metode, procedee, Mijloace didactice

– tehnica „Ştiu/Vreau să ştiu/Am învăţat”
– jocul de rol
– discuţia
– explicaţia
– abatele Sieyès „Ce este starea a treia? din Valentin Băluţoiu, Constantin
Vlad, op. cit., 1999, p. 110.
– Jurământul deputaţilor Adunării Naţionale Constituante, 20 iunie 1789
din Valentin Băluţoiu, Constantin Vlad, op. cit., p. 111.
– Bilanţul cu privire la cheltuielile şi veniturile Franţei, 1781 din Eugen
Palade, Liviu Burlec, Elena Cozma, op. cit., p. 108
– analiză şi interpretare
– „Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului”, 26 august 1789 din
Eugen Palade, Liviu Burlec, Elena Cozma, op. cit., p. 110
– metoda dezbaterii Philips 6/6
– comparaţie
– descoperirea pe baza surselor istorice
Fragmente din:
– Discursul lui Adrien Duport, membru al Adunării Naţionale Constituante,
17 mai 1791 din Valentin Băluţoiu, Constantin Vlad, op. cit., p. 112
– „Patria în pericol”, 11 iulie 1792; Ibidem, p. 112
– Declaraţia drepturilor 1689 – Anglia
– Declaraţia de independenţă 1776 – America;
– discursul lui Robespierre la procesul lui Ludovic al XVI-lea, 3 decembrie
1792; Ibidem, p. 113
– Townson Duncan, op. cit., pp. 76-77, 98

216
– jocul de decizie
– Discursul lui Adrien Duport, membru al Adunării Naţionale Constituante,
17 mai 1791; Ibidem, p. 112
– fragment din proclamaţia „Patria în pericol”, 11 iulie 1792; Ibidem, p. 112
– discursul lui Robespierre la procesul lui Ludovic al XVI-lea, 3 decembrie
1792; Ibidem, p. 113
– descoperirea
– comparaţia
– fragment din „Manifestul egalilor” 1796 din Eugen Palade, Liviu Burlec,
Elena Cozma, op. cit., p. 113
– „Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului”, 26 august 1789; Ibidem,
p. 110

Evaluare
Observarea sistematică a activităţii şi comportamentului elevilor
Teme de lucru în clasă
Mine-fişe de evaluare (la sfârşitul orei)
Chestionare orală
Observarea participării elevilor la dezbatere
Rezolvarea sarcinilor pe baza fişelor şi a planului dat
Observarea sistematică a activităţii elevilor
Test grilă în ultimele 20 minute ale orei

Fişe de sarcini pentru echipele de lucru. Revoluţia Franceză

I. Poziţia monarhiei în desfăşurarea evenimentelor în Franţa revoluţionară

(1789-1793)

Echipa nr. I
1. Ludovic al XVI-lea. Caracterizare
Townson Duncan, op. cit., pp. 19-20, 22-23, 25
2. Sfidarea autorităţii regale
John R. Barber, op. cit., pp. 110-111
3. Criza financiară şi confruntarea cu parlamentele locale
John R. Barber, ibidem, pp. 114-115
4. Atitudinea faţă de Adunarea Naţională Constituantă
John R. Barber, ibidem, pp. 118-119

217
Echipa nr. II
1. Poziţia monarhiei faţă de măsurile Adunării Naţionale Constituante
Townson Duncan, op. cit., pp. 83-84
2. Execuţia lui Ludovic al XVI-lea
John R. Barber, op. cit., p. 128
Townson Duncan, op. cit., p. 101

II. Măsurile Adunării Naţionale Constituante

Echipa nr. III

1. Constituirea Adunării Naţionale Constituante
Barber R. John, op. cit., pp. 116-117
2. Căderea Bastiliei-simbol
Ibidem, pp. 119
3. Decretele din august(4 august 1789)
Ibidem, p. 121

Echipa nr. IV
1. Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (26 august 1789)
Ibidem, p. 122
2. Constituţia civilă a clerului
Ibidem, p. 123
3. Constituţia din 1791
Ibidem, pp. 123-124

Echipa nr. V: „Martorii”

1. Ministrul de finanţe Jacques Necker
Townson Duncan, op. cit., p. 39
2. Regina Maria Antoaneta
Townson Duncan, ibidem, p. 83-84
3. Abatele Sieyès
Ibidem, p. 28
4. Senac de Meilhan, un observator din epocă
Ibidem, p. 30

Echipa nr. VI („Judecătorii”)

– sintetizează informaţiile într-un tabel sinoptic la tablă

218
 Schema lecţiei
Revoluţia Franceză

Criterii Caracteristicile Vechiului Regim Măsuri luate de Adunarea

Naţională Constituantă

P  Regim care blochează evoluţia democratică  Constituţia din

O  Arbitrariu guvernamental = monarhie sept.1791 fixează
L absolutistă drepturile regelui şi ale
I  Regele deţinea puterea legislativă, executivă cetăţenilor
T şi judiciară  Regele se angajează
I  Regalitatea era de drept divin prin semnătură să
C  Nu exista o adunare legislativă permanentă respecte Constituţia
 Suveranitatea poporului
exprimată prin vot
 Separarea puterilor în
stat: puterea legislativă,
executivă şi
judecătorească
 Adunare legislativă
permanentă aleasă pe
baza votului censitar
 Regele deţine puterea
ca delegat al naţiunii

E  Privilegiile feudale împiedicau dezvoltarea  Tarife interne

C economiei desfiinţate
O  Impozitele şi legile variau de la o regiune la  Sistem de măsuri
N alta zecimal unificat
O  Limitarea dreptului de a deschide  Bresle desfiinţate
M întreprinderi, numeroasele vămi interne,  Suprimarea vămilor
I care împiedicau dezvoltarea capitalistă interne
C  Preţul crescut la cereale,concurenţa  Abolirea dreptului
produselor britanice, recolta slabă seniorial asupra
 Sistemul unităţilor de măsură nu era unitar pământului
 Dreptul seniorului asupra pământului  Protecţie vamală
 Reglementarea muncii meşteşugarilor de
către bresle, care limita accesul la unele
meserii

219
Criterii Caracteristicile Vechiului Regim Măsuri luate de Adunarea
Naţională Constituantă

R  Biserica, obstacol în calea gândirii libere şi  Constituţia Civilă a

E deţinătoare de mari averi Clerului (iulie 1790)
L  Clerul beneficia de impozite fără a plăti prin care clerul era
I vreunul subordonat statului
G  Confiscarea averilor
I clerului şi punerea lor la
O dispoziţia naţiunii
S  Abolirea impozitelor
percepute de Biserică
 Remunerarea clerului
din bugetul pentru culte
 Dreptul de a primi
donaţii, care a permis
Bisericii să-şi refacă
averea

Inegalitate socială Măsuri

S Clasa socială Statut: Aspiraţii  Desfiinţarea privilegiilor

O libertăţi/ feudale (4 aug.1789)
C privilegii
I Clerul şi - clase - controlul  Aplicarea principiilor
A aristocraţia privilegiate absolut şi „Declaraţiei drepturilor
L (privilegii permanent al omului şi cetăţeanului”
- 400.000 fiscale, monarhiei - libertate şi egalitate
persoane juridice, - căutau prin - abolirea titlurilor de
- preocupate de sociale) adunările nobleţe
titlurile - participare din capitală - proprietatea, un drept
nobiliare şi slabă la plata şi provincie inalienabil şi sacru
privilegiile lor taxelor şi să preia
impozitelor controlul  Cetăţenii erau împărţiţi
asupra în două categorii: activi
regalităţii care plăteau impozit şi
aveau drept de vot şi
pasivi care nu plăteau
impozit şi nici nu aveau
drept de vot

220
Criterii Caracteristicile Vechiului Regim Măsuri luate de Adunarea
Naţională Constituantă

Burghezia

- 2 mil. - putea - dorea

persoane cumpăra puterea şi
- alcătuită titluri să aibe un
din financiari, - se îmbo- cuvânt de
industriaşi, găţea prin spus în viaţa
negustori şi activităţile politică a
liberi desfăşurate statului
profesionişti - să fie
restrânse
preroga-
tivele
monarhiei
- instalarea
unei mo-
narhii con-
stituţionale
- abolirea
privilegiilor
nobilimii
- egalitate
în faţa legii

Muncitorii

- 1 mil. - forţă
persoane socială - dorea
- alcătuită din explozivă creşterea
meşteşugari, - condiţii nivelului de
muncitori economice trai
necalificaţi, vitrege - scăderea
servitori - poziţie preţurilor şi
- salarii scăzute socială nepri- a dărilor
vilegiată către stat

221
Criterii Caracteristicile Vechiului Regim Măsuri luate de Adunarea
Naţională Constituantă

Ţărănimea

- 20 mil. - proprietarii - nemulţu-

persoane deţineau o miţi de
- datorau treime din condiţia lor
regelui teritoriul - doreau
impozite ţării pământ,
directe, - aproape desfiinţarea
seniorilor toţi fuseseră drepturilor
drepturi eliberaţi din feudale şi
feudale, iobăgie reducerea
preoţilor dijme - populaţie impozitelor
oprimată de
nobili
- menţinerea
inflaţiei şi
sistem
nedrept de
impozite

222
 Schema lecţiei
Revoluţia Franceză
Girondinii şi Iacobinii
Girondinii (dreapta politică)
- liberali
- reprezentau marea burghezie
- se pronunţau pentru vot censitar
- împărtăşeau ostilitatea iacobinilor faţă de
puterea monarhică şi aristocratică
- se opuneau suveranităţii poporului
- considerau că revoluţia s-a încheiat odată cu
preluarea puterii de către aceştia şi susţineau
desfiinţarea monarhiei absolutiste
- au adoptat măsuri în favoarea burgheziei
(aug. 1789-sept.1791)
- iniţial au făcut parte din Clubul iacobinilor
deşi se găseau într-un conflict permanent cu
aceştia
- credeau în revoluţie şi republică, detestau
privilegiile, erau anticlericali
- se deosebeau prin sursele de sprijin şi prin
suspiciunile pe care le aveau unii faţă de
ceilalţi
- ei credeau că Robespierre era adeptul unei
dictaturi sângeroase, iar iacobinii credeau că
girondinii ar fi în stare de un compromis cu
forţele conservatoare şi îi acuzau că sprijină
contrarevoluţia
223
Iacobinii (stânga politică)
- cel mai radical dintre grupuri; avea
sediul într-o mânăstire din strada St.
Jacques
- erau democraţi
- reprezentau mica burghezie, micii
negustori, meseriaşii, proletariatul şi
servitorii
- se pronunţau pentru vot universal şi
susţineau principiul suveranităţii
poporului
- luptau pentru supremaţia guvernării
centrale asupra autorităţii publice
- au jucat un rol în organizarea apărării
împotriva agresiunii externe în vara
anului 1792
- au susţinut judecarea regelui, Saint Just
considerând că a fost executat nu pentru
ce fusese ci pentru ceea ce reprezentase:
o ameninţare la adresa republicii
Discursul lui Robespierre: „Nu trebuie
să pronunţaţi o sentinţă pentru sau
împotriva unui om ci trebuie să luaţi o
măsură în interesul salvării publice, să
săvârşiţi un act de providenţă naţională.”
Reprezentanţi:
1. Robespierre - conducătorul acestei
grupări „Incoruptibilul”
„Instaurarea unei republici a virtuţii şi a
terorii”
„Justiţie promptă, severă, inflexibilă, ea
este deci o emanaţie a virtuţii.”
2. Jean-Paul Marat,
3. Saint Just,
4. George Danton
 Girondinii (dreapta politică) Iacobinii (stânga politică)

Convenţia girondină Sans-Culottes

(21 sept. 1792-2 iunie 1793)
- proclamarea republicii
- victoria de la Valmy împotriva Austriei
- judecarea şi executarea regelui
- oameni de rând (cei fără pantaloni
bufanţi), meşteşugari, muncitori
necalificaţi, servitori
- au fost un sprijin vital pentru revoluţie
în 1789-1791 şi apoi, principala forţa a
mişcărilor radicale
- au fost autorii mişcării din 31 mai-
2 iunie 1793 care i-a adus pe iacobini la
putere
- susţineau egalitatea reală în drepturi a
oamenilor şi doreau participarea egală la
guvernare

Dictatura Iacobină (2 iunie 1793-27 iulie 1794)

Contextul extern - ameninţarea armatelor străine

- formarea primei coaliţii împotriva Franţei republicane
alcătuită din Austria, Anglia, Prusia, Spania (febr. 1793)
Contextul intern - criză economică, cheltuieli mari de război, inflaţie
- izbucnirea răscoalei din Vandeea cauzată de foamete şi de
impozitele funciare prea mari
- comploturi contrarevoluţionare
Organizarea - iacobinii decişi să salveze revoluţia prin orice mijloace
puterii Constituţia iacobină-1793
- cea mai democratică
- reprezenta doar un ideal politic,nefiind pusă în aplicare
- decreta că „scopul societăţii este fericirea comună”
- garanta drepturile individului: libertate, siguranţă,
proprietate şi egalitatea oamenilor
Comitetul Salvării Publice deţinea puterea executivă
Comitetul Siguranţei Generale asigura ordinea publică
Tribunalului Revoluţionar îi fusese încredinţată judecarea sumară
a suspecţilor revoluţiei, încheiată de regulă cu ghilotinarea
Obiectiv. Mijloace Republica Virtuţii întemeiată pe suveranitatea poporului şi pe
democraţie dar care nu putea exista fără „virtute politică” prin
care se înţelegea devotamentul absolut faţă de naţiunea
revoluţionară şi noile ei legi
Mijloace
- instaurarea terorii căreia îi cad victime oponenţii regimului
iacobinilor, în mod special monarhişti şi girondini

224
Măsuri Militare

- rechiziţii,înrolarea obligatorie pentru întreaga populaţie

- numirea unor ofiţeri tineri de origine modestă, dar talentaţi şi
dedicaţi revoluţiei
- vara anului 1794 victoria de la Fleurus:eliberarea teritoriului
naţional şi ocuparea Belgiei

Economice

- „legea maximului general”: preţuri fixe pentru mărfuri de strictă

necesitate

Religioase

- instaurarea unei religii a raţiunii

- atacuri împotriva bisericii
- introducerea calendarului revoluţionar

Politice

- o nouă constituţie neaplicată

- vot universal, plebiscite
Vara anului 1794 Robespierre dorea să menţină teroarea

225
 CULTURA ORGANIZAŢIONALĂ
ÎN SISTEMUL EDUCAŢIONAL

Paul DOMINTE

Abstract: The organizational culture in the educational system

Any type of organization (even the informal ones) can be analyzed

from a managerial point of view, which implies good knowledge of the
mechanisms that can destabilize, or on the contrary, reinforce its entire
activity. The dynamic of the groups that can appear within an organization
is proportional with the inter and intra-personal relationships. In this
context the organizational culture represents an important motivational
factor, especially in a country facing a crisis of values, as it is the case with
our country. It is obvious that the lack of community values is not a
characteristic of Romanian history, but it has its origins in the communist
dictatorial regime, which imposed a single type of organizational culture,
especially in education, whose purpose was mainly indoctrination.
The manager who knows and uses the mechanisms which can motivate
the staff of the organization has all the chances to become a successful
manager, since it is well known that man does not work exclusively for
money. Belonging to a community can stimulate not only teachers, but also
students, more than material earnings, especially if the team supports you.

Keywords: education, manager, motivation, organizational culture,

team

În ultimii douăzeci de ani s-au impus câţiva temeni cheie în ceea ce

priveşte managementul educaţional. Ministerele ce s-au perindat la condu-
cerea României au căutat să familiarizeze personalul didactic – în colaborare
cu unele instituţii mai mult sau mai puţin guvernamentale, dar care, în orice


Profesor dr., Liceul Teoretic „Decebal”, Constanţa, secretar general adjunct al Societăţii
de Ştiinţe Istorice din România.

226
caz, s-au dovedit apropiate ministerului educaţiei în intenţia sa de a reforma
învăţământul – cu unii termeni care în opinia acestor autori definesc
excelenţa: „calitatea în educaţie”, „metodele interactive de învăţare-predare-
evaluare”; „management educaţional”, „reformă” etc. Unii dintre aceşti
termeni ni se par total nepotriviţi, fiind introduşi în lexicul uzual în mod
forţat, mulţi din limba engleză, după cum cere moda timpului: „actori
educaţionali”, pentru a-i defini pe cei implicaţi în procesul de învăţământ;
„furnizorul de educaţie”, pentru a defini unitatea de învăţământ sau instituţia
care educă; „servicii educaţionale”, probabil pentru a ne aminti permanent
că noi, cei de la catedră, suntem prestatori de servicii; sau şi mai grav:
„clienţi şi prestatori de servicii educaţionale”, elemente care provoacă o
adevărată repulsie în rândul corpului profesoral; or utilizarea unor arhaisme,
ca de pildă „dascăli”, element utilizat în exces de minister de câte ori
cheamă la cuminţenie corpul profesoral, asemuit în atare împrejurări cu
martirii neamului şi cei al căror rol este să se sacrifice pentru patrie, pe
supoziţia că aşa a fost întotdeauna.
Trecând peste aceste elemente, care ştim din proprie experienţă cât
sunt de agasante, merită remarcat că majoritatea lucrărilor de management,
indiferent cât de complexe şi atotcuprinzătoare par, au o mare deficienţă, în
sensul că accentul este pus mereu pe atingerea finalităţilor (obiectivelor)1 pe
care şi le propune fiecare organizaţie în parte, în detrimentul prezentării
abilităţilor de care ar trebui să dea dovadă conducătorii de organizaţie (în
speţă directorul, inspectorul, membrii consiliilor de administraţie etc.)
pentru a crea un mediu motivant pentru cei ce-şi desfăşoară activitatea la
catedră. Dar, în fond, tocmai aceste abilităţi constituie baza construcţiei
culturale. Ce este însă cultura organizaţională şi de ce ar trebui să fim noi
preocupaţi de aşa ceva? La această întrebare vom căuta să răspundem în
acest studiu.
Termenul de cultură, generic vorbind, provine din antropologie şi
reprezintă (conform Webster dictionary) studiul omenirii din perspectiva sa
socială şi a obiceiurilor, ritualurilor, sensurilor ascunse, a valorilor comun
împărtăşite2, deci a ceea ce defineşte în mod specific o comunitate în raport
cu altele.

1
Şerban IOSIFESCU (coordonator), Management educaţional pentru instituţiile de
învăţământ, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Bucureşti, 2001, p. 134.
2
Gordon G. PEARSON, Startegic thinking, Prentice Hall International, Hertforshire, U. K.,
1990, p. 162-163

227
 Cultura organizaţională are însă o accepţiune aparte, derivată din cea
de mai sus, şi reprezintă „mediul intern” care caracterizează fiecare
organizaţie, în care activează şi relaţionează indivizii şi grupurile ce fac
parte din ea, determină comportamentul în interiorul organizaţiei şi care, în
ultimă instanţă, poate da o direcţie şi asigura un climat de succes grupării
respective3. Termenul de organizaţie, la rândul său, este generic folosit
pentru a desemna orice fel de colectiv, în special formal. De aceea, în
calitatea noastră de profesori de istorie, putem citi în loc de organizaţie:
ministerul, inspectoratul, şcoala, clasa, echipa de proiect şi, de ce nu:
Societatea de Ştiinţe Istorice, filialele (acolo unde acestea funcţionează şi nu
există numai cu numele, n.n.) etc., toate componentele – cu grupurile şi
subgrupurile sale – unei structuri organizate ce implică existenţa şi funcţio-
narea dinamică a unei colectivităţi.
Cultura organizaţională se reflectă într-un set de comportamente
considerate normale de către membrii echipei, inclusiv modul în care aceştia
înţeleg să comunice între ei dar şi cu lumea din afară. Mai pe scurt ea poate
fi descrisă ca „modul în care facem noi să meargă lucrurile pe aici! [în
organizaţie]”4. Eficienţa unei echipe este dată tocmai de realitatea acestor
raporturi, în sensul că dacă membrii sprijină obiectivele asumate de
organizaţie, aceasta este funcţională, dacă, dimpotrivă, aceştia-i frânează
dezvoltarea operaţională efectivă, ea devine disfuncţională5. Ajunşi în acest
punct al discuţiei, poate că ar trebui să reflectăm cu toţii la filialele S.Ş.I.R.
al căror scop nedeclarat a devenit mai ales acela de umfla C.V.-uri
(o spunem „fără ură şi părtinire”).
O cultură puternică şi pozitivă reprezintă o imensă valoare organiza-
ţională. Aceasta permite oamenilor să comunice repede, în propriul limbaj,
să facă lucrurile corect şi bine, fără să consulte seturi de reguli detaliate, ori
să fie nevoie a inventa altele. Pe scurt, într-o astfel de echipă, lucrurile merg
repede şi bine6, sau, cum am spune noi, românii, „merg ca pe roate!”.
Pentru a înţelege şi mai bine sensul de organizaţie, echipă – mai ales
când vine vorba de a relaţiona cu alte echipe/organizaţii – ştiinţa mana-
gerială se foloseşte de noţiunea de „joc”. Aici jocul nu este însă înţeles ca o

3
Ibidem, p. 161
4
Max LANDSBERG, The tools of leadership. Vision, inspiration, momentum, Harper
Collins Business, Hammersmith, London, 2000, p. 128.
5
Michael ARMSTRONG, A handbook of mamagement tehniques, Second Edition, Kogan
Page Limited, London, England, 1993, p. 37.
6
Ibidem.

228
simplă distracţie, ci în maniera că fiecare echipă dispune de un set de
strategii menite a aduce beneficii organizaţiilor respective, dar toţi trebuie să
plece de la ideea de a respecta câteva reguli dinainte stabilite. Cu alte cuvinte
jocul nu poate avea loc în afara regulilor comun şi raţional acceptate. De
aceea jocul se desfăşoară după un anumit „ritual” (a se citi reguli) şi nu este
ceva care implică neapărat competiţie, ca pe stadion, ci ideea de bine
comun, de a avea câştig de ambele părţi7. Cel puţin aşa stau lucrurile când se
negociază în lumea afacerilor. Managementul educaţional reprezintă o
adaptare a acestor reguli din business la mediul şcolar.
În privinţa rezultatelor finale obţinute de o organizaţie – fie ea
educaţională, economică, O.N.G., cum este cazul S.Ş.I.R., sau de orice alt
tip – acestea trebuie traduse prin „eficienţă” şi reprezintă rodul „istoriei”
proprii, la care se adaugă componentele construite de-a lungul timpului prin
determinări şi condiţionări externe. Caracterizarea culturii unei organizaţii
are un nivel foarte general şi de aceea este extrem de dificil de realizat,
pentru că ridică o serie de obstacole. În linii mari aceste probleme apar
deoarece: în mai toate marile organizaţii nu există „o cultură monolitică şi
coerentă”, ci „aglomerări de subculturi” ce au în comun o serie de trăsături
şi componente specifice (cazul filialelor S.Ş.I.R., sau a claselor de elevi cu
profiluri diferite, ori ai căror membri provin din medii cu valori diferite,
n.n.); cultura unei organizaţii este determinată, la rândul ei, de ceea ce oferă
diferit faţă de celelalte organizaţii de gen. Aceasta face ca diferenţele
culturale determinate de spaţiul geografic în care activează organizaţia
respectivă să fie mari, în detrimentul coeziunii la nivel de conducere8. Cu
alte cuvinte înţelegerea conceptului de cultură organizaţională ne poate
ajuta să construim bazele solide ale unei organizaţii, care să funcţioneze
eficient şi metodic. Pentru aceasta însă este necesară respectarea câtorva
condiţii, asupra cărora merită să reflectăm cu toţii, atât în ceea ce priveşte
comportamentul nostru la clasă, cât şi a ceea putem face unii pentru alţii în
cadrul Societăţii de Ştiinţe Istorice, astfel încât această organizaţie să devină
un spaţiu al binelui comun şi să avem cu toţii de câştigat.
În ceea ce priveşte elementele de comportament, cercetătorii englezi
recomandă managerilor care vor să devină eficienţi:
- nu îţi asuma niciodată ipoteza că ceilalţi au acelaşi punct de vedere
cu al tău;

7
John MATTOCK, Jöns EHRNBORG, How to be a better…negociator, The Industrial
Society, London, 1996, p. 44-45.
8
Şerban Iosifescu (coord.), op. cit., p. 134.

229
 - fii deschis faţă de valorile personale şi criticile altora;
- clarifică obiectivele decizionale şi fă-le publice, astfel încât să
înlături orice confuzie;
- stabileşte o bază de date comune, astfel încât toţi membrii corpului
decizional să aibă aceeaşi sursă de informaţie9.
Cultura organizaţională este duală având două părţi: una „vizibilă” –
mai mult de imagine şi prim impact, ce nu poate să ofere mereu o
fizionomie reală sau întreagă a organizaţiei respective (ci doar una trun-
chiată, de percepţie publică, n.n.) – şi o parte „ascunsă”, care însă cuprinde
„elementele primare”. Din păcate descrierea şi analiza unei culturi organi-
zaţionale se poate realiza de către cei din afară numai pe baza elementelor
evidente, de suprafaţă, oferite de către cei ce conduc organizaţia. Partea
„invizibilă” poate fi reconstruită numai în funcţie de criteriile vizibile-
concret, tangibile, eventual de unele presupoziţii teoretice10.
Partea vizibilă a culturii organizaţionale cuprinde cu precădere imagini
oferite în exterior: obiceiuri, tradiţii (datini), simboluri, sloganuri, ritualuri,
ceremonii, „mituri” şi „eroi”, doctrine11, modele comportamentale, vesti-
mentare, atitudini fizice, precum şi „jargonul” utilizat de membrii organi-
zaţiei respective12. Alături de aceasta există însă şi o parte mentală, mai
puţin vizibilă, care ţine de: totemuri, tabuuri, limbaje, mitologii, dar şi o
parte nucleu (numită în management: „core creed”, n.n.), crezurile care ţin
de: valori, convingeri, precum şi filozofia organizaţiei respective13.
Elementele care constituie partea vizibilă, cele pe care le afişează
organizaţia în mod public, pot să coincidă cu realitatea sau pot s-o acopere şi
să descrie o cu totul altă situaţie decât cea reală.

1. Simbolurile şi sloganurile – au tendinţa în ultimul timp de se

exprima cu ajutorul unor imagini simple şi în cuvinte puţine. Aceasta este o
modalitate eficientă de a face publice setul de valori fundamentale, de a
creiona personalitatea organizaţiei respective, mai ales că tehnicile digitale,

9
Steve COOK, Nigel SLACK, Making management decisions, Second edition, Prentice
Hall International, Hertforshire, U. K., 1991, p. 60.
10
Şerban Iosifescu (coord.), op. cit., p. 135.
11
Max Landsberg, op. cit., p. 128. Vezi şi Eugen BURDUŞ, Gheorghiţă CĂPRĂRESCU,
Fundamentele managementului organizaţiei, Bucureşti, Editura economică, 1999, p. 183-
189.
12
Pentru domeniul educaţional vezi Şerban Iosifescu (coord.), op. cit., p. 135.
13
Max Landsberg, op. cit., p. 128.

230
din ce în ce mai prezente în viaţa de zi cu zi a oamenilor, pun la dispoziţie
astfel de mijloace atrăgătoare: bannere, anteturi, reclame, chiar imagini
animate. De altfel este bine de ştiut că „lumea contemporană este tributară
imaginii sub forma publicităţii, cu cât mai agresivă cu atât mai eficientă” 14.
De aceea tot mai multe organizaţii au început să se alinieze la această
tendinţă generală, în ciuda rezistenţei iniţiale a mediului educaţional la atare
transformări.

2. Ritualurile şi ceremoniile – exprimă valorile promovate de către

organizaţia respectivă.
Ritualurile de trecere – exprimă asumarea unor noi roluri sociale. Din
această categorie poate fi dat cu titlu de exemplu, primirea noilor veniţi în
organizaţie. Acolo unde noii veniţi sunt primiţi printr-o ceremonie, uneori
chiar cu valenţe familiale, coeziunea colectivului creşte, iar sinceritatea,
empatia, devin valori reale. În cazurile colectivelor unde noul venit este
„tratat cu indiferenţă”, mai mult ca un intrus ce strică liniştea, nu i se explică
mai nimic şi este lăsat să se descurce cum poate, uneori devenind chiar
victima unor glume maliţioase, se constată existenţa unui colectiv dominat
de egoism, dezbinare, carierism, invidie şi dispreţ faţă de ceilalţi.
Ritualurile şi ceremoniile de întărire – constituie o altă categorie
importantă. Aici este vorba de recunoaşterea oficială a meritelor reale, ceea
ce aduce un dublu beneficiu, persoanei în cauză şi colectivului din care face
parte. De aceea acordarea publică a unor premii, stimulente, întăreşte
statutul persoanei respective şi conferă tărie valorilor pe care aceasta le
susţine-promovează. Dacă în acest caz „motivarea devine un crez al celui
răsplătit pentru eforturile sale şi pentru ceilalţi ce tind să obţină acelaşi
statut”, demotivarea este aproape sigură în organizaţiile în care prevalează:
prieteniile, preferinţele, atitudinea obedientă, cultul liderului, toate în
detrimentul calităţii şi muncii cinstite.
Ritualurile şi ceremoniile de integrare – urmăresc creşterea coeziunii
în interiorul organizaţiei, ca de pildă întâlnirile organizate de manager
(Team bilding-urile) cu scopul manifest de a apropia membrii respectivei
organizaţii, ca în cazul „meselor” şi „petrecerilor” organizate cu diferite
prilejuri (8 Martie, zilele onomastice, Crăciun, Paşti, Revelion, zilele festive
din calendarul organizaţiei etc.), excursiile.

14
Vezi şi Şerban Iosifescu, op. cit., p. 135.

231
 Ritualurile şi ceremoniile de reînnoire – cum este de pildă participarea
în comun la diferite activităţi de formare continuă, sunt în România destul
de puţin accesibile datorită posibilităţilor materiale reduse ale personalului
didactic15. Dacă adăugăm şi faptul că ascunderea informaţiei este practicată
pe larg, cu egoism, la nivel de echipe manageriale, astfel încât la aceste
manifestări să participe „numai cine trebuie”, observăm că acestea pot
căpăta la noi veritabile valenţe elitiste.

3. „Miturile” (povestirile) şi „eroii” – pot furniza şi ele informaţii

relative la cultura unei organizaţii. Cu alte cuvinte, care dintre întâmplările
ce au marcat organizaţia sunt primele relatate noilor veniţi, cum sunt acestea
povestite, tendenţios, obiectiv, care sunt eroii acestor povestiri. Aceasta îl
poate ajuta pe manager să pătrundă sensurile uneori ascunse chiar ale
organizaţiei pe care o conduce, bineînţeles atâta vreme cât demersul său este
cognitiv şi are ca scop feed-back-ul, nu instaurarea unei situaţii de teroare
care să vizeze controlul absolut al subordonaţilor. „Putem descoperi, astfel,
dacă predomină interdicţiile sau permisivitatea, conformismul faţă de
normele externe sau auto-normarea, spiritul inovator sau conservatorismul,
respectul sau dispreţul faţă de elevi, dacă sunt urmărite performanţe înalte
sau se merge pe linia «minimei rezistenţe» etc.” 16.

4. Modelele comportamentale (vestimentaţia, machiajul şi atitudinile

fizice) – de la modul în care subordonaţii îl salută pe şef, până la răspunsul
acestuia, pot dezvălui un set de atitudini care exprimă multe realităţi despre
organizaţia respectivă. Cum se salută subordonaţii cu şefii, care este tonul
pe care şefii formulează cererile etc., toate aceste spun foarte mult despre
colectiv şi valorile sale dominante. În sfârşit, aceste elemente pot continua
cu vestimentaţia şi jargonul, importante şi ele din perspective percepţiei
despre organizaţia respectivă.
Tot acest demers nu trebuie să fie însă pur cognitiv, ci să constituie un
mecanism de reconstrucţie culturală. Pentru ca eficienţa unei organizaţii să
fie maximă, important este să existe mecanismele necesare promovării celor
care sunt creativi şi care au capacitatea de a depăşi conservatorismul, inerţia,
pentru a se alinia la schimbările benefice pentru colectiv (element ce nu
exclude conservarea valorilor perene, ce dau forţă organizaţiei respective).
15
Ibidem, p. 135-136.
16
Ibidem, p. 136.

232
În general vorbind, cam orice organizaţie are şi indivizi creativi (altfel ea
este supusă dispariţiei), ca să nu spunem înalt performanţi. Din păcate
aceasta nu garantează că respectiva organizaţie poartă semnele creativităţii
şi ale performanţei. Dacă indivizii creativi ocupă poziţii de decizie reală în
organizaţia respectivă, clasa de elevi în cazul nostru, ca profesori, atunci ei
pot să-i influenţeze „stilul” în întregime. Întrebarea se pune cum putem
recunoaşte o organizaţie performantă. În general vorbind organizaţiile
creative/performante sunt cele care au capacitatea de a utiliza la maxim
talentele indivizilor care le compun17, sau, cum am spune noi românii:
„Copacul se cunoaşte după roade”. De aceea un manager performant ar
trebui:
- să deschidă canale de comunicare, să unească ideile, să stabilească
veritabile căi de contact cu exteriorul;
- să aibă o bună politică de recrutare (ceea ce din păcate în învăţământ
nu este totdeauna posibil, n.n.), să nu evite tipuri neobişnuite, chiar
aparent excentrice de persoane, bazându-se numai pe clişee;
- să evalueze oamenii după merit, nu după statut;
- să aibă capacitatea şi curajul de a experimenta idei noi;
- să tolereze solicitările de schimbare (pornite de jos în sus, n.n.);
- să încurajeze libertatea opiniilor şi gândirii, dar şi veselia, glumele,
voia bună18.
Iar pentru a evita capcanele şi a produce creşteri propriei organizaţii,
este bine ca managerul să înţeleagă:
- că obiectivul unui manager este să creeze vedete, nu să se creadă el
însuşi vedetă;
- că ingredientul-cheie în conducere este nu puterea, ci influenţa;
- că un manager, pentru a fi puternic şi convingător, nu trebuie decât
să să înveţe să asculte;
- că membrii echipei şi colaboratorii trebuie făcuţi să se simtă impor-
tanţi;
- că nu există un tip de management (o anumită manieră de a conduce,
n.n.) general valabil;
- puterea laudelor şi încurajărilor sincere;
- că motivaţia vine din interior, nu este o acţiune externă reciprocă;

17
Steve Cook, Nigel Slack, op. cit., p. 60.
18
Viziunea lui Garry Steiner asupra organizaţiei creative – vezi în Steve Cook, Nigel Slack,
op. cit., p. 60.

233
 - că trebuie să ceară informaţii de la subordonaţi înainte să facă
schimbări care le afectează responsabilităţile;
- că trebuie să fie permanent pregătit pentru viitor;
- că politicile sunt un îndreptar general, nu tipare de comportament;
- că trebuie să fii deschis spre exterior, să creezi contacte permanente
cu toţi cei care ar putea influenţa în bine dezvoltarea organizaţiei,
pentru a înţelege ce doresc aceştia de fapt;
- că „datul din coate” este o strategie viabilă;
- că există o strânsă relaţie între control-respectul de sine şi eficienţă;
- că cei mai importanţi factori ai succesului nu sunt talentul sau
metoda, ci efortul şi dorinţa;
- că performanţele trebuie evaluate şi răsplătite corect;
- că printre responsabilităţile managerului se află şi aceea de a face
munca plăcută;
- că adevăratul avantaj provine din crearea valorii, nu a produselor;
- că trebuie să pui în practică tot ce ai învăţat în teorie;
- că dacă „bun-simţ nu e, nimic nu e”;
- că ţinta sa predilectă trebuie să fie a se ridica la înălţimea aştep-
tărilor19.
Deşi aceste cerinţe par greu de îndeplinit în societatea românească,
obişnuită cu modele tradiţionale, conservate de multe ori cu încăpăţânare,
până la blocarea sistemului şi anchiloza totală, în realitate este vorba doar de
alegere. În fond nu ne costă nimic să încercăm a ne schimba stilul de con-
ducere! Chiar dacă profesorului i se poate părea – sub presiunea evenimen-
telor şi tratamentului lipsit de deferenţă faţă de educaţie afişat de politicieni
– că este insignifiant, în realitate puterea sa de influenţă este foarte mare.
Dacă vom avea curiozitatea să întrebăm ce a contat cel mai mult în formarea
unui om, vom avea surpriza (care nu ar trebui de fapt să fie o surpriză) să
constatăm că majoritatea subiecţilor vor răspunde că părinţii şi profesorii.
De ce ar fi necesar în acest context să ne schimbăm stilul de conducere ? În
primul rând pentru a dezvolta organizaţia respectivă (fie ea şi o simplă clasă
de elevi) şi a-i da şanse de viitor. De aceea specialiştii ne dau câteva sfaturi
utile în ceea ce priveşte elementele demne de luat în seamă în procesul de
dezvoltare a organizaţiei pentru viitor:
- organizaţiile competente reclamă oameni competenţi;

19
Mark EPPLER, Capcanele managementului. Soluţii pentru a transforma eşecul în
victorie, Bucureşti, Editura Polirom, 2007, passim.

234
 - când organizaţia şi-a definit misiunea şi scopurile comune (care
trebuie să fie împărtăşite de toţi membrii, n.n.), atunci putem acţiona
eficient20;
- organizaţiile eficiente au nevoie de oameni care să aibă capacitatea
de a-i asista pe alţii, dar şi pe sine însele (de a învăţa din propriile
experienţe, n.n.);
- învăţarea şi schimbarea sunt unul şi acelaşi lucru (cine a renunţat să
înveţe nu se mai poate schimba, n.n.)21;
În ceea ce priveşte cultura organizaţională şi care sunt standardele la
care aceasta ar trebui să ajungă, dăm jos schematic elementele de succes ale
muncii în echipele performante (evident că totul depinde aici de stilul
adoptat de lider, n.n.):
- echipele veritabile sunt compuse din membri interdependenţi, iar
eficienţa întregului este determinată de eforturile coordonate, inter-
active, ale tuturor membrilor;
- echipele eficiente sprijină membrii să lucreze mai eficient;
- echipele eficiente sunt cele ale căror performanţe le depăşesc pe cele
individuale (avantajul afilierii fiind dat de interesul candidaţilor
pentru acea echipă);
- în echipele eficiente membrii acestora sunt uniţi, ţin unii la alţii;
- niciun membru nu este subevaluat sau subapreciat;
- fiecare membru este testat ca parte a echipei;
- încurajările sunt rezervate pentru fiecare membru în parte;
- în echipele eficiente există o mare doză de încredere între membrii
care le compun;
- membrii sunt interesaţi de succesul celorlalţi ca şi de cel propriu22.
Reconstrucţia culturală permanentă, schimbarea, adaptarea la realităţi,
stilul de conducere flexibil, reprezintă tot atâtea condiţii ale succesului unei
organizaţii în lumea contemporană, fie ea şi una de tip educaţional. Altfel
orice colectiv ar fi condamnat la dezagregare.
Prin articolul de faţă am încercat creionarea unor aspecte ale culturii
organizaţionale – subiectul fiind mult mai larg – în speranţa de a lămuri

20
Margret ATWOOD, Stuart DIMMOCK, Personel Management, Third edition,
Macmillan Press LTD, London, U.K., 1996, p. 114
21
Ibidem, p. 121
22
David A. WHEETEN, Kim S. CAMERON, Mike WOODS, Developing management
skills, Pearson Education Limited, Second edition, Edinburgh, England, 2000, p. 457.

235
unele lacune terminologice, dar şi ca o modalitate de a reflecta la propria
activitate, atât ca profesori, la clasă, cât şi ca specialişti în istorie, în cadrul
S.Ş.I.R., de a conştientiza puterea acestei forţe invizibile care este cultura
organizaţională şi care a propulsat, începând cu deceniul 6 al secolului al
XX-lea, adevăraţi titani pe arena economiei mondiale: Hewlett-Packard,
IBM, Procter Gamble, Digital Equipement23 etc. Astfel se ridică fireasca
întrebare: de ce n-am putea face şi noi în aşa fel încât, în activitatea noastră
la clasă, la S.Ş.I., să provocăm eficienţă, satisfacţii, încântare? După cum
deja am afirmat… este doar o chestiune de alegere!!!

23
Eugen Burduş, Gheorghiţă Căprărescu, op. cit., p. 183-189.

236
 III. ANIVERSĂRI ISTORICE

ACTIVISMUL CULTURAL ŞI SPIRITUL CIVIC LA

NICOLAE IORGA
La a 140-a sa aniversare

Florentina NIŢU
Andra JUGĂNARU
Elena ZAMFIR

Abstract: Cultural activism and civic spirit at Nicolae Iorga

Nicolae Iorga was an encyclopedic personality of Romanian culture,
unique through the variety of areas he approached.
In many ways, especially during his last 40 years, N. Iorga developed
an ample cultural activity, which proposed itself to make cultural
phenomena accessible to all social categories and to create through culture
a spiritual unity of Romanians, which would lead to political unity. To this
purpose, he founded in Vălenii de Munte a series of educational and
cultural institutions that made this city „a real citadel of Romanian
culture”.
Nicolae Iorga’s cultural activity was blended with the political one,
especially in his lectures or press articles. Beyond all his publications, N.
Iorga developed an intense missionary activity, not only by supporting
cultural courses, conferences or meetings, but also through popularization
works of national history. Above all, it was added a huge correspondence
with various figures of the time.
We can therefore affirm that through his entire activity, Nicolae Iorga
remains a mark in Romanian culture and an important example of civic
courage.


Conf. univ. dr. la Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti.

Masterand la Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti, secţia Studii medievale.

Studentă anul III la Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti, secţia Istoria Artei.

237
 Keywords: Nicolae Iorga, cultural activity, public conferences, books
and library, art of speech, inter-war press, Vălenii de Munte school,
national unity of Romanians.

Motto: „Istoricul e dator a fi un animator neobosit

al tradiţiei ţării sale, un mărturisitor al unităţii poporului său,
un descoperitor de idealuri”
(discursul de recepţie la Academie intitulat Două concepţii istorice).

Nicolae Iorga a fost o personalitate enciclopedică a culturii româneşti,

unic prin varietatea domeniilor abordate1. Aceste domenii au fost analizate
şi discutate de exegeţii operei lui Iorga; ei nu sunt puţini ca număr şi au
realizat pagini de o deosebită elocinţă despre numeroasele faţete ale
savantului N. Iorga. Noi dorim să ne referim în materialul de faţă la două
aspecte mai puţin discutate sau accentuate în discuţiile despre N. Iorga, şi
anume activismul său cultural şi spiritul civic.
Pe numeroase căi, de-a lungul mai ales al ultimilor 40 de ani ai săi,
N. Iorga a desfăşurat o amplă activitate care îşi propunea să facă accesibile
fenomenele culturale la nivelul tuturor categoriilor sociale şi să creeze astfel
consolidarea, unitatea sufletească a românilor, care să conducă apoi la
realizarea unităţii politice. În acest scop, el a înfiinţat la Vălenii de Munte o
serie de instituţii care au făcut din acest oraş o adevărată „citadelă a culturii
româneşti”. Astfel, N. Iorga s-a impus drept un important pol al activismului
cultural, misiune pe care şi-a impus-o şi cauză pe care a servit-o cu
înverşunare până la sfârşitul vieţii. De aceea, putem afirmă că prin întreaga
sa activitate, Nicolae Iorga rămâne un mare reper în cultura română dar în
egală măsură şi un important exemplu de curaj civic.
Activitatea culturală a lui N. Iorga s-a împletit cu cea politică, fapt pe
care îl întâlnim şi în cadrul conferinţelor susţinute sau a articolelor de presă.
Dincolo de cărţile sau articolele publicate, N. Iorga a desfăşurat o intensă
activitate de misionarism cultural prin susţinerea de cursuri, conferinţe ori

1
Cercetările noastre privind viaţa şi activitatea lui Nicolae Iorga au fost prilejuite de
comemorarea la 27 noiembrie 2010 a 70 de ani de la asasinarea acestuia, ocazie cu care a
fost vernisată o expoziţie la Facultatea de istorie a Universităţii din Bucureşti, intitulată
N. Iorga – „O viaţă de om aşa cum a fost”. De asemenea, trebuie amintit că anul acesta –
2011 – se împlinesc 140 de ani de la naşterea lui N. Iorga.

238
mitinguri dar şi prin numeroasele sale lucrări de popularizare a istoriei
neamului, adresate cu precădere poporului. Peste toate acestea se adăuga o
corespondenţă uriaşă, cu diferite personalităţi ale epocii dar şi cu oameni
simpli, care i se adresau cu diverse rugăminţi.
Valorile după care se călăuzea au fost exprimate într-o scrisoare din
1927 adresată unui prieten: „Fiecare să trăiască din munca lui şi să dăruiască
ţării prisosul ei. Cu această normă trăiesc eu şi ea trebuie să-mi însufleţească
prietenii”2. De altfel, este ştiut că Iorga cerea celor din jurul său devotament
pentru valorile situate deasupra individului, el fiind primul care li se supunea,
îndemnând şi familia să-i urmeze exemplul. Astfel, în octombrie 1916 îi scria
soţiei sale că „fiecare trebuie să rămânem acolo unde putem face ceva bine. Şi
trebuie să rămânem până la sfârşit şi bucuroşi că totuşi putem face ceva”3.
Sau, către sfârşitul aceleaşi luni: „Dar fericirea aceia n-avem dreptul s-o
căutăm atâta vreme cât ne înconjură o suferinţă obştească imensă”4.
Obsedat de răspunderea exemplului personal, aprecia mai ales pe aceia
care şi-au făcut datoria. Pentru el, munca nu era închinată unor scopuri
personale, ci patriei pentru că unul dintre principiile importante care asigură
dăinuirea unui popor este solidaritatea naţională. De asemenea, considera că
îndeplinirea idealurilor sale se poate realiza prin ridicarea la acelaşi nivel
cultural al tuturor locuitorilor, cu accent pe educarea ţărănimii, pe care o
considera boierimea adevărată şi veche5. Iorga argumenta nevoia unei
culturi a tuturor „de sus până jos, dintr-un hotar al Românimii până în altul”
arătând că altfel, neamul este condamnat la pieire: „O nouă epocă de cultură
trebue să înceapă pentru noi. Trebue, sau altfel vom muri! Şi e păcat, – căci
rânduri lungi de strămoşi cinstiţi ne stau în urmă, şi n-avem dreptul să ne
înstrăinăm copiii!”6.

Cultul pentru carte şi bibliotecă

N. Iorga a fost atras încă din copilărie de cărţi, pe care le-a citit fie în
biblioteca familiei, fie le-a împrumutat de la anticarii ieşeni. După cei trei ani

2
N. Iorga. Corespondenţă: documente literare, vol. 3, ediţia Ecaterina Vaum, Bucureşti,
Editura Minerva, 1991, p. 123.
3
N. Iorga, Scrisori către Catinca, 1900-1939, ediţia Andrei Pippidi, Bucureşti, Editura
Minerva, 1991, p. 131-132, doc. 198.
4
Ibidem, p. 135, doc. 202.
5
Barbu Theodorescu, N. Iorga, Bucureşti, Editura Tineretului, 1968, p. 350.
6
Într-un articol din 18 mai 1903 apud N. Bănescu, N. Iorga. Elogiu academic, în „Analele
Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”, seria III, tomul XXIII, 1940-1941,
mem. 19, p 486.

239
de studiu în străinătate, el aducea în ţară cca 10.000 de volume cumpărate de
la anticari. Cu timpul, această comoară a crescut cantitativ şi l-a însoţit prin
casele bucureştene unde a locuit cu chirie, apoi la Văleni, de unde o parte a
şi dispărut în timpul ocupaţiei germane din primul război mondial.
Dar cărţile cumpărate şi mai apoi primite ori publicate nu le-a păstrat
doar pentru el. A ridicat la Iaşi – acolo unde fusese ales deputat – o
bibliotecă publică pe care a înzestrat-o cu 3.000 de cărţi pentru a căror
întreţinere a donat diurna sa de deputat. De asemenea, a înfiinţat o mare
bibliotecă a Ligii Culturale la Bucureşti în 1908 pentru care a donat 10.000
de volume. În anul comemorării Unirii (1909), energia lui N. Iorga s-a
îndreptat printre altele către deschiderea unei liste de subscripţie prin care
s-au strâns banii necesari ridicării unui monument la Iaşi dedicat lui Al. I.
Cuza7. În paralel, a organizat prin intermediul Ligii Culturale o serie de
manifestări închinate actului de la 24 ianuarie 1859: serbări la sate şi oraşe,
în şcoli şi diferite instituţii.
Obiectivul înfiinţării de biblioteci a fost inclus şi în programul
Partidului Naţionalist Democrat din 1910, la articolul 43. În perioada în care
a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri, Iorga a dat legea pentru
organizarea bibliotecilor şi muzeelor publice comunale (aprilie 1932). A luat
cuvântul în Parlament pentru a cere fonduri pentru biblioteci. A iniţiat
cursuri pentru bibliotecari şi a cerut încă din 1899 să se ţină prelegeri de
biblioteconomie la Universitate. De asemenea, a militat pentru înfiinţarea de
biblioteci circulante în staţiunile climaterice şi balneare şi a donat un număr
important de cărţi micilor biblioteci din ţară, o dovadă în acest sens fiind
corespondenţa care îi era adresată şi care cuprindea astfel de cereri. Iată o
astfel de rugăminte primită dintr-o comună transilvăneană, în aprilie 1906:
„În anii trecuţi s-a înfiinţat în comuna noastră o Reuniune de lectură cu o
bibliotecă poporală, care are menirea a propaga cultura generală între
poporul român din această comună şi împrejurime. Reuniunea noastră de
lectură fiind foarte săracă, nu e în plăcuta posiţie de a-şi putea procura
cărţile de lipsă pentru bibliotecă. Vă rugăm cu tot respectul (...) să binevoiţi
a dona câte un exemplar din operele scrise de magnificienţa voastră, pentru
biblioteca Reuniunei noastre de lectură...”8.
Iorga a distribuit gratuit carte românească în Transilvania, Banat,
Bucovina şi Basarabia; acţiunile acestea au devenit tot mai intense după

7
N. Iorga. Corespondenţă: documente literare, vol. 2, ediţia Ecaterina Vaum, Bucureşti,
Editura Minerva, 1984, anexă cronologică, p. 625.
8
Studii şi documente literare, coordonate de Ilie E. Torouţiu, vol. X, Bucureşti, Editura
Bucovina, 1940, p. 177, doc. XI.

240
instalarea tipografiei la Văleni. Cei care distribuiau cărţile erau studenţii şi
învăţătorii care participau la cursurile de vară organizate în această localitate.
Acţiunile sale aveau ca obiectiv educaţia istorică a naţiunii care să
asigure legătura cu tradiţia legitimatoare. Românii au putut afla istoria
neamului prin intermediul lucrărilor adresate de Iorga poporului. Manualul
şcolar alcătuit de Iorga şi privind Istoria românilor pentru clasa a IV-a şi a
VIII-a secundară a cunoscut de pildă, o largă circulaţie, mai ales în
Transilvania. Întrucât lucrările sale erau interzise de autorităţi, manualul a
pătruns aici cu coperţi false, care purtau denumiri ca De-ale noastre, Noul
metod de a cultiva cartofii etc9. În anul 1909 însă, volumul intitulat Din
faptele străbunilor, trimis în Transilvania într-un număr de 7.000 exemplare
a fost confiscat de autorităţile maghiare.
Din aceeaşi serie fac parte şi marile sale cărţi de popularizare: Viaţa
lui Mihai Viteazul, Istoria lui Ştefan cel Mare pentru poporul român, Tudor
Vladimirescu, Oameni şi fapte din trecutul românesc, Unirea Principatelor
etc. De pildă, cele două ediţii din anul 1904 ale Istoriei lui Ştefan cel Mare
povestită pentru Neamul Românesc au avut un tiraj cu mult peste media
acelor vremuri, de 40.000 exemplare10, ceea ce sugerează o distribuire a sa
în tot spaţiul românesc. Pentru muncitori a publicat două cărţi intitulate Ce
poate ajunge un meseriaş român şi Carte de cetire pentru meseriaşul şi
lucrătorul român (1927).
Începând cu 1907 scotea anual „Calendarul Ligii Culturale” iar din
1927 a tipărit calendare cu foi volante ilustrate: pe fiecare foaie a zilei era
reprezentat un peisaj, o cetate sau casă memorială, monumente de artă,
oameni de seamă din toate ţările şi din toate epocile istorice.
Acelaşi scop de culturalizare îl avea şi revista „Neamul românesc
pentru popor” tipărită începând cu ianuarie 1910 şi până în 1940; aici se
puteau găsi tot felul de sfaturi practice legate de agricultură, medicină,
folclor, dar şi economice sau literatură iar articolele erau semnate de
învăţători, ţărani ceva mai luminaţi şi chiar scriitori consacraţi11. În ciuda
eforturilor financiare făcute de Iorga, această revistă nu a cunoscut o mare
popularitate. De altfel, într-o societate doar parţial alfabetizată, revista
atingea în 1935 doar cifra de 2.000 exemplare12.

9
N. Iorga. Corespondenţă: documente literare, vol. 2, anexă cronologică, p. 624.
10
Petre Ţurlea, Nicolae Iorga la Vălenii de Munte, Bucureşti, Editura România Pur şi
Simplu, 2008, p. 51.
11
B. Theodorescu, op. cit., p. 277.
12
Andrei Pippidi, N. Iorga, întemeietorul, în vol. Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”
1937-1948, Bucureşti, Editura Oscar Print 2009, p. 11.

241
 În perioada în care a îndeplinit mandatul de prim ministru, deţinând şi
portofoliul Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor, Iorga se adresa
primarilor din marile oraşe pentru înfiinţarea de biblioteci. Iată ce scria
primarului din Craiova, la 9 iulie 1931: „Domnule primar, / O fundamentală
necesitate a timpurilor de civilizaţie, pe cari le trăim, este luminarea
sufletească cât mai intensă a păturilor adânci ale populaţiunii (...) Dar
fiindcă şi cartea, ca toate celelalte, este scumpă şi nu o poate avea mai ales
populaţiunea nevoiaşă, care trebuie cu deosebire ridicată sufleteşte, se
impune organizarea şi funcţionarea de biblioteci publice. Aşa fiind,
Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor face apel la d-voastră, ca părinte
sufletesc al tuturor cetăţenilor din acel oraş, să faceţi toate forţările pentru
înfiinţarea unei biblioteci comunale, înzestrată cât mai puternic cu tot felul
de publicaţiuni, de care să se poată folosi de la umilul absolvent de curs
primar până la intelectualul cel mai recunoscut”13.

Nicolae Iorga – animator al maselor. Conferinţele susţinute.

Iorga s-a dovedit a fi un orator înnăscut şi un conferenţiar neobosit.
Dincolo de comunicările susţinute la Academie sau în diverse cercuri
savante şi dincolo de luările de cuvânt în Parlament, el a ţinut cuvântări la
mari adunări populare şi nenumărate conferinţe la sate pe teme precum:
conştiinţa naţională, cercetarea cărţilor din biblioteca populară, Badea
Cârţan.
Iată, de pildă în anul 1906: după o serie de „şezători” ţinute în ţară14
(în martie la Iaşi şi Galaţi, în aprilie la Bucureşti, Ploieşti, Piatra Neamţ,
Bârlad, Bacău, Giurgiu, Tulcea, Fălticeni, Botoşani, Câmpulung, în mai la
Craiova şi Turnu Severin) trecea munţii şi tot în luna mai ţinea o conferinţă
la Sibiu despre Cultura şi literatura românească de astăzi, apoi susţinea o
altă conferinţă la Craiova, intitulată Ce am făcut şi ce trebuie să facem.
Dacă pe timpul verii a lucrat în arhivele constantinopolitane, în septembrie îl
găsim la adunarea generală a Astrei, la Braşov, alături de Vasile Goldiş,
Octavian Goga, Ioan Lupaş, Sextil Puşcariu iar pe 15 octombrie participa la
dezvelirea statuii lui Vasile Alecsandri, în Iaşi, alături de o delegaţie de
bucovineni15. În afara acestor activităţi, Iorga a publicat în acelaşi an
17 cărţi, a susţinut comunicări la Academie, a publicat documente

13
N. Iorga. Corespondenţă: documente literare, vol. 3, p. 124.
14
Cu participarea scriitorilor Şt. O. Iosif, M. Sadoveanu şi E. Gârleanu; v. N. Iorga,
Scrisori către Catinca, p. 112, nota. 50.
15
N. Iorga. Corespondenţă: documente literare, vol. 2, Bucureşti, Editura Minerva, anexă
cronologică, p. 622.

242
(două volume din colecţia Studii şi documente cu privire la Istoria
românilor) şi note de călătorie, a ţinut două cursuri la Universitatea din
Bucureşti şi a desfăşurat o bogată activitate publicistică la „Sămănătorul” şi
„Neamul Românesc”. În acelaşi timp, s-a ocupat de bogata sa corespon-
denţă, care depăşeşte 3.000 de scrisori numai în acel an.
Până în 1918, legăturile lui N. Iorga cu românii bucovineni şi
transilvăneni au constituit o permanenţă a activităţii sale, concretizate fiind
în vizite şi conferinţe ale istoricului în teritoriile de dincolo de munţi dar şi
în acţiuni organizate de acesta în ţară, spre folosul lor. De pildă, în 1908,
Iorga călăuzea peste 600 de tineri bucovineni, mulţi dintre ei ţărani, într-un
pelerinaj la mormântul domnitorului Cuza, de la Ruginoasa16. La
9 noiembrie 1909 un alt pelerinaj avându-l în frunte pe Iorga se îndrepta
către mănăstirea Dealul pentru a comemora un alt unificator, pe Mihai
Viteazul.
În 1936 a ţinut 180 de conferinţe şi discursuri în Bucureşti (la Ateneul
Român, Academia Română, Academia Comercială, Liga Culturală,
Tinerimea Română, Radio, Fundaţia Dalles, Camera de Comerţ, Parlament,
Teatrul Naţional, Institutul Italian, Societatea Principele Mircea, Internatul
Teologic, Şcoala de Război, Facultatea de Litere sau Institutul de Studii sud-
est europene), Vălenii de Munte, Alexandria, Iaşi, Braşov, Târgovişte.
Temele erau dintre cele mai diverse, de la problemele social-politice ale
anului, la comemorarea unor figuri culturale româneşti sau străine la relaţiile
culturii româneşti cu alte culturi etc. Astfel, la sala Dalles a conferenţiat
despre Numele de familie la români, la Teatrul Naţional despre Cetăţi
etrusce, la un festival armenesc despre Trecutul şi viitorul armenilor, la
Alexandria, despre Oraşul Alexandria şi Alexandru vodă Ghica17.
De asemenea, a susţinut conferinţe seara pentru elevii şcolilor militare
sau pentru cercetaşi. Conform lui H. Stahl, Iorga ţinea până la 11 conferinţe
pe lună18, care îl purtau de la Bucureşti la Iaşi, apoi la Craiova, Galaţi,
Roman, Botoşani, Piatra Neamţ şi Giurgiu.
O propunere care viza răspândirea culturii la nivelul maselor largi
privea organizarea de cursuri serale pentru oamenii în vârstă şi de atenee
populare, la care să se ţină conferinţe şi spectacole pe înţelesul maselor, iar
la un congres al studenţilor, le-a recomandat acestora să desfăşoare în
oraşele de provincie şi la sate activităţi culturale în perioada vacanţei.

16
Petre Ţurlea, Nicolae Iorga la Vălenii de Munte, p. 55.
17
Barbu Theodorescu, op. cit., p. 280
18
Ibidem, p. 267.

243
 Difuzarea cuvintelor sale la toate nivelurile societăţii româneşti s-a
produs şi prin intermediul Radiodifuziunii, unde a iniţiat în ultimii ani ai
vieţii un ciclu de conferinţe intitulate Sfaturi pe întunerec. Tematica
conferinţelor susţinute aici era dintre cele mai diverse: chestiuni legate de
reorganizarea învăţământului, noţiunea de carte la români, datoria în
concepţia poporului nostru, înţelesul cuvântului de ţară, limba ca element al
sufletului românesc precum şi apeluri la solidaritate naţională sau pentru o
politică de austeritate19.
Merită amintită evocarea realizată de Constantin Bălăceanu Stolnici în
legătură cu aceste conferinţe: „Dintre toate amintirile mele despre Iorga,
cele mai interesante sunt legate de conferinţele sale la radio. Urmăream în
program cu nerăbdare anunţarea prelegerilor sale. Subiectul nu conta. De
altfel N. Iorga nu trata sistematic o temă, ci se avânta într-o serie de
improvizaţii care te plimbau prin toată istoria politică dar mai ales culturală
a omenirii. Vocea sa avea un farmec deosebit, o recunoşteai de îndată prin
timbrul ei special şi prin felul cum pronunţa litera r”20.
Toate acestea l-au transformat într-un factor de influenţare a opiniei
publice din vremea sa, chiar dacă uneori această influenţă a fost folosită de
oamenii politici.
Pentru că atribuia teatrului un rol educativ în formarea maselor
populare, Iorga a scris piese de teatru destinate lor în mod special; aceste
piese au fost jucate de „Teatrul popular” al Ligii Culturale din Bucureşti dar
şi la Vălenii de Munte, mai ales de către actori diletanţi. Astfel, în 1921 a
scris o serie de piese care făceau trimitere la probleme de actualitate: Zidirea
Mănăstirii din Argeş, Omul care ni trebuie, Sarmală, amicul poporului. De
asemenea, pentru teatrul de vară de la Văleni a scris numeroase piese cu
scop propagandistic (educativ, moralizator sau patriotic) după cum el însuşi
mărturiseşte, dintre care menţionăm: Căderea măştilor, O jertfă simplă,
Carte şi viaţă, Puterea obişnuinţei, Îmbogăţiţi de război, Convertirea
Doamnei Preşedinte, Răzbunarea pământului etc21.
Tot în domeniul activismului cultural se înscrie înfiinţarea de institute
de cercetare. Astfel, în 1914 Iorga punea bazele Institutului de studii sud-
est europene, proiectat încă din 1911, când acest domeniu nu se conturase

19
N. Iorga. Sfaturi pe întuneric: conferinţe la radio, ed. Sanda Râpeanu, Bucureşti, Editura
Militară, 1976.
20
N. Iorga: opera – omul – prietenii. Evocări, interpretări. Documentar, ed. Valeriu
Râpeanu, Bucureşti, Editura Artemis 1992, p. 15.
21
Ibidem.

244
foarte clar ca disciplină ştiinţifică. Se vor desfăşura aici cicluri de confe-
rinţe, cursuri de limbi balcanice şi se va publică un buletin al Institutului în
limba franceză (devenit ulterior ”Revue des Etudes Sud-Est Europeennes”).
Biblioteca institutului avea la bază o donaţie de 700 volume a lui Iorga. În
acelaşi domeniu al cercetării ştiinţifice a creat Institutul de Studii Bizantine,
în 1935, şi Institutul de Istorie Universală, al cărui director a fost numit prin
decret regal la 1 aprilie 1937; inaugurarea oficială a avut loc la
17 decembrie 1939.
În 1915 apărea „Revista Istorică”, al cărui program era alcătuit de
Iorga. Revista cuprindea dări de seamă, documente şi notiţe şi avea ca ţel
cuprinderea în paginile sale de informaţii în legătură cu tot ceea se publica
în România şi străinătate în domeniul său. Fondurile pentru tipărirea revistei
proveneau de la „Casa Şcoalelor”.
De asemenea, lui Iorga i se datorează înfiinţarea Şcolii române de la
Roma, a celei de la Fontenay-aux-Roses precum şi a Institutului român de
Arheologie de la Santi Quaranta; în 1930 inaugura Casa română de la
Veneţia, în 1938 a înfiinţat un institut de arheologie în Albania, la Saranda
pentru o mai bună colaborare între oamenii de ştiinţă români şi cei din ţările
balcanice, având printre obiective: cercetarea arheologică, istorică,
lingvistică, etnografică şi de folclor.
În 1923 a pus bazele „Fundaţiei culturale Nicolae Iorga”, justificând în
felul acesta iniţiativa: „Voind să pun la îndemâna studenţilor, doritori de
ştiinţă, mijloacele de a se cultiva şi pentru ca tezaurele literare, istorice şi
artistice pe care le-am adunat într-o viaţă întreagă de muncă, să nu rămână
împrăştiate şi necercetate, am hotărât ca în casele mele din Bucureşti,
şoseaua Bonaparte nr. 8, date mie... să înfiinţez un aşezământ, constând
dintr-o bibliotecă, cuprinzând toate operile pe care le-am adunat şi le voi
mai aduna, în decursul vieţii mele, precum şi din obiectele de artă şi de
importanţă istorică, de orice natură adăugite la dânsa”22.

Oratorul Nicolae Iorga

Ca întreaga sa activitate publică, oratoria era pentru Iorga o cale de a
modela publicul, transmiţându-i entuziasmul său pentru valorile în care
credea şi imboldul de a acţiona pentru cauza pe care o credea justă: „se
adresa publicului nu pentru a-l epata cu virtuozitatea verbului său, ci pentru
a crea o stare de spirit, a forma convingeri şi a determina o acţiune sau a

22
B. Theodorescu, op. cit., p. 362.

245
demonstra dreptatea unei cauze, pentru a preveni un pericol şi a denunţa o
nedreptate, un rău comis sau unul iminent, a oferi un exemplu de conduită
civică, de jertfă pentru obşte sau numai de muncă modestă şi încordată în
slujba celor mulţi, a ţării”23.
Un astfel de discurs emoţionant a rostit în decembrie 1916, la Teatrul
Naţional din Iaşi, acolo unde îşi ţinea şedinţele Parlamentul aflat în exil.
Considerând că discursul lui Iorga a fost „unul din cele mai mari… ce s-au
rostit vreodată de pe tribuna română”, I.G. Duca spunea că „Iorga a ştiut să
exprime ceea ce era în conştiinţa fiecăruia, să aprindă flacăra care lâncezea
în toate sufletele, să redeştepte, prin evocarea gloriei trecutului, speranţele
naţionale, cu o intensitate mişcătoare [...] cu capul aplecat spre spate, cu
barba fluturând, cu o voce tremurând de emoţie, cu gesturi de iluminat,
azvârlind peste adunare ca un semănător peste ogor sentinţe care cucereau,
imagini care minunau, perioade oratorice care printr-un avânt neîntrecut
răpeau toate inimile. Când s-a aşezat a fost un adevărat delir, aproape toată
lumea plângea, în acele clipe Iorga a reuşit să întrupeze gândul şi simţirea
unui întreg neam crunt lovit de soartă. Din punctul de vedere emotiv, este
cea mai puternică senzaţie oratorică ce mi-a fost dat să resimt”24.
Majoritatea contemporanilor care descriu discursurile lui Iorga arată că
atunci „când vorbea, ca şi atunci când scria, Iorga nu urma un plan viguros,
stabilit dinainte. Improviza cu o spontaneitate şi o vervă care cucerea
auditoriul din primul moment. Lecţia era înviorată de dialoguri cu persona-
jele evocate, de portrete creionate din câteva cuvinte aruncate într-o paran-
teză, de destăinuiri personale, cu imprecaţii prilejuite de contrastul dintre
gândirea şi simţirea curată a acestora şi prezentul pe care-l vedea în culori
negre, ilustrate cu date şi citaţii izbucnite dintr-o memorie fenomenală rar
ajutată de un petec de hârtie cu însemnări”25.
Vorbind despre tehnica discursului lui Iorga, Lovinescu arăta că acesta
era „un vorbitor de un debit uimitor, în ton minor şi familiar, şi cu o putere
remarcabilă de însufleţire; era un animator: iată caracterizarea cea mai
potrivită acestei specii de oratorie [...] Nu vorbea un singur om, ci doi, trei;
catedra devenea o mică scenă pe care se juca un guignol, uneori naiv,
totdeauna însă viu şi interesant”26.

23
http://www.avocatura.com/stiri/nicolae-iorga/, accesat la 18.01.2011.
24
I.G.Duca, Amintiri politice, II, Munchen, Dumitru Verlag, 1981, p. 102 apud N. Iorga,
Scrisori către Catinca, p. 148.
25
http://www.avocatura.com/stiri/nicolae-iorga/, accesat la 18.01.2011.
26
Ibidem.

246
 Mulţi dintre contemporanii săi apreciază că Nicolae Iorga a dat măsura
perfecţiunii ca orator în prelegerile pe care le-a ţinut de la catedră, ca
profesor. Memorabile sunt amintirile lui George Călinescu despre oratoria
profesorului Iorga: „numai cine-şi reevocă inefabila voce graseiată, tără-
gănată, cicălitoare, conspirativă ori înfuriată a marelui polemist poate gusta
toata seva frazelor scrise… Marele istoric îşi potolea respiraţia accelerată cu
câteva spirite, căuta nelinişti prin sală, fulgera uşa cutremurată de spatele
staţionărilor pe culoar, se aprindea, vocifera, decapita, cu degetul prin aer un
duşman nevăzut. Apoi devenea vesel! Găsise legături spirituale, pe care însă
deseori uita să le comunice şi auditorului. Vorbea cu graţia leneşă a femeii
căreia i se face o dulce violenţă… Căutându-şi febril batista prin buzunare,
găsea felurite însemnări suspecte pe care le răsucea cu bănuială, le citea
mirat ca pentru sine şi găsindu-le interesante, le adăpostea din nou în
receptorul profund al redingotei. Câteodată privea cu îngrijorare spre uşi şi
ferestre ca spre a sustrage unor spioni ascunşi. Vocea sa se cobora, se
prefăcea într-o şoaptă prudentă, cu aerul de a face auditoriului destăinuiri
grave... Deodată, N. Iorga devenea mânios. Simţise în freamătul lanului de
capete trădarea, ostilitatea. Vindicativ, oratorul supunea publicul unui rechi-
zitor zgomotos. Sala se umplea de grindină, de ceaţă şi de tunete. Străpunşi
de degetul răzbunător al lui N. Iorga, duşmanii invizibili se prăbuşeau surd
pe duşumele, în timp ce cuvintele cădeau ca trăznetele într-un copac
noduros. Apoi furtuna se potolea. După cum copiii, după un gest de vio-
lenţă, îţi descarcă inima grea de hohote de plâns, tot astfel oratorul extenuat
se făcea supus, implorator: cerşea protecţie, bunăvoinţă, puţina iubire. Căuta
printre ascultători un chip prietenos, un zâmbet de speranţă unui biet
ascultător terorizat. Conferenţiarul avea aerul de a-l lua la o parte de a-i face
confidenţe măgulitoare, îl bătea cu vorbele amical pe umeri, îi făcea mul-
ţime de gingăşii nespuse, în vreme ce restul publicului asista respectuos la o
întrevedere ce s-ar fi părut că nu-l priveşte. Repede însă N. Iorga redevenea
nemulţumit. Pacientul era dispreţuit, mustrat, împins cu degetul in direcţia
coastelor, apoi, printr-un proces clamoros, consemnat vindictei publice. În
cele din urmă, conferenţiarul, urmărit dădea semnale unei decepţiuni unice.
În sentinţe biblice se ridica deasupra patimilor mărunte, se închidea în
negura de fum a unei înălţimi inaccesibile şi tocmai ca Moise, spărgând
tablele legii aduse unui popor netrebnic, tunând asupra sălii profeţii grozave,
fugea întunecat de o justă mânie, în aplauzele ropotitoare ale auditoriului”27.

27
George Călinescu, Istoria literaturii române, Bucureşti, Editura Fundaţiilor Regale,
1941.

247
 Activitatea în cadrul Societăţilor, Asociaţiilor, Ligilor
Iorga a fost ales secretar general al Ligii Culturale în 1908, activitatea
sa în acest cadru desfăşurându-se pe mai multe paliere. În numele Ligii au
fost organizate cursurile de vară de la Văleni, scopul fiind acela de a aduna
laolaltă tinerii români de pretutindeni într-un gest de solidaritate naţională.
Entuziasmul lui Iorga a dat un mare impuls activităţilor Ligii, care a înfiinţat
secţii ale sale în provincie, dotate cu biblioteci. La fiecare înfiinţare de secţie
a Ligii în provincie, Iorga susţinea o conferinţă iar banii primiţi intrau în
fondul destinat ridicării monumentului Cuza din Iaşi (creaţie a sculptorului
italian Rafaello Romanelli)28. În felul acesta a conferenţiat la Brăila,
Călăraşi, Câmpina, Constanţa, Drăgăşani, Focşani, Piteşti, Ploieşti, Piatra
Neamţ, Roman, Slatina, Tg. Jiu, Tg. Neamţ, Tulcea, Vaslui şi Zimnicea29.
După 1920, Liga îşi propunea printre obiective: înălţarea culturală a
ţăranului român, crearea unui Teatru popular pentru muncitorime, apoi a
unui teatru în aer liber şi al altuia de păpuşi, cultivarea memoriei marilor
eroi şi oameni de cultură ai neamului, biblioteci populare la sate şi oraşe,
încurajarea portului şi cântecului popular, colaborarea culturală cu populaţia
minoritară din ţară, tipărirea şi răspândirea cărţilor poştale ilustrate cu
figurile marilor cărturari, voievozi şi a monumentelor istorice şi de artă etc.
Aceste puncte nu s-au realizat decât în parte şi fragmentar. De pildă, în 1929
s-a inaugurat palatul Ligii, unde se vor deschide un teatru popular şi o
bibliotecă populară, atât de dorite de Iorga şi care reprezentau idei pro-
gresiste pentru epocă.
La 1 mai 1919, N. Iorga îşi expunea ideile legate de cultivarea maselor
în timp ce se afla la fabrica de chibrituri din Bucureşti: el cerea aici, precum
şi la Fabrica de tutun şi la atelierele CFR să se înfiinţeze un cinematograf
pentru învăţătură, gratuit pentru muncitori şi familiile lor şi de asemenea, o
bibliotecă cu cel puţin 10.000 de volume, deschisă seara, duminicile şi de
sărbători. Conştient fiind de limitele alfabetizării muncitorilor, Iorga
propunea două căi de aplicare: pe de o parte, „o odaie pentru acei care pot
ceti” iar pe de altă parte „o odaie în care acei care nu pot ceti ei, să se
folosească de cetitul altuia”30. Dincolo de acele propuneri, Iorga venea şi cu
unele de-a dreptul utopice, reminiscenţă probabil a elanurilor socialiste din
tinereţe: tipărirea unei colecţii speciale de cărţi pentru muncitori care să fie
date acestora la sfârşitul săptămânii, o dată cu plata.

28
N. Iorga. Corespondenţă: documente literare, vol. 2, anexă cronologică, p. 626.
29
Ibidem.
30
B. Theodorescu, op. cit., p. 276.

248
 La întrunirea de la Iaşi (19 martie 1906) a studenţilor şi profesorilor se
înfiinţa Frăţia Bunilor Români, organizaţie care avea drept scop „de a
sprijini în orice împrejurare limba, literatura şi interesele cele mai înalte ale
poporului român, privit ca o singură fiinţă sufletească”. Se mai prevedea ca
ţărănimea să fie luminată prin conferinţe şi biblioteci populare. Pentru
popularizarea mişcării culturale-naţionale se organizau şezători literare
susţinute de Iorga şi un grup de scriitori sămănătorişti (Mihail Sadoveanu,
Emil Gârleanu, Şt.O. Iosif).

Şcoala de la Văleni
În 1904, Nicolae Iorga, aflat la Putna cu ocazia comemorării a 400 de
ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, discuta despre ideea înfiinţării unei
instituţii în care să se adune românii animaţi de acelaşi ideal: unitatea
naţională31. Primul anunţ public al Cursurilor de vară a apărut în „Neamul
românesc” din 22 iunie 1908: „Mai mulţi profesori au luat hotărârea de a
ţine cursuri de vacanţă la Vălenii de Munte. Ele vor începe la 1 iulie şi vor
ţine până la 1 septembrie. Iată numele profesorilor şi materiile ce se vor
face: N. Iorga: Istoria Românilor şi istoria literaturii româneşti, G. Murgoci:
Geografia României, N. Dobrescu: Istoria bisericii româneşti, Şt. Bogdan:
Economia naţională românească, V. Bogrea: Istoria literaturilor moderne.
Alte cursuri şi lecţiuni se vor anunţa la timp”32.
Conferinţa de deschidere susţinută de Iorga s-a referit la Romanitatea
noastră. Cursurile erau destinate mai ales românilor din Bucovina şi Ardeal:
preoţi, învăţători, studenţi şi elevii de liceu din ultimele clase. Regele Carol I
a trimis pe principele Carol să audieze cursurile de la Văleni – în 1912 –
ceea ce a contat ca o formă de consacrare a acestor cursuri. Lecţiile ţinute cu
această ocazie s-au referit la Însemnătatea românilor în istoria universală.
Programul de studiu de la Văleni era completat cu activităţi culturale
variate: sâmbăta era ziua şezătoarei, duminica era ziua excursiilor. Pe data
de 14 august se organiza un festival artistic cu dansuri populare, concursuri
de costume populare, cântece şi piese de teatru iar pe 15 august se pleca
într-o călătorie prin ţară în căutarea specificului naţional. În perioada 1921-
1922, numărul cursanţilor de la Văleni a depăşit 400 persoane.
Autorităţile româneşti au manifestat la început o atitudine ostilă faţă de
Universitatea populară de la Văleni, încercând chiar să orienteze o parte din

31
Petre Ţurlea, Nicolae Iorga la Vălenii de Munte, p. 51.
32
Ibidem, p. 59.

249
posibilii participanţi spre Iaşi, unde se iniţiase un ciclu de prelegeri33. De
asemenea, autorităţile austro-ungare au început o campanie denigratoare în
presa maghiară şi germană şi au înăsprit cenzura pentru publicaţiile venite
din România 34. În ciuda acestor piedici, mai mulţi învăţători şi studenţi
bucovineni şi braşoveni au reuşit să ajungă la Văleni.
Tot la Văleni a funcţionat şi o tipografie, inaugurată în mai 1908. Aici
au fost tipărite atât publicaţiile periodice conduse de Nicolae Iorga cât şi o
serie de lucrări care făceau parte din mai multe colecţii: Biblioteca
naţionalistă, Biblioteca de poeţi a „Neamului Românesc”, Scriitori noi,
Biblioteca de teatru a „Neamului Românesc”, Biblioteca de folclor a
„Neamului Românesc. În primele şapte luni au fost tipărite peste 30 de
volume, dintre care 12 aparţineau lui N. Iorga35.
Activitatea Universităţii populare şi a tipografiei a fost întreruptă în
timpul primului război mondial, clădirile fiind luate în stăpânire de forţele
de ocupaţie străină. Cursurile au fost reluate în 1920 sub patronajul Ligii
Culturale, iar din 1922 şi-au schimbat titulatura în Universitatea Populară
Nicolae Iorga.
Cursurile de la Văleni au continuat până în 1940. Deşi izolat oarecum
la Văleni, în vara anului 1940, N. Iorga a deschis cursurile de aici, a căror
tematică a fost dedicată evenimentelor prin care trecea ţara; programele
cultural-artistice au fost însă mult mai restrânse decât la ediţiile
precedente36.

Gazetarul Nicolae Iorga

Gazetăria a reprezentat poate cea mai importantă tribună de la care
Iorga a predicat ideile sale despre idealul naţional, datorită faptului că
ziarele sale şi mai ales „Neamul românesc” erau destinate tuturor catego-
riilor de cititori. Iorga considera că ridicarea şi educarea publicului se
realizează de către şi prin ziare. Miile sale de articole, publicate aproape
zilnic înregistrau evenimentele politice, sociale sau culturale cu regularitate.
Pe de altă parte, începând cu 1908 el îşi instala o tipografie proprie la
Văleni, ceea ce i-a permis să publice mai mult. Gazetarul Nicolae Iorga a
abordat toate subiectele care-l interesau, a făcut critică literară, socială sau

33
P. Ţurlea, Ibidem, p. 60, 63.
34
Ibidem, p. 47-49.
35
Ibidem, p. 43.
36
Ibidem, p. 425-431.

250
politică, a spus adevărul sau ceea ce în opinia sa era adevărat fără rezerve.
Totuşi, în cadrul polemicilor sale, atacurile nu erau personale ci se înte-
meiau pe concepţia sa despre credinţă, onoare şi binele public.
Criticile la adresa societăţii, publicate la început în „Lupta” şi
„L'Indépendance roumaine”, strânse apoi în volumul Opinions sincères. La
vie intellectuelle des Roumains en 1899 sau în Opinions pernicieuses d'une
mauvais patriote cuprindeau o critică dură, pe alocuri chiar excesivă la
adresa instituţiilor româneşti dar şi a unor personalităţi culturale de prim
rang. De aceea, ca ziarist, Iorga a stârnit o reacţie puternică încă de la
început, după care a intrat în lupta literară şi culturală prin intermediul
revistei „Sămănătorul”. Revista apăruse la sfârşitul lui 1901, din iniţiativa şi
cu sprijinul lui Spiru Haret, fiind condusă de Al. Vlahuţă şi G. Coşbuc. Era
dedicată învăţătorilor care aveau misiunea de a ridica nivelul de cultură al
satelor. Colaboratorii revistei erau mai ales ardeleni. Din 1904, Iorga a
preluat conducerea revistei, a cărei redacţie a fost mutată în locuinţa sa de pe
strada Buzeşti. Influenţa lui Iorga s-a văzut şi în orientarea revistei care nu
va mai fi doar una stric literară, ci una care promova unitatea culturală a
românilor. El a încercat să impună o concepţie de tip eminescian despre
societate, fiind de altfel un admirator al publicisticii marelui poet.
În 1906, Iorga a înfiinţat o revistă proprie, „Neamul Românesc”, care
va supravieţui până în 1940, la început cu două numere pe săptămână şi apoi
devenind cotidian, după 1916. Subiectele abordate erau problema ţărănimii,
românii de peste hotare, rolul presei, organizarea învăţământului sau viaţa
politică. În articolul de fond al primului număr se arăta că ziarul va scrie
despre nevoile cele mari ale neamului, nu va sluji interese de partid sau
dorinţe de câştig iar atenţia sa va fi îndreptată către toate ţinuturile
româneşti, inclusiv cele ocupate37. Deşi articolele erau semnate de nume
sonore, precum Onisifor Ghibu, Ion Agârbiceanu, V. Pârvan, C. Moisil,
N. Bănescu, Andrei Rădulescu, V. Madgearu sau A. C. Cuza, articolul de
fond i-a aparţinut întotdeauna lui Iorga, care îşi spunea răspicat părerea
asupra celor mai diferite aspecte ale vieţii, începând cu cele cotidiene,
chestiuni de politică internă şi externă, portrete sau impresii de călătorie.
Obiectivul său fundamental se referea la moralizarea vieţii politice şi social-
culturale, însă a militat în egală măsură pentru unitatea naţională sau pentru
propăşirea ţăranilor. „Neamul Românesc” a înregistrat un ecou puternic mai
ales în mediul românesc din Transilvania.

37
Petre Ţurlea, Ibidem, p. 20.

251
 În 1907 apărea „Floarea darurilor”, revistă bilunară, apoi săptămânală,
destinată a forma gustul literar şi care cuprindea mai ales traduceri din marii
poeţi străini, majoritatea realizate de N. Iorga.
O altă revistă creată de Iorga a fost „Neamul românesc literar”, apărută
la început ca publicaţie lunară (1908-1912), apoi săptămânală (1925-1926).
În timpul refugiului de la Iaşi, din timpul primului război mondial,
Iorga a continuat publicarea „Neamului Românesc”, ca şi a „Revistei
Istorice” sau a „Buletinului”, încercând să păstreze o stare de normalitate
culturală, dar şi să insufle încredere în victoria ce trebuia să vină şi care ar fi
fost victoria întregului neam românesc. Unele dintre articolele sale din
„Neamul românesc” erau răspândite chiar ca manifeste, citite de soldaţi în
tranşee sau afişate38. La acestea se adăugau conferinţele publice şi publi-
caţiile istorice, toate alcătuite pentru a ridica moralul sau a servi drept
propagandă politică în afară. Descriind refugiul de la Iaşi, I.G.Duca spunea
„Singur Iorga plutea senin deasupra acestei învălmăşeli de patimi, îşi instala
tipografia adusă de la Vălenii de Munte şi era grăbit să reînceapă pentru
front apariţia Neamului Românesc”39. Era acesta momentul în care istoria
cobora din cărţi pentru a fi înfăptuită iar istoricul N. Iorga nu putea să stea
deoparte. Merită amintit faptul că Iorga nu putuse rămâne indiferent la
curajul ostaşilor români nici în timpul războiului balcanic, când profesor
fiind la Şcoala de Război a plecat ca voluntar peste Dunăre împreună cu
trupele40.
În această perioadă, N. Iorga s-a aflat în deplină consonanţă cu timpul
său, fiind catalizatorul şi simbolul spiritului general românesc de atunci,
dominat de problema naţională, mai precis, de făurirea României Mari. De
aceea, tineretul a fost atras de ideile sale şi s-a creat chiar un curent al
susţinătorilor săi, cunoscuţi sub numele de „iorghişti”. Pe de altă parte,
datorită ideilor susţinute şi mai ales entuziasmului cu care susţinea ches-
tiunea ţărănească, Iorga le apărea unora dintre contemporanii săi ca un
agitator periculos.
Una dintre cele mai reuşite caracterizări ale impactului pe care
gazetarul Iorga l-a avut însă asupra societăţii româneşti găsim la Pamfil
Şeicaru care arăta că „scrisul lui militant a turburat continuu, mobilizând uri
sectare şi înrolând devotamente, dar nu a îngăduit nimănui indiferenţa, de
aceea a fecundat curente, a frământat mereu cultura românească, smucind

38
N. Iorga, Scrisori către Catinca, p. 148.
39
Ibidem, p. 147.
40
Ibidem, p. 112.

252
din somnolenţă, îmbrâncind pe absenţii de la marile dezbateri ale vieţii
româneşti, exasperând pe potoliţii tuturor acomodărilor”41.
Cu anul 1918 se încheia de fapt una dintre fazele importante ale vieţii
sale, aceea de luptă pentru unitatea românilor, în folosul căreia nu
precupeţise nici un efort. În anii ce au urmat, Iorga a călătorit mult mai mult
în străinătate, după ce, timp de două decenii, energia sa se revărsase cu
precădere către românii din ţară, din toate straturile societăţii şi mai ales
către românii din afara graniţelor. Pe de altă parte, perioada interbelică i-a
adus lui Iorga insatisfacţii numeroase în plan public, mai ales în domeniul
politic, unde a eşuat în încercarea de a aplica în practică ideile sale despre
propăşirea neamului, într-un context economic extrem de dificil, cel al crizei
din anii 1928-1932. Aşa cum sesiza foarte plastic Valeriu Râpeanu „după
primul război mondial şi în special în cel de-al patrulea deceniu al secolului
nostru prezenţa lui Iorga a creat unul dintre cele mai fascinante paradoxuri
din istoria ţării noastre: acut contemporan şi profund atemporal”42. Iorga a
rămas oarecum acordat la sensibilitatea veacurilor medievale, în dezacord cu
evoluţiile epocii sale; am putea adăuga pentru înţelegerea acestei forme de
conservatorism şi faptul că avea totuşi 50 ani la începutul perioadei
interbelice.
Iorga şi-a păstrat încrederea în valorile profunde ale neamului
românesc şi mai ales în valorile civice. Îl găsim astfel, în septembrie 1940
adresând o scrisoare către Academia Română, în care le cerea membrilor
acesteia să nu abdice de la libertatea de gândire şi exprimare precum şi la
independenţa instituţiei, arătând că ea s-a bucurat de stabilitate şi
continuitate tocmai datorită păstrării autonomiei şi libertăţii de exprimare a
opiniilor în toate domeniile culturii43. Scrisoarea începea prin a arăta dorinţa
„de a vedea restabilindu-se o concordie naţională fără de care nu se poate o
activitate publică senină” şi continua prin exprimarea unor „puncte de
vedere”, care considera că ar trebui să călăuzească instituţia Academiei în
acele vremuri tulburi.
Totuşi, în ultimii ani ai vieţii, vocea lui Iorga nu mai avea ecoul
profund pe care îl avusese la începutul secolului, mai ales până la Marea
Unire. Contestat de unii pentru sprijinul acordat regimului Carol al II-lea,
deşi nu puţine au fost actele de insubordonare ale lui Iorga faţă de deciziile
monarhului, şicanat de studenţii legionari şi acuzat de ei pentru moartea

41
N. Iorga: opera – omul – prietenii..., p. 82.
42
Valeriu Râpeanu, N. Iorga, Bucureşti, Editura Demiurg, 1994, p. 11.
43
N. Iorga. Corespondenţă: documente literare, vol. 3, p. 155.

253
căpitanului Corneliu Zelea Codreanu, Iorga se retrăgea la Văleni, unde a
continuat publicarea „Neamului Românesc”. Ultimul său articol a fost scris
la 11 octombrie 1940, după mai multe episoade în care ziarul a fost oprit sau
cenzurat. Într-un articol din vara aceluiaşi an găsim exprimat crezul lui Iorga
despre misiunea şi rostul său: „Când s-a produs o înfrângere, steagul nu se
predă, ci pânza lui se înfăşoară în jurul inimii. Inima luptei noastre a fost
ideea culturală naţională”44.

44
„Neamul românesc”, XXXV (1940), nr. 158, p. 1, apud B. Theodorescu, op. cit., p. 369.

254
 STUDIU DESPRE PROCLAMAREA REGATULUI
ROMÂNIEI. FESTIVISM ŞI POLITICĂ

Paul DOMINTE

Abstract: Study on the proclamation of the Kingdom of Romania.

Politics and festivity

Proclaiming the kingdom of Romania in 1881 represented a milestone

both in terms of affirmation fight of the Romanian state internationally and
for strengthening the rule of Charles I. The proclamation of the Kingdom
was a highly trained and committed action, a considerable diplomatic effort
of the leaders of Romania. Celebrations on the event were also a success of
the organizers and opened an era of festivities which would mark the
Romanian public life after this event. No less important is the monarch’s
gesture not make himself a crown of gold, as tradition demanded, but from
the steel of a Turkish cannon captured on the battlefield in 1877, a gesture
that symbolized the fact that independence was not an act of will of the
Great Powers, but a quality won on the battlefield with the sacrifice of the
entire nation.
Proclaiming the kingdom of Romania strengthened its international
position, our country being perceived, up to the First World War, as the
most stable democracy and a balancing factor in the region. Moreover, its
geostrategic importance has led to major neighbouring powers, a more
realistic approach in order to attract the interest of Romania in their field,
although there were trends of interference in internal affairs. Therefore,
Romania was able after 1881 to deal with an independent policy, generated
by its own interests, whose happy ending will be the great achievement in
1918, the creation of Greater Romania.

Keywords: Independence, Royal Highness, Charles I, the Kingdom of

Romania, King


Profesor dr., Liceul Teoretic „Decebal”, Constanţa, secretar general adjunct al Societăţii
de Ştiinţe Istorice din România.

255
 Războiul de Independenţă s-a încheiat în 1878 cu o soluţie grea pentru
România, abandonarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul,
Bolgrad şi Ismail în favoarea Rusiei, ceea ce ar fi putut să zdruncine serios
poziţiile lui Carol I la Bucureşti. Nu numai că nu s-a întâmplat aşa, dar
factorii politici din capitală au demarat o rapidă acţiune de poziţionare a
monarhiei române în marea familie a celei europene, în care recunoaşterea
regatului era obiectivul final, o acţiune de orgoliu în egală măsură pentru
clasa politică şi monarh, dar şi una de protecţie împotriva aroganţei
panslaviste a Rusiei.
Proclamarea regatului a fost precedată de o serioasă activitate
diplomatică pe lângă curţile europene, în condiţiile în care, pe plan intern,
victoria de la Plevna, din 1877, contribuise serios la cimentarea raporturilor
dintre Carol I şi români, fapt de natură să asigure stabilitatea domniei.
Perioada cuprinsă între pacea de la Berlin şi proclamarea regatului, în 1881,
este deosebit de agitată pentru viaţa politică din România, în general şi
pentru monarhie în special. Dacă pentru clasa politică principala problemă
era aceea a îndeplinirii clauzelor dezavantajoase ale tratatului de pace impus
de marile puteri la Berlin, ca o condiţie a recunoaşterii independenţei
României – ceea ce va da apă la moară conservatorilor din opoziţie pentru
a-i ataca pe liberalii de la putere – pentru domnitorul Carol, aureolat de
victoriile câştigate pe fronturile de luptă ale Bulgariei împotriva turcilor, la
fel de importantă a fost problema recunoaşterii de către „areopagul
european” a unei titulaturi care să-l aşeze pe picior de egalitate cu ceilalţi
suverani europeni.
Venind în întâmpinarea domnitorului, liberalii, aflaţi la putere încă din
1876, au abordat gradual problematica titlului pe care trebuia să-l poarte
monarhul, în acord cu noile stări de lucruri generate de Congresul de Pace
de la Berlin. Cum recunoaşterea independenţei a durat, România fiind
presată să îndeplinească condiţiile necesare acestei recunoaşteri: cedarea
celor trei judeţe din sudul Basarabiei către Rusia, acordarea de drepturi
politice necreştinilor şi despăgubirea acţionarilor germani ai căii ferate
Roman-Vărciorova, într-o primă etapă lui Carol i-a fost conferit titlul de
„Alteţă Regală”. Conform memoriilor regelui Carol I „de un martor ocular”,
lucrare a cărei paternitate nu a putut fi stabilită cu exactitate, dar care are un
caracter memorialistic oficial, primul care a propus modificarea numelui
statului şi a titulaturii domnitorului a fost Mihail Kogălniceanu, ministrul de
externe în acel moment, la 2/14 iulie 1878, aşadar la o zi după semnarea

256
Tratatului de Pace de la Berlin. Demnitarul român i-ar fi propus lui Carol
„titlul de Mare Ducat pentru ţară şi de Alteţă Regală pentru Suveranul său”,
mai potrivite pentru noul statut de independenţă atribuit României.
Kogălniceanu şi-a exprimat chiar dorinţa de a trimite o circulară marilor
puteri pentru a le sonda în această privinţă, dar monarhul afirmă că nu a dat
pentru moment importanţă „chestiunii acesteia de titlu”1. Totuşi lucrurile nu
au evoluat favorabil, în special din cauza scandalului iscat în parlament de
clauzele Tratatului de la Berlin considerate de către opoziţie ca nedrepte şi
înrobitoare pentru ţară. La rândul său contele Andrassy, şeful diplomaţiei
austro-ungare, a comunicat lui M. Kogălniceanu, la 11/23 august 1878, că
„nici o putere nu va recunoaşte independenţa României înainte ca aceasta să
comunice că se supune Tratatului de la Berlin”2. Aşa că cercul de politicieni
liberali de la guvernare, grupaţi în jurul monarhului, au căutat să aplaneze
ecoul vocilor din parlament ce se opuneau punerii în practică a clauzelor
tratatului de pace.
Puţin câte puţin situaţia politică internă s-a stabilizat şi evenimentele
au început să evolueze în favoarea ideii de a schimba titulatura ţării şi im-
plicit, a monarhului – care până atunci o purtase oficial pe cea de „principe”
mai ales în faţa puterilor străinătăţii, pentru că în ţară oamenii de rând
continuau să-l numească domn sau, simplu: „vodă”. La 8-20 septembrie
1878 Consiliul de Miniştri a hotărât să adreseze principelui rugămintea „să
poarte de aici înainte titlul de Alteţă Regală”, în timp ce Mihail
Kogălniceanu a expus un referat în care arăta că, deşi titlul ce se cuvenea
principelui nu fusese hotărât: „Cu neatârnarea României, care prin întindere
şi populaţie întrece oarecare Regate europene, a devenit necesar să se
recunoască oficial Domnitorului acestei ţări predicatul de Alteţă Regală”. La
12/24 septembrie 1878, monarhul, care venea de la Sinaia, a fost întâmpinat
la Chitila de brigada de roşiori comandată de colonelul Creţeanu. Acesta a
condus defilarea corpului de gardă înaintea lui Carol, căruia probabil că i s-a
dat pentru ultima oară onorul ca principe, pentru că la Cotroceni,
M. Kogălniceanu, venit în audienţă, i-a comunicat suveranului că Italia,
Franţa şi Rusia au recunoscut titlul de alteţă regală3. A doua zi, la 13/25
septembrie 1878, conducătorul legaţiei britanice la Bucureşti, sir William
Arhur White, transmitea şefului său de la Foreign Office că Austria şi Italia

1
Stelian NEAGOE (editor), Memoriile Regelui Carol I al României de un martor ocular,
vol. IV. 1878-1881, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1994, p. 140.
2
Ibidem, p. 151.
3
Ibidem, p. 158-159.

257
„au făcut cunoscută disponibilitatea lor de a i se adresa pe viitor prinţului
României cu formula de Alteţă Regală” şi că un act similar de curtoazie se
aştepta şi de la celelalte puteri europene4. Astfel, la 9/21 septembrie 1878,
printr-o decizie a Consiliului de Miniştri, domnitorului i-a fost atribuit titlul
de Alteţă Regală, iar la 8/20 octombrie 1878 noua titulatură a fost folosită
pentru prima oară oficial, ea fiind recunoscută de marile puteri europene:
Anglia, Franţa, Marea Britanie, Germania, Italia şi Rusia5.
Este clar însă că domnitorul vroia mai mult de atât, mai ales că era
oarecum presat şi de propriile rude. În memoriile amintite se acreditează
ideea că sfatul de a proclama România regat i-a fost dat lui Carol de tatăl
său, Carol-Anton, după cum ne revelează o scrisoare a acestuia din 13/
25 septembrie 1878: „În privinţa schimbării de titlu, ar trebui să chibzuiţi
dacă, cu întinderea şi importanţa României, care întrec (!) pe ale multor
Regate n-ar fi mai potrivit acela de Rege! Şi Belgia s-a ridicat ea însăşi la
titlul de regat şi a fost recunoscută fără mari greutăţi de toate puterile”6. La
rândul său, principele Bulgariei, Alexandru de Battenberg, înrudit cu mo-
narhul român, îi scria acestuia la 12/24 octombrie 1878: „Poţi să-ţi închipui
cum am urmărit evenimentele politice şi nu pot să-ţi ascund că titlul tău de
«Alteţă Regală» m-a dezamăgit, deoarece aşteptam cu siguranţă să te felicit
ca «Majestate»”7. Aşa că tatonarea în legătură cu obţinerea titlului regal a
continuat. De altfel, tatăl domnitorului a considerat că acordarea titlului de
alteţă regală a fost o eroare şi că România ar fi trebuit să se proclame de la
bun început regat: „În privinţa chestiunii titlului, regret că nu s-a luat a priori
titlul de rege. El n-ar fi ridicat atunci mai mult praf ca acela de «Alteţă
Regală». A reveni acum asupra acestei afaceri, prin iniţiativa Camerei, ar fi
a face pe toţi să strige că sunteţi ambiţioşi şi trufaşi şi nu e sigur că Puterile
vor recunoaşte Regatul. Deşi eu personal ţin foarte mult la acest titlu, vă
sfătuiesc să fiţi totuşi cu prevedere, căci nimic nu e mai înţepător decât să
poarte cineva titlu nerecunoscut”8, scria Carol-Anton fiului său la

4
Arhivele Naţionale Istorice Centrale [infra A.N.I.C.], Colecţia Microfilme, Fond Anglia,
Public Record Office, Foreign Office, 104/1, rola 120, c. 139.
5
Ion BULEI, Evoluţia vieţii politice la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul
secolului al XX-lea (1878-1914), în Gheorghe PLATON (coordonator), Istoria românilor,
vol. VII, Tom II, De la independenţă la Marea Unire (1878-1918), Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2003, p. 223.
6
Stelian Neagoe (editor), Memoriile Regelui…, p. 160.
7
Ibidem, p. 171.
8
Ibidem, p. 191.

258
24 noiembrie 1878. Aşadar moravurile monarhice ale epocii, pe lângă opinia
propriei familii, pot explica ezitările pe care le-a avut Carol în momentul în
care i s-a propus de către ministrul Kogălniceanu atribuirea titlului de
„Alteţă Regală”.
Venind în întâmpinarea dorinţei domnitorului, guvernul liberal a
început să tatoneze terenul pentru acordarea titulaturii de rege şi regat. În
martie 1880, I. C. Brătianu a efectuat o vizită în Germania şi în timpul unei
întrevederi cu Otto von Bismarck, cancelarul imperiului, a primit asigurări
din partea acestuia că nu se va opune proclamării regatului9. Austro-Ungaria
şi Anglia şi-au exprimat însă rezerve în legătură cu noua titulatură10. De
aceea, pentru a uşura acceptarea noului statut de către areopagul european,
factorii politici români şi monarhul însuşi au grăbit soluţionarea problemei
succesiunii la tron. În vara11 anului 1880 Carol a făcut turul capitalelor
germanice12. În Austria, în trecere prin Viena, Carol I l-a vizitat pe Frantz
Iosif la Ischl, care i-a dat cu această ocazie comanda unui regiment imperial.
Călătoria a urmat prin Germania unde monarhul s-a întâlnit cu împăratul
Willhelm I, apoi l-a vizitat pe fratele său, care făcea parte din garda impe-
rială, la Berlin, unitate în care servise pe vremuri însuşi Carol, dar tot aici a
avut o întrevedere şi cu Bismarck, cancelarul german sfătuindu-l să nu ia o
atitudine prea provocatoare faţă de Rusia. Călătoria în Vest s-a încheiat cu o
întâlnire în mijlocul familiei, în Elveţia, ce a durat câteva săptămâni. Aici
s-a pus la cale problema moştenirii tronului în înţelegere cu tatăl suvera-
nului13, pentru ca la 21 noiembrie 1880 să se semneze la Sigmaringen pactul
de familie, act prin care prinţul Ferdinand de Hohenzollern devenea

9
Ion Bulei, loc. cit., p. 167.
10
Ibidem.
11
Ion Mihai CANTACUZINO, O mie de ani în Balcani, Bucureşti, Editura Albatros, 1996,
p. 362. Mite Kremnitz indică vara anului 1880 ca timp al vizitei suveranului român în
Germania, în lucrarea închinată domniei lui Carol I – vezi Mite KREMNITZ, Regele Carol
al României – O biografie de Mite Kremnitz, Iaşi, Editura Porţile Orientului, 1995, p. 100.
12
Memoriile Regelui Carol I de un martor ocular descriu cu amănunte călătoria
monarhului în Austria şi Germania, care s-a făcut prin Predeal, pe o vreme foarte dificilă,
cu ploi torenţiale ce au provocat chiar prăbuşirea de pietre pe vagoanele trenului ce
conducea cuplul princiar, precum şi îngrijorarea că trenul nu va putea ajunge la Ischl, unde
era programată întâlnirea cu împăratul austriac, din cauza inundaţiilor – vezi Stelian
Meagoe (editor), Memoriile Regelui…, p. 339-341 şi despre restul călătoriei la p. 341-355.
Despre vizita din Austria şi Germania vezi şi Ion Mihai Cantacuzino, op. cit, p. 362.
13
În lucrarea sa închinată lui Carol I, Mite Kremnitz încurcă evenimentele, vizita la Ischl
fiind datată după cea din Germania – vezi Mite Kremnitz, op. cit., p. 101.

259
moştenitor prezumtiv al coroanei României14. Atribuirea moştenirii tronului
către Ferdinand, nepotul de frate al lui Carol I, s-a făcut printr-un schimb de
scrisori între familia princiară a Hohenzollern-ilor şi camerele de la
Bucureşti, gest care a fost elogiat de Parlamentul României. Primul ministru
ar fi afirmat – după spusele lui Mite Kremnitz – că „perechea princiară a
săvârşit o faptă de cel mai înalt eroism şi de lepădare de sine când a dezlegat
chestiunea moştenirii tronului, cu toate că Ei amândoi sunt încă în floarea
vârstei şi mai pot avea speranţa, împărtăşită de toată ţara că mai pot avea
urmaşi”15. În sfârşit, actul de succesiune a fost votat de către Senat la
1/13 decembrie 1880 şi de Cameră la 4/16 decembrie 188016.
În ciuda succesului călătoriei sale în afara ţării, întors la Bucureşti
Carol a găsit clasa politică în plină confruntare, în mare parte datorită
opoziţiei conservatoare doritoare să pună mâna pe putere, după ce liberalii
îşi asumaseră laurii victoriei din timpul Războiului din 1877-1878. Situaţia
politică tensionată îşi va pune amprenta asupra evenimentelor, devansând
proclamarea regatului de actul încoronării cu aproape 2 luni. Aşadar există
două evenimente legate de ceea ce îndeobşte numim „Proclamarea
Regatului” cu un termen generic: proclamarea propriu-zisă, în Cameră, la
14/26 martie 1881 şi încoronarea lui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen
şi a soţiei sale, Elisabeta de Wied, ca regi ai României, la 10/22 mai 1881.
Nu a fost ceva premeditat ci evenimentele din Rusia, mai precis asasinarea
ţarului Alexandru al II-lea, au grăbit decizia politică.
Elementul cel mai pitoresc, în cazul proclamării regatului, a fost
caracterul său neaşteptat, generat de situaţia aparte în care s-a realizat
evenimentul. La începutul anului 1881 semnalele dinspre marile puteri erau
tot mai favorabile în privinţa ridicării României la rangul de regat17, dar

14
Mihail POLIHRONIADE, Viaţa politică a României sub Carol I, în Iuliu RAŢIU
(Redactor), Regii României – o istorie adevărată, Bucureşti, Editura „Tess expres”, 1998,
p. 18.
15
Mite Kremnitz, op. cit., p. 102.
16
Prin actul de succesiune, Ferdinand de Hohenzollern Sigmaringen, fiul fratelui mai mare
al lui Carol I, prinţul Leopold, devenea moştenitorul tronului României, (în cazul în care
Carol I murea fără moştenitori direcţi pe linie masculină, ceea ce s-a şi întâmplat, n.n.) –
vezi Ion Bulei, loc. cit., p. 167.
17
La 4-6 ianuarie 1881, Iorgu Vârnav Liteanu, ministrul plenipotenţiar al României în
capitala germană, îi transmitea lui Carol că „diferiţi ambasadori la Berlin sunt pentru regat,
care, după cum spun ei, depinde doar de România – vezi CAROL I al României, Jurnal,
volumul I. 1881-1887, traducerea din limba germană, studiu introductiv şi note de Vasile
Doncea, Iaşi, Editura Polirom, 2007, p. 44.

260
Carol vroia să amâne evenimentul pentru 10 mai, astfel încât să-l poată
asocia cu sărbătorirea preluării tronului în 1866, idee pe care o agreea şi
primul ministru I. C. Brătianu18. Mai mult decât atât, monarhul ar fi dorit ca
încoronarea sa să se facă sub un „guvern naţional” – ceea ce ar fi consolidat
domnia, dând actului încoronării girul întregii clase politice româneşti – dar
negocierile lui I. C. Brătianu cu Petre P. Carp, membru proeminent al
Junimiştilor conservatori, pe tema unei coaliţii, au eşuat din cauza opoziţiei
lui Lascăr Catargiu, liderul conservatorilor19.
Factorul extern va grăbi derularea evenimentelor, în contextul emoţiei
provocate de asasinarea ţarului rus Alexandru al II-lea, la 1 martie 1881, de
către un grup de nihilişti20. Pe fundamentul atentatelor antidinastice declanşate
de nihilişti în toată Europa, parlamentarii conservatori din opoziţia antibră-
tienistă s-au folosit de întârzierea proclamării regatului pentru a-i acuza pe
liberali, nici mai mult, nici mai puţin, decât de sentimente republicane21. De
aceea lucrurile s-au precipitat şi premierul i-a comunicat principelui la
8/20 martie 1881 că proclamarea regatului mai putea fi amânată maxim o săptă-
mână, acesta temându-se şi „de un protest al Austriei”. La 11/23 martie pro-
clamarea a fost fixată pentru 3 aprilie 1881, stil nou22. Atacurile opoziţiei au
devenit însă şi mai virulente, astfel încât, la 13/25 martie 1881, Titu Maiorescu
a adresat guvernului o interpelare în care-i acuza pe membrii acestuia că sunt
antidinastici23. Coaliţia conservatoare şi-a continuat acuzele cu atacuri la
persoane, proiectând asupra primului ministru, Ion C. Brătianu, bănuiala că în
sinea sa mai poartă idealuri antidinastice. De aceea, pentru a elimina orice
suspiciuni, premierul a propus de îndată proclamarea regatului, ca un răspuns
la adevăratele sale sentimente faţă de tron. Astfel, la 14/26 martie 1881, ora
11.30, toţi miniştrii s-au prezentat la palat unde i-au declarat lui Carol „că nu
mai pot fi oprite camerele Parlamentului să proclame regatul”, în special din
cauza atacurilor opoziţiei din ziua precedentă din Camera deputaţilor, ceea ce

18
La 11/23 ianuarie 1881, venit într-o audienţă la rege, I. C. Brătianu şi-a exprimat părerea
că regatul trebuia proclamat pe 10 mai, ideea reluată la 25 februarie/9 martie într-un context
asemănător – vezi ibidem, p. 45, 54.
19
Mihail Polihroniade, op. cit., p. 18.
20
Carol a primit informaţii foarte exacte despre asasinarea ţarului de la prefectul poliţiei.
Alexandru al II-lea a fost victima unui atentat al nihiliştilor, o bombă sfâşiindu-i pântecele
şi pieptul – vezi ibidem, p. 55.
21
Mite Kremnitz, op. cit., p. 102.
22
Carol I al României, Jurnal ….., p. 56.
23
Sorin Ovidiu DAMEAN, Carol I al României, vol. I, (1866-1881), Bucureşti, Editura
Paideia, 2000, p. 218.

261
scosese din fire majoritatea parlamentară. Deşi principele mai dorea să aştepte
o zi, pentru ca împăratul Alexandru al II-lea să fie înmormântat, Camerele au
votat rând pe rând proclamarea regatului în unanimitate, cu mare entuziasm.
La ora 6 după-amiaza senatorii şi deputaţii, veniţi pe jos la Palat, au fost pri-
miţi în sala tronului „fără fracuri”, aşa cum cerea eticheta, întrucât ajunseseră
direct de la sala de şedinţă24. Legea, care a fost sancţionată îndată de monarh,
avea 2 articole: „Articolul I: România se ridică la rangul de regat; Prinţul
ei ia pentru Sine şi pentru moştenitorii Săi titlul de Rege al României.
Articolul 2: Moştenitorul tronului va purta titlul de Prinţul de coroană al
României [s.a.]”25. Astfel era definitiv rezolvată şi problema succesiunii.
Monarhul a rostit unul dintre acele discursuri pline de abilitate ce i-au
marcat domnia, în care arăta că evenimentul deschide o nouă pagină în
istoria României, dar că aceasta nu slăbeşte în nici un fel legăturile dintre
popor şi monarhie, şi, cu modestie, că dragostea poporului îi era „mai
scumpă şi mai preţioasă decât toate măririle cari înconjură Coroana!”26,
după care proaspătul rege a ieşit cu reprezentanţii Camerelor la balcon, în
văzul mulţimii şi sunetele muzicii, totul terminându-se la 6.30 (18.30, n.n.).
Seara, după cină, regelui i s-a făcut o „mare ovaţie cu muzică”, oraşul fiind
decorat cu steaguri şi iluminat, în timp ce pe străzi era o „mişcare enormă”.
În sfârşit „comerţul” a trimis suveranului o delegaţie, pe care acesta a
primit-o în salonul alb27. Deşi Carol nu s-a putut bucura de învestitură chiar
de a doua zi, manifestaţiile fiind suspendate din cauza înmormântării ţarului
asasinat, el a savurat sutele, poate miile de depeşe de felicitare sosite din
toată ţara, iar în zilele următoare şi festivităţile organizate în cinstea eveni-
mentului, inclusiv o defilare a corpului ofiţeresc şi trupei. La 23 martie/
4 aprilie 1881, Anglia, Italia şi Franţa au recunoscut regatul, în timp ce Rusia,
Austria şi Germania legau recunoaşterea de o lege în privinţa socialiştilor28.

24
Carol I al României, Jurnal ….., p. 57. La rândul ei Mite Kremnitz arăta că după votarea
legii membrii celor două camere „cu înalta preoţime în frunte, au plecat in corpore [s.a.] la
palat, unde prinţul a sancţionat legea prin semnătura Sa, în vederea tuturor” – vezi Mite
Kremnitz, op. cit., p. 102.
25
Mite Kremnitz, op. cit., p. 103.
26
Regele Carol I al României. Cuvântări şi scrisori. Tomul II, 1877-1886, Institutul de
Arte Grafice Karol Göbl, Bucureşti, 1909, p. 427. Mite Kremnitz, căreia, voit sau nu,
amintirea i-a mai jucat unele feste, a transmis textual puţin altfel cele spuse de Carol: că
dragostea poporului îi era monarhului „mai scumpă decât toată mărirea unei coroane!”,
dând astfel altă semnificaţie celor afirmate de suveran – vezi Mite Kremnitz, op. cit., p. 103.
27
Carol I al României, Jurnal…, p. 57.
28
Ibidem, p. 57-59.

262
De aceea, în cursul lunii aprilie 1881, parlamentul a votat legea împotriva
străinilor (legea de expulzare), acţiune primită cu o deosebită satisfacţie de
Rusia şi Austria29. Astfel au fost eliminate şi ultimele obstacole în calea
recunoaşterii regatului.
Furtuna politică din parlament nu se potolise însă, ceea ce l-a deter-
minat pe Carol să formeze, la îndemnul primului ministru Ion C. Brătianu,
un guvern liberal în frunte cu fratele premierului, Dimitrie Brătianu „de
nuanţă zisă roşie”, care s-a întins pe perioada ceremoniilor legate de
încoronare: 22 aprilie – 21 iunie 1881, pentru ca mai apoi preşedinţia
Consiliului de Miniştri să fie din nou cedată lui I. C. Brătianu30.
Perioada cuprinsă între proclamarea regatului şi ceremoniile încoro-
nării a fost o epocă de satisfacţii, dar şi de tumult organizatoric pentru Carol
I. În cursul lunilor martie-aprilie Regatul României a fost recunoscut rând pe
rând de statele europene. Primul care a prezentat felicitările în numele
regelui Leopold al II-lea şi al guvernului său a fost ministrul plenipotenţiar
al Belgiei la Bucureşti, la 19/31 martie 1881. Au urmat felicitările transmise
prin reprezentanţii lor în capitala României ale: regelui Greciei, principelui
de Monaco şi sultanului, la 18/30 martie, Serbiei, la 22 martie/3aprilie,
Italiei, Angliei şi Franţei, la 23 martie/4 aprilie, Ţărilor de Jos, Austro-
Ungariei, Rusiei şi Germaniei, la 24 martie/5 aprilie şi S.U.A., la 26/
7 aprilie 1881. Felicitărilor instituţiilor româneşti: înaltului cler român,
Curţii de Justiţie şi Casaţie, Înaltei Curţi de Conturi, Academiei Române,
Consiliului Municipal al Capitalei, corpului profesoral şi „învăţătoresc”,
Curţii de apel Bucureşti, Eforiei Spitalelor, Băncii Naţionale, funcţionarilor
din capitală şi minister Carol le-a răspuns prin scrisori deschise. Cu trei zile
înainte de încoronare, la 7/19 mai 1881, fratele monarhului, Leopold şi fii
acestuia, Carol şi Ferdinand (ultimul fiind chiar moştenitorul tronului
românesc), au sosit în Bucureşti pentru a participa la ceremonie şi au
descins la palatul Cotroceni. În sfârşit, la 9/21 mai a fost primit în audienţă
la suveran, locotenent-feldmareşalul Bauer, comandantul de corp al
Transilvaniei şi trimisul extraordinar al împăratului Austro-Ungariei, care va
participa la ceremonia încoronării împreună cu suita sa31.

29
Sorin Ovidiu Damean, op. cit., p. 218. „Legea asupra străinilor” a fost votată la 6/
18 Aprilie 1881 – vezi 1866-1896, trei-deci de ani de domnie ai Regelui Carol I. Cuvântări
şi acte, vol II, 1881-1896, Ediţiunea Academiei Române, Institutul de Arte Grafice Carol
Göbl, 1897, Bucureşti, p. 11.
30
Ion Mihai Cantacuzino, op. cit., p. 362-363.
31
1866-1896, trei-deci de ani de domnie ai Regelui Carol I. Cuvântări …, p. 4-12.

263
264
 O problemă care l-a preocupat pe monarh a fost confecţionarea
simbolurilor regale. Despre vestita coroană de oţel a lui Carol I s-a vorbit
mult, ea devenind un adevărat simbol al tăriei de caracter a principelui,
neînfricat în faţa turcilor, duşmanii de veacuri ai suveranităţii româneşti, dar
şi al câştigării independenţei pe câmpul de luptă. De altfel coroana –
inclusiv unele ornamente – este realmente făurită din oţelul unui tun turcesc
capturat la Plevna. Despre forma acesteia un material interesant ne-a
transmis Constantin Moisil. Coroana nu respecta tradiţia celor
voievodale/domneşti româneşti din evul mediu, deschise, făurite din aur, cu
un număr impar de raze (fleuroane în text), ci a fost făcută după moda
occidentală, închisă, adică prinsă la mijloc. Iată descrierea acesteia: „Forma
este cea obişnuită a coroanelor regale: un cerc de oţel, împodobit cu pietre
oblonge, rombice şi perle tot de oţel. De la marginea superioară a cercului se
ridică 8 fleuroane mari, alternând cu 8 colţi mai mici, terminaţi în perle. Din
vârful fleuroanelor pleacă spre mijlocul coroanei 8 lame înguste, de formă
arcuită şi împodobite cu mărgăritare. Ele se unesc la mijloc într-un glob, în
care este înfiptă crucea „Trecerii Dunării”. Toate elementele coroanei sunt
de oţel, chiar şi perlele, numai căptuşeala interioară este de catifea
purpurie”32. În ceea ce priveşte coroana Elisabetei, aceasta a fost
confecţionată din aur.
Ceremonia încoronării se poate considera că a început cu o zi înaintea
evenimentului propriu-zis. La 9/21 mai 1881, ora 6 seara, cele 2 coroane
regale au fost transportate de la minister, unde fuseseră aduse cu câteva zile
înainte, la Mitropolie, unde urma să aibă loc ceremonialul sfinţirii lor.
Coroanele au fost transportate în trăsura de gală a curţii – plecarea fiind
anunţată prin 24 de lovituri de tun – de un adevărat cortegiu din care făceau
parte miniştrii şi o escortă de jandarmi şi roşiori. În prima trăsură, unde se
aflau coroanele ţinute deasupra pernelor de catifea, era: premierul şi
ministrul de finanţe, iar în a doua miniştrii de război, interne, justiţie şi
lucrări publice. Ministrul cultelor a aşteptat cortegiul înaintea bisericii
împreună cu mitropoliţii şi înaltul cler, de unde arhiereii au luat coroanele în
primire şi le-au dus la sfântul locaş. Aici aştepta o gardă de onoare –
compusă din elevi ai şcolilor militare şi patru steaguri decorate cu
proaspătul ordin al României – şi s-a săvârşit ceremonialul sfinţirii
coroanelor, simultan (la ora stabilită) aceleaşi rugăciuni fiind rostite în

32
Constantin MOISIL, Însemnele regalităţii române, în Iuliu RAŢIU (Redactor), Regii
României – o istorie adevărată, Bucureşti, Editura „Tess Expres”, 1998, p. 59.

265
întreaga ţară. Evenimentele au atras populaţia capitalei, mai ales că la 8.30
seara au fost duse la palat „în sunet de muzici, toate steagurile armatei”,
urmând apoi o „mare retragere cu torţe”33.
Ceremonia festivităţilor de încoronare a lui Carol I şi soţiei sale,
Elisabeta, ca regi ai României au fost grandioase, evident la posibilităţile
României de atunci. Au participat: întregul corp diplomatic, fratele regelui,
Leopold, şi fii săi, înalţii funcţionari publici şi 4.000 de delegaţi din întreaga
ţară34. O descriere amănunţită a festivităţilor încoronării, pe lângă cele din
memoriile şi jurnalul personal al lui Carol I, ne-au parvenit de la Ion Mihai
Cantacuzino, în lucrarea sa consacrată Balcanilor şi cea a lui Mite Kremnitz,
închinată monarhului, cele din urmă confirmând, cu unele erori cronologice,
datele transmise de suveranul însuşi.
Ceremonia a fost anunţată încă din zorii zilei de 10/22 mai 1881 prin
24 de lovituri de tun, pe o vreme destul de închisă, spre îngrijorarea
organizatorilor. La ora 10.25 monarhii şi înalţii oaspeţi au plecat de la
Cotroceni, pe linia de centură, spre Gara de Nord, unde trebuia să se
formeze cortegiul încoronării, dar primirea organizată aici de toţi
funcţionarii a fost întreruptă de o mică ploaie, după care cerul s-a limpezit.
Funcţionarii căilor ferate au dat în dar familiei domnitoare un vagon în
miniatură, înconjurat de semnale optice, care avea înăuntru o adresă cu
punctele cheie ale reţelei feroviare din România. Apoi s-a format cortegiul
încoronării, regina fiind purtată de trăsură, iar regele călare35. Interesant este
că ni s-au păstrat informaţii nu doar despre ceremonia încoronării, dar şi
despre costumaţia protagoniştilor, în special despre soţia monarhului,
învestmântată în alb (obicei pe care-l va păstra toată viaţa), de mare gală, la
înălţimea momentului. Elisabeta purta o rochie de brocart alb, cu guler de
tip „Valois” şi o trenă „nesfârşită” garnisită cu dantele, avea gâtul împodobit
cu un colier de perle multicolore, pe umeri o eşarfă de satin alb, garnisită cu
zibelină, iar în păr prinsă o diademă de perle ce-i fusese oferită de oraşul
Bucureşti.

33
Stelian Neagoe (editor), Memoriile Regelui…, p. 394-395.
34
1866-1896, trei-deci de ani de domnie ai Regelui Carol I. Cuvântări …, p. 12.
35
Stelian Neagoe (editor), Memoriile Regelui…, p. 395. Mihai Cantacuzino sare în
prezentarea sa peste această primă etapă, afirmând că ceremonia a început la ora zece a zilei
de 10/22 mai 1881, când cortegiul regal a ieşit pe porţile Cotrocenilor luând drumul
Mitropoliei – vezi Ion Mihai Cantacuzino, O mie de ani în Balcani, Bucureşti, Editura
Albatros, 1996, p. 363.

266
267
268
 Alături de regină stătea Leopold, fratele lui Carol I, în ţinută de mare
general prusac, iar în faţa acestuia cei doi fii: Carol, cel mai mare şi
Ferdinand, mezinul, moştenitorul tronului României. Caleaşca era capito-
nată în catifea purpurie, trasă de opt cai albi, cu harnaşamente bogat
împodobite, pe care călăreau însoţitori îmbrăcaţi în costume de gală, argintii
cu roşu, în timp ce pe o parte şi alta a portierelor erau lachei, de asemenea
costumaţi de gală. Suveranul călărea în faţa caleştii înconjurat de „o
strălucitoare escortă de ofiţeri”36.
Cortegiul care a traversat Bucureştiul spre Mitropolie era uriaş, fiind
ordonat după cum urmează: un pluton de jandarmi, prefectul poliţiei, al
doilea pluton de jandarmi, un escadron de roşiori, doi furieri de curte,
mareşalii curţii cu 2 adjutanţi regali, 62 de steaguri ale armatei însoţite de
muzica roşiorilor, regele călare, marele stat major al armatei, trăsura de gală
a reginei, generalul comandant al diviziei teritoriale şi generalul inspector al
gărzii naţionale, poziţionaţi de o parte şi alta a trăsurii, un mare grup de
ofiţeri de cavalerie, cortegiul fiind încheiat de un escadron de roşiori. De o
parte şi alta a drumului până la mitropolie era înşiruită garnizoana, iar
balcoanele împodobite cu steaguri, covoare şi ghirlande, înţesate de lume
care a cernut o adevărată ploaie de flori asupra cortegiului. La ora 12
suveranii au fost întâmpinaţi la poalele Dealului Mitropoliei de arhierei,
miniştri şi parlamentari. Cortegiul a urcat panta „în sunetele clopotelor şi
cântecele corurilor”, pe ambele coaste ale dealului fiind înşirate delegaţiile
districtelor şi comunelor din întreaga ţară, nu mai puţin de 6.000 de
persoane, care aclamau pe suverani. Familia regală a intrat în biserică şi s-a
închinat la icoane, în faţa cărora erau depuse coroanele, apoi au ieşit afară,
spre tribuna regală, înconjurată de înaltele autorităţi şi corpul diplomatic,
unde s-a celebrat serviciul divin. Patru generali însoţiţi de purtătorii
steagurilor şi dorobanţi au adus coroanele, acestea primind binecuvântarea
solemnă de la ambii mitropoliţi, al Moldovei şi cel primat, al Munteniei,
ceremonialul fiind însoţit de 101 lovituri de tun. Actul de încoronare,
prezentat de premierul Dumitru Brătianu, a fost semnat atât de către monarh
cât şi de fratele acestuia, Leopold, probabil ca o garanţie, o legitimare a
calităţii de moştenitor al tronului acordată prinţului Ferdinand, viitorul
suveran al românilor din timpul Primului Război Mondial, dar şi de miniştri,
şefii camerelor şi ai Curţii de Casaţie37.

36
Ion Mihai Cantacuzino, op. cit., p. 363.
37
Stelian Neagoe (editor), Memoriile Regelui…, p. 396-397. Mihai Cantacuzino afirmă că
după celebrarea slujbei ortodoxe, Carol ar fi fost încoronat de mitropolit – vezi Ion Mihai
Cantacuzino, op. cit., p. 363.

269
 De la Mitropolie cortegiul s-a îndreptat către Palatul regal pe Calea
Victoriei38, într-o stare de entuziasm debordant a mulţimii. Interesante sunt
amintirile euforice ale participanţilor legate de eveniment văzute prin ochii
unor copii sau adolescenţi, trăiri ce infirmă ideea că ceremoniile legate de
proclamarea regatului „reflectă mai degrabă măiestria organizatorică a
oficialităţilor locale decât entuziasmul poporului”39. Constantin Argetoianu,
de pildă, care se mută cu familia la Bucureşti chiar în 1881, în ajunul
încoronării, asistă de pe Podul Mogoşoaiei „la toate memorabilele serbări
din acel 10 Mai istoric” cu o emoţie vie ce s-a întipărit, după propria
expresie, în inima sa de copil. La bătrâneţe, când îşi scria memoriile, autorul
încă gusta acele clipe de fericire: „Închid ochii, şi după mai bine de 50 de
ani văd toate amănuntele defilării, carele simbolice ale diferitelor bresle şi
regiuni, iluminaţiile seara – tot”. Apoi îl aminteşte pe generalul Manu şi alţi
5-6 generali, amănunte legate de trăsurile lor împodobite, imaginaţia de
copil aprinsă de legenda coroanei de oţel a monarhului, făurită din tunul
capturat la Plevna, pe care micul Argetoianu ţine morţiş s-o vadă şi nu-i dă
pace tatălui său până ce nu-i îndeplineşte această dorinţă40.
Dacă pentru băiatul Argetoianu legendele eroice sunt importante,
pentru Elencuţa Văcărescu, născută în 1864, deci având 17 ani în 1881,
lumea sentimentelor primează. Ea este vrăjită de tânărul moştenitor al
tronului, Ferdinand şi are un semnificativ schimb de priviri cu el în
momentul în care caleaşca regală se opreşte sub balcoanele casei părinteşti,
situată probabil undeva pe Calea Victoriei (Elencuţa priveşte cortegiul regal
tot pe drumul de la Mitropolie spre palat): „Privirile ni se întâlnesc; ochii
mei de fetiţă zburdalnică îi văd pe ai săi. Ah!, de-am şti…”. Apoi imaginaţia
i se avântă creând planuri în legătură cu tânărul prinţ de care tânăra este
prinsă în mrejele sentimentelor. Interesant este că Elencuţa confirmă că
regina era îmbrăcată în alb, sunetele de trompetă ce însoţesc cortegiul,
puzderia de oameni „Steaguri, lume cât vezi cu ochii, aclamaţii”, fericirea
familiei domnitoare, florile aruncate de la balcoane „fluviul mişcător al
mulţimii”. Ea însăşi nu poate să privească decât de la fereastră, balconul
fiind ticsit de musafiri veniţi să se bucure de trecerea cortegiului regal41.

38
Ion Mihai Cantacuzino, op. cit., p. 363.
39
Vezi Mihai BĂRBULESCU, Dennis DELETANT, Keith HITCHINS, Şerban
PAPACOSTEA, Pompiliu TEODOR, Istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică,
1998, p. 389.
40
Constantin ARGETOIANU, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri.
Voumul I. Partea 1. Până la 1888, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, p. 59.
41
Mariuca VULCĂNESCU, Ioana FĂLCOIANU (traducători), Din amintirile Elencuţei
Văcărescu, Bucureşti, Editura Paideia, 2000, p. 23.

270
 La Palat suveranii au ajuns la ora 2 după-amiaza şi au fost primiţi în
sunete de trompete şi întâmpinaţi de veteranii de la Plevna care purtau 60 de
drapele ciuruite de gloanţe pe câmpurile de luptă ale Bulgariei, din timpul
Războiului de Independenţă42.
Aici suveranii au fost felicitaţi de membrii corpului diplomatic şi
miniştri, însoţiţi de soţii, precum şi de membrii Comisiei Europene a
Dunării, demnitarii statului şi delegaţii Societăţii „Elisabeta”. Între timp au
fost aduse şi coroanele de la Mitropolie, acestea fiind purtate de un al doilea
cortegiu, din care făceau parte câte un pluton din toate armele, însoţit de
muzica militară, veteranii de la 1848, răniţii de război, membrii în viaţă ai
Divanurilor Ad-hoc, mitropoliţii, deputaţii şi senatorii, generali, precum şi
alte autorităţi, membri ai corpului profesoral, ai breslelor, toţi însoţiţi de
steaguri şi cocarde, cortegiul fiind de asemenea încheiat cu un detaşament
de dorobanţi. Acest al doilea cortegiu a fost atât de mare încât, în timp ce
partea sa din faţă ajunsese deja la Palat, „coada n-a plecat de pe dealul
Mitropoliei”43.
La ora două şi jumătate după-amiaza suveranii au urcat pe tron, iar
preşedintele senatului, Dimitrie Ghica, a ţinut un discurs, oferindu-i regelui
coroana de oţel44. Carol a luat coroana şi emoţionat a rostit: „Cu fală
primesc această coroană; ea este bătută din metalul unui tun, udat cu sângele
eroilor noştri şi sfinţită de biserică; o primesc ca un simbol al independenţei
şi puterii României! Ca un preţios giuvaer, ea va fi martoră grelelor şi
glorioaselor timpuri petrecute împreună, va aminti generaţiilor viitoare
vitejia strămoşilor lor şi buna înţelegere ce a domnit între principe şi popor.
Cea mai frumoasă coroană însă, atât pentru Mine, cât şi pentru Regină, va fi
şi va rămânea, iubirea şi încrederea poporului căruia aparţine toate grijile şi
simţirile noastre”. Suveranul şi-a încheiat discursul cu: „Trăiască iubita
noastră Românie, astăzi încoronată prin propriul ei merit!”45.
Merită remarcat că regele Carol I s-a încoronat în uniformă de general.

42
Ion Mihai Cantacuzino, O mie de ani în Balcani, Bucureşti, Editura Albatros, 1996,
p. 363.
43
Stelian Neagoe (editor), Memoriile Regelui…, p. 397-398.
44
Ion Mihai Cantacuzino, op. cit., p. 363.
45
Paul LIMBERG, Regele Carol al României. 70 de ani de viaţă a unui Viteaz – 7/20
Aprilie 1839 – 7/20 Aprilie 1909, [s.n., s.l., s.a., cel mai probabil o lucrare jubiliară],
p. 75-76.

271
272
 Abia Ferdinand va întrebuinţa mantia de brocart roşu cu hermină46,
simbol al regalităţii bine-cunoscut în Occident.
După încoronarea lui Carol, preşedintele Camerei, C. A. Rosetti – pe care
Mihai Cantacuzino îl numeşte cu oarecare maliţiozitate „Ex-republicanul”, date
fiind simpatiile sale republicane insuflate de legăturile cu Mazzini şi o parte
a revoluţionarilor italieni, pe care nu şi le ascundea, precum şi opoziţiei
deschise faţă de monarh în trecut – a înaintat spre regină şi, cu un genunchi
plecat la pământ, i s-a adresat cu: „Doamnă, privindu-te, naţiunea se vede
frumoasă”, după care i-a sărutat mâna şi i-a înmânat coroana, gest simbolic
în care putem descifra şi un semn al concilierii, al împăcării liberalilor ce
mai nutreau sentimente republicane cu realitatea monarhiei constituţionale.
A urmat defilarea demnitarilor şi reprezentanţilor celor 3.000 de comune,
oraşul şi Şoseaua Kiseleff fiind iluminate toată noaptea47.
Ceremoniile au continuat şi în zilele următoare. A doua zi suveranii au
primit carele alegorice „cortegiul istoric şi alegoric al grupurilor artei, co-
merciului, industriei şi societăţilor”48, cum era numit în epocă, care sim-
boliza toate activităţile ţării, în faţa statuii lui Mihai Viteazul49. Deşi dimi-
neaţa a căzut ploaie, ceremoniile s-au desfăşurat după amiaza, între orele 14
şi 16, pe o vreme „minunată”, în timp ce procesiunea de pe Bulevard a fost
catalogată de suveran drept „magnifique”. Parada militară care ar fi trebuit
să aibă loc a treia zi, pe 12/24 mai, a fost contramandată, după ce o ploaie a
udat trupa până la piele, pentru 13/25 mai, când la ora 13.30 au defilat pe
bulevard toate drapelele, cu „enorm de multă lume pe străzi”. În sfârşit,
seara, la 8.30, suveranul a participat la noi ceremonii cu ovaţii pe străzile
iluminate50. Festivităţile proclamării Regatului au fost momente de neuitat,
ce au provocat o mare încântare pentru vechiul Bucureşti. Petrecerile l-au
determinat chiar pe Mihail Cantacuzino să plaseze „La belle epoque” între
anii 1880 şi 1907, când ţara a fost zguduită de vestita răscoală51.
Proclamarea regatului reprezintă un important moment în istoria noastră.
Prin proclamarea regatului s-au consolidat poziţiile monarhiei străine şi s-a
stabilizat domnia lui Carol I, care a avut tăria de a-şi menţine postura,
autoasumată, de arbitru în stat (în fond constituţia dădea suveranului drept
de veto absolut), atribut esenţial al oricărei monarhii constituţionale. Merită

46
Constantin Moisil, op. cit., p. 59.
47
Ion Mihai Cantacuzino, op. cit., p. 363.
48
1866-1896, trei-deci de ani de domnie ai Regelui Carol I. Cuvântări …, p. 13.
49
Ion Mihai Cantacuzino, op. cit., p. 364.
50
Carol I al României, Jurnal ….., p. 72.
51
Ion Mihai Cantacuzino, op. cit., p. 364.

273
a fi remarcat că proclamarea regatului a avut drept efect şi o serioasă
consolidare a poziţiilor lui Ion C. Brătianu în viaţa politică a României, care
după acest eveniment a început să fie desemnat cu termenul de „vizirul”,
datorită influenţei şi guvernării sale îndelungate (12 ani cu mici întreruperi),
spre disperarea conservatorilor52. Unii autori de la 1900 au văzut în perioada
ce începea cu proclamarea regatului o epocă „bogată în întocmiri de tot felul
care fac din România un stat modern”53. De altfel chiar în raportul Consi-
liului de miniştri se sublinia că: „România, constituită în Regat, completează
şi încoronează opera regenerării sale. Ea îşi dă un nume care este în acord cu
poziţia ce a dobândit ca stat independent”, act oficial ce semnifică încheierea
uneia dintre etapele operei de modernizare a României54. Pe plan interna-
ţional România şi-a sporit prestigiul prin noul statut de regat55 şi a fost recu-
noscută ca un factor de stabilitate, cel puţin până la Războaiele Balcanice,
iar potenţialul său militar, poziţia sa strategică, au început să conteze din ce
în ce mai mult în calculele diplomatice ale cancelariilor europene56.
Proclamarea regatului a fost comentată şi în presa europeană a
timpului: gazeta austriacă „Deutsche Zeitung” a subliniat importanţa eveni-
mentului în ceea ce priveşte reluarea locului în familia statelor europene de
către România, precum şi că prin acest act Carol I devenea cu totul egal în
drepturi (de jure, n.n.), cu ceilalţi suverani ai Europei; un alt cotidian vienez:
„Neue Freise Presse”, scotea în evidenţă importanţa pe care avea să o joace
pentru viitor România în calea expansiunii ruseşti, motiv pentru care era
considerată un aliat şi prieten preţios pentru orice stat ale cărui interese pot
fi atinse de cele petrecute în Orient; cotidianul francez „La Republique
francaise” aprecia că prin proclamarea regatului românii îşi afirmau dreptul
de a rezista la orice tendinţă de înfeudare; iar italienii vedeau în eveniment o
dovadă a rolului civilizator pe care îl juca România în Orient (în fond este o
epocă în care italienii considerau România sora estică mai mică a ginţii
latine)57. În sfârşit, proclamarea regatului a întărit securitatea ţării şi va crea

52
Ion Bulei, loc. cit. p. 168.
53
„Tribuna de Arad”, 5/18 Aprilie 1909, în Aniversarea a 70 de ani a M. S. Regelui Carol I
al României, 1939-1909, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1910, p. 39.
54
Ion Bulei, loc. cit., p. 167-168.
55
Florin CONSTANTINIU, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a III-a revăzută şi
adăugită, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002, p. 238.
56
Sorin Ovidiu Damean, op. cit., p. 219-220.
57
Ibidem. Nicolae Isar apreciază şi el aportul pe care l-a avut proclamarea regatului în
afirmarea treptată a României şi în procesul de reintegrare în marea familie a statelor
civilizate la nivel european – vezi Nicolae ISAR, Istoria Modernă a românilor, 1774/1784-
1918, Bucureşti, Editura Universitară, 2006, p. 320.

274
premisele constituirii nucleului statal în jurul căruia se va realiza ulterior
România Mare, motiv pentru care, atât oamenii politici, cât şi Carol I însuşi,
nu au ezitat să se pronunţe în favoarea românilor din Austro-Ungaria, atunci
când evenimentele presante au reclamat-o, deşi diplomaţii maghiari au cerut
ca în tratatul de aderare la Tripla Alianţă din 1883 România să se angajeze
în scris că se va abţine de la orice amestec în afacerile interne ale Ungariei58.
Personal, autorul acestor rânduri consideră că proclamarea regatului a
fost importantă în primul rând pentru Carol I, a cărui domnie s-a stabilizat şi
ale cărui decizii nu vor mai suporta prea multe critici de aici încolo, cel
puţin până la Consiliul de coroană de la Sinaia, din 3 august 1914. Regele
însuşi a avut această percepţie şi nu s-a sfiit să o afirme public: „La 10/
22 Maiu 1881, Naţiunea Română, prin Reprezentanţii săi, a pus pe Capul
Nostru Coroana de oţel, făurită în arsenalul armatei din Dealul Spirei din
unul din tunurile luate vitejeşte de la inamic, Coroana prin care Ţara a
simbolizat stabilitatea [s.n.] şi Independenţa sa”59. De altfel şi percepţia din
epocă a fost că într-o „ţară unde tradiţia răsturnării de domni era înrădă-
cinată” regele Carol I a reuşit să dea stabilitate domniei „să echilibreze acele
energii cari erau menite să se sfâşie reciproc, pentru ca să le îndrepte către
ţinta comună, care să fie mărirea neamului românesc”60.

58
Dumitru SUCIU, Monarhia şi făurirea României Mari, Bucureşti, Editura Albatros,
1997, p. 117-118. Presiunile maghiare au fost generate de declaraţia politică făcută la Iaşi
de senatorul Petre Grădişteanu, în 1883, că din coroana României lipsesc trei perle,
Transilvania, Basarabia şi Bucovina, discurs considerat iredentist de puterile vecine, de
natură să trezească reacţia foarte virulentă a Austro-Ungariei şi Rusiei, acestea neezitând
chiar să mobilizeze la graniţele României. Ulterior ameninţarea unei invazii va fi eliminată
ca urmare a aderării României la Tripla Alianţă.
59
10 Maiu 1866 – 10 Maiu 1891, un pătrar de veac de domnie a Regelui Carol I,
Imprimeria Statului, Bucureşti, 1891, p. 31.
60
C. DUMITRESCU-IAŞI (rectorul Universităţii Bucureşti), Regele şi poporul român, în
Aniversarea a 70 de ani a M. S. Regelui Carol I al României, 1939-1909, Imprimeria
Statului, Bucureşti, 1910, p. 39. Barbara Jelavich remarcă în lucrarea sa închinată
Balcanilor, că într-o zonă măcinată de conflicte România era cea mai avansată ţară şi se
bucura de stabilitate politică, prinţul Carol având „să se dovedească a fi unul dintre cei mai
capabili monarhi europeni” – vezi Barbara JELAVICH, Istoria Balcanilor. Secolul al XX-lea,
vol. II, Bucureşti, Institutul European, 2000, p. 30.

275
 IV. ISTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

ŞCOALA ŞI VIAŢA SPIRITUALĂ DIN ORAŞUL VASLUI

ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

Melania IONESCU
Nicolae IONESCU

Abstract: The school and spiritual life in Vaslui town

in the 19th century

To conclude, after the brief presentation of the school and of the

cultural and religious life, we claim that in the 19th century, the town of
Vaslui goes through a slow process of modernization. Indeed, we believe
that in the Romanian society in general, but especially in Vaslui town, in the
19th century, were some signs of modernization, though it was far from
modern still. Like the Romanian society, Vaslui would not manage to get
through the first industrial revolution this century. Of course, in the town of
Vaslui we had elites that are a part of the modern world, but the agrarian
economy was extremely poor and outdated. Therefore, in 1907 the town was
devastated, like in the medieval age. We had manufacturers, as well as
owners of the town’s hearth, practically a combination of archaic and
modern, of East and West, a world in a rapid change among elite, but in a
slow one among population, a population that cannot adapt to a new
modern reality, in he whole Romania. With these changes, the education
system and spiritual life began having an important role, with renowned
schools as Mihail Kogalniceanu Gymnasium and remarkable churches as
Saint John Church, founded by Steven the Great. This is the town of Vaslui
of the 19th century, in a rather small Romania, a town where new is blended
with the old, where modernization cannot occur, unless it is slow.

Keywords: school, spiritual life, Vaslui, 19th century, education, culture,

Mihai Eminescu.


Institutor, Şcoala nr. 8 „Alexandra Nechita”, Vaslui.

Profesor dr., Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu”, Vaslui, Preşedintele Filialei Vaslui
a S.Ş.I.R.

276
 „Ţara are nevoie mai mult de caractere decât de talente”
Regele Carol I (1866-1914)

Şcoala a avut un rol deosebit în cultivarea spiritului naţional şi în

dezvoltarea modernismului românesc. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
începutul secolului al XIX-lea, învăţământul în Principatele Române, în
Epoca Luminilor, a cunoscut două importante etape: în prima, Academiile
domneşti de limbă greacă prin reformele lui Grigore al III-lea Ghica şi Al.
Ipsilanti, timp de mai multe decenii, continuau să aibă un rol preponderent
în mişcarea culturală; în a doua etapă, pe fondul refluxului învăţământului în
limbă greacă, şi datorită întemeierii şcolilor de la Iaşi şi Bucureşti, sub
conducerea lui Gh. Asachi şi Gh. Lazăr, învăţământul în limba naţională şi-a
căpătat rolul firesc, câştigând o poziţie dominantă în viaţa culturală,
îndeosebi după 1821, când Academiile greceşti îşi încetează existenţa1.
Dezvoltarea învăţământului premodern românesc începe însă, încă la
1741, când domnul Constantin Mavrocordat a dat ordin să se înfiinţeze şcoli
pe lângă episcopii şi marile oraşe. Existenţa acestora (poate şi la Vaslui) este
atestată de hrisovul domnesc din octombrie 1766 emis de domnul Moldovei,
Grigore al III-lea Ghica. Documentul viza organizarea Academiei domneşti
de la Iaşi şi amintea de „douăzeci şi trei de dascăli moldoveneşti, ce s-au
rânduit pe la ţinuturi”. Aceste şcoli pentru populaţie sunt atestate la: Tecuci,
Covurlui, Putna, Vaslui, Fălciu şi Huşi2. Este prima formă de învăţământ
premodern cunoscută la Vaslui. Sistemul şcolar din Moldova la începutul
secolului al XIX-lea era într-un intens proces de prefacere influenţat de
marile personalităţi ale culturii şi şcolii din această parte a spaţiului
românesc în frunte cu mitropolitul Moldovei, Veniamin Costachi şi marele
învăţat Gheorghe Asachi. Ei au contribuit la dezvoltarea învăţământului în
limba naţională din Moldova.
Datorită războaielor dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman din anii
1806-1812 şi 1828-1829, cât şi revoluţiei de la 1821, proiectele de refacere a
sistemului de învăţământ în Moldova, nu vor putea fi duse la bun sfârşit3.
Pentru localitatea Vaslui, începea o nouă etapă în domeniul învăţă-
mântului abia odată cu intrarea în vigoare a Regulamentului Organic la
1/13 ianuarie 1832. Acesta prevedea înfiinţarea de şcoli începătoare, în
anumite oraşe, „şcoli naţionale”, iar în unele sate, „şcoli de ocoale”.
1
Nicolae Isar, Principatele Române în Epoca Luminilor (1770-1830). Cultura, spiritul
critic, geneza ideii naţionale, Editura Universităţii din Bucureşti, 1999, p. 13.
2
Stan N. Cucu, C. Oprescu, Bîrladul odinioară şi astăzi, Bucureşti, 1984, p. 120.
3
Nicolae Isar, op. cit., pp. 13-23.

277
Regulamentul Organic, prevedea ca fiecare şcoală începătoare din ţinut să
aibă un comitet de inspecţie format din ispravnicul ţinutului şi un inspector
recrutat dintre persoanele înalte ale locului.
La Vaslui, proprietarul vetrei şi al moşiei târgului, Elena Şubin,
începea demersurile pentru deschiderea unei şcoli publice încă din anul
1840. Cursurile s-au inaugurat la „Şcoala începătoare din Vaslui”4, la
1 decembrie 18415, devenită peste puţin timp, Şcoala primară urbană nr. 1
de băieţi6. La început neavând local, şcoala funcţiona în tinda unei biserici şi
apoi în curtea gospodăriei căminarului Nicolae Hagi Chiriac. În 1843 Elena
Şubin şi Neculai Hagi Chiriac au luat iniţiativa construirii unui local propriu.
Pentru aceasta, cea dintâi dona terenul şi deschidea lucrările. Noul local era
inaugurat în 1846 şi inscripţia din piatră a acestei şcoli se află astăzi, la
Liceul Mihail Kogălniceanu din Vaslui, unde sunt înscrise următoarele:
„Casă zidită în târgul Vaslui ca şcoală publică, o parte cu ajutorul unor
boieri şi neguţători, iar două părţi din cheltuiala căminarului Nicolae Chiriac
Hagiu, anul 1846, luna iunie 30”7. Şcoala cuprindea două clădiri: una pentru
învăţământ, iar alta era locuinţa învăţătorului Iordache Galerie8.
Şcoala ale cărei cursuri erau urmate de 54 de copii, începea bine,
apreciată fiind în 1844 de Comisia de inspecţie din care făcea parte şi
polcovnicul rus, Alexei Şubin, soţul proprietăresei vetrei târgului Vaslui,
Elena Şubin. Examenul de absolvire era trecut de toţi elevii şcolii, iar pentru
bunele rezultate obţinute se împărţeau premii „hărăzite” elevilor sârguincioşi
de unele persoane înstărite cum erau: căminarul Neculai Chiriac, serdarii
Dimitrie Duca, Toma Buzdugan, Iordachi Teliman, stolnicul Mihailovici,
dregătorul ţinutului Dimitrie Sturdza, comisul George Ciurea şi alţii9. Acti-
vitatea şcolii este remarcată de autorităţile vremii. La 6 iunie 1847,
ispravnicul ţinutului Vaslui, aga Grigorie Krupenski, ţine un discurs de
felicitare profesorilor şcolii, iar la 23 iulie 1851, Epitropia Învăţăturilor
Publice din Vaslui trimite Inspectorului Şcolii Publice din oraş, serdarului
Dimitrie Duca, o scrisoare de mulţumire pentru sprijinul acordat şcolii10.

4
Aurel Zugravu ş.a., File de monografie. Judeţul Vaslui, Intreprinderea Poligrafică Iaşi,
1972, p. 44.
5
Constantin Şerban, Modernizarea oraşului Vaslui în timpul domniei lui Alexandru Ioan
Cuza, în „A.M.M.,Vaslui”, vol. VII-VIII, 1985-1986, Galaţi, p. 243.
6
Mihai Ciobanu, (coord.), Cronica Vasluiului, Bucureşti, Editura Publirom, 1999, p. 176.
7
Aurel Zugravu ş.a., op. cit. p. 33.
8
Constantin Şerban, op. cit., p. 243.
9
Ionel Honzoc, Aspecte privind dezvoltarea Vasluiului în secolul al XIX-lea în „A.M.M”.,
Vaslui, vol. VII-VIII, Intreprinderea Poligrafică Galaţi, 1985-1986, p. 470.
10
Ibidem, p. 470.

278
 Între timp, învăţământul din Vaslui progresează. Anul 1858 marchează
prin raportul Comitetului de inspecţie al şcolii din localitate o nouă etapă, ca
urmare ”a întemeierii şcolii publice de fete, ce s-a deschis la 3 noiembrie, în
prezenţa membrilor comitetului, a corpului profesoral, a unui numeros public
şi a notabilităţilor oraşului”11. Această şcoală primeşte o donaţie de 30 de
galbeni şi 5 stânjeni de lemne din partea lui Dimitrie Castroian, nepotul
căminarului Neculai Hagi Chiriac12. Şcoala nr. 1 de băieţi la Vaslui îşi
continua activitatea fiind amintită şi cu prilejul prezenţei în oraş a domni-
torului Moldovei, Grigore Alexandru Ghica în august 1851, care a vizitat-o
printre instituţiile urbei. În 1860 la Vaslui funcţiona şi un pension francez
condus de profesorul Alexandre Leblanch. Elevii săi erau obligaţi acum să
susţină examen în faţa comisiei şcolare centrale13.
Sistemul de învăţământ era încurajat prin reformele înfăptuite de dom-
nitorul Unirii, Alexandru Ioan Cuza. Astfel, printr-un decret, era promulgată
la 25 noiembrie / 7 decembrie 1864, importanta Lege a Instrucţiunii Publice,
care în cele 262 de articole ale sale organiza sistemul de învăţământ modern
în România. Principala prevedere a noii legi era stipulată în articolul 6 din
„Dispoziţiunile generale”, unde se afirma că „instrucţiunea primară elemen-
tară este obligatorie şi gratuită”14.
La Vaslui, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, se înmulţesc semnele
modernizării sistemului de învăţământ. În 1860, Şcoala publică de băieţi nr. 1
avea 4 clase aflate într-o casă a statului. Acum este menţionat la Vaslui,
merituosul învăţător G. Chrisoscoleu (sau Hrisoscoleu). Acesta întocmeşte
un memoriu prin care cerea mobilier, construirea unei bucătării şi
cumpărarea unui clopoţel pentru marcarea orelor de clasă15. În acest timp, se
pare că şcoala funcţiona cu trei clase. Astfel că la clasa I preda supleantul, în
clasa a II-a preda adjunctul, iar în clasa a III-a şi a IV-a directorul. În 1863
Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice aloca suma de 300 de galbeni
pentru cele două şcoli din Vaslui (şcoala de băieţi şi cea de fete), iar după
1859, se înfiinţa şi o grădiniţă publică16.

11
Ibidem.
12
Ibidem.
13
Aurel Zugravu ş.a., op. cit, p. 244.
14
Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor. Edificarea Statului Naţional (1848-1866),
Editura Universităţii Bucureşti, 2002, pp. 348-360.
15
Constantin Şerban, op. cit., p. 243.
16
Lahovary Gheorghe şi colaboratorii, Marele dicţionar geografic al României, Bucureşti,
1902, pp. 723-724.

279
 Între 1861-1876 director al Şcolii de băieţi nr. 1 era Grigore
Hrisoscoleu (menţionat şi mai sus). Acesta era apreciat de Mihai Eminescu
(revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui) care afirma că: „Metoda de
predare a Domnului Hrisoscoleu e demnă de toată lauda”17. Datorită
meritelor sale, Hrisoscoleu devine secretarul Comitetului Şcolar ce verifica
şi examina condiţiile în care îşi desfăşurau activitatea învăţătorii din
comunele judeţului18.
În anii 1850-1864 au absolvit Şcoala de băieţi nr. 1 din Vaslui 1.485
de elevi, la o medie anuală de 92 de elevi. Între 1864-1934 Şcoala a avut un
număr de 14.464 de absolvenţi, dintre ei jumătate urmând şi cursurile
secundare.
Amintim câţiva absolvenţi marcanţi ai Şcolii publice nr. 1 de băieţi
Vaslui, cum ar fi: N. Batîr (promoţia 1877), Gh. Petala (promoţia 1877),
generalul Ion Răşcanu (promoţia 1882, viitor primar al oraşului, ministru şi
senator), L. Chihodariu (secretar de stat – promoţia 1877), Gheorghe G.
Mironescu (viitor Preşedinte al Consiliului de Miniştri, promoţia 1883 cu
nota 10) etc.19.
Un moment important în evoluţia învăţământului vasluian îl constituie
inspecţiile efectuate, în anii 1875-1876, de revizorul şcolar, Mihai
Eminescu, în oraşul şi judeţul Vaslui. Marele poet fusese numit încă de la
1 iulie 1875 de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, condus de Titu
Maiorescu, în funcţia de revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui20. Încă
din august 1875, el porni pe drumurile de ţară, în trăsură sau căruţă, cum i-a
fost la îndemână, să viziteze şcolile din judeţul Vaslui, în vederea
reorganizării învăţământului primar. „Impresia generală pe care i-o făcură
aceste şcoli fu rea. Frecvenţa redusă a elevilor, abuzurile primarilor,
sărăcia şi mortalitatea ţăranului, silit să presteze munci în natură spre a
acoperi vechile datorii, toate acestea îl făcură să creadă că şcoala devenise
un lucru de prisos”21.
Eminescu rămâne în această funcţie o perioadă scurtă, până la 4 iulie
1876. El iniţiază unele acţiuni pentru bunul mers al şcolilor vasluiene şi
inspectează următoarele unităţi de învăţământ din judeţ: Şcoala primară nr. 1
de băieţi din Vaslui, Şcoala primară de fete din Vaslui, Şcolile din Şurăneşti,

17
Mihai Eminescu, Scrieri pedagogice, Iaşi, Editura „Junimea”, 1977, p. 81.
18
Mihai Ciobanu (coord.), op. cit., p. 180.
19
Ibidem, p. 183.
20
George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1964,
p. 206.
21
Ibidem, p. 208-209.

280
Ţibăneşti, Butucărie, Laza, Hârşova, Poieneşti-Floreşti, Rediu, Brodoc,
Puşcaşi, Bălteni, Mărăşeni, Rafaila, Deleşti, Băleşti, Bârzeşti, Codăeşti,
Gârceni şi Lipovăţ22.
Interesantă este părerea lui Eminescu despre cele văzute, pe care o
redăm în continuare: „impresia generală pe care mi-au făcut-o şcolile
rurale din acest judeţ a fost rea. Pretutindeni, frecvenţa mică şi incuria
administrativă mare, pretutindeni sărăcia muncitorului agricol, mortali-
tatea, adesea înspăimântătoare, greutăţile publice şi angajamentele de
muncă născute din aceste greutăţi aproape insurmontabile”. În final,
prezentăm cele înscrise de poet în raportul 220 din activitatea sa de
inspector la Vaslui: „La inspecţia făcută la 26 aprilie 1876 şcolilor urbane
din Vaslui, am constatat la şcoala de băieţi un mers regulat de dezvoltare.
Metoda de predare a d-lui Hrisoscoleu (clasa a patra) e demnă de toată
lauda. La celelalte clase nu poate fi atât de metodic, dar cu destulă apti-
tudine şi sârguinţă, promit rezultate satisfăcătoare.23”
Mihai Eminescu face şi alte aprecieri interesante despre şcolile din
judeţ.„În împrejurările (acestea n.n.) şcolile din judeţul Vaslui sunt cele mai
bune posibile, precum lumea lui Leibniz cu toată miseria şi nimicnicia ei
vădită, este cea mai bună lume posibilă, căci posibilitatea şi existenţa sunt
identice şi ceea ce este posibil există. Precum soarele stă locului de milioane
de ani, oricare ar fi fost părerile omeneşti, fie geocentriste, fie heliocentriste,
tot astfel părerile oamenilor nu schimbă nimic din mersul firesc, material al
lucrului. Părinţi miseri şi viţioşi, copii goi şi bolnavi, învăţători ignoranţi şi
rău plătiţi, administratori superficiali, toate acestea îngreuiate de creşterea
impozitelor, menite a hrăni această stare de lucruri, nu sunt condiţiunile
normale pentru şcoli bune... Şcoala va fi bună, când popa va fi bun, darea
mică, subprefecţii oameni să ştie administraţie, finanţe şi economie politică,
învăţătorii pedagogi, pe când va fi şcoala-şcoală, statul-stat şi omul-om,
precum e în toată lumea, iar nu ca la noi adică la nimeni”24.
În anul şcolar 1879-1880 în Vaslui era constituită prima clasă de
gimnaziu, fapt care va încuraja autorităţile în iniţiativa de a avea un
gimnaziu sau liceu cu un curs inferior în oraş. Acest lucru se va realiza peste
câţiva ani. Dar până atunci creşte numărul instituţiilor şcolare primare,
întrucât în februarie 1887 se înfiinţează Şcoala primară nr. 2 de băieţi, iar în
1889 Şcoala primară nr. 2 de fete25.
22
Mihai Ciobanu (coord.), op. cit., p. 510.
23
Mihai Eminescu, op. cit., p. 17.
24
Ibidem, p. 81.
25
Mihai Ciobanu (coord.), op. cit., pp. 203-204.

281
 La 1 septembrie 1890 are loc un nou eveniment foarte important în
procesul de învăţământ din Vaslui, prin înfiinţarea Gimnaziului real Mihai
Kogălniceanu cu patru clase de studiu. Aici au funcţionat profesori şi directori
remarcabili precum: Constantin Calmuschi (profesor şi director), Alexandru
Nicolau (1893), Grigore Mălinescu (1895), N. Gădei (1897), Ion Cheţanu
(1900), Spiridon Popescu (va publica la „Viaţa Românească”) etc.26.
În 1898, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice care era condus de
Spiru Haret, a emis o serie de legi importante cum au fost cele din 1898 –
„Legea învăţământului public” şi 1899 – „Legea învăţământului profesional”,
în consecinţa cărora au fost înfiinţate la Vaslui o Şcoală profesională de fete,
iar la 1904 o alta de meserii27.
După prezentarea instituţiilor de învăţământ, considerăm că este
interesant să amintit localurile în care aceste şcoli şi-au desfăşurat
activitatea. Astfel, în ce priveşte gimnaziul menţionăm că „la 1 septembrie
1890 s-au deschis cursurile şcolii „Mihai Kogălniceanu” într-o prăvălie din
strada Ştefan cel Mare, până la Sfântul Dumitru, când gimnaziul avea să se
mute într-un loc mai acceptabil”28. La 15 martie 1891 a început construcţia
noului local şi la 1 septembrie 1893 clădirea era inaugurată chiar în prezenţa
regelui Carol I. Alături de fosta Şcoală Normală de Băieţi, ambele construite
în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, erau „construcţii funcţionale cu
arhitectură de tip neoclasic şi eclectic”29.
În acelaşi timp s-a dezvoltat şi învăţământul populaţiei evreieşti din
Vaslui. În 1896 se înfiinţează Şcoala „Asei-Tow”, apoi „Şcoala israelită de
fete – Cultura”. Prima avea 4 profesori şi 160 de elevi, în fruntea sa fiind
personalităţi de marcă ale intelectualităţii evreieşti, precum: Albert Spaier şi
M. Braunstein-Mebasan şi Lucreţia Constant. Primii doi au studiat şi în
străinătate, cu doctorate la Berlin şi Sorbona.
Şcoala israelito-română „Asei-Tow” avea în 1907, o clasă gimnazială
cu predare în limba română şi în limba ebraică30. Concomitent la Vaslui

26
DJAN Vaslui, Fondul Liceului „M. Kogălniceanu”, dosar 203/1890,f. 16
27
Mihai Ciobanu ş.a., op. cit., p. 207.
28
Gheorghe Stănescu, Anuarul comemorativ al Liceului – Mihail Kogălniceanu – din
Vaslui pe anii şcolari 1890-1935, Tipografia, Librăria şi legătoria Al. Ocneanu, Vaslui,
1935, p. 9.
29
Maria Popa, Monumente istorice din Judeţul Vaslui, în „A.M.M., Vaslui”, vol. XV-XX,
partea a II-a, 1993-1998, Vaslui, p. 383.
30
Liviu Rotman, Şcoala israelito-română (1851-1914), Bucureşti, Editura Hasefer, 1999,
p. 284.

282
erau trei azile confesionale (cu trei profesori) şi o „grădină cu 33 de copii”31.
În ce priveşte celelalte instituţii culturale, prezentăm unele aspecte despre
micile biblioteci dar şi despre personalităţile culturale născute pe aceste
meleaguri în secolul al XIX-lea.
Desigur, primele biblioteci au fost găzduite în vechile case boiereşti,
din târgul Vaslui, aparţinând unor ilustre familii care au condus destinele
Moldovei. Se pare că locuinţa familiei Ghica-Şubin din apropierea bisericii
vechi a oraşului, avea o încăpere destinată bibliotecii cu operele clasicilor
literaturii franceze, germane şi ruse. Cuprindea şi dicţionarele enciclopedice
apărute la începutul secolului al XIX-lea32.
O altă bibliotecă era în frumosul edificiu ridicat de familia
Mavrocordat la 1892, şi care firesc îi purta numele. Aici găsim cărţi
remarcabile din literatura română şi universală foarte citite, în acea vreme.
În acest veac, la Vaslui lipseau bibliotecile publice. Primele dintre ele,
aşadar, apar întâi pe lângă şcolile din oraş. Astfel, Şcoala primară nr. 1 avea
un fond de carte provenit din donaţia boierilor luminaţi şi a dascălilor devo-
taţi şcolii. Învăţătorul Grigore Hrisoscoleu, directorul Şcolii primare nr. 1 de
băieţi din Vaslui (1861-1876), din achiziţiile de cărţi şi publicaţii, a pus
bazele primei biblioteci pe lângă şcoala unde funcţiona. Încă 308 volume se
adăugau, conform actului din 22 noiembrie 1861, „bibliotecii şcolare
publice din Vaslui”33.
A doua bibliotecă era cea a Liceului „Mihail Kogălniceanu” din
Vaslui. Primii directori ai Gimnaziului, Ştefan Severin şi Constantin
Calmuschi înfiinţează biblioteca şcolii la 8 noiembrie 1892. În acelaşi an, se
achiziţionau patru dicţionare „franco-române” cu suma de opt lei. Con-
ducerea şi autorităţile locale pun problema strângerii de fonduri pentru
procurarea materialului didactic, şcoala fiind lipsită de cele necesare. Pentru
aceasta, în decembrie 1891, autorităţile în frunte cu primarul oraşului, C.
State şi prefectul Judeţului, Panaite Donici, organizează un bal, banii strânşi
cu acest prilej, fiind donaţi bibliotecii Gimnaziului. Cu suma de 1.200 de lei
s-au procurat cărţi şi hărţi pentru bibliotecă34. Astăzi, biblioteca Liceului
„Mihail Kogălniceanu” are peste 28.000 de volume, cea mai veche carte
Viaţa Sfinţilor, scrisă în chirilică, datează din 1813.
În final, prezentăm succint personalităţile culturale pe care Vasluiul
le-a dat ţării în secolul al XIX-lea: Constantin Calmuschi (profesor de
31
Mihai Ciobanu (coord.), op. cit., p 205.
32
Ibidem, p. 345.
33
Mihai Ciobanu (coord.), op. cit., p. 246.
34
Ibidem, pp. 246-247.

283
istorie şi scriitor; a fost cadru didactic la Vaslui, Ploieşti, Alexandria,
Focşani, Galaţi şi Bîrlad; a publicat manuale, monografii folclorice precum
„În Munţii Neamţului”, poeme în volumul „Din vremea Unirii” (1909),
„Geografia României şi a ţărilor vecine locuite de români” (1897), „Gh.
Asachi. Viaţa şi activitatea lui” (1887), „Principalele dări ale Moldovei şi
ale Ţării Româneşti în secolul al XVIII-lea” (1891) etc.35, Ioan Adam
(scriitor sămănătorist născut la 26 noiembrie 1875 la Vaslui, decedat la 18
mai 1911, la Iaşi). Este autorul unor lucrări interesante precum: „Pe lângă
vatră” (1900), „Flori de câmp” (1900), „Leagănul viselor” (1902(, poemul
„Sybaris” (1902), romanul „Năzuinţi” (1908), povestirile „Constanţa
pitorească” (1908) etc. 36.
Aglae Pruteanu (actriţă dramatică născută la 1866 în Vaslui, joacă la
teatrul „Maior Gh. Pastia” din Focşani şi la Teatrul Naţional „Vasile
Alecsandri” din Iaşi) şi Constantin Tănase, marele actor de comedie, născut
la 5 iulie 1880, la Vaslui. A copilărit pe strada Huşiului şi a absolvit în 1905
Conservatorul din Bucureşti. Devine începând cu 23 mai 1919, director al
Teatrului Cărăbuş, unde şi-a câştigat notorietate cu o serie de cuplete
celebre, cum ar fi: „Până când?”, „Este? Este!”, „Ai, n-ai dai”, „Cu ce?”,
„Nu mai pot”, ori renumitul cuplet după 23 august 1944 îndreptat împotriva
trupelor sovietice de ocupaţie în care afirma următoarele: „ De la Nistru pân
la Don/ Davai ceas, davai palton./ De la Nistru pân la Tisa/ Davai ceas,
davai valiza./ Davai ceas, davai soţie/ Haraşo tovărăşie/”. Se pare că de la o
« răceală » venită de la Moscova şi nu de la răceala de la berea din
Cişmigiu, C.Tănase a murit pe 29 august 1945. Ultimele sale cuvinte au
fost: „Doctore, să ştii că asta-i ultima noapte a lui Mihai Viteazul”37.
După prezentarea acestor aspecte privind şcoala şi viaţa culturală la
Vaslui, ne vom referi pe scurt şi la viaţa confesională a oraşului.
În secolul al XIX-lea populaţia localităţii Vaslui aparţinea în mare
parte celor două confesiuni religioase importante în oraş: cultele ortodox şi
mozaic.
În cei priveşte pe adepţii celui de-al doilea cult (mozaic) aceştia erau
evreii, care reprezentau între 40% -50% din populaţia oraşului. Astfel,
pentru ei, în oraş funcţionau 4 sinagogi, prima fiind construită la 1870,
primul cimitir evreiesc fiind menţionat în anul 189038.

35
Mihai Ciobanu, Petru Necula, Dicţionarul personalităţilor vasluiene, Vaslui, Editura
„Cutia Pandorei”, 2001, p. 31
36
Ibidem, pp. 7-10.
37
Ibidem, pp. 150-153.
38
Mihai Ciobanu (coord.), op. cit., p. 240.

284
 Comunitatea ortodoxă beneficia de 3 biserici, ultima ridicată la
sfârşitul secolului al XIX-lea.
Luându-le în ordine cronologică, primul lăcaş de cult ortodox a fost
construit în prima jumătate a secolului al XV-lea. Pe locul actualei biserici,
Sf. Ioan Botezătorul, a existat o altă biserică mai veche, unde, probabil, au
fost înmormântaţi boierii moldoveni: vornicul Isaiia, paharnicul Negrilă şi
stolnicul Alexa, pedepsiţi de neînduplecatul voievod, Ştefan cel Mare, în
1471. Astfel, mormântul dezvelit în cursul lucrărilor de restaurare din 1923,
aparţinea unuia dintre aceşti mari boieri moldoveni, care au făcut parte din
divanul ţării, vornicul Isaiia fiind, chiar şi rudă domnească, ceea ce
îndreptăţeşte şi înhumarea sa în haine bogate, conform rangului39.
Ştefan a construit o nouă biserică, pe ruinele vechiului lăcaş, începută
în aprilie 1490 şi terminată în septembrie acelaşi an. De atunci se păstrează
pisania cu inscripţia: „Io Ştefan Voievod cu mila lui Dumnezeu, Domn al
Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod zidit-am acest locaş cu hramul
Tăierii cinstitului cap al Sfântului şi slăvitului prooroc şi înainte botezător
Ioan. Începutu-s-a în anul 6998 (1490) luna aprilie 27 şi săvârşitu-s-a în
acelaşi an septembrie 20”40. Desigur, construirea unei biserici din piatră şi
cărămidă, în cadrul curţilor domneşti din Vaslui face parte dintr-un program
potrivit căruia în ultimii ani ai domniei marelui voievod au fost ridicate
lăcaşuri de curte domnească în oraşele Moldovei „biserici de oraş”, cea de la
Vaslui fiind prima41.
Biserica Sf. Ioan avea un pronaos lărgit, pereţii laterali erau împinşi
spre exterior, două contraforturi încadrau spre apus absidele laterale care
erau îndepărtate, iar decoraţiunea exterioară folosea cărămizi şi discuri
ornamentale smălţuite cu motive geometrice şi figuri în relief. Biserica din
Vaslui avea un plan triconc format din: pronaos (tinda), naosul (nava
centrală) şi altarul. În timpul lui Ştefan cel Mare se pare că biserica avea şi o
turlă42.
În secolul al XIX-lea, biserica a fost supusă mai multor reparaţii,
înregistrate, în special, după mari cutremure. În timpul celui din 1802,
lăcaşul de cult se va crăpa de sus până jos, iar bolta bisericii domneşti a fost
deteriorată pentru ca în anul 1818, turla bisericii să se dărâme complet. Când
în 1820 are loc prima refacere a bisericii, susţinută financiar de soţia

39
Alexandru Andronic, Oraşul Vaslui în vremea lui Ştefan cel Mare, în „A.M.M. Vaslui”,
vol. XII-XIV, 1990-1992, Galaţi, p. 110.
40
George Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1926, p. 59.
41
Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii în România, vol. I, Bucureşti, 1963, p. 234.
42
Mihai Ciobanu (coord.), op. cit., p. 103.

285
logofătului, Costachi Ghica, Maria Cantacuzino, a fost construit lângă pere-
tele de apus turnul clopotniţă, aşa cum reiese dintr-o inscripţie de la 1820.43
La 10 februarie 1886 are loc un nou cutremur care va duce la crăparea
turnului refăcut în 1820. În anul 1889 primăria începe lucrările de reparaţie
pentru care constructor a fost Giovani Costaldo. Totodată, a fost solicitat şi
un ajutor bănesc de la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii. Lucrările se
încheie în 1890, iar la 14 octombrie 1890 are loc resfinţirea ctitoriei
ştefaniene. Acum se reface pictura în interior şi se realizează un cafas din
fier. Pictura aparţine lui G. Ioanid, un discipol al lui Gheorghe Tattarăscu
lucrată într-un stil renascentist, în tehnica uleiului, pe suport de gled,
preparat special. În interior, în pronaos, sunt făcute în imitaţie de mozaic,
portretele lui Ştefan cel Mare şi Bogdan al III-lea.
În 1894 pe cheltuiala Episcopului Huşilor, P. S. Silvestru Bălănescu,
se realizează poleirea catapetesmei formată din 40 de icoane pictate în ulei.
În interiorul bisericii se află, probabil, tot din această perioadă, o icoană din
secolul al XIX-lea de Nicolae Grigorescu care înfăţişează pe Iisus Hristos pe
drumul Golgotei. Tot la 1894, acelaşi Episcop va polei în argint şi
iconostasul Maicii Domnului44.
Biserica Sf. Ioan rămâne până în zilele noastre una din cele mai intere-
sante şi respectate clădiri ale oraşului Vaslui. Aici în al doilea război mondial
a fost adăpostită, pentru a nu fi distrusă de armata sovietică, statuia lui Ştefan
cel Mare şi Sfânt de la Chişinău – simbol al românismului din Basarabia.
Cea de-a doua biserică din Vaslui datează din 30 iulie 1628. Ea avea
hramul Sfântului Gheorghe şi a fost închinată Mănăstirii Zografu de la
Muntele Athos. Mai târziu, mănăstirea primeşte numele de Adormirea
Maicii Domnului – Uspenia. Mănăstirea este menţionată în mai multe
hrisoave domneşti emise de diverşi domni ai Moldovei ca: Miron Barnowski
Movilă (30 iulie 1628), Alexandru Coconul la 2 aprilie 1630 şi Moise
Movilă la 5 august 1631. Mănăstirea devine apoi „mitoc” al mănăstirii
Dobrovăţ, care la 9 august 1796 face schimb cu noul proprietar al
Vasluiului, hatmanul Costachi Ghica, el luând în stăpânire mănăstirea şi
moşia acesteia45. În anul 1859 mica bisericuţă din lemn este mistuită de
focul care a distrus o mare parte din oraş.

43
Ioan Olaru ş.a., Biserica Domnească Sf. Ioan Botezătorul din Vaslui înălţată de Ştefan
cel Mare în anul 1490 – important monument de artă medievală românească, în „A.M.M.
Vaslui”, vol. XII-XIV, S.C. Porto-Franco S.A., Galaţi, 1990-1992, p. 324.
44
Mihai Ciobanu (coord.), op. cit., pp. 105-128.
45
Gheorghe Ghibănescu, Vasluiul, studiu şi documente, Iaşi, „Institutul de Arte Grafice –
Viaţa Românească”, 1926, pp. 184-185.

286
 În acelaşi an, marele boier filantrop vasluian, căminarul Neculai Hagi
Chiriac, după ce construise o clopotniţă în 1831, începe ridicarea unui nou
lăcaş de cult din piatră, în mijlocul oraşului, această biserică devenind astfel
Catedrala oraşului. Căminarul nu ajunge să vadă terminată lucrarea,
deoarece moare la 1859, lucrarea fiind finalizată, un an mai târziu, de
nepotul său, Dimitrie Castroian, însă tot cu banii proveniţi din averea
căminarului.
În anul 1866, Biserica Adormirii Maicii Domnului – Uspenia este
reparată de preotul Constantin Maria împreună cu presvitera Elena, cu Ion
Bălaşa şi Dumitru Aftinoaie din Vaslui, reparaţia rezistând timp de 50 de ani
până după primul război mondial46. O parte din pictura actuală s-a făcut cu
sprijinul financiar al marelui actor Constantin Tănase şi al fostului primar,
generalul Ion Răşcanu.
A treia biserică ortodoxă din oraş se construieşte în anul 1889. Era de
fapt o biserică paraclis a cimitirului Eternitatea din Vaslui, construită de
noul proprietar al moşiei târgului Vaslui, Vera Mavrocordat. Aceasta poartă
hramul Sfânta Treime. Biserica se construieşte în mijlocul noului cimitir,
înfiinţat la jumătatea secolului al XIX-lea. Se aduc aici pietrele funerare din
secolele XVII-XIX care se observă până azi. Acum se construieşte şi o troiţă
în cimitirul Eternitatea dinVaslui. În acest cimitir se găsesc cavourile mari-
lor familii boiereşti vasluiene: Temistocle, Bastaki, Vonograski, Mironescu,
Răşcanu, dr. Scarlat47.
În 1925 din ordinul autorităţilor este dezafectat vechiul cimitir din
jurul bisericii Sf. Ioan, rămânând doar cavourile din secolul al XIX-lea,
cunoscute sub numele de rezervaţia Ghica-Şubin. Aici se află, mormintele
proprietarilor moşiei târgului Vaslui, ale colonelului Alexei Şubin, decedat
la 1854 şi al Elenei Ghica48.
În ce priveşte populaţia catolică, menţionăm că în Evul Mediu, oraşul
avea o puternică comunitate de acest rit, reprezentată de o biserică, după
cum afirma la 7 noiembrie 1646, Marco Bandini. Biserica n-a rezistat
visicitudinilor timpurilor, însă comunitatea a rămas la Vaslui, până în zilele
noastre. Acest fapt este atestat de unele documente. La 1842 avem o hartă a
comunităţilor catolice din Moldova, realizată de inginerul Josef Anton
Bayardi. În acest document oraşul este trecut sub numele de Waslui, având o
comunitate catolică49.
46
Ibidem, p. 205.
47
Ibidem, p. 210.
48
Ibidem, p. 130.
49
Ibidem.

287
 În concluzie, după prezentarea succintă a vieţii şcolare, culturale şi
religioase, afirmăm că în veacul al XIX-lea, oraşul Vaslui cunoaşte un
proces lent de modernizare. Într-adevăr, credem că atât societatea româ-
nească, în general, dar mai ales oraşul Vaslui, în secolul al XIX-lea a
cunoscut semnele vizibile ale modernizării, dar considerăm că era încă
departe de termenul de modern. La fel ca societatea românească, Vasluiul
avea elite care făceau parte dintr-o lume modernă, dar exista şi o pătură
agrară săracă şi înapoiată, care la 1907 a devastat localitatea. Aici funcţio-
nau manufacturi, dar trăiau şi proprietari ai vetrei târgului, ceea ce constituia
o combinaţie între arhaic şi modern, între Orient şi Occident, o lume în
schimbare, într-o transformare rapidă la nivelul elitelor, dar într-o schimbare
lentă la nivelul populaţiei, care nu va reuşi să se adapteze la noile realităţi
moderne. În cadrul acestor schimbări învăţământul şi viaţa spirituală au
ocupat un loc aparte, cu şcoli de referinţă ca Gimanaziul M. Kogălniceanu şi
biserici cum era Biserica Sf. Ioan, ctitorită de Ştefan cel Mare. Acesta este
Vasluiul la nivelul secolului al XIX-lea, o mică Românie, un oraş în care
noul se întâlneşte cu vechiul, iar modernismul îşi face loc cu greu.

288
 V. FILE DE VIAŢĂ COTIDIANĂ

AFIRMAREA MIŞCĂRII FEMINISTE ÎN ROMÂNIA

INTERBELICĂ (1918- 1938)

Marian CURCULESCU

Résumé: L'affirmation du mouvement féministe dans la Roumanie

d’entre les deux guerres

Pendant la période d’entre les deux guerres, le mouvement féministe

s’est affirmé en Roumanie, visant à parvenir à un nouveau statut des
femmes dans la société. On souhaitait l'égalité des droits avec les hommes
et l'accès aux fonctions publiques. Le mouvement féministe était fondé
principalement sur l’activité des intellectuels dans les villes et les villages,
en connaissant de diverses formes de manifestation: des mesures pour
élargir l'horizon culturel, des articles de presse, la création des sociétés
nationales des femmes, des appels adressés au gouvernement et au
parlement, des conférences, la création des sections féminines au sein des
partis politiques, des campagnes pour défendre la paix, etc.
En conséquence, on a obtenu certains succès: la Constitution de 1923
prévoyait que par une loi ordinaire on accorde des droits civils aux femmes,
et par les lois d'unification administrative de 1925 et de 1929 l’élection des
femmes dans les conseils municipaux et dans les conseils de comté était
devenue possible. Dans l'ensemble, on a eu des étapes importantes dans la
revalorisation du rôle des femmes dans la société roumaine, ce qui a
conduit à obtenir le suffrage universel.

Mots cléf: mouvement féministe, nouveau statut social, droit de vote,

solidarité, associations féministes.


Profesor dr. Colegiul Naţional „Constantin Cantacuzino”, Târgovişte, judeţul Dâmboviţa

289
 După anul 1918, în România şi în alte ţări europene s-a afirmat
mişcarea feministă, având drept scop obţinerea unui nou statut al femeii în
societate, care să-i acorde egalitatea în drepturi cu bărbatul şi accesul la
funcţii publice. În legătură cu dorinţa femeii de a se emancipa civil şi
politic, părerile erau împărţite în societatea românească. Unii pledau pentru
înfăptuirea reală a egalităţii cu bărbatul, alţii limitau participarea ei doar la
viaţa publică, neacceptându-se intrarea pe scena politică pe motivul că ar
apare „elemente de tulburare în organizaţia politică a societăţii moderne”.
Era şi o a treia categorie care vedea în mişcarea feministă un pericol!
Acest subiect a determinat diverse opinii reflectate în presă, în luările
de cuvânt ale politicienilor, în programele partidelor politice, în parlament.
Trebuiau învinse şi depăşite vechile mentalităţi care considerau femeia
inferioară bărbatului şi care erau puternice mai ales în lumea satului.
Mişcarea feministă s-a bazat îndeosebi pe acţiunile variate ale intelec-
tualelor (învăţătoare, profesoare, cadre medicale, juriste) care au reuşit să
atragă un număr mare de participante de la oraşe şi sate. Prin orizontul
cultural şi prin activitatea desfăşurată în diverse structuri de conducere ale
acestei mişcări, s-au afirmat Calypso Botez, Alexandrina Cantacuzino,
Elena Meissner, Ella Negruzzi.
Mişcarea feministă s-a bucurat de un sprijin diferit la nivelul
provinciilor. Aşa de pildă, în vreme ce basarabencele se arătau hotărâte să
obţină egalitatea în drepturi cu bărbaţii, în Ardeal se auzeau voci care
considerau că acest obiectiv mai putea fi amânat.1 Mentalitatea femeilor
privind locul şi rolul lor în societate a fost influenţată de o serie de factori:
condiţiile de viaţă, nivelul cultural, rolul presei, atitudinea politicienilor,
acţiunile unor organizaţii etc.
Evident că speranţa către o viaţă mai bună şi către un alt statut social
pornea de la condiţiile materiale. La sate, femeile aveau un regim de viaţă
destul de greu, căci munceau mult atât la câmp, cât şi în familie (unde se
ocupau de treburile gospodăreşti şi de îngrijirea copiilor).2 Unele rămăseseră
văduve în urma războiului şi se zbăteau pentru a fi împroprietărite; acestea
sufereau din cauza dificultăţilor materiale, mult amplificate de anii crizei
economice. Altele, trebuiau să administreze gospodăria în timpul când
bărbaţii lor erau plecaţi la oraş sau prin ţară pentru a face rost de bani
(Oltenia, Ţara Moţilor). La oraşe, multe femei munceau în industrie, având

1
Emilia Duganu, Rostul nostru, în „Tribuna femeii”, I, nr. 9, 1930, p. 2.
2
„Sfarmă piatră”, II, nr. 28, 1936, p. 1.

290
condiţii grele şi o plată modestă. În 1930, ele reprezentau 27% din cei
1 385 493 de lucrători, 13,4% din totalul de 95 821 de ucenici şi 89% din cei
257749 de salariaţi casnici.3 Erau sectoare industriale unde aveau o pondere
însemnată: fabricile de tutun şi industria textilă (femeile reprezentau 40-
50%).4
Deseori, femeile au activat, îndeosebi sub forma grevelor, cerând ziua
de lucru de 8 ore, legiferarea ajutorului de şomaj, încetarea concedierilor,
salarii mai bune. Acţiuni mai bine organizate au fost desfăşurate de Uniunea
Femeilor Muncitoare din România (sub conducerea Partidului Social-
Democrat): adunări de protest, greve în Bucureşti5, Buhuşi (1930), Arad
(1936), Cluj (1937).6
Dar condiţiile materiale nu însemnau totul. Erau femei care nu între-
zăreau sau nu puteau defini noul ideal. De aceea, unele încercau să obţină
lămuriri adresându-se presei. Este semnificativă scrisoarea publicată de
„Viitorul” în 6 mai 1927, care reflectă starea de spirit a acelora care nu
aveau un orizont spre care să meargă: „Pe lângă ocupaţiile casnice, pe lângă
dragostea soţului, pe lângă viaţa tihnită, calmă, sufletul îşi cere încă viaţa
lui. Mi-e teamă să nu ajung de plictiseală să mă interesez de toate nimicurile
din viaţa altora, să nu ajung dornică de cancanuri, adică o provincială de
rând, fără ideal şi fără alte bucurii decât ale curiozităţii mereu în goană după
ştiri noi, după nimicuri meschine. Daţi-mi un mic ideal, o mică îndreptare în
viaţa monotonă căci mărturisesc, nu mai ştiu pentru ce trăiesc.”7
Nichifor Crainic considera că femeile aveau un „conglomerat bizar de
atitudini contradictorii şi de idei antinomice”, caracterizându-se prin incoe-
renţă „în mentalitate, în preferinţă şi atitudini.”8 Având în vedere această
stare de fapt, precum şi nivelul modest de instrucţie, îndeosebi la sate, miş-
carea feministă a acţionat pentru creşterea nivelului de cunoştinţe şi pentru
lărgirea orizontului cultural. În acest scop s-au folosit diferite modalităţi:
cursuri şi conferinţe (privind buna organizare a gospodăriei9, educaţia

3
Elisabeta Ioniţă, Mişcarea revoluţionară şi democratică de femei din România în
perioada 1918-1944, în „Anale de istorie”, nr. 5/1987, p. 21.
4
Aron Petric (coord.), Istoria României în anii 1918-1981, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1981, p. 29.
5
Elisabeta Ioniţă, loc. cit., p. 23.
6
Elisabeta Ioniţă, Uniunea Femeilor Muncitoare din România, în „Revista de istorie”,
nr. 10/1980, p. 1923.
7
Viaţa la ţară, f. a., în „Viitorul”, XX, nr. 5757, 1927, p. 2.
8
Nichifor Crainic, Numărul e forţa, în „Sfarmă piatră”, II, nr. 28, 1936, p. 2.
9
„Vremea nouă”, XI, nr. 76, 1935, p. 3.

291
copiilor, alimentaţia sănătoasă, îngrijirea sănătăţii, lupta contra imoralităţii,
egalitatea dintre bărbat şi femeie), expoziţii de artă şi de produse ale
industriei casnice10, serbări, şezători, publicarea în presă a unor sfaturi
practice11, apeluri de a nu părăsi satele12, sprijin pentru construirea unor
şcoli şi internate. O însemnată contribuţie pe plan instructiv şi informativ o
avea ziarul „Tribuna femeii” (apărut în 1930), unde se publicau articole
despre viaţa politică, nivelul de trai, situaţia economică, modă, şomaj, viaţa
cotidiană, medicină, cultură, drepturile civile, încurajări pentru împlinirea
speranţelor de prosperitate şi progres13.
O reală contribuţie în acest sens au adus-o diferite societăţi: Societatea
Doamnelor Române, Societatea Reuniunea Femeilor Române, Societatea
ortodoxă naţională a femeilor din România (condusă de Alexandrina
Cantacuzino) ş.a. În această acţiune de luminare a satelor, un rol important
l-a avut şcoala de „misionare naţionale şi morale”14 de la Vălenii de Munte
(care şi-a început activitatea în 1923). Aici erau pregătite învăţătoare pe care
N. Iorga le trimitea în ţară „ca să poarte cultura românească în ţinuturile
înstrăinate prin vitregia vremurilor.”15 La această şcoală, alături de românce
învăţau şi unguroaice, săsoaice, rusoaice din Basarabia, realizându-se astfel
acel „fond moral de unde pot pleca apoi toate iniţiativele.”16
În lumea satelor, învăţătoarele exercitau o necesară şi benefică
influenţă asupra mentalităţii colective. Ele acţionau convinse de menirea pe
care o aveau şi erau animate de dorinţa de a ameliora suferinţa sau neştiinţa
celor din jur. Sunt semnificative cuvintele unei învăţătoare care, sosită într-
un sat pe care nu-l cunoştea, a reuşit treptat să-l atragă: „ştiţi ce m-a salvat?
Durerea. Da, ea durerea cea fără lacrimi şi fără cuvinte. Suferind, am
început a privi în jurul meu, am văzut suferinţa celor din jurul meu,
ignoranţa lor, singurătatea lor şi ca să-mi uit plictisul meu, am început să mă
ocup de ea.”17 Multe dintre ele contribuiau la răspândirea noutăţilor, a
modei (rujul, fusta scurtă, îmbrăcămintea de la oraş).

10
„Glasul Bucovinei”, XI, nr. 2754 din 5 septembrie 1928, p. 1.
11
Georgeta Popescu, Ce putem face pentru femeia la sate, în „Vremea nouă”, XI, nr. 64-65
din 1-15 aprilie 1935, p. 5.
12
Margareta Nicolau, Să nu ne dezrădăcinăm, în „Tribuna femeii”, I, nr. 10 din
7 decembrie 1930, p. 1.
13
„Tribuna femeii”, I, nr. 3 din 19 octombrie 1930, p. 1.
14
N. Iorga, O viaţă de om. Aşa cum a fost, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p. 699.
15
C. Argetoianu, Memorii, vol. VII, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1996, p. 129.
16
N. Iorga, op. cit., p. 702.
17
H. Stahl, Amintiri şi gânduri, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p. 191.

292
 La oraşe, o serie de intelectuale (învăţătoare, profesoare) se preocupau
pentru cunoaşterea şi ameliorarea condiţiilor de viaţă, participând la
anchetele sociale efectuate de Institutul Social Român: Veturia Manuilă,
Constanţa Georgescu, Natalia Slivici ş.a.18 În teritoriile unite, femeile au
avut un rol important în afirmarea culturii în limba română. Spre exemplu,
ele s-au solidarizat în ianuarie 1922 cu acţiunile studenţeşti din Cernăuţi,
contribuind la transformarea teatrului orăşenesc în Teatrul Naţional.19
O problemă importantă care preocupa mişcarea feministă era obţinerea
dreptului de vot. În acest scop, în deceniul al treilea au fost folosite diferite
modalităţi de acţiune: apeluri adresate parlamentului20 şi guvernului21,
articole în presă semnate de Elena Meissner şi Sofia Nădejde în care se
afirma că „înainte de orice, nouă ne trebuie dreptul de vot”22; constituirea şi
activitatea unor organizaţii precum Asociaţia pentru emanciparea civilă şi
politică a femeilor, condusă de Elena Meissner, Societatea ortodoxă
naţională a femeilor din România, condusă de Alexandrina Cantacuzino.
Atitudinea politicienilor faţă de această revendicare era diferită23. Unii o
susţineau în parlament, ca de exemplu Dem Nicolaescu (deputat de
Prahova) care la 1 mai 1925 argumenta că mulţi intelectuali, inclusiv în alte
ţări, solicitau votul universal; el le caracteriza pe femei drept „albine
harnice, cu totul egale bărbatului.”24 De asemenea, existau organizaţii sau
partide care aveau înscris în programul lor dreptul de vot pentru femei:
Partidul Ţărănesc, Partidul Naţional Român, Partidul Naţionalist-Democrat,
Partidul Maghiar25, organizaţia Blocul Muncitoresc Ţărănesc ş.a.26 Alţii
priveau cu rezervă acordarea acestui drept.
Ca urmare a mişcării feministe şi a mutaţiilor care aveau loc în
societatea românească şi pe plan european, s-au „spart” unele „bariere”,
obţinându-se câteva succese: în Constituţia din 1923 s-a prevăzut ca printr-o
lege ordinară să poată fi acordate drepturi civile femeilor; legea pentru

18
„Viitorul”, XX, nr. 5767, 1927, p. 2.
19
„Glasul Bucovinei”, V, nr. 888, 1922, p. 1.
20
Buletinul Asociaţiei pentru emanciparea civilă şi politică a femeilor din Oltenia,
Craiova, 1922, p. 19.
21
Ibidem, p. 18.
22
Elena Meissner, Ce zic femeile, în „Adevărul”, XXXV, nr. 11623, 1922, p. 1.
23
„Adevărul”, 50, nr. 16002, 1936, p. 3.
24
Buletinul Asociaţiei pentru emanciparea civilă şi politică a femeilor din Oltenia,
Craiova, 1922, p. 12.
25
I. Scurtu, L. Boar (coord.), Minorităţile naţionale din România (1918-1925), Bucureşti,
1995, p. 500.
26
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Ministerul de Interne, dosarul 605/1927, p. 3.

293
organizarea administrativă (1925) preciza că în consiliile comunale puteau
intra consilieri femei în număr de 7 pentru oraşele cu cel puţin 250.000 de
locuitori, 5 în oraşele cu peste 100.000 de locuitori, 3 în oraşele cu peste
50.000 de locuitori şi 2 în celelalte oraşe. Liberalii declarau că prin această
măsură au dorit ca femeia „să aducă în consiliu munca sa, priceperea sa în
îngrijirea sănătăţii celor mici şi nevoiaşi.”27 De asemenea, prin legea de
organizare a administraţiei din 1929 se acorda femeii dreptul de a fi aleasă
în consiliile comunale şi judeţene.28
Lupta pentru obţinerea votului universal s-a afirmat în mod deosebit în
deceniul al patrulea. „Femeile – scria Sofia Nădejde în martie 1936 – cer
drepturi nu mânate de pofte politice, ci împinse de simţul datoriei şi îngri-
jorării ce le impune evoluţia economiei de azi: ca funcţionare, ca muncitoare
şi mai ales ca mame, au sfânta datorie să lupte pentru pace şi bunăstarea
copiilor. […] Noi nu avem cheia care e votul universal.”29 Pentru împlinirea
acestor aspiraţii, un rol important îl aveau articolele în presă, diferitele
asociaţii precum Frontul feminin pentru dobândirea drepturilor politice şi
sociale (1936)30, Asociaţia feministă condusă de Elena Meissner31, Frontul
femeilor (1935 – în Basarabia)32, Gruparea femeilor române33, Liga dreptu-
rilor şi datoriilor femeii34. Într-o telegramă trimisă guvernului de Congresul
Grupării Femeilor Române din 22 noiembrie 1937, semnată de Alexandrina
Cantacuzino, se arăta: „Noi credem în dreapta noastră cauză; nu luptăm din
ambiţie personală şi deşartă, ci pentru întărirea familiei, a societăţii, a naţiei
întregi, prin valorificarea elementului de elită sufletească, femeia.”35
Congresul solicita partidelor să-şi înscrie în program obţinerea drepturilor
politice pentru femei.36
O problemă care privea mentalitatea colectivă din România era
obţinerea egalităţii dintre bărbat şi femeie, pornind nu numai de la acordarea
dreptului de vot, ci şi de la recunoaşterea rolului femeii în societate. Pentru
recunoaşterea acestui rol erau folosite variate argumente: contribuţia adusă

27
„Viitorul Dâmboviţei”, I, nr. 6, 1930, p. 1.
28
I. Scurtu, Istoria Partidului Naţional Ţărănesc, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994,
p. 138.
29
Sofia Nădejde, Drepturile femeilor, în „Adevărul”, 50, nr. 15989, 1936, p. 1.
30
„Adevărul”, 50, nr. 16002, 1936, p. 1.
31
„Dimineaţa”, 32, nr. 10650, 1936, p. 13.
32
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Inspectoratul general al jandarmeriei, dosarul.
37/1935, p. 68.
33
N. Batzaria, Lupta pentru drepturile femeii, în „Adevărul”, 47, nr. 15314, 1933, p. 1.
34
Elisabeta Ioniţă, loc. cit., p. 30.
35
„Viitorul”, XXIX, nr. 8964, 1937, p. 5.
36
„Adevărul”, 51, nr. 16531, 1937, p. 1.

294
de femei în timpul războiului mondial, participarea la munca şi la afirmarea
familiei37, faptul că femeia „a dat dovadă în toate ramurile de activitate de
inteligenţă, muncă şi mai ales cinste.”38 Presa atrăgea atenţia că îndeosebi la
sate, femeia era considerată „sclava bărbatului” şi „slugă gratuită fără vreun
drept la ceva”39, iar pentru eliminarea situaţiei erau propuse diferite forme
de acţiune: intensificarea muncii de educaţie, creşterea nivelului cultural,
adoptarea unei legislaţii „de ocrotire, cu penalităţi de severitate excepţională
pentru orice atingere a drepturilor femeii.”40
Înfăptuirea acestor frumoase aspiraţii era sprijinită de asociaţii ca
Gruparea femeilor ortodoxe, Asociaţia pentru educaţia cetăţenească a femeii
(1929), Uniunea femeilor muncitoare din România (1930-1938), Blocul
democratic, Frontul feminin (1936-1938), Societatea pentru protecţia femeii
şi a copilului (1934-1935), Gruparea femeilor române ş.a. Aşa de exemplu,
pe adresa organizaţiei Frontul feminin (aflată sub influenţă comunistă),
soseau scrisori de adeziune de la muncitoare şi funcţionare în care se arăta
că „forţelor reacţionare şi obscurantiste care ameninţă să desfiinţeze puţinele
drepturi câştigate de femei în decursul anilor, trebuie să le opunem lupta noastră
solidară pentru câştigarea tuturor drepturilor economice şi politice.”41
De asemenea, un rol important îl aveau presa („Adevărul”, „Viitorul”,
„Tribuna femeii”) şi conferinţele desfăşurate în diferite localităţi din ţară.42
Femeia – scria în 23 noiembrie 1930 ziarul „Tribuna femeii” – „va fi în stare
să trăiască patriotismul, naţionalismul şi toate preocupările de ordin social,
dar numai în momentul când va avea senzaţia uşurării de sub apăsarea
absurdei dominaţiuni a bărbatului. Ea va fi femeia emancipată nu în
societate şi în politică, nu în faţa bărbatului ori în faţa statului, ci în faţa
tovarăşului ei de existenţă, bărbatul – soţ.”43
Articole scrise de învăţătoare şi profesoare, care cunoşteau bine lumea
satelor, atrăgeau atenţia că statul trebuia să arate mai multă grijă pentru
problematica familiei şi pentru asigurarea egalităţii dintre soţi.44
Sub impulsul schimbărilor din societatea românească şi a mişcării
feministe, în perioada interbelică au apărut evidente mutaţii în mentalitatea

37
Constantin Rădulescu, Rolul social al femeii, în „Viitorul”, XXIV, nr. 7480, 1932, p. 1.
38
„Dimineaţa”, 29, nr. 9694, 1933, p. 10.
39
D. Mociorniţă, Săteanca noastră, în „Viitorul”, XXV, nr. 7766, 1933, p. 1.
40
Ibidem.
41
apud. Elisabeta Ioniţă, loc. cit, p. 6.
42
„Dreptatea”, XI, nr. 3014, 1937, p. 2.
43
Marilena Dragomireascu, Femeia şi pacea, în „Tribuna femeii”, I, nr. 8, 1930, p. 1.
44
Maria Mihon, Moaţele, în „Tribuna femeii”, I, nr. 8, 1930, p. 3.

295
colectivă. Astfel, dacă până acum femeia era considerată inferioară bărbatu-
lui şi incapabilă să stea alături de acesta, treptat a început să i se recunoască
dreptul la muncă, activitatea sa în domeniul asistenţei sociale şi în consiliile
comunale. Ea începea să aibă alte aspiraţii, avea sentimentul demnităţii
proprii, simţea atracţia pentru cultură şi pentru munca productivă, îl
înţelegea pe bărbat mai mult ca în trecut. Lumea a văzut că din toate aceste
aspecte care arătau că „sufletul femeii s-a renăscut”45, societatea avea de
câştigat.
Atitudinea politicienilor faţă de mişcarea feministă era diferită. Unii au
dovedit receptivitate şi înţelegere şi au sprijinit-o: N. Lupu, Grigore
Filipescu, Dem Dobrescu, Constantin Titel Petrescu, Dinu Brătianu,
Gheorghe Brătianu46, Ion Mihalache47, Iuliu Maniu ş.a. Aşa de pildă, la 28
februarie 1936, deputatul Dem Nicolaescu declara: „Noi legiuitorii bărbaţi
ne-am arogat dreptul să stabilim principiile şi sancţiunile fără ca măcar
glasul femeii să fie auzit. […] E timpul să recunoaştem sfântul drept de
autodeterminare cuvenit oricărei persoane majore. La datorii egale, drepturi
egale.”48 În mod asemănător, Iuliu Maniu susţinea cu tărie: „Sunt de mult
convins că femeile trebuie să aibă aceleaşi drepturi pe care le au bărbaţii.”49
În 1937, Maniu le cerea femeilor care făceau parte din Partidul Naţional
Ţărănesc să lupte pentru ca „întreaga viaţă particulară a indivizilor să fie
pătrunsă de regulile moralei” şi afirma că de morală „depind fericirea şi
mărinimia naţiunii”50.
Alţii, erau însă împotriva acordării drepturilor politice şi civile pentru
femei: cuziştii51, Alexandru Averescu, Grigore Gafencu ş.a.52 Spre exemplu,
Averescu îşi motiva atitudinea prin teama că soţiile ar fi putut vota chiar
împotriva propriilor soţi: „Nu pot concepe ca nevastă-mea să voteze pe
altcineva.”53
Ca o expresie a mutaţiilor apărute în starea de spirit din societatea
românească, aveau loc discuţii contradictorii în legătură cu intrarea femeilor

45
Maria Budeanu, Drepturile femeilor, în „Mişcarea”, XXV, nr. 445, 1932, p. 1.
46
„Adevărul”, 51, nr. 16532, 1937, p. 8.
47
Elena Constantinescu, Drepturi politice complete pentru femei, în „Vremea nouă”, XI,
nr. 85-86, 1936, p. 2.
48
Dem Nicolaescu, Către „Frontul feminin”, în „Adevărul”, 50, nr. 16002, 1936, p. 3.
49
I. Maniu, Testament moral politic, Bucureşti, Editura Gândirea românească, 1991, p. 74.
50
Ibidem.
51
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Ministerul de Interne – Diverse, dosarul
13/1930, p. 327.
52
„Tribuna femeii”, I, nr. 1, 1930, p. 3.
53
Ibidem.

296
în viaţa politică şi cu dimensiunea rolului pe care acestea îl puteau juca. O
parte a presei („Viitorul”, „Tribuna femeii”, „Femeia muncitoare”) saluta
prezenţa lor pe scena politică. Ziarul „Viitorul” invoca (iunie 1927)
exemplul Germaniei unde Elsa Matz era deputată de Berlin. Mulţi din cei
care erau de această părere reaminteau proverbul: „Ce vrea femeia, vrea şi
Dumnezeu”54.
Atitudinea femeilor faţă de scena politică era diferită. Unele, au stat
deoparte, în ciuda apelurilor la acţiune pe care le formula presa (în special
ziarul „Tribuna femeii”).55 Altele însă au intrat în politică având o puternică
motivaţie: complexitatea vieţii impunea „să iei parte activă la lupta ce se dă
în jurul tău”, chemările de a ieşi din pasivitate, dorinţa de a trăi o viaţă mai
activă şi mai variată, înţelegerea rolului pe care îl aveau de jucat în plan
economico-social etc.56 Opţiunile politice erau diferite, mergând spre liberali,
georgişti, naţional-ţărănişti, social-democraţi, comunişti, radical-ţărănişti,
organizaţii extremiste de dreapta ş.a. În cadrul partidelor s-au constituit
secţii feminine care desfăşurau activităţi diverse: propagandă electorală,
acţiuni culturale, participarea la întruniri şi demonstraţii, articole în presă,
susţinerea drepturilor politice, economice şi civile, combaterea pericolului
revizionist etc. Spre exemplu, femeile care în mai 1932 au format la Cluj
secţia feminină a Partidului Naţional Liberal, declarau: „Aducem cu noi
emoţia unui început care ne răscoleşte sufletele şi care să fie realizat în
forma cea mai înaltă, început în care noi credem şi ne e drag şi vrem să-l
intensificăm din ce în ce mai mult cu entuziasm, cu tact şi cu seriozitate.”57
În cadrul Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu aprecia rolul
important pe care femeile îl aveau nu numai pe plan politic, ci şi pe plan
moral şi social. Astfel, la 18 decembrie 1937, Maniu declara: „Doamnelor,
dumneavoastră care sunteţi înzestrate de Dumnezeu cu un dezvoltat simţ
pentru lucrurile care ating sufletul, dumneavoastră sunteţi datoare să faceţi
ca bărbaţii şi fiii dumneavoastră să nu uite nici un moment înaltele ţinte spre
care trebuie să trudească o soţie şi care trebuie să aibe veşnic înaintea
ochilor, dacă vor într-adevăr să-şi îndeplinească o datorie faţă de neam, faţă
de familie şi faţă de ei înşişi.”58 Între cadrele naţional-ţărăniste s-au afirmat
Ella Negruzzi, Calypso Botez ş.a.59

54
„Viitorul”, XX, nr. 5780, 1927, p. 2.
55
Micaela Catargi, Faceţi politică, în „Tribuna femeii”, nr. 1, 1930, p. 1.
56
„Viitorul”, XXIV, nr. 7295, 1932, p. 1.
57
Ibidem, p. 2.
58
„Dreptatea”, XI, nr. 3029, 1937, p. 1.
59
I. Scurtu, op. cit, p. 285.

297
 Femeile au acţionat şi în cadrul unor organizaţii de orientare social-
democrată sau socialistă (UFMR – 1930-1938, Uniunea femeilor mun-
citoare socialiste60, înfiinţată în 1930, Cercul femeilor socialiste), precum şi
în organizaţii de orientare comunistă (Cercul feminin comunist – 1922-
192461, Frontul feminin – 1936-1938, Secţiunile feminine ale Blocului
democratic)62. După anul 1925 s-au înfiinţat Cercuri ale femeilor muncitoare
(conduse de comuniste), pe lângă Sindicatele unitare, care activau legal. O
contribuţie importantă au avut-o Elena Filipovici, Elena Ivănuş, Ana Pauker,
Jeni Popescu-Doreanu, Riva Vasilescu ş.a.63 Mişcarea feministă a contribuit
la rezolvarea unor probleme specifice: propagandă, educaţie politică,
popularizarea unor noţiuni de cultură generală. În acest scop erau folosite
întrunirile, şedinţele, excursiile, şezătorile, presa. De asemenea, femeile au
luat parte la acţiuni greviste şi la ajutorarea materială a celor rămaşi fără
lucru.
În anii interbelici nu au lipsit orientările extremiste de dreapta. Astfel
de opţiuni s-au afirmat chiar de la începutul perioadei interbelice, numărul
lor fiind totuşi relativ modest. Spre exemplu, în 1923, Elena Bacaloglu
(admiratoare a lui Mussolini cu care de altfel coresponda) a iniţiat Fascia
Naţională Română în care au fost atrase îndeosebi studente.64 Odată cu
ascensiunea dreptei extremiste, în cadrul său s-au constituit secţii feminine.
Aşa de pildă, în noiembrie 1937, ziarul „Ţara noastră” îndemna secţia
feminină a Partidului Naţional Creştin să acţioneze pe linia antisemitismului
pentru a scrie „o glorioasă pagină de biruinţă asupra cotropirii iudaice.”65
Este interesant de subliniat că unele opţiuni şi atitudini politice apăreau şi în
rândul liceenelor.66
În perioada interbelică, numeroase femei grupate sau nu în diverse
organizaţii sau partide, şi-au făcut o datorie de onoare din a lupta împotriva
revizionismului şi pentru salvarea integrităţii teritoriale a României. Această
luptă s-a desfăşurat sub diferite forme: congrese, întruniri, demonstraţii,

60
Elisabeta Ioniţă, loc. cit., p. 30.
61
M. C. Stănescu, Mişcarea muncitorească din România în anii 1924-1928, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 262.
62
Elisabeta Ioniţă, loc. cit., p. 30.
63
M. C. Stănescu, op. cit., p. 263.
64
Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier. 1919-1941, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995,
p. 179.
65
„Ţara noastră”, XVI, nr. 1505, 1937, p. 3.
66
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Ministerul de Justiţie – Direcţia Judiciară,
dosarul 19/1937, vol. I, p. 123; vezi şi fond Inspectoratul general al jandarmeriei, dosarul
43/1937, p. 40.

298
articole în presă, adoptarea unor apeluri şi moţiuni. Ea a antrenat un număr
mare de intelectuale, studente, ţărănci, funcţionare, muncitoare. Astfel, este
elocvent faptul că Congresul feminin de la Bucureşti, în rezoluţia adoptată la
1 iunie 1933, exprima hotărârea de a contribui la apărarea ţării în faţa
pericolelor externe: „Suveranitatea naţională trebuie să ne rămână sfântă.
Puterea neamului românesc, este înrădăcinată în pământul sacru al scumpei
noastre patrii. Această iubire de pământ, ne dă puterea de a-l apăra până la
ultima suflare. Faţă de acest popor nu va cuteza nimeni să-i calce hotarele
pentru că noi femeile le vom apăra cu sufletul nostru, iar fiii noştri bravi le
vor apăra cu arma.”67
Ascensiunea Germaniei hitleriste şi creşterea acţiunilor revanşarde au
făcut să crească atitudinea antirăzboinică a organizaţiilor feministe din
cadrul majorităţii partidelor. În 1933 s-au înfiinţat Comitete locale ale
femeilor antifasciste, iar în iulie 1934 s-a constituit Comitetul Naţional
Antifascist al Femeilor care avea în conducere pe Zoe Frunză. 68 Comitetul
Naţional Antifascist al Femeilor a adresat apeluri pentru acţiunea unită
contra mizeriei şi a fascismului şi pentru „salvarea celor care umplu
puşcăriile din toată lumea fiindcă încearcă să stăvilească valul reacţionar al
fascismului şi războiului.”69 De asemenea, a organizat mari întruniri
antifasciste în toată ţara. Mişcarea feministă din România a participat (prin
delegate alese) la Congresul mondial al femeilor contra fascismului şi a
războiului de la Paris (4-6 august 1934). Zoe Frunză, într-o scrisoare
adresată acestui congres exprima starea de spirit din România: „Româncele,
conştiente de datoria lor de mame, surori şi soţii, şi mai presus de toate de
fiinţe exploatate pe toate câmpurile de activitate, nu au decât o dorinţă:
reuşita Congresului pentru a pune capăt carnajului războiului şi pentru a
împiedica întronarea regimului fascist.”70
Este interesant de subliniat că ideea apărării ţării în faţa pericolului
extern a fost înţeleasă de femei din diferite stări sociale sau de opţiuni
politice deosebite, existând o solidaritate care exprima realism şi maturitate.
Spre exemplu, organizaţia Frontul feminin s-a afirmat prin propaganda
pentru pace, participarea la marile acţiuni antifasciste, sprijin pentru

67
apud. Elisabeta Ioniţă, loc. cit., p. 25.
68
Ibidem, p. 34.
69
apud. I. Bodunescu, Diplomaţia românească în slujba independenţei, vol. III, Iaşi, Editura
Junimea, 1984, p. 17.
70
apud. C. Petculescu, Comitetele naţionale ale tineretului şi femeilor, organizaţii de
acţiune şi de luptă contra pericolului fascist, în Comitetul Naţional Antifascist Român,
Bucureşti, Editura Politică, 1985, p. 235.

299
Congresul universal al păcii (Bruxelles – septembrie 1936), întruniri contra
discursului revizionist rostit de Mussolini la Milano (1 noiembrie 1936).71 În
conducerea Frontului feminin au activat Sofia Nădejde, Lucia Sturdza
Bulandra ş.a.
În mod asemănător, femeile care simpatizau ideile social democrate
luau parte la campania antifascistă a Uniunii Femeilor Muncitoare din
România. Acţiuni similare desfăşurau şi secţia feminină a Blocului
democratic, a Institutului Cultural Feminin72, Gruparea Femeilor Române,
Asociaţia intelectuală a femeilor române, Federaţia femeilor universitare.
O formă de exprimare a atitudinii antirevizioniste o reprezentau artico-
lele publicate în diferite ziare: „Femeia muncitoare” (1930-1931), „Gazeta
femeii” (1933), „Ecoul” (1934), „Adevărul”, „Dimineaţa”, „Dreptatea”,
„Mişcarea”, „Tribuna femeii” ş.a. Aşa de exemplu, muncitoarea textilistă
Maria Ionescu scria în ziarul „Ecoul” (5 august 1934) că „nu va rămâne o
singură femeie care să nu lupte contra războiului de pe urma căruia suferim
atât de mult.”73 În presă erau lansate apeluri la unitate, acţiune şi realism,
atrăgându-se atenţia că „ape tulburi şi învolburate lovesc zănatec la temeliile
zidirii noastre strămoşeşti.”74 Este important de reliefat că multe femei,
indiferent de opţiunile politice, participau la marile întruniri antirevizioniste,
exprimându-şi hotărârea de a „sta alături de fiii neamului românesc contra
oricărui ar cuteza a se atinge de integritatea pământului sfânt.”75
Mişcarea feministă s-a afirmat şi în rândul minorităţilor, subliniindu-se
ideea că era nevoie de emanciparea spiritului feminin pentru a se realiza
purificarea aerului moral al societăţii.76 În acest sens, un rol important l-au
avut intelectualele, presa, diversele societăţi precum Reuniunea femeilor
maghiare (înfiinţată în 1926)77, Reuniunea femeilor israelite (constituită în
1922)78, Asociaţia culturală a femeilor evreice79, Asociaţia femeilor

71
Elisabeta Ioniţă, loc. cit., p. 37.
72
Ion Iacoş, Comitetul român al Reuniunii universale pentru pace, în Organizaţii de masă
legale şi ilegale, create, conduse sau influenţate de P. C.R. (1921-1944), vol. II, Bucureşti,
Editura Politică, 1981, p. 149.
73
apud. C. Petculescu, loc. cit., p. 219.
74
Ştefania Cerna, Femei, strângeţi rândurile, în „Tribuna femeii”, I, nr. 11-12, 1930, p. 5.
75
apud. Elisabeta Ioniţă, loc. cit., p. 38.
76
E. Hoenig, Femeia evree şi feminismul, în „Tribuna evreiască”, II, nr. 52, 1933, p. 2.
77
C. Grofşoreanu, Situaţia politică şi culturală a minorităţilor etnice din România la finele
anului 1930, Timişoara, 1944, p. 121.
78
I. Scurtu, L. Boar, op. cit., p. 494.
79
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Ministerul de Interne – Diverse, dosarul
18/1933, p. 3.

300
minoritare (1921-1938), Reuniunea femeilor germane, Organizaţia „David
Francisc” (a femeilor maghiare)80. În rândul femeilor minorităţilor, se
întâlneau două atitudini: unele arătau realism, afirmând că femeile trebuiau
chemate la „deşteptare naţională, la viaţă conştientă şi la înălţare morală”81;
altele, dovedeau indiferenţă, stând „departe de viaţă şi de mişcare, îngropate
în inconştienţă şi inactivitate.”82 Ca orientare politică, ele se îndreptau în
general spre partidele proprii minorităţilor, dar existau şi alte opţiuni (social-
democraţie, comunism ş.a.)83
În ansamblu, perioada interbelică a însemnat afirmarea unui nou statut
al femeii, în concordanţă cu mutaţiile petrecute în societatea românească şi
pe plan european.

80
Ibidem, fond Inspectoratul general al jandarmeriei, dosarul 6/1934, p. 8.
81
E. Hoenig, loc. cit., p. 2.
82
Ibidem.
83
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Inspectoratul general al jandarmeriei, dosarul
24/1935, p. 113.

301
 LUPTA FEMEILOR DIN MEDIUL URBAN
PENTRU OBŢINEREA EGALITĂŢII ÎN DREPTURI
ÎN CONSTITUŢIA DIN 1923

Emilena Irinela TATU*

Abstract: The 1923 Constitution and the urban women's fight to

obtain equal rights.

The woman's position in modern society led to a moral, philosophic

and political debate, given the numerous pre-conceptions and economic
estimations which placed women below men. The members of feminist
organizations demanded equal civil and political rights as their sons and
husbands. They demanded this knowing that they were just as smart,
energetic and hard-working as men were. Many of the written statements
addressed to the political figures of the time were accompanied by
signatures from all over the country. What the AECPFR pointed out was
that women should have equal rights as men because of the fact that they
were members of society, who worked, paid taxes and who wanted practical
social changes.
In 1923, all representatives of the "Associations for the Rights of
Romanian Women" sent a manifesto to the king, in which they pleaded for
their sustained efforts to obtain equal rights, arguing that they have
remained faithful to their cause for more than 15 years. The feminists took
part in the discussions held in the Parliament, where members were divided
into advocates of women's rights and detractors. Ammonium sulfate was
thrown in the Parliament and the discussions about women -and not about
their rights- gave rise to real conflicts.
The political figures who supported women's rights were sent thankful
letters, although women had obtained only civil rights. A written statement
addressed to the Government and to the members of the Senate thanked – on
behalf of more than 100 associations- "the Government of 1923 and the
Honorable Members of the Parliament for doing a bit of justice to women
through the Constitution of 1923".

*
Profesoară la Colegiul Naţional „Alexandru Vlahuţă”, din Râmnicu-Sărat, jud. Buzău

302
 Keywords: feminists, "The Women's House", "stay at home women",
uncultivated, "moral complaints", women's ungratefulness, equality.

Mutaţiile survenite în baza economică şi în structura socială şi-au găsit

expresie pe plan politic în activitatea partidelor, parlamentului şi guvernelor.
În noile condiţii se impunea adoptarea unei noi Constituţii. Practic, toate
forţele politice s-au pronunţat în acest sens, unele elaborând chiar proiecte
proprii pe care le-au supus atenţiei opiniei publice. Ideea dominantă a fost
aceea ca Parlamentul să dezbată o nouă Constituţie şi nu să fie revizuit
textul vechi, de la 1866, acum şi cu participarea reprezentanţilor de pe
cuprinsul României unite1. La sfârşitul războiului o altă Românie se între-
zărea, iar acestei Românii noi îi revenea menirea de a încorpora reformele
anunţate şi în parte înfăptuite şi a le da rezolvare în practică.
O cerinţă de bază a oricărui stat modern era aceea ca parlamentul să fie
reprezentantul întregii naţiuni, nu numai al unei categorii restrânse.
Constituţiile unor state europene precum şi cea a SUA rezolvaseră deja
în favoarea femeii problema drepturilor politice. Un raport realizat de
Cecilia Cuţescu-Storck evidenţia acest fapt. Femeile aveau drepturi politice
în multe ţări. În Marea Britanie ele votau din 1869, iar în 1918 intrau în
Camera Comunelor. În Germania, Austria (1920), Cehoslovacia (1918),
Olanda (1922), Polonia, SUA (1920), chiar şi în Jamaica femeile aveau
dreptul de a participa la viaţa politică. În 1925 de pildă votau 11.800.000
femei, iar 34 state le acordaseră dreptul la vot. 500 de femei erau deputate şi
850 consiliere. Alice Collins din Chicago a reuşit să ajungă prefect în SUA.
Câteva ajunseseră miniştri: doamna Kolontay în URSS, Nina Bang în
Danemarca, Kenal în Turcia. Femeile din alte ţări erau ofiţeri la starea
civilă, judecători de tribunal la New-York, raportoare la comisiile bugetare,
în comitetele executive ale partidelor politice, în comitete universitare,
inspectoare ale muncii. Membre în Parlamentele diverselor ţări, femeile
reuşiseră adoptarea unor legi privind combaterea alcoolismului şi
imoralităţii, căutarea paternităţii, mortalitatea infantilă, protecţia femeilor
gravide, abolirea caselor de toleranţă, ridicarea nivelului moral şi cultural al
femeii, organizarea Crucii Roşii2.

1
Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democraţia la români 1866-1938, Bucureşti, Editura Humanitas,
1990, p. 212.
2
Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Meissner, dosar XI/32, 1918-1937, f. 12.

303
 După 1918, sistemul constitituţional urmărea consfinţirea statului
naţional unitar român, a mutaţiilor economice, sociale şi politice survenite
după 1866. Un nou cadru corespunzător pentru organizarea statului era o
necesitate recunoscută. Noua Constituţie trebuia să oglindească schimbarea
raporturilor social-politice între clase. Se avea în vedere ca aşezamântul
fundamental să fie nu numai naţional ci şi larg democratic. Un element nou
care dădea consistenţă principiului votului universal era recunoaşterea
dreptului de vot femeilor potrivit Declaraţiei de la Alba Iulia. La apelul
organizaţiilor feminine şi în special a Asociaţiei pentru Emanciparea Civilă
şi Politică a Femeii Române, multe partide politice au inclus în programele
lor drepturi pentru femei 3. În 1919-1920, membrele secţiunii Bucureşti a
A.E.C.P.F.R, printr-un ciclu de conferinţe publice au atras atenţia asupra
mişcării, ce se aşeza pe un nou făgaş. Pe 18 iulie 1919 regina Maria a
acordat o audienţă delegatelor A.E.C.P.F.R., declarând că îmbrăţişează cu
căldură mişcarea femeilor din România pentru emancipare4. Intelectualii şi
fruntaşi politici au aderat la acţiunile Asociaţiei, făcându-şi cunoscute
punctele lor de vedere. Printre ei s-au numărat N. Iorga, V. Goldiş, I. G.
Duca, Polizu Micşuneşti, C. Dissescu, I.Teodorescu, D. Negulescu5. În
noiembrie 1918 primului ministru Coandă i-a fost adresat un memoriu-apel
al Asociaţiei ieşene. Se arată rolul deosebit al femeii „ca soţie, mamă... Într-un
regim de sufragiu universal, egal şi de reprezentare proporţională a opiniilor
nu se poate nesocoti populaţia femeiască, care reprezintă un procent atât de
însemnat în populaţia generală a ţării şi nu i se poate contesta dreptul
reprezentării intereselor şi opiniunilor ei”6.
În general „feministele” erau soţii ale unor cunoscuţi oameni politici
ori de cultură. De exemplu Elena Meissner, preşedinta Comitetului Dirigent
al asociaţiilor feministe era soţia lui C. Meissner. Acesta fusese ministrul
industriei şi comerţului în guvernul Marghiloman, apoi în guvernul
Averescu instituit la 30 martie 1926 a fost ministrul lucrărilor publice.
Alexandrina Gr. Cantacuzino, preşedinta multor organizaţii feminine cum ar
fi: Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române, Consiliul Naţional al
Femeilor Române, Asociaţia „Casa Femeii” etc a fost soţia lui Grigore G.
Cantacuzino, fost senator şi ministru secretar de stat. Nu era atât o luptă

3
Calypso Botez, Problema feminismului – o sistematizare a elementelor ei, în Arhiva
pentru ştiinţă şi reformă socială, anul II, nr. 1-3, 1920, p. 82.
4
Ibidem, p. 81.
5
Ibidem, p. 82.
6
Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Meissner, dosar XI/31, 1918-1929, f. 6.

304
împotriva bărbaţilor, cât a mentalităţilor vremii. Claudia Alexieff relata că
vorbind cu un avocat despre problema dreptului de vot pentru femei, acesta
i-a zis: „am da drepturi femeilor, dar ne temem să nu intre în politică”7.
„Neamul Românesc” şi implicit N. Iorga au prezentat articole în spri-
jinul campaniei feministe. Între 2-17 ianuarie 1920 ziarul a publicat frag-
mente dintr-o conferinţă ţinută de N. Iorga pentru „Societatea doamnelor
române”. După ce făcea un istoric al activităţii femeilor de la întemeierea
statelor feudale, arăta că nu e de acord ca „soţia primului ministru într-o ţară
democratică, să nu poată vota, pe când sergentul de la poartă poate vota”8.
El continua: „...totdeauna am socotit, chiar înainte ca acesta chestiune să se
fi înfăţişat în chip mai consecvent şi mai serios înaintea publicului român că
este cel mai absurd lucru de pe lume ca femeia să nu se împărtăşească în
viaţa publică, în viaţa naţională a poporului ei de aceleaşi drepturi de care se
îndreptăţesc bărbaţii”9. Nu toţi bărbaţii erau de aceeaşi părere cu Iorga. Într-o
discuţie despre această problemă, un domn aplaudat cu vervă de prietenii
săi, apostrofa pe o femeie trimiţând-o după o veche prerogativă de drept
divin „la bucătărie, la oale, la vatră”10.
În decembrie 1918, într-o şedinţă a A.E.C.P.F.R s-a hotărât ca
doamnele Meissner şi Ella Negruzi să redacteze o cerere referitoare la
acordarea printr-un decret-lege a drepturilor de vot pentru femei 11. Tuturor
miniştrilor li s-au trimis scrisori, semnate de Comitetul Central al Asociaţiei,
în care se arată: „E necesar ca noua Constituţie să determine în mod formal
drepturile şi libertăţile ce se garantează femeii şi să facă imposibilă pe viitor
interpretarea arbitrară care stabileşte azi o incapacitate politică generală din
incapacitatea civilă excepţională a femeii măritate”12.
Nu era însă singura opinie. Margareta Ene în articolul „Feminismul la
noi” din „Lumea Nouă” cerea întoarcerea femeii la „coada tigăii” şi înde-
plinirea, mai întâi, a rostului ei firesc de educatoare. „Majoritatea imensă a
femeilor române sunt inculte, cunosc atât de puţin viaţa socială şi politică ce
le depăşeşte căminul, că eu una, nu văd cu ce ar putea contribui la o
superiorizare a manifestărilor noastre publice”. În viziunea ei cel mai mare
rău al feminismului era acela al interesului prea mare acordat numai laturii

7
Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Meissner, dosar XI/32, 1918-1937, f. 59.
8
Neamul românesc din 4 ianuarie 1920.
9
Ibidem din 2 ianuarie 1920.
10
Ibidem din 24 ianuarie 1920.
11
Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Meissner, dosar XI/32, 1918-1937, f. 9.
12
Ibidem, dosar XI/31, 1918-1929, f. 72.

305
politice. „Noi nu avem încă o exemplară viaţă de familie, nu putem încă
oferi, prin femei, modele de educaţie în căminuri şi luptăm aşa de aprig
pentru drepturile politice?”13.
Avocata Elena Popovici publica în „Universul” din ianuarie 1919
articolul „Drepturile politice şi femeia”. Ea arăta „Admitem că femeia are
drepturi egale cu ale bărbatului, că de dimineaţa şi până seara trebuie să-şi
împartă orele între postul ce-l ocupă, între întruniri şi diferite alte chestiuni;
ce se face cu rolul ei de menajeră, ce va fi cu bieţii copilaşi, lipsiţi de
căldura şi dragostea de mamă, cine se va ocupa de educaţia acestor
nenorociţi”? Cerea „...să ne îndepărtăm deci de la drepturile politice şi să
luptăm pentru ridicarea moralului şi prin purtarea noastră demnă să le
inspirăm bărbaţilor respectul pentru femeie şi să ne ocupăm cât se poate de
mult de creşterea şi educaţia copiilor”14.
Elena Meissner a încercat să explice femeilor necesitatea dreptului de
vot. În februarie 1919 ea spunea: „...lumea nu ştie precis ce voim. Unii cred
că voim să răsturnăm forma de azi a familiei, că voim să luăm locul
bărbaţilor, că voim ca bărbaţii să rămână acasă la gospodărie, iar noi femeile
să facem politică în afară, că se va distruge astfel familia, căci nu va avea
cine să se ocupe minuţios de copii, care vor creşte pe mâinile nimănui, în
voia soartei sau că va fi nevoie de aziluri...încât mâini mercenare vor înlocui
braţele pline de dragoste ale mamei”15.
Situaţia femeii în societatea modernă a antrenat o dezbatere pe plan
filozofic, moral şi politic, dat fiind numeroasele prejudecăţi şi calcule
economice care o plasau într-o condiţie socială inferioară bărbatului. În
timpul Adunării Constituante aleasă în 1919, o comisie parlamentară
compusă din: Vasile Goldiş, O.Tăzlăoanu, Gr. Iunian, A.Teodorescu,
Spiridon Popescu etc. a întocmit, la iniţiativa guvernului, un proiect de lege
în care s-au prevăzut şi drepturi pentru femei16. Adunarea a fost însă
dizolvată în martie 1920. În sesiunea parlamentară din iulie 1921 s-a luat în
discuţie proiectul de lege pentru reforma administrativă care, printre altele,
prevedea dreptul de vot pentru femei la comună. În urma dezbaterilor,
Senatul a respins acest aliniat, invocând preocuparea de a feri femeile şi

13
Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Meissner, dosar XI/32, 1918-1937, f. 84.
14
Universul din 30 ianuarie 1919.
15
Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Meissner, dosar XI/32, 1918-1937, f. 75.
16
Calypso Botez, Problema feminismului – o sistematizare a elementelor ei, în loc. cit.,
p. 82.

306
familia de influenţa nefastă a politicii 17. A.E.C.P.F.R. a hotărît ca terenul
câştigat să nu fie pierdut. Au continuat să trimită apeluri oamenilor politici.
În 1919 Olga Sturza cerea „...Rugăm să ni se acorde drepturi civile şi poli-
tice integrale cu fiii şi soţii noştri. Cerem aceasta cu conştiinţa că nu suntem
inferioare lor nici cu inteligenţa, nici cu puterea de muncă, nici în
energie”18. La multe din aceste apeluri sau memorii s-au anexat adrese cu
mii de semnături din diverse părţi ale ţării.
Începând cu 12 decembrie 1922 elaborarea proiectului de Constituţie a
intrat în a doua fază şi anume trecerea la dezbateri în Comisia Constitu-
ţională Mixtă, la capătul cărora urma să fie finisat proiectul de Constituţie.
Discuţii aprinse a suscitat acordarea de drepturi civile şi politice femeilor.
Formularea din anteproiect prevedea să li se acorde femeilor numai drepturi
civile integrale. Unii membri ai Comisiei Constituţionale au cerut acordarea
de drepturi depline, atât civile cât şi politice femeilor 19. Printre aceştia s-au
numărat senatorii liberali D. Drăghicescu, N. N. Săveanu şi ministrul
justiţiei Ion Th. Florescu. Acesta a cerut ca, în ultimă instanţă să se acorde
femeilor cel puţin dreptul de a alege în consiliile judeţene şi comunale.
Pentru aceeaşi formulă s-a pronunţat şi V. Brătianu. Alţi membri ca
D. Ioaniţescu şi G. Mârzescu au apărat redactarea din anteproiect. Au fost şi
membri ai comisiei care s-au pronunţat categoric împotriva acordării de
drepturi, atât civile cât şi politice femeilor. P. Gârboviceanu, Em. Pangrati şi
G. Constantinescu s-au întrecut prin a afirma că prin recunoaşterea
drepturilor civile femeilor viaţa de familie ar fi slăbită, iar cele politice ar
duce la perturbări de natură socială în pătura ţărănească20. Majoritatea
membrilor comisiei împărtăşind punctul de vedere al raportului au hotărît să
se acorde femeilor numai drepturi civile, cele politice urmând a se adopta
printr-o lege specială cu o majoritate de 2/3.
Până când s-a ajuns la respingerea dreptului de vot pentru femei, în
decembrie 1922, drumul a fost lung. C.G. Disesscu, raportorul Comisiunii
mixte din 1922 a cerut ca aliniatul 6 să fie astfel redactat: „Se recunosc
femeilor drepturile civile pe baza deplinei egalităţi a celor două sexe”. El şi-a
motivat cererea prin aceea că altfel s-ar putea crede că recunoaşterea acestor

17
Ion Bitoleanu, Din istoria României moderne, 1922-1926, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1981, p. 85.
18
Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Meissner, dosar XI/31, 1918-1929, f. 18.
19
Eufrosina Popescu, Din istoria politică a României. Constituţia din 1923, Bucureşti,
Editura Politică, 1983, p. 130.
20
Ibidem, p. 131.

307
drepturi ar fi supusă la elaborareaa unor legi civile în viitor 21. Despre ches-
tiunea referitoare la femei s-a discutat în şedinţele Comisiei Constituţionale
din 1 iulie şi 2 noiembrie 1922. La şedinţa din 2 noiembrie au participat
M. Pherekyde, preşedintele Senatului, deputaţii N. Bălănescu, I. Boieriu,
D. Ioaniţescu, Romul Reuţ, senatorii Dissescu, Nicolaescu, Policrat şi Mihaly.
Erau prezenţi primul ministru I. I. C. Brătianu, miniştrii Al. Constantinescu,
V. Brătianu, generalul Mărdărescu, I.G.Duca, C. Angelescu, I.Th.Florescu22.
S-a discutat această problemă chiar la primul punct. Pe 21 noiembrie
Ministerul de Interne a găzduit între orele 21-23,30 o şedinţă a câtorva
parlamentari. Au participat gen. N. N. Găveanu, C. Dumitriu, C. Panaitescu
din partea comisiei administrative şi C.Dissescu, D. Ioaniţescu din partea
comisiei constituţionale. S-a încercat să se ajungă la un acord privind
prevederile anteproiectului constituţional. S-a discutat despre drepturile
femeii, împărţirea judeţelor, compunerea consiliilor judeţene etc23.
Anteproiectul noii Constituţii din 11 decembrie 1922, redactat de
C. Dissescu purta parafa „personal şi strict confidenţial”. La articolul 6 se
arăta că „noua stare socială şi politică de după război cere admiterea măcar
în parte a revendicărilor feministe... Mentalitatea femeii din timpurile
noastre, calităţile ei sufleteşti de a trăi mai mult pentru alţii (altruism), subti-
litatea spiritului feminin şi fineţea sentimentului îi dau dreptul la egalitate în
viaţa socială şi politică. Totuşi majoritatea comisiunii apreciind oportuni-
tatea momentului conferirii exerciţiului drepturilor depline cetăţeneşti, a
lăsat la aprecierea legiuitorului de drept comun alegerea acelui moment”24.
Se făceau referiri la femeile din alte ţări, la drepturile lor, la mişcarea
feministă românească, dar „obiecţiunile ce se fac pentru respingerea
revindecărilor feministe” erau:
a / Intelectuale: Inferioritatea sexului
b / De ordine fiziologică ca şi cum numai în viaţa politică, de stat, se
cere muncă. S-a zis: ce drepturi politice să aibă femeia dacă ea nu este
soldat – nu poate fi supusă recrutării. O femeie de spirit a răspuns lui
Napoleon, când acesta i-a făcut această brutală obiecţiune: Sire, nu facem
războiul, e adevărat, dar nu facem noi pe soldaţi?
Neg că femeile nu fac şi ele, chiar de mult, servicii mai grele decât
soldatul. Nu merg în ambulanţe, în spitale, nu îngrijesc pe răniţi? Nu îi asistă
pe front?

21
Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Parlament, dosar 2010, 1923, f. 170.
22
Ibidem, dosar 9048/ 1923-1924, vol. I, f. 253.
23
Ibidem, dosar 2010/ 1923, f. 325.
24
Ibidem, f. 212.

308
 c / Obiecţiuni politice: lăsând să intre în parlament, în administraţie, un
mare număr de femei, turburăm, dezechilibrăm organizarea politică actuală.
Femeile prin temperament, fiind ori reacţionare prin legăturile cu elitele
sociale ori revoluţionare n-au sentimentul măsurii şi al ordinii.
d / Obiecţiuni morale. Sunt cele mai puternice: distrugerea familiei,
dispariţia supunerii soţiilor... Ni se spune: „De ce vreţi ca femeia să-şi
piardă farmecul ei, să o luaţi din saloanele ei pentru a o duce în cluburi şi
întruniri publice? Ce devine graţia, dulceaţa, persuasiunea femeii? Nu e
destul că suntem noi amestecaţi în luptele politice pasionale şi vulgare? Să
mai băgăm şi pe femei în aşa atmosferă?
Răspund: Va să zică să pedepsim pe femei pentru calităţile lor şi
gusturile noastre?”25.
Pentru că anteproiectul nu acorda drepturi integrale, civile şi politice
femeilor, numeroase organizaţii feministe din ţară au convocat întruniri şi au
adoptat moţiuni. Pe adresa Parlamentului şi a Preşedenţiei Consiliului de
Miniştri au sosit telegrame şi memorii din partea acestora. Se cerea să se
ţină seama de rolul îndeplinit de femei în domeniile economic, social,
cultural.
În ziua de 13 decembrie 1922 pe adresa Preşedenţiei Consiliului de
Miniştri au sosit două telegrame trimise de Asociaţia feministă din sudul
Bucovinei şi de Asociaţiile feministe din Moldova. Se protesta „cu energie
împotriva acestei nedreptăţi”26. Asociaţiile din Moldova considerau
„inadmisibil ca numai femeile ce reprezintă jumătate din populaţia ţării să
nu poată avea reprezentaţi în Parlament”. Telegrama era semnnată de Elena
Meissner, Olga Sturza, Lucia Poni, Ella Negruzzi, Otilia Cazimir27. Astfel
de telegrame au trimis organizaţiile din Iaşi şi Oltenia şi lui Dissescu. Pe
20 decembrie 1922 o moţiune a Asociaţiilor feministe cerea „recunoaşterea
integralâ a drepturilor, pentru că numai astfel femeia română prin cultură şi
însuşirile ei specifice va avea posibilitatea de a contribui alături de bărbat la
înfăptuirea unor noi concepţii de viaţă şi înălţare a patriei”. Semnau Calypso
Botez, Ella Negruzzi, Eugenie Reuss-Ianculescu28.
Apelurile A.E.C.P. F. R. subliniau că femeile trebuie să aibă drepturi
egale cu bărbaţii deoarece şi ele fac parte din popor, muncesc, plătesc
impozite, doresc reforme sociale practice29. Astfel de telegrame s-au trimis

25
Ibidem.
26
Ibidem, dosar 2048/ 1923-1924, vol I, f. 250.
27
Ibidem, f. 251.
28
Ibidem, f. 261.
29
Ibidem, Fond Meissner, dosar XI/31, 1918-1929, f. 41.

309
în 1922 lui C. Dissescu şi lui C. Argetoianu. Acestuia i se cerea sprijin
contra proiectului liberal ce excludea femeile de la vot 30. Lui Iuliu Maniu i
s-a spus că „e împărtăşită părerea dumneavostră că nu e admisibil ca ţara
întreagă să primească constituţia unui singur partid”31.
La 21 februarie 1923 au început lucrările Comitetului de delegaţi ai
secţiunilor. Odată cu aceasta s-a intrat în ultima fază a elaborării proiectului
de Constituţie. În cadrul discuţiilor s-a stăruit şi asupra articolului 6 privitor
la acordarea de drepturi civile şi politice femeilor. Încă din 19 februarie
1923 raportorul C. Dissescu cerea: „Pentru ce nu se recunoaşte de acum şi
prin noua Constituţie exerciţiul drepturilor politice femeilor? Pentru ce s-a
crezut că lipsesc elementele statistice pentru a se putea şti în ce număr sunt
după condiţia lor socială şi intelectuală, cum trebuie organizat dreptul de
vot, în ce proporţie şi care drepturi politice li se pot acorda, toate sau
unele?”32. D.Ioaniţescu a opiniat ca femeilor să li se dea dreptul de a fi alese
la comune şi judeţe. Generalul A.Văitoianu a insistat pentru menţinerea
vechiului text constituţional prin care femeile erau excluse de la astfel de
drepturi. Problema a rămas în suspensie urmând a fi supusă dezbaterii
Parlamentului33.
În luna martie 1923 întreaga atenţie a factorilor politici şi a opiniei
publice a fost concentrată asupra dezbaterilor legate de adoptarea proiectului
de Constituţie. La 2 martie Parlamentul şi-a reluat activitatea. Pe 5 martie
raportorul N. D. Chirculescu arată că „pentru motive de oportunitate, însă,
pentru consideraţiunea că marea majoritate a femeilor sunt indiferente
rezolvării acestei chestiuni, multe chiar contrarii, comitetul delegaţiilor a
admis posibilitatea acordării acestor drepturi, dar a lăsat legiuitorului de
drept comun să aleagă momentul potrivit, fără a-l stânjeni prin dispoziţii
care, în lipsa aliniatului II, i-ar ridica putinţa de a o face”34. Noul articol
proclama egalitatea sexelor înaintea legii civile. Pe 9 martie s-a discutat
textul propus de Comisiunea constituţională mixtă, iar articolului 6 i s-au
adus doar modificări privind aranjarea ordinii frazelor.
Pe 17 martie în Senat au început dezbaterile pe articole ale proiectului
de Constituţie, iar pe 20 martie şi în Cameră. Problema reglementării
drepturilor femeilor a preocupat atât atenţia opiniei publice, a unor jurişti,

30
Ibidem, f. 42.
31
Ibidem, f. 44.
32
Ibidem, Fond Parlament, dosar 2010, 1923, f. 2.
33
Eufrosina Popescu, op. cit., p. 150.
34
Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Parlament, dosar 2048, 1923-1924, vol. I,
f. 121.

310
cercuri politice, mai ales că situaţia femeii era diferită în noile provincii faţa
de restul ţării. În Vechiul Regat femeile, conform Constituţiei din 1866 nu
erau considerate egale în drepturi cu bărbaţii. În Transilvania şi Banat
vechile coduri de legi acordau femeilor unele drepturi civile. Declaraţia de
la Alba Iulia înscrisese principiul acordării de drepturi civile şi politice
femeilor35. Unii membri ai comisiilor constituţionale au obiectat că femeile
nu voiau şi nu cereau dreptul de vot. M. Djuvara a arătat că în materie
politică nu trebuie „să aşteptăm maturitatea cu braţele încrucişate”, ci
trebuie s-o provocăm şi desigur, unul din mijloacele cele mai active cu care
se provoacă maturitatea era însăşi „crearea ocaziunilor cât mai numeroase
de practică, este cu alte cuvinte, acordarea dreptului de vot femeilor”36.
Popescu Pasăre, senator P. N.L a rememorat femeile de seamă ale istoriei
noastre: soţii de voievozi, Ecaterina Teodoroiu, Regina Maria. L-a citat pe
Bolintineanu care considera că „un popor devine mare sau dispare cum
femeii îi place”. El a menţionat că articolul 6 „...cuprinde o inovaţie faţă de
Constituţia veche, căci înscrie pentru prima dată principiul drepturilor civile
şi politice ale femeii”. Era contrariat de acţiunile mişcării feministe: „de ce
asistăm acum la atâtea protestări din partea femeilor române?”37.
Senatorul I.Trufin, naţionalist democrat spunea: „...în ce stare de
inferioritate am ajunge atunci când femeile de la ţară, inculte, în care nu s-a
deşteptat încă conştiinţa de ţară, vor trebui să meargă distanţe de 20 km ca
să voteze părăsindu-şi gospodăria şi copiii şi că marea lor majoritate nici nu
vor veni la vot. În momentul când se vor da drepturi femeilor toate cele de la
oraşe şi mai ales femeile celor streini, vor merge la vot şi ele vor determina
majoritatea”38.
M. Policrat nu vedea „nici o deosebire între ţăranul român neştiutor de
carte, care merge la urnă în regimul votului universal şi între femeia
necunoscătoare de carte, care ar merge şi ea la urnă, căci până când şcolile
ce le vom da îi vor face conştienţi de drepturile politice, ei sunt egali în ceea
ce priveşte cultura”39.
Dissescu era nemulţumit de „ingratitudinea femeiască ce este revoltată
că nu le dăm de pe acum şi aceste drepturi. Se plâng de ce nu au, dar nu se
arată sensibile la ce le-am dat”40.

35
Eufrosina Popescu, op. cit., p. 185.
36
Ibidem, p. 186.
37
Dezbaterile Senatului, sedinţa nr. 45 din 19 martie 1923, p. 718.
38
Ibidem, p. 719.
39
Ibidem.
40
Ibidem, p. 720.

311
 Pe 12 martie 1923 în Cameră a avut loc discuţia generală a Constituţiei.
Vintilă Brătianu arăta: „Nu sunt duşman al femeilor. Când am fost primar
am dat asistenţa pe mâna femeilor Societăţii ortodoxe naţionale a femeilor
din România”. Un partizan sincer şi activ al apărării drepturilor femeii a fost
N. Iorga. El considera că „votul femeilor este un act de dreptate generală şi
un act de îndreptăţire faţă de condiţiile cu totul particulare ale ţării noastre”41.
Cum majoritatea parlamentarilor au împărtăşit punctul de vedere al
raportorului s-a hotărît să se acorde numai drepturi civile femeilor, cele
politice urmând a fi lăsate pe seama unor legi speciale adoptate cu o
majoritate de 2/3. Ca atare textul din anteproiectul de Constituţie n-a suferit
modificări esenţiale, fiind sub următoarea formulare a articolului 6.
„Constituţiunea de faţă şi celelalte legi relative la drepturile politice
determină care sunt, osebit de calitatea de român, condiţiunile necesare
pentru exercitarea acestor drepturi.
Drepturile civile ale femeilor se vor stabili de legile civile pe baza
deplinei egalităţi a celor două sexe. Legi speciale, votate în majoritate de
2/3, vor determina condiţiunile sub care femeile pot avea exerciţiul dreptu-
rilor politice”42.
Referitor la acestă problemă, o vie dispută a avut loc chiar între depu-
taţii liberali. G. Mârzescu a chemat la ordin pe cei care nu înţelegeau să
respecte „armonia” şi „unitatea” majorităţii. În timpul dezbaterii proiectului,
Parlamentului i-au fost înaintate moţiuni din partea unor organizaţii femi-
niste. Printre acestea s-au numărat cele ale Asociaţiilor feministe unite şi a
Asociaţiei din Buzău, ce revendicau acordarea de drepturi integrale femeilor43.
Pe 19 martie în sala Eforie, în faţa unei asistenţe numeroase a avut loc o
întrunire a Consiliului Naţional al femeilor din România la care s-au raliat
toate asociaţiile feministe din ţară. Erau prezente Calypso Botez, Ella
Negruzzi, Alexandrina Cantacuzino, Elena Meissner. Domnişoara Rissia
Brătăşianu a vorbit în numele studenţilor şi studentelor române. Virginia
Alexandrescu a făcut o trecere în revistă a activităţii femeilor în învăţământ.
În numele Ligii drepturile şi datoriilor femeilor a luat cuvântul Eugenia
Reuss Ianculescu. Calypso Botez a combătut argumentele celor ce susţineau
că atragerea femeii în viaţa politică ar duce la distrugerea familiei44.

41
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea I (1918-1933),
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, 331.
42
Eufrosina Popescu, op. cit., p. 187.
43
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 332.
44
Eufrosina Popescu, op. cit., p. 188.

312
 În şedinţa din 20 martie 1923, raportorul C.G.Dissescu, în expunerea
de motive a precizat că articolul 6 fusese discutat de 4 ori, că guvernul, în
principiu, se pronunţase pentru acordarea de drepturi civile femeilor. În ceea
ce priveşte drepturile politice, pentru că lipseau datele necesare privind
numărul de femei cărora să li se acorde, s-a considerat că înscrierea acestui
principiu era prematură, urmând să se facă ulterior pe baza unor legi
speciale. El considera că spre deosebire de drepturile civile, cele politice
depăşeau interesele personale, ele privind necesităţile generale ale statului45.
Au propus amendamente la articolul 6: V.Atanasovici, I. Th. Florescu,
C. Dimitriu, N. N. Săveanu, V.Brătianu, E.Pangratti, D. Ioaniţescu,
N. Bălănescu etc46. N. N. Săveanu cerea „ca legea de organizare adminis-
trativă să fixeze exerciţiul dreptului de vot şi de eligibitate al femeilor la
comună”47. Majoritatea amendamentelor au fost respinse.
Deputaţii liberali Em. Dan, Ştefan Bogdan, N. N. Săveanu au apreciat
articolul 6 ca un act de dreptate, deoarece deschidea posibilitatea obţinerii
dreptului de vot pentru femei. Irimescu Cândeşti a cerut însă „ca să se lase
femeile să-şi vadă de cea mai sfântă datorie a lor”. El a fost de acord să se
discute cât mai larg asupra problemei, dar numai pentru a afirma „cu curaj şi
convingere ceea ce nu se poate da”. În epoca „reformelor exagerate”, cea a
drepturilor politice pentru femei, o considera o modă care avea să treacă48.
Alţi senatori s-au pronunţat pentru acordarea de drepturi numai femeilor cu
studii universitare.
P. Gârboviceanu afirma că privind lucrurile în perspectivă omul politic
„trebuie să prevadă şi să prevină”, pentru că „nu ştim ce se poate întâmpla
peste 20-25 ani”. G. G. Mârzescu, ministrul Sănătăţii Publice, Muncii şi
Ocrotirii Sociale a reamintit că PNL nu poate retrage nimic din ceea ce a
acordat până acum femeilor. El a accentuat că ceea ce s-a hotarât a fost
„maximum ce s-a putut obţine de la spiritul majorităţii actuale parla-
mentare”49. Considerând că articolul 6 e doar un principiu, el a cerut votarea
lui. S-a produs învălmăşeală, mulţi deputaţi au început să discute violent, au
ieşit din bănci50.
În 1923 reprezentantele din toată ţara a „Asociaţiilor pentru Drepturile
Femeilor Române’’au trimis un apel către rege, în care arătau lupta lor

45
Ibidem
46
Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Parlament, dosar 2048, 1923-1924, vol. I,
f. 141-150.
47
Ibidem, f. 147.
48
Eufrosina Popescu, op. cit., p. 189.
49
Ibidem.
50
Îndreptarea din 22 martie 1923.

313
pentru drepturi, desfăşurată de mai bine de 15 ani. El era semnat de
E. Meissner, Maria Baiulescu din Braşov, Maria Pop din Craiova, Claudia
Năstase de la Cernăuţi, Ella Negruzzi, Margareta Ghelmegeanu etc51.
Feministele au luat parte şi la discuţiile din Cameră, în loje. Asistenţa era
împărţită în pro şi contra. În climatul din Cameră, unde se spărgeau fiole cu
sulfură de amoniu, discuţiile referitoare, mai mult la femei, decât la dreptu-
rile lor înregistrau adevărate conflicte52.
Pe 28 martie guvernul I. I. C.Brătianu a prezentat regelui decretul de
sancţionare a Constituţiei. Odată promulgată pe 29 martie a fost publicată în
Monitorul Oficial. Printre lipsurile ei era şi acela că nu s-a acordat egalitate
politică deplină între sexe „drepturile femeii fiind incomplete”. P. P. Negulescu
considera că din acest punct de vedere „Constituantul din 1923 n-a făcut nici
un pas înainte”. Articolul 6 prevedea ca legi speciale, votate cu majoritate de
2/3 „vor determina condiţiunile sub care femeile pot avea exerciţiul dreptu-
rilor politice”. Acest articol nu a format ulterior, obiectul unei atenţii spe-
ciale, astfel că femeile au rămas tot fără drept de vot, exceptând organele
administrative alese în 192953.
Constituţia din martie 1923 a fost cea mai înaintată lege fundamentală
din istoria de până atunci a României şi una dintre cele mai avansate din
Europa acelor ani. Ea răspundea unei reale necesităţi istorice şi asigura
cadrul necesar dezvoltării statului naţional unitar. Este semnificativ faptul că
şi partidele care s-au declarat împotriva acesteia au acceptat-o, au guvernat
pe baza ei.
Adoptarea Constituţiei nu a însemnat pentru asociaţiile feministe
renunţarea la lupta pentru obţinerea dreptului de vot. În fiecare joi ziarul
„Dimineaţa” avea „Pagina femeii”. Comitetul Naţional al Femeilor din
România a profitat de acest fapt pentru a-şi face publice punctele de vedere.
Iată cele şapte întrebări ale unei anchete publicate aici:
Credeţi oportună la noi intrarea femeii în viaţa politică?
Dacă da, care ar trebui să fie rolul femeii în viaţa politică?
Credeţi că ar fi preferabil ca femeile să intre în partidele politice
existente ori să formeze un partid al lor?
Credeţi că un partid internaţional al femeilor din ţările Orientului
european ar fi folositor atât pentru dezvoltarea femeii, cât şi pentru întărirea
rapoartelor cordiale cu vecinii noştri?

51
Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Meissner, dosar XI/31, 1918-1929, f. 33.
52
Îndreptarea din 22 martie 1923.
53
Ioan Scurtu, Ion Bulei, op. cit., p. 37.

314
 Credeţi că ar fi mai potrivit pentru ţara noastră sufragiul femeilor
universitare sau pe categorii?
Ce mijloace mai prielnice s-au putea întrebuinţa pentru a ridica nivelul
cultural şi moral al femeilor din ţara noastră şi a le pregăti la priceperea
menirii lor în viaţa politică?
Care ar fi mijloacele cele mai practice pentru a aduce prin înrâurirea
femeii o colaborare mai strânsă sub punctul de vedere economic, politic şi
intelectual între ţările din Orientul european care alcătuiesc Mişcarea
Internaţională feminină?”54.
Tot „Dimineaţa” a publicat extrase din prelegerea „Chestiunea feminină”
a profesorului universitar Ştefănescu Goangă ţinută la Universitatea
populară de la Vălenii de Munte. El arăta asemănările şi deosebirile dintre
bărbat şi femeie. Printre acestea se numărau emotivitatea femeilor, sensibi-
litatea, care le făcea unilaterale şi fără posibilitatea de a utiliza experienţa
trecutului. În privinţa inteligenţei, în vreme ce un bărbat analizează, femeia
concretizează, iar ceea ce o interesează pe ea e lucrul, întregul şi nu pricina.
Ştefănescu Goangă era de acord ca femeia să poată îndeplini funcţii sociale,
ce sunt mai aproape de firea ei, dar nu să se preocupe şi de politică 55.
Oamenilor politici ce sprijiniseră drepturile femeilor le-au fost trimise
scrisori de mulţumire. Un apel din 1925 al A.E.C.P.F.R. adresat guvernului,
deputaţilor, senatorilor mulţumea în numele a peste o sută de societăţi
„guvernului din 1923 şi onoraţilor Membri ai Parlamentului pentru înce-
putul de dreptate înscris în Constituţia din 1923 în favoarea celei mai
numeroase populaţii a acestei ţări reprezentată prin femei”56.
Campania pentru egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul presu-
punea, în primul rând, schimbarea mentalităţii vremii. Lupta dusă de femeile
din mediul urban în acest sens a avut un rol primordial. După Unirea din
1918 opţiunile sociale, morale, spirituale au fost mai complicate şi delicate.
Alături de o stare de optimism, de convingerea că noua societate se va clădi
într-un ritm rapid, s-a înregistrat şi o alta, diametral opusă. Există deci o
diversitate de opinii, o stare de spirit foarte variată, de care factorii politici
erau nevoiţi să ţină seama în acţiunile lor.

54
Dimineaţa din 10 august 1923.
55
Ibidem din 31 august 1923.
56
Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Meissner, dosar XI/32, 1918-1937, f. 12.

315
 SĂNĂTATEA ŢĂRANULUI ROMÂN ÎN
PERIOADA INTERBELICĂ

Sorin BUZATU

Abstract: The healt of the romanian peasant in the interwar period

The diseases were frequent and the medical system was precarious.
Nor the living condition was better. The dwelling houses were overcrowded,
helping the dispersion of the diseases. Not even the water – the vital element
of life – it wasn’t always collected in conditions of hygiene so very often
their lives were not safety. In the Romanian rural world the death rate and
infant mortality it was almost at the highest level from the entire Europe.
Despite those negative situations there appear new elements of the progress
in medical field of the rural population. The number of physician from the
country side it was increased compared to the previous situation.

Keywords: birth rate, death rate, hope of life, diseases, nutrition,

education, medical system

În perioada interbelică sănătatea omului de la ţară era destul de

şubredă. România avea o mortalitate ridicată, atât în mediul urban, cât mai
ales în mediul rural, la toate categoriile de vârstă, îndeosebi la sugari şi copii
mici. De fapt era consecinţa suprapopulării locuinţelor. Casele suprapopulate,
prost aerisite şi slab luminate, favorizau transmiterea maladiilor şi debili-
tatea organismului dând un număr ridicat de morţi, uneori dublu comparativ
cu acele case mai îngrijite şi în care locuiau mai puţine persoane.1
Cea mai mare mortalitate o întâlnim în Moldova unde mureau 22,7
persoane la mia de locuitori, în timp ce, cei mai puţini mureau în Bucovina,
18,2 la mie.2 În anii ‘30 din totalul mortalităţii generale, o treime (în medie


Profesor, Colegiul Naţional „Victor Babeş”, Bucureşti
1
D. Şandru, Populaţia rurală a României între cele două războaie mondiale, Iaşi, Editura
Academiei, 1980, p. 165.
2
Idem, Sănătatea poporului român, Bucureşti, 1935, p. 80-81.

316
120.000 decese anual) era reprezentată de mortalitatea copiilor cuprinşi în
categoria 0-1 ani.3 Această cifră sublinia că un procent de peste 30% dintre
copiii născuţi într-un an mureau în primele 12 luni de viaţă. Dacă adăugăm
încă un procent de 7-8% din categoria mortalităţii infantile cuprinsă între
vârstele 1-5 ani ajungem la concluzia că aproximativ 40% dintre morţii unui
an erau copii sub 5 ani. De altfel, România făcea parte dintre primele trei
state din Europa cu cea mai mare mortalitate infantilă. Tributul plătit morţii
în perioada interbelică a fost uriaş. Numai copiii din mediul rural cuprinşi
între vârstele 0-5 ani decedaţi pe durata celor 22 de ani ai acestei epoci
însumau cifra uriaşă de aproape 3 milioane.
Din numărul total al deceselor dintr-un singur an al perioadei inter-
belice aproape jumătate reprezentau copii şi tineri până în 20 ani. În statele
din nordul şi vestul Europei precum Belgia, Danemarca şi Germania
procentele pe categorii de vârstă erau invers proporţionale cu procentele
mortalităţii din România. De altfel, aceste state aveau încă de atunci o
speranţă de viaţă de aproximativ 70-75 de ani comparativ cu cea din
România care se cifra spre 40 de ani (cifră valabilă mai ales la populaţia
rurală şi din mahalalele oraşului).
Cauza principală a mortalităţii infantile a fost debilitatea congenitală a
copiilor născuţi, ca urmare a faptului că mamele erau prost hrănite în
perioada gravidităţii. Se adăugau surmenajul şi efortul fizic intens pe care
acestea îl depuneau în gospodărie şi la câmp în perioada de sarcină.
Majoritatea femeilor năşteau fără asistenţă medicală, chiar pe câmp în
timpul muncilor agricole, şi fără să fi beneficiat de o îngrijirea adecvată. De
altfel, 90% dintre decedaţii dintr-un an, copii şi adulţi, nu beneficiaseră de
îngrijire medicală, fapt ce ar fi putut salva foarte multe vieţi.4 Nu este de
neglijat nici numărul deceselor femeilor înainte de naştere, în timpul
acesteia, sau în perioada imediat următoare. Astfel, numai în 1932 mureau la
naştere în mediul rural un număr de 2.191 de femei.
Un număr mare de copii mureau mai ales vara datorită afecţiunilor
digestive, mai exact a gastro-enterocolitelor şi diareelor (16,2%), lucru
posibil din cauza neglijenţei mamelor prinse de treburile casnice, care nu
asigurau o igienă corespunzătoare şi nu erau atente la hrana pe care o
consumau atât ele (care alăptau), cât şi micuţii. Un număr mare de decese,
13,1%, era cauzat de maladii ale aparatului respirator şi bronho-pneumonii,
mai ales pe perioada de iarnă. Dar ele nu lipseau nici vara, pentru că sugarii,

3
Dr. George Banu, Mari probleme de medicină socială, Bucureşti, 1938, p. 38-39.
4
Ibidem, p. 48.

317
malnutriţi sau chiar subnutriţi, nu dispuneau de un sistem imunitar puternic.
O descriere a preocupării materne la ţară o făcea dr. George Banu în felul
următor: „Femeia mamă, preocupată de munca fizică, nu poate satisface şi
îngrijirea copilului mic, ci preferă între munca câmpului şi copil, să sacrifice
pe acesta din urmă. Sunt universale cazurile în mediul rural din România,
când copilul mic, sau este lăsat acasă în grija unui alt copil mai măricel, sau
este adus cu mama pe câmp şi minţit cu o alimentaţie fictivă, dându-i-se
dintr-o coajă de pâine, de mămăligă, sau să sugă o cârpă în care este legată o
bucăţică de zahăr. Copilului i se dă din primele luni din alimentaţia
adulţilor, după cum i se dă de asemenea vin şi ţuică.”5
Sănătatea copiilor şi a tinerilor din mediul rural, ca de altfel şi a celei
mai mari părţi a populaţiei orăşeneşti, nu era deloc bună. În anul 1930,
dr. George Banu a întreprins cercetări amănunţite asupra unui număr de
2.149 de copii de vârstă şcolară, de la oraş şi de la ţară. Rezultatele sale au
fost stupefiante. Copii de la ţară aveau o greutate subnormală într-o
proporţie de 36,9%. Fetele cunoşteau o stare a subnutriţiei chiar mai rea, ce
se observa în jurul vârstei pubertăţii (12-14 ani), perioadă în care organismul
lor necesita cantităţi apreciabile de proteine, vitamine şi minerale. La băieţi
starea de subnutriţie începea să se accentueze după vârsta de 10 ani, tot din
cauza unor tulburări de creştere, ce necesitau o hrană de calitate. De
asemenea, a atras atenţia un fapt extrem de dureros, nu mai puţin de 67,5%
dintre copii cercetaţi de la ţară aveau cel puţin unul dintre fraţi decedaţi, în
timp ce echivalentul de la oraş era ceva mai mic, şi anume, de 53,8%.6
Dintre copiii supuşi analizei medicale de către reputatul specialist
român amintit mai sus, 61,4% aveau amigdale mult mărite, 75,3% aveau
dinţii cariaţi, 20,1% aveau defecte nazale, alţi 11,1% aveau vegetaţii
adenoide, 18,9% aveau paloarea anemiei, 12% aveau vederea slabă, 9,5%
aveau tulburări de auz. Aproape jumătate dintre ei(46,2%) nu aveau ţesutul
adipos suficient de dezvoltat şi, foarte grav, 70% dintre ei prezentau
semnele infecţiei cu tuberculoză.7
În legătură cu această gravă maladie, George Banu a stabilit că acei
copii care prezentau simptomele tuberculozei erau subnutriţi, în proporţie de
peste 70%. El a mai constatat că 75,6% dintre cei care dormeau într-o
cameră suprapopulată, cu până la 8 persoane, aveau microbul respectiv. La
cei care dormeau singuri infectarea era ceva mai mică (48,7%). Procentul de

5
Idem, Biologia satelor, Bucureşti, Editura Cultura Naţională, 1927, p. 32.
6
Ibidem, p. 172.
7
Ibidem.

318
tuberculoză era deosebit de mare în toată ţara. Astfel dintr-un studiu
asemănător efectuat în Basarabia, în judeţul Bălţi, în satul Şapte-bani, din
476 de copii consultaţi medical nu mai puţin de 63,65% erau infectaţi cu
tuberculoză. Dintre aceştia 30% erau copii sub trei ani.8
Toate aceste probleme medicale grave erau cauzate de lipsurile
financiare evidente ale părinţilor, dar şi de o proastă cultură alimentară şi
igienică a românului de rând, şi nu numai. Apoi, mulţi părinţi preferau să
rabde împreună cu numeroşii lor copii pentru a strânge bani pe care să-i
investească în cumpărarea de pământ, acesta fiind obsesia ţăranului şi chiar
a orăşeanului din mahala, ca să nu mai vorbim de negustori.
Şi adulţii erau suferinzi din cauza unei game variate de boli, ce-şi
aveau aceleaşi rădăcini ca şi în cazul bolilor copiilor lor, adică hrana defi-
cientă şi condiţiile precare de trai şi de igienă. Se adăugau în cazul adulţilor:
tabagismul, alcoolismul şi bolile venerice. Pe fondul unui organism deja
slăbit, fumatul, practicat pe scară largă de către ţărani, atât bărbaţi, cât şi un
număr alarmant, aflat în creştere, de femei, a cauzat, alături de condiţiile
improprii de locuit, răspândirea uimitoare a tuberculozei. În 1932, serviciile
sanitare de stat au înregistrat un număr de 91.838 de bolnavi, adică 5 la mia
de locuitori.9 Dar numărul celor care purtau deja bacilul aflat în diferite
stadii de evoluţie era de câteva zeci de ori mai mare. După opinia reputatului
specialist în medicină socială, George Banu, în 85% dintre cazurile infectării
cu bacilul Koch, se ajungea sigur la moarte, după un număr de ani, în
funcţie de rezistenţa genetică a respectivului bolnav. Potrivit unei statistici
din 1923, mureau în medie 37 de români bolnavi de tuberculoză la 10.000
de locuitori, în timp ce în Statele Unite media procentuală era de 9,9 la
10.000 de locuitori, iar în Danemarca de doar 9,5 la 10.000 de locuitori.10 În
general, mortalitatea tuberculozei reprezenta aproximativ 10% din mortali-
tatea generală.11
O altă cauză a deteriorării organismului ţăranului român a fost
alcoolismul cronic. După primul război mondial, în doar câţiva ani, numărul
cârciumilor a crescut de peste 4 ori. În unele judeţe din Moldova (Iaşi şi
Vaslui) el a crescut chiar de peste 5 ori. Mari băutori de tărie (palincă) erau
şi ţăranii ardeleni. În general, la ţară erau preferate rachiurile şi spirtul. Apoi
urma vinul, mai ales în regiunile viticole, şi abia la urmă se situa berea, a
cărei cantitate consumată a crescut şi ea. Numai în anii ’20, un bărbat adult

8
Ibidem, p. 173.
9
Ibidem, p. 55.
10
Dr. George Banu, Biologia satelor, Bucureşti, Editura Cultura Naţională, Ibidem, p. 28.
11
Idem, Sănătatea poporului român, Bucureşti, 1935, p. 198.

319
consuma în medie aproximativ 150 de litri de alcool pe an.12 În anii următori
media înregistrată era chiar mai mare, crescând de la an la an. Ba, chiar şi
copiii consumau în mod constant alcool. În şcolile din Banat s-a constatat că
numai 10% dintre ei erau abstinenţi la aceste băuturi.13
O informaţie frapantă venită din partea unui cercetător în acest
domeniu, profesorul Obreja, ne arată că sătenii cheltuiau de două ori mai
mulţi bani pe alcool decât pe pâine. Consumul de alcool afecta grav
ereditatea şi influenţa starea de pauperizare şi promiscuitate a familiilor
nevoiaşe de la ţară, care erau de altfel cele mai numeroase, precum şi a
locuitorilor orăşeni, cu precădere a celor din mahalalele marilor oraşe. După
o statistică publicată de Direcţia Jandarmeriei în anul 1926, alcoolismul era
cauza a 24% din totalul crimelor din mediul rural şi a 15% dintre delicte,
incluzând aici tâlhăria şi furtul.14
De altfel, alcoolismul a determinat în zonele sărace şi suprapopulate, o
viaţă promiscuă. Acelaşi George Banu, observa cu pertinenţa ce îl
caracteriza că efectele negative ale alcoolismului se vedeau şi în viaţa de
familie. Astfel, el remarca că în mediul rural din Bucovina „Viaţa de familie
este în disoluţie. Concubinajele constituie un procent enorm. Fetele-mamă
se întâlnesc la fiecare pas. Petrecerile şi nunţile sunt cele mai bune ocazii
pentru prostituţie, care vara se practică pe o scară şi mai întinsă în stânele la
care se retrage tineretul satelor.” Medicul afirma că „adesea mi-au venit la
consultaţii fete între 16-18 ani, care stăteau de mult izolate la târlă, prezen-
tând şancre şi alte leziuni sifilitice contagioase.” Rezultatele unei asemenea
maniere de a trăi era că „avorturile şi mortalitatea infantilă precoce sunt
extreme de frecvente”.15
Demn de menţionat este că şi în mediul rural, la fel ca şi în mediul
urban, se năştea un număr mare de copii nelegitimi, în cazul satelor el fiind
de peste 60.000 anual, adică cu puţin peste 10% din numărul total al nou-
născuţilor dintr-un an.16 Faţă de copii legitimi născuţi morţi, cei proveniţi
dintr-o relaţie ilegitimă reprezentau un număr dublu de decese.17
Cercetări similare a întreprins şi A. Mihăilescu în anul 1924, de astă
dată în Ardeal, iar constatările au fost sumbre. Nu mai puţin de 20-25%

12
Al. Obreja, Alcoolismul, scriere de propagandă antialcoolică, Bucureşti, 1925.
13
Dr. Hilda Drăgan, Ravagiile alcoolismului în Banat şi începuturile de combatere a lui,
Revista de igienă socială, 1931, p. 385.
14
Dr. George Banu, op. cit., p. 17.
15
Idem, Mari probleme de medicină socială, Bucureşti, 1938, p. 267.
16
Dr. Sabin Manuilă, Demografie rurală, Bucureşti, Editura Institutului Central de Statistică,
1940, p. 20.
17
Ibidem.

320
dintre locuitorii unui mare număr de sate transilvănene erau bolnavi de
sifilis.18 Din aceste studii a reieşit că aproape 60% dintre subiecţi erau de
sex feminin, lucru extreme de grav în cazul unor sarcini rezultate din această
viaţă promiscuă. Sifilisul era o boală extrem de gravă dacă avem în vedere
că în 1932 producea un deces la 1000 de locuitori, în acelaşi an fiind
depistate 176.710 cazuri de bolnavi de sifilis în România.19 Desigur mai
erau şi alte multe cazuri care rămâneau nedescoperite.
O altă boală venerică a fost blenoragia, la fel de răspândită ca şi
sifilisul printre ţăranii cu vârste cuprinse între 25-40 de ani, femei sau
bărbaţi. Cele două maladii au afectat numeroşi copii nou-născuţi, care şi-au
pierdut vederea din cauza infectării mamei cu aceste boli încă înainte de
naşterea lor. După cum constata medicul George Banu 50% dintre orbii din
România şi-au pierdut vederea în mica copilărie, iar principala cauză de
orbire, susţinea el, a constituit-o oftalmia purulentă a noilor născuţi cauzată
de blenoragia şi sifilisul mamei.20 În special, din această cauză, în România
interbelică exista un număr relativ mare de copii orbi, mai ales printre cei
aflaţi în orfelinate care se născuseră în urma unor relaţii pasagere între
părinţi şi care au fost repede părăsiţi. De altfel, din rândul categoriilor
sociale marginale de la sat şi oraş au rezultat numeroşi copii „din flori” care
au fost internaţi în diverse orfelinate. Şi numărul lor nu era mic.
Alte boli grave întâlnite în mod frecvent în mediul rural, care erau de
asemenea letale, au fost: paludismul (malaria), pelagra, scarlatina, tifosul
exantematic, dizenteria, variola, difteria, febra tifoidă, tusea convulsivă,
febra recurentă, rujeola, gripa, oreionul, poliomielita, encefalita letargică,
tetanosul, pustula malignă, holera şi existau chiar şi cazuri de lepră.
O boală la fel de gravă, de astă dată nu infecţioasă, ci, de origine
alimentară, a fost pelagra.21 Ea era produsă de consumul excesiv de porumb
şi, mai ales, de porumb stricat, fie din cauza unei proaste depozitări, fie din
cauza unor ani ploioşi care afectau calitatea boabelor de porumb. Acestora
din urmă le lipseau o serie de vitamine, printre care vitamina PP, dar şi cele
din grupul de vitamine B, precum şi unii aminoacizi esenţiali. Consumul în
exces a acestei cereale, în condiţiile lipsei altor produse alimentare în
procesul nutriţiei ţăranilor, îndeosebi a celor săraci, care de altfel repre-
zentau majoritatea absolută, a făcut ca în anul 1932 morbiditatea la 100.000

18
A. Mihăilescu, Bolile venerice şi combaterea lor la ţară, Revista de igienă socială, 1932,
p. 763.
19
Dr. George Banu, Sănătatea poporului român, Bucureşti, 1935, p. 205.
20
Idem, Mari probleme de medicină socială, Bucureşti, 1938, p. 51.
21
Dr. George Banu, Ibidem, p. 93-94.

321
de locuitori să fie de 298,5. Femeile adulte şi fetele erau şi mai afectate de
această boala, ele reprezentând 70% din totalul bolnavilor de pelagră.
Toate aceste suferinţe pe care le-au suportat copii şi adolescenţii
români din fragedă pruncie şi până în preajma armatei a făcut ca în
momentul în care aceştia au ajuns la vârsta recrutării să nu poată fi
încorporaţi. Astfel, din numărul total al băieţilor care s-au născut în acelaşi
an şi care ar fi trebuit să facă parte din acelaşi contingent, o parte însemnată
dintre ei nu au putut fi recrutaţi pentru că fie muriseră între timp, fie
sufereau de diverse boli grave, fie au fost amânaţi sau chiar reformaţi. De
exemplu, în anul 1925, 52,93% din totalul tinerilor ce trebuiau recrutaţi nu
au îndeplinit dintr-un motiv sau altul condiţiile pentru încorporare. În acest
sens, media procentuală a celor declaraţi inapţi pentru incorporare în
perioada interbelică s-a situat între 30-50% din totalul bărbaţilor tineri ce ar
fi trebuit să facă parte din acelaşi contingent.22
Cauza principală care a deteriorat din punct de vedere biologic
sănătatea ţăranilor a fost alimentaţia defectuoasă care a întreţinut starea de
malnutriţie şi chiar de subnutriţie. Principalul aliment consumat de către
ţăranii români a fost porumbul, mai ales în Muntenia, Oltenia şi Moldova. În
Vechiul Regat şi în Basarabia de nord consumul de porumb ajungea la 3 kg
zilnic de persoană adultă. El reprezenta 70-96% din totalul produselor
cerealiere consumate aici. Doar în Bucovina, Dobrogea, Transilvania şi
Sudul Basarabiei el ajungea la doar 50% din consumul de cereale, aici fiind
înlocuit parţial cu grâul, secara şi chiar cu hrişca (Basarabia). În general,
mămăliga era consumată zilnic şi împreună cu toate alimentele, chiar cu
legume verzi sau murate, cu fructe şi cu ciorbe. Bineînţeles, acest consum
exagerat a cauzat tulburări metabolice care au contribuit la menţinerea
rahitismului şi xeroftalmiei23. De altfel, un număr însemnat dintre copii
sufereau de diferite boli şi afecţiuni ale ochilor. De asemenea, cei mai mulţi
sufereau de un deficit de calciu, magneziu şi fosfor, motiv pentru care
corpurile lor erau supuse rahitismului.
În vestul ţării, în sudul Basarabiei şi în Dobrogea se folosea pâine
făcută pe cuptor sau pe vatră, din grâu şi din orz, care, totuşi, era consumată
în cantităţi mai mici decât porumbul, din care se făcea mămăliga. Se
constată însă, un consum exagerat de carbohidraţi în detrimentul proteinelor
animale şi a lipidelor. Laptele şi produsele lactate se consumau în special în

22
Ibidem, 1938, p. 50.
23
Sau xeroză. Boală de ochi caracterizată prin uscarea şi contractarea conjunctivei, prin
dispariţia secreţiei lacrimale şi opacifierea corneei, care, în unele cazuri, devine albă.

322
zonele pastorale ale Bucovinei, Transilvaniei şi în sudul Basarabiei, dar în
alte părţi ale ţării consumul de lapte era foarte scăzut. În 1930 s-a constatat,
în urma unui studiu efectuat în Moldova, că 60,5% dintre elevii supuşi
anchetei nu consumaseră lapte niciodată.24 Nu este de mirare dacă ţinem
cont că 48% dintre gospodăriile ţărăneşti nu aveau nici măcar o vacă. 25 De
asemenea, un număr mare dintre familiile ţărăneşti nu consumau ouă
deoarece le păstrau pentru a le vinde la oraş. După cercetările făcute în teren
în unele sate din Moldova, consumul ouălor se cifra la 40-70 ouă pe an de
persoană.26
Cât despre consumul de carne situaţia era şi mai gravă. Carnea de vită
se consuma ocazional. Carnea de pui era insuficientă, deoarece ţăranul
sacrifica, dacă avea posibilităţi materiale mai bune, o pasăre la sfârşit de
săptămână, pe care trebuia să o consume o familie foarte numeroasă. De
regulă, ţăranii vindeau ouă şi găini la oraş pentru a-şi procura banii necesari
pentru o multitudine de cheltuieli (taxe, impozite, chibrituri, petrol lampant,
cărţi şi caiete pentru şcolari, diverse alte cheltuieli). De asemenea, iarna
mâncau cantităţi mici de carne de porc, deoarece, în medie, unei gospodării
îi revenea un porc, dar raţia era modestă, în familie fiind mulţi membri.
După unele calcule, ţăranii români mâncau până la 20 kilograme de carne
anual, aceasta fiind consumată în special iarna.27 Dar la aceste cantităţi
trebuie adăugat peştele care, în zonele cu ape curgătoare sau iazuri, era
consumat frecvent.
Totuşi, existau diferenţe cu privire la consumul de carne de la o
regiune la alta. De exemplu, în vestul ţării era preferat porcul, şi chiar o
cantitate apreciabilă de slănină, inclusiv în timpul verii. În partea de est a
ţării, acest consum era mai scăzut decât media generală pe ţară.
În alimentaţia ţăranului legumele şi zarzavaturile nu ocupau un loc
important pentru că acesta avea o slabă pregătire legumicolă fiind orientat
spre monocultura cerealelor. Totuşi, câteva legume şi leguminoase repre-
zentau hrana de bază a acestei populaţii: cartoful şi fasolea, consumate cel
mai des. În perioada fertilă a anului se consumau varza, ceapa, castraveţii,
roşiile, napii, conopida, prazul (mai ales în Oltenia), morcovii, şi anumite
zarzavaturi ce creşteau pe lângă casă (lobodă, ştevie, spanac, ştir, pătrunjel,

24
D. Şandru, op cit., p. 141.
25
Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1920), Bucureşti, Editura
Paideia, 1999, p. 79.
26
Dr. M. Enescu, Alimentaţia populaţiei rurale din Moldova, în Revista de igienă socială,
Bucureşti, an. X (1940), nr. 1-6, Ianuarie-Iunie, p. 348.
27
D. Şandru, op. cit, p. 142.

323
leuştean). În anumite zone ale ţării se cultivau pepenii verzi şi galbeni.
Toamna târziu se consumau dovleci.
Ţăranul cumpăra în cantităţi reduse orez şi zahăr, puţin ceai, chiar şi
cafea, boia de ardei, sare de lămâie, măsline şi oţet. De asemenea, şi fructele
erau consumate în cantităţi mici, numai din ceea ce se afla în gospodărie sau
putea fi cules de prin pădure.
Ţăranii căutau diferite plante sălbatice pe câmp, dar mai ales în pădure,
pe care le foloseau pentru suplimentarea alimentaţiei (untişorul, diverse
soiuri de ciuperci, merişor, corcoduşe, mere pădureţe, coarne şi diferite alte
fructe de pădure, etc). De altfel, din corcoduşe, zarzăre şi prune ei realizau o
fiertură fără zahăr cunoscută în epocă sub denumirea de chiseliţă. Despre
aceasta din urmă, dr. I. Claudian şi dr. D.C. Georgescu, afirmau că era „fără
gust şi fără valoare nutritivă... o tristă mâncare de mizerie”.28
Această alimentaţie mai degrabă frugală era nesatisfăcătoare atât
pentru adulţi, cât şi pentru copii. Potrivit profesorului C. Jornescu, în anul
1930, în diferite zone ale ţării, 29,7% dintre copii nu mâncau decât una sau
două mese pe zi, 21,4% nu serveau niciodată dejunul, 11,8% nu consumau
leguminoase, iar 42,3% mâncau doar o dată pe săptămână carne. În schimb,
83,9% dintre cei cercetaţi consumau zilnic mămăligă.29
Regimul alimentar deficitar al ţăranului român a avut multe consecinţe
negative: o capacitate redusă de muncă, o rezistenţă mică la contagiuni, o
stare de deficienţă constituţională şi de lipsă de rezistenţă la toate afecţiunile
în general şi la tuberculoză în special. De altfel, absenţa vitaminelor în
perioada dinspre sfârşitul iernii era cronică în lumea satelor. Numărul mare
de copii al familiilor ţărăneşti greva asupra posibilităţilor lor financiare şi
aşa reduse. Se adăuga de cele mai multe ori, chiar atunci când situaţia
financiară era ceva mai bună, zgârcenia de „a arunca cu banii pe mâncare”,
preferând să-i investească în noi proprietăţi funciare, care însemnau alte
cheltuieli (mici investiţii, plata unor zilieri, impozit mai mare la stat etc.), iar
veniturile să le reinvestească tot în pământ sau în lucruri, mai ales pentru
zestrea fetelor, neglijându-şi constant sănătatea nutriţională, dar şi pe cea
medicală, consultaţiile la doctori fiind foarte rare.
Până şi masa se consuma de obicei în comun, dintr-un blid foarte mare,
cu o singură lingură confecţionată din lemn, subliniindu-se astfel neimpor-
tanţa ei. Ţăranii se aşezau să mănânce, doar pentru a-şi potoli instinctele.
Lingura se plimba din mână în mână pe la toţi membri familiei care apucau

28
Dr. I. Claudian şi dr. D.C. Georgescu, Pregătirea alimentelor în gospodăria rurală, în
Revista de igienă socială, Bucureşti, an. X (1940), nr. 1-6, Ianuarie – Iunie, p. 421.
29
D. Şandru, op. cit., p. 157.

324
să ia câteva înghiţituri din mâncarea oferită spre consum de soţia şi totodată,
mama casei. Fiind mulţi comeseni, cantitatea de mâncare care revenea era
mică, dar blidul părea mare şi îndestulător. Tradiţia aceasta se păstrase chiar
la familiile care aveau posibilităţi materiale şi puteau deci să-şi cumpere
veselă pentru toţi membri familiei.30
Nici apa, elementul vital al vieţii, nu era întotdeauna captată în condiţii
de igienă şi, deci, de siguranţă a vieţii. Aprovizionarea se făcea de obicei de
la fântână. Existau până la 3-4 fântâni într-un sat mai mare. Unele erau
realizate din tuburi de ciment, dar altele erau simple ştiubeie sau benturi,
adică fântâni primitive, cu ghizduri de lemn sau chiar şi fără acestea. De
obicei, vitele aduse la fântână beau din aceeaşi căldare care era folosită şi de
către oameni. De multe ori în jurul fântânii se făcea câte o băltoacă în care
se scăldau porcii. Ţăranii nu obişnuiau să se spele prea des pe mâini şi nici
pe corp. Doar dimineaţa se spălau cu o cană de apă pe faţă, iar înainte de
masă se spălau doar cu apă pe mâini. Săpunul era o raritate, iar pasta de
dinţi aproape că nu era cunoscută în satul românesc.31
O apă de multe ori contaminată cu diverse microorganisme, la care se
adăuga o igienă precară, nu puteau decât să alimenteze o gamă largă de
paraziţi intestinali, virusuri, bacterii şi diverse ciuperci, care sleiau orga-
nismul populaţiei rurale şi aşa destul de expus vitregiilor vieţii. De altfel,
nerespectarea regulilor de igienă personală elementară a contribuit şi la
răspândirea dizenteriei. Dintre bolnavii de dizenterie, aproape 8.500 de
cazuri înregistrate în anul 1932, aproximativ 10% au decedat.
În urma campaniei sanitare din 1938 efectuată sub patronajul
„Fundaţiei Regale Carol al II-lea”, care avea ca obiectiv îmbunătăţirea vieţii
ţăranului român prin depistarea şi tratarea maladiilor de care suferea acesta,
dintr-un total de 7,7 milioane de ţărani au fost găsiţi cu păduchi şi depara-
zitaţi nu mai puţin de 2,7 milioane dintre ei.32 Astfel că, un procent de 35%
dintre ţăranii investigaţi erau infestaţi cu păduchi.
Se observă însă şi elemente de progres în domeniul medical. În anul
1934 funcţionau 1.000 medici rurali care aveau obligaţia să asiste o
populaţie sătească de aproape 15,5 milioane de locuitori, adică, în medie, un
medic la 15.500 de ţărani. În aceeaşi vreme, în Italia, un medic revenea la
3.000 de locuitori rurali, iar în Germania, la doar 2.317 locuitori.33
30
Dr. George Banu, op. cit., p. 259.
31
Ioan Scurtu, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Bucureşti, Editura
RAO, 2001, p. 207.
32
Cf. Breviarul Statistic al României, Institutul Central de Statistică al României, 1939.
33
D. Şandru, Populaţia rurală a României între cele două războaie mondiale, Iaşi, Editura
Academiei, 1980, p. 192.

325
La sfârşitul deceniului patru al secolului XX numărul medicilor rurali a
crescut, apropiindu-se de cifra de 2000.
Medicul de circumscripţie deservea un număr mare de sate unde
ajungea o dată la câteva luni. Neavând sediu în care să dea consultaţii,
examenul era făcut sumar, fără ca bolnavii să se dezbrace.34 Prin efortul
financiar al „Fundaţiei Regale Carol al II-lea” s-au ridicat mai multe
dispensare săteşti dar numărul era insuficient. Medicaţia recomandată nu era
gratuită, iar mulţi dintre ţărani nu dispuneau de bani pentru procurarea
medicamentelor. Pe de altă parte, ţăranii nu aveau încredere în medici şi
fiind foarte superstiţioşi, considerau că atunci când aceştia călcau în casa lor
era semn rău, aducător de necazuri.35
Concluzionând, putem afirma că opinia unor contemporani, conform
căreia ţăranul român din perioada interbelică era plin de vitalitate şi
sănătate, nu este confirmată de datele statistice şi de mărturiile unor
specialişti în domeniul medical din epoca respectivă. Ba, dimpotrivă,
sănătatea lui era destul de firavă. Ea era în strânsă corelaţie cu situaţia
financiară şi cu instrucţia şcolară a familiilor rurale. Totuşi, progresul
medical şi eforturile făcute de statul român în direcţia educării populaţiei
pentru o bună cunoaştere a regulilor de igienă aveau să dea în timp rezultate
satisfăcătoare.

34
Ibidem, p. 199.
35
Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, op. cit., p. 83.

326
 BÂRLADUL: OAMENI, CASE ŞI LOCURI,
ZONE ÎNCĂRCATE DE ISTORIE

Marcel PROCA

Abstract: The Bârlad: people, houses and places, Regions beoring the
burden of history

Apparently, there aren’ t any sights in our town. But, at a closer look,
Bârlad is filled with history and legends from different civilization.
Among the important landmarks in Bârlad we can mention: Nicolae
Bălcescu Street, Manolache Costache Epureanu Boulevard, The National
College „Gh. Roşca Codreanu”, School No. 1”Iorgu Radu”, Stoian House,
T. B. C. Hospital.
One of the most famous people born in Bârlad was N. D. Neştian,
teacher of history and latin at „Gh. Roşca Codreanu”Highschool, a
remarkable political personality in our town in the first decades of the 20th
century, politicaly persecuted after 1947.

Keywords: history, cultural inheritance, legends, past, present,

politics, civilization.

Bârladul de astăzi reprezintă, pentru cei mai mulţi dintre noi, un oraş
lipsit de obiective turistice şi de patrimoniu cultural. Istoria unui oraş,
indiferent de mărimea sa, nu este decât suma istoriilor particulare a celor ce
au locuit aici, a poveştilor care le-au marcat vremelnica existenţă. A
dezvălui poveştile necunoscute sau uitate ale Bârladului, a vorbi despre
destinele unor personaje fascinante, a pune în lumină locuri ce încă
mărturisesc despre trecut, înseamnă paşi pe care este necesar să-i parcurgem
pentru a înţelege şi îndrăgi oraşul.
Să dăm oraşului o nouă şansă! De aici începe totul!
Strada Nicolae Bălcescu din oraşul Bârlad. O stradă aparent banală,
cale de circulaţie pentru devierea traficului greu din oraş, în lipsa atât de


Profesor Şcoala Nr. 1, „Iorgu Radu”, Bârlad, vicepreşedintele filialei Bârlad a Societăţii
de Ştiinţe Istorice din România.

327
necesarei....şi disputatei politic şoselei de centură. Începe de la celebrul Pod
verde, considerat şi clasificat monument istoric (fiind primul pod de beton
din localitate, dat în folosinţă în anul 1910) şi continuă sinuos printre o serie
de clădiri ce se constituie în rămăşiţe, încă vii, a cea ce reprezintă cultura şi
arhitectura vechiului oraş. Prelungire a bulevardului Manolache Costache
Epureanu, ne aduce aminte de parfumul vremurilor trecute şi de ce nu
chiar... recente.
Urmează clădiri, mai puţin importante, unele moderne, altele cu
vechime şi trecut aparte – gen restaurantul „La Toma Dăscălaşu II” (o fostă
locaţie hibridă de cârciumă-han), dar şi locuri ce sunt încărcate de istorie.
Dintre toate se remarcă Colegiul Naţional „Gh. Roşca – Codreanu” – unde
s-au format cele mai multe personalităţi bârlădene, Şcoala nr. 1 „Iorgu Radu”
– primul Liceu de fete din oraş (1921), sediul Protoieriei Bârlad (fostă
Greceanu/Cristescu), Casa Stoian (fostă Corbu/ ulterior Rotaru – str.
N. Bălcescu nr. 13/şi pentru o scurtă perioadă internat al Liceului
„Gh. Roşca – Codreanu”1 – cu o arhitectură specifică sfârşitului de secol
XIX, Spitalul T. B. C. (clădire finalizată în 1955 în stil neoclasic şi care
iniţial se dorea ca destinaţie pentru internatul liceului), dar şi case mai
modeste dar cu un trecut aparte datorită oamenilor ce au locuit aici.
Alăturate şi modeste vizavi de impozantul monument istoric al Şcolii nr. 1
se află casa fostei directoare a Liceului de fete – Veronica Tuchilă (str.
N. Bălcescu nr. 5, actualmente Bâclea) şi a unei persoane ce s-a remarcat în
pleiada cadrelor didactice şi politice bârlădene – Nicolae D. Neştian, a cărui
monogramă (N&N) încă se remarcă pe frontispiciul imobilului (ridicat în
anul 1912 – după cum apare pe faţadă) aflat azi într-o stare din ce în ce mai
avansată de degradare.
Clădirea ce încă mai aminteşte de tipologia vechilor case boiereşti a
fost naţionalizată în anii ‘50, pentru ca ulterior la începutul anilor ’60 să
adăpostească Palatul Pionerilor şi diferiţi chiriaşi ai Regiei Autonome de
Gospodărie Comunală Locală – Bârlad, actualmente în cea mai mare parte
proprietate particulară. În trecut clădirea era mai mare, mergând până în
apropierea intersecţiei cu actuala stradă Nicolaie Iorga.

Schiţă biografică a unui ilustru necunoscut – N. D. Neştian

Istoria tinde să ţină ascunse unele amănunte despre viaţa persoanelor

care au devenit faimoase în timp sau au scris istoria. Probabil una din cauzele
lipsei de mândrie naţională la români este şi faptul ca nu ne cunoaştem istoria.

1
Traian Nicola, Liceul „Gh Roşca Codreanu” din Bârlad. Monografie, Iaşi, 1981, p. 138.

328
Cum poate cineva să aibă idee de propria identitate şi să îşi iubească
neamul, dacă nu îşi cunoaşte trecutul şi consecinţele faptelor din trecut
asupra prezentului.
Printre cei mai fervenţi susţinători ai întemeierii unui Liceu de fete în
Bârlad s-au numărat atât profesori dedicaţi meseriei de dascăl, precum N. D.
Neştian (făcând parte şi din primul comitet al şcolii) şi Ursu Cezar, scriitorul
G. Tutoveanu, avocatul Georgescu Vasile şi numeroşi părinţi.
Neculai D. Neştian a contribuit la atragerea ca principal sponsor a
moşierului căruia şcoala îi poartă numele, dar a avut şi o contribuţie proprie
donând o sumă de 1500 de lei, desigur minoră faţă de necesităţi, dar majoră
la salariile de atunci şi de acum2.
Frate al ilustrului şi cunoscutului profesor bârlădean Gheorghe
(cunoscut în general cu prenumele de Ghiţă) D. Neştian (profesor de Limba
latină, elenă şi drept/15 noiembrie 1899-ianuarie 1932/director între 1909-
1910)3 a fost ca şi acesta profesor de istorie şi latină la Colegiul „Gh. Roşca
Codreanu” unde a predat economie politică, drept şi istorie între 1 octombrie
1908 -1 septembrie 1938 şi unde a fost director între anii 1914-19164. A
funcţionat, de asemenea, la Şcoala Normală „Principele Ferdinand” şi
Liceul de fete „Iorgu Radu” (profesor de Limba latină între 1921- 1922).
N. D. Neştian s-a născut în satul Tuchilaţi, comuna Vutcani, judeţul
Fălciu, într-o familie de ţărani nevoiaşi nevoiaşi.5 A urmat liceul şi
seminarul Veniamin din Iaşi. A fost licenţiat în filologie clasică şi în drept şi
a absolvit Academia de Teologie din Bucureşti6.
Unul dintre foştii săi elevi (de la Şcoala Normală „Principele
Ferdinand” – Gh. Silion-1909/1915), îi face un portret inedit surprinzând
calităţile acestuia, arătându-şi admiraţia pentru profesorul, omul, prietenul şi
politicianul pe care l-a cunoscut în multiple ipostaze:
„Neştian Neculai – profesor de istorie şi drept – a fost o fire mai
liniştită. Cu înfăţişarea plăcută şi mult proporţionat ca fizic, ne domina cu
maniera lui corectă în haine şi vorbă, cu laude şi mustrări scurte şi serioase,
ne impresiona, ruşinându-ne de necuviinţă sau mici greşeli faţă de el.

2
Aceste date rezultă din „Memoriul Liceului de fete „Iorgu Radu” din Bârlad” (aşa cum au
fost consemnate în „Cartea de onoare” a şcolii.
3
Traian Nicola, Liceul „Gh. Roşca Codreanu” din Bârlad. Monografie, Iaşi, 1971, p. 327.
4
Profesor definitiv de latină şi drept din aprilie 1910, vezi Anuarul Liceului Codreanu pe
anul şcolar 1923-1924, Bârlad, Tipografia Constantin D. Lupaşcu, 1925, p. 20.
5
Născut 4/16 noiembrie 1878 /fiu al lui Dumitrache şi Anica/ decedat Bucuresti la 23
februarie 1966, având ca ultimă adresă – str. Stavropoleos, nr. 3.
6
Lucian Predescu, Enciclopedia României, Cugetarea, Ediţie anastatică, Editura Saeculum
I. O. şi Editura Vestala, Bucureşti, 1999, p. 595.

329
 Când un elev nu ştia, el îi punea un punct în catalog şi-i zicea: „Să ştii,
dragă, că te mai ascult şi dacă nu vei răspunde, cu părere de rău, dar, vei
căpăta nota, care... nu-ţi va aduce bucurie nici ţie, nici părinţilor tăi.” Dacă
elevul răspundea bine, îl onora cu note până la 9.00, şi îl considera ca fiind
bun, ţinându-i minte numele.
Eu căpătasem o atitudine de respect şi ascultare faţă de el, pe care i-am
păstrat-o tot timpul în şcoală; iar în societate – după ce am devenit învăţător
la Dragomireşti – Tutova, l-am respectat şi rugându-l pentru multiplele
nevoi ale mele şi ale şcolii – şi când era prefect de Tutova, el m-a ajutat cu
cea mai mare bunăvoinţă, primindu-i cu îngăduinţă şi ascultare observaţii la
care din punct de vedere politic şi social avea dreptate.
Prin 1926, toamna m-am dus la el acasă pentru un sfat şi o stăruinţă.
M-a primit foarte mulţumit, că un elev vine să-l consulte. După ce mi-a dat
sfatul pentru mine şi făgăduinţa pentru ajutor să-mi fac şcoală de cărămidă
în sat, m-a oprit cu multă insistenţă la masă. Masa i-a fost modestă: un borş
de fasole foarte bine gătit şi consistent, cartofi prăjiţi cu murături şi
mămăliguţă caldă. Totul bine gătit şi servit de doamna, soţia lui.
Era de nuanţă politică liberal ca Vintilă Brătianu. În discuţie liberă
asupra politicii, am plecat de la constatarea explicată de el că permanent în
timp şi spaţiu pentru toate popoarele politica este şi va fi apanajul unei
„clici” ce se erijează, insinuându-se cu mijloacele cele mai bizare – abjecte
câteodată – în fruntea popoarelor naţionale, impunându-le cu forţa, idei,
muncă şi directive cu totul personale şi-n dauna tuturor. Principiul întregului
eşafod politic se bazează pe: „scopul – puterea – scuză mijloacele” – chiar
abominabile: „Forţa primează dreptul” şi „Înşelăciunea liber consimţită e
nenorocirea dreptăţii”.
Odată liberalii venind la putere şi propaganda ţărănistă fiind tare şi mai
ales omorârea poliţaiului Manciu7 la Iaşi de către Corneliu Zelea Codreanu
pe sala Tribunalului, unde se judeca procesul unor studenţi provocatori de
dezordini,8 s-a ordonat strângerea armelor. Eu aveam o panoplie muzeu cu
revolvere cu 6 şi 12 focuri cu roată, pistoale turceşti şi o „flintă poloneză”,
toate moştenire de la tata şi bunica, dar care, nu mai aveau nici o valoare
fiind toate cu defecte şi fără cartuşe şi praf şi petiţele necesare. Lângă ele
aveam şi o armă de război ungurească, adusă de mine ca amintire. Eu n-am
fost acasă când s-au strâns armele din sat. Cu stăruinţa domnului prefect
7
Constantin Manciu era de fapt prefectul Poliţiei (n. red.)
8
Evenimentele de la Iaşi, care au culminat cu asasinarea lui C. Manciu (1924) s-au produs
în contextul unor mişcări studenţeşti cu caracter naţionalist, instigate, la originile lor, de C.
Z. Codreanu, şi Ion Mota, ulterior lideri ai extremei drepte în România. (n. red.)

330
Neculai Neştian mi s-a dat arma de război pentru panoplie. Celelalte însă nu,
fiindcă fuseseră trimisese la Reşiţa ca fier vechi. Dealtfel, aceasta armă am
scos-o, satisfăcându-mi un orgoliu de putere. De fapt nu mai era bună de
nimic – decalibrată şi fără cartuşe. Cele 10 cartuşe „dum-dum” ce le
posedam se alteraseră şi nu mai luau foc.
Dar cel mai bine, cu satisfacţii morale pentru mine şi îmbunătăţire
culturală pentru sat şi comună, a fost ajutorul ce mi l-a dat la cererea mea, la
construirea şcolii de cărămidă din satul Dragomireşti – judeţul Tutova.
În timpul stăruinţelor pentru şcoală, m-a luat cu el de la prefectură spre
casa lui şi printre multe discutate mi-a răspuns despre Mihalache, al cărui
ziar se vindea ca pâinea caldă pentru luarea în derâdere a activităţii
liberalilor…ca afacerişti şi mai ales că era vorba să vie la putere, următoarea
apreciere valabilă oricând: „E bun Mihalache – şeful ţărăniştilor; dar pentru
liberali e mai rău şi periculos, ştii de ce ??...fiindcă nu e al nostru.” Vorbe cu
tâlc şi valabile în timp oricând…
Profesorul Neculai Neştian – de origine din satul Vutcani – ca profesor
şi apoi ca prefect a fost un bun gospodar, îndrumător şi cu mare bunăvoinţă
pentru a ajuta pe învăţători. În timpul lui ca prefect s-au făcut aproape toate
şcolile din judeţ.
În inspecţiile care le făcea îi plăcea să ridice prestigiul învăţătorului –
oricare ar fi fost gândurile politice – chemându-i la consfătuiri, unde avea
bunăvoinţa şi era posibil pentru învăţători, îi onora cu vizite acasă,
lăudându-le gospodăria şi-i încuraja în activitatea şcolară.
În acest sens am avut ocazia să-l cunosc şi eu. Întârziind la Primărie
peste ora 12, l-am invitat la mine la masă cu tot anturajul celor trei persoane.
Deşi aveam casa mică atunci – moştenire de la tata – totuşi a mers cu mare
bunăvoinţă, observând toată gospodăria şi strădania mea de a lucra mereu.
Când mă încurcasem în datorii şi eram împrumutat la băncile
„liberale”, el a fost primul care mi-a spus „direct” că, şeful partidului –
conu’ Nae Simionescu, zis Celibatarul – e hotărât să mă persecute pentru că
am făcut un memoriu contra datoriilor şi m-am pus în fruntea mişcării
(1932); iar despărţindu-mă de el mi-a zis: „Dragă Silion, eu cred că, bine ar
fi să te „descotoroseşti” de giruri şi datorii chiar dacă vei pierde ceva, ca să
nu mai dai ocazia la compromisuri.”9
Din autobiografia profesorului G. D. Neştian, şlefuită de fostul său
elev Gheorghe Ivănescu, rezultă că încă din timpul studenţiei devenise
prieten cu Grigore Vasiliu, care mai târziu avea să devină ajutor de primar la
Bârlad, iar mai apoi, prefect al judeţului:

9
Gh. Silion, Amintiri, în mss.

331
 „La 1910 (de fapt 1908 când îl regăsim profesor în oraşul Bârlad/
anterior între 1 mai 1907 şi octombrie 1908 a fost director al Gimnaziului
„Anastasie Panu” din Huşi)10 am făcut totul şi am adus în Bârlad pe fratele
meu, Neculai, care era profesor la Gimnaziul, devenit Liceul din Huşi [...].
Mai pe urmă s-a însurat cu fata preotului Slobozeanu de la Şcoala Normală11
– relatează profesorul Gh. D. Neştian în textul prelucrat de profesorul
Gh. Ivănescu12.
Într-un alt volum al aceleiaşi lucrări (Bârladul odinioară şi astăzi) în
articolul „Strada mare a oraşului Bârlad" autorii scriu următoarele despre
Grigore Vasiliu şi fraţii Neştian: „Se povesteşte că la începutul secolului,
când fraţii profesori Ghiţă şi Neculai Neştian au venit la Bârlad, acest
Grigore Vasiliu i-a chemat la el (era şeful Partidului Liberal) şi le-a spus: –
Pe unul din voi îl iau în partid şi-l fac om! Dar numai pe unul! Hotărâţi între
voi care va fi acela!” Celebrul latinist de mai târziu, profesorul Ghiţă
Neştian a răspuns prompt cu o frază care a rămas celebră în Bârlad: „Coane
Grigore, ia-l pe frate-meu, că tot e prost şi altfel n-ajunge nimic!” Conu'
Ghiţă Neştian, a rămas un savant, dar sărac, şi nici n-a făcut politică, în timp
ce conu' Neculai, frate-su, conform recomandării, a fost primar, prefect
(1922-1926 n. ns.) şi deputat şi senator în mai multe legislaturi (1927-1933)
şi moşier (a avut moşie la Perieni)13. Dar tot aşa cum a spus frate-său a
rămas. Niciodată nu a putut să stea în faţa fratelui său Ghiţă.”
Ascensiunea sa politică rapidă şi diferitele funcţii pe care le-a ocupat
ne fac însă să credem că nu a reprezentat o realitate afirmaţia mai sus
menţionată, şi a fost o simplă răutate din partea adversarilor săi politici.

10
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui, Fond Liceul Teoretic „Cuza Vodă” din
Huşi, Dosar nr. 149/ 1934, fila 206; apud Costin Clit, Liceul Teoretic „Cuza Voda” din
Huşi – Studiu monografic, Vaslui, Editura Thalia, 2003, p. 26. n. ns. M. P.; vezi şi
G. Constantinescu-Rîmniceanu, Monografia Liceului Codreanu din Bârlad, cu ocazia
jubileului de 50 de ani de la înfiinţarea lui, 1858-1908, Tipografia şi legătoria de cărţi
Constantin D. Lupaşcu, Bârlad, 1910 – unde la pagina 90 îl regăsim ca fiind deja cadru
didactic la mai multe discipline, şi cităm: „profesor de latină la clasele III-IV, drept la clasa
a IV-a şi Ştiinţe Naturale, detaşat de la Huşi în locul domnului Grigore Forţu, detaşat la
Galaţi”.
11
Elena Slobozeanu a avut, se pare, trei copii, între care un băiat – Neculai, născut la
11 septembrie 1912 la Bârlad şi care a decedat la Bucuresti la 29 martie 1982 şi o fată
Maria căsătorită Manolescu, născută în 1914. Un alt fiu al acestuia care a purtat numele de
Emil, născut probabil în 1913 a decedat după numai un an..
12
„Profesorul G. Neştian, trubadurul Academiei Bârlădene”, din volumul Bârladul de
odinioară şi astăzi, vol. II,1983, p. 231.
13
Moşia cuprindea o pădure cumpărată de la proprietara Jeana Athanasovici – 248 hectare
la Perieni – 200 de h. padure şi 48 de h. teren arabil.

332
Fiecare dintre cei doi fraţi a ales să urmeze cariere diferite. Unul pe cea
didactică şi ştiinţifică celălalt s-a axat pe cea politică, chiar dacă în plan
secund a fost în continuare preocupat de învăţământ, în calitate de profesor,
director şi mai apoi ca prefect. A avut şi o variată activitate publicistică
putând fi regăsit cu diferite articole în periodicul bârlădean „Viitorul”, organ
al Partidului Naţional – Liberal (1900-1911, 1911-1916, 1918 şi 1921-1929).
În „Calendarul Tutovei pe anul 1920”, revista „România Administrativă”,
anul II, Tipografia C. D. Lupaşcu – Bârlad sunt prezentate portrete (foto şi
text) ale mai multor funcţionari şi oameni politici printre care şi cel al
profesorului Neculai D. Neştian. Şi în „Foaia Ligii Culturale”, publicaţie a
secţiei din Bârlad, al cărei număr 1 a apărut în anul 1916, luna ianuarie, anul
VI, ca o continuare a „Buletinului Ligii Culturale” din localitate, întâlnim
semnătura profesorului Neculai D. Neştian14
Din cauza opiniilor politice, a plătit din greu după 194815, fiind nevoit
să plece din oraş şi să devină cântăreţ la Biserica Stavropoleos din
Bucureşti16. Acest lucru ar putea constitui şi explicaţia faptului de ce despre
unul din fraţi s-a putut pomeni în diferite lucrări în perioada comunistă,
precum Bârladul de odinioară şi astăzi, iar despre celălalt numai în sub-
sidiar şi denigrator. Nici regretatul profesor Traian Nicola în monumentala
sa lucrare, deja citată, nu ne oferă mai multe informaţii despre această
persoană ce a jucat un rol important în viaţa politică din perioada interbelică
a oraşului şi a fostului judeţ Tutova.
Considerăm că prin întreaga sa activitate merită să fie menţionat în
galeria personalităţilor politice bârlădene, nu neapărat emblematice şi de
prim rang, dar nici nu putem fi de acord ca uitarea să se aşeze peste numele
său.

14
Gh. Clapa, în mss.
15
Potrivit mărturiei nepotului său a fost deportat în Bărăgan (mărturie orală).
16
Traian Nicola, Valori spirituale tutovene. Biobliografii, vol. 5, M-P, Bârlad, Editura
Sfera, 2003, p. 288.

333
 VI. MISCELLANEA

CONSIDERAŢII PRIVIND ROLUL REGINEI MARIA ÎN

CONSOLIDAREA STATUTULUI EXTERN AL
ROMÂNIEI MARI ÎN PRIMII ANI POSTBELICI

Gheorghe Nichifor

Abstract: Considerations regarding Queen Mary’s role in the

consolidation of the external statute of Great Romania in the
early post-war years.

Queen Mary of Romania (1875-1938) distinguished herself during

World War I as a vivid presence on the front and hospitals, becoming an
emblematic character in the mythical gallery of heroines. In the early post-
war years she promoted her country’s interests in the international
diplomatic circles. She visited France, Switzerland, Great Britain, and The
United States of America, succeeding in obtaining economical and political
support. Abroad, the public opinion favoured her, regarding her as both a
picturesque character as well as an authentic ambassador. Her diplomatic
undertaking was tragically interrupted by her husband’s death, King
Ferdinand, after which the queen became an excessively discreet image.

Keywords: Queen Mary, the early post-war years, Paris Peace

Conference, Great Romania, diplomacy

În galeria mitică a istoriei neamului, dominată de personaje masculine

ce s-au remarcat prin fapte strălucite, în slujba patriei sau ilustre acţiuni
diplomatice, îşi face apariţia la începutul secolului al XX-lea, sfidând
canoanele de promovare în acest Pantheon, o figură luminoasă, nouă,
născută pe alte meleaguri, în vinele căreia curgea sângele Romanovilor ruşi,


Prof. dr. la Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” Târgu-Jiu, vicepreşedinte al
Societăţii de Ştiinţe Istorice din România

334
amestecat cu cel al dinastiei engleze. Această strălucitoare eroină este regina
Maria, intrată în atenţia făuritorilor de mit în timpul uneia dintre cele mai
grele încercări prin care a trecut poporul român, Războiul de Reîntregire
Naţională.
Precizăm, de la început, că ilustra principesă, încă înainte de moartea
regelui Carol I – cu siguranţă, înainte de toate, datorită originii ei – şi-a
clarificat poziţia în direcţia apropierii României de ţările Antantei, ceea ce
mai târziu, soţul ei Ferdinand, devenit rege, avea să resimtă ca pe o autentică
dramă morală, căutând să-şi învingă trăirile sentimentale – foarte greu
pentru el – şi să nu asculte decât glasul datoriei. Ce au însemnat toate
acestea pentru monarh, ne dezvăluie, în parte, regina, care nota: „Încercai,
cu toată dragostea mea, să-l ajut să privească în faţă cea mai mare durere a
vieţii lui: lupta împotriva ţării natale, împotriva fraţilor săi, a prietenilor
lui, a tot ceea ce iubise şi crezuse, a tot ceea ce fusese tinereţea lui,
dragostea lui.”1
Cunoscută sub numele de „mama răniţilor”, suverana României a fost
o prezenţă constantă în spitale, orfelinate şi alte aşezăminte din Moldova,
unde se retrăseseră armata şi autorităţile civile. Presa îi subliniază curajul,
iar după terminarea războiului, o ipostaziază în sursă de inspiraţie pentru
diferite monumente ale eroilor.2
Chiar din partea finală a primei conflagraţii mondiale, când oştile
aliate trec Dunărea, iar împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei abdică,3
regina Maria are parte de recunoaştere internaţională. La Iaşi, unde se
bucură de o primire triumfală, i se acordă din partea reprezentantului
Franţei, Saint Aulaire, „Crucea de Război”, pentru că a fost „o prietenă
neclintită, loială şi credincioasă, tot atât de statornică în ceasurile de
nenorocire ca şi în cele de izbândă”4.
În aceste zile, au loc şi ceremoniile religioase dedicate omagierii lui
Mihai Viteazul, primul întregitor al neamului românesc. Cu mâinile ei,
regina a împodobit catafalcul unde a fost aşezat craniul eroului asasinat pe
Câmpia Turzii, luat de la Mănăstirea Dealul de către autorităţile române în
retragere. „Socoteam – relatează I.G. Duca, martor ocular – că în clipa în
care se înfăptuise unirea tuturor românilor, acest omagiu al recunoştinţei se

1
Apud, I. Scurtu, Regele Ferdinand, Bucureşti, Editura Garamond, 1995, p. 30.
2
Pe larg, despre participarea reginei la Războiul de Reîntregire a Neamului, în Gh. Nichifor,
Maria Bizomescu, Regina Marii Uniri, Târgu-Jiu, Editura Spicon, 1997, p. 29-73.
3
Zorin Zamfir, Jean Banciu, Primul război mondial, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1995, p. 324-328.
4
Regina Maria, Povestea vieţii mele, Bucureşti, Editura Eminescu, 1991, p. 478.

335
cuvine aceluia care prin viaţa ca şi prin moartea lui păstrase viu în
conştiinţa neamului nostru idealul întregirii lui”.5
Întoarcerea la Bucureşti a fost un adevărat triumf şi coincidea nu
numai cu încheierea unui capitol din procesul eroic al înfăptuirii Marii
Uniri, ci şi cu unul din viaţa reginei. „Transilvania, Bucovina, până şi
Basarabia! – se entuziasmează ea. Parcă îmi venea o ameţeală când îmi
dădeam seama de mărinimia soartei.”6
Suveranii au coborât din tren la Gara Mogoşoaia, de unde, călare, au
străbătut oraşul părăsit de curând de Puterile Centrale, în fruntea detaşa-
mentelor româneşti, engleze şi franceze, până la statuia lui Mihai Viteazul,
unde s-a organizat defilarea armatei. Drumul a trecut şi pe sub Arcul de
Triumf. 7
Perioada interbelică, mai cu seamă la început, a adus noi elemente în
desăvârşirea imaginii reginei Maria. După ce flagelul mondial a încetat, ea a
devenit întruchiparea mesagerilor păcii, făcând cunoscut în lume, noul stat
România Mare, la înfăptuirea căruia participase din plin. Momentul coincide
cu afirmarea ţării noastre pe plan internaţional, ca un factor de iniţiativă
diplomatică, având o conduită exemplară în sensul menţinerii stabilităţii şi
securităţii europene, contra politicii de revizuire a tratatelor de pace, a oricărui
atentat la adresa stat-quo-ului teritorial. Să reţinem, în acelaşi timp, familia-
rizarea deplină a personajului nostru cu atmosfera cercurilor diplomatice
care stabileau noua înfăţişare a Europei, cunoştinţele din medii diferite,
supleţea şi determinarea în rezolvarea problemelor imediate ale ţării.
Prima etapă în conturarea acestei noi dimensiuni o reprezintă vizita
efectuată la Paris, în primăvara anului 1919, unde se hotăra soarta ţării şi se
discutau hotarele României. Simplu, dar ilustrativ, Ionel Brătianu scria
surorii sale Sabina, cu acest prilej: „Frumuseţea femeii e deja apreciată. Pe
stradă mulţimea o aclamă. Am căutat să-i stabilim aici o popularitate de
eroism care cred că o merită”8.
Ca de obicei, la răspândirea informaţiilor, în legătură cu acest moment,
cel mai mult a contribuit presa. Urmărind satisfacerea tuturor gusturilor citi-
torilor, ziarele oferă date din cele mai diverse, de la toaletele etalate de
regină, până la rezultatele efective obţinute. Ceea ce se accentuează, îndeo-
sebi, sunt cererile de ajutor pe care suverana le-a făcut în favoarea poporului

5
I.G. Duca, Memorii, vol. III, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1993, p. 178.
6
Regina Maria, op. cit., p. 487.
7
Vasile Cucu, Marian Ştefan, România. Ghid atlas al monumentelor istorice, Bucureşti,
Editura Sport Turism, 1979, p. 35.
8
Apud Anastase Iordache, Ion I.C. Brătianu, Editura Albatros, Bucureşti, 1994, p. 423.

336
ei, acesta părând a fi scopul principal al deplasării. „Această regină, – scrie
„Universul” – care are un îndoit colier de perle splendide, în cadrul radios
al acestui salon, pe care sute de buchete îl preschimbă într-o pădure de
liliac şi orhidee, nu e decât o soră care face chetă pentru săracii ei. Ea nu
se gândeşte decât la săracii, la orfanii, la bolnavii ei.”9
Cu obstinenţă, am putea spune, suverana îşi foloseşte în mod strălucit
spiritul de convingere, fiind un autentic ambasador al intereselor româneşti,
îmbinând aspectul fizic plăcut, ce o avantaja puternic, cu tactul unui iscusit
diplomat. „Ea pune în acest scop – relatează aceeaşi publicaţie – o pasiune
arzătoare, convingătoare, care nu exclude nici logica, nici calculul şi e un
spectacol totodată curios şi mişcător la această luptătoare, la care renaşte
cu mai mult nerv şi mai multă flacără geniul pătrunzător şi subtil al unchiului
ei, Eduard al VIII-lea”10.
Regina a avut întâlniri cu toate personalităţile importante ale
momentului, de la: Georges Clemenceau, preşedintele Conferinţei de Pace,
la Woodrow Wilson, preşedintele Statelor Unite ale Americii, Albert
Thomas, Herbert Hoover, Aristide Briand, Eleutherios Venizelos, premierul
britanic Lloyd George, Robert Cecil. 11
Succesele obţinute în capitala Franţei i-au fost recunoscute şi prin
acordarea „Legiunii de Onoare”, precum şi a invitaţiei de a vizita Academia
de Belle Arte, al cărei membru corespondent devenise din timpul războiului,
fiind prima femeie care s-a bucurat de un asemenea privilegiu. De la tribuna
prestigioasei instituţii, cu modestie, ea spunea: „Nu mie mi s-a adresat acest
omagiu, ci ţării căreia sunt mândră că-i sunt regină. Pentru asta îi sunt şi
mai recunoscătoare Academiei pentru alegerea sa.”12
Sosirea suveranei României la Paris a impulsionat opinia publică din
Occident în a recunoaşte jertfele noastre din război, drept care „se cuvine ca
românimea să arate că ştie să preţuiască ce se face pentru ea”. Nu este
întâmplătoare, aşadar, propunerea de a se deschide o listă de subscriere, o
adevărată modă pe atunci, în vederea confecţionării unei mantii pentru
regină.13 În acelaşi timp poporul francez, cu generozitatea sa recunoscută, a
imortalizat în piatră chipul eroic al reginei, într-unul din cele mai mari

9
Ce ne spune Regina Maria, în „Universul”, din 2 martie 1919.
10
Regina Maria a vorbit, în „Universul”, din 28 februarie 1919.
11
Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), Ferdinand I, vol. II,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2010, p. 90.
12
Regina Maria a vorbit, în „Universul”, din 28 februarie 1919.
13
O mantie pentru regină, în „Universul”, din 20 aprilie 1919.

337
cimitire din Alsacia, unde odihnesc militarii români căzuţi în captivitate în
anii grei ai războiului.14
Prezentarea vizitei nu ar fi completă dacă nu am preciza că au fost
glasuri care au considerat această călătorie o gravă greşeală politică, prin-
cipalul vinovat fiind considerat Ionel Brătianu. Liderul liberal nu ar fi făcut
decât să contribuie la ştirbirea prestigiului regelui, prezentând România „ca
o ţară ale cărui destine sunt conduse, peste capul suveranului de regină”15.
Unul dintre comentatori, I.G. Duca, notează după întâlnirea suveranei cu
primul-ministru al Franţei: „Nu pot pricepe nici azi, cum Clemenceau, care
era un cavaler, a putut consimţi la un gest atât de incompatibil cu eleganţa
franceză şi cum Brătianu, de obicei atât de mândru, a putut admite ca
Regina ţării lui să fie tratată în acest chip.”16
Pe la mijlocul lunii martie, acelaşi an (1919), regina Maria şi-a
continuat turneul ei occidental trecând Canalul Mânecii. Printre persoanele
de vază care au aşteptat-o la Londra s-a aflat şi Boyle, devotatul colonel
canadian din timpul războiului, care s-a preocupat de stabilirea programului
ei zilnic şi de obţinerea unor ajutoare strict necesare României. La palatul
Buchingham a avut o cordială întâlnire cu regele George al V-lea (1910-
1936) al Marii Britanii.
O sarcină care i-a cerut considerabile eforturi a fost achiziţionarea unei
mari cantităţi de grâu pentru sămânţă, necesar locuitorilor din teritoriile
recent revenite la patria mamă. „Maria nu era o regină de carton – scrie un
memorialist străin. Şi-a dat seama că revoluţiile se nasc din burţile goale şi
a luat problema hranei sub controlul ei direct, înaintând lui Boyle o listă de
urgenţe, scrise cu propria ei mână”. Solicita 2.375 vagoane de sămânţă,
70 de tractoare, 1.500 semănători, 3.000 secerători, o mulţime de unelte mai
mici, inclusive 600.000 târnăcoape 133.000 cazmale şi lopeţi, 190.000 furci
etc. „cu cât mai repede suntem ajutaţi, cu atât mai bine pentru liniştea
noastră şi pentru Tron” – avea să declare ea.17
În capitala britanică, suverana a luat parte la mai multe recepţii şi
reuniuni. Un grup select, invitat la Legaţia României s-a întreţinut cu regina,
discutând despre Joe Boyle, subiectul ei favorit, căruia i se acordase titlul de

14
Gh. Nichifor, Eroii români din Alsacia, în „Gorjeanul”, Târgu-Jiu, din 9-10 noiembrie
1990.
15
I.G. Duca, Memorii, vol. IV, Bucureşti, Editura Machiaveli, 1994, p. 223.
16
Ibidem, p. 224.
17
Leonard W. Taylor, Regele aurului şi Regina Maria, Bucureşti, Editura Atos, 1996,
p. 266-267.

338
Duce de Iaşi, pentru serviciile aduse ţării noastre. „Este un bărbat miracol –
declara ea – E salvatorul României. Când toţi ceilalţi au fugit, ne-au părăsit,
doar colonelul Boyle n-a ştiut ce e frica. El a rămas. El mi-a salvat poporul.”18
Un aspect important al activităţii reginei în primii ani postbelici, îl re-
prezintă atitudinea ei faţă de războiul cu Ungaria, vecinul de la vest care nu se
împăca nicidecum cu noile realităţi teritoriale.19 Prezentă pe front, ca şi în
cazul bătăliilor din Moldova, perechea regală a fost ovaţionată de ostaşii
români, mulţi dintre ei fiind decoraţi de suverani pentru faptele lor de arme.20
În 1920, regina s-a deplasat din nou în străinătate pentru a urma un
regim special de slăbire la Paris, şi în Elveţia, unde trebuia să se decidă
căsătoria fiicei sale, Elisabeta, cu prinţul George al Greciei. În prima parte a
anului următor (1921) a avut loc o dublă căsătorie: la 27 februarie la
Bucureşti, George şi Elisabeta, iar la 10 martie la Atena, Carol (viitorul rege
al României) şi Elena (sora princepelui George).21 De asemenea, în Mesajul
Tronului din martie 1922, regele Ferdinand anunţase logodna fiicei sale Maria,
cu suveranul Alexandru al sârbilor, croaţilor şi slovenilor. „Această unire –
spunea el – va strânge desigur şi mai mult bunele şi tradiţionalele legături
de prietenie ce ne unesc de veacuri cu vecinii noştri”22. Pe drept cuvânt,
regina Maria era numită cu simpatie în opinia publică „soacra Balcanilor”.
Depăşirea cu succes a vremurilor grele din timpul războiului, comporta-
mentul demn şi curajos din anii următori i-au adus reginei, alături de soţul ei
Ferdinand, ca bine-meritată recompensă, încoronarea din 1922, de la Alba-
Iulia. La ceremonie au participat reprezentanţi din 15 state, ceea ce semnifica
o largă recunoaştere internaţională a existenţei României Mari. Între ei, regina
Maria a Iugoslaviei, Ducele de York, reprezentantul regelui Angliei,
mareşalul F. Foch din partea Republicii Franceze, numeroşi ambasadori şi
diplomaţi din partea ţărilor aliate sau prietene cu România.23
În acelaşi timp, în ţară, aşa cum ne relevă arhivele locale, au avut loc
timp de trei zile festivităţi publice, fiind închise toate şcolile, magazinele,
instituţiile şi fabricile.24

18
Ibidem, p. 266.
19
Pe larg, despre războiul cu Ungaria, în Ioan Ţepelea, 1919. O campanie pentru liniştirea
Europei, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995.
20
Valentin Hosu Longin, Monarhia românească, Bucureşti, Editura Litera, 1994.
21
Ioan Scurtu, op. cit., p. 104-106.
22
„Dezbaterea Adunării Naţionale Constituante a Senatului”, nr. 1, din 29 martie 1922, p. 1.
23
Neculai Moghior, I. Dănilă, Leonida Moise, Ferdinand I. Cuvânt pentru întregirea
neamului românesc, Bucureşti, Editura Metropol, 1994, p. 48.
24
Direcţia Generală a Arhivelor Naţionale Gorj, fond Liceul „Ecaterina Teodoroiu”, dosar
9/1921-1923, f. 46, 48.

339
 Cum era de aşteptat, presa a făcut şi din acest eveniment un mijloc
special de a menţine în centrul atenţiei persoana suveranei. „Regele – scria o
cunoscută publicaţie – o ia (coroana – n.n. G.N.) cu mâinile amândouă, în timp
ce regina îngenunche pe perna de catifea roşie ce-i fusese dinainte adusă. Şi
deodată, clamoarea uriaşă amuţi, ochii tuturor aţintiţi spre regina
îngenuncheată, care într-o supremă închinare primea proba şi povara
coroanei ce regele i-o punea pe frunte – ochii tuturora se umezesc. Glasurile
amuţesc, nimeni nu mai poate striga – doar clopotele şi tunurile străbat cu gla-
surile lor prelungi tăcerea acestui moment de religioasă emoţie a mulţimii.”25
În acelaşi sens mergea şi discursul rostit de preşedintele Adunării
Deputaţilor, M. Orleanu, în care era evocată datoria împlinită în modul cel
mai strălucit de către suverană, atunci când a fost nevoie de ea. Datorită
acestui comportament, regina avea dreptul de a intra în rândul „doamnelor
din epoca eroică a trecutului nostru”, devenind pildă de ceea ce „trebuia să
fie o regină”.26
După cum s-a văzut, unul dintre cei mai fideli colaboratori ai reginei
Maria a fost colonelul Boyle, personaj bine-cunoscut în cercurile politice
din Anglia. Din nefericire, la 14 aprilie 1923, în vârstă de numai 56 de ani,
el cădea răpus de o gravă maladie. Suverana României nu a participat la
funeralii, dar se păstrează de la ea una dintre cele mai emoţionante scrisori,
concepută la numai două săptămâni de la eveniment. „A fost o înţelegere
specială între noi, – se destăinuia unui apropiat – ceva adânc, adevărat,
puternic, pot spune sfânt, bazat pe o desăvârşită încredere, credinţă şi
respect… A fost ceva curat în noi amândoi, curat, simplu şi fără păcat,
lăsând impresia c-a fost dorinţa destinului să ne întâlnim.”27
Deasupra sicriului, transportat în cimitirul bisericii St. James din
Wavside (Anglia), a fost aşezat un mare portret al reginei, purtându-i
semnătura. Peste câteva luni, locul a fost vizitat de suverana României, care
a aşezat pe mormânt o lespede purtând emblema Ordinului Regina Maria şi
un epitaf ales chiar de ea, cuprinzând următoarele cuvinte: „… Bărbat cu
inimă de viking / şi credinţă simplă de copil”28. Periodic, venea în acest loc
punând într-o urnă de beton flori. A mers mai departe, sugerând ca să fie
înmormântat la Bran, unde urma să-şi găsească odihna şi inima ei.29

25
Încoronarea, în „Adevărul”, din 17 octombrie 1922.
26
Discursul preşedintelui Adunării Deputaţilor, în Serbările încoronării Majestăţilor Lor
Regelui şi Reginei României, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1923, p. 66.
27
Leonard W. Taylor, op. cit., p. 305-306.
28
Ibidem, p. 307.
29
Guy des Cars, Frumoasele regine ale României, Braşov, Editura Dorana, 1995, p. 97.

340
 Perechea regală a hotărât în împrejurările generate de noul statut al
României Mari să extindă contactele internaţionale, preconizând o mai
lungă călătorie pe continent. După ce au ajuns în iunie 1923 la Varşovia, ei
au făcut vizite oficiale la Paris, Bruxelles, Londra şi Berna, în lunile aprilie
şi mai 1924. Pretutindeni au fost întâmpinaţi cu multă simpatie, dar cel mai
bine s-au simţit în Franţa, unde se bucurau de o mare popularitate. După un
popas la Paris, cei doi suverani au vizitat castelele de pe Loire, apoi cele de
la Lude şi Sarthe.30
O altă etapă importantă a prezenţei reginei peste hotare este cea a
vizitei din Statele Unite şi Canada, derulată între 18 octombrie şi
24 noiembrie 1926. Traseul a inclus câteva oraşe mari precum New York,
Montreal, Otawa şi Winnipeg şi câteva aşezări din Dakota de Nord, regina
fiind botezată „Steaua dimineţii” de către tribul Blackfoot. De această dată,
dacă ar fi să ne luăm după Robert de Flers, menirea suveranei de a face
cunoscut tânărul stat românesc peste Ocean era dublată de aceea de a
reprezenta întregul continent. „Bătrâna Europă – spune el – n-ar fi putut
găsi niciodată un mesager mai înzestrat să apropie pentru a o servi, tranda-
firul cu ramura de măslin”31. Iată cum statul român ajunge să se simtă
important şi datorită calităţilor diplomatice ale reginei sale.
Succesul repurtat în această călătorie se vede chiar de la debarcarea pe
pământ american, unde suverana este primită ca o adevărată stea de cinema,
cu strigăte de „Hello, Mary”, cu drumuri împodobite cu ghirlande de flori şi
sute de reporteri dornici de informaţii cât mai spectaculoase despre viaţa şi
gusturile acestui personaj nou pentru ei.
Simpatia pe care regina şi-a atras-o din partea opiniei publice
americane are explicaţii diverse, din care nu poate lipsi amintirea dăruirii şi
energiei de care a dat dovadă în anii războiului. „Ziarele (din S.U.A. – n.n.
G.N.) – scrie un periodic românesc – publică pe larg amănunte asupra
vizitei subliniind firea democratică a suveranei şi faptul că, deşi englezoaică
din naştere, regina Maria s-a adaptat complet vieţii româneşti, împărtăşind
în totul zilele grele prin care a trecut România în timpul războiului.”32
Primirea la Casa Albă, vizitele făcute în numeroase oraşe din Statele
Unite, recepţiile pe care le onorează cu prezenţa şi nu în ultimul rând

30
Ibidem.
31
Misiunea Majestăţii Sale Regina Maria în America, în „Universul”, din 11 octombrie
1926.
32
Opinia publică americană despre vizita Majestăţii Sale Regina, în „Universul”, din
18 octombrie 1926.

341
interviurile la radio, prin care lansa apeluri către ascultătorii americani,
cerându-le susţinere pentru România, „care lucrează la opera de restaurare şi
constituie ultima fortăreaţă a civilizaţiei în contra Rusiei comuniste”,33 au
constituit tot atâtea motive de mediatizare a rezultatelor efective ale acestei
vizite.
Evenimentul este reflectat nu numai de către presă, ci şi de unele
broşuri ce aveau ca temă prezentarea raporturilor României cu Statele Unite.
În acest sens, Nicolae Petrescu, făcând un istoric al relaţiilor dintre cele
două ţări, arată că, până acum, acestea aproape că nu existau. „Se cuvine –
susţine el optimist – să cunoaştem cu toţii rezultatul pozitiv pe care l-a
obţinut ţara din acest eveniment. S-a creat o atmosferă de simpatie sinceră,
izvorâtă din înţelegerea unui popor generos.”34
Despre modul în care a fost primită regina pe pământ american, aflăm
şi de la Constantin Constante. „Oraşul New York – spune el – unul din cele
mai populate şi mai comerciale ale Statelor Unite, n-a cunoscut o animaţie
şi o mişcare mai mare ca în ziua sosirii Majestăţii Sale, Regina Maria.
Populaţia din toate clasele sociale a rezervat iubitei regine a României cea
mai spontană şi mai entuziastă primire ce s-a făcut cândva unui suveran”.35
Acest comportament, arată mai departe autorul, se datorează faimei de
„femeie inteligentă, cultă şi pe deasupra de o frumuseţe puţin comună, care
în timpul marelui război s-a arătat la înălţimea împrejurărilor prin care au
trecut ţara şi poporul ei.”36
Interesul pe care vizita suveranei României l-a stârnit în rândul
populaţiei americane este dovedit şi de sutele de scrisori venite pe adresa
reginei, atât în timpul vizitei cât şi după aceea. Erau scrisori de admiraţie, în
special în legătură cu frumuseţea ei, fiind considerată cea mai atrăgătoare
regină a Europei, personificând tot ce e mai bun şi mai sfânt.37 Altele îi
făceau invitaţii, solicitau autografe sau impresii în legătură cu locurile
văzute.
Aceste dosare, aflate în fondurile arhivistice din Bucureşti, cuprinzând
sute de scrisori, vin să demonstreze că vizita făcută de suverana ţării noastre

33
Regina Maria apelează prin radio în favoarea României, în „Adevărul”, din 26 octombrie
1926.
34
N. Petrescu, Relaţiile României cu S.U.A., Imprimeria Fundaţiei Culturale „Principele
Carol”, Bucureşti, 1927, p. 17.
35
C. Constante, Cum a fost primită Majestatea Sa Regina în America, Tipografia Dorneanu,
Bucureşti, 1927, p. 5.
36
Ibidem, p. 6.
37
DGAN, fond Regina Maria, dos. II (8)/1926, f. 19-20, 147.

342
în lumea nouă a stârnit interesul unui mare număr de cetăţeni americani,
neobişnuiţi cu astfel de personaje regale printre ei. La rândul său, regina
Maria a transmis mesaje prin intermediul radioului în care susţinea cauza
poporului român şi necesitatea strângerii raporturilor între cele două state. Şi
acestea au fost pozitiv recepţionate, mărturie fiind scrisorile trimise de
americani diferitelor posturi de radio.38
Au existat şi reacţii adverse, cu prilejul călătoriei suverana fiind
apostrofată de unii oameni politici. De exemplu, Mihail Manoilescu consi-
dera de prost gust compania dansatoarei Lole Fuller, alături de care Maria a
efectuat „o călătorie zgomotoasă din care nu lipsea niciunul din aspectele
vulgare ale exhibiţionismului american”.39 Existau informaţii că această
artistă a realizat la Paris spectacolul coregrafic „The Lili of Life”, bazat pe o
poveste scrisă de regină, tot ea fiind cea care a convins-o pe Maria să
efectueze turneul american.40
Starea gravă a sănătăţii regelui Ferdinand a determinat rechemarea de
urgenţă a Mariei în ţară, în zilele de 6 şi 8 decembrie 1926, suveranul fiind
supus unei intervenţii chirurgicale complexe. 41
La 20 iulie 1927, s-a anunţat oficial decesul, dar legat de momentul
morţii sale au apărut încă din epocă speculaţii. Se pare că adevărul a fost
ascuns deliberat pentru că la acea dată, imediat după alegerile din iunie 1927,
câştigate de liberali, nu era legal constituit Parlamentul, existând riscul să se
întrunească vechiul legislativ dominat de averescani.
Regina Maria considera că, după moartea soţului, ea rămânea singurul
garant al legitimităţii dinastice, reprezentată de un copil-rege, confruntat cu
ambiţiile unui om care şi-a arătat de multe ori dezinteresul faţă de Coroană
şi lipsa absolută a simţului datoriei.42 De aici, soluţia regenţei colegiale, care
a durat până în 1930, când prinţul Carol a urcat pe tron.
Încet-încet, rolul ei s-a estompat, cu atât mai mult în plan extern.
Momentele curajoase când şi-a reprezentat în chip remarcabil ţara peste
hotare, promovându-i noul statut au rămas însă în conştiinţa opiniei publice
româneşti. Cu prilejul aniversării împlinirii a 60 de ani, la 29 octombrie
1935, ministrul de Externe, Nicolae Titulescu, nota: „M.S. Regina Maria a

38
Ibidem, f. 346-362.
39
M. Manoilescu, Memorii, vol. I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993, p. 66.
40
Ibidem.
41
Ioan Scurtu, Regele Ferdinand, Bucureşti, Editura Garamond, 1995, p. 110.
42
Gheorghe Nichifor, Tribulaţiile unui principe moştenitor sau puţin despre monarhia din
România, în „Almanahul Gorjanul”, Târgu-Jiu, 1991, p. 45-47.

343
rămas pentru mine aceeaşi, de când am avut onoarea s-o cunosc în zilele de
restrişte de la Iaşi, unde, alcătuită numai din nădejde şi energie, ea apărea
tuturor încoronaţiunea Victoriei şi până azi, când, prima dâră de lumină ce
aruncă pretutindeni peste hotare, ea înfăţişează aureola României
Întregite.”43

43
„Gorjanul”, (Târgu-Jiu), an XII, nr. 43, din 31 octombrie 1935, p. 6.

344
 CÂTEVA CONCLUZII CU PRIVIRE LA
DESFĂŞURAREA RĂZBOIULUI NAVAL ÎN
PRIMA CONFLAGRAŢIE MONDIALĂ ÎN
MAREA MEDITERANĂ

Olimpiu Manuel GLODARENCO

Florin STAN**

Abstract: Some considerations regarding naval battles in the first world

war in the Mediterannean Sea

The Great Powers fleets fought on the battlegrounds of the

Mediteranean Sea facing the France and Great Britan warships on one
hand and the German’s and Austro-Hungarian’s on the other hand.
Firepower balance was favorable to Allies on every king of warships. On
this theatre there was no major fleet-to-fleet engagement even if the Allied
commandment wished it for banishing the enemy fleet.

Keywords: battle, Dardanelles, fleet, Mediterannean Sea, warship

Pe teatrul de operaţii navale ale Mării Mediterane au acţionat flotele

marilor puteri beligerante, pe de o parte ale Franţei şi Marii Britanii şi, pe de
alta, cea a Germaniei, apoi a Imperiului Austro-Ungar. Raportul de forţe a
fost favorabil forţelor aliate, la toate categoriile de nave. În acest areal nu au
fost executate bătălii navale de tipul flotă contra flotă, cu toate că aliaţii
doreau un astfel de angajament, prin care ar fi scos din acţiune marinele
inamice. În primele zile ale războiului s-a desfăşurat urmărirea navelor
germane GÖEBEN şi BRESLAU, dar ezitarea conducerilor navale ale
Franţei şi Marii Britanii a determinat evadarea acestora în spaţiul Mării
Negre, navele germane reprezentând un pericol real până în ultimele zile de
război1.


Conf. univ. dr, Directorul Muzeului Marinei Române
**
Muzeograf dr, Şef Secţie Istorie Muzeul Marinei Române
1
P. Halpern, The Naval War in the Mediterranean, 1914-1918, Allen & Unwin, London,
1987, pp. 65-78.

345
 Caracterul tacticii de ducere a luptei pe mare în aceea perioadă nu
diferea, substanţial, de tactica confruntărilor dintre navele cu vele, diferită
fiind doar distanţa de tragere cu armamentul de artilerie. Posibilităţile de
descoperire erau limitate, navele fiind dotate doar cu mijloace optice, care
permiteau realizarea contactului vizual cu adversarul, cel mult la nivelul
orizontului, în caz ideal, dar, în realitate, descoperirea era influenţată de
condiţiile hidro-meteorologice sau, chiar, de fumul emanat de navele
flotelor care se duelau. Din această cauză, cele 2 nave de luptă germane au
reuşit să scape de urmăritori, suprafaţa mării fiind prea mare pentru a putea
fi descoperite. Dacă Amiralităţile aliate ar fi intuit că acestea, după câteva
operaţii demonstrative, prin care au lovit obiective de la coastă fără efecte
importante, urmau să debuşeze prin strâmtori, poate că ar fi putut, cu forţe
reduse la câteva cuirasate sau crucişătoare de bătălie, să realizeze blocada şi
să interzică accesul în Marea Neagră, iar cu forţele principale să execute o
căutare sistematică şi să pieptene marea. În loc de această concepţie, aceştia
au preferat să urmărească o himeră pe imensitatea mării.
Armata sârbă, chiar slăbită sau demoralizată, ar fi putut realiza o
rezervă de forţe suficientă pe care comandamentele aliate ar fi putut-o
întrebuinţa, la un moment dat, pentru realizarea unei balanţe de putere care
să încline în favoarea lor, astfel că retragerea acesteia pentru refacere a
devenit o misiune primordială pentru marină2.
Campania din Dardanele a durat 324 de zile, dacă este datată pe
19 februarie, ziua primului bombardament naval, sau 259 de zile, dacă se
calculează de când a început debarcarea, pe 25 aprilie. În urma acţiunilor
militare au rezultat pierderi care nu au putut fi evaluate niciodată, cu exac-
titate, morţi datorate măcelurilor şi bolilor, răniţi şi dispăruţi3.
Acţiunile pentru străpungerea Dardanelelor au costat, pe de altă parte,
sume enorme, imposibil de calculat, apoi distrugerea sau imobilizarea unui
imens material militar sau naval. Acestea s-au terminat cu un eşec pentru
aliaţi4, care s-a repercutat de-a lungul întregului război, determinând intrarea
în război a Bulgariei, înfrângerea iremediabilă a Rusiei datorită revoluţiei
bolşevice şi necesitatea efortului realizat de forţele expediţionare de la
Salonic, iar războiul a fost prelungit, astfel, cu doi ani5.

2
S. W. C. Pack, Sea Power in the Mediterranean, Arthur Barker, London, 1971, pp. 145-
167.
3
A. Thomazi, La guerre navale aux Dardanelles, Payot, Paris, 1926, p. 253.
4
Raymond Lestonnat, Aux Dardanelles, în L’Illustration, nr. 3760, 27 mars, 1915, p. 17.
5
N. Monasterev, Dans la Mer Noire (1912-1924), Payot, Paris, 1928, p. 159.

346
 Fără să poată fi prevăzută, la începutul anului 1915, încercarea de
cucerire a Constantinopolului a modificat cursul evenimentelor, fiind, în
aceea perioadă, argumentată prin faptul că orice sacrificiu ar fi justificat
succesul. În Franţa, ca de altfel şi în Marea Britanie, s-au socotit greşit difi-
cultăţile de executare a acţiunilor militare şi imensitatea efortului necesar.
Planificatorii militari nu au putut opta, în mod determinant, pentru un atac
pur naval sau o acţiune combinată, tergiversându-se acolo unde ar fi trebuit
să se acţioneze repede şi cu fermitate. Pentru că erau, mereu, întrebuinţate în
luptă mijloace insuficiente, au fost puse în joc efective din care jumătate ar
fi putut să fie mai mult decât suficiente, la începutul operaţiilor, pentru
asigurarea victoriei6.
Concepţia atacului naval s-a lovit de anumite principii binecunoscute,
fondate pe experienţa istorică a bătăliilor marilor veliere, dar istoria a fur-
nizat, de asemenea, şi exemple descurajante. În sfârşit, proiectul îndrăzneţ
care a fost elaborat de amiralii Sir Sackville Carden şi Sir John de Robeck ar
fi reuşit, probabil, în condiţiile în care acesta ar fi fost dus până la capăt,
urmând, apoi, să fie detaşate nave pentru transporturile de trupe. Fortifica-
ţiile turceşti, lipsite de muniţii, puteau fi în imposibilitatea de a mai putea
împiedica navele aliate, care ar fi acţionat într-o zi asemănătoare celei de
18 martie şi care, fără îndoială, ar fi costat mai puţin flota. Dar, pierderile
suferite în aceea zi, care au depăşit previziunile, au influenţat comanda-
mentul naval, apoi Amiralităţile, astfel că tentativa nu a mai fost repetată7.
Operaţia combinată ar fi avut, de asemenea, mai multe şanse de
succes, într-o perioadă în care aliaţii deţineau supremaţia navală, iar turcii
nu organizaseră o apărare stabilă8, putându-se afecta suficiente forţe pentru
a realiza o înaintare rapidă, pentru că pe frontul occidental aceasta a fost
oprită, iar principalul efort al germanilor a fost îndreptat spre Rusia. Dar,
astfel, s-a optat pentru atacul strâmtorii într-un mod favorabil forţelor din
rezistenţă. Extraordinara acumulare de greşeli a făcut steril eroismul comba-
tanţilor9.

6
Amiral Dumesnil, L’Expédition des Dardanelles (août 1914 – janvier 1916) în La guerre
navale racontrée par nos amiraux, vol. 2, Librairie Schwartz, Paris, 1923, p. 196.
7
Ardouin-Dumazet, Le forcement des Dardanelles, în L’Illustration, nr. 3757, 26 mars
1915, pp. 19-21.
8
Djemal Pasha, Memories of a Turkish Statesman, 1913-1919, Hutchinson, London, 1922,
p. 77.
9
Hermann, Lorey La guerra nelle acque turce, vol. 1, Provveditorato Generale dello Stato
Libreria, 1930, p. 156.

347
 Rolul Armatei Navale franceze, chiar din momentul declaraţiei de
război a Austro-Ungariei, a fost, în primul rând, acela de a împiedica
inamicul să perturbe comunicaţiile aliaţilor în Mediterana. În aceste condiţii,
a blocat Marea Adriatică, aşa cum Marea Flotă britanică, în nord, a blocat
flota germană în porturile de bazare10.
Proporţia efectivelor combatante pe cele două teatre de operaţii a fost
aproape identică, dar situaţia flotelor a fost mult diferită. Flota franceză nu
avea la dispoziţie, nicio radă de unde să poată acţiona, în faţa Canalului
Otranto, şi de unde să poată interveni în timp oportun, şi nicio forţă de
cercetare capabilă să menţină blocada compactă şi cu economia resurselor
navelor mari de luptă, care riscau executarea unei patrulări continue pe
mare. Cuirasatele au jucat rolul pe care ar fi trebuit să îl aibă crucişătoarele
uşoare, astfel că blocada a fost menţinută cu întreruperi iar, în rest, nu a avut
prea mare importanţă, deoarece austro-ungarii nu aveau nicio dorinţă de a o
forţa, iar principalele unităţi franceze au rămas expuse pericolului unor
incursiuni inamice11.
Dacă ieşirea din Adriatica a fost, cu toate acestea, mai mult sau mai
puţin interzisă pentru forţele navale austro-ungare, coastele sale au rămas
libere. Numărul insuficient de crucişătoare şi distrugătoare aliate a făcut ca
marea să nu poată fi supravegheată în permanenţă. Când au fost executate
acţiuni asupra bazelor inamice fortificate, acestea au presupus mijloace
suplimentare, care erau în număr redus. Aportul forţelor sârbe a fost mai
mult decât insuficient, Serbia fiind ocupată, de altfel, acest teatru de operaţii
având o poziţie foarte excentrică în raport cu posibilităţile marinei franceze.
Un succes important, obţinut în această zonă, înainte de intrarea în război a
Italiei, nu putea avea repercusiuni sensibile pentru frontul din Franţa.
Aceasta s-a urnit prea târziu dar, cu toate acestea, cu consecinţe importante
pentru războiul submarin12.
Cu toate că guvernul francez şi-a îndreptat toate resursele în direcţia
respingerii invaziei teritoriului propriu, escadra amiralului Boué de
Lapeyrère şi-a făcut prezenţa în faţa coastelor inamicului, cu mari riscuri pe
care le reprezentau fiecare dintre incursiunile acestuia13. Dacă flota austro-
ungară a acţionat în avantajul surprinderii, totuşi, replicile franceze au

10
A. Thomazi, La guerre navale dans l’Adriatique, Payot, Paris, 1927, pp. 43-47.
11
idem, La Marine française dans la Grande guerre (1914-1918), Payot, Paris, 1925,
pp. 53-59.
12
ibidem, pp. 77-87.
13
Amiral Salaun, Les opérations en Méditerranée sous le commandement du vice-admiral
Boué de Lapeyrère (12 août 1914 – 14 octombre 1915) în La guerre navale racontrée par
nos amiraux, vol. 2, Librairie Schwartz, Paris, 1923, p. 11.

348
provocat pierderi sensibile. Aceasta nu a fost, aproape deloc, interesată să
acţioneze împotriva forţelor navale franceze, fie datorită faptului că nu a dat
importanţă apariţiilor intermitente ale acestora, care nu deranjau, câtuşi de
puţin, fie pentru a-şi conserva puterea pentru ziua în care urma să se lupte cu
marina italiană, adversar prevăzut încă din timp de pace, în pofida existenţei
unui tratat de alianţă care nu a fost, niciodată, un obstacol în calea unei
aversiuni reciproce tradiţionale.
Intrând în război, Italia a indicat, în mod logic, direcţia de ducere a
războiului în Marea Adriatică, astfel că flotilele franceze şi britanice
menţinute în această mare au trecut în subordinea marinei italiene, care le-a
folosit în conformitate cu concepţia proprie de ducere a războiului. Prin
numărul de cuirasate, Italia se afla, aproape, la egalitate cu Austro-Ungaria;
întăririle britanice şi, mai cu seamă, menţinerea escadrelor franceze în
proximitatea Capului Otranto, a oferit forţelor aliate, sub acest raport, o
superioritate zdrobitoare, care a sporit, mai mult, rolul noilor unităţi navale.
Atunci când, ca urmare a dezvoltării războiului submarin, în tabăra aliată s-a
pus problema găsirii resurselor necesare armării a numeroase nave de
patrulare, nu a existat niciun inconvenient în a menţine în rezervă o parte
importantă din aceste escadre, restul de forţe fiind asigurat printr-un efort
comun şi instituirea unui comandament unic, care a oferit un randament
militar maxim. Pe mare s-a pus problema de a nominaliza un comandant
suprem. Au intervenit considerentele de amor propriu naţional, de altfel
respectate, aliaţii continuând să menţină, la intrarea în Adriatica, până la
sfârşitul războiului, o forţă principală mai mult inactivă şi disproporţionată
faţă de cea pe care inamicul o putea folosi în luptă14.
Marina austro-ungară, în rest, nu a avut niciun motiv de a abandona
atitudinea de expectativă pe care a impus-o, de la început, inferioritatea
efectivelor sale. Aceasta a ţinut să execute primele acţiuni, a doua zi după
declaraţia de război a Italiei dar, imediat după aceea, s-a închis în porturile
sale. Un cuirasat a avut misiunea de a bombarda bateriile franceze de la
Lovcen, crucişătoare cuirasate au apărut, în două reprize, pentru a sprijini
distrugătoarele urmărite după un raid, şi acestea au fost toate acţiunile
executate, dar libertatea de acţiune a submarinelor în Mediterana a repre-
zentat un pericol, astfel că, în iunie 1918, dreadnought-urile (cuirasatele)
care urmau să execute o operaţie importantă au fost retrase înainte de a intra
în acţiune, datorită torpilării unuia dintre aceştia15.

14
A. Thomazi, La guerre navale dans l’Adriatique, pp. 134-145.
15
ibidem, pp. 121-178.

349
 În aceste condiţii, din moment ce submarinele germane au realizat
baze în porturile Adriaticii, mişcarea navelor de suprafaţă austro-ungare a
fost o garanţie a libertăţii de acţiune a acestora între porturile mediteraneene.
Crucişătoarele şi distrugătoarele, folosindu-şi capacităţile, au acţionat în alte
câteva incursiuni asupra portului Pelagosa, coastelor italiene sau albaneze,
apoi au escortat convoaie între Cattaro şi Durazzo; când numărul acestor
nave a crescut, ele au fost întrebuinţate, în special, pentru a ataca navele
aliate care aveau ca misiune blocarea Canalului Otranto şi, mai cu seamă,
când aceste nave au fost inferioare din punct de vedere al mijloacelor de
luptă, au scufundat un submarin aliat16.
Pe acest teatru de operaţii au rezultat câteva angajamente între flotile,
terminate, invariabil, prin derobarea celor austro-ungare la apariţia forţelor
principale aliate. Graţie acestei tactici prudente, pierderile austro-ungare
au fost minore iar, datorită faptului că nu au construit, pe timpul războ-
iului, decât un număr mic de nave, efectivele acestora nu au variat semni-
ficativ17.
În timp ce flotilele austro-ungare erau angajate în sprijinul submari-
nelor germane, obiectivul celor aliate a fost acela de a le combate. În afară
de escortă şi patrulări de recunoaştere, aceste flotile aliate au avut, pentru
îndeplinirea acestei misiuni, două ţinte principale, anume să acapareze
bazele sau să împiedice acţiunea navelor adverse.
Portul Pola era aproape inexpugnabil iar, pentru a asedia Cattaro, era
nevoie de o întreagă armată. Apărarea unuia sau a altuia dintre aceste porturi
cu ajutorul minelor ori a submarinelor era deosebit de facilă, blocarea
acestora fiind imposibilă.
Instalarea într-una dintre insulele dalmate era tentantă şi, relativ, uşor
de realizat, dar stabilirea acolo era foarte costisitoare. Statele majore fran-
ceze, britanice, americane, au propus realizarea unei asemenea expediţii, pe
care statul major italian trebuia să o ducă la executare, dar pe care acesta nu
o dorea, din cauza pierderilor mari în nave care puteau să se producă. Este
dificil de evaluat care ar fi fost avantajele oferite ca o contrapondere la
aceste pierderi. Războiul din Marea Adriatică, în tot cazul, ar fi căpătat un
alt aspect dacă acest proiect ar fi fost dus la îndeplinire, deoarece austro-
ungarii nu ar fi putut accepta izolarea portului Cattaro fără a riposta cu

16
S. R. Williamson, Austria-Hungary and the Origins of the First World War, Macmillan,
London, 1991, pp. 235-265.
17
A. Thomazi, op. cit., pp. 166-169.

350
putere, la fel ca în cazul tentativei italiene contra Lissei, în 1866, când
acţiunile au fost angajate între forţe importante18.
Ideea unei operaţii ofensive fiind dată de o parte, nu a mai rămas decât
hărţuirea austro-ungarilor în porturile lor, prin atacurile aviaţiei. Cu toate
acestea, războiul aerian pe acest teatru a avut intensitate mai mică decât cel
asupra porturilor nordice, unde distanţele erau mari, dar numărul de aparate
de zbor a fost considerabil. Fără să producă pierderi la Durazzo, bombar-
damentele nu au fost foarte frecvente, şi nu au adus niciun prejudiciu real
submarinelor sau navelor de luptă de suprafaţă.
Contra acestora, submarinele aliate au făcut eforturi îndelungate şi
perseverente, dar rezultatele au fost mediocre, mai ales din cauza condiţiilor
nefavorabile în care acţionau. Submarinele germane nu au avut succese
importante în Adriatica, cum nu au avut în întreaga Mediterană, dar navigaţia
la suprafaţă le-a oferit posibilităţi de care submarinele aliate au dus lipsă,
datorită faptului că acţionau în comun. Şansa aliaţilor de a descoperi sub-
marinele inamice a fost determinată de patrularea continuă a pescadoarelor
între Insula Fano şi Capul Santa Maria di Leuca. Principiul a fost excelent,
deoarece a realizat numeroase piedici submarinelor care ieşeau în Marea
Adriatică, concentrându-şi eforturile în dispersarea acestora. Dar, acolo
unde barajele au fost eficace, au fost afectate unităţi numeroase, ofensiva
fiind, astfel, sacrificată în favoarea defensivei.
În Canalul Suez, Egipt, Siria, Tripolitania ori Marea Roşie, forţele
navale aliate au acţionat în sprijinul trupelor de uscat, fiind folosite ca
baterii plutitoare sau în scopuri demonstrative, nefiind angajate forţe navale
inamice, deoarece acestea nu existau19.
Apreciem că Orientul Mijlociu a fost o zonă în care aliaţii s-au aflat în
ofensivă, căutând, nu numai să frustreze orice avans al germanilor către
India, dar dorind şi să-şi desăvârşească controlul în acel semicerc din zona
Oceanului Indian, şi să câştige câmpurile de petrol atât de valoroase din
punct de vedere strategic. Aici, trebuie spus, britanicii au întâmpinat mai
multe dificultăţi în discuţiile politice cu francezii şi arabii decât în campa-
niile militare, odată ce pierderile timpurii din Mesopotamia au fost com-
pensate. Este de înţeles faptul că Parisul suspecta frecvent că Londra şi-ar fi

18
Admiral Fatou, Les opérations en Méditerranée sous le Commandement de l’amiral
Dartige du Fournet, în La guerre navale racontrée par nos amiraux, vol. 5, Librairie
Schwartz, Paris, 1923, p. 9.
19
Brig.-Gen. F. J. Moberly, Operations in Persia, HMSO, London, reprint, 1987, pp. 256-
276.

351
reluat strategia sa tradiţională din secolul al XVIII-lea de a culege fructele
cele mai coapte de peste ocean, în timp ce aliaţii săi europeni se concentrau
pe lupta pe viaţă şi pe moarte pe continent. Din punct de vedere al strategiei
navale, asemenea câştiguri nu puteau fi decât de aplaudat; ele au consolidat
puterea britanică asupra Egiptului şi Canalului de Suez, au ţinut la adăpost
Oceanul Indian de orice provocare venită din nord şi au asigurat câmpurile
petroliere.

352
 POLITICA EXTERNĂ ROMÂNEASCĂ LA 1933
DUPĂ O GAZETĂ MACEDO-ROMÂNĂ

Doru NEAGU

Resumen: La politica exterior de Rumanía en 1933 según una

gaceta macedorrumana

La gaceta Armatolii (= Los Armatoles) apareció sólo en 6 números

(desde el 1 de noviembre hasta el 24 de diciembre de 1933). Fue publicada
por algunos jóvenes macedorrumanos perteneciendo a algunas familias
emigradas en Rumanía entre 1925-1930. Militó por que Rumanía adaptara
sus relaciones con los Estados balcánicos de acuerdo con el regimen que
los últimos aplicaran a las minorías rumanas de Macedonia y de la Valle
del Timok. Sus redactores criticaban sobre todos los «estranjeros
escondidos» que se habían infiltrado para dirigir los destinos de Rumanía
según las órdenes de la francmasoneria internacional.
La gaceta protestó fuertemente contra la prohibición de la Guardia de
Hierro (el 9 de diciembre de 1933). Esta decisión fue atribuida al nuevo
primer ministro I.G. Duca y al ministro del Exterior, N. Titulecu. Éste
último fue atacado por su política que sacrificaba los intereses rumanos a
los de la francmasoneria internacional y – por supuesto – fue juzgado cómo
el principal instigador y culpable para la prohibición de la Guardia de
Hierro.
Por eso la gaceta instigaba al matar el primer ministro. Más de esto
dos de sus redactores (I. Caranica y D. Belimace) participaron el atentado
en cual I.G. Duca fue matado el 29 de diciembre de 1933. Con este
acontecimiento se acabó también la existencia de esta gaceta.

Palabras llave: macedorrumanos, política exterior de Rumanía,

Península Balcánica, N. Titulescu, I.G. Duca.


Muzeograf, Muzeul Judeţean Olt

353
 1. Anul 1933 a fost unul de cotitură.
România ieşea din criză şi din îndelungata guvernare naţional ţărănistă
aşteptată cu atâtea speranţe şi isprăvită cu atâtea decepţii.
Pe plan extern se produceau puternice frământări. Adolf Hitler ajungea
cancelar al Germaniei şi la 14 octombrie 1933 scotea ţara din Liga
Naţiunilor şi din Conferinţa pentru Dezarmare1. Viaţa politică franceză era
zguduită de puternice înfruntări între stânga şi dreapta2. La 18 martie 1933
Benito Mussolini propunea formarea unui Pact al celor 4 mari Puteri
europene – Italia, Franţa, Marea Britanie şi Germania – care să asigure „o
cooperare strânsă între semnatari pentru a reglementa de comun acord toate
problemele economice şi politice din Europa”3.
Diplomaţia franceză a intuit politica germană. De aceea ea a încercat să
consolideze flancul estic. Alianţele cu Polonia şi statele Micii Înţelegeri erau
utile dar nu suficiente în cazul unui conflict franco-german, astfel că Parisul
şi-a îndreptat atenţia spre Moscova. Guvernul sovietic fusese recunoscut de
diplomaţia franceză încă din 19244. Cu acceptul Franţei sunt semnate
Protocolul Litvinov (1929)5 şi tratatele de neagresiune între U.R.S.S. şi
Finlanda (21 ian. 1932), Letonia (5 febr. 1932), Estonia (4 mai 1932), Polonia
(25 iul. 1932)6. La 29 nov. 1932 însăşi Franţa semnează un astfel de tratat7.
2. Într-un asemenea climat diplomaţia românească, în fruntea căreia se
găsea Nicolae Titulescu (1932-19368), a fost foarte activă. La 16 februarie 1933

1
C. NICOLESCU, Gheorghe RĂDULESCU, „Lumea contemporană”, în: Istoria lumii în date
sub conducerea Acad. Prof. Andrei OŢETEA, Bucureşti: Editura Enciclopedică Română,
1972, p. 382b-383a; Alexandru VIANU, Zorin ZAMFIR, Constantin BUŞE, Gheorghe
BĂDESCU (ed.), Relaţii internaţionale în acte şi documente, I, (1917-1939), [Bucureşti]:
Editura Didactică şi Pedagogică (Ministerul Educaţiei şi Învăţămîntului), [1974], doc. 53,
p. 186-188 (infra: RIAD).
2
C. Nicolescu, G. Rădulescu, l.c., p. 379.
3
Mircea BABEŞ, Ion CALAFETEANU, Cristian POPIŞTEANU, Şerban RĂDULESCU-ZONER,
Valeriu STAN, Nicolae STOICESCU, Politica externă a României. Dicţionar cronologic.
Coord. Ion CALAFETEANU, Cristian POPIŞTEANU, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1986, p. 201 (infra: PER).
4
C. Nicolescu, G. Rădulescu, l.c., p. 379a.
5
Ibid., p. 375b-376a.
6
Ibid., p. 376a.
7
Ibid., p. 376a; RIAD, doc. 45, p. 169-171.
8
În această perioadă Titulescu a fost ministru de Externe în 5 guverne conduse succesiv de
Iuliu Maniu (1932-1933), Al. Vaida-Voevod (1933), I.G. Duca (1933), C. Angelescu
(1933-1934) şi două guverne G. Tătărescu (1934-1936) – Detalii: Stelian NEAGOE, Istoria
guvernelor României de la începuturi – 1859 – până în zilele noastre – 1999, ed. II-a

354
la Geneva se semna Pactul de reorganizare a Micii Înţelegeri care ducea la
strângerea relaţiilor dintre semnatari9. Iniţiativa italiană a unui directorat al
celor 4 în problemele europene a provocat îngrijorarea vădită a aliaţilor est-
europeni ai Franţei. În numele Micii Înţelegeri, Nicolae Titulescu între-
prindea vizite la Geneva, Paris şi Londra între 29 martie şi 9 aprilie 1933.
Atunci s-a înfăţişat fără echivoc poziţia celor 3 ţări estice: acordul trebuia să
vizeze numai problemele care interesau direct cele 4 mari Puteri, nu se
accepta nici un acord care să lezeze egalitatea în drepturi între state,
revizuirile trebuiau să ţină seama de Pactul Ligii Naţiunilor întrucât altfel
s-ar fi ajuns la război10. Intervenţia lui Titulescu a avut ecou: deşi a fost
semnat la Roma la 15 iulie 1933, Pactul celor 4 nu a fost ceea ce şi-a propus
iniţiatorul său11.
Italia era din ce în ce mai nemulţumită de politica dusă de Nicolae
Titulescu în cadrul Ligii Naţiunilor unde diplomatul român se bucura de un
mare prestigiu. La 17 ianuarie 1933, printr-o scrisoare adresată prinţului D.I.
Ghika, B. Mussolini declara „nule şi neavenite” scrisorile secrete semnate la
16 sept. 1926 odată cu Tratatul bilateral româno-italian12. Şase luni mai
târziu se prelungea pentru ultima dată Pactul de amiciţie şi colaborare dintre
cele două ţări care îşi va înceta oficial valabilitatea la 17 ianuarie 193413.
În aceste condiţii, România va încerca să se plieze şi mai mult pe
politica pariziană. Titulescu a acţionat în acest sens pe două planuri:
1) apropierea de U.R.S.S. şi 2) strângerea legăturilor cu statele balcanice.
Pentru apropierea de U.R.S.S. România întreprinsese paşi importanţi.
Încă din 1929 semnase Protocolul Litvinov14 ce prevedea punerea în
aplicare între semnatari a Pactului Briand-Kellogg (care interzicea recurge-
rea la forţă în relaţiile interstatale)15. La 3-4 iulie 1933 Nicolae Titulescu a
semnat Convenţia pentru definirea agresorului alături de Polonia, U.R.S.S.,
Afganistan, Persia, Letonia, Estonia şi Turcia şi o alta identică, cu Cehoslo-
vacia, Iugoslavia, U.R.S.S. şi Turcia16.

revizuită şi adăugită, Bucureşti: Editura Machiavelli (col. Istorie & Politică: Sinteze,
monografii, dicţionare, enciclopedii), 1999, p. 95, 108-109, 113, 116.
9
RIAD, doc. 47, p. 172-179; PER, p. 201.
10
PER, p. 202.
11
C. Nicolescu, G. Rădulescu, l.c., p. 378b, 383a; cf. RIAD, doc. 51, p. 183-185.
12
PER, p. 201.
13
Ibid., p. 203.
14
Ibid., p. 189.
15
RIAD, doc. 38, p. 133-134.
16
Ibid., doc. 43 G-H, p. 159-163; PER, p. 203.

355
 N. Titulescu lucra în numele României şi la crearea unei alianţe balca-
nice. În acest scop ministrul român de Externe a întreprins vizite în Bulgaria
(12-13 octombrie 1933), Turcia (semnând la Ankara, la 17 octombrie 1933,
un Tratat de amiciţie, neagresiune, arbitraj şi conciliaţiune) şi Iugoslavia
(22-27 octombrie 1933)17. La 30 oct. 1933 are loc la bordul yachtului regal
„Ştefan cel Mare” o întrevedere între Carol al II-lea, secondat de primul
ministru Alexandru Vaida-Voevod şi de Nicolae Titulescu, pe de o parte, şi
regele Boris al Bulgariei împreună cu primul său ministru Nikola Muşanov,
pe de altă parte. Au fost discutate probleme economice şi regimul bilateral
al minorităţilor. La a 3-a reuniune a Consiliului Permanent al Micii
Înţelegeri de la Zagreb (22-23 ianuarie 1934) s-au luat în discuţie atât
problemele general europene (respingându-se politica germană în Saar şi
Austria), cât şi de interes particular. Reprezentanţii celor 3 state s-au arătat
dispuse să realizeze o apropiere de U.R.S.S. În problema Pactului Balcanic
se insista pe încercarea de atragere a Bulgariei şi pe reformularea acontului
iniţial al înţelegerii balcanice astfel încât să facă posibilă şi aderarea
Albaniei. Vizita în România a regelui Boris şi a premierului bulgar Nikola
Muşanov (25-28 ianuarie 1934) nu a convins însă Bulgaria18. Astfel că
Pactul de fondare al Înţelegerii Balcanice (Atena, 9 februarie 1934) s-a
semnat între România, Grecia, Turcia şi Iugoslavia19, dar fără participarea
Bulgariei şi Albaniei.
3. Frontierele stabilite prin Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-
1920 consfinţeau crearea României Mari. De aceea ele erau acceptate de
marea masă a clasei politice şi a opiniei publice din ţară. În epoca interbelică
doar iredentismele maghiar, rus (susţinut de marea majoritate a comuniştilor
din România) şi bulgar respingeau aceste graniţe. Erau însă şi unii care le
voiau extinse înspre Timoc şi Transnistria, dar vocea acestora nu a fost luată
serios în considerare.
Activitatea diplomatică a lui Nicolae Titulescu era îndreptată, firesc,
către păstrarea acestui echilibru de forţe. Ca diplomat, el a pliat politica
românească după Franţa, Puterea europeană care avea interes în conservarea
frontierelor stabilite după primul război mondial. Implicarea României în
crearea şi funcţionarea Micii Înţelegeri era de fapt o continuare a politicii

17
PER, p. 203-204; Dr. Mihai FĂTU, dr. Ion SPĂLĂŢELU, Garda de Fier, organizaţie
teroristă de tip fascist, ed. II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti: Editura Politică, 1980, p. 133.
18
PER, p. 204.
19
RIAD, doc. 58, p. 193-194; Dr. Mihai FĂTU, dr. Ion SPĂLĂŢELU, o.c., p. 131-132; PER,
p. 204-205.

356
franceze de izolare a tendinţelor revanşarde germane20. O astfel de politică
era în cea mai mare parte favorabilă ţării şi trebuia susţinută. Crearea Înţele-
gerii Balcanice urmărea acelaşi scop dar Franţa, fără a fi ostilă proiectului,
nu l-a prea luat în considerare. El era însă vital intereselor României ca ţară
sud-est europeană. Când Franţa şi ţările din răsăritul Europei s-au apropiat
de U.R.S.S. (o altă încercare de a izola Germania dinspre est), România nu a
avut obiecţii. Ba chiar a adoptat cu căldură şi cât a diriguit Titulescu
destinele diplomaţiei româneşti şi cu înţelepciune, această idee. Din păcate
între Moscova şi Bucureşti se afla problema Basarabiei. România nu putea
renunţa la ea pe temeiul istoric şi etnic. Rusia, din orgoliu.
România a căutat şi o apropiere de Italia. Dacă ea nu s-a realizat decât
temporar şi incomplet, cauzele trebuie căutate mai degrabă la Roma decât la
Bucureşti. Roma avea planuri expansioniste. Ele contraveneau însă Ligii
Naţiunilor, organizaţie în care Franţa şi România îşi puseseră atâtea speranţe.
4. Acestea erau căile diplomaţiei. Puţini le înţelegeau însă în opinia
publică românească. Din păcate, nici presa scrisă, principala formatoare de
opinie din acea perioadă, nu le prea înţelegea. Exemplificăm cu un periodic
obscur, multă vreme aflat la fondul special al Bibliotecii Academiei
Române.
5. Este vorba despre gazeta „Armatolii” din care au apărut 6 numere
între 1 noiembrie şi 24 decembrie 1933. Avea 4 pagini şi ieşea la fiecare
10 zile (termenul nu a fost însă respectat). Redacţia, aflată în Bucureşti (str.
Sf. Ioan Nou nr. 3), includea tineri studenţi macedoromâni. Se imprima la
Tipografia Capuzeanu (str. Izvor 9).
Articolele erau semnate de: I<ancu> Caranica, St<erie> Dulliu, Ion
Foti, I<on> Goschin, G<eorge> Marcu, D. Meşcabara, I. Nica, B. (?)
Papanace, D<ragoş> Protopopescu, L.A.M. Sitaru, N<uşi> Tulliu, C.
Ţumana, T. Vlădescu. Unele articole apar fie semnate de redacţie (mai ales
cele de fond), altele sunt nesemnate. Există şi autori sub pseudonim: Araicu
(Zicu Araia?), Diogene, I<ancu?> C<aranica?>, C.I. Sellyanu (Constantin
Papanace), Tongill<i>us. Multe din aceste materiale par preluate din alte
surse şi probabil au fost incluse fără ştirea autorilor (e vorba de articole
semnate de: I. Goschin, G. Marcu, D. Protopopescu, N. Tulliu ş.a.)
Tematica gazetei a fost diversă: Cadrilaterul (coloniştii aromâni şi
comitagii bulgari, minoritatea bulgară), ideologică (apologie de dreapta,
fascistă), politică internă (căderea guvernului Al. Vaida-Voevod, schim-
barea de guvern şi preluarea conducerii de către I.G. Duca), cultură (poezie

20
John R. BARBER, Istoria Europei moderne [1993], Bucureşti: Editura Lider, s.a., p. 429.

357
aromână, recenzii de cărţi aromâneşti), situaţia studenţilor macedoromâni,
Societatea de Cultură Macedo-Română, situaţia românilor din Grecia,
Iugoslavia şi Bulgaria, şcolile româneşti din Balcani (mai ales cele din
Grecia). Din tematica ziarului nu putea lipsi politica externă. Asupra
acesteia vom zăbovi în cele ce urmează.
6. Se cuvine să lămurim mai întâi titlul. O face B. Papanace în
articolul de fond din primul număr: „Armatolii” „Sunt legionarii Aromâni
cari în decursul veacurilor au apărat cu arma în mână onoarea, libertatea şi
demnitatea Românilor din Pind”21. Ei fuseseră pe timpul dominaţiei
otomane o miliţie creştină care asigura ordinea şi apărarea comunităţilor
creştine din Munţii Pindului şi din Macedonia. Mulţi dintre membrii ei au
fost aromâni. Au fost ulterior câştigaţi de ideologia creştină mai întâi,
panelenică mai apoi, şi folosiţi în lupta antiotomană greacă de la începutul
secolului al XIX-lea. Din acest motiv această miliţie a şi fost dizolvată, se
pare, de către otomani22.
Macedoromânii au locuit până în secolele XVII-XVIII aproape
exclusiv în Balcani. Când a început mişcarea de emancipare naţională
majoritatea au fost atraşi de idealul grecesc („grecomanii”). Prin acţiunea
unor politicieni români şi a unor macedoromâni stabiliţi în ţară o minoritate
s-a pronunţat pentru idealul naţional românesc promovat prin şcolile şi
bisericile finanţate de către statul român în regiune. Când Grecia a fost
nevoită să accepte pe teritoriul său populaţia creştin-ortodoxă din Anatolia,
asupra macedoromânilor (aromâni şi meglenovlahi) s-a instituit o puternică
presiune. Ei au făcut apel la autorităţile române şi 1.500 de familii ale lor au
fost colonizate în Cadrilater. Aici însă au intrat în conflict mai ales cu
bulgarii pentru pământurile agricole. Pentru a se apăra bulgarii au făcut apel
la bande de comitagii care treceau adesea frontiera însângerând satele
locuite de aromâni. Însă şi aceştia ripostau cu armele23.

21
B. PAPANACE, „Armatolii”, în: Armatolii, a. I, nr. 1, 1933, p. 1.
22
Tănase BUJDUVEANU, Romanitatea balcanică şi civilizaţia aromânilor, [Syracuse /
Constanţa]: Editura Cartea Aromână, 1997, p. 84-126; Barbara JELAVIĆ, Istoria
Balcanilor, I: Secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, trad. Mihai-Eugen Avădanei, Iaşi:
Institutul European (col. Sinteze, nr. 37), 2000, p. 79; cf. Gheorghe ZBUCHEA, O istorie a
românilor din Peninsula Balcanică: secolul [sic] XVIII-XX, Bucureşti: Editura Biblioteca
Bucureştilor, 1999, p. 36-37.
23
Pentru o descriere a situaţiei aromânilor în Balcani şi în primii ani ai colonizării lor în
masă în Cadrilater vezi: Francisco VEIGA, Istoria Gărzii de Fier, 1919-1941. Mistica
ultranaţionalismului [1989], trad. Marian Ştefănescu, ed. 2-a, Bucureşti: Editura
Humanitas, [1995], p. 185-189, 207-206. Autorul se referă în context şi la începuturile
atragerii aromânilor de către gardişti.

358
 7. Dintre ţările balcanice mai frecvent apar menţionate, firesc, Serbia
şi Grecia. Aceste ţări aveau în epocă un mare număr de români şi
macedoromâni între graniţele lor. Scriind despre „seara iugoslavă” de la
Radio Bucureşti din duminica de 17 dec. 1933, autorul (sub pseudonim)
găsea motiv pentru a critica prietenia arătată de România ţării vecine care
avea un comportament asimilaţionist în ce-i privea pe minoritarii români din
regiunea Timocului şi din Macedonia24. Evenimente particulare erau aduse
de redactorii gazetei şi în sensul lipsei de sinceritate a autorităţilor greceşti
care în teorie tolerau tacit autonomia şcolară a macedoromânilor dar în
practică o încălcau de câte ori aveau prilejul25.
Bulgaria prezintă o situaţie specială. Bulgarii erau condamnaţi făţiş
pentru măcelurile comise de comitagii infiltraţi în Cadrilater prin compli-
citatea majorităţii populaţiei de acolo26. Faţă de încăpăţânarea bulgarilor, care
pierduseră „două războaie în cinci ani pentru Macedonia şi Tracia” se citeşte
însă printre rânduri o admiraţie deosebită. Motivul: cu toată presiunea statelor
învingătoare, autorităţile bulgare refuzau să ilegalizeze organizaţiile para-
militare care promovau un revizionism violent folosind atacurile peste graniţă
dar însângerând şi viaţa politică a Bulgariei. Urma o paralelă cu situaţia din
România motiv de condamnare a actului de scoatere în afara legii a Gărzii de
Fier în 1933 la cererea cercurilor politice din străinătate”27.
8. Duşmanii interni ai Gărzii de Fier sunt şi duşmanii celor de la
„Armatolii”. Erau vizate „elementele camuflate, pe care noi le-am numit:
CRIPTOSTRĂINII”. Acestea „reuşiseră să se infiltreze pe nesimţite şi să se
ridice până la posturile de conducere” astfel încât puteau „ameninţa cu com-
promiterea întreaga mişcare naţionalistă”. De aceea se considera că
„demnitatea naţională refuză aportul celor de alt sânge şi de altă lege, la
marea operă de renaştere a poporului român”28. Ba chiar pe frontispiciul
ultimului număr al gazetei se reluau ca motto versurile din Doina
eminesciană: „Cine a îndrăgit străinii / Mâncai-ar [sic] inima câinii”29.
Aceşti „criptostrăini” erau vinovaţi de toate relele. Sub influenţa lor,
guvernul Alexandru Vaida-Voevod ar fi interzis românilor din Balcani să se

24
DIOGENE, „Sinceritatea prieteniei Sârbeşti”, în: Armatolii, a. I, nr. 6, 1933, p. 4.
25
„Cum sunt trataţi românii în Grecia”, ibid., nr. 1, 1933-XI-1, p. 4.
26
„Protestul Societăţii de Cultură Macedo-Română”, ibid., p. 3; I. C<ARANICA>,
„Cadrilaterul sângerează”, ibid., p. 4; „Maruşa Tugearu şi Adamu Gheorghiţă”, ibid., nr. 3,
1933, p. 1; „Populaţia bulgară complice. Atacul de la Sarânebi”, ibid., p. 2.
27
„Între vecini şi noi”, ibid., nr. 6, 1933, p. 4.
28
I. CARANICA, „Criptostrăinii şi organizaţiile naţionaliste”, ibid., nr. 5, 1933, p. 1.
29
Armatolii, a. I, nr. 6, 1933, p. 1.

359
stabilească în ţară în timp ce – se preciza – „frontierele României sunt
deschise pentru venetici”30. De aceea a fost salutată căderea acestui guvern
dar „Armatolii” rămâneau în expectativă aşteptând următoarea mişcare a lui
Carol al II-lea31. Numirea lui I.G. Duca la conducerea guvernului i-a umplut
de furie pe legionari şi pe „Armatolii”. În viziunea lor era vorba despre
moartea P. N.L. care şi-ar fi „ales de ciocli pe cei trei grecotei: Ducas-
Iamandis-Mavrodis”32. Interzicerea Gărzii de Fier în ultima zi a depunerii
candidaturilor pentru alegerile din 1933 a declanşat, firesc, o virulentă cam-
panie a ziarului. Se acuza făţiş clasa politică românească de neglijare a intere-
selor naţionale33. Cităm: „din ordinul jidovimei internaţionale, viguroasa
organizaţie naţionalistă «Garda de Fer» [sic] a fost disolvată. Călăul care s-a
pretat să execute un asemenea ordin nu poate fi altul decât un venetic străin de
aspiraţiile ale [sic] acestui neam”. Ca urmare, independenţa României a
devenit „iluzorie” întrucât: „În realitate noi trăim sub călcâiul străin” pentru
că „veneticii pripăşiţi în această ţară, oricât de asimilaţi ar părea din instinct,
ei cooperează la slăbirea sentimentului naţional şi la anemierea statului
român. Din mijlocul lor se recrutează vânzătorii de neam, cozile de topor”.
Revolta românismului ar fi impus legitatea apariţiei Gărzii de Fier, „axioma-
tică pentru toată lumea”. Adevăraţii români – în care erau incluşi şi macedo-
românii – se simţeau „jigniţi, umiliţi, descalificaţi. Sufletul românesc nu-şi va
găsi astâmpăr până nu se va răspunde acestei provocări cu vârf şi îndesat”34.
9. Politica externă a României interbelice era şi ea luată în considerare.
În paginile gazetei se vorbea despre „alianţe ne-naţionale”. Despre primejdia

30
„Guvernul a interzis intrarea în ţară a Macedo-Românilor”, ibid., nr. 1, 1933, p. 3. Se
scria că datorită persecuţiilor la care sunt supuşi „jidanii” din Salonic, aceştia s-ar fi pregătit
să emigreze în România – „Un nou val de străini ne ameninţă”, ibid., nr. 5, 1933, p. 4. În
treacăt observăm că populaţia mozaică din Salonic nu era alcătuită din „jidani” (i.e.
vorbitori de idiş) ci din sefarzi (vorbind ladino sau iudeo-spaniola) – Marius SALA, Ioana
VINTILĂ-RĂDULESCU, Limbile lumii. Mică enciclopedie, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1981, p. 230a (nr. 1792); Dicţionar enciclopedic de iudaism (1993), trad.
Viviane Prager (coord.), C<arol> Litman, Ţicu Goldstein, Bucureşti: Editura Hasefer, 2001,
p. 407b-408a, 713b-714a; „Schiţă a istoriei poporului evreu” (1996), trad. C. Litman, în:
ibid., p. 1022.
31
I. CARANICA, „Schimbare de guvern”, ibid., nr. 2, 1933, p. 1.
32
„Ducas-Iamandis-Mavrodis”, ibid., nr. 4, 1933, p. 4.
33
„Dizolvarea «Gărzei de Fer» [sic]. O măsură criminală a guvernului Ducas [sic].
Impresia produsă în ţară. Agitaţie printre rândurile legionarilor. Se aşteaptă măsuri violente.
Presa vestejeşte actul samavolnic. Se impune o solidarizare a tuturor conştiinţelor
româneşti”, ibid., nr. 5, 1931, p. 4.
34
Armatolii, „Garda de Fer” [sic], ibid., p. 1.

360
revizionismului, redactorul „specializat” pe politica externă – care se
ascundea sub pseudonimul Tongillus – scria:
„Pericole mici, Ungaria şi Bulgaria ne-au înspăimântat.
Ce rătăcire! Ne credeam în siguranţă de doi coloşi şi ne înspăimântăm
de doi pigmei, de gogoriţa revizionismului”35.
Românii nu trebuiau să se teamă de Bulgaria: exemplul cel mai clar
era expediţia militară din 1913 care ne adusese Cadrilaterul (Se trece sub
tăcere însă usturătoarea înfrângere a armatei române în faţa trupelor
germano-bulgare în anul 1916). Era criticată atitudinea (normală!) a Franţei
de sprijinire a Serbiei care ar fi „tulburat echilibrul continental, cu baze
latine”: „Franţa s'a crezut nesigură cu alianţa polono-română şi a apelat la
slavii puri, la sârbi. Pentru acest motiv, Italia nu poate fi alături de Franţa şi
de noi. Noi, deşi jefuiţi de sârbi, în Timoc36 şi Banat, am fost nevoiţi să ne
aliem cu ei, să formăm acea alianţă hibridă, zisă Mica Alianţă, organismul
fără raţiune de a fi, fără viaţă, extrem de divergent şi divizat, duşman al
pangermanismului şi surâzător panslavismului, şi devorant, în primul rând,
al românismului meridional”. Era o repetare a istoriei această alianţă a
României cu ţări care asupreau mii de români. Din cauza apropierii
României de Serbia (sugerată de Franţa), se va rata „amiciţia parafată, italo-
română [...] graţie dragostei noastre monstruoase pentru Serbia” faţă de care
Italia avea cunoscute pretenţii teritoriale. Anonimul Tongillus găsea că:
„Preferinţele Franţei pentru Serbia, i-au deschis gustul şi pentru Rusia.
Franţa vrea să ridice Rusia; vrea să-i dea rolul de odinioară. România şi
Polonia cad pe planul al doilea. Ca mâine vom cădea iar între pericolul slav
şi cel german. Diplomaţia română, care părea decepţionată de reînvierea
dragostei franceze pentru ruşi, se face instrumentul Franţei pentru întărirea
Rusiei, deşi interesele noastre dictează să nu sprijinim întărirea şi ridicarea
Rusiei pe planul întâiu”. Concluzia era fără drept de apel: „Pe noi, pe lângă
rătăcirile în politica exterioară superioară, care nu prea intră în cadrul
restrâns al ziarului, ne doare soarta celor 500.000 <de> români din Serbia,
privaţi de lumină românească şi batjocoriţi”37.

35
TONGILLUS, „Fatalismul alianţelor noastre ne-naţionale”, ibid., nr. 4, 1933, p. 3. Autorul
avea parţial dreptate. Ungaria şi Bulgaria singure nu erau o ameninţare pentru România.
Sprijinirea revizionismului maghiar şi bulgar de alte mari Puteri revizioniste (Germania,
Italia, U.R.S.S.) s-a dovedit însă letală pentru anemica putere de rezistenţă a ţării.
36
Greşeală frecventă în epocă. Deşi în regiunea Timocului o mare parte din populaţie este
românească, ea nu a făcut niciodată parte din vreun stat românesc.
37
Ibid., p. 3-4.

361
 În perspectivă istorică, avertizările privitoare la slăbirea României prin
apropierea Franţei de Rusia s-au dovedit reale. La fel de reală şi aprecierea
că politica externă românească a fost calchiată după cea franceză şi făţiş
contra revizionismului italo-german (care nu ameninţa direct integritatea
hotarelor româneşti).
10. Principalul vinovat pentru orientarea politicii externe era consi-
derat, Nicolae Titulescu care nu se bucura de simpatia Gărzii şi care, la
rândul său, era un cunoscut adversar al acesteia38.
Iancu Caranica glosa pe marginea vizitei lui N. Titulescu în Balcani în
toamna anului 1933 că este păcat că „un om excepţional” se dovedeşte „un
mare european” în loc de a „se pune în slujba românismului”. Şi asta pentru
că ministrul român nu ar fi fost altceva decât un exponent al francmasoneriei
iudaice prin intermediul francezului E. Herriot39.
Promovarea intereselor franceze în politica externă românească de
către N. Titulescu era aspru criticată. Ministrul era taxat drept o „privighe-
toare a pacifismului narcotizant” susţinut exclusiv prin elocinţă. E criticată
opulenţa în care trăia Titulescu în ale cărui buzunare ale „pantalonilor fără
fund” ar intra „anual câteva zeci de milioane de leişori româneşti”. Prilej
pentru enigmaticul Tongillus de a i se adresa:
„Mai lasă-ne trilul păcii, d-le Titulescu şi cântă-ne <pe> acela al
pregătirii biruinţei complecte. Priveşte în jurul nostru şi vei vedea că eşti
singura privighetoare a păcii. Toţi se înarmează, noi pălăvrăgim despre pace
şi ne pregătim dezarmarea sufletească alături de cea materială”40.
Autorul avea parţial dreptate. Promotor al păcii bazată pe nerevizuirea
tratatelor de pace şi pe dezarmare, Titulescu nu cerea însă ţării sale
„gălăgios, un pacifism care narcotiza şi dezarma sufleteşte”. Şi el se pro-
nunţa pentru întărirea capacităţii de apărare aşa cum era nevoit să recu-
noască ulterior acelaşi autor. Titulescu ar fi renunţat la politica pacificistă şi
a îmbrăcat „zalele de armatol (legionar-voevod)”: „Ce diferenţă între
sunetele piţigăiate ale Babei cerşetoare [...] şi cele virile ale Armatolului.

38
Petre PANDREA, Garda de Fier. Jurnal de filosofie politică. Memorii penitenciare, ed.
Nadia Marcu-Pandrea, Bucureşti: Editura Vremea (col. Fapte, Idei, Documente), 2001,
p. 307, 334; Dorin TEODORESCU, „Titulescu şi mişcarea legionară”, în vol. Nicolae
Titulescu: eternitatea unui destin exemplar, coord. Laurenţiu<-Gerard> GUŢICĂ-FLORESCU
<şi> Dorin TEODORESCU, Slatina: Editura Fundaţiei „Universitatea pentru toţi”, 2005,
p. 106-110.
39
I. CARANICA, „Domnul Titulescu în Balcani”, Armatolii, a. I, nr. 1, 1933, p. 1.
40
TONGILLUS, „Privighetoarea pacifismului narcotizant: d-l N. Titulescu”, ibid., nr. 3,
1933, p. 4.

362
Primele repugnau; cele din urmă ne entuziasmează”. Şi concluzia: „Odată
calea cea bună găsită, să sperăm că N. Titulescu va realiza şi alianţa firească
cu Franţa, Italia, Polonia, Turcia, Grecia [sic] şi Cehoslovacia – înlăturând
balastul alianţei noastre cu Serbia şi apropierea ruşinoasă cu Rusia susţinând
un revizionism în sensul nostru, cu anexarea Timocului şi Republicei
Moldoveneşti, şi purificând pe deantregul [sic] atmosfera viciată a politicei
noastre externe”41.
Titulescu era criticat fiindcă, urmând indicaţii oculte, uita pericolul de
la răsărit: Rusia sovietică. Era evocată în subsidiar poziţia lui Titulescu faţă
de agresiunea Japoniei în China în 1931-1932. România ar fi trebuit să se
apropie de Japonia pentru a crea greutăţi Rusiei pentru ca astfel să se
elibereze de „sub teroare peste una sută de popoare neruseşti”42. De aceea
era respinsă încercarea lui Titulescu de apropiere de Rusia salutată de
radioul moscovit. Ca o compensaţie iluzorie, Titulescu ar fi fost trimis să
creeze alianţa balcanică ce urma „să ne asigure o nouă preponderenţă, o
fragedă întâietate”. Încercarea de apropiere de Bulgaria era considerată ca o
umilinţă plătită cu sânge românesc în Cadrilater: „Nici spuma şampaniei de
la Sofia nu acoperă sângele aromânilor şi nici regisarea, prin mituire, a
presei, nu poate masca înfrângerea diplomatică”43.
Se greşea când se considera că datorită politicii lui Titulescu Franţa
acorda acum rolul primordial în politica sa orientală U.R.S.S. şi nu aliaţilor
săi tradiţionali: Polonia şi România. Guvernul francez nu putea proceda
altfel după ce Germania tocmai părăsise Liga Naţiunilor. Sovieticii erau un
aliat mai puternic împotriva Germaniei decât cele două state care formaseră
până atunci „cordonul sanitar” de la Baltica la Marea Neagră.
11. În epocă s-a comentat mult despre faptul că N. Titulescu ar fi fost
principalul inspirator al interzicerii Gărzii de Fier în 193344. Ziarul pro-
legionar „Cuvântul”, aflat sub direcţia lui Nae Ionescu, scria în legătură cu
aceasta:
„Jurnalul [Consiliului de Miniştri din 9 dec. 1933 prin care se ilegaliza
Garda] este semnat de întreaga garnitură ministerială, cu excepţia D-lui
Dinu Brătianu care lipseşte din ţară. Îi cităm pentru istorie:

41
Id., „Cronica externă: Schimbarea la faţă a d-lui N. Titulescu”, ibid., nr. 5, 1933, p. 1.
42
Id., „Poticnirile domnului Titulescu”, ibid., nr. 2, 1933, p. 2.
43
Ibid., p. 3.
44
„Cronologie privind istoria mişcării legionare” (1940), în: Alexandru V. DIŢĂ (ed.),
Istoria mişcării legionare scrisă de un legionar, Bucureşti: Editura Roza Vînturilor, 1993,
p. 22 (infra: „CIML”); P. Pandrea, o.c., p. 334; D. Teodorescu, l.c., p. 107-108.

363
 I.G. Duca, dr. C. Angelescu, Victor Antonescu, N. Titulescu, Ion
Inculeţ, I. Nistor, Al. Lapedatu, C.D. Dimitriu, g-ral P. Angelescu,
G. Tătărescu, Richard Franasovici, G. Cipăianu, g-ral N. Uică”45.
Nici gazeta Armatolii nu făcea excepţie. Titulescu era acuzat de a fi
cerut „amnistierea trădătorului de ţară şi asasinului Bujor – din ordinul
francmasoneriei iudaice, – această slugă a Havrei de la Geneva” şi că
„înainte de a-şi lua <în primire> reşedinţa ca adevărat rege – pe banii
contribuabililor români aduşi la sapă de lemn – la Saint Moritz, Elveţia, a
insistat mai mult ca oricine asupra dizolvării Gărzii de Fier”46.
12. Concluzia gazetei în legătură cu interzicerea Gărzii era una fără
echivoc: „Ţinta noastră a tuturora trebuie să fie: alungarea guvernului
mercenar din fruntea ţării cât mai devreme şi cu orice mijloace”47. Măsura
găsită a fost extremă: suprimarea lui I.G. Duca.
Şi într-adevăr, între cei 3 asasini ai lui I.G. Duca, 2 erau macedo-
români, iar unul redactor la Armatolii: Ion Caranica48.
Şi numele lui Titulescu s-a aflat pe lista neagră a gardiştilor. În anul
1934 a existat, se pare, o încercare de asasinat49. Iar Congresul studenţesc
legionar de la Târgu Mureş din anul 1936 i-a inclus numele pe lista celor
care trebuiau lichidaţi50.
13. Armatolii a fost o gazetă pusă în slujba macedoromânilor dar, din
păcate, şi a Gărzii de Fier. Atitudinea sa faţă de viaţa politică românească în
general şi faţă de N. Titulescu în particular a reflectat fidel această orientare.
Iar după asasinarea lui I.G. Duca şi-a încetat apariţia, probabil interzisă de
către cenzura românească (şi pe bună dreptate întrucât fusese printre
instigatori).

45
Cuvântul, a. X, nr. 3100, 1933, p. 8.
46
„Între vecini şi noi”, Armatolii, a. I, nr. 6, 1933, p. 4.
47
„Se impune o solidarizare a tuturor conştiinţelor româneşti”, ibid., p. 4.
48
Celălalt era Doru Belimace, nepot al poetului naţional aromân, Constantin Belimace. Nu
ştim în ce măsură numele său se regăseşte printre pseudonimele din paginile gazetei
Armatolii. Despre implicarea celor 2 macedoneni în atentat vezi: „CIML”, p. 22; M. Fătu,
I. Spălăţelu, o.c., p. 97; P. Pandrea, o.c., p. 62-64, 160, 333 ş.a.
49
M. Fătu, I. Spălăţelu, o.c., p. 99.
50
D. Teodorescu, l.c., p. 109.

364
 OGNI PITTORE DIPINGE SÉ – SAU EXPRIMAREA
SINELUI PRIN AUTOPORTRETIZARE

Elena RAICU*

Abstract: Ogni pittore dipinge sé – or expressing one’s self through

self – portrayal

Artists were always in search of a way to express themselves and self-

portrayal gave them the possibility of showing themselves to the viewers
both physically and psychologically. The aphorism Ogni pittore dipinge sé
(„every painter paints himself”), with origins in the Renaissance, refers to the
practice of many artists of representing themselves in their own paintings or,
if read metaphorically, to the existence of a personal style of painting.
The Renaissance period witnesses the birth of the self-portrait as an
independent genre. This comes as a result of both the development of self-
consciousness of the artists and the recognition of a special social status for
them. Many artists, from this period and later on, have chosen to make self-
portraits, sometimes even in company of friends or family. But probably the
artists that are best known for their self-portraits are Albrecht Dürer and
Rembrandt.
But before this genre existed, artists used to apply to different methods
of self-portrayal, like textualized self-portraits, disguised self-portraits, self-
portraits as a guest in the scene, as a reported portrait or as a reflection.
Some of these methods were abandoned after the interest in the independent
self-portrait increased, while others were developed more and more over
the years and are still used by contemporary artists. For example, the
textualized self-portraits saw their rebirth as a production scenario.
One very interesting case of „painter that paints himself” is
Michelangelo Merisi, known as Caravaggio (1571-1610). He never painted
an independent self-portrait, although this genre was known for a long time
when he began his career. Nevertheless, he painted many disguised self-
portraits and recently was discovered a tiny self-portrait reflected in the
carafe of his Uffizi Bacchus (1596). Probably the most impressive of all is
his self-portrait as Goliath in one of his last paintings, David with the head
of Goliath (1610).

*
Absolventă a Facultăţii de Istorie, specializarea Istoria Artei (2010).

365
 Keywords: Automimesis, portrait, self-portrait, style of painting.

Autoportretul este un gen artistic aparte, oferind autorului său posibi-

litatea de a-şi exprima crezul, sentimentele, temerile sau speranţele. Un
autoportret înseamnă ceva mai mult decât redarea unui chip; aspectul fizic
nu este decât un mijloc prin care se dezvăluie ceea ce există în interior –
mintea şi sufletul.
Artiştii au căutat întotdeauna o cale de a-şi exprima sinele, astfel că
primele autoportrete nu au întârziat să apară – cea mai veche autorepre-
zentare datează din mileniul III î.Hr.1. Cu toate acestea, problema autopor-
tretizării se pune abia în Renaştere, când începe să circule în cercurile
neoplatoniciene aforismul Ogni pittore dipinge sé2 („orice pictor se pictează
pe sine”). De origine toscană, această maximă poate fi atribuită lui Cosimo
de’Medici (1389-1464), care afirmase, conform unei povestiri dintr-o cule-
gere de anecdote florentine3, „că se uită mai uşor o sută de complimente
decât o insultă şi că cel care insultă nu iartă niciodată şi că orice pictor se
pictează pe sine”4.
Încă de la apariţia sa, acest aforism a fost interpretat pe două căi: din
punct de vedere literal, făcând referire la obiceiul unor artişti de a se auto-
reprezenta în propriile lucrări5, şi din punct de vedere metaforic, ilustrând
astfel ideea că fiecare pictor trebuie să aibă un stil personal6.

1
Figura sculptorului Ni-Ankh-Ptah apare pe un perete al mormântului lui Ptah Hotep (circa
2350 î.Hr.), din Saqqara, Egipt (cf. Julian Bell, Five hundred self-portraits, Phaidon,
Londra, 2005, p. 11).
2
André Chastel, Artă şi umanism la Florenţa pe vremea lui Lorenzo Magnificul: studii
asupra Renaşterii şi umanismului platonician, Bucureşti, Editura Meridiane, 1981, p. 207.
3
Culegerea a fost scrisă între 1477-79 şi este, în general, atribuită lui Angelo Poliziano
(cf. Frank Zöllner, „‘Ogni pittore dipinge sè’. Leonardo da Vinci and ‘automimesis’”, – in
Matthias Winner, Der Künstler über sich in seinem Werk. Internationales Symposium der
Bibliotheca Hertziana, Rom 1989, Weinheim, 1992, p. 137-160, p. 1 (v.e. – archiv.ub.uni-
heidelberg.de)).
4
„diceva Cosmo che si dimenticano prima cento benefici che una ingiuria, e chi ingiuria
non perdona mai, e che ogni dipintore dipinge sé”, in Salvatore Battaglia, Grande
dizionario della lingua italiana, vol. 4, 1966, p. 512, nr. 20, apud Frank Zöllner, „‘Ogni
pittore dipinge sè’. Leonardo da Vinci and ‘automimesis’”, p. 9-10, nota 9.
5
Este memorabilă anecdota povestită de Vasari în Viaţa lui Michelangelo, referitoare la
acest aforism: „Aveva non so che pittore fatto un’opera, dove era un bue che stava meglio
dell’altre cose: fu dimandato [sic], perchè il pittore aveva fatto più vivo quello che l’altre

366
 Sensul imediat al acestui aforism indică o practică privită în epocă
într-o lumină proastă. Chiar cel care îl inventează îl clasifică drept o
slăbiciune a firii umane, alăturându-l înclinaţiilor pe care le are omul de a nu
uita un rău făcut şi de a nu ierta. Cel mai mare critic al acestei practici este
însă Leonardo, care o consideră „maxim defect al pictorilor”7. Doar după
jumătatea secolului al XVI-lea i se atribuie conotaţii pozitive8, tot acum
schimbându-se şi formularea – „orice pictor” se transformă în „orice pictor
bun”9.
Scrierile lui Leonardo reprezintă una din cele mai bogate surse refe-
ritoare la această problemă. El afirmă că unii pictori îşi creează personajele
după chipul şi asemănarea lor, nu numai în ceea ce priveşte aspectul fizic, ci
redând chiar atitudini şi gesturi ce le sunt proprii10. Autoportretizarea este
involuntară, pentru că ceea ce o determină este sufletul, care guvernează
corpul uman11 şi, astfel, orice acţiune fizică întreprinsă de acesta (inclusiv
pictura); identificându-se cu raţiunea, sufletul este atât de puternic, încât
„mişcă braţele pictorului şi le face să se reproducă pe sine însuşi,
închipuindu-şi că tocmai aşa trebuie să apară omul”12. Aici, Leonardo este
secondat de Roger de Piles (1635-1709), care este de părere că fiecare
pictură este portretul sufletului artistului care a creat-o13.

cose, disse: Ogni pittore ritrae se medesimo bene.” (Vite de’ più eccellenti pittori, scultori e
architetti, vol. 10, Siena, 1793, p. 227; „Nu ştiu ce pictor făcuse o operă, în care era un bou
realizat mai bine decât restul compoziţiei: întrebat de ce pictorul făcuse boul mai bine decât
celelalte figuri, [Michelangelo] spuse: fiecare pictor se reprezintă pe sine însuşi bine”).
6
Cennini (circa 1370-circa 1440) sfătuia pictorii să îşi caute fiecare „una maniera propria”
(Trattato della Pittura, Roma, 1821, cap. 27, p. 21).
7
„massimo difetto de’ pittori”, in Leonardo da Vinci, Trattato della Pittura
(v.e.-www.liberliber.it), §105, p. 59.
8
Frank Zöllner, op. cit., p. 1.
9
Ogni buon pittore dipinge sè, in Orlando Pescetti, Proverbi italiani, Veneţia, 1603, c. 283r,
apud Frank Zöllner, „‘Ogni pittore dipinge sè’. Leonardo da Vinci and ‘automimesis’”, p. 9,
nota 8.
Jackson Pollock reia această idee, afirmând: „A picta înseamnă autodescoperire. Orice artist
bun pictează ceea ce este.” (aforismi.meglio.it).
10
Leonardo da Vinci, Trattato della Pittura (v.e.), §105, p. 59.
11
Leonardo da Vinci, W.19019a (B.2a), circa 1489, in Jean Paul Richter, The Literary
Works of Leonardo da Vinci, §838, apud Frank Zöllner, op. cit., p. 12, nota 27.
12
„[...] egli muove le braccia al pittore e gli fa replicare se medesimo, parendo ad essa
anima che quello sia il suo [în alte variante: vero] modo di figurare l'uomo [...]”, in
Leonardo da Vinci, Trattato della Pittura (v.e.), §105, p. 59.
13
Roger de Piles, Oeuvres diverses de M. de Piles, vol. 4, Amsterdam-Leipzig, 1767,
p. 279.

367
 Leonardo recomandă pictorilor de figuri să se identifice cu personajul
pe care vor să-l picteze14, dar fără să se ajungă la automimesis. Această
atitudine, aproape nevrotică, pe care o adoptă faţă de autoportretizare, poate
avea la origine încercarea artistului de a nu cădea el însuşi în capcană15.
Ogni pittore dipinge sé găseşte o altă interpretare la Girolamo
Savonarola (1452-1498), care, într-o predică din 1497, explică faptul că acest
aforism nu se referă la reprezentarea fizică a pictorului, ci la „conceptul” pe
care acesta îl urmăreşte în opera sa: „Se spune că fiecare pictor se pictează
pe sine. Dar nu cu înfăţişarea umană, pentru că ilustrează lei, cai, bărbaţi şi
femei care nu sunt el, ci se pictează pe el însuşi în calitate de pictor; altfel
spus, îşi pictează propriul concept; şi fiindcă sunt atât de diferite figurile
pictorilor, aşa sunt toate în funcţie de conceptul fiecăruia.”16. Termenul-
cheie utilizat de Savonarola, „concetto”, descrie o trăsătură personală, pe
care pictorul o aplică în lucrările sale în mod involuntar17. Cu alte cuvinte,
este vorba de stilul personal al fiecărui artist, mai exact de folosirea unor
stereotipuri. La acest lucru pare să facă aluzie şi Leonardo când spune că
artiştii obişnuiesc să reproducă în cadrul unei historia aceleaşi chipuri şi
aceleaşi mişcări18 – un exemplu este dat de Botticelli: aproape toate perso-
najele sale feminine sunt variante ale Venerei, iar cele masculine, fie că sunt
figuri anonime, fie că pot fi identificate cu diverse personalităţi ale societăţii
florentine, par să reproducă propriile sale trăsături fizice19.

14
„chi pinge figura, e se non pò esse lei, non lo pò porre”- Leonardo da Vinci, in André
Chastel, op. cit., p. 208-09.
Ideea este preluată de la Dante: „poi chi pinge figura, / se non può esser lei, non la può
porre” (Convivio IV, Canzone 3, versurile 52-53) şi „Onde nullo dipintore potrebbe porre
alcuna figura, se intenzionalmente non si facesse prima tale, quale la figura essere dee.”
(Convivio IV, cap. X, 11).
15
Frank Zöllner, op. cit., p. 5.
16
„E’ si dice che ogni dipintore dipinge se medesimo. Non dipinge già sè in quanto uomo,
perchè fa delle immagine di leoni, cavalli, uomini e donne che non sono sè, ma dipinge sè
in quanto dipintore, idest secondo il suo concetto; e benchè siano diverse fantasie e figure
de` dipintori che dipingono, tamen sono tutte secondo il concetto suo”, in Girolamo
Savonarola, Prediche sopra Ezechiele, vol. 1, ed. Ridolfi, Roma, 1955, p. 343, apud Frank
Zöllner, op. cit., p. 11, nota 22.
17
Idem, p. 4.
18
Leonardo da Vinci, Trattato della Pittura (v.e.), §105, p. 59.
19
Frank Zöllner, „Botticelli portraitiste: réflexions sur l’histoire du portrait en tant que
genre artistique”, – in Dominic Olariu Le portrait individual. Réflections autour d’une
forme de représentation, XIIIe-XVe siècles, Berna, 2009, p. 249-269 –, p. 3-5 (v.e.-
www.uni-leipzig.de).

368
 Repetarea aceluiaşi tip uman în opera unui artist poate fi explicată prin
cuvintele lui Leonardo: „dacă sufletul găseşte pe cineva asemănător corpului
său, pe care l-a creat, se îndrăgosteşte”20; şi cum tot sufletul îndemna
mâinile să reproducă propriul corp, acum le va determina să reproducă şi
corpul de care s-a îndrăgostit (sau care l-a marcat profund). Leonardo însuşi
poate să ofere un exemplu: întâlnirea sa cu Mona Lisa a dus la schimbări pe
plan artistic, poate chiar personal: „Din acest moment începând, zâmbetul ei
captivant reapare în toate picturile lui şi în cele ale discipolilor lui”21, pentru
că a reuşit să trezească „ceva ce zăcuse în amorţire un timp îndelungat în
mintea lui – probabil o amintire îndepărtată [...] îndeajuns de importantă
pentru ca el să nu se mai poată elibera de ea o dată ce a fost trezită; el a fost
mereu forţat să-i dea o nouă expresie”22. Acelaşi tip feminin se regăseşte la
Fecioara între stânci, Sfânta Ana, Leda (din desenul păstrat la castelul
Windsor)23 şi chiar la Sfântul Ioan.

Modalităţi de autoportretizare
Autoportretul, ca gen artistic independent, apare abia în zorii
Renaşterii, când artistului îi este recunoscut, în sfârşit, un statut aparte în
cadrul societăţii. Nemaifiind nevoit să se ascundă în spatele unei măşti, el
abordează portretul la persoana I24 – protagonistul şi autorul sunt una şi
aceeaşi persoană.
Autoportretul independent este, totodată, rezultatul dezvoltării
conştiinţei de sine a artistului: el nu mai pictează o scenă în care se
inserează, ci se pictează pe sine. De asemenea, o astfel de lucrare nu îşi mai
are originea într-o comandă a unei alte persoane, ci este produsă pentru
bunul plac al artistului25.

20
„E se trova alcuno che somigli al suo corpo, ch'essa ha composto, essa l'ama, e s'innamora
spesso di quello.”, in Leonardo da Vinci, Trattato della Pittura (v.e.), §105, p. 59.
21
Jacques Lacan, Le Séminaire 9 – L’Identification (1961-62), apud Anca Oroveanu,
Teoria europeană a artei şi psihanaliza, Bucureşti, Editura Meridiane, 2000, p. 179.
22
Jacques Lacan, Le Séminaire 9 – L’Identification (1961-62), apud Anca Oroveanu,
op. cit., p. 180.
23
Frank Zöllner, „‘Ogni pittore dipinge sè’. Leonardo da Vinci and ‘automimesis’”, p. 3;
„Leonardo's Portrait of Mona Lisa del Giocondo”, – in Gazette des Beaux-Arts, 121, vol. 6,
1993, p. 115-138 –, p. 12 (v.e.-archiv.ub.uni-heidelberg.de).
24
Sau, citându-l pe Stoichiţă, în locul „celuilalt” este reprezentat „eul” (Victor Ieronim
Stoichiţă, Instaurarea tabloului, Bucureşti, Editura Meridiane, 1999, p. 232).
25
Există şi excepţii: autoportretul lui Poussin din 1650 reprezintă comanda unui colec-
ţionar, prieten al artistului (pentru o analiză detaliată a lucrării, a se vedea Victor Ieronim
Stoichiţă, op. cit., p. 242-46).

369
 În primele secole de la apariţia sa, autoportretul este abordat deopo-
trivă în spaţiul mediteranean (cu deosebire în peninsula italică) şi în cel
nordic, de numeroşi artişti, creându-se astfel o adevărată ‘modă’ a autopor-
tretizării. Printre cei mai iluştri adepţi ai genului, în epoca Renaşterii şi mai
târziu, ajungând până în secolul al XVII-lea, se numără Rafael, Leonardo,
Tintoretto, Tiţian, Vasari, Annibale Carracci, Bernini, Poussin, Velázquez,
Hans Holbein cel Bătrân, Hans Holbein cel Tânăr, Lucas Cranach cel
Bătrân, Rubens, Antoon van Dyck etc. Niciunul dintre aceştia nu îi poate
întrece însă pe Dürer şi Rembrandt26, cei mai prolifici autoportretişti ai
acestei perioade cuprinse între secolele al XIV-lea şi al XVII-lea.
Echivalentul feminin al celor doi, fără a atinge numărul impresionant de
autoportrete realizate de ei, este Sofonisba Anguissola, urmată în secolul al
XVIII-lea de Élisabeth-Louise Vigée-Le Brun.
În general, artiştii se reprezintă singuri; uneori însă, preferă să se afle
în compania altor personaje, prieteni sau membri ai familiei (cum este cazul
la Israhel van Meckenem, Rafael, Rubens, Carlo Francesco Nuvolone,
Gabriel Metsu sau Mary Beale).
Moda autoportretelor independente a atras şi atenţia oamenilor de
cultură ai acestor epoci, care nu au întârziat să colecţioneze astfel de lucrări.
Cea mai cunoscută colecţie este cea a cardinalului Leopold de’ Medici
(1617-1675), începută în 1664; aceasta a stat la originea colecţiei expuse în
coridorul lui Vasari de la Galeriile Uffizi, din Florenţa, actualizată de-a
lungul timpului şi depăşind în prezent 200 de autoportrete.
Până la apariţia autoportretului independent, prezenţa artistului în
opera sa este marcată printr-o semnătură „textuală”27 – inscripţia – şi/sau o
semnătură „figurativă”28 – autoproiecţia. Aceasta din urmă supravieţuieşte
transformărilor din perioada renascentistă, supunându-se, la rândul ei, unor
schimbări impuse de evoluţia artistică.
Autoproiecţia contextuală este o modalitate de autoreprezentare
apreciată de artişti încă din Antichitate; Fidias pare să fie iniţiatorul acestei
practici, după cum menţionează sursele literare29. De-a lungul timpului, s-au

26
Se cunosc peste 50 de picturi, la care se adaugă numeroase desene şi gravuri.
27
Victor Ieronim Stoichiţă, op. cit., p. 240.
28
Ibidem, p. 240.
29
Reprezentarea chipului lui Fidias pe scutul Athenei Parthenos este amintită prima dată de
Aristotel (Περὶ κόσμου – Despre Univers, VI, 33), informaţia fiind preluată ulterior de
Cicero (Tusculanae disputationes, I, 15 (34), Pliniu (Naturalis Historiae, XXXVI, 18) şi
Plutarh (Βίοι Παράλληλοι – Vieţi paralele, Pericle, 31).

370
dezvoltat mai multe variante de autoproiecţie: autoportretul textualizat,
mascat, vizitator, ca portret raportat30 sau ca imagine speculară.

Autoportretul textualizat
Autoportretul textualizat apare doar în cazul miniaturii medievale31:
artistul-scriptor se autoreprezintă în interiorul literei pe care o pictează în
acel moment. O variantă modernă a acestui tip de autoproiecţie este sce-
nariul de producţie32, adică reprezentarea actului creaţiei33.

Autoportretul mascat
Autoportretul mascat pare să fi fost cea mai răspândită modalitate de
autoreprezentare în Evul Mediu târziu şi în Renaştere, dar nu lipseşte nici în
perioadele ulterioare34. Artistul se înfăţişează sub o altă identitate, împru-
mutând veşminte, accesorii, dar păstrându-şi aspectul fizic35, de regulă într-o
historia; personajul ales este fie unul din protagoniştii scenei (figura lui
Michelangelo se ascunde în pielea Sfântului Bartolomeu, în Judecata de
Apoi, 1537-1541), fie un ‘simplu’ martor (precum Benozzo Gozzoli în
Procesiunea Magilor, 1459).
De multe ori privitorului i se oferă indicii pentru a-l descoperi:
artistul-personaj priveşte spre el, ocupă un loc privilegiat în compoziţie,
câteodată este izolat de celelalte personaje, are o fizionomie individualizată
etc. Aceste semne sunt valabile însă şi pentru alte portrete, cum ar fi cel al
donatorului/comanditarului, inserat, la rândul său, în scenă. De asemenea,
este posibil ca artistul să nu vrea să fie recunoscut decât de un anumit public
sau de o anumită persoană, destinatarul lucrării spre exemplu, oferind astfel
indicii care să nu poată fi înţelese de altcineva. De aceea, în vederea
identificării autoportretului artistului printre celelalte personaje, trebuie să se
caute şi alte elemente ajutătoare, în interiorul lucrării – inscripţii – sau în
afara ei – surse literare, în care este menţionat autoportretul, sau surse
vizuale (portrete ale artistului), care pot fi luate ca şablon.
Exemple timpurii se întâlnesc la Taddeo di Bartolo în Altarul de la
Montepulciano (Urcarea la cer a Maicii Domnului, 1401) sau la Masaccio

30
Victor Ieronim Stoichiţă, op. cit., p. 233.
31
Ibidem, p. 233-34.
32
Ibidem, p. 262-305.
33
Scenariul de producţie va fi discutat în paginile următoare.
34
Victor Ieronim Stoichiţă, op. cit., p. 234.
35
La polul opus se află un autoportret al lui Dürer (din 1500), inspirat din iconografia
medievală târzie a lui Hristos. Pictura se află la Alte Pinakothek, în München, Germania.

371
în frescele de la Santa Maria del Carmine din Florenţa (capela Brancacci:
Plătirea tributului şi Învierea fiului lui Theofil şi urcarea pe tron a Sfântului
Petru, 1425-1428), care se amestecă în mulţime. Piero della Francesca se
reprezintă în Învierea de la Sansepolcro (1463) ca unul din soldaţii adormiţi
lângă mormânt, Rafael se identifică cu Apelles în Şcoala din Atena (1510-
1511), iar Michelangelo oferă un exemplu de proiecţie plurală în
Crucificarea Sfântului Petru (1550), ca şi Pontormo în Coborârea de pe
cruce (1525-1528). Giorgione preferă să se autoportretizeze singur, în
veşmintele lui David (circa 1500).
După atmosfera idilică a Renaşterii, tumultul Barocului îi surprinde pe
artişti în roluri principale şi înspăimântătoare: Cristofano Allori este Olofern
(Iudita şi Olofern, circa 1610-1612), iar Heindrick Ter Brugghen, Goliat
(David elogiat de femeile israelitene, 1623).

Autoportretul-vizitator
Autoportretul-vizitator presupune inserţia figurii proprii într-o historia,
fără a mai purta masca unui alt personaj; spre deosebire de autoportretul
mascat, aici artistul nu ia parte la acţiunea reprezentată, nici măcar ca
martor, ci doar o priveşte de la depărtare. În general, aceleaşi indicii care
ajutau la identificarea autoportretului mascat rămân valabile şi aici. Câteva
lucrări semnate de Dürer par să fie exemplele potrivite pentru ilustrarea
acestui tip de autoportret: în Martiriul celor zece mii de creştini (1508),
artistul se portretizează alături de un prieten (identificat cu poetul Conrad
Celtis), cu privirea îndreptată spre exterior, ocupând un loc central în
compoziţie, oarecum izolat de celelalte personaje, şi distingându-se prin
vestimentaţia de secol XVI, de culoare neagră (niciun alt personaj nu mai
este îmbrăcat în negru); îşi păstrează poziţia centrală în Încoronarea
Fecioarei (1509)36, dar apare într-un plan îndepărtat, astfel că dimensiunile
reduse îl fac dificil de observat la o primă privire; în Adoraţia Sfintei Treimi
(1511) este singurul personaj aflat pe pământ, ocupând, de data aceasta,
colţul din dreapta al scenei. În toate cazurile, artistul-vizitator este însoţit de
o inscripţie care face referire la autorul lucrării şi la anul realizării ei37.

36
Este vorba de panoul central al Altarului Heller. Din păcate, această lucrare a fost
distrusă, fiind cunoscută doar printr-o copie de Jobst Harrich (circa 1614).
37
Martiriul celor zece mii de creştini: „Iste faciebat anno Domini 1508 / Albertus Dürer
alemanus”; Încoronarea Fecioarei: „ALBERTVS / DVRER / ALEMANUS /FACIEBAT /
POST / VIRGINIS / PARTU / 1509”; Adoraţia Sfintei Treimi: „ALBERTVS·DVRER /
NORICUS·FACIE / BAT·ANNO·A·VIR·GINIS·PARTV· / ·1511·”. Textul este urmat de
fiecare dată de monograma lui Dürer.

372
 Precedându-l pe Dürer cu câţiva ani, Luca Signorelli ‘vizitează’,
alături de Fra Angelico, scena Predicii lui Antihrist de la Orvieto (1500).

Autoportretul raportat
Autoportretul raportat se apropie cel mai mult de autoportretul
independent: artistul nu mai este prezent în opera sa ca personaj, ci ca
‘portret’38, pe care îl ‘agaţă’ pe un perete în cadrul picturii. Este de amintit
aici Perugino, al cărui ‘portret’ poate fi admirat în frescele de la Collegio del
Cambio din Perugia (Sala dell’Udienza, 1496); sub el atârnă inscripţia
edificatoare: „PETRUS PERVSINVS EGREGIVS / PICTOR· / PERDITA
SI EVERAT PINGENDI: / HIC RETTVLIT ARTEM· / SI NVSQVAM
INVENTA EST / HACTENVS IPSE DEDIT”39.

Autoportretul reflectat
Autoportretul reflectat este un caz aparte de autoproiecţie, asemănător
întrucâtva portretului raportat. Artistul nu se mai amestecă printre perso-
najele historia-ei reprezentate, ci este situat în faţa tabloului, ca martor al
scenei reale, transpuse ulterior în pictură; el este prezent în operă prin
imaginea sa reflectată. Cele mai timpurii exemple sunt date de Jan van Eyck
– Altarul Ghent (1432)40, Portretul soţilor Arnolfini (1434)41 şi Madonna
canonicului Van der Paele (1436)42.
De cele mai multe ori, reflexia surprinde chiar scena creaţiei operei, cu
pictorul stând în faţa şevaletului (deci ca instanţă operantă43). În Toboşarul
lui Nicolas Maes, circa 1655, oglinda încadrează bustul artistului şi foarte

38
Victor Ieronim Stoichiţă, Instaurarea tabloului, p. 239-40.
39
Un alt exemplu îl oferă Pinturicchio, în fresca Buneivestiri de la Santa Maria Maggiore
din Spello (1501).
40
Chipul lui van Eyck se reflectă într-o bijuterie de pe coroana personajului central din
panoul superior (Dumnezeu Tatăl sau Fiul). A se vedea Svetlana Alpers, The art of describing.
Dutch art in the seventeenth century, The University of Chicago Press, Chicago, 1983,
p. 179.
41
Figura artistului se reflectă în oglinda din spatele celor doi soţi: van Eyck îşi face apariţia,
alături de un alt personaj, în pragul uşii (în faţa tabloului), fiind întâmpinat de gazde.
Prezenţa sa este marcată şi de o inscripţie, deasupra oglinzii: „Johannes de eyck fuit hic”.
42
Aici, imaginea reflectată în partea inferioară a scutului Sfântului Gheorghe îl reprezintă
pe artist (un bărbat în veşminte de culoare albastră, cu o bonetă roşie pe cap) în timp ce
pictează tabloul (în mâna dreaptă pare să aibă un penel); cu ajutorul unor calcule de
perspectivă, s-a stabilit chiar poziţia sa reală (în faţa tabloului, puţin la stânga Madonnei).
A se vedea Victor Ieronim Stoichiţă, op. cit., p. 254-6 şi trimiterile bibliografice de la
p. 353, nota 33.
43
Ibidem, p. 258.

373
puţin din şevalet, părând mai degrabă un portret (raportat). În schimb, în
unele naturi moarte ale secolului al XVII-lea – spre exemplu Peter Claesz –
Vanitas (circa 1630) –, imaginea este foarte cuprinzătoare, dezvăluind şi
organizarea atelierului.
În astfel de cazuri, accentul este pus mai degrabă pe actul creaţiei,
decât pe autoportretul artistului44 (care, din cauza dimensiunilor reduse,
oricum nu poate oferi prea multe detalii legate de aspectul fizic al acestuia).
Dusă şi mai departe această idee, se ajunge la autoportretul subînţeles: fie
reflexia nu îl cuprinde şi pe artist, ci doar o parte a şevaletului45, fie artistul
lipseşte din scenă46; prezenţa lui doar se subînţelege („este acolo, dar nu se
vede în imaginea speculară” sau „nu mai este, dar a fost cu o clipă înainte”).
Imaginea speculară se transformă treptat (nu din punct de vedere
cronologic!) în autoportret independent. Într-o primă etapă, Antoine van
Steenwinckel (Autoportret, ?) alege să redea momentul reflexiei47, vrând
parcă să ilustreze cuvintele Sfântului Atanasie: „în picturi [...] mintea se
exprimă şi reflectă pe sine nu altfel decât o oglindă reflectă chipul omului
care priveşte în ea”48; el se află încă în faţa oglinzii pe care o ţine un tânăr,
confundându-se cu spectatorul care stă în faţa tabloului; autoportretul-
oglindă este doar un element al compoziţiei – nu se detaşează complet de
natura moartă. La Parmigianino (Autoportret, 1524), imaginea reflectată
ocupă toată suprafaţa pictată, creând iluzia că tabloul este de fapt oglinda în
care se priveşte artistul. Mult mai târziu, Escher îl citează pe Parmigianino49,
dar reintroduce obiectul reflectant (de data aceasta o sferă) într-un context:
mâna care în 1524 se oprea lângă oglindă penetrează acum suprafaţa
lucrării, ţinând sfera.

Autoportretul în scenariul de producţie

Scena pictorului în faţa şevaletului se transformă şi ea, din simplă
reflexie, în tema principală a operei. Nu se poate vorbi totuşi de un auto-
portret independent, pentru că, în continuare, accentul se pune pe ideea de
creaţie; autoportretul este inclus în scenariul de producţie.

44
Ibidem, p. 226.
45
Ca în Lecţia de muzică a lui Vermeer (circa 1662-1664).
46
Un exemplu este oferit de Simon Luttichuys, Vanitas (sec. XVII).
47
Victor Ieronim Stoichiţă, op. cit., p. 262.
48
Ficino, apud Ernst Gombrich, Symbolic images: studies in the art of the Renaissance,
p. 78, apud Anca Oroveanu, op. cit., p. 76.
49
M. C. Escher – Mână cu sferă reflectantă, 1935.

374
 Există două modalităţi prin care se poate aborda această temă:
recurgerea la strămoşii mitici ai picturii – Apelles şi Sfântul Luca – sau
tematizarea directă – pictorul în atelierul său50. În primul caz, artistul se
poate reprezenta fizic în pielea unuia din cei doi înaintaşi (recurgând astfel
la autoportretul mascat) sau doar prin raportare la conceptul de pictor, fără
să mai împrumute trăsăturile sale fizice personajului său. Nu este vorba aici
de creaţia lucrării în cauză, ci a operei artistice universale, adică a ideii de
operă de artă.
Willem van Haecht ilustrează mitul lui Apelles cu mai multe ocazii: în
Galeria lui Cornelis van der Geest (1628), prin reproducerea gravurii lui Jan
Wierix, Apelles şi Campaspe (realizată în prima parte a secolului al XVI-lea),
sau în mod direct, în Atelierul lui Apelles (1630).
Autoreprezentarea ca Sfântul Luca este preferată de Rogier van der
Weyden, care prezintă scena pictării Fecioarei (Sfântul Luca realizând
portretul Fecioarei, circa 1435), dar şi de El Greco sau Zurbarán, care nu
mai redau tot mitul, primul prezentându-se ca personaj singular (Sfântul
Luca, circa 1604), iar al doilea la picioarele crucii (Sfântul Luca, pictor, în
faţa lui Hristos pe cruce, 1630-1639). David Teniers adoptă modelul lui van
Haecht, reproducând în Arhiducele Leopold-Wilhelm în galleria sa din
Bruxelles (1647) pictura lui Jan Gossaert, Sfântul Luca pictând-o pe
Fecioara Maria (1520-1525)51.
În ceea ce priveşte al doilea caz, se pune problema accesului simultan
la artist şi la opera la care acesta lucrează. Tratându-se tema pictorului în
atelier la persoana I-a, deci printr-o reprezentare frontală (autoportret),
privitorul nu are acces la tabloul din tablou; în general, în astfel de cazuri,
artistul nu este înfăţişat în timp ce pictează, ci într-un moment de reflecţie,
făcând celebrii „trei paşi înapoi”, care îi permit să îşi admire opera (din
instanţă operantă devine instanţă contemplantă52), iar privitorului să îi vadă
chipul. Nu este clar întotdeauna dacă această operă este chiar cea pe care o
are spectatorul în faţă sau nu. Exemple sunt oferite de Rembrandt (Pictorul
în atelier, circa 1628) sau Velázquez (Las Meninas, 1656)53; Goya
(Autoportret, 1790-1795) pare să se reprezinte la lucru, având mâna întinsă
spre pânza de pe şevalet.

50
Victor Ieronim Stoichiţă, op. cit., p. 264.
51
Acest tablou este scos în evidenţă prin faptul că este singura pictură flamandă reprodusă
în galerie.
52
Victor Ieronim Stoichiţă, op. cit., p. 278.
53
Aici apare şi motivul oglinzii, imaginea reflectată fiind interpretată ca reprezentând fie o
parte din compoziţie (figurile cuplului regal pictate de artist pe pânza ascunsă privitorului),
fie ceva din afara ei (plasând cuplul regal în locul privitorului).

375
 Pentru a avea acces la opera în curs de realizare, imaginea trebuie
inversată, astfel că artistul ajunge să fie reprezentat din spate,
transformându-se din eu în altul; în această situaţie, se face distincţie între
pictorul „endotopic” – cel din tablou – şi pictorul „exotopic” – cel care îl
pictează pe primul54. Nu mai poate fi vorba aici de un autoportret55, după
cum se observă la Joos van Craesbeeck, (Scenă de atelier, 1630) şi la
Vermeer (Alegoria picturii, 1665-1667). Există şi excepţii: în Scena de
atelier a lui Jan Miense Molenaer (1631), artistul tocmai a plecat de la
şevalet şi, traversând camera, s-a oprit în colţul opus, de unde s-a întors cu
faţa spre privitor.
Un caz aparte îl reprezintă scenariul de producţie realizat de Johannes
Gumpp (Autoportret, 1646), în care tabloul creat este un autoportret (al
pictorului endotopic). Sunt prezentate aici etapele de realizare a unei astfel
de lucrări, de la reflectarea propriului chip în oglindă, la transferul imaginii
speculare pe pânză, în imagine pictată, demonstrând rolul-cheie pe care îl
are oglinda (sau orice altă suprafaţă reflectantă) în executarea unui
autoportret.
În exemplele anterioare, privitorul are acces nu numai la tabloul la
care se lucrează, ci şi la compoziţia ‘reală’, care serveşte drept model pentru
pictor. Uneori se renunţă la această ultimă parte, apropiind tot mai mult
opera de genul autoportretului independent. Nicolas Maes (Autoportret,
circa 1685) se autoportretizează cu spatele spre privitor, dar cu faţa întoarsă,
arătând cu mâna dreaptă spre tablou, iar în stânga ţinând bagheta de sprijinit
mâna; tabloul este vizibil, dar fundalul este ascuns de o draperie. În alte
cazuri este evident faptul că nu se mai pune accent pe procesul de producţie
a operei, ci pe autoportret; atât figura artistului, cât şi opera sa sunt vizibile,
dar el este complet absorbit de lumea exterioară – pozează –, şevaletul
rămânând un simplu accesoriu, care apare doar pentru a face trimitere la arta
pe care o practică cel reprezentat, ca la Caterina van Hemessen (Autoportret,
1548), Sofonisba Anguissola (Autoportret, 1556) sau Judith Leyster
(Autoportret, 1630). Artemisia Gentileschi pleacă de la aceeaşi idee, dar
schimbă poziţia şi atitudinea personajului său, transformând un simplu
autoportret într-o Alegorie a picturii (circa 1635-1637).
Maerten van Heemskerck combină autoportretul independent cu
scenariul de producţie în mod diferit: în Autoportretul la Roma din 1553,

54
Victor Ieronim Stoichiţă, op. cit., p. 279.
55
Ibidem, p. 278.

376
bustul său se află în prim-plan, în jumătatea din stânga a picturii, în timp ce
în planul secund se dezvăluie un peisaj roman, dominat de ruinele
Colosseumului, pe care le desenează un personaj aflat în partea dreaptă a
compoziţiei; este vorba, fără îndoială, tot de un autoportret al artistului.
Fiind prezentat din profil, i se permite privitorului să vadă şi desenul pe care
îl face. Între cele două autoportrete, creând o legătură între planuri, artistul a
adăugat o inscripţie, pe care şi-a scris numele şi anul realizării lucrării.
Ca şi la imaginile speculare, se întâmplă ca în scena reprezentată să nu
mai apară şi autorul tabloului din tablou (pictorul endotopic). Hendrick
Hondius, în Vanitas (1626), sugerează faptul că pictorul a fost prezent în
atelier cu puţin timp înainte, păstrând pictura pe şevalet. O situaţie asemă-
nătoare se întâlneşte la Annibale Carracci (Autoportret pe şevalet, 1604):
este prezentat atelierul pictorului, cu şevaletul în prim-plan, întors spre
privitor; artistul însă lipseşte. Tabloul de pe şevalet este un autoportret, dar
nu al pictorului exotopic, ci al pictorului endotopic.

Studiu de caz: Caravaggio (1571-1610)

Michelangelo Merisi, cunoscut drept Caravaggio, reprezintă unul din
cele mai interesante cazuri pentru care este valabil aforismul Ogni pittore
dipinge sé56. Spre deosebire de alţi artişti contemporani cu el, Caravaggio nu
şi-a făcut niciun autoportret independent. În schimb, a apelat deseori la
autoproiecţie, mai exact la autoportretul mascat şi la cel reflectat.
Sursele literare din secolul al XVII-lea amintesc, în treacăt, doar două
autoportrete: Baglione un Bacchus57, iar Bellori un Goliat58. Pe parcursul
secolului trecut, începând cu Marangoni59, seria de autoportrete s-a îmbo-
găţit considerabil, prin observaţiile istoricilor de artă. Totuşi, nici până în

56
Filippo Baldinucci chiar aminteşte acest aforism în legătură cu Caravaggio („egli volle
avverare in se medesimo quel proverbio, che dice, che ogni pittore dipigne se stesso”), deşi
îi acordă mai degrabă o interpretare asemănătoare celei a lui Giovanni Bellori, bazată pe o
relaţie de interdependenţă între stil şi felul său de a fi (Filippo Baldinucci, Notizie de’
professori del disegno da Cimabue in qua, col. „Opere di Filippo Baldinucci”, vol. 10,
Milano, 1812, p. 218-19).
57
Baglione vorbeşte de fapt de o serie de autoportrete „nello specchio ritratti” („realizate în
oglindă”), dând ca exemplu un Bacchus (Le Vite de’ Pittori, Scultori et Architetti, Roma,
1642, p. 136).
58
Giovanni Pietro Bellori, Le Vite de’ Pittori, Scultori et Architetti Moderni, Roma, 1672,
p. 208.
59
Matteo Marangoni este primul istoric de artă care a remarcat prezenţa unui autoportret în
Martiriul Sfântului Matei („Quattro ‘Caravaggio’ smarriti”, – in Dedalo, anul 2, vol. 3,
1921-22, p. 783-94 –, p. 794, nota 5).

377
prezent, criticii nu s-au pus de acord asupra unui număr exact; câteva dintre
ele sunt aproape în unanimitate recunoscute, în timp ce altele nu beneficiază
decât de ‘încrederea’ descoperitorilor lor şi a unui număr mic de alţi
specialişti.
Recent, Mauro Di Vito a realizat o descriere detaliată a trăsăturilor
fizice comune tuturor autoportretelor lui Caravaggio, remarcând că acesta ar
fi putut să schimbe anumite aspecte, ca de exemplu culoarea părului:
sprâncene stufoase, ochi mari şi negri, pleoape lăsate (posibil din cauza
blefaroptozei sau a fotofobiei), umflături sub ochi, nas turtit, cărnos, cu
nările dilatate, piele mai închisă la culoare faţă de alte personaje, dinţi rari
(poate un defect din naştere) sau lipsă, păr des şi ondulat, tuns cu breton,
mai târziu barbă în diferite forme, nu foarte deasă (câteodată poate falsă),
urechi mari, cu lobul cărnos, cu tragusul şi antitragusul destul de apropiate şi
antehelixul aproape unit cu antitragusul60.
Autoportretele lui Caravaggio pot fi grupate în trei categorii: auto-
portrete de tinereţe (opere cu subiecte mitologice şi alegorice), autoportrete
religioase şi autoportrete-decapitări.

Autoportrete de tinereţe
Din această categorie fac parte lucrările realizate în prima perioadă
romană (ultimul deceniu al secolului al XVI-lea), înainte de ciclul Sfântului
Matei de la San Luigi dei Francesi (1599-1600), în general reprezentând
tineri cu trăsături androgine.
Identificarea acestor autoportrete s-a bazat în primul rând pe infor-
maţia oferită de Giovanni Baglione în Viaţa lui Caravaggio: „făcu câteva
tablouri cu el reflectat în oglindă”61. Generalizând această afirmaţie, unii
istorici de artă au extins seria autoportretelor de tinereţe la aproape toate
lucrările din această perioadă62, găsind ca explicaţie că nu avea bani sau nu
vroia să plătească modele. Este aproape evident însă că, în ciuda asemă-
nărilor fizice dintre personaje, nu este vorba de un singur model. Deja s-a

60
Mauro Di Vito, „Iconografia di Caravaggio attraverso gli autoritratti, veri e presunti”
(www.cultorweb.com).
61
„fece alcuni quadretti da lui nello specchio ritratti”, in Giovanni Baglione, Le Vite de’
Pittori, Scultori et Architetti, p. 136.
62
A se vedea, spre exemplu, Bernard Berenson, Del Caravaggio, delle sue incongruenze e
della sua fama, Florenţa, 1951, p. 54-55; sau Agnes Czobor, „Autoritratti del giovane
Caravaggio”, in Acta Historiae Artium Academiae Scientiarum Hungaricae, 2, 1955,
p. 201-213.

378
emis ipoteza că aceste reprezentări nu sunt altceva decât portrete idealizate
ale unor persoane reale63.
De multe ori, aceste prime opere au fost interpretate ca făcând referire
la sexualitate, în special la înclinaţiile (presupus) homosexuale ale lui
Caravaggio şi ale protectorului său, Cardinalul Del Monte64, şi la alte plăceri
lumeşti.
Alţi cercetători au descoperit un caracter filosofic şi cristologic în
aceste reprezentări. Fructele şi florile, care pentru unii sunt simboluri
erotice65, permit, de data aceasta, interpretarea personajelor ca personificări
ale divinităţii (Imitatio Christi)66.
Dintre toate lucrările de tinereţe, doar patru conţin autoportrete sigure:
Bacchus bolnav (1593), Muzică (1595), Bacchus (1596) şi Jupiter, Neptun
şi Pluto (1596-1597). Din punct de vedere cronologic, aici s-ar situa şi
Meduza (1597-1598), dar, tematic, se încadrează mai bine în grupul decapi-
tărilor. Aceste patru opere de tinereţe în care Caravaggio s-a autoportretizat
prezintă tot atâtea abordări diferite: în Bacchus bolnav este un singur
personaj – artistul; aici, tema mitologică este uşor de transformat într-una
cristologică. Alegoria Muzicii îl surprinde pe Caravaggio în compania altor
trei personaje; în Bacchus este aleasă metoda reflexiei, preluată din arta
flamandă. Ultima lucrare, Jupiter, Neptun şi Pluto, conţine un autoportret
triplu; tema mitologică prezintă, de data aceasta, semnificaţii alchimice.

Autoportrete religioase
În cazul autoportretelor religioase, se mai poate face o împărţire a
operelor în funcţie de importanţa personajului pe care Caravaggio îl
interpretează. O primă categorie o reprezintă picturile în care el apare doar
ca martor al evenimentelor narate; dar este vorba de un martor mai degrabă

63
Donald Posner, „Caravaggio’s homo-erotic early works”, – in Art Quarterly, 34, 1971,
p. 301-24 –, p. 308. Posner neagă astfel şi existenţa unor autoportrete corecte din punct de
vedere fizic.
64
Michael Kitson declara că au fost făcute „by an artist of homosexual inclinations for
patrons of similar tastes” (The Complete Paintings of Caravaggio, Classics of World Art,
Londra, 1969, p. 7, apud Donald Posner, „Caravaggio’s homo-erotic early works”, p. 301).
65
Donald Posner, „Caravaggio’s homo-erotic early works”, p. 304.
66
Maurizio Calvesi este principalul susţinător al acestei teze. A se vedea „Caravaggio o la
ricerca della salvazione”, in Storia dell’Arte, 9-10, 1971, p. 93-142; „Letture iconologiche
del Caravaggio”, in Mia Cinotti (îngr. de), Novità sul Caravaggio: saggi e contributi, Arti
Grafiche Amilcare Pizzi, Cinisello Balsamo-Milano, 1975, p. 75-102; „Caravaggio”, in Art
e Dossier, 1, 1986, p. 3-66. Înaintea lui, o interpretare asemănătoare o oferea Luigi Salerno,
în „Poesia e simboli nel Caravaggio”, in Palatino, 2, 1966, p. 106-17.

379
activ decât pasiv, implicându-se cel puţin din punct de vedere emoţional.
A doua categorie este cea în care Caravaggio se transpune în rolul principal.
Ca martor, Caravaggio se reprezintă în scene de martiriu (Martiriul
Sfântului Matei, 1599-1600; Martiriul Sfintei Ursula, 1610) sau scene de o
maximă importanţă în istoria creştinismului (Prinderea lui Hristos, 1602;
Învierea lui Lazăr, 1608-1609). Nu se demască printr-o poziţie privilegiată,
dimpotrivă, îi place să se amestece în mulţime şi să-şi facă vizibil doar
chipul, cel mult bustul; totuşi reuşeşte să capteze atenţia privitorului prin
atitudinea pe care o afişează.
În ceea ce priveşte autoportretele sale ca protagonist, Caravaggio alege
să îi ia locul Sfântului Francisc, în ipostaze diferite: în rugăciune (Sfântul
Francisc în rugăciune, 1603), în meditaţie (Sfântul Francisc în meditaţie,
1595) şi primind stigmatele, ca răsplată a credinţei sale (Extazul Sfântului
Francisc, circa 1595).

Autoportrete-decapitări
Decapitarea este o temă care revine constant în opera lui Caravaggio,
începând cu Meduza, prin 1597, şi încheindu-se colosal cu David şi Goliat
(1610); ea nu apare numai în autoportretizări, ci şi cu alte ocazii.
Două episoade biblice par să fi fost printre preferatele lui Caravaggio:
întâlnirea dintre David şi Goliat, pictată de cel puţin trei ori (1599, 1607,
1610) şi prezentarea capului Sfântului Ioan de către Salomea (1607, 1609 –
două versiuni). Povestea Iuditei decapitându-l pe Olofern a fost pictată de
două ori (1599, 1607 – cunoscută doar printr-o copie). Mai trebuie amintite
scena tăierii capului Sfântului Ioan, din Malta (1608), şi reprezentarea
Sfântului Agapie (sau Gennaro), de la Palestrina (1610).
Prima observaţie, văzând aceste date, este că decapitările în opera lui
Caravaggio apar în număr mai mare după anul 1606, adică după primirea, în
lipsă, a pedepsei capitale pentru uciderea unui om67; ele exprimă în mod fie
inconştient, fie conştient teama de moarte (sau, de ce nu, ironie la adresa
morţii). Luigi Salerno remarca faptul că în reprezentările lui David cu capul
lui Goliat, dar şi ale Iuditei cu Olofern, Caravaggio pune accent mai degrabă
pe capul decapitat şi pe expresia meditativă a învingătorului, decât pe ideea
de victorie68.

67
Apariţia acestei teme înaintea anului 1606 poate fi pusă în legătură cu decapitarea
Beatricei Cenci, în 1599, la care Caravaggio ar fi asistat. Mărturii par să stea cele două
decapitări puse în scenă de el în acelaşi an, David şi Goliat şi Iudita şi Olofern.
68
Luigi Salerno, „Poesia e simboli nel Caravaggio”, p. 113-14.

380
 O caracteristică aproape generală a capetelor decapitate este urletul
îngheţat pe chip – urlet care are precedente în Tânăr muşcat de o şopârlă
(1595), Martiriul Sfântului Matei (1599-1600) şi Sacrificiul lui Isaac (1603;
Isaac este pe cale de a deveni şi el o victimă a decapitării!).
Autoportretele decapitate ale lui Caravaggio apar în Meduza (1597-98)
şi în David şi Goliat (1610), dar tot aici poate fi amintită şi pictura care
reprezintă Decapitarea Sfântului Ioan Botezătorul (1608), singura operă
semnată de artist, şi nu oricum, ci în sângele scurs din capul sfântului.

381
 VII. MĂRTURII – PUNCTE DE VEDERE

ECATERINA TEODOROIU: INFORMAŢII NOI PRIVIND

DATA ŞI LOCUL MORŢII

Mihail ADAFINI
Nicolae Cristinel DANŢIŞ

Abstract: Ecaterina Teodoroiu: New information on the date and

place of death

New information on date and place of death of Ecaterina Teodoroiu

resulting from the correspondence between Tudorica Şt.Ion, veteran of
World War I, and citizen Pătrăşcan George from Fitioneşti, Vrancea
County. Sergeant Tudorica Şt.Ion fought with Ecaterina Teodoroiu, the
platoon was commanded by it. The novelty of information is that the place of
death "from the Jiu Heroine” is Poienile Popii, in the municipality of
Străoane and not pârâul Secu as presented in historiography. Also, death
date is August 22 but morning and not evening, as presented in the
papers. The correspondence also presents many details of the war but and
also the poor condition of the veteran found in old age.

Keywords: Ecaterina Teodoroiu, Tudorică Şt.Ion, Poienile Popii,

pârâul Secu, Fitioneşti, pârâul Glodu, pârâul Zăbrăucior, Muncelu,
Străoane de Sus;

O pagină importantă şi emoţionantă în istoria Războiului pentru

Întregirea Neamului este cea referitoare la Ecaterina Teodoroiu, supra-
numită „Eroina de la Jiu” sau „Jeanne d'Arc a românilor”.
Istoriografia românească a consemnat pe larg evenimentul tragic al
morţii sale pe meleagurile putnene în vara anului 1917. Consemnăm mai jos


Profesor, Liceul Tehnologic „Al.I.Cuza” Panciu, judeţul Vrancea.

Profesor Şcoala Fitioneşti, judeţul Vrancea.

382
câteva opinii avizate ale istoricilor noştri: „În seara sângeroasei zile de
21 august/3 septembrie 1917, într-o tranşee de pe coasta ce se lasă din
Dealul Secului spre pârâul Zăbrăucioru, ofiţerii şi soldaţii Regimentului
43/59 se numără şi fac socoteala vieţilor răpuse în lupta cruntă de peste zi.
Mai departe, spre inamic, într-un adăpost sumar, câţiva oameni au rămas de
veghe, cu armele îndreptate spre duşman. Izolaţi, oamenii sunt în primejdie,
sub întretăierea focurilor ce se schimbă mereu între cei doi potrivnici. Din
tranşeele din spate, un ofiţer se ridică în picioare şi cheamă stăruitor pe
bravii soldaţi. Dar glasul ascuţit al tânărului ofiţer atrage atenţia duşmanului.
O răpăială de mitralieră şi 3 gloanţe îi străpung corpul care cade inert în
fundul tranşeei.[…] „A murit duduia sublocotenent Ecaterina Teodoroiu!”1
În lucrarea d-lui profesor universitar dr. Ioan Scurtu se consemnează:
„În ziua de 21 august/3 septembrie 1917 zona principală a operaţiunilor se
mută pe Dealul Secului. Regimentul 43/59 Lupeni lupta cu hotărâre pentru
respingerea duşmanului. Compania a 7-a era menţinută în rezervă. În după-
amiaza zilei de 4 septembrie plutonul comandat de sublocotenentul
Ecaterina Teodoroiu este scos din rezervă şi trimis pe prima linie[…] La
orele 21:15 duşmanul lansă un puternic atac de artilerie, după care porni la
atac. Românii ripostează energic.2 Mitralierele duşmane, instalate pe o
înălţime, trag fără întrerupere. În fruntea plutonului, alături de sublocote-
nentul Mănoiu, sub grindina gloanţelor, se află şi Ecaterina Teodoroiu […]
Peste câteva clipe, gloanţele unei mitraliere o lovesc în piept.[…] Luptele au
continuat până la lăsarea întunericului3[…] La 4 septembrie soldaţii din
plutonul pe care l-a comandat i-au săpat mormântul”. Profesorul Ioan Scurtu
consemnează în lucrarea domniei sale însemnările unui reporter de front, în
ziarul „România” care relata în numărul din 27 august 1917: „În asfinţit de
soare a fost coborât corpul eroinei fecioare din Gorj în pământul rece şi
umed”.4
În lucrarea lui Constantin Ucrain se relatează diferit momentul:
„Atacul a început în seara zilei de 22 august orele 21 şi 15 minute în
sectorul Zăbrăuţi-Dealul Secului.[…] Atunci a pornit plutonul 1 din
compania a 7-a cu domnişoara sublocotenent în frunte. Domnişoara a pornit
cea dintâi.[…] În acest iureş năvalnic două gloanţe pornite dintr-o mitralieră

1
Constantin Kiriţescu, Istoria Războiului pentru Întregirea României(1916-1919),
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, vol. II, p. 175.
2
Ioan Scurtu, Presăraţi pe-a lor morminte ale laurilor foi, Bucureşti, Editura Albatros,
1978, p. 142.
3
Ibidem, p. 143.
4
Idem.

383
vrăjmaşă i-au sfredelit trupul”.5[…] În dimineaţa zilei de 23 august 1917, la
locul numit Poienile a fost înmormântată alături de căpitanul Dumitru
Morojan, un alt fiu al Gorjului, care căzuse în luptă în ziua precedentă”.6[...]
Colonelul Ion Cupşa menţionează ziua de 23 august 1917 ca dată în
care a căzut la datorie Ecaterina Teodoroiu şi citează Ordinul de Zi al
Regimentului comandat de colonelul Pomponiu: „În timpul ciocnirii de ieri
noaptea, pe Dealul Secului, a căzut în fruntea plutonului său, lovită în
inima-i generoasă, de două gloanţe de mitralieră, voluntara Ecaterina
Teodoroiu, din Compania 7”.7
În lucrarea „Sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu” scrisă de Elsa
Grozea se afirmă următoarele: „În după-amiaza zilei de 22 august, plutonul
în care se găsea sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu este scos din rezervă şi
trimis să facă legătura între companiile 5 şi 6, urmând ca până la declanşarea
următorului atac să se consolideze la teren8.[...] La ora 21 şi 15 minute
inamicul dezlănţuie prin surprindere un foc viu de artilerie asupra poziţiilor
subunităţilor regimentului şi porneşte la atac.[...] Sublocotenentului Mănoiu,
care comanda plutonul în care se găsea şi Ecaterina Teodoroiu, i se ordonase
să înainteze în dreapta companiei a 5-a pentru a cuceri o anumită porţiune
de teren.9[...] Sfidând moartea, Ecaterina Teodoroiu îşi îndeamnă cu glasul
ei subţire, dar hotărât, ostaşii la atac, strigând:
– Înainte, băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine!
În acea clipă de maximă încordare două gloanţe de mitralieră lovesc pe
Eroina de la Jiu drept în inimă.”10
Din analiza textelor prezentate reies anumite discrepanţe:
a) nu este clar când a murit Ecaterina Teodoroiu: pe 22 august sau pe
23 august 1917, şi mai ales, unde? Pe Dealul Secului?11
b) au fost atacuri germane pe 22 şi 23 august la aceeaşi oră, 21:15?
c) momentul înmormântării este stabilit diferit: reporterul de front a
consemnat asfinţit de soare iar C. Ucrain susţine că dimineaţa?

5
Constantin Ucrain, Tineri sub ploaia de gloanţe, Bucureşti, Editura Albatros, 1986, p. 59.
6
Ibidem, p. 60.
7
Ion Cupşa, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Bucureşti, Editura Militară, 1967, p. 116.
8
Elsa Grozea, Sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu, Bucureşti, Editura Militară, 1967,
p. 49.
9
Ibidem, p. 51.
10
Ibidem, p. 53.
11
De fapt controversa are în vedere trei date posibile, aşa cum rezultă şi din textul de mai
sus: 21 august/3 septembrie, 22 august/4 septembrie, respectiv 23 august/5 septembrie fără
să se precizeze însă din ce zi este ordinul regimentului comandat de colonelul Pomponiu
(n. red.).

384
 Noi informaţii inedite ne fac să desluşim mai clar evenimentele
petrecute în acele momente, reieşite din corespondenţa lui Tudorică Ştefan
Ion din satul Cioroboreni, comuna Jiana, judeţul Mehedinţi – veteran al
Primului Război Mondial – cu Pătraşcan Gheorghe din satul Ghimiceşti,
comuna Fitioneşti, Vrancea.
Corespondenţa a fost purtată în perioada martie 1982 – iulie 1985,
scrisorile originale, fiind păstrate de acesta.
În aceste epistole sunt desluşite condiţiile în care a murit Ecaterina
Teodoroiu, luptele care s-au desfăşurat în zona dintre comunele Străoane de
Sus şi Fitioneşti, cunoscută în lucrările de istorie prin „Bătălia de la
Muncelu-Varniţa”, la care au participat regimente de olteni şi, în plan
secundar, condiţia socială dezastruoasă a veteranului Tudorică spre sfârşitul
vieţii.
Faţă de informaţiile din unele lucrări istorice, care dau ca dată a morţii
ziua de 23 august 1917, veteranul Tudorică dă ca sigură data de 22 august
1917, ora 10, aşa cum a fost prezentată şi de Elsa Grozea, diferenţa fiind
doar ora din momentul zilei. De asemenea, aceste lucrări indică ca loc al
morţii Dealul Secului, în timp ce veteranul Tudorică indică ca loc precis
Poienile Popii, loc unde era în momentul acela, în apropiere, un conac
(probabil canton silvic) al celebrei familii Apostoleanu.
Prezentăm în continuare pasaje din scrisorile veteranului părtaş la
evenimente.
A făcut parte din Divizia a XI-a comandată de generalul Broşteanu
Ernest, Regimentul 41/71 – comandat de colonelul Constandinof Scarlat,
compania căpitanului Marinca Gheorghe din judeţul Dolj.
În iarna anului 1917, unitatea lui a fost în refacere, ca majoritatea
armatei române, în nordul Moldovei „am cantonat în judeţul Iaşi, comuna
Comarna”.12
După refacere şi pregătirea efectuată cu noul armament francez, sub
supravegherea misiunii militare a generalului H. M. Berthelot, unităţile
româneşti, pregătite şi echipate de această dată la nivelul armatei germane
au fost dirijate spre linia frontului, din sudul Moldovei, stabilită la începutul
lui ianuarie 1917, când s-a încheiat dezastruoasa campanie militară a
Armatei Române din prima parte a războiului.
Plecarea spre front s-a făcut „la 18 iulie 1917”13 când, autorul scriesorilor
spune că „m-a vărsat de la Regimentul 41/71 la Regimentul 58 infanterie,

12
Arhiva personală a cetăţeanului Gheorghe Pătrăşcan, scrisoarea din 8.03.1982.
13
Idem.

385
compania a V-a, plutonul domnişoarei sublocotenent Ecaterina
Teodoroiu”,14 în care „eu am fost sergent” (corect fiind Regimentul 59,
Compania a 7-a). Veteranul face confuzie, la acest regiment a fost repartizat
după ce a ieşit din spital şi a luptat în Basarabia, după cum singur afirmă
într-una dintre scrisori.
Urmează descrierea deplasării regimentului spre zona frontului: „şi am
luat direcţia spre oraşul Vaslui, am mers numai noaptea, căci venea
aviaţia germană şi ne bombarda; au bombardat căruţele cu muniţie,
care mergeau cu noi spre front şi nici nu ştiam pe unde mergeam
noaptea”.15
Din timp în timp convoiul se mai oprea pentru rezolvarea unor
probleme administrative: „am stat într-o comună din judeţul Vaslui 5 zile
de ne-am curăţat hainele”.
Prima impresie despre noul comandant a fost excelentă: „domnişoara
sublocotenent era foarte bună cu ostaşii, în timpul pentru odihnă, când
aveam şi noi repaus, nu supăra ostaşii, care erau tot într-o vârstă cu
ea”16.
Deci deplasarea se făcea exclusiv noaptea, „cu muniţia în spate” iar
ziua convoiul se odihnea în zone adăpostite.
La jumătatea lunii august a ajuns pe Siret, la Poiana, sat din comuna
Nicoreşti, loc unde în antichitate a fost cetatea dacică Piroboridava. Au
coborât malul abrupt, au traversat Siretul „pe care l-am trecut noaptea,
prin dreptul comunei Pufeşti, odihnindu-ne în Valea Carecnei, unde am
stat o jumătate de zi”.17
Expeditorul Tudorică Şt.Ion îl informează pe destinatar că „în
noaptea de 16 spre 17 august 1917, am trecut prin comuna dumnea-
voastră, Fitioneşti, care era făcută praf de artileria germană, şi am
coborât în valea Zăbrăuţului”18. Precizează că toate satele „de pe valea
Zăbrăuţului erau evacuate, nu era nimeni în sate”.
Regimentul din care făcea parte veteranul a fost dizlocat pe valea
Zăbrăuciorului pentru că, după epuizarea bătăliei de la Mărăşeşti, germanii
au vrut să spargă frontul la Muncelu, aliniament aflat în apărarea Armatei a
IV-a Rusă, formată din diviziile de cavalerie Tuzemna, supranumită chiar de

14
Idem.
15
Idem.
16
Idem.
17
Idem.
18
Idem.

386
ruşi „Divizia Sălbatică” şi a XII-a Zamurskaia, comandată de Karl Emil
Gustaf Mannerheim, la care se adăuga Divizia a 3-a Română, ultimile două
în Străoane, toate trei formând Grupul Mannerheim. S-a mizat pe o slabă
rezistenţă a acestora, însă acest general şi-a făcut pe deplin datoria, trupele
de cavalerie din subordinea sa luptând cu eroism, generalul de divizie fiind
avansat general de corp de armată şi decorat de Regele Ferdinand cu ordinul
militar „Mihai Viteazu” pentru eroismul şi fidelitatea de care a dat dovadă.
Generalul Mannerheim a ajuns conducătorul Finlandei şi s-a confruntat cu
U.R.S.S. la începutul celui de-al Doilea Război Mondial.
Una dintre scrisori, conţine mărturia amplorii bătăliilor: „noaptea
aruncau nemţii rachete de lumina ca ziua; când aruncau rachete verzi,
începea să bată artileria două trei ore de te băga în mormânt. Se
spărgeau obuzele deasupra tranşeelor şi nemţii înaintau mereu iar noi
împuşcam continuu la ei”19.
Au fost şi excepţii: într-una din scrisori sergentul Tudorică Ion
relatează că „în noapte zilei de 20 august, pe la orele 11, ne-am dus să ne
odihnim şi noi în comuna dumneavoastră, cu 15 ostaşi şi cu domnişoara
sublocotenent Ecaterina Teodoroiu, şi am găsit un moş bătrân ce stătea
pe prispa casei. Şi l-a întrebat domnişoara sublocotenent „ce stai aici
moşule?” Sergentul relatează în continuare că l-a întrebat câţi ani are,
bătrânul răspundu-i că are 80-85 de ani, după care l-a chestionat dacă a
mâncat ceva. La răspunsul negativ, „d-ra. sublocotenent a scos pâinea din
sacul cu merinde şi a strigat: „sergentule, adu briciu”, a tăiat pâinea pe
jumătate şi a zis: „ia moşule şi mănâncă” apoi noi am plecat mai sus să
ne odinim, într-o casă care era distrusă”20.
Pentru un cititor atent ar părea că cele două date 16/17 august când s-a
trecut prin comună şi 20 august, ar fi în contradicţie. Cititorii care au infor-
maţii mai bogate despre purtarea unui război, ştiu că militarii se rotesc pe
linia frontului. După o perioadă de şedere în linia întâi, în tranşee, erau înlo-
cuiţi şi trimişi în spatele liniei întâi pentru odihnă şi refacere. Întâmplarea
din noaptea de 20 august descrisă mai sus se înscrie în această logică.
Când plutonul Ecaterinei Teodoroiu era la odihnă, în aceea noapte
„nemţii au dat cu gaze toxice”. Sergentul arată că: „am găsit în tranşee
doi ostaşi morţi cu măştile lângă ei”,21 sigur nu avuseseră timp să le pună

19
Ibidem, scrisoarea din 14.04.1982.
20
Idem.
21
După alte opinii folosirea gazelor toxice pe frontul din Moldova în vara 1917 nu este
atestată (n. red.).

387
pe cap. Tot într-o scrisoare, sunt descrise luptele de hărţuială între români şi
germani, cu înaintări şi retrageri repetate de o parte şi de alta, în zona din
partea de nord a comunei Străoane de care am mai amintit, Poienile Popii,
unde era conacul familiei Apostoleanu. Bătrânii din Fitioneşti susţin că nu
era un „conac” în sensul adevărat al cuvântului, ci cantonul mai arătos al
familiei Apostoleanu, unde stătea paznicul pădurii. Un alt canton mai era şi
pe valea Zăbrăuciorului.
Într-o altă scrisoare sergentul Tudorică relatează cum a ajuns el în
plutonul Ecaterinei Teodoroiu: iniţial, aşa cum am menţionat la începutul
articolului, a facut parte din Regimentul 41/71 infanterie comandat de
căpitanul Gheorghe Marincu. Avea drept superior imediat ierarhic „un
plutonier ţigan ce făcea mizerie la ostaşi”. Plutonierul se purta urât pe
baza faptului că „era din sat cu căpitanul”. Înjurându-se unul pe altul
„m-a raportat la căpitan iar căpitanul m-a scos la raport la colonel iar
colonelul m-a vărsat la Regimentul 57/58 infanterie unde am căzut în
compania a cincea şi m-a luat domnişoara sublocotenent la ea în
pluton”22.
Pentru că în lucrările de istorie comuna Străoane este amintită mai
puţin, precizăm că luptele descrise se încadrează în ceea ce istoricii numesc
„bătălia de la Muncelu”.
În afara marilor bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, arhicu-
noscute, de-a lungul râului Şuşiţa, supranumită „Marna românilor” s-au
desfăşurat şi alte bătălii crâncene la Soveja, Câmpuri, Vizantea, Varniţa,
Muncelu, Panciu – pe dealul Chicera, Răzoare, Străjescu.
Merită a fi consemnată informaţia că în clopotniţa bisericii din
Străoane de Sus, comună limitrofă cu Panciu, a fost omorât unul din cei doi
generali pe care i-a pierdut Germania în Primul Război Mondial pe frontul
românesc, la 8 septembrie 1917. Din clopotniţă, folosită ca post de obser-
vaţie, generalul Karl Ritter von Wenninger, comandantul Corpului XVIII
german, conducea focul de artilerie, când un şrapnel l-a omorât pe el şi pe
alţi doi căpitani germani. Au fost îngropaţi în curtea bisericii „Sfântul
Nicolae-Nou”, din comuna Străoane de Sus, în partea dreaptă a altarului. În
1919 toţi trei au fost repatriaţi în Germania. La deshumarea generalului s-a
găsit ceasul de aur, bijuterii şi monede de aur la căpătâi. Informaţiile au fost
transmise de preotul paroh Constantin Tălâmbă, preot la această parohie din
1929 până la începutul anilor '80. Din păcate şi armata română a pierdut doi

22
Idem.

388
generali în prima parte a campaniei din 1916, David Praporgescu şi Ion
Dragalina, ultimul acceptând înrolarea în armată ca voluntar a tinerei
Ecaterina Teodoroiu, după ce fraţii ei au murit în luptele de la Jiu.
Veteranul relatează că abia ajunşi pe linia frontului în noaptea sus
amintită, li s-a ordonat „să intre în acţiune schimbând un pluton de
vânători de munte”. Au urmat zile şi nopţi foarte grele, cu lupte neîncetate,
şi a venit ziua fatidică: „pe 22 august 1917 a observat d-şoara Ecaterina
un pluton de 15-40 cotropitori germani care ne tăiau reţelele noastre de
sârmă ghimpată. Atunci d-şoara a luat mitraliera şi i-a împuşcat pe
toţi”, dar „când să sară în şanţul de comunicaţie, adică în tranşee, a fost
lovită de un glonte în piept şi a căzut în tranşee lângă mine”.23
Într-o altă scrisoare revine asupra acestei clipe ghinioniste, detaliind că
Ecaterina Teodoroiu „a strigat la mine „sergentule, dă-te la o parte”, s-a
suit ea pe mitralieră, a tras trei benzi de cartuşe”, în acel moment „a
început tot frontul să bată mitralierele şi puştile mitralieră”. Descrierea
acestui moment este impresionantă şi tragică: „a cerut de la mine apă,
i-am dat sticla şi a băut”24. Sergentul Tudorică a strigat să vină brancar-
dierii, care au pus-o pe targă „şi au dus-o la postul de prim ajutor, dar pe
drum a murit”. Evenimentul s-a produs „la ora 10 dimineaţa în ziua de
22 august 1917, la Poienile Popii”.25 A fost coborâtă pe valea pârâului
Secu ce confluează în pârâul Zăbrăucior şi de aici a ajuns la pârâul Glodu
unde a fost îngropată lângă căpitanul Dumitru Morjan, comandantul ei de
companie, ce a murit cu o zi înainte. Au fost înmormântaţi alături, pe terenul
lui Zaharia Popa din Fitioneşti, pe mormânt punându-se o cruce din lemn.
Patru ani mai târziu, când se împlineau 100 de ani de la mişcarea lui Tudor
Vladimirescu, eveniment „sărbătorit la Târgu-Jiu şi în alte oraşe ale ţării cu
mult fast, în cadrul numeroaselor acţiuni organizate atunci, una a reţinut cu
deosebire atenţia opiniei publice româneşti – deshumarea osemintelor
Ecaterinei Teodoroiu şi aducerea lor pe meleagurile natale ale eroinei” 26.
Zaharia Popa din Fitioneşti a fost călăuză pentru cei care au venit pe 3 iunie
1921 să o dezgroape. La deshumare, a participat şi Vasile Tiriboi care era
atunci elev în clasa a III-a primară. Participanţii la deshumare s-au mirat că
i-au găsit ceasul la mână; depozitarul acestor informaţii este Gheorghe
Pătrăşcanu, cel care a corespondat cu sergentul Tudorică. Despre ceas face

23
Ibidem, scrisoarea din 8.03.1982.
24
Ibidem, scrisoarea din 6 iulie 1985.
25
Ibidem, scrisoarea din 8.03.1982.
26
Constantin Ucrain, op. cit, p. 61.

389
referire într-o scrisoare veteranul sergent Tudorică. El afirmă că în ultimele
clipe de viaţă Ecaterina Teodoroiu i-ar fi zis să ia ceasul, dar a refuzat.
Faptul că comandanta de pluton avea ceas nu este un lucru neobişnuit,
pentru că toţi ofiţerii şi subofiţerii trebuiau să aibă ceas pentru a şti
momentul când trebuiau să declanşeze o acţiune militară. Informaţia referi-
toare la ora exactă când a murit „eroina de la Jiu” este mai plauzibilă de la
subordonatul ei care mai mult ca sigur s-a uitat la ceasul sublocotenentei,
decât cel din ordinul de zi scris de furierul regimentului care a primit infor-
maţia ce putea fi distorsionată prin transmiterea de la emiţător la receptor.
Că luptele au fost extrem de îndârjite, că nu a fost o bătălie de mică
amploare, se susţine şi prin informaţia că între orele 10 şi 14 „în aceeaşi zi
au venit vreo 40 avioane de la Oituz, aruncând bombe pe tranşee şi pe
reţelele de sârmă”.
Faptul că „eu stau în masca individuală (locaşul individual – n.a.)
cu pieptul pe mitralieră”, demonstrează că ostaşii români au fost atenţio-
naţi de iminenta sosire a unei formaţii de bombardament inamică. Tot în
scrisoare veteranul povesteşte cum a fost rănit şi el: „tot în acea zi m-a
rănit şi pe mine la ora două după 12, o schijă de obuz, mi-a turtit casca
care era pe cap de au intrat dungile căştii de trei degete sub piele în cap,
şi m-au umplut de sânge tot”. A urmat procedura standard: „brancardierii
m-au dus la postul de prim ajutor şi un sublocotenent doctor mi-a tras
casca din cap şi m-au trimis la spital în Iaşi, la spitalul Sf. Spiridon,
unde am stat 3 luni de zile”. 27
De ce este importantă descrierea sergentului Tudorică St. Ion şi cum
poate fi socotită veridică, evenimentele fiind povestite la aproximativ 65-68
de ani de la petrecerea lor?
1. Sergentul a fost chiar lângă Ecaterina Teodoroiu, comandanta lui,
în momentul când ea a murit. Ori acest aspect nu poate fi uitat uşor chiar de
către un om fără pregătire deosebită; bătrânilor li se „şterg” din memorie
evenimentele proaspete, nicidecum cele vechi, bine întipărite;
2. Descrie cu acurateţe locuri, date şi oameni, fără eroare. După
65-68 de ani nu greşeşte indicativele regimentelor din care a făcut parte, al
companiei, al diviziei, comandanţii şi mai ales locurile pe unde a trecut:
Barcea, Pufeşti, Fitioneşti, toponime – Poienile Popii, Dealul Secului,
hidronime – Siret, Zăbrăucior, Caregna, chiar şi „conacul” lui Apostoleanu,
în realitate un canton mai mare al paznicului pădurii marelui moşier! Pentru

27
Arhiva personală a cetăţeanului Gheorghe Pătrăşcan, scrisoarea din 6.07.1985.

390
cei care nu sunt din zona noastră e foarte simplu să confunzi toponimele,
foarte apropiate ca locaţie, după atâţia ani, ori veteranul sergent nu o face;
3. Afirmă cu certitudine că „duduia sublocotenent” a murit la 10
dimineaţa la Poienile Popii şi nu seara, după care a urmat un bombardament
aviatic nemţesc şi abia după aceea unul de artilerie, în care a fost şi el rănit,
dovedind o succesiune logică a desfăşurării evenimentelor; în plus a schim-
bat câteva cuvinte atunci cu comandanta lui, care l-a înlocuit la mitralieră.
După ce a fost atinsă de glonţ i-a cerut apă sergentului şi i-a oferit ceasul de
la mână. Ori aceste lucruri impresionante pentru oricine nu puteau fi uitate
uşor.
Ori dacă Ecaterina Teodoroiu a murit dimineaţa e mai plauzibil să fie
înmormântată seara, aşa cum a scris şi corespondentul de război în ziarul
„România”, după ce a fost transportată într-o zonă ferită, în speţă pe valea
pârâului Glodu, făcându-i-se logic şi o scurtă slujbă de înmormântare de
către preotul militar. Nu se putea îngropa un ofiţer în grabă. Şi locul, lângă
căpitanul ei, nu a fost ales întâmplător.
Din istoriografie rezultă că a murit seara, ori nu credem că tot seara
stătea cineva în pădure să sape o groapă, mai ales că sufletele îndurerate ale
gorjenilor săi nu erau în stare să o îngroape imediat.
4. Din relatările istoricilor rezultă că atacul a pornit la 21:15 şi a
continuat „până la lăsarea întunericului”, ori pe 22-23 august se face
întuneric încă de la ora 20 şi câteva minute!
5. Este posibil ca istoriografia, citând şi unele documente militare, să
fi făcut din momentul morţii „eroinei de la Jiu” un moment înălţător.
Potrivit lucrărilor citate, românii au pornit la atac, Ecaterina Teodoroiu
fiind în fruntea soldaţilor. Ori armata română era pe poziţie în tranşee,
aşteptând atacul soldaţilor germani, aceştia plănuind să spargă frontul rus
din zonă. Din relatarea sergentului Tudorică, Ecaterina Teodoroiu a murit în
momentul când încerca să se adăpostească în tranşeu, după ce epuizase trei
benzi de cartuşe la mitralieră. Chiar dacă pare mai puţin eroic decât un asalt
contra inamicului, gorjeanca şi-a adus suprema dovadă de dragoste de ţară la
fel de măreţ.
Despre perioada cât a stat în spital povesteşte într-o scrisoare că
„a venit cu Regina lui Ferdinand... domnişoare de onoare cu coşuri din
care aruncau bomboane pe noi cu pumnul şi ţigări şi plângea Regina”28.
După vindecare sergentul relatează că pe 3 noiembrie 1917 a ieşit din spital,

28
Ibidem, scrisoarea din 20.07.1982.

391
fiind trimis la Regimentul 58 infanterie, cantonat în comuna Costuleni
judeţul Iaşi.
După marile bătălii din vara anului 1917 situaţia militară pe frontul de
est al Europei s-a complicat datorită evoluţiilor din Rusia. În octombrie –
noiembrie 1917 revoluţia bolşevică victorioasă face ca Lenin să hotărască
ieşirea Rusiei din război şi încheierea armistiţiului cu Puterile Centrale
pentru a consolida victoria revoluţiei. Ideile bolşevice se transmit şi în
rândurile soldaţilor ruşi de pe frontul din Moldova, care nu mai ascultau de
comandanţi au părăsit frontul şi s-au îndreptat spre Rusia, ameninţând chiar
familia regală la Iaşi. Deplasarea lor ca bande organizate, a pus în pericol
viaţa şi avutul populaţiei româneşti din Basarabia, securitatea Sfatului Ţării
şi a Guvernului, provincia proclamându-se Republica Moldovenească
Democratică la 2 decembrie 1917, ca urmare a luptei de emancipare naţională
acceptată şi de Lenin, prin celebrul decret privind dreptul popoarelor din
Rusia de a-şi hotărî singure soarta.
În această situaţie, Sfatul Ţării de la Chişinău, parlamentul tânărului
stat, a făcut apel la guvernul României de la Iaşi să trimită sprijin militar.
Ca urmare, printre regimentele diviziei conduse de generalul Broşteanu
s-a aflat şi cel al sergentului Tudorică: „în noaptea de 7 ianuarie 1918 am
trecut Prutul pe la Ungheni şi am intrat în Basarabia luând direcţia
spre oraşul Chişinău, unde am stat cinci zile, apoi am luat direcţia spre
oraşul Bender, numit Tighina, unde am dat lupte grele cu bolşevicii ruşi
în pădurea Bolboaca”.29
Peste mulţi ani, în scrisoarea din 20 iulie 1982, sergentul oltean se
mândrea cu faptul că „am făcut trei războaie, în 1917, 1918 şi 1919”.
Veteranul înţelegea că participarea la bătăliile contra armatei germane
în vara anului 1917, a fost un prim război.
Implicarea lui şi a regimentului din care făcea parte în campania armatei
române în Basarabia în iarna anului 1918, era considerată un alt război,
pentru că se confruntase cu un alt adversar. Cititorii care ştiu mai puţină
istorie pentru că nu se învăţa la şcoală, nu cunosc cele relatate mai sus
despre Basarabia, după cum şi mai puţini ştiu despre campania împotriva
Ungariei sovietice în 1919, ce refuza să recunoască hotărârile Marii Adunări
Naţionale de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918. Neacceptând noile realităţi
politice Ungaria a atacat România în aprilie 1919. Armata română a scos
duşmanul din ţară şi a înaintat victorioasă până la râul Tisa. Oprirea pe acest
aliniament nu avea numai consideraţii de strategie militară, ci şi politică.

29
Ibidem, scrisoarea din 8.03.1982.

392
Prin tratatul încheiat de România cu Puterile Antantei pe 4 august 1916,
partea de convenţie politică prevedea că alianţa recunoaşte României
drepturile asupra Bucovinei, Banatului, Transilvaniei şi Maramureşului până
la Tisa. În iulie 1919 armata maghiară încearcă o nouă ofensivă dar este
respinsă după care armata română trece la ofensivă şi nu se opreşte decât
după cucerirea Budapestei pe 4 august 1919. Acesta este considerat cel de-al
treilea război pentru sergentul Tudorică. De menţionat că pe monumentele
închinate eroilor războiului pentru reîntregirea neamului, printre care şi cel
din Panciu, sunt inscripţionaţi corect anii 1916-1919, deşi războiul mondial
s-a încheiat la 11 noiembrie 1918.
Sergentul concluzionează că „am plecat în 1916 şi am venit acasă la
părinţii mei în 1921 când am fost demobilizat”.

Ecaterina Teodoroiu în conştiinţa vrâncenilor

Preocuparea pentru cinstirea memoriei Ecaterinei Teodoroiu a fost
prezentă încă din anii 1935-1937, când învăţătorii din zona Panciu în
colaborare cu membrii Căminului Cultural Muncelu au luat iniţiativa
eternizării în bronz a chipului eroinei naţionale. Strângerea de fonduri prin
liste de subscripţie nu s-a finalizat cu îndeplinirea obiectivului propus.
Visul, la un nivel mai modest s-a împlinit în 1977 când se comemorau şase
decenii de la luptele din 1917, şi când la Muncelu, la aproximativ şase km
distanţă de Poienile Popii, loc unde a căzut Ecaterina Teodoroiu, s-a
amplasat la marginea şoselei judeţene Tişiţa-Soveja un obelisc cu o placă
comemorativă având în basorelief chipul eroinei.
Altă iniţiativă frumoasă au avut locuitorii comunei Fitioneşti, prin
cetăţenii Pătrăşcanu Gheorghe din satul Ghimiceşti (născut în 1927) şi Graur
Constantin, care au strâns fonduri pentru construirea unui monument pe
locul unde a fost îngropată Ecaterina Teodoroiu. Monumentul a fost
inaugurat în ziua de 3 octombrie 1983, eveniment la care au participat elevii
de la şcolile din Fitioneşti şi Mănăstioara, dar şi alţi cetăţeni ai comunei.
Pentru vrânceni în general, fascinaţia sacrificiului eroinei a fost
alimentată şi întreţinută cu mult înainte de ridicarea celor două obeliscuri
amintite. Amplasarea în 1934 a monumentului „Victoria” la Tişiţa realizat
de sculptorul Oscar Han, din iniţiativa şi pe cheltuiala marelui ziarist Pamfil
Şeicaru, a determinat pe trecători să asocieze zeiţa Victoriei cu eroina
Ecaterina Teodoroiu.
În emoţionanta cuvântare rostită de reprezentantul autorităţilor
oraşului Focşani şi a judeţului Putna, în iunie 1921, cu câteva minute înainte

393
de plecarea trenului mortuar din Gara Focşani spre Bucureşti ce transporta
resturile pământeşti ale Ecaterinei Teodoroiu, se exprimau sentimentele
vrâncenilor faţă de eroina de la Jiu: „Dacă n-ar fi un ordin superior nu ne-aţi
fi putut-o răpi, căci dacă prin naştere eroina este gorjancă, prin moartea ei
eroică ne aparţine nouă, sângele ei amestecându-se cu pământul judeţului
nostru”30.

30
Constantin Ucrain, op. cit, p. 63.

394
 UCRAINA – VECIN NOU, PROBLEME VECHI

Dumitru CIAUŞU 

IN MEMORIAM

Ambasadorul Dumitru Ciauşu s-a născut în anul 1937, în comuna Corbu,

judeţul Olt. A absolvit cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti (1956-1960)
şi ale Institutului de Înalte Studii de la Geneva (1966-1969). În anul 1971 a
obţinut titlul de doctor în ştiinţe politice. Diplomat de carieră, a parcurs toate
treptele – de la ataşat până la secretar de stat – în Ministerul Afacerilor Externe.
A reprezentat cu onoare şi demnitate România la Bonn, Oslo şi Paris, precum şi
la Adunările Generale ale ONU, ale ECOSOC, în diferite Comisii ale ONU pe
problemele apărării drepturilor omului şi ale persoanelor aparţinând minorită-
ţilor naţionale, dreptului mării. Ultima funcţie diplomatică pe care a îndeplinit-o
a fost aceea de ambasador al României în Republica Franceză.
În calitate de director al Direcţiei Juridice din MAE, Dumitru Ciauşu a
negociat numeroase tratate şi acorduri, printre care şi cele cu Ungaria, cu
Federaţia Rusă şi cu Republica Ucraina, impunându-se în faţa interlocuto-
rilor prin forţa argumentelor invocate în promovarea şi apărarea principiilor
dreptului internaţional, precum şi a intereselor naţionale ale României.
Prin înaltul său profesionalism, rigurozitate şi acurateţe, precum şi prin
profundele sale calităţi umane, ambasadorul Dumitru Ciauşu s-a bucurat de
aprecierea şi respectul colegilor din Ministerul Afacerilor Externe, care au
văzut în persoana sa modelul diplomatului, a cărui viaţă a fost pusă fără
rezerve în slujba intereselor ţării pe care, ca un bun patriot, a slujit-o cu
credinţă.
În anul 2000 a candidat pentru Parlamentul României din partea PNŢCD.
S-a stins din viaţă, după o boală chinuitoare, la 22 martie 2011, lăsând în
inimile tuturor celor care l-au cunoscut şi preţuit, o amintire vie.

Prof. dr. Vasile Buga


Autorul, diplomat de carieră, în calitate de director adjunct şi apoi director al Direcţiei
Juridice şi Tratate (1990-1996) şi secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe (1997), a
negociat tratatele politice de bază încheiate în acea perioadă de România cu Germania,
Grecia,Turcia, Spania, Polonia, Ungaria şi Ucraina

395
 Resumé: L'Ucraine – nouveau voisin, des anciens problèmes
Le 24 aoùt 1991, l'Ucraine proclamait son indépendence dans les
frontières lui établies par le pouvoir soviétique, y compris des territoires
arrachés à la Roumanie en 1940 par l'Union Soviétique, suite aux
protocoles secrets au Pacte Ribbentrop-Molotov. Il s'agit de la Bucovine du
Nord, du Territoire de Hertza, du territoire de Hotin, du Sud de la
Bessarabie et de l'Ile des Serpents en Mer Noire. Le Gouvernement de la
Roumanie, le 29 novembre 1991, a déclaré qu'il ne reconnaissait pas
l'incorporation de ces territoires dans l'Etat indépendent de l'Ucraine, tout
en se prononçant pour l'élimination, par des moyens pacifiques, des
conséquences du Pacte Ribbentrop-Molotov. L'Ucraine avait hérité
également d'un differend avec la Roumanie sur la délimitation des espaces
maritimes en Mer Noire. La cause de ce differend residait dans l'insistence
de l'Union Soviétique, et ensuite de l'Ucraine, que l'Ile de Serpents, un vrai
rocher de 17 ha, inhabitable et dépourvue de conditions pour une vie
économique propre, soit prise en considération dans la délimitation.
Malgré cet héritage historique controversé, en 1994 la Roumanie et
l'Ucraine on demarré des négociations pour conclure un Traité politique de
base et pour arriver à un accord de délimitation du plateau continental. Les
négociations ont abouti à la signature, le 2 juin 1997, du Traité relatif aux
relations de bon voisinage et de coopération, de mème que d'un accord
connexe relatif à la solution du différend maritime. Le Traité réaffirme les
engagements assumés par les deux Etats de respecter l'inviolabilité des
frontières existentes, de s'abstenir de tout attentat contre ces frontières et de
tout acte visant l'usurpation d'une partie du territore de l'autre Etat. Le
traité contient egalement des clauses substatielle relatives à la
reconnaissance et la protection des droits de la minorité roumaine de
l'Ucraine et de la minorité ucrainienne de Roumanie. L'accord connexe
contient l' engagement des deux Etats de poursuivre les négociations pour
conclure un traité relatif au régime de la frontiére roumano-ucrainienne, de
mème qu'un accord pour délimiter le plateau continental. Les deux Etats se
sont également engageé d'accepter la juridiction obligatoire de la Cour
Internationale de Justice pour résoudre ce differend, si l'accord de
délimitation n'est pas conclu dans un delais de deux ans après l'entrée en
vigueur du traité sur le régime de la frontière commune.
Les négociations sur la délimitation maritime ayant echoué, la
Roumanie a saisit, le 13 septembre 2004, la Cour Internationale de Justice.
Celle-ci, après cinq ans de travaux, a délivré une sentence par laquelle a

396
attribué à la Roumanie 9.700 km² sur les 12.000 km² de la zone maritime en
litige. La ligne de délimitation tracée par la Cour est une ligne
d'équidistance qui fait abstraction de l'existence de l'Ile des Serpents.

Mots-clef: Accord additionnel, Acte final d'Helsinki, adhésion à

l'OTAN et à l'Union Européenne, la Bucovine du Nord, la Convention cadre
du Conseil de l'Europe pour la protection des minorités, la Convention de
l'ONU sur le droit de la mer, la Cour Internationale de Justice, Délimitation
maritime, Frontières, Droits historiques, Eurorégions, Ile des Serpents,
Ligne d'équidistance, Minorités nationales, Notes ultimatives du 27-28 juin
1940, Pacte Ribbentrop-Molotov, Pacte de Varsovie, Paix de Brest Litovsk,
Plateau continental de la Mer Noire, Protocole Petru Groza-Molotov,
Prusse Orientale, Silésie et Poméranie, Territoie de Hertza, Territoire de
Hotin, Traité de Paix de Paris de 1947, Traité relatif aux relations de bon
voisinage et de coopération entre la Roumanie et l'Ucraine.

Până la proclamarea independenţei Ucrainei, la 24 august 1991,

România a avut ca vecin spre răsărit Rusia sau fosta URSS. Este drept că in
anul 1918, după pacea de la Brest Litovsk dintre Rusia Sovietelor, şi
Germania, Ucraina şi-a proclamat independenţa, dar, practic, se afla sub
ocupaţia trupelor germane.
Anul 1991 a fost anul puciului militar eşuat de la Moscova urmat de
destrămarea statului comunist care a fost URSS. Întreaga Europă de răsărit
se afla intr-un proces de profunde transformări politice impuse de lichidarea
orânduirii comuniste şi reorganizarea societăţii pe principii democratice şi
de tranziţia la o economie de piaţă.
În anii care au urmat, tensiunile politice interne din ţările est-europene,
conflictele interetnice, războaiele din fosta Iugoslavie, toate acestea au creat
o atmosferă neprielnică pentru abordarea problemelor existente între
România şi noul său vecin de la răsărit. Iar aceste probleme, unele vechi de
peste două secole, erau multe şi serioase.

O moştenire istorica însângerată

La proclamarea independenţei, Ucraina s-a declarat stat succesor al
fostei Republici Sovietice Socialiste Ucrainene, pe întregul teritoriu al
acesteia si cu frontierele de stat cu ţările vecine, moştenite de la statul
sovietic. Acestea includ şi frontiera cu România, bineînţeles cu excepţia

397
frontierei pe râul Prut, care separă teritoriul României de cel al Republicii
Moldova Astfel, Ucraina independentă şi-a declarat suveranitatea şi asupra
unora din teritoriile româneşti acaparate cu forţa de URSS ca urmare a
notelor ultimative din 26 şi 27 iunie 1940. Este vorba de Bucovina de Nord,
Herţa, Ţinutul Hotinului şi judeţele din sudul Basarabiei. La acestea s-au
adăugat şi Insula Şerpilor care a fost anexată de URSS prin protocolul Petru
Groza-Molotov semnat la 4 februarie 1948, ca şi un număr de 5 insule de pe
braţul Chilia (Daleru Mare, Daleru Mic, Tătaru, Maican si Limba, ultima
aflată la vărsarea în mare a gârlei Musura). Este drept că fosta Republică
Sovietică Socialistă Ucraineană este unul din statele care au semnat la
10 februarie 1947 Tratatul de pace dintre România şi puterile aliate şi
asociate la coaliţia antihitleristă. In acest tratat, la articolul 1, se stipulează
că „Frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu dispozi-
ţiunile acordului sovieto-român din 28 iunie 1940 şi ale acordului sovieto-
cehoslovac din 29 iunie 1945...” (Acesta din urmă este acordul prin care
Ucraina Subcarpatică, vecină cu România în perioada interbelică, a fost
anexată de URSS spre a fi încorporată în Ucraina Sovietică). Astfel, prin
Tratatul de pace din 1947, notele ultimative ale Guvernului sovietic din
26-27 iunie şi nota Guvernului român din 28 iunie 1940, prin care acesta
declară că „...se vede silit să accepte condiţiile de evacuare...” a acestor
teritorii, sunt transformate într-un „acord”, ceea ce este departe de adevăr.
Cât priveşte Insula Şerpilor, aceasta nu este menţionată in notele ultimative
din 1940 şi nici în Tratatul de pace din 1947. De aceea, Guvernul sovietic a
impus cedarea acesteia, ca şi a insulelor de pe braţul Chilia, prin protocolul
semnat la 4 februarie 1948, la aproape un an de la semnarea tratatului de
pace. A fost vorba, deci, de o modificare a frontierelor stabilite în tratatul de
pace, fără acordul celorlalte state semnatare. De altfel, protocolul din
4 februarie 1948 nu a fost supus ratificării de către parlamentul român, aşa
cum impunea Constituţia din 1923, încă în vigoare la acea dată.
La cele de mai sus, se adăuga litigiul româno-sovietic referitor la
delimitarea platoului continental al Mării Negre. Este de la sine înţeles că
Ucraina, stat succesor al fostei URSS, s-a grăbit să îi ia locul în această
dispută. Neînţelegerile dintre părţile în litigiu şi care, practic, făceau
imposibilă o soluţionare, aveau la bază pretenţia părţii sovietice, şi ulterior a
Ucrainei, ca Insula Şerpilor să fie luată în calcul în operaţiunea de
delimitare, practic prin trasarea unei linii de echidistanţă între această insulă
şi ţărmul Dobrogei. În felul acesta, România ar fi pierdut o suprafaţă de
aproximativ 10.000 km2 de teritorii submarine, subsolul acestora fiind, după
toate probabilităţile, bogat în hidrocarburi. Nedreptatea pe care fosta URSS

398
voia să o impună României era cu atât mai dureroasă cu cât, deja prin
protocolul din 4 februarie 1948, Insulei Şerpilor i se atribuise o mare
teritorială cu lăţimea de 12 mile marine, ceea ce înseamnă o suprafaţă de
peste 1000 km2, şi aceasta, evident, în detrimentul ţării noastre.
Pe scurt, acestea erau faptele şi datele referitoare la contenciosul
teritorial româno-ucrainean la data proclamării independenţei de stat a
Ucrainei.
Până în 1990, statul comunist român nu a discutat cu Uniunea
Sovietică modul în care au fost acaparate Basarabia şi Bucovina de nord.
Însă problemele legate de traseul frontierei pe braţul Chilia, inclusiv
apartenenţa insulelor de pe acest curs de apă navigabil, ca şi problema
Insulei Şerpilor, au fost frecvent abordate de partea română atunci când au
avut loc negocieri între ministerele de externe ale celor două ţări pe tema
verificărilor periodice a traseului frontierei de stat, precum şi în cursul
negocierilor la nivel de experţi pentru delimitarea spaţiilor maritime,
începând din anul 1967. Poziţia constantă a părţii sovietice a fost de a refuza
orice discuţie care ar pune în cauză validitatea tratatelor şi a acordurilor
dintre cele două state şi care ar afecta integritatea teritorială a statului
sovietic. După semnarea în anul 1975 a Actului Final de la Helsinki, opinia
predominantă în mediile diplomatice era că frontierele pot fi modificate doar
prin negocieri, deci pe cale paşnică, cu excluderea folosirii forţei şi a
ameninţării cu folosirea forţei. Însă orice tentativă sau aluzie la o eventuală
revendicare teritorială era imediat taxată drept atitudine revizionistă şi
revanşardă, o ameninţare la adresa păcii. O poziţie similară a adoptat şi
diplomaţia ucraineană după proclamarea independenţei.
La 24 decembrie 1990, Congresul deputaţilor poporului ai URSS a
adoptat o declaraţie în care „...condamnă semnarea protocolului adiţional
secret din 23 august 1939 şi a altor înţelegeri secrete cu Germania”.
Congresul recunoaşte că protocoalele secrete sunt, din punct de vedere
juridic, lipsite de temei şi de valabilitate din momentul semnării lor.
Protocoalele, se arată în această declaraţie, „nu au creat o nouă bază juridică
pentru relaţiile Uniunii Sovietice cu terţe ţări, dar au fost folosite de Stalin şi
anturajul său pentru a da ultimatumuri şi a exercita presiuni asupra altor
state prin recurgerea la forţă, încălcând obligaţiile juridice asumate faţă de
acestea”.
Surprinzător este că, după dizolvarea URSS, diplomaţii ruşi, au refuzat
includerea unor clauze în tratatul politic de bază negociat de România cu
Federaţia Rusă, motivând că parlamentul rus nu acceptă includerea în
asemenea tratate a unor clauze cu „conţinut ideologic”.

399
 Cu o săptămână înainte de desfiinţarea Pactului de la Varşovia,
constatând intensificarea mişcărilor de independenţă din republicile sovie-
tice din partea europeană a URSS, autorităţile statului român au prins curaj
şi au început, este drept timid, să aducă în discuţie nedreptăţile istorice
comise de statul sovietic împotriva României. Astfel, într-o declaraţie
adoptată la 24 iunie 1991, parlamentul României a condamnat Pactul
Ribbentrop-Molotov ca fiind ab initio nul şi neavenit şi s-a pronunţat pentru
„identificarea modalităţilor vizând înlăturarea pe cale paşnică a consecin-
ţelor nefaste ale actelor nedrepte ce au la bază protocoalele secrete ale
Pactului Ribbentrop-Molotov, în consens cu principiile Actului Final de la
Helsinki...”. La rândul său ministrul afacerilor externe Adrian Năstase, în
cuvântarea rostită cu acea ocazie în parlament, declara că „repararea
consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov să ţină seamă de realităţile
geopolitice şi istorico-politice în care şi cu care trăim”. Parlamentul român
nu a considerat nici el oportun să ceară anularea rezultatelor practice ale
acestui odios aranjament dintre Germania nazistă şi Rusia bolşevică, adică
restituirea teritoriilor româneşti acaparate de URSS. Şi i-ar fi fost greu să o
facă pentru că nici Polonia, un alt stat afectat de Pactul sovieto-german, nu a
îndrăznit să formuleze o asemenea cerere. Este drept că Polonia fusese
generos despăgubită pentru teritoriile cedate URSS, primind Silezia şi
Pomerania, ca şi o bună parte din Prusia Orientală, detaşate de la Germania
prin hotărârea marilor puteri ale coaliţiei anti-hitleriste.
La 28 noiembrie 1991 Parlamentul României a adoptat o Declaraţie
privind referendumul din Ucraina din 1 decembrie 1991, iar o zi mai târziu
Guvernul român publică o declaraţie pe aceeaşi temă cu scopul de a
reafirma poziţia statului român în problema teritoriilor româneşti încorpo-
rate cu forţa la Ucraina. Cu acea ocazie, Guvernul român declara: „Dorinţa
de a dezvolta legături româno-ucrainene reciproc avantajoase nu implică
recunoaşterea încorporării în noul stat independent a nordului Bucovinei, a
Herţei, a Ţinutului Hotin şi a judeţelor din sudul Basarabiei, ce au fost
alipite cu forţa la fosta URSS şi incluse apoi în structura teritorială a
Ucrainei, pe baza Pactului Ribbentrop-Molotov”.
În următorii doi ani, relaţiile româno-ucrainene au rămas îngheţate.
Conflictul din Transnistria, războaiele din fosta Iugoslavie, ca şi dificultăţile
din relaţiile României cu Ungaria au descurajat orice tentaţie de a cere
Ucrainei începerea unor negocieri pentru clarificarea cadrului juridic al
relaţiilor bilaterale. În problemele referitoare la tranzitul peste frontieră,
colaborarea dintre instituţiile de resort se desfăşura totuşi relativ normal pe

400
baza practicii rezultate din aplicarea Tratatului în această materie încheiat de
România cu fosta URSS în anul 1961.
În 1993, România a proclamat ca obiectiv fundamental aderarea sa la
Uniunea Europeană şi la NATO. Insă Uniunea Europeană, şi apoi şi NATO,
a stabilit drept condiţii de admitere pentru ţările candidate, între altele,
absenţa unor litigii teritoriale precum şi recunoaşterea şi respectarea
drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. Aceste condiţii au
pus constrângeri deosebite în tratarea problemelor din relaţiile României cu
statele vecine, atât cu Ucraina cât şi cu Ungaria, un alt stat cu care se
demaraseră negocieri pentru încheierea unui tratat politic de bază.

Negocieri îndelungate
Negocierile cu Ucraina pentru încheierea tratatului politic de bază au
început abia la finele anului 1994. Autorul acestor rânduri, în calitate de
director al Direcţiei Juridice şi Tratate din Ministerul Afacerilor Externe, a
fost şeful delegaţiei române de experţi care a purtat negocierile până la
sfârşitul lunii august 1996.
Conştientă că în împrejurările istorice din acel moment orice încercare
de a repune în discuţie tema restituirii teritoriilor româneşti deţinute de
Ucraina ar fi blocat negocierile şi ar fi fost taxată de cancelariile occidentale
drept o încercare de revizuire a Tratatului de pace din 1947, diplomaţia
română a adoptat o abordare realistă în ceea ce priveşte obiectivele de atins
în cadrul negocierilor asupra viitorului tratat. In primul rând, a insistat ca, în
paralel cu negocierea tratatului, să aibă loc negocieri şi pentru soluţionarea
litigiului referitor la delimitarea spaţiilor maritime, în primul rând a
platoului continental al Mării Negre. Diplomaţii români erau foarte hotărâţi
să nu accepte semnarea tratatului în absenţa unei soluţii echitabile in
problema platoului continental, care ar fi constat fie în semnarea unui acord
în care delimitarea să se facă prin trasarea unei linii de echidistanţă
(mediană), cu ignorarea Insulei Şerpilor, fie un acord prin care Ucraina să
accepte ca litigiul să fie judecat de Curtea Internaţională de Justiţie de la
Haga.
Un al doilea obiectiv fundamental urmărit de diplomaţia română a fost
includerea în tratatul politic de bază a unor clauze substanţiale în care să fie
preluate normele europene şi internaţionale referitoare la recunoaşterea
drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. Dat fiind că
Ucraina consideră că numai românii din Bucovina de nord aparţin mino-
rităţii române, iar cei din Ţinutul Hotinului, ca şi cei din sudul Basarabiei
(regiunea Odessa) sunt moldoveni, diplomaţia română şi-a propus să insiste

401
ca prevederile tratatului să se aplice tuturor persoanelor care vorbesc limba
română, indiferent în ce regiune locuiesc, şi care îşi declară apartenenţa la
minoritatea română.
Un alt obiectiv important a fost acela ca în tratat sa se includă o clauză
prin care să fie dezavuat Pactul Ribbentrop-Molotov şi să se afirme
necesitatea eliminării pe cale paşnică a consecinţelor acestuia.
În fine, delegaţia română de experţi care a negociat tratatul şi-a propus
să refuze includerea în acest document a unei clauze prin care s-ar fi
recunoscut sau confirmat traseul frontierei existente între cele două ţări sau
în care s-ar fi constatat că cele două state nu au pretenţii teritoriale, una faţă
de cealaltă. Este de menţionat că în proiectul tratatului negociat în aceeaşi
perioadă cu Ungaria fusese deja inclusă o clauză prin care cele două state
declară că nu au pretenţii teritoriale reciproce şi că nu vor ridica nici în
viitor asemenea pretenţii. In orice caz, delegaţia română era decisă să
acţioneze în aşa fel încât clauza referitoare la frontiere să fie diferită de cea
deja inclusă în proiectul de tratat cu Ungaria.
Aşa cum rezultă din cele de mai sus, faptul că se negociau în acelaşi
timp tratatele cu Ungaria şi Ucraina punea partea română într-o situaţie
delicată deoarece, în funcţie de statul cu care negocia, trebuia să susţină
uneori puncte de vedere contradictorii atât în problema drepturilor minori-
tăţilor naţionale cât şi, mai ales, în problema frontierelor şi a integrităţii
teritoriale a statelor. Iar pe parcursul negocierilor am constatat că partea
ucraineană era la curent cu mersul negocierilor noastre cu Ungaria şi
cunoştea soluţiile convenite cu aceasta în problemele sus-menţionate.
Negocierile cu Ungaria au avansat mai repede decât cele cu Ucraina,
deoarece Ungaria era interesată să îndeplinească una din condiţiile puse de
NATO şi de Uniunea Europeană în vederea aderării la aceste organizaţii. La
data semnării tratatului cu Ungaria – 16 septembrie 1996, negocierile cu
Ucraina erau departe de a fi finalizate, iar în problema delimitării platoului
continental poziţiile celor două părţi rămâneau ireconciliabile.
La începutul anului 1997, a intervenit o situaţie nouă care a avut
efectul unui catalizator pentru negocierile cu Ucraina. Este vorba de
Conferinţa NATO la nivel înalt ce urma să aibă loc la Madrid la începutul
lunii iulie şi la care urma să se decidă extinderea organizaţiei către răsărit,
România fiind una din ţările candidate. In luna noiembrie 1996, Emil
Constantinescu fusese ales preşedinte şi se angajase ferm pentru realizarea
obiectivului aderării la NATO. Or, lipsa unui tratat politic cu Ucraina era
considerată de cancelariile occidentale drept dovada existenţei unui litigiu
teritorial determinat de neacceptarea de către România a frontierelor

402
existente cu Ucraina. Pentru a depăşi acest obstacol în calea aderării la
NATO, la câteva zile după preluarea mandatului, preşedintele Constantinescu
a convenit cu omologul său ucrainean Leonid Kucima, reluarea negocierilor
asupra tratatului în vederea finalizării lor rapide astfel încât acest tratat să
poată fi ratificat înainte de conferinţa de la Madrid. Evident, acest calendar a
pus delegaţia română într-o situaţie extrem de dificilă, mai ales că trebuia să
negocieze în paralel şi acordul referitor la delimitarea spaţiilor maritime.
Autorul acestor rânduri, care după semnarea tratatului cu Ungaria
plecase la Ambasada de la Paris în calitate de ministru consilier, a fost
rechemat în ţară, fiind numit secretar de stat în Ministerul Afacerilor
Externe, pentru a relua negocierile cu Ucraina asupra celor două documente
bilaterale.
După tatonări preliminare, o rundă de negocieri substanţiale a avut loc
la Kiev la finele lunii februarie 1997. Cu acel prilej, s-a reuşit conturarea
unor formulări reciproc acceptabile în aproape toate problemele majore de
interes pentru partea română, după cum urmează:
În legătură cu Pactul Ribbentrop-Molotov, în preambulul tratatului a
fost inclus un paragraf în care cele două state condamnă „...actele injuste ale
regimurilor totalitare şi de dictatură militară (sic) care în trecut au afectat în
mod negativ relaţiile dintre poporul român şi poporul ucrainean:” şi şi-au
exprimat convingerea că „...lichidarea moştenirii dureroase a trecutului se
poate face doar prin dezvoltarea relaţiilor prieteneşti şi de cooperare dintre
cele două popoare, care năzuiesc spre edificarea unei Europe unite”.
Evident, textul acestui paragraf condamnă indirect odiosul Pact, dar şi
suferinţele provocate populaţiei ucrainene de decizia regimului antonescian
de a continua operaţiunile militare pe teritoriul Ucrainei, după eliberarea
Basarabiei în 1941.
În problema frontierelor, în faţa refuzului categoric al delegaţiei române
de a accepta includerea în tratat a unei clauze similare cu cea inclusă în
tratatul româno-ungar, delegaţia Ucrainei a acceptat o formulare în care sunt
preluate aproape ad litteram prevederi din articolele III şi IV, secţiunea 1 A.
ale Actului final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(Helsinki, 1 august 1975). Textul Articolului 2, paragraful 1 este următorul:
„Părţile contractante, în concordanţă cu principiile şi normele dreptului
internaţional şi cu principiile Actului final de la Helsinki, reafirmă că
frontiera existentă între ele este inviolabilă şi, de aceea, ele se vor abţine,
acum şi în viitor, de la orice atentat împotriva aceste frontiere, precum şi de
la orice cerere sau acţiune îndreptată spre acapararea şi uzurparea unei părţi
sau a întregului teritoriu al celeilalte parţi contractante”. Plasarea acestui text

403
în ansamblul angajamentelor asumate prin Actul final de la Helsinki lasă
deschisă posibilitatea aplicării în viitor a prevederilor articolului V,
secţiunea 1.A, al acestui document care enunţă şi principiul rezolvării pe
cale paşnică a unor probleme teritoriale în dispută.
Important este faptul că in acest text nu figurează sintagme de felul
„confirmă” sau „recunoaşte” frontierele stabilite prin Tratatul de pace din
1947, şi nici angajamentul, pentru partea română, de a se abţine de la
formularea unor pretenţii teritoriale. Angajamentul asumat este doar acela
de a nu viola frontiera existentă, de a nu atenta împotriva acesteia şi de a nu
încerca să acapareze părţi din teritoriul celuilalt stat, cu alte cuvinte, de a nu
recurge la forţă şi la ameninţarea cu forţa pentru a modifica frontierele
existente. De altfel, în articolul 3 al Tratatului cele două Părţi contractante
s-au angajat să se abţină de la ameninţarea cu forţa sau de la folosirea forţei
împotriva integrităţii teritoriale a celeilalte Părţi şi să soluţioneze prin
mijloace paşnice orice probleme şi diferende dintre ele.
În paragraful 2 al articolului 1 s-a convenit încheierea unui tratat
separat privind regimul frontierei dintre cele două state şi colaborarea
instituţiilor de resort în gestionarea frontierei comune.
Soluţionarea problemei inviolabilităţii frontierelor s-a făcut „la pachet”
cu problema delimitării spaţiilor maritime. Astfel, s-a convenit încheierea
unui acord special, printr-un schimb de scrisori între miniştrii de externe ai
celor două ţări, în care să fie stabilite principiile şi procedurile pe baza
cărora urma să fie efectuată delimitarea, fie prin negocieri bilaterale, fie de
către Curtea Internaţională de Justiţie, în cazul eşuării negocierilor. Acest
acord urma să fie semnat în aceeaşi zi cu semnarea tratatului şi să intre în
vigoare simultan cu acesta.
În cursul reuniunii de la Kiev s-a căzut de acord ca, în situaţia în care
negocierile pentru încheierea acordului de delimitare a spaţiilor maritime nu
vor duce la încheierea unui acord într-un termen rezonabil, dar nu mai mult
de doi ani de la începerea acestora, problema delimitării platoului conti-
nental şi a zonelor economice exclusive să fie soluţionată de Curtea
Internaţională de Justiţie a ONU, la cererea oricăreia din părţi, cu condiţia ca
între timp Tratatul privind regimul frontierei de stat dintre România şi
Ucraina să fi intrat în vigoare. Ca o măsură de precauţie, s-a prevăzut şi
posibilitatea ca instanţa de la Haga să examineze cererea referitoare la
delimitare chiar şi înainte de intrarea în vigoare a Tratatului sus-menţionat,
dacă se va constata că întârzierea intrării în vigoare a acestuia s-a produs din
vina celeilalte Părţi Contractante.

404
 Trebuie consemnat că forţarea Ucrainei să accepte jurisdicţia CIJ
pentru soluţionarea acestui diferend a fost rezultatul eforturilor experţilor
români care purtau negocierile, în timp ce factorii politici români erau
rezervaţi. Convingerea experţilor români că înalta instanţă a ONU va da
dreptate României era izvorâtă din studierea aprofundată a practicii
convenţionale a altor state, a jurisprudenţei CIJ în materie de delimitări
maritime, precum şi a legislaţiei internaţionale recente, adică Convenţia
ONU privind dreptul mării semnată în Jamaica la 10 decembrie 1982, după
un maraton de negocieri care duraseră zece ani. Şi este de consemnat că, pe
parcursul acestei conferinţe, delegaţia română a depus eforturi perseverente,
alături de delegaţiile altor state, pentru includerea în convenţie a unei clauze
potrivit căreia insulele mici, nelocuite şi fără condiţii pentru o viaţă
economică proprie, nu vor avea dreptul la platou continental. (Această
clauză, inclusă în articolul 121 al Convenţiei dreptului mării, a stat la baza
respingerii de către CIJ a pretenţiilor Ucrainei atunci când, în anul 2009, va
da sentinţa prin care a fost soluţionat acest diferend). Întreaga practică
internaţională arăta că niciodată o insulă nelocuită, de dimensiunile Insulei
Şerpilor, fără condiţii pentru o viaţă economică proprie, nu fusese luată în
calcul, fiind ignorată, în operaţiunea de delimitare.
În proiectul de acord special a fost inclusă, la propunerea părţii
române, o clauză prin care Părţile Contractante s-au angajat ca, până la
realizarea unei soluţii de delimitare, să se abţină de la exploatarea resurselor
minerale ale zonei de delimitat, ale cărei coordonate urmau să fie stabilite la
începutul negocierilor. Includerea în acord a acestui angajament a fost
necesară deoarece Ucraina efectuase deja explorări in perimetrul aflat în
litigiu şi existau informaţii potrivit cărora companii străine erau pregătite să
demareze lucrări de exploatare a resurselor de hidrocarburi.
Tot în cursul negocierilor de la Kiev au fost realizate unele progrese şi
în redactarea articolului 13 referitor la protecţia identităţii etnice, culturale,
lingvistice şi religioase a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale,
română şi ucraineană, din Ucraina, respectiv din România. În paragraful 1 al
acestui articol, Părţile Contractante se angajează, în esenţă, să aplice
normele şi standardele internaţionale prin care sunt stabilite drepturile per-
soanelor aparţinând minorităţilor naţionale, şi anume acele norme şi
standarde care sunt cuprinse în Convenţia-cadru a Consiliului Europei pri-
vind protecţia minorităţilor naţionale, precum şi în documentele pertinente
ale OSCE, ale Adunării generale a ONU, precum şi ale Adunării parlamen-
tare a Consiliului Europei.

405
 O importanţă deosebită, fundamentală, o au şi prevederile paragrafului 2
al articolului 13 potrivit cărora „minoritatea română din Ucraina cuprinde
cetăţenii ucraineni, indiferent de regiunile în care trăiesc şi care, potrivit
opţiunii lor libere, aparţin acestei minorităţi în virtutea originii lor etnice, a
limbii, culturii sau religiei lor”.
În urma rundei de negocieri de la Kiev, textul tratatului era aproape
finalizat iar proiectul de acord prin schimb de scrisori era conturat în liniile
sale esenţiale. Urma ca, la nivel de experţi, să continue negocierile pentru
finalizarea celor două documente, precum şi pentru a se încerca soluţionarea
diferendului referitor la trasarea liniei de delimitare a spaţiilor maritime.

Un incident regretabil
După ce m-am întors de la Kiev, la 1 martie 1997, am dat un
comunicat de presă optimist în care informam că s-a ajuns la un acord în
toate punctele esenţiale ale documentelor ce urmau să fie semnate cu
Ucraina. În aceeaşi zi, am plecat într-un turneu prin patru ţări occidentale
pentru a pleda cauza aderării ţării noastre la NATO. După câteva zile, în
timp ce mă aflam la Haga, domnul Adrian Severin, ministrul afacerilor
externe, m-a informat printr-o telegramă că a decis să prezinte Ambasadei
Ucrainei noi propuneri privind conţinutul celor două proiecte de acord. Între
acestea, a fost şi propunerea privind colaborarea transfrontieră dintre
comunităţi sau autorităţi teritoriale şi înfiinţarea în acest scop a două
euroregiuni, „Prutul de Sus” şi „Dunărea de Jos”. Această propunere a fost
repede acceptată de Ucraina şi a fost inclusă în corpul Tratatului. Au fost,
însă, două propuneri care contravin intereselor României, şi anume:
– Propunerea, inclusă în punctul 3 al acordului prin schimb de scrisori,
ca între guvernele celor două ţări să se încheie un acord privind întărirea
încrederii şi securităţii în zone adiacente frontierei de stat comune, în cadrul
căruia, între altele, Ucraina se va angaja să nu amplaseze mijloace militare
ofensive pe Insula Şerpilor. Ulterior am aflat că aceste propuneri ar fi fost
făcute la iniţiativa Ambasadei SUA la Bucureşti. „Demilitarizarea” Insulei
Şerpilor ar fi fost cerută de americani care ar fi constatat că ucrainenii
instalaseră pe această insulă un radar puternic care „bate până la Bagdad”.
Desigur, un asemenea acord nu ar fi putut prejudicia interesele României
dacă propunerea rămânea în aceşti termeni. Însă, ulterior, în cadrul nego-
cierilor pe care dl. Adrian Severin le-a purtat personal cu ucrainenii, la
Bucureşti şi Kiev, domnia sa a adăugat, după cuvintele Insula Şerpilor”,
cuvintele „care aparţine Ucrainei potrivit punctului 1 de mai sus”, adică
potrivit principiului succesiunii statelor în privinţa frontierelor. Experţii

406
români prezenţi la negocieri au încercat să-l convingă pe dl. Severin să
retracteze propunerea, dar el a refuzat spunând că „trebuie să eliminăm
această sursă de litigiu cu Ucraina”. Prin textul sus-menţionat, România
renunţa la posibilitatea de a ridica problema apartenenţei Insulei Şerpilor în
cadrul viitorului proces de la Haga asupra litigiului referitor la delimitarea
spaţiilor maritime, deşi titlul juridic în baza căruia Ucraina deţine acest
teritoriu este extrem de precar, fiind posterior semnării Tratatului de pace
din 1947, document prin care a fost confirmată frontiera impusă de URSS în
anul 1940, fără nicio menţiune la Insula Şerpilor.
– Propunerea, inclusă în punctul 4, lit. f, ca România şi Ucraina să
poată stabili, de comun acord, perimetre în zona aflată în litigiu în care
resursele să fie exploatate de societăţi comerciale ale părţilor contractante,
înainte de soluţionarea litigiului privind delimitarea zonelor aparţinând
fiecărui stat. Această propunere dezavantaja evident partea română deoarece
zona în litigiu, aşa cum se va stabili în decizia Curţii Internaţionale de
Justiţie, aparţinea României în proporţie de 80%.
Confruntat cu această atitudine voluntaristă a ministrului de externe,
contrară intereselor României, autorul acestor rânduri a fost tentat să
protesteze în mod public şi să demisionez din funcţia de secretar de stat, dar
şi-a dat seama că scandalul ce ar fi urmat ar fi putut bloca negocierile asupra
Tratatului, fapt de natură să pericliteze aderarea la NATO. De aceea, am
ales să nu mai particip la ultima runda de negocieri, de la Kiev, de la
începutul lunii mai, când domnul Adrian Severin a finalizat şi parafat,
împreună cu omologul său ucrainean, textul celor două documente.

Evaluări şi perspective
Tratatul cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între
România şi Ucraina a fost semnat la data de 2 iunie 1997 la Constanţa (de
fapt în staţiunea Neptun) de preşedinţii celor două ţări, Emil Constantinescu
şi Leonid Kucima. In aceeaşi zi, în cadrul aceleiaşi ceremonii, a fost semnat
şi acordul prin schimb de scrisori între miniştrii de externe Adrian Severin şi
Ghenadi Udovenko.
Semnarea tratatului cu Ucraina şi a acordului prin schimb de scrisori a
provocat reacţii vehemente de dezaprobare din partea unor partide politice
parlamentare, cât şi din partea multor organizaţii şi asociaţii ale românilor
bucovineni şi basarabeni. Aceştia au desfăşurat o intensă activitate de lobby
pe lângă membrii parlamentului pentru a împiedica ratificarea acestui tratat.
Ratificarea tratatului de către Camera Deputaţilor s-a făcut relativ uşor, deşi
deputaţii Partidului Democraţiei Sociale s-au abţinut de la vot, motivând că

407
preşedintele Emil Constantinescu nu a consultat şi acest partid înainte de a
semna tratatul. În Senat, unde coaliţia guvernamentală deţinea o majoritate
fragilă, votul în favoarea ratificării a fost foarte strâns. La aceasta au
contribuit şi câţiva opozanţi ai ratificării care au pătruns în sala de şedinţe şi,
profitând de absenţa unor senatori, au votat negativ în locul acestora.
La Conferinţa de la Madrid, deşi rezolvase problemele litigioase cu
Ucraina, România nu a fost invitată să adere la NATO. De aceea, mulţi
români au considerat la acea dată că preşedintele Emil Constantinescu a
greşit, când a grăbit negocierea şi semnarea acestui tratat sub presiunea
timpului creată de apropierea conferinţei de la Madrid. Adevărul este că
aceeaşi presiune a fost exercitată şi asupra Ucrainei care şi-a dat seama că,
pentru semnarea rapidă a tratatului, trebuie să facă concesii acceptând
jurisdicţia CIJ pentru soluţionarea litigiului privind delimitarea spaţiilor
maritime. Dacă ar fi fost depăşit momentul Madrid este puţin probabil că
tratatul ar mai fi fost semnat.
Tratatul de bună vecinătate semnat cu Ucraina la 2 iunie 1997 nu este
un tratat de pace. Asemenea documente, după cum arată şi denumirea lor, se
încheie după un război. În consecinţă, nu s-a pus problema ca, printr-un
tratat de pace, să reconfirmăm sau să modificăm frontierele dintre România
şi Ucraina. Aceste frontiere fuseseră deja stabilite prin Tratatul de pace din
1947, Ucraina fiind atât stat semnatar al acestui document, cât şi stat
succesor al fostei URSS. Şi să nu uităm că printre statele semnatare ale
tratatului din 1947 se află SUA, Marea Britanie şi Franţa. Tot ceea ce s-a
făcut prin tratatul cu Ucraina a fost să reafirmăm un angajament deja asumat
prin Actul Final de la Helsinki, şi anume de a respecta inviolabilitatea
frontierei existente între cele două state. Reafirmând acest angajament,
România s-a aliniat exigenţelor europene şi a urmat exemplul altor state
europene precum Polonia, Slovacia, Ungaria sau Germania. Aşa cum
declara şi preşedintele Emil Constantinescu după semnarea tratatului,
„suntem cu toţii cetăţeni ai statelor europene, moştenitorii rezultatelor
acestei cumplite tragedii”, care a fost cel de-al doilea război mondial.
„Singura cale raţională, pe care toate popoarele Europei au ales-o cu
înţelepciune, este aceea de a renunţa pentru totdeauna la logica înfruntării,
acceptând să nu se mai modifice rezultatele acesteia printr-o altă înfruntare
care s-ar dovedi şi mai distrugătoare pentru toţi”. Într-adevăr, se ştie că
politica de revizuire a frontierelor a dus întotdeauna la tensiuni şi conflicte
armate. De aceea, a fost necesar să respingem insinuările în sensul că în
România ar exista forţe politice care ar promova o asemenea politică. Şi am

408
făcut-o semnând Tratatele cu Ungaria şi Ucraina care reafirmă inviolabi-
litatea frontierelor cu aceste state.
În contextul negocierii şi semnării tratatului politic cu Ucraina, oameni
politici, comentatori şi specialişti în istorie au vorbit şi au scris criticându-i
pe cei implicaţi în realizarea acestui document pe motivul că nu au fost
capabili să recupereze drepturile istorice ale românilor asupra unor teritorii
pierdute în urma unor conflicte armate. În această privinţă, trebuie reamintit
că în trecut, în anii 1856-1859, 1877-1878, 1916-1920, sau 1945-1947 ori de
câte ori românii şi-au valorificat drepturile istorice, inclusiv asupra
Ardealului de nord, aceasta s-a întâmplat numai cu ajutorul marilor puteri
europene şi nu împotriva voinţei acestora. Aceleaşi mari puteri europene, la
care acum se alătură şi SUA, garante ale tratatelor de la Trianon şi de la
Paris, ne-au sfătuit şi ne sfătuiesc să dezvoltăm relaţii de bună vecinătate
bazate pe realităţile teritoriale pe care ni le-au transmis generaţiile de la
1916-1920 şi 1945-1947.
Tratatul româno-ucrainean reprezintă o piesă importantă în opera de
edificare a unei arhitecturi subregionale de cooperare şi securitate,
concepută ca o verigă esenţială într-un sistem paneuropean şi global, bazat
pe integrarea în Uniunea Europeană şi pe aderarea la NATO. Tot ceea ce a
făcut România în ultimul deceniu al secolului trecut pentru normalizarea
relaţiilor sale cu ţările vecine a fost perceput de către factorii de decizie din
NATO şi Uniunea Europeană ca o dovadă a voinţei şi a capacităţii sale de a
se integra în mecanismele de cooperare cu vocaţie europeană şi euro-
atlantică. Iar rezultatele nu s-au lăsat aşteptate.
Dar tratatul româno-ucrainean prezintă o importanţă majoră şi dintr-un
alt punct de vedere. Clauzele cuprinse în tratat, în această privinţă, enunţă
angajamente ferme ale celor două state, angajamente conforme cu stan-
dardele europene şi mondiale, de care vor putea beneficia atât românii din
Ucraina cât şi ucrainenii din România. În felul acesta, angajamentele
României şi ale Ucrainei în materie de minorităţi, asumate prin documente
internaţionale, erau transferate într-o relaţie bilaterală, beneficiind de un
mecanism bilateral – este vorba de o comisie mixtă interguvernamentală
creată prin tratat – de monitorizare a implementării acestora.
La fel de importante pentru minoritatea română şi cea ucraineană sunt
şi prevederile din tratat referitoare la cooperarea transfrontieră inclusiv în
cadrul celor două euroregiuni – Dunărea de Jos şi Prutul de Sus – create în
baza tratatului şi la care participă şi unităţi administrative din Republica
Moldova. Prin acest gen de cooperare între comunităţile umane de o parte şi

409
de alta a frontierelor politice se răspunde aspiraţiilor acestor comunităţi care
au fost rupte şi separate artificial de trupul etnic din care fac parte. Este o
cooperare care, respectând frontierele politice, în acelaşi timp le tran-
sgresează spiritual până la limitele lor naturale impuse de comunitatea de
limbă şi cultură. Se regăseşte aici un nou concept, o nouă filosofie potrivit
căreia frontierele politice nu ar mai trebui să fie concepute şi gestionate ca
un obstacol în calea contactelor umane şi a schimburilor materiale, ci doar
ca mecanisme administrative în care acţiunea autorităţilor statale se conjugă
pentru a încuraja şi facilita aceste contacte şi schimburi.
Fără a încerca să facem un bilanţ al îndeplinirii de către cele două state
a obligaţiilor asumate prin tratat in privinţa promovării drepturilor minorită-
ţilor naţionale, nu putem decât să constatăm, cu regret, că partea ucraineană
nu şi-a îndeplinit aceste obligaţii şi că situaţia minorităţii române din
Ucraina nu s-a ameliorat.

Un epilog fericit
La aproape şase ani de la semnarea Tratatului de bună vecinătate, a
fost semnat, la 17 iunie 2003, la Cernăuţi, şi Tratatul privind regimul
frontierei dintre România şi Ucraina, document pe care ţara noastră l-a
ratificat cu rapiditate. In felul acesta, au fost împlinite condiţiile pentru
sesizarea Curţii Internaţionale de Justiţie pentru a judeca litigiul dintre
România şi Ucraina privind delimitarea spaţiilor maritime din Marea
Neagră. Bineînţeles că negocierile bilaterale asupra acestui litigiu, pe
parcursul a 34 de runde în perioada 1998-2004, nu înregistraseră niciun
progres.
La 13 septembrie 2004, România a depus la grefa Curţii Internaţionale
de Justiţie cererea pentru judecarea litigiului cu Ucraina privind delimitarea
platoului continental. Procesul în faţa Curţii de la Haga a durat până la
2 februarie 2009, când a fost dată sentinţa definitivă şi executorie. În baza
acestei sentinţe României i-au fost recunoscute drepturi suverane asupra
unui perimetru de 9.700 km2 din suprafaţa de 12.000 km2 aflată în litigiu.
Linia de delimitare trasată de Curte a fost o linie de echidistanţă(mediană)
„pură”, deci cu ignorarea Insulei Şerpilor, aşa cum a susţinut constant partea
română încă din anul 1967 când au început negocierile, la nivel de experţi,
asupra acestui litigiu. Adevărul este că România nu a primit întreaga
suprafaţă a zonei în litigiu deoarece experţii români revendicaseră o
suprafaţă mai mare decât i-ar fi revenit ţării noastre prin aplicarea metodei
liniei de echidistanţă (mediană). S-a recurs la această stratagemă pentru a
lăsa posibilitatea ca prin decizia CIJ să se atribuie şi Ucrainei o mică

410
suprafaţă, care de fapt şi de drept îi aparţinea, astfel încât să nu se creeze
aparenţa că Ucraina a pierdut întreaga suprafaţă pe care o revendicase.
Este evident că, fără acordul suplimentar la Tratatul din 1997, Curtea
de la Haga nu ar fi putut fi sesizată cu judecarea acestui litigiu iar România
ar fi ratat o ocazie istorică, şi anume aceea de a obţine recunoaşterea
drepturilor ce i se cuveneau asupra unei mari suprafeţe din platoul
continental al Mării Negre, drepturi pentru care se luptaseră, pe parcursul a
zeci de runde de negocieri cu diplomaţi sovietici şi ucraineni (1967-2004),
trei generaţii de jurişti-diplomaţi din Ministerul Afacerilor Externe.

411
 VIII. DIN VIAŢA SOCIETĂŢII DE ŞTIINŢE
ISTORICE DIN ROMÂNIA

CURSURILE DE VARĂ ALE SOCIETĂŢII DE ŞTIINŢE

ISTORICE DIN ROMÂNIA DE LA CĂLĂRAŞI ŞI
BULGARIA, 18-28 IULIE 2010

Andrei POPETE-PĂTRAŞCU
Dorina NICHIFOR

La sfârşitul lunii iulie 2010, Societatea de Ştiinţe Istorice din România

a organizat Cursurile Şcolii de Vară ale profesorilor de istorie şi iubitorilor
muzei Clio, în România şi Bulgaria, manifestare metodico-ştiinţifică
găzduită de Filiala Călăraşi, condusă de prof. dr. Mihai Cotenescu, împreună
cu Inspectoratul Şcolar al judeţului Călăraşi, prin inspector şcolar general,
prof. dr. Constantin Tudor şi inspectorul de specialitate Ion Dorobanţu, cu
sprijinul oferit de Consiliul Judeţean Călăraşi, Primăria Municipiului
Călăraşi, Muzeul „Dunării de Jos” Călăraşi, Muzeul Civilizaţiei
„Gumelniţa” Olteniţa şi Filiala Judeţeană a Arhivelor Naţionale.
Programul cursurilor, variat ca de fiecare dată, a constituit o surpriză
plăcută pentru fiecare participant, prin alternanţa simpozioanelor, meselor
rotunde, prezentărilor de carte, dezbaterilor ştiinţifice şi metodice pe teme
de istorie locală, românească sau universală, cu cea a excursiilor tematice şi
aplicative la obiective istorice din Câmpia Bărăganului, finalizându-se cu o
vizită de documentare, timp de trei zile în Bulgaria, la Veliko-Tânovo,
„cetatea Ţaratului vlaho-bulgar”.
Sub genericul „Istorie şi Civilizaţie la Dunărea de Jos”, prima parte a
cursurilor de vară s-a desfăşurat la Călăraşi şi în trei localităţi din zona
Olteniţei (Mănăstirea, Radovanu şi Căscioarele), care prin mărturiile
trecutului, doresc să-şi consolideze asumant poziţia, dezvăluind că tradiţia şi
modernismul se pot manifesta într-o simbioză perfectă.


Profesor de istorie, Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu

Profesor dr. Şcoala Generală „Alexandru Ştefulescu” din Târgu-Jiu

412
 Au fost prezenţi 42 de invitaţi, susţinând conferinţe cadre universitare
prestigioase precum: prof. univ. dr. Ioan Scurtu (preşedinte al Societăţii de
Ştiinţe Istorice din România), prof. univ. dr. Bogdan Murgescu, prof. univ.
dr. Gheorghe Onişoru, iar dintre istoricii şi profesorii locali, au prezentat
comunicări ştiinţifice: dr. Mihai Cotenescu, dr. Constantin Tudor, dr. Ion
Dorobanţu, dr. Marian Neagu, dr. Valentin Parnic, dr. Done Şerbănescu, dr.
Ecaterina Chiţu, prof. Neculai Dumitru, prof. Nicolae Ţiripan, prof. Pălici
Gheorghe, prof. Daniel Vasile, prof. Liliana Niculiţă, prof. Maricica
Herghelegiu, prof. Angela Alexe şi alţii.
Şedinţa festivă de deschidere a cursurilor Societăţii de Ştiinţe Istorice
din România, a avut loc în ziua de 19 iulie 2010, în sala de şedinţe a
Consiliului Judeţean Călăraşi, în prezenţa domnului Nicolae Dragu,
primarul Municipiului Călăraşi, un fervent susţinător al culturii şi civilizaţiei
locale, şi a distinşilor istorici: prof. univ. dr. Alexandru Barnea, prim-
vicepreşedinte al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, dr. Bogdan
Teodorescu, secretar general, dr. Constantin Tudor, inspector general al
Inspectoratului Şcolar Judeţean Călăraşi, dr. Ion Dorobanţu, inspector de
istorie I.S.J. Călăraşi, dr. Mihai Cotenescu, preşedintele Filialei Călăraşi a
Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, dr. Marian Neagu, directorul
Muzeului Dunărea de Jos şi dr. Nicolae Ţiripan, directorul Arhivelor
Naţionale Călăraşi.
După scurte alocuţiuni de bun venit din partea gazdelor şi a invitaţilor,
domnul profesor dr. Constantin Tudor, a prezentat cartea „Judeţul Călăraşi.
Studiu istorico-etnografic”, lucrare de referinţă pentru istoria locală şi
etnografia acestei zone, cuprinzând bogate surse documentare, studii reali-
zate pe teren, adresându-se „în egală măsură cercetătorilor şi simplilor
iubitori de istorie”.
„Pământ cu vechi tradiţii în istorie – aşa cum avea să ne relateze
profesorul Ion Dorobanţu, inspector I.S.J. Călăraşi – teritoriul actual al
judeţului Călăraşi a cunoscut, odată cu scurgerea veacurilor, toate etapele
dezvoltării istorice a poporului român.” Dovezile materiale scoase la iveală
de săpăturile arheologice sistematice sau întâmplătoare, precum şi mărturiile
documentare, atestă pe de o parte, vechimea existenţei populaţiei româneşti
pe aceste meleaguri, preocupările ei productive, iar pe de altă parte, unitatea
şi continuitatea în timp şi spaţiu.
Preşedintele Filialei Călăraşi a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România,
dr. Mihai Cotenescu a subliniat importanţa celor mai recente descoperiri arheo-
logice, care demonstrează existenţa societăţii omeneşti în spaţiul călăreşean,

413
încă din perioada neoliticului timpuriu, ceea ce face ca teritoriul actual al
judeţului Călăraşi să fie inclus în aria geografică în care s-a desfăşurat
procesul de antropogeneză. Orizontul cultural neolitic este bogat ilustrat în
prezenţa a două culturi materiale autohtone: Boian şi Gumelniţa – cele mai
reprezentative culturi neolitice din sud-estul Europei, descoperite, prima, în
aşezarea eponimă de la Grădiştea Ulmilor, pe malul fostului lac Boian, iar
cea de-a doua în telul Gumelniţa de pe teritoriul comunei Ulmeni.
În încheierea şedinţei festive de deschidere a cursurilor, au fost
înmânate şi premiile Societăţii de Ştiinţe Istorice din România pe anul 2010,
fiind astfel evidenţiată contribuţia membrilor S.Ş.I.R. la cunoaşterea şi
promovarea istoriei scrise.
După o scurtă ploaie de vară şi un delicios prânz servit la restaurantul
Complexului Albatros, pe malul braţului Borcea, al bătrânului Danubius,
după-amiaza aceleiaşi zile, ne-a oferit prilejul unei vizite la Fabrica de sticlă
a corporaţiei franceze „Saint Gobain Glass”, astăzi unul dintre cele mai mari
grupuri la nivel mondial, poziţionându-se în primele 100 din lume în dome-
niul producţiei şi distribuţiei de materiale de construcţii. La fel ca în domeniul
auto, companiile franceze din industria materialelor de construcţii se sprijină
pe investiţiile productive din România pentru a traversa cu succes criza pe
plan global. Strategia are în felul acesta doi câştigători, unul din ţară, altul de
peste hotare, încercându-se ca efectele crizei pe plan local să fie şi ele în mod
implicit atenuate. Astfel a fost pusă în funcţiune o instalaţie denumită
„coater”, care este destinată depunerii unor straturi subţiri de oxizi metalici pe
sticlă şi producerii unor sortimente de sticlă cu proprietăţi speciale.
În cea de-a doua zi a cursurilor de vară, în data de 20 iulie, am parti-
cipat la Simpozionul „Contribuţii călărăşene la cunoaşterea istoriei naţionale
şi locale”, unde au susţinut conferinţe profesorii: Dumitru Neculai („Geografia
istorică privind începuturile aşezărilor umane pe malul braţului Borcea”),
Marian Neagu, Valentin Parnic („Civilizaţia neolitică la Dunărea de Jos:
Boian şi Gumelniţa”), Constantin Tudor („Aspecte ale evoluţiei învăţă-
mântului călărăşean în perioada interbelică”), Ecaterina Chiţu („Consideraţii
asupra activităţii extraşcolare a cadrelor didactice călărăşene, în perioada
interbelică”), Mihai Cotenescu („Nicolae Cornăţeanu, personalitate politică
reprezentativă a agriculturii călărăşene”), N. Ţiripan („Eugen Cealâc, primar
al Călăraşilor în perioada interbelică”), Maricica şi Constantin Hergheliu
(„O călătorie princiară pe Dunăre”). O intervenţie pertinentă şi foarte apre-
ciată de restul colegilor a avut profesorul Paul Dominte, de la Filiala
Constanţa, acesta referindu-se la statutul de astăzi al dascălului de istorie.

414
 În după-amiaza aceleiaşi zile, am vizitat şi Silistra, unul dintre cele
mai vechi oraşe situat pe malul bulgăresc al Dunării, trecând de-a lungul
istoriei prin multe încercări. Este centrul administrativ al Regiunii Silistra şi
unul din cele mai importante oraşe din regiunea istorică Dobrogea şi din
Cadrilater. A aparţinut Ţării Româneşti în timpul lui Mircea cel Bătrân, pro-
babil şi a lui Vlad Ţepeş pentru scurtă vreme. A revenit României după al
Doilea Război Balcanic, în 1913, până în 1940, când a fost cedat Bulgariei.
Frontiera care desparte România de Bulgaria se află chiar la marginea
oraşului Silistra în vecinătatea unor blocuri cenuşii. Drumul duce drept în
centrul oraşului şi îl parcurgem în mai puţin de zece minute. Sunt multe clă-
diri vechi ce păstrează patina timpului, dar şi clădiri noi construite în ultimii
ani. Primele informaţii despre Silistra le-am primit de la profesorul Kiriazov,
nelipsit al Cursurilor de Vară organizate de Societatea de Ştiinţe Istorice din
România, gazdă primitoare şi de această dată. Preţ de câteva ore am vizitat
Muzeul de arheologie, Galeria de artă, Cetatea Durostorum, Biserica „Sfinţii
Mihail şi Gavril”, un pitoresc sat lipovenesc, precum şi Medjidit Tabia, o
frumoasă cetate turcească de apărare, datând din anul 1847.
În dimineaţa zilei de 21 iulie, am plecat cu autocarul către Slobozia,
traversând localităţile Negru Vodă, Drajna şi Dâlga. În inima Bărăganului,
pe malul stâng al râului Ialomiţa, în oraşul Slobozia, aveam să vizităm
Mănăstirea Slobozia cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” sau
„Sfinţii Voievozi”, ctitorie a domnitorului Matei Basarab (1632-1654). De
altfel, acest sfânt lăcaş a fost cunoscut în istorie sub multe şi diverse denu-
miri: „Mănăstirea Slobozia lui Ianache”, „Mănăstirea Sfinţii Voievozi” sau
„Mănăstirea Slobozia Veche”. „Datorită aşezării sale în apropierea dru-
mului naţional 2A Bucureşti-Constanţa, mănăstirea este accesibilă tuturor
iubitorilor de frumos, ca şi celor ce simt nevoia unui popas duhovnicesc
pentru trup şi suflet – ne mărturisea stareţul mănăstirii – iar trecătorul se
poate opri măcar o clipă pentru a vedea şi înţelege o fărâmă din istoria
acestui neam cu o spiritualitate profundă, cu o dragoste nemăsurată faţă de
semeni, faţă de Dumnezeu şi Biserica Lui”.
Tot în oraşul Slobozia, într-un fost magazin de mobilă, funcţionează
astăzi un muzeu mai puţin obişnuit care se numeşte „Muzeul Agriculturii”.
La prima vedere am fost tentaţi să credem că este un muzeu etnografic, dar
acesta este ceva mai mult decât atât. Muzeografii de aici şi-au luat în serios
misiunea de a institui în Slobozia ritualuri ale vieţii culturale rurale, de a
face din muzeu un loc unde ai mereu ceva nou de văzut. Fiecare artefact
expus în muzeu este înţeles ca parte a unui context istoric, economic, social,

415
cultural, religios care trebuie reactualizat în forme în care didacticismul,
metaforicul, poeticul, simbolicul se amestecă fertil. O mare diversitate de
procedee şi tehnici muzeologice este chemată să readucă la viaţă obiectul.
Mediul iniţial neutru, rece, aseptic, al muzeului se animă prin scenografii
ingenioase care rivalizează cu locurile originare din care obiectele au fost
dislocate. „Muzeul Agriculturii – ne-a explicat profesorul Răzvan Ciucă,
directorul muzeului – e nu numai un muzeu al tehnologiei arhaice, ci şi de
arheologie industrială. Au fost aduse aici de prin toată ţara tractoare,
treierătoare, tot felul de maşini agricole şi nu numai, dintre cele mai vechi,
importate la sfârşitul secolului al XIX-lea sau produse în uzinele româneşti
în aceeaşi epocă, la Reşiţa sau Sibiu”. În curtea muzeului am vizitat şi
biserica de lemn „Poiana”, o interesantă expoziţie de tractoare, maşini
agricole, şarete şi căruţe, apoi am degustat pâine coaptă în ţest, o secţiune a
muzeului purtând chiar numele Casa Pâinii, şi aici perspectiva antropologică
întâlnindu-se cu cea estetică.
În după-amiaza aceleiaşi zile, am vizitat şi bine-cunoscuta staţiune
balneo-climaterică Amara, celebră până nu demult, pentru apa lacului din
apropiere, cu un ridicat conţinut de sulfat, de clorură de sodiu şi de
magneziu. Apoi, Târgul de Floci, oraşul până nu demult dispărut, din Ţara
Românească, în care la 1558, s-a născut voievodul Mihai Viteazul. În ultimii
ani, aici s-au desfăşurat mai multe campanii de săpături arheologice ce au
scos la iveală numeroase urme ale vechiului centru urban: trei biserici şi trei
necropole, locuinţe, ceramică etc.
Pe drumul de la Feteşti spre Călăraşi, aproape de braţul Borcea al
Dunării, am trecut şi pragul Schitului Coslogeni „Izvorul Tămăduirii”, un
loc în care merită să te opreşti fie chiar şi pentru un scurt timp. Un mic
paraclis, adăposteşte Sfânta Cruce, o cruce mare din piatră, străjuind la
intrarea în Sfântul Altar. Pelerinii intră şi se închină. Pe unii dintre ei îi vezi
îngenunchiaţi, cu fruntea şi mâinile lipite de cruce, aşteptând ajutor şi tămă-
duire. „Se spune că e o cruce de leac. Pe timpul comunismului au venit cu
buldozerul ca să dea jos Sfânta Cruce, dar n-au putut s-o dărme…” ne-a
relatat unul dintre localnici. Masivă, crucea de piatră are o legendă fru-
moasă, de pe vremea domnitorului Nicolae Mavrocordat. În plus există
convingerea că aceasta creşte în fiecare an câţiva milimetri.
Ziua de 22 iulie a fost dedicată Simpozionului „Noutăţi istoriografice”
şi dezbaterilor tematice, la care au luat cuvântul istoricii: Ioan Scurtu,
Bogdan Murgescu, Gheorghe Onişoru, Bogdan Teodorescu, Lascu Stoica şi
alţii. Domnul profesor Ioan Scurtu şi-a prezentat ultimele scrieri, iar

416
profesorul Bogdan Murgescu a prezentat lucrarea „România şi Europa”,
trecând în revistă performanţele economiei româneşti în context european,
dar şi acumularea decalajelor economice dintre anii 1500-2010.
În dimineaţa zilei de 23 iulie, ne-am deplasat la Punctul „Chiciu”, unde
în rada micuţului port dunărean, ne aştepta ancorat vaporul „Prinţ Constantin”,
fabricat în anul 1992, cu destinaţia navă de război, transformat ulterior în
vas de agrement. Am vizitat sala maşinilor, cabina căpitanului şi salonul
„Albastru”, acolo unde profesorul Ioan Dorobanţu ne-a înfăţişat istoria
cetăţii bizantine de la Păcuiul din Soare, iar Paul Dominte a realizat o amplă
expunere despre importanţa portului Constanţa în istorie.
De pe puntea vaporului am admirat vestigiile celebrei cetăţi Vicina de
pe insula Păcuiul lui Soare, din apropierea localităţii Ostrov. Cetatea a fost
distrusă şi refăcută de mai multe ori, reconstruită apoi în jurul anului 1000,
când a funcţionat mai ales ca un important centru comercial. Distrusă din
nou, pe la 1100, probabil de către cumani, cetatea s-a refăcut, la începutul
secolului al XIII-lea, când, în anul 1261, împăratul Bizanţului le-a acordat
negustorilor genovezi şi veneţieni anumite facilităţi comerciale de care
aceştia s-au folosit până în primii ani ai secolului al XV-lea, când, prăbuşit
sub loviturile armatelor otomane, bastionul bizantin a dispărut definitiv.
Insula Păcuiul lui Soare a devenit de-a lungul secolelor un fel de tărâm
magic, populat de folclorul localnicilor cu tot felul de monştri teribili.
Ocupându-se mai ales cu pescuitul, oamenii locului au păstrat, secole la
rând, legenda despre „Samca Samodiva”, fiinţă mitologică, amestec de zână
şi dragon subacvatic, pusă să apere vestigiile străvechii cetăţi, părăsită de
secole.
Ziua de 24 iulie a fost dedicată activităţilor din zona Olteniţa, grupate
sub tema,,Vetre de cultură şi civilizaţie milenară în Bărăganul călărăşean:
Mânăstirea, Radovanu şi Căscioarele”. Programul a cuprins o vizită la situl
arheologic eneolitic gumelniţean Sultana-Malu Roşu, reprezentativ atât
pentru preistoria zonei Dunării de Jos, cât şi pentru cea naţională, prin
materialul arheologic extraordinar, ca volum şi valoare istorică, extras de
aici. Măgura Gumelniţa, de lângă Ulmeni, cea care a dat numele culturii
eponime, a fost prezentată participanţilor din autocar, în drumul spre
Olteniţa, deoarece aici nu se fac în prezent săpături arheologice. A urmat
vizitarea Bisericii din Mânăstirea, unde, părintele Ioan Banu, ne-a încântat
cu maniera sa în acelaşi timp, riguroasă din punct de vedere ştiinţific, dar şi
dezinvoltă, de a expune informaţiile despre această importantă ctitorie a
domnitorului Matei Basarab, uimitoare, în primul rând prin dimensiunile
mari pe care le avea raportate la importanţa economică, socială şi culturală

417
redusă a aşezării de provenienţă: Cornăţelul (vechiul nume al actualei
comune Mânăstirea, în secolul al XVII-lea), când a fost ridicată.
La Şcoala de Arte şi Meserii „Matei Basarab” din comună, a fost orga-
nizat apoi un microsimpozion, la care a luat cuvântul doamna director Ioana
Mladin, expunând progresele deosebite ale acestei unităţi de învăţământ din
ultimii ani şi au prezentat referate ştiinţifice: dr. Ion Dorobanţu („Caracteristici
ale inventarului arheologic al aşezării gumelniţene de la Sultana-Malu
Roşu”), prof. Liliana Niculiţă de la Grupul Şcolar „Nicolae Bălcescu”
Olteniţa („Ctitoriile lui Matei Basarab în judeţul Călăraşi”), făcând referiri
doar la bisericile de la Negoieşti şi Plătăreşti, şi prof. Daniel Vasile, de la
şcoala gazdă („Vechiul târg al Cornăţelului”), întregind paleta informaţiilor
ştiinţifice despre această zonă a României, destul de prosperă în secolele
XVI-XVII.
Înainte de prânz, am poposit la Muzeul „Civilizaţiei Gumelniţa” din
Olteniţa, unul dintre cele mai valoroase muzee de arheologie din sudul
României. Am fost întâmpinaţi de profesorul Done Şerbănescu, doctor în
arheologie, fiind prezentate exponatele despre care aflasem o mulţime de
informaţii până atunci.
În după-amiaza aceleiaşi zile, s-a mers la Radovanu, la cetatea dacică
din secolele I-II, vizitând şi muzeul cu exponate ale sitului arheologic de aici,
unde dr. Done Şerbănescu a prezentat rezultatele cercetărilor din ultimii ani.
La Şcoala „D.I. Ghica” din aceeaşi localitate, au fost purtate discuţii
generale despre starea învăţământului local cu doamna director Alexandrina
Popa şi cu doamna primar Vasilica Dobrescu, în timp ce partea ştiinţifică a
fost realizată de prof. Angela Alexe („Radovanu, schiţă monografică”) şi
elevul de clasa a IX-a, premiat cu locul I la Olimpiada de Istorie, faza naţio-
nală, 2010, George Postelnicu („Începuturile învăţământului la Radovanu”).
Intinerariul „Şcolii de vară” în zona Olteniţa s-a încheiat pe malul
lacului Căscioarele, unde prof. Gheorghe Pălici, de la Şcoala nr. 2 Chirnogi,
a prezentat zonele civilizaţiilor succesive din acest loc pitoresc, iar profe-
sorul Ion Dorobanţu a făcut o serie de completări cu privire la civilizaţia
gumelniţeană, existentă şi la Căscioarele.
Data de 25 iulie, a fost dedicată din nou comunicărilor şi dezbaterilor
metodice grupate sub tema:,,Consideraţii privind predarea istoriei comunis-
mului în învăţământul preuniversitar”, desfăşurate la Centrul de Jurnalism al
Grupului Şcolar „Danubius” din Călăraşi. Au luat cuvântul prof. Ion
Dorobanţu („Statutul disciplinei Istoria comunismului”), prof. Mihai
Stamatescu („Un manual de istorie a comunismului”), prof. Vasile Pascu
(„O abordare academică a istoriei comunismului”) şi prof. Daniela Verman

418
(„Strategii didactice privind predarea – învăţarea istoriei comunismului în
învăţământul liceal”).
Festivitatea de închidere a cursurilor de vară de la Călăraşi, a prilejuit
acordarea de înscrisuri tuturor participanţilor la Cursurile Şcolii de Vară,
s-au făcut propuneri pentru viitoarele acţiuni şi s-au relatat impresii,
activităţile Societăţii de Ştiinţe Istorice urmând să continue pentru trei zile
în Bulgaria.
Aveam să părăsim Călăraşiul cu gândul că organizarea unui eveniment
ştiinţifico-metodic de o asemenea amploare, a necesitat, pe lângă resurse
financiare, o capacitate managerială deosebită a tuturor celor implicaţi, pe
ansamblu sau secvenţial, în buna derulare a activităţilor programate.
Purtam deci impresii pozitive despre învăţământul istoric călărăşean,
despre zona aceasta de ţară şi despre oamenii de aici.
În dimineaţa zilei de 26 iulie, la ora 6.30, ne îndreptăm cu autocarul
spre Giurgiu-Ruse şi în curând părăsim România. Traversăm podul peste
Dunăre şi ajungem pentru a doua oară în Bulgaria. Trecem prin oraşele
Ruse, Shumen, Târgovişte şi Razgrad, îndreptându-ne spre Veliko-Târnovo,
capitala istorică a Ţaratului vlaho-bulgar.
Despre acest oraş nu se poate vorbi decât folosind preponderent
termeni laudativi, şi asta pentru că vecinii noştri au ştiut să îşi vândă trecutul
în cel mai eficient mod cu putinţă – la modul pozitiv, evident. Grandoarea şi
modestia, sunt termenii contradictorii care, paradoxal, definesc oraşul de pe
malurile râului Iantra. Pare într-adevăr un antagonism, dar poate că tocmai
acesta este farmecul urbei cu parfum medieval din inima Bulgariei. Grandoarea
unui trecut glorios, resimţit în fiecare piatră a uriaşului Târnovgrad – Cetatea
Ţarilor. Gazdă şi ghid ne-a fost şi de această dată, profesorul Kiriazov, care cu
răbdare ne-a oferit informaţii preţioase despre fiecare obiectiv vizitat.
Regiunea din jurul oraşului Veliko-Târnovo oferă privelişti deosebite.
Oraşul este înconjurat de văi adânci şi stânci pe care se poate practica
alpinismul. De asemenea există foarte multe drumuri care se pot parcurge
uşor cu piciorul şi care conduc în locuri încântătoare precum satul Emen,
satul Arbanassi, mănăstirea Dryanovo sau către peşteri, cascade şi locuri
care oferă peisaje spectaculoase.
Originea numelui este legată de cuvântul slav „tern” sau „turn” (tron),
şi de-a lungul anilor s-a transformat în Ternov, Turnov, Tur-nov, Turnovgrad,
Turnovo, iar mai apoi în Veliko Turnovo, fiind numit „Veliko” (Mare) dato-
rită mărimii şi frumuseţii sale.
În anul 1187, Turnovgrad devine capitala Regatului Vlaho-Bulgar,
următoarele două secole fiind cunoscute drept perioada de „aur”. Palatul

419
Ţarului şi Patriarhia Bulgariei au fost situate pe Dealul Tsarevets, iar casele
boierilor precum şi multe biserici erau situate pe Dealul Trapezitsa. Zidurile
fortificate ale „oraşului interior” protejau Tsarevets şi Trapezitsa, iar alte
două cartiere de asemenea fortificate, formau „oraşul exterior”. În secolele
XIII-XIV, capitala Bulgariei a fost un important centru politic, economic,
cultural şi economic. Au fost construite frumoase palate, mănăstiri şi
fortificaţii, dar toată această înflorire culturală şi economică a fost întreruptă
la 17 iulie 1393, când după un asediu de trei luni, Veliko-Târnovo şi treptat
întreaga Bulgarie au căzut sub dominaţia otomană. În anii 1598, 1686, 1700,
1835, 1856, 1862 şi 1876 populaţia din Veliko-Târnovo a participat la
luptele pentru eliberarea de sub dominaţia otomană, însă fără succes.
Abia pe data de 7 iulie 1877, oraşul avea să fie eliberat, iar la
16 aprilie 1879, era semnată aici prima Constituţie a Bulgariei numită şi
Constituţia Târnovo, fiind una dintre cele mai democratice din Europa la
vremea respectivă.
În ultima zi a vizitei de documentare din Bulgaria am ajuns şi în oraşul
Plevna. Bogat în evenimente istorice, acesta îşi are originea în timpul
tracilor. Ulterior a cunoscut stăpânirea romană, sub numele de Storgozia, a
fost distrus de populaţiile migratoare şi refăcut de bulgari. În anul 1266,
oraşul a fost ocupat de maghiari. După secolul al XII-lea, s-a dezvoltat ca un
centru comercial, iar în anul 1596, Plevna a fost cucerită de voievodul
român Mihai Viteazul. Între secolele XV-XVII, populaţia Bulgariei a
crescut considerabil, dezvoltându-se comerţul şi viaţa culturală. Oraşul a
devenit faimos în Peninsula Balcanică şi Anatolia pentru piaţa sa de oi şi
vite (începând cu anul 1842). În anii 1877-1878, în jurul oraşului, s-au
desfăşurat cele mai grele lupte din războiul dus de România şi Rusia
împotriva Turciei, astăzi pe una din înălţimile oraşului fiind ridicat un
mausoleu impunător.
Am trăit istoria acestor locuri pe parcursul a trei zile, impresionaţi de
felul în care vecinii bulgari au restaurat şi conservat siturile arheologice şi
de felul în care aceştia ştiu să îşi promoveze patrimoniul istoric şi cultural.
Nu există nicio piatră neaşezată la locul ei. Avem încă multe de învăţat
despre ceea ce înseamnă istoria şi astfel de lecţii nu se uită.
Nu putem încheia aceste rânduri fără a aduce un cuvânt de mulţumire
organizatorilor Cursurilor Şcolii de Vară de la Călăraşi şi din Bulgaria, dar
şi conducerii Societăţii de Ştiinţe Istorice din România. Implicarea tuturor,
directă şi competentă, a contribuit din plin şi de această dată la un succes
deplin al slujitorilor Muzei Clio.

420
 * Protocol reprodus în facsimil. Ulterior semnării protocolului, MECTS a propus, în temeiul cap. III,
alineatul a) al prezentului protocol o sumă de regulamente, norme metodologice, instrucţiuni şi ordine de punere în
aplicare a prevederilor legii educaţiei naţionale, considerate de interes comun, cu obligaţia ca fiecare asociaţie
profesională din domeniu să aleagă 4 dintre ele. Am optat astfel pentru Curriculumul Naţional (planuri-cadru şi
programe) şi programul de studii pentru masteratul didactic precum şi asupra metodologiei de formare continuă a
cadrelor didactice şi a metodologiei de organizare a concursurilor pentru ocuparea funcţiilor de îndrumare şi
control în inspectoratele şcolare. Propunerile au fost înaintate MECTS la 29 martie 2011.

421
422
423
424
425
 PROFESOARA MARCELA FERA MĂCIUCEANU –
IN MEMORIAM

Victoria VÂLCU

The professor Marcela Fera was born in Bechet, Dolj county, on

February 27, 1927. She attended the primary school in her native town, but
she completed her high school courses in Craiova and Brasov. She obtained
her Bachelor's Degree in history from University of Bucharest in 1953.
Following her graduation, Professor Marcela Fera taught for a short
period of time at the primary schools in Lunca Mare and Telega (School No
1). She devoted the rest of her career (1954-1984) teaching at Nicolae
Grigorescu High School in Campina, Prahova. She conducted a rich
professional life both as high school teacher and as president of Romanian
Society of Historical Sciences (Societatea Romana de Stiinte Istorice)-
Campina branch. She passed into eternity on August 2nd 2010.

Cadrele didactice din Colegiul Naţional „Nicolae Grigorescu”, foştii

elevi ai acestuia şi Filiala Câmpina a Societăţii de Ştiinţe Istorice din
România au suferit în vara anului 2010 o grea pierdere prin trecerea la cele
veşnice a doamnei profesoare de istorie Marcela Fera Măciuceanu.
Profesoara Marcela Fera s-a născut la 27.07.1927 la Bechet, judeţul
Dolj. A urmat cursurile şcolii primare în localitatea natală, liceul la Craiova
şi Braşov, a absolvit facultatea de istorie, Universitatea Bucureşti; aici a
avut printre alţi colegi şi pe doamna profesoară Simona Vlădăreanu de care
a legat-o prietenia de-o viaţă. A fost acesta motivul care a determinat-o pe
profesoara Marcela Fera să dorească să fie repartizată la Câmpina, oraşul
impresionând-o prin frumuseţe şi comportamentul oamenilor.
(Doamna Simona Vlădăreanu a fost ultima, dintre colegii profesori de
istorie, care a vorbit cu doamna Marcela Fera cu numai o săptămâna înainte
de trecerea ei la cele veşnice – 2 august 2010).
La absolvirea facultăţii în 1953, a fost repartizată iniţial la şcoala Lunca
Mare, pentru scurt timp a funcţionat la Şcoala Nr. 1 Telega, iar din 1954
până în anul 1984, anul pensionării, la Liceul „Nicolae Grigorescu”. Aici
şi-a desfăşurat atât activitatea didactică, cât şi ştiinţifică: a întocmit

426
Monografia Liceului „Nicolae Grigorescu” la aniversarea a 50 de ani de
existenţă, şi anuarul Liceului la împlinirea a 75 de ani, a contribuit la
educaţia a peste 300 de elevi cărora le-a fost profesor diriginte şi, mai ales, a
contribuit la cunoaşterea istoriei de către mii de elevi cărora le-a predat cu
multă probitate şi dăruire profesională.
A fost sufletul Subfilialei Câmpina a S.Ş.I din România (înfiinţată în
1951), în cadrul căreia a ocupat pentru mulţi ani funcţia de preşedinte, a
prezentat multe comunicări ştiinţifice pe teme diverse, precum şi impresiile
de călătorie din ţările vizitate împreună cu soţul său Ing. Măciuceanu Ştefan:
Rusia, Cehia. Polonia, Germania, Franţa, Ungaria, Iugoslovia, Spania, Italia
etc.
A condus practica pedagogică a unor studenţi ai Facultăţii de Istorie
din Bucureşti şi din alte centre universitare (personal, am avut-o coordo-
natoare la practica pedagogică în februarie 1972).
A fost un model pentru elevii cărora le-a predat cu multă pasiune,
mulţi dintre ei urmând o carieră didactică (Cele două directoare actuale ale
Colegiului Naţional „Nicolae Grigorescu”, profesoara Gabriela Tănase şi
profesoara Rodiana Stanciu), iar alţii au devenit chiar profesori de istorie:
Mariana Ungureanu, Cecilia Caraboi, Florin Cosmineanu, George Severin –
actual senator, Marius Zaharia, enumerându-i numai pe cei care desfăşoară o
activitate deosebită în cadrul Filialei Câmpina a S.Ş.I.
Profesoara Marcela Fera a participat la mai multe ediţii ale cursurilor
de vară organizate de S.Ş.I. din România, aşa cum îşi aminteşte profesorul
Nichita Adăniloaie, preşedintele de onoare a S.Ş.I din România.
Pentru tot ce a realizat profesoara Marcela Fera Măciuceanu, pentru
înţelegerea istoriei în municipiul Câmpina, pentru antrenarea profesorilor în
cercetarea istorică în cadrul Filialei Câmpina S.Ş.I. din România, dedicăm
memoriei sale primul Anuar al Filialei noastre ce sperăm să ne facă
cunoscuţi locuitorilor oraşului în care activăm.

427
 IX. BIBLIOGRAFIE

JURNAL DE LECTURĂ

Bogdan TEODORESCU

Résumé: Journal de lecture

L’ auteur nous présente quelques ouvrages significatifs publiès

l’année passé par les membres de Societé de Sciences Historiques.
Les comptes rendus consistent dans un sommaire du contenu et d’une
commentaire sur ces fragments (du texte) qui posent des questions sur les
evenements et les personnalitès controversés.
A la fin, on ajoute quelques revues scientiphiques provenus de la
même source.

Mots-cléf: livre de l’année, revues scientiphiques, source historique,

citation representatif, opinion critique

Anul 2010, recent încheiat, ne-a oferit posibilitatea să trecem în revistă

şi să evaluăm un număr important de lucrări, cele mai multe, de bună
calitate, implicând surse inedite, fapte mai puţin cunoscute şi analize
pertinente. Nu voi înceta să susţin, că, împotriva unor opinii, momentul în
care ne aflăm este foarte bun pentru cercetarea istorică, atât în rândul
profesorilor de nivel universitar şi preuniversitar cât şi al muzeografilor şi
arhiviştilor, un număr important de lucrări aparţinând acestor autori fiind
publicate sub egida Societăţii de Ştiinţe Istorice, care a şi premiat în vara
trecută pe cele mai reprezentative.
Totodată, profesorul Ioan Scurtu şi-a sărbătorit cei 70 de ani împliniţi
în noiembrie 2010, cu mai multe publicaţii, într-o serie „Opera Omnia”,
9 titluri fiind apărute la data la care scriem. Muzeul Vrancea a tipărit în


Profesor dr., secretar general al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România

428
colecţia „Românii în istoria universală”, la Casa Editorială „Demiurg” din
Iaşi, două volume de omagiu, reunind sub titlul „Iluzii, teamă, trădare şi
terorism internaţional = 1940”, studii şi articole structurate în mai bine de o
mie de pagini pe câteva mari capitole, unul consacrat sărbătoritului – „Omul
şi Opera”, celelalte, într-o diversă şi multiplă perspectivă de istorie româ-
nească prezentând pe rând: „Premisele Marii Uniri”; „România întregită
1918-1940”; „1940 – Prăbuşirea României Mari”. În această secvenţă găsim
partea cea mai substanţială a culegerii, în cuprinsul căreia sunt publicate şi
câteva acte recent emise de autorităţile din Republica Moldova care se
referă la ziua de 28 iunie 1940, decretată drept „zi a ocupaţiei sovietice” şi
un raport analitic al Comisiei Pentru Studierea Regimului Comunist
Totalitar din această ţară. Se adaugă „România în urma dezastrului din
1940” şi „Historia Magistra Vitae”, o sumă de mai multe materiale dedicate
profesorului Scurtu şi unor mari personalităţi ale culturii româneşti.
Din cele peste 80 de lucrări astfel reunite, menţionăm doar pe acelea
scrise şi publicate de membrii marcanţi ai Societăţii de Ştiinţe Istorice,
lăsându-vă astfel plăcerea de a le descoperi împreună cu toate celelalte.
Dinică Ciobotea – „Semnificaţia Tratatului Comercial dintre Straţimir şi
negustorii braşoveni din anul 1369”; Sorin Liviu Damean „Congresul de
Pace de la Paris (1856) şi Chestiunea Română”; Paul Dominte, „Vizita
ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei la Constanţa (iunie 1914) – festivism şi
implicaţii politico-diplomatice”; Marusia Cârstea – „Diplomaţia română în
apărarea statu-quoului (1920-1929) ”; Horia Dumitrescu – „Petru Groza şi
ţinutul Vrancei”; Stoica Lascu – „Polivalenţa paradigmatică a istoriografiei
române – ieri (până la 22 decembrie 1989) şi azi; teme, autori, orientări”;
Corneliu Mihail Lungu, Oltea Răşcanu-Grămăticu, Constantin Dinulescu şi
din nou Stoica Lascu semnează articole consacrate aniversării profesorului
Scurtu, a cărui activitate ştiinţifică cuprinzând cărţile publicate şi studiile,
dar şi prezenţa în societăţi ştiinţifice şi profesionale, participările la
consiliile universitare, ştiinţifice şi academice, la mese rotunde, conferinţe,
schimburi de experienţă, documentări, precum şi funcţiile şi demnităţile ca
şi decoraţiile sunt la rândul lor complet reflectate (volumul I paginile
25-49).
Am ales pentru numărul de azi al culegerii SAI pe cea mai nouă dintre
cele 35 de cărţi de autor semnalate: „Istoria civilizaţiei româneşti. Perioada
interbelică (1918-1940)”, publicată în 376 de pagini la Editura Enciclo-
pedică Bucureşti în 2009 pentru că acest demers se înscrie în preocupările
constant afirmate ale profesorului Ioan Scurtu pentru acest subiect, cu deo-
sebire în ultimul deceniu (vezi şi „Viaţa cotidiană a românilor în perioada

429
interbelică”, RAO, 2001 sau chiar „Civilizaţia românească interbelică”, într-un
număr mai mic de pagini, 200, la Editura Fundaţiei „România de Mâine” în
2008).
Din multele accepţiuni ale termenului „civilizaţie” profesorul îl adoptă
pe cel care îl defineşte ca un ansamblu de caracteristici proprii atât vieţii
culturale, în care se cuprind nu doar structurile sociale, manifestările artis-
tice, religioase şi intelectuale, precum şi viaţa materială definitorie pentru o
societate într-un moment dat al istoriei. Vom avea astfel în 11 capitole, mai
întâi contextul istoric posterior Marii Uniri surprinzând, în aspecte generale,
cadrul demografic, spaţiul public, edificiile, strada, spaţiul privat şi locuinţa.
Cercul se extinde apoi asupra activităţilor economice şi intelectuale, cu
largul registru al ocupaţiilor, surselor de venit şi cheltuielilor la oraş ca şi la
sat, cu condiţiile de muncă, legislaţia, raporturile sociale şi o descriere a bur-
gheziei, funcţionarilor şi intelectualilor. Cum de la general la particular nu
este decât un pas, avansăm apoi în partea profundă a civilizaţiei cu prezen-
tarea vieţii de cuplu, a regimului alimentar şi a vestimentaţiei, a nivelului de
igienă şi implicit de sănătate. Şcoala şi biserica, instituţii de formare, dar şi
preocupările de timp liber, li se alătură în mod firesc, circumferinţa astfel
construită, închizându-se cu o prezentare a raporturilor societăţii interbelice
cu politica.
În ce mă priveşte, aşteptam de mult sinteza aproape completă a inter-
belicului din secolul trecut, imaginea de ansamblu a unui timp important al
istoriei. În acei 20 de ani, aflată în graniţele sale fireşti şi având între
hotarele sale cei mai mulţi români din întreaga sa istorie, ţara noastră putea
să facă paşi mari pe calea prosperităţii şi democraţiei. Din păcate, şi o spun
şi concluziile acestei lucrări, politicienii au ratat această şansă, Marii Uniri
din 1918 urmându-i totuşi tragedia naţională din 1940 şi lunga noapte a
totalitarismului. Rămâne însă tulburătoarea întrebare, mai cu seamă pentru
supravieţuitorii comunismului, care la altă scară a istoriei au continuat
drumul, brutal întrerupt acum 70 de ani: cum a fost posibil? Şi această carte
scrisă de unul dintre cei mai avizaţi cunoscători ai acestei epoci ne dă o bună
parte din răspunsuri.
Aş insista totuşi, doar asupra unui singur aspect. O lucrare de anver-
gura acesteia nu se putea dispensa de un număr impresionant de surse, între
care multe provin din literatura memorialistică, ai cărei autori se recrutează,
de regulă, din rândul elitelor, fie ele politice sau culturale. Am frecventat şi
eu, ca atâţia alţii genul, pentru că nu mi-am putut reprima o firească curio-
zitate: cum trăiesc, cum gândesc, cum acţionează şi mai cu seamă care sunt
raporturile dintre aceşti oameni, pe care mulţi dintre noi îi consideră, nu fără

430
îndreptăţire, deasupra celorlalţi. Ei bine, ce m-a impresionat în mod neplăcut
a fost atunci când am parcurs aceste texte, excelenta impresie de sine a tutu-
ror celor care-şi povestesc viaţa, coroborată cu ironia casantă, zeflemeaua
necruţătoare, ridiculizarea şi dispreţul extrem, într-un cuvânt, sarcasmul
desăvârşit cu care sunt trataţi toţi ceilalţi. În aceste condiţii, era fatal ca la
sfârşitul lecturii mult mai puternică să fie imaginea naratorului decât a celor
despre care a narat.
Aleg la întâmplare două exemple. Suntem în plin război mondial,
primul, într-un spital de campanie la Iaşi unde ajung doi tineri, unul rănit pe
front, celălalt, o femeie din înalta societate care-i ajută pe cei în suferinţă.
Numai că cel dintâi, probabil în convalescenţă, observă dezgustat că
personajul feminin mai sus numit primeşte după un manual de seducţie, într-
un pavilion separat, bărbaţi bogaţi sau cu profesiuni liberale, sfidând astfel
mizeria războiului şi adăugând o nouă oroare celei cotidiene. M-am întrebat,
firesc, de ce o femeie dintr-o familie ilustră şi bogată se expunea astfel
oprobiului public, câtă vreme avea la dispoziţie o mie de locuri mai
potrivite. Memorialistul, nimeni altul decât viitorul teolog, poet, filosof şi
jurnalist, care a fost Nichifor Crainic, ne dă şi explicaţia: o aristocrată
rafinată nu putea fi decât o destrăbălată interesată nu să facă un serviciu
ţării, ci cum să transforme suferinţa şi drama războiului într-o pasiune
divină. Două lumi par opuse ireductibil. Tânărul intelectual, de extracţie
rurală, curat şi cinstit, sincer în patriotismul său fără margini şi aristocrata
decăzută pentru care nenorocirea ţării sale este doar o sursă de plăcere.
Alt timp al istoriei, alt decor, alte personaje. În primăvara anului 1931,
când regele pregătea primul său guvern personal, tatonând în dreapta şi
stânga, Octavian Goga este invitat de suveran la o recepţie în onoarea unui
magnat american. Nemulţumit că în criza politică ce se apropie, este
consultat, dar nu i se dau mari speranţe că va ajunge la putere, marelui
scriitor nu-i place nimic din ce vede. Regele, într-un frac strâmt, arată o
siluetă pântecoasă, absolut dezagreabilă. Mironescu, încă prim-ministru în
exerciţiu, are un neg pe chelia din moalele capului. Manoilescu, cotat drept
omul lui Carol al II-lea, îi face curte cu „îndoituri de licheluţă”. Despre
Averescu, care nu e prezent, se spune că stă rigid şi nu mai primeşte pe
nimeni tocmai acum când cabinetul este gata să plece. Cine o să vină? Goga
aruncă cu scârbă numele lui Titulescu şi seara continuă în aceeaşi notă.
Este încă o dată vizibil, dincolo de orice îndoială, că în rândul elitelor
politice dispreţul unuia faţă de celălalt a fost permanent, că între vechii şi
noii stăpâni ai României şi între ei şi clasa mijlocie, între conducători şi ţara
profundă s-a surpat în timp o prăpastie de netrecut şi că şi din aceste motive,

431
solidaritatea, care ne-ar fi putut salva în tragedia care a urmat a fost înlocuită
cu defetismul şi încrederea exagerată în puterea aliaţilor noştri tradiţionali,
ceea ce nu e de mirare că a condus la rezultatele de acum bine ştiute.
Ajungem astfel la un alt eveniment editorial, volumul „România şi
Europa – acumularea decalajelor economice (1500-2010)”, 525 pagini,
Editura Polirom, datorat profesorului Bogdan Murgescu. Este ceea ce unii
comentatori au numit „Cartea anului”, o lucrare aproape exhaustiv docu-
mentată, rodul unor ani lungi de reflecţii, ca toate celelalte ale distinsului
nostru coleg. Pe scurt vorbind, lucrarea încearcă să răspundă la două
întrebări esenţiale: când s-au acumulat decalajele de dezvoltare existente în
Europa de azi? (desigur în primul rând între România şi ţările europene
dezvoltate) şi a doua: dacă au fost situaţii care ar fi făcut posibilă depăşirea
stării de subdezvoltare şi de ce au fost ratate?
Profesorul Bogdan Murgescu a ales, pentru a-şi duce demonstraţia
până la capăt, o perspectivă comparatistă, alegând la startul secolului al
XVI-lea trei ţări ale căror dimensiuni teritoriale şi demografice le apropie de
Ţara Românească şi Moldova, la fel de asemănătoare fiind şi sub aspectul
randamentor mediocre în producţia agricolă şi al exporturilor animaliere
spre zone economice mai dezvoltate. Două dintre ele, Irlanda până la criza
recentă şi Danemarca au reuşit să se înscrie într-o creştere economică
semnificativă. Alte două, Serbia şi, desigur, România, au eşuat.
Trecând direct la secolul XX se apreciază că în preajma primului
război mondial România, Serbia şi Irlanda se aflau la periferia economică a
Europei. Elitele lor politice au înţeles tardiv şi parţial problemele din acest
domeniu iar politicile urmate au fost inadecvate şi ineficiente. Statisticile
sunt necruţătoare şi cu atât de lăudata domnie a lui Carol I dominată de mari
succese, dar pe ansamblu în neputinţa de a modifica situaţia existentă, între
altele şi pentru că grupuri ale elitelor şi-au însuşit părţi disproporţionat de
mari din avuţia naţională, accentuând astfel polarizarea societăţii. Structurile
economice existente, nivelurile iniţiale ale productivităţii agricole şi pregă-
tirii capitalului uman, precum şi determinările geografice, au împiedicat
într-un final Principatele şi Serbia să profite cu adevărat de conjuncturile
agricole favorabile din anii 1820-1870, iar factorii politici nu au putut
schimba imediat şi radical această situaţie. Avântul economic din anii 1910-
1914 a venit astfel prea târziu, atunci când creşterea agricolă nu mai dispu-
nea de resurse, presiunea demografică din mediul rural alimenta tensiuni
sociale consistente, iar o nouă structurare economico-socială se dovedea
foarte costisitoare.
Am aflat de la părinţii mei, aşa cum ştiam de la bunici, despre anii
buni de dinaintea primei conflagraţii mondiale, că interbelicul a fost o epocă

432
de aur. Apoi, din alte motive, am învăţat la şcoală şi la facultate, şi această
opinie a fost puternic susţinută şi de istoriografie, că Marea Unire a fost
însoţită de o creştere economică reală, bazată pe resurse care ne asigurau
independenţa energetică şi ne consolidau moneda naţională. În familia mea
era firească percepţia mai binelui scufundat în trecut, atunci când prezentul
(anii ‘50 ai secolului trecut), se dovedea dezamăgitor. Concomitent însă,
propaganda comunistă era interesată să-şi prezinte „realizările măreţe”
raportându-le la magicul an 1938 şi la o societate, în fapt, supraevaluată.
În ultima vreme au intrat în circulaţie statistici detailate şi veridice, iar
concluziile lor sunt nemiloase. Astfel, în clasamentele europene produsul
intern brut pe cap de locuitor în România era penultimul, doar Bulgaria se
afla sub acest nivel valoric în zona noastră geografică şi reprezenta abia 0,34
în raport cu Marea Britanie. Venitul naţional pe locuitor se ridica la 76 de
dolari, chiar în anul de graţie 1938, când în Anglia era de aproape cinci ori
mai ridicat, în speţă, 370 $. E drept, consumul de hrană se afla în apropierea
nivelului mediu pentru 22 de ţări europene, 2760 calorii/ zi faţă de 2870, dar
speranţa de viaţă era cea mai mică, abia 40 de ani la bărbaţi şi 41 de ani la
femei. Avuţia naţională, care între cele două războaie aproape s-a dublat în
Elveţia şi a depăşit dublul în Germania, în România, cu toate creşterile de
teritoriu, resurse şi populaţie, a înregistrat un spor neînsemnat, de la 478$/
cap de locuitor la 500, desigur, şi în consecinţa unei conjuncturi externe
dezavantajoase, a pierderilor din război şi a scăderii preţurilor produselor
agricole în anii '20 ai secolului trecut şi în vremea crizei.
Cauzele acestei stări de lucruri se regăsesc în primul rând în agricul-
tură. Randamentele la hectar, în consecinţa nivelului tehnic scăzut, au
condus la o diminuare severă a producţiei pe cap de locuitor, de la 890 kg/
cap de locuitor în 1913, la 550 în media anilor 1934-1938. Între aceiaşi ani
producţia de grâu era în România de doar 10 chintale la hectar, de aproape
3 ori mai mică decât în Danemarca, dar se plasa cu două procente mai jos
decât în Bulgaria, ţară fără terenuri agricole de mare fertilitate.
Bogdan Murgescu ajunge la concluzia tulburătoare că în anii ’20, în
care preţurile agricole erau mari, am exportat puţin, iar în lungii ani ai crizei
preţurilor agricole am exportat mult, singura posibilitate de a redresa situaţia
fiind restructurarea producţiei agricole, cu adevărat iniţiată abia la sfârşitul
interbelicului, până atunci totul fiind subordonat reducerii deficitului
bugetar pe termen scurt şi lung. Alte cauze ale decalajelor au fost căutate în
conjunctura petrolieră şi, nu în ultimul rând, în naţionalismul economic, în
treacăt este considerată absolut nocivă politica liberală „prin noi înşine”,
care, împreună cu alţi factori, a determinat eşecul de proporţii al

433
„vintilismului” în primul deceniu postbelic. Concluzia este implacabilă: în
aceşti ani nu numai că nu ne-am apropiat, dar ne-am îndepărtat şi mai mult
de ţările dezvoltate. S-a preluat astfel integral moştenirea nefastă a trecu-
tului, modernizarea, fiind întemeiată exclusiv pe exportul de cereale şi
sărăcirea majorităţii covârşitoare a societăţii. În context, în jocul factorilor
favorizanţi şi defavorizanţi, soluţiile de redresare, fie nu au fost aplicate, fie
au fost aplicate tardiv.
Nu intenţionez să fac rezumatul unui volum de peste 500 de pagini.
Am vrut doar să atrag atenţia asupra metodei autorului şi asupra pertinenţei
concluziilor sale. Deşi nu este uşor de citit, şi celui care scrie aceste rânduri
i-a luat aproape o lună de zile, cu multe reveniri, pentru a-i înţelege mai bine
sensurile, lectura acestei cărţi mi se pare utilă pentru toţi cei care doresc să
aibă o bună viziune de ansamblu asupra motivelor care ne-au aşezat mereu
în urma Europei: „sublata causa, tollitur effectus”. Poate că elitele româneşti
n-ar trebui să ocolească această analiză, ele ar putea învăţa din greşelile
trecutului şi ar avea o şansă să amelioreze astfel prezentul şi viitorul.
Autorul însuşi sugera într-un interviu, că este de datoria lor să evidenţieze
valorile democraţiei, să îi prezinte efectele benefice şi să explice mereu că
doar acumulările treptate şi lungi pot conduce la un progres general al
societăţii şi nu soluţiile simple şi de conjunctură. Cu bucuria că această
lucrare aparţine unui membru de frunte al organizaţiei noastre, vă las la final
în compania unui text din Mihail Manoilescu de o actualitate copleşitoare:
„Eu cred că dacă România ar ajunge într-o zi printr-o minune să se cureţe de
toate păcatele şi scăderile clasei ei politice conducătoare... totuşi, chiar şi
atunci, ţara n-ar putea merge bine dacă oamenii noştri publici nu s-ar lepăda
şi de neseriozitate! Să numeşti în posturile publice cele mai grele prieteni de
masă... să împarţi fondurile publice la ziariştii care te adulează... să pericli-
tezi pentru o glumă bună urmată de aplauze un interes de stat... să accepţi la
inspecţiile făcute în ţară ca subalternii să-ţi aranjeze mese ce încep cu un
banchet oficial şi se termine cu un chef de mahala. Iată, atâtea şi atâtea
forme de neseriozitate, care pot apărea anodine, dar care, în realitate, sapă în
mod nevăzut prestigiul conducătorilor faţă de mulţimea ce vede şi înţelege
mai mult decât îngăduie distanţa la care e ţinută”.
Reîntorcându-ne la restul cărţilor apărute în 2010 cu autori care
reprezintă Societatea de Ştiinţe Istorice din România (SSIR) vom începe
prin a evidenţia un nou spaţiu important, în primul rând prin calitatea pro-
duselor sale. Am numit, desigur, Banatul, unde în primăvara anului trecut,
am desfăşurat pentru prima oară o activitate de anvergură, o şedinţă a
Consiliului Naţional. Deşi ne mişcam într-un loc nemarcat şi până atunci

434
mai puţin vizibil pe harta SSIR şi trebuia să înfruntăm şi dificultăţile unui
drum feroviar lung şi obositor, majoritatea filialelor au fost prezente, iar la
adresa oficialităţilor şi a preşedintelui, domnul Nicolae Magiar, s-au formu-
lat aprecieri deosebite, ziua de 29 mai 2010 prilejuindu-ne un adevărat tur
de forţă; dezbateri fructuoase vreme de câteva bune ceasuri, până spre
amiază, apoi o excursie în Reşiţa industrială (cât a mai rămas) şi la şantierul
arheologic de la Tibiscum, un scurt popas comemorativ fiind făcut în cimi-
tirul comunei Soceni, loc de odihnă veşnică pentru distinsa doamnă Calotă,
fostul preşedinte al filialei Caraş-Severin, decedată în urmă cu câţiva ani,
căruia i-am adus astfel omagiul nostru.
În timpul lucrărilor Consiliului, domnul profesor Magiar şi-a prezentat
ultima carte de autor cu care rămâne în teritoriul investigat pentru teza sa de
doctorat „Viaţa şi opera lui Nicolae Stoica de Haţeg”. După ce în 2008
cercetarea sa a urmărit opera istoriografică a protopopului cărturar, acum el
publică la Editura „Banatul Montan”, împreună cu Vasa Lupulovici, preotul
paroh al Bisericii Ortodoxe sârbe din Reşiţa, „Protocolul protopresbiteria-
tului Mehadiei – scurtă cuprindere a poruncilor de la 1 mai 1792”, completat
de autorul Cronicii Banatului” vreme de 40 de ani până la 29 noiembrie
1832, cu puţină vreme înaintea morţii sale (1833, născut în 1751).
Manuscrisul, cu coperţi atinse de patina timpului şi cu un cotor
deteriorat, a fost cumpărat în 1999 de la o persoană din Caransebeş, pentru a
se afla în prezent la biblioteca Universităţii de Vest din Timişoara. Textul,
acum publicat pentru prima oară, cuprinde actele primite şi trimise de proto-
popiat potrivit dispoziţiilor imperiale care reglementau din 1779 activitatea
Bisericii Ortodoxe din regiune. Calitatea excepţională a acestei surse istorice
relevă în primul rând puternica implicare a clerului în viaţa comunităţii, de
la atenţia deosebită atribuită familiei şi natalităţii, la importanţa arătată
şcolii, până la încurajarea unor activităţi economice precum creşterea vier-
milor de mătase. Prevenirea bolilor contagioase sau ameliorarea moravurilor
cădeau de asemenea în sarcina sa. Foarte atent la evenimentele europene la
răscrucea secolelor XVIII-XIX, Nicolae Stoica consemnează războaiele
napoleoniene şi implicaţiile lor pentru Austria şi Rusia.
Desigur, Protocolul este, în primul rând, de folos cercetătorilor istoriei
instituţionale, mecanismele de administrare a Bisericii Ortodoxe fiind cu
deosebire sesizabile. Dar şi societatea bănăţeană la sfârşitul Epocii Luminilor,
ca model reuşit al convieţuirii multietnice, multilingvistice şi multiconfe-
sionale, apare acum într-o înfăţişare mult mai explicită. Lucrarea este
întregită de indici explicativi, cu un glosar, rezumate în câteva limbi de

435
circulaţie şi mai multe anexe, care înfăţişează pagini din manuscris şi
locurile de care se leagă amintirea protopopului la Mehadia.
Din aceeaşi arie de preocupări face parte şi cea mai recentă lucrare a
profesorului Magiar, în care asociat îi este chiar fiul, Eduard Magiar,
absolvent de studii de relaţii internaţionale, domeniu în care pregăteşte un
doctorat, dar şi de studii economice, alături de tatăl său şi în alte întreprin-
deri anterioare. „Viaţa monahală din judeţul Timiş” este, precum îi spune şi
titlul, o reactualizare a istoriei mănăstirilor din aceste părţi ale ţării.
În peste 250 de pagini autorii încep prin a ne prezenta câteva consi-
deraţii istorice cu caracter general, evidenţiind personalităţile bănăţene,
puternic afirmate în viaţa ortodoxiei, stabilesc direcţiile de acţiune ale
monahismului şi constată că în actualul judeţ Timiş funcţionează abia 11
asemenea lăcaşuri de cult, din păcate mai puţin vizibile decât în secolele
trecute. În alte capitole sunt evaluate activităţile economice care susţin viaţa
monahală, precum şi organizarea ei internă. Conţinutul principal al lucrării îl
reprezintă însă descrierea acestora, mai întâi a trei dintre ele, dezafectate în
timp la Lugoj, Mănăştiur, lângă Făget, şi la Marginea şi apoi a celorlalte în
funcţie şi azi. Pentru fiecare ni se arată hramul, poziţia geografică, istoria
satului şi provenienţa, descrierea bisericii, a odoarelor şi a bibliotecii, minu-
nile care atrag credincioşii, personalul actual, programul zilnic, proprietăţile
care o întreţin şi acolo unde este cazul, donaţiile cele mai importante. Aşa
cum ne-au obişnuit autorii, concluziile sunt însoţite de un glosar de termeni,
de indici de nume proprii, de rezumate în limbi de circulaţie şi de o
bibliografie. Apreciată de înaltele feţe bisericeşti ale Timişului ca o lucrare
de mare utilitate, cartea s-a bucurat şi de recunoaşterea SSIR care i-a acordat
anul trecut unul din premiile sale.
Cele două studii mai sus numite mi se par exemplare pentru că ilus-
trează o direcţie fertilă în activitatea organizaţiei noastre, relaţia cu biserica
reciproc avantajoasă şi întru-totul dătătoare de speranţă în vitalitatea
Societăţii noastre de istorie, în prezent, dar şi în viitor.
Rămânem tot în Banat, cu o lucrare despre prezenţa în această regiune
istorică a Astrei, de la a cărui constituire se împlinesc în aceste zile 150 de
ani. „Societate, cultură şi politică” se numeşte cartea, iar autorul ei este dis-
tinsul profesor şi inspector din Făgetul timişan, Dumitru Tomoni – activist
devotat al SSIR, al cărui animator inspirat a fost nu numai în localităţile de
reşedinţă, ci şi prin articolele de istorie bănăţeană din SAI, remarcabile prin
rigoare, exactitate şi pertinenţa comentariului şi prin prezenţa sa la cursurile
de vară pe care le-a frecventat cu regularitate în ultimul deceniu de la
Braşov şi Târgu Jiu în anii 2000-2001 şi până la Călăraşi în 2010. În

436
perioada în care s-a aflat în conducerea Inspectoratului Şcolar Timiş a
reorganizat filiala judeţeană şi a stabilit fructuoase relaţii cu Arhiepiscopia
Timişoarei în editura căreia a publicat această lucrare, în fapt, teza sa de
doctorat, şi s-a bucurat de aprecierea mitropolitului Nicolae într-o precu-
vântare la acest text.
Întorcându-ne la volumul în discuţie este incontestabil că el poartă
marca autorului, mai întâi printr-o informare aproape completă (25 de
fonduri arhivistice din Transilvania, Banat, dar şi de la Bucureşti şi 70 de
publicaţii la care se adaugă alte 250 de lucrări care dezvoltă subiectul ales
au fost cercetare pentru această lucrare). Mai apoi pentru că a construit o
structură a temei care nu lasă nimic esenţial deoparte, de la înfiinţarea Astrei
sibiene, cu iradierile ei bănăţene în personalităţi exponenţiale şi în acţiuni şi
până la istorica adunare de la Lugoj din 15-17 august 1896, care a deschis
perspectiva înfiinţării de noi despărţăminte în Banat, dar şi în Crişana şi
Maramureş şi a lărgit astfel aria geografică a asociaţiei de acum nu doar
transilvană (Astra), ci pur şi simplu, pentru limba şi cultura poporului
român. În anul Marii Uniri activau în Banat 933 de membri, cei mai mulţi,
137, la Timişoara, grupul cel mai numeros fiind reprezentat de avocaţi,
jurişti şi notari, cu un larg sprijin financiar din partea băncilor din centrele
urbane ale regiunii.
Puternic susţinute de idealul naţional, organizaţiile bănăţene au parti-
cipat la activităţi deosebite, precum cele legate de organizarea muzeului de
la Sibiu în 1905 şi a expoziţiei jubiliare de la Bucureşti în 1906, dar şi
printr-o remarcabilă activitate de difuziune culturală românească prin biblio-
teci, prelegeri, conferinţe şi şezători. Până în 1937 organizaţiile din această
parte a ţării au fost subordonate asociaţiei de la Sibiu după care se va con-
stitui „Regionala Astra Bănăţeană” desfiinţată în 1948, odată cu comasarea
ei în sfaturile judeţene şi săteşti ale Căminelor culturale. Am citit lista
bibliografică şi am constatat că niciuna din lucrările inventariate nu oferă o
imagine completă a Astrei bănăţene pe durata celor mai bine de 80 de ani de
la întemeierea de la Sibiu şi până la desfiinţarea samavolnică din primii ani
ai comunismului. Este deci meritul colegului nostru Dumitru Tomoni de a o
fi făcut pentru întâia oară, într-o sinteză exemplară atât pentru subiect, cât şi
pentru autor. Este şi motivul pentru care şi această lucrare a beneficiat de
unul din premiile SSIR în anul care abia a trecut.
Din Gorj, unde activează profesorul Gheorghe Nichifor şi echipa sa
ne-au sosit şi anul acesta două volume excepţionale consacrate unor perso-
nalităţi mai puţin cunoscute, ambele însă din rândul elitelor olteneşti ale
secolului al XIX-lea: Gheorghe Chiţu şi Dincă Schileru. Despre primul

437
ştiam doar că în calitate de ministru al instrucţiunii publice a pus capăt
revizoratului lui Mihai Eminescu în judeţele Iaşi şi Vaslui (iunie 1875 până
în 1876), odată cu căderea guvernului conservator Lascăr Catargiu şi pre-
luarea puterii de către liberali care au format un cabinet condus mai întâi de
Manolache Costache-Epureanu şi, apoi, din iulie 1876 de Ion C. Brătianu.
Numit de predecesorul Titu Maiorescu, Eminescu era destituit după
principiul „un nou regim, noi funcţionari”, de ministrul proaspăt numit
Gheorghe Chiţu, la 3 iunie 1876, poetul fiind astfel aruncat în mari lipsuri
materiale. Păstram deci pentru omul politic liberal, care cred nu avea nimic
personal cu Eminescu, un anume resentiment asociindu-l, ca probabil şi
alţii, cu viaţa nefericită a poetului.
Cartea pe care i-o consacră Dorina Nichifor ne oferă însă o altă
imagine. Îl găsim aici în aproape 500 de pagini mai întâi pe tânărul absol-
vent al „Colegiului Sfântul Sava”, pe paşoptistul şi unionistul devotat, pe
juristul şi publicistul care devine treptat o voce distinctă, energică şi puter-
nică în viaţa publică, în fine, pe omul politic, care în Parlament, ca membru
al grupării liberal-radicale brătieniste, a promovat o poziţie tranşantă în toate
marile probleme ale României acelor ani, în fine, ministeriabil şi ministru, în
calitate de membru marcant al PNL, înfiinţat în 1875, veritabil precursor al
marelui Spiru Haret prin multele sale iniţiative legislative în domeniul
educaţiei şi nu numai. Lovit de o boală lungă, dar necruţătoare, Gheorghe
Chiţu, a părăsit guvernul în 1888 şi Parlamentul în 1892, pentru ca să se
stingă, după o suferinţă de 12 ani, în octombrie 1897, aproape septuagenar
(1828-1897) şi sărac. Singura lui proprietate, satul Mirila de lângă Balş,
unde a şi decedat, avea să fie înstrăinată, se pare, chiar în timpul vieţii,
pentru acoperirea unor datorii presante.
Lucrarea nu ocoleşte, din contră evidenţiază într-un capitol special
dosarul raporturilor lui Gheorghe Chiţu, cu revizorul şcolar, din păcate,
pentru o scurtă vreme, Mihai Eminescu. Vom remarca de la început desă-
vârşita obiectivitate cu care este abordat subiectul. La 26 de ani, după
încheierea studiilor berlineze (în 1874) şi reîntoarcerea în ţară, poetul fusese
pe rând director al Bibliotecii Centrale din Iaşi (1874-1875) şi profesor
suplinitor de limba germană la Institutul Academic din localitate. Publicase
„Epigonii” şi „Împărat şi proletar” în „Convorbiri literare” şi era foarte
apropiat de „Societatea literară Junimea” condusă de Titu Maiorescu. În
perioada când pregătea teza de doctorat, din păcate nefinalizată, cel din
urmă folosise „Fondul milelor” pentru a împrumuta 100 de galbeni pentru
Eminescu, bani care i se imputau după părăsirea postului ministerial.

438
Rapoartele de revizor şcolar ale poetului nu erau pe atunci cunoscute, dar
ştim bine că Eminescu alterna perioadele de lucru intens cu altele în care era
de negăsit.
În acest context eliminarea sa ne apare determinată de un complex de
factori: de la neîndeplinirea obligaţiilor curente, semnalată prin rapoarte
speciale după venirea la putere a liberalilor şi până la apartenenţa sa la un
grup cultural şi politic de opoziţie. Desigur, în acel timp, diferenţa de
„statură” faţă de ministrul liberal nu îl avantaja pe Eminescu, care va deveni
poetul nepereche în ultimii ani ai vieţii.
Încă un cuvânt despre activitatea ministerială a lui Gheorghe Chiţu.
Şcoala românească avea o lege fundamentală adoptată încă în vremea lui
Cuza, dar mai erau multe de făcut. În destule locuri, practic, munca de
construcţie instituţională începea în acei ani de la zero. Chiţu are meritul de
a se fi implicat şi de a fi atacat pe un front foarte larg câteva din problemele
instrucţiunii publice: şcoala rurală, prima oară evaluată din perspectiva
pregătirii cadrelor didactice; şcoala normală înfiinţată şi în zone de graniţă
cu mare deficit de personal în învăţământul primar, la Ismail, dar şi la
Turnu-Severin şi Turnu-Măgurele; şcoala de fete; în fine, învăţământul
superior, unde intenţiona să impună o lege specială, precum şi o sumă de
chestiuni punctuale care aveau în vedere administrarea instituţiei pe care o
conducea şi mai buna gestionare a resurselor.
Este, de asemeni, notoriu că ministrul liberal a reintegrat pe o catedră
universitară pe B.P. Hasdeu şi l-a încurajat să continue „Istoria critică”, l-a
susţinut la studii şi, apoi, a creat o catedră de istorie antică şi epigrafie
pentru Grigore Tocilescu. A stimulat dotarea muzeelor existente şi s-a
implicat în realizarea unui album cu Tezaurul de la Pietroasa. În fine, în
1879, a fost primit în Academia Română.
Din aceeaşi plămadă s-a născut şi volumul consacrat lui Dincă
Schileru, o legendă vie a Gorjului, realizat de data aceasta de un colectiv în
care îi regăsim pe Gheorghe şi Dorina Nichifor, asociaţi acum cu mai
tânărul lor coleg Andrei Popete Pătraşcu. În peste 600 de pagini avem cea
mai densă concentrare de informaţii şi cea mai completă, până acum,
interpretare a vieţii şi a operei unui personaj inconfundabil.
Şi aici, ca şi în volumul precedent, eroul scrierii este prezentat în
contextul timpului său, atenţia principală fiind acordată mai puţin cadrului
general al primului interbelic românesc (1878-1916), cât Gorjului natal,
surprins cu deosebire în instituţiile sale culturale şi în personalităţile care
i-au dat viaţă. De la sfera atotcuprinzătoare a lumii în care s-a născut Dincă
Schileru alunecăm pe nesimţite la originile sale rurale, descendent din

439
vameşii şi plăiaşii din Pasul Vâlcan, de unde şi numele său de familie, la
studiile puţine dar esenţiale (42 de zile de şcoală), dar autodidact convins, la
familie şi descendenţi, la proprietăţi şi afaceri economice, achiziţii şi vânzări
de moşii, mori, exploatarea lemnului, dar şi a antracitului la Schela şi de
valorificare a petrolului de la Bălteni, localitatea sa de reşedinţă.
Desigur, partea cea mai substanţială a cărţii este consacrată activităţii
sale politice. A fost ales în Adunarea Deputaţilor de nouă ori, prima dată la
2 mai 1879, ultimul scrutin câştigat fiind la 30 mai 1907 şi încheiat în 1911
pe listele PNL, la Colegiul 3 Gorj, ca reprezentant al clasei rurale. Fără a
avea calităţi oratorice ieşite din comun, el a susţinut cu fermitate şi într-o
manieră tranşantă interesele celor care îl trimiseseră în Parlament, la legea
invoielilor, legea maximumului, legile de împroprietărire, legile de organi-
zare ale învăţământului primar sau la proiectele de reformă electorală. Atât
la putere, cât şi în opoziţie, cultura, învăţământul, ridicarea spirituală şi
materială a lumii satului au fost preocupările sale de căpetenie. Sunt motive
pentru care îl putem considera o legendă vie a Gorjului, un om care a adus
„spiritul pandur” în mijlocul clasei politice româneşti, în care vechea
aristocraţie, dar şi intelectuali cu studii occidentale reprezentau majoritatea.
Adunate într-un jurnal de lectură, chipul paşoptistului devotat şi cel al
ţăranului autodidact, imposibil a nu se fi întâlnit pe culoarele lungului
parlament dominat de liberali vreme de 12 ani, ne trec prin faţă două
biografii, fiecare în felul său exemplare şi ne ajută să înţelegem cum a
funcţionat democraţia românească la începuturile ei.
Dintr-un vraf de volume proaspăt apărute la Craiova, toate publicaţii
ale unor membri ai SSIR, aleg „Boierii Glogoveni”, semnat de Ileana
Cioarec, pentru că autoarea mi se pare a avea la 30 de ani o activitate
ştiinţifică de cercetare şi publicare absolut impresionantă concretizată în 21
de studii şi articole, 4 volume publicate, autor şi co-autor şi 25 de participări
la sesiuni ştiinţifice interne. Secolul al XVIII-lea şi începutul secolului
al XIX-lea în spaţiul românesc par a fi subiectele ei de predilecţie. Dar
autoarea coboară şi mai adânc în trecutul nostru medieval atunci când scrie
despre „Boierii Craioveşti”, „Ideea de unitate politică în secolul al XVII-lea”
sau despre „Pravila de la Govora”.
Pentru că nu investighează o personalitate, ci o familie, autoarea,
pentru început, ne arată de unde le vine numele. Localizându-le obârşiile
geografice trasează apoi un arbore genealogic de la cei mai îndepărtaţi
ascendenţi cunoscuţi din secolul al XV-lea şi până la supravieţuitorii din
secolul al XX-lea, numind personalităţile, descriindu-le reşedinţele şi pro-
prietăţile, precizându-le implicarea în viaţa publică şi dregătoriile, în fine,

440
identificându-i în spaţiul cultural, în calitate de ctitori de biserici, de şcoli
sau de instituţii.
Cum era de aşteptat, un capitol descrie relaţia Glogovenilor cu Tudor
Vladimirescu, subiect care a interesat opinia publică, literatura şi, nu în
ultimul rând, filmul românesc. După ce se arată mai degrabă preocupată să
susţină naşterea slugerului înainte de data consacrată (1780), undeva spre
1775-1776, monografista ne încredinţează că încă la 15 ani, deci, spre 1790,
Tudor ar fi primit administrarea moşiilor Glogova şi Baia de Aramă din
Mehedinţi, ulterior acesta fiind implicat într-un comerţ extins cu vite, porci
şi cereale. Relaţia cu această familie şi cu deosebire cea cu Nicolae,
ispravnic al judeţului Mehedinţi, deşi contradictorie, complicată şi presărată
ici-colo cu incidente, care arătau încă de la început firea aspră şi intran-
sigentă a viitorului răzvrătit, i-au adus acestuia avere, faimă şi primele
însărcinări publice: cea de vătaf de plai la Cloşani, încă din 1806.
Nu este ocolită nici relaţia posibil şi sentimentală a lui Tudor cu Elena,
căsătorită cu Nicolae Glogoveanu, „lung prilej de intrigi şi de ipoteze”,
unele atribuindu-le chiar copiii celei din urmă consideraţi şi în familia
soţului nelegitimi. Cert este că în episodul vienez al acesteia (1813-1814), a
fost implicat copios şi slugerul în cel puţin trei momente esenţiale. Femeia
suferea de tuberculoză şi luase, ca toţi bolnavii din protipendadă, atunci ca
de altfel şi astăzi, drumul capitalei austriece. Îl găsim deci pe Tudor mai
întâi alături de soţ şi de fiică – Masinca, pe drumul spre destinaţie. Mai apoi,
probabil, două luni de zile din februarie până în aprilie 1814 la căpătâiul
Elenei în fază terminală şi mai apoi după moartea acesteia, încă şase luni din
iunie până în decembrie, pentru a rezolva inclusiv în justiţie situaţia
bunurilor rămase, între timp furate dar recuperate urgent de autorităţi, pentru
a achita mai multe datorii şi pentru a o aduce pe Masinca acasă.
În interval i-a scris clucerului Nicolae Glogoveanu o celebră scrisoare
datată 28 iulie 1814, în care pe lângă afacerile curente legate de succesiunea
soţiei îl informa că în toamnă se aşteaptă sosirea ţarului la congresul
postnapoleonian când „va fi ceva şi pentru locurile acelea”, aşteptându-se
dezmembrarea Imperiului Otoman şi o schimbare în bine şi pentru Ţările
Române. Reîntoarcerea sa acasă în decembrie 1814, înainte de sosirea la
Viena a lui Alexandru I, face practic imposibilă întâlnirea lor. Ileana
Cioarec afirmă însă că sunt unele informaţii că ar fi avut totuşi loc o
întrevedere, dar nu indică nici o sursă şi chestiunea rămâne astfel deschisă.
Relaţiile dintre cei doi s-au deteriorat în timp şi scrisorilor binevoi-
toare şi pline de recunoştinţă le-a urmat din iarna 1815 altele dominate de
incriminări. Tudor îşi sporea averea din negoţ şi din slujbele la stat, arenda

441
moşii şi se afla într-un permanent conflict cu boierul din Glogova. Autoarea
ne prezintă pe larg lunile fierbinţi din iarna-primăvara 1821, inclusiv fuga la
Sibiu a clucerului Nicolae. Tudor şi-a pierdut viaţa la 27 mai, dar binefă-
cătorul său din tinereţe s-a întors în decembrie 1822, şi-a reluat funcţia de
ispravnic la judeţul Mehedinţi şi a pedepsit pe toţi cei care se ridicaseră
împotriva stăpânirii cu un an în urmă.
Alături de alte istorii de familii boiereşti, cum ar fi cele ale Bălăcenilor,
sau mai recent a Grădiştenilor, narate de descendenţi târzii care sunt la
vârste înaintate contemporanii noştri, povestea Glogovenilor, întinsă pe
câteva secole, ne arată vitalitatea, coerenţa şi peste inerentele ravagii ale
bogăţiei, aplecarea spre bine a unor oameni, ale căror destine pot furniza
destule reflecţii semnificative.
Şi doamna Marusia Cârstea face parte (născută în 1973) din generaţia
tinerilor istorici craioveni. Doctor în ştiinţe la 31 de ani, cu o teză despre
„Relaţiile diplomatice anglo-române (1936-1939)” şi conferenţiar la
Facultatea de Ştiinţe Sociale din 2009. Dintr-un CV am reţinut că a publicat
46 studii şi articole şi că a scris singură sau în colaborare cinci cărţi,
domeniul predilect fiind cel al istoriei secolului XX. Dacă domnul profesor
Sorin Damean a urmărit în două volume „Diplomaţii englezi din România
între 1881-1914”, în această carte doamna conferenţiar Marusia Cârstea se
ocupă de ataşaţii militari români în Marea Britanie în cei 20 de ani ai
interbelicului. În buna tradiţie a lucrărilor de acest fel, autoarea adună şi
prezintă 90 de documente semnificative provenind de la aceşti înalţi funcţio-
nari de stat şi le introduce în context, arătându-ne cum se înfăţişa lumea în
acele timpuri, prin ce se caracterizau relaţiile anglo-române, care erau
rosturile diplomatice ale ataşaţilor militari şi cine au fost personalităţile care
au ocupat această poziţie. La ultimul punct va fi poate o surpriză să con-
statăm că pe acolo au trecut Radu R. Rosetti între 1918-1920, Ion Antonescu
între 1923-1926, Nicolae Rădescu între 1926-1928 şi Constantin Sănătescu
între 1928-1930, ultimii trei viitori prim-miniştri în anii 1940-1945, cel de-al
doilea mareşal şi conducător al României. Acest fapt confirmă interesul
excepţional pe care România l-a arătat relaţiilor sale cu Anglia trimiţând în
această ţară militari tineri din elita forţelor sale armate. Cum a înţeles să
răspundă Marea Britanie, este deja o altă problemă. Volumul cuprinde multe
informaţii noi şi se constituie într-o sumă de răspunsuri majore la marile
întrebări ale istoriei secolului trecut.
Menţionăm, din păcate numai în treacăt, spaţiul de care dispunem fiind
totuşi limitat, şi alte câteva lucrări care ne-au atras atenţia. Expresie a bunei
conlucrări între filialele argeşene al SSIR şi Asociaţia Cultul Eroilor,

442
lucrarea profesorului universitar Petru Popa „Memorialul de război Mateiaş”,
apărută la Piteşti în 2009, prezintă istoria monumentului care imortalizează
jertfa de sânge a ostaşilor români în toamna lui 1916. Realizat între 1928-
1935, reamenajat ulterior (1979-1984), drept complex muzeal de război este,
alături de mausoleul de la Mărăşeşti, unul dintre cele mai emoţionante locuri
ale memoriei din istoria românească a primei conflagraţii mondiale.
Pentru că în 2010 aniversarea a 135 de ani de la naşterea reginei Maria
(3 octombrie 1875) a fost aproape neobservată, o evocăm noi în acest colţ de
pagină, aducând în atenţie un volum al profesorului roşiorean Gheorghe
Vlad, „Maria, singura regină a României Mari”. Valoarea sa se află, pe de o
parte, în reconstituirea onestă a vieţii şi operei acestei femei cu adevărat
excepţionale, prin inteligenţă, frumuseţe, cultură şi devotament pentru patria
sa adoptivă, iar, pe de alta, în anexele în care autorul a adunat o parte din
omagiile, care i-au fost dedicate, unul dintre ele prilejuit chiar de dezvelirea
monumentului eroilor din Roşiori, în Teleorman, în prezenţa suveranei în
octombrie 1928. Aş aprecia din aceste texte din care nu lipsesc vorbele mari
şi laudele care fac atâta plăcere, nu numai capetelor încoronate, o vibraţie
autentică născută din respectul datorat unei personalităţi care ne-a redat în
momente grele încrederea şi puterea de a fi noi înşine.
A fost, împotriva unor opinii care au acuzat anul trecut criza, un an
bun şi pentru alte publicaţii regionale; la Buzău, „Tezaur” a ajuns la
numărul 7, în al cincilea an de apariţie, la Reşiţa a apărut numărul cinci din
„Cronos”, în anul al treilea, la Câmpulung, colegul Vintilă Purnichi s-a ţinut
de promisiune şi ne-a oferit al doilea număr din „Muşcelul”, iar la Câmpina,
chiar în primele zile ale acestui an a văzut lumina tiparului un anuar al
filialei SSIR, iniţiativă susţinută de primăria locală, dispusă să finanţeze în
continuare şi alte numere. De remarcat, că fără excepţie, aceste reviste susţin
şi publică autori locali, unii cu studii post-universitare, toţi însă, reuniţi într-un
meritoriu efort de auto-depăşire absolut benefic pentru imaginea lor, a
organizaţiei pe care o reprezintă şi a comunităţii din care fac parte.
În paginile „Tezaurul”-ui buzoian, remarcat şi cu alte ocazii, se disting
articolele dedicate şcolilor de la Potoceni şi de la Măgura, datorate chiar
celor care predau astăzi în aceste instituţii, Ştefania Bălescu, respectiv,
Constantin Costea şi Toni Niculae, precum şi studiul Emilenei Tatu,
profesoară la Râmnicu Sărat, o mai veche cunoştinţă din paginile SAI, cu o
lucrare despre atitudinea factorilor politici din România faţă de ştiinţa de
carte din mediul rural. Pe ansamblu remarcăm nota generală de rigoare,
atenţia acordată surselor şi, nu în ultimul rând, stilul foarte îngrijit al fiecărei

443
lucrări, calitate impusă desigur şi de redactorul şef al publicaţiei, ctitorul şi
animatorul său principal, colegul şi prietenul nostru, Relu Stoica.
Revista „Cronos” cunoscută pe plan naţional cu prilejul desfăşurării
unei sesiuni a Consiliului Naţional al SSIR la Reşiţa, în primăvara anului
trecut, o iniţiativă a preşedintelui filialei locale, Nicolae Magiar, exprimă un
proiect ambiţios în care au fost convocaţi universitari, arheologi, arhivişti şi
desigur profesori din Caraş, pe o tematică largă urmărită în timp, de la tera-
cotele votive din Dacia Romană, la istoria postdecembristă a comunităţilor
cehe din Banatul de Sud şi de la reperele istorice şi terminologice ale
islamului, la epoca napoleoniană, evident istoria Banatului, aflându-se aici
la loc de frunte cu subiecte precum: „Districtul Caransebeşului sub dominaţie
otomană”, „Deputaţii bănăţeni în Parlamentul de la Buda 1865-1881”,
„Agricultura în Caraş după reforma agrară din 1921”. Ne-a atras atenţia,
însă, un articol referitor la refugiaţii sosiţi pe teritoriul judeţului Caraş în
1944 din Bucovina şi Basarabia şi repatriaţi la sfârşitul anului. Coroborat cu
alte mişcări de populaţii din anii care au urmat, a etnicilor germani sau a
persoanelor cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan, avem de-a face cu o vastă
tragedie a dezrădăcinării, subiect îndeobşte puţin abordat în programele şi
manualele didactice, dar esenţial pentru a înţelege esenţa distructivă a
comunismului, inclusiv în varianta sa românească.
Am bucuria de a scrie că, încurajat şi de semnatarul acestor rânduri,
domnul profesor Vintilă Purnichi a scos, după cum am înţeles, din fonduri
proprii şi al doilea număr al „Muşcelului” şi acesta, ca şi „Tezaurul”
buzoian, lucrare integral autohtonă. Structurat asemeni SAI-ului pe rubrici
de istorie locală şi naţională, de didactică, de mari aniversări şi personalităţi
şi de rememorare a unor secvenţe din viaţa SSIR se înfăţişează cu un sumar
bogat şi atractiv, demn de cel mai mare interes. M-a impresionat mult
articolul profesorului Ioan Nania, nu numai pentru că vine de la un eminent
istoric şi profesor şi pentru că este ultimul (autorul a decedat în 2009), dar şi
pentru că, aşa cum îi spune şi titlul, reprezintă un strigăt către confraţi din
perspectiva unui om care ieşise din sistem, dar care asista la un proces
continuu de degradare a şcolii şi învăţământului de istorie.
Nu sunt atât de indiferent la spectacolul public încât să nu fi avut o
tresărire atunci când colegul nostru din Argeş a lăudat primele manuale de
istorie naţională postdecembriste evidenţiate într-o serie care se derulase
vreme de un secol de la primele precedente semnate de Ioan Floru în 1900 şi
Nicolae Iorga în 1907. Nu ştim, vorbesc în numele autorilor, dacă lucrările
noastre meritau atâta atenţie, dar după toate sudălmile pe care le-am înghiţit

444
la vremea potrivită, parcă nu ne strică o vorbă bună, chiar dacă vine după
atâţia ani. Cât priveşte celelalte aprecieri, mai cu seamă cele referitoare la
nivelul de pregătire al tinerilor profesori, a căror pertinenţă nu o pot nega, să
sperăm că a venit, în fine, momentul unei schimbări în bine marcat chiar
prin noua Lege a educaţiei.
Închei această poate prea lungă călătorie în lumea cărţilor şi revistelor,
care poartă marca societăţii noastre, cu cea mai recentă: „Anuarul filialei
Câmpina”. Am răspuns invitaţiei colegilor prahoveni şi, într-o zi frumoasă
de iarnă, am participat la ziua oraşului, model de conlucrare între oficialită-
ţile locale, SSIR, „Asociaţia Cultul Eroilor” şi biserica ortodoxă locală.
Produsul final al acestor eforturi fericit conjugate este şi acest volum în
întregime al colegilor prahoveni. Aş remarca în treacăt că Ion Vărăceanu,
colegul nostru de la Dâmboviţa, este între autori şi redactori şi la
Câmpulung şi la Câmpina, singur printre localnici. „Anuarul” are rubrici
bine echilibrate de istorie locală şi de istorie naţională şi prezintă în anexe
componenţa filialei, mai întâi în perioada 1979-1983, apoi şi după această
dată. Consiliul Naţional din 29 şi 30 mai 2009 este prezent în mai multe
imagini.
Vom întâlni şi aici în prima secţiune, prezentări de şcoli (precum cea
din Filipeştii de Pădure sau Şcoala Centrală din Câmpina) un studiu despre
„Târgurile, vămile şi oraşele de pe valea Prahovei” şi pentru că publicaţia
apare de „Ziua oraşului”, „Secvenţe câmpinene semnificative sub domnia
lui Carol al II-lea” şi de „Viaţă cotidiană în anii celui de-al doilea război
mondial”, ambele foarte interesante. Capitolul de istorie naţională recon-
stituie în elementele sale esenţiale un traseu de istorie politică multisecular,
de la prezenţa abia înfiinţatei Ţări Româneşti în commonwealth-ul bizantin,
la domniile lui Petru Şchiopu, un descendent al dinastiei valahe pe tronul
Moldovei, cel dintâi, de n-ar fi fost înainte Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare
cu Maria Voichiţa, al cărui tată era Radu cel Frumos şi până la moartea
reginei Maria şi jurnalismul lui Grigore Gafencu. După ce l-am ascultat anul
trecut la Consiliul Naţional cu un eseu despre „Profilul mental al câmpinea-
nului în secolul XXI”, acum publicat, domnul profesor doctor Gheorghe
Râncu ne oferă şi consideraţiile sale asupra filosofiei mişcării legionare.
Primim în ultima clipă două numere din „Restituri”-le piteştene,
revistă-document cu conţinut istoric, editată trimestrial de Consiliul şi
Primăria locală. Publicaţia a tipărit în nouă ani, douăzeci de numere,
ultimele trei pe 2010 şi unul pe 2011 fiind consacrate tematic Mareşalului
Ion Antonescu şi Constituţiilor României (1866-2003). Promitem să
revenim într-un număr viitor al SAI.

445
 În încheiere nu putem să nu observăm că localităţi mici precum
Câmpulung Muscel sau Câmpina, la urma urmelor şi Buzăul şi Reşiţa,
reprezintă un mediu propice pentru asemenea iniţiative, puţinătatea
mijloacelor fiind compensată de pasiunea şi devotamentul unor oameni, aici
mai vizibili, cu proiectele lor de cercetare şi în publicaţii, decât în centrele
mari unde incontestabil mediul academic şi universitar acoperă întreg
orizontul.
2010 a fost totuşi un an bun. Să sperăm că şi cei care-i vor urma îi vor
fi pe măsură.

446