22 19 16 33hoinarescu Liliana

Liliana Hoinărescu
liliana_hoinarescu@hotmail.com
Aspecte ale politeţii pragmatice în româna contemporană

vorbită
1. Introducere
1.1. Din punct de vedere pragmatic, politeţea este o componentă

esenţială a comportamentului verbal ,,desemnând ansamblul strategiilor
lingvistice care servesc la instituirea, menţinerea sau dezvoltarea relaţiilor
interpersonale (Green, apud Ionescu-Ruxăndoiu 2003a: 66). Postularea
existenţei a două principii complementare care reglează schimburile verbale,
principiul cooperativ şi principiul politeţii, a permis înţelegerea naturii
fundamental dihotomice a activităţii comunicative, presupunând, pe de o
parte, maximizarea eficienţei schimburilor verbale şi, pe de altă parte,
armonizarea relaţiilor sociale dintre indivizi. Contribuţiile teoretice cele mai
importante asupra politeţii pragmatice au fost aduse de Robin Lakoff
(1977), G. N. Leech (1983), Penelope Brown şi S. Levinson (1978; 1987),
iar, în spaţiul francez, de Catherine Kerbrat-Orecchioni. Graţie acestora, a
fost posibilă considerarea politeţii drept un fenomen lingvistic pertinent şi
izolarea unor reguli discursive cu caracter universal (a căror formă concretă
de manifestare poate varia din punct de vedere cultural). Aşa cum a fost
subliniat, comportamentul pragmatic politicos nu reflectă o etică altruistă, ci
derivă dintr-un principiu de raţionalitate (cf. Kerbrat-Orecchioni 1996: 65),
vorbitorii vizând atingerea obiectivelor conversaţionale. „Alături de
principiul cooperativ şi de maximele subordonate acestuia, politeţea este o
formă de manifestare a caracterului raţional al activităţii comunicative,
activitate orientată spre atingerea anumitor scopuri“ (Ionescu-Ruxăndoiu
2003a: 66-67).
Etapa de fundamentare conceptuală a fost urmată, în mod firesc, de
tentative de a descrie funcţionarea efectivă a unor reguli izolate deductiv;
cercetările interacţioniste, aplicate pe înregistrări ale unor conversaţii reale,
transcrise cât mai fidel, îşi propun să ofere, dincolo de aspectele particulare,
2 Liliana Hoinărescu
fie individuale, fie instituţionale, din diverse arii etnografice şi culturale, un

tablou coerent privind manifestarea concretă a fenomenului politeţii
pragmatice. Chiar dacă se situează explicit în domeniul lingvistic,
cercetările amintite nu se pot disocia de dimensiunea lor sociologică şi
antropologică într-un sens mai larg, concluziile formulate fiind profitabile
tocmai câmpurilor disciplinare care au iniţiat şi alimentat reflecţiile teoretice
privind pragmatica lingvistică, în general, şi politeţea, în special.
1.2. În studiul de faţă, ne propunem să evidenţiem aspecte ale politeţii

pragmatice în româna vorbită contemporană, pe baza corpusului de texte
Interacţiunea verbală în limba română actuală (2002), coordonat de
Liliana Ionescu-Ruxăndoiu. Modelul teoretic la care ne vom raporta este
preponderent cel descris de Brown şi Levinson1. Esenţa acestei teorii constă
în ideea (preluată din sociologia lui Erving Goffman) că fiecare individ are
o imagine publică (engl. face) bivalentă, incluzând, pe de o parte, o
componentă referitoare la păstrarea teritoriului privat (corporal, spaţial,
temporal, cognitiv şi afectiv), desemnată prin termenul negative face, şi, pe
de altă parte, o componentă referitoare la proiecţia exterioară a eului
individual, corespunzătoare narcisismului şi imaginii valorizante pe care
interlocutorii o construiesc despre sine şi încearcă să o impună celorlaţi,
desemnată prin termenul positive face. Aceste tendinţe acţionează
complementar, definind, în cursul interacţiunii sociale, specificitatea fiecărei
persoane, privite ca actant2 al scenei publice. În orice interacţiune, există
aşadar cel puţin patru imagini individuale (având în vedere minimum doi
parteneri) pe care interlocutorii doresc să le prezerve. Or, aşa cum s-a
constatat, majoritatea actelor verbale, dacă nu chiar toate, au un potenţial
intrinsec ameninţător fie pentru eul pozitiv, fie pentru eul negativ al
interlocutorilor (expresia propusă de Brown şi Levinson şi admisă astăzi
pentru desemnarea unei noţiuni fundamentale în teoriile politeţii este în
engl. Face Threatening Acts, abreviată FTA). Pentru atenuarea sau
neutralizarea acestui conţinut devalorizant, vorbitorii recurg la un
comportament strategic, orientat fie spre satisfacerea eului negativ (politeţea
negativă), fie spre satisfacerea eului pozitiv (politeţea pozitivă) al celuilalt.
1
Pentru o prezentare detaliată şi critică a teoriei lui Brown şi Levinson, vezi Kerbrat-
Orecchioni 1992 : 167-180, cap. Les modèles de la politesse şi Ionescu-Ruxăndoiu 2003a:
73-90, cap. Teorii pragmatice ale politeţii.
2
Reamintim că în sociologia lui E. Goffman (2003), căreia modelul de politeţe adus în
discuţie îi datorează mult în plan conceptual, viaţa socială este privită ca o „scenă“, unde
indivizii „joacă“ mai multe roluri.
Aspecte ale politeţii pragmatice în româna contemporană vorbită 3
Strategiile politeţii negative (care corespund, în mare, unui comportament

deferent, formalizat) au un efect redresiv explicit, prin atenuarea
potenţialului agresiv al actului verbal performat, pe când efectul redresiv al
politeţii pozitive este implicit, comportamentul familiar, integrativ, orientat
spre valorizarea celuilalt, contracarând componenta ameninţătoare a actelor
verbale.
Aceste succinte repere teoretice vor fi completate în cursul analizei,
unde urmărim să evidenţiem, în funcţie de parametrii situaţiei de
comunicare, în cadrul interacţiunilor concrete, existenţa unor forme pure,
specifice, ale celor două tipuri de politeţe şi să surprindem coerenţa lor
discursivă şi acţiunea lor complementară şi conjugată.
2. Politeţea negativă
2.1. Strategiile politeţii negative sunt caracteristice, deşi nu exclusiv,

contextelor instituţionale, cele care reclamă, în grade variabile, menţinerea
distanţei sociale şi formalitatea expresiei (cf. Harris 2003: 33). Relevanţa lor
comunicativă este strâns legată de existenţa unor norme de interacţiune
prestabilite (oficiale), recunoscute ca atare de interlocutori, dar şi de
convergenţa celor trei variabile sociologice – distanţa socială, puterea
relativă şi gradul de interferenţă –, valoarea însumată a acestora tinzând spre
expresia sa maximală. Modelele teoretice ale politeţii au insistat, totodată,
asupra relaţiei dintre politeţe şi puterea instituţională, iar studii recente îşi
propun să investigheze tipurile concrete ale discursului instituţional şi să
izoleze tiparele comunicative corespunzătoare (cf. ibidem: 27-52). Vom
încerca să surprindem strategiile politeţii negative în două interacţiuni de tip
instituţional, sau, în terminologia lui Robert Vion (1992) – interacţiuni
complementare –, care ni se par a reflecta extrem de precis, la nivel
comunicativ, raportul dintre putere şi politeţea pragmatică.
2.2. Consultaţia juridică
Interacţiunile complementare presupun un raport de inegalitate între

interlocutori, atributele puterii fiind exercitate de la un pol al comunicării şi
admise tacit de interlocutor. Important de subliniat este faptul că, dat fiind
caracterul specializat şi instituţional al acestor relaţii comunicative, poziţia
de inferioritate nu este vexatorie (cf. Vion 1992: 129 şi urm.). În cazul
particular al consultaţiei, este vorba de raporturi de tipul medic – pacient,

profesor – elev/student, avocat – client, în care primul partener beneficiază
de o poziţie de autoritate, dată de cunoştinţele şi pregătirea sa profesională,
care funcţionează independent de ierarhiile sociale sau de statutul
interpersonal al participanţilor. Cel puţin teoretic, recomandările unui
medic, ale unui profesor sau alte unui avocat au aceeaşi legitimitate pentru
orice individ, deşi, în practică, şi aici intervin anumite restricţii, de ordin
psihologic. În mod caracteristic, aceste tipuri de relaţii ni se par afectate şi
prejudiciate mai ales de gradul de familiaritate dintre interlocutori, distanţa
socială crescută favorizând maximizarea eficacităţii lor. Aceasta pentru că
identitatea unui individ, recunoscută în cadrul familial sau al cercului de
prieteni, nu este compatibilă cu rolul instituţional al acestuia 3. Aşa cum s-a
precizat, interacţiunile complementare sunt în gradul cel mai redus
interpersonale, şi într-un grad înalt ritualizate, indivizii ca atare
substituindu-se unor funcţii oficial recunoscute (ibidem). Interesant de
observat în acest context este devierea, oricând posibilă, a relaţiei de putere
instituţionalizate spre forme abuzive, în care eficienţa comunicării,
considerată un obiectiv absolut, suspendă sau anulează acţiunile redresive de
atenuare a prejudiciului. De exemplu, în textul La Judecătorie, relaţia
asimetrică constitutivă este înţeleasă de judecător ca o relaţie ierarhică, unde
reciprocitatea formelor deferenţei nu mai este obligatorie.
(1) (a) B: bună ziua

A: bună ziua↓ o persoană vă rog.<Î CÎTE-O per[soană>
B: [sîntem împreună.
A: dacă sunteţi împreună↑ vă ascult.
B: domnu judecător↓ avem o problemă↑ ă: dînsa: ă: are transformare în legea
/obzejdoi/↑ şi am depus î: reexaminarea↓ astăzi.
A: aşa.
B: ă: este nevoie să-i angajez avocat? pentru că↑
A: da’dumneavoastră CINE sînteţi.
B: sînt# rudă cu ea.
A: aşa↓ şi dînsa nu poate vorbi singură?
B: įe# <J nu prea>
A: nu↑
B: nu se prea descurcă↓ <J nu ştiu ce să mai spun.>
A: <J da da> eu ştiu ce să vă spun? < R dumneaVOASTRĂ hotărîţi dacă vă trebuie
avocat sau nu>
B: aş putea să intru cu ea? dumneavoastră CE [ziceţi
A: [dumneavoastră NU
3
Pentru imaginea socială a individului şi interacţiunile în cadrul diverselor grupuri, vezi
Goffman (2003).
B: nu pot↓
A: pentru că nu aveţi nici un fel de caliTATE
B: da.
A: nu.
B: că:
A: numai contravenienta.
B: deci numai contravenienta. pentru că am depus┴ ea mun– ea munceşte efectiv
la /adepe/↑ şi: transformările astea vedeţi au fost scăPATE la început.
A: da. deci dumneavoastră NU aveţi calitatea să vorbiţi↑# dacă doamna doreşte să-şi
angajeze apărător↑# îşi poate angaja apărător.
B: cică-i prea în scurt. cu cine am vorbit↓ că n-are# acces la dosare↑ şi e prea scurt
şi–
A: <R nu ştiu.>
B: tare mi-e frică să ajungă la# la puşcărie.
A: nu ştiu. urmează să vedem.# să intre cineva vă rog.
B: da.
[…]
(b) A: da↑
C: <R bună ziua.> ă:: <R fiţi amabil> am:: mîine o:: înfăţişare::
A: aşa↑
C: în legătură cu partaju: rezolvat
A: aş[a↑
C: [amabil↓
A: da↑
C: şi:: ă <R trebuie să duc această tranzacţia> sau:: î:
A: nu trebuie s-o duceţi↓ dacă aţi închi– dacă o încheiaţi o DUceţi. dacă nu încheiaţi
tranzacţia↓ n-o DUceţi.
C: <R deci e încheiată tranzacţia↓ va fi semnată de: amîndoi↓>
A: da↑
C: mai trebui vrun TImbru ceva↑ [mai::
A: [nu:
C: asta-i tot [ce se:
A: [nu se timbrează [suplimentar
C: [da
+A: cererea de tra– cererea!
C: da [v-am
A: [încheierea tranzacţiei.
C: da↓ da↓
A: NU. AMbele părţi prezente personal cu buletinu_n mînă↑
C: da↓
A: [în sală şi-a
C: [şi să (xxx)
(( uşa scîrţîie ))
C: da.
A: aceasta este↓
C: <R da da da. mulţumesc mult [de tot>

A: [finalizarea dosa[rului.
C: [da.
[…]
(c) D: ((tace))
A: spuneţi CE doriţi cu cererea asta.
D: asta: am avut MIERcurea trecută <R uitaţi am avut procesul>↓ şi a zis domnu::
preşedinte
A: da↑
D: a zis martoru.<Î/R de ce MARtor în loc de mine n-am ┴ zic nu ştiu zic strada şi
număru [şi am acasă>
A: [şi v-a spus să-l indicaţi↓ da?
D: [da [ca să
+A: [deci vă rog faceţi cererea cum trebuie↓ subsemNATUL
D: [<R aşa aşa>
A: cum vă numiţi↓ în calitate DE↓ <R pîrît reclamant ce sînteţi>↓# depun la
dosaru_NUMĂRU↑
D: da:
A: numele şi adresa MARtorului încuviinţat în data DE. nu aşa. subsemnatul↑ şi
pîrît↑ numele adresa. nu merge.
B: deci# <R cum am vrut şi eu↓>
A: scrieţi aici pe larg pe LARG domnule preşedinte↓ subsemnatul <R în calitate de ce
sînteţi dumneavoastră acolo>↓ depun la dosar lista cu martorul↓ LISTA adresa şi#
numele mar[torului
B: [a cui↑ a mea.
A: nu: DA şi adresa dumneavoastră <R da’ scrieţi adresa şi numele MARTorului>
B: da↓ da↓ da↓
A: să arătaţi acolo despre ce e vorba.
(La judecătorie, p. 100-103)
În cele trei intervenţii (a), (b), (c), secvenţa preliminară, a replicilor de salut
tinde să fie eludată de judecător, deşi ea este obligatorie, potrivit principiului
politeţii. În prima intervenţie, A răspunde scurt la salut, în celelalte două
însă, A trece direct la subiect. La fel, formula de încheiere convenţională
lipseşte, judecătorul mulţumindu-se să performeze un act comisiv A: nu ştiu.
urmează să vedem.# să intre cineva vă rog., după care îl concediază practic pe
primul solicitant, încetând să i se adreseze, iar în cazul ultimelor două
audienţe răspunsurile eliptice înlocuiesc propriu-zis secvenţa finală [C: <R da
da da. mulţumesc mult [de tot> A: [finalizarea dosa[rului.C: [da.; A: nu: DA şi adresa
dumneavoastră <R da’ scrieţi adresa şi numele MARTorului> B: da↓ da↓ da↓A: să arătaţi
acolo despre ce e vorba. B: da↓ da↓ da↓. Desigur, situaţia de comunicare poate
justifica acest comportament verbal expeditiv, conferindu-i un caracter
strategic: dacă numărul solicitanţilor care aşteaptă este foarte mare,

judecătorul, din respect pentru clienţi, scurtează la maximum întrevederile,
pentru a putea oferi cât mai multe consultaţii. Însă multiplicarea formelor de
manifestare a puterii instituţionale şi absenţa modalităţilor convenţionale de
contracarare a posibilelor prejudicii aduse interlocutorului devin
semnificative şi simptomatice în ansamblul interacţiunii.
Mărcile puterii se manifestă în replicile lui A prin selecţia actelor
verbale din clasa directivelor, a căror expresie lingvistică poate fi variabilă,
fie formulare directă: invitaţie – spuneţi CE doriţi cu cererea asta.;
recomandare/ordin – A: nu trebuie s-o duceţi↓ dacă aţi închi– dacă o încheiaţi o
DUceţi. dacă nu încheiaţi tranzacţia↓ n-o DUceţi. , fie formulare indirect
convenţională, strategie curentă a politeţii negative: ordin – sub forma unei
rugăminţi o persoană vă rog.<Î CÎTE-O per[soană>; deci vă rog faceţi cererea cum
trebuie; invitaţie sub forma unei aserţiuni: dacă sunteţi împreună↑ vă ascult. De
remarcat faptul că mijloacele paraverbale (intonaţie imperativă) şi
nonverbale (privire autoritară, gesturi de impacienţă) pot accentua forţa
ilocuţionară specifică a acestor acte.
Incluse, de obicei, în clasa directivelor, întrebările (A: da’dumneavoastră
CINE sînteţi. B: sînt# rudă cu ea. A: aşa↓ şi dînsa nu poate vorbi singură? ) evidenţiază
în plus poziţia de autoritate pe care şi-o asumă A. În cadrul unei consultaţii
juridice, întrebările sunt în general direcţionate dinspre solicitant spre
specialist, acesta din urmă recurgând la ele fie pentru a i se furniza
informaţii suplimentare, necesare soluţionării cazului, fie pentru clarificarea
mesajului, în cadrul unor inserţii metacomunicative. În cazul discutat, prin
forma interogativă, judecătorul urmăreşte să implice conversaţional faptul
că sesizează o încălcare a rolurilor instituţionale prestabilite (solicitantul
trebuie să vorbească în nume propriu, nu prin intermediar). Exprimarea
reproşului, deşi atenuată de interogaţia retorică, conform exigenţelor
politeţii negative, capătă în context valoarea unei admonestări, accentuând
astfel relaţia asimetrică dintre E şi R. Că este vorba de o strategie recurentă
o demonstrează replica din a treia secvenţă: A: [şi v-a spus să-l indicaţi↓ da? D:
[da [ca să, unde formei interogative îi este atribuită aceeaşi valoare
ilocuţionară (reproşul), însoţită de această dată de reluarea explicită a
conţinutului implicitat: +A: [deci vă rog faceţi cererea cum trebuie↓ subsemNATUL,
[...] cum vă numiţi↓ în calitate DE↓ < R pîrît reclamant ce sînteţi>↓# depun la
dosaru_NUMĂRU↑.
Întreruperile frecvente ale replicii în curs, precum şi formulările
eliptice şi tranşante ale răspunsurilor, adesea reduse la un singur cuvânt,
conturează un profil comunicativ instituţional definitoriu pentru o societate
de tip autoritar, în care indivizii tind să-şi accentueze nejustificat puterea

conferită de funcţia pe care o deţin. Este relevant faptul că solicitanţii
acceptă fără proteste această conduită instituţională, prin conformismul lor
contribuind, indirect, la validarea şi generalizarea ei. În schimb, complicarea
strategiilor politeţii negative în cazul celor trei solicitanţi este expresia unei
atitudini ezitante şi prevenitoare, pe care, teoretic, contextul discursiv nu
numai că nu o presupune, ci chiar o exclude. Reamintim că, în interacţiunile
complementare de tipul consultaţiei, relaţia de putere este strict
conjuncturală, şi nu indică o asimetrie cu valoare absolută între
interlocutori. Cu alte cuvinte, ascendentul consultantului este strict
profesional, în celelalte privinţe acţionând aceleaşi reguli de reciprocitate
prin care se menţine coeziunea socială.
În mod semnificativ, salutul este iniţiat de solicitanţi, adică de la
inferior la superior; în ultima secvenţă: D: ((tace)) A: spuneţi CE doriţi cu cererea
asta, tăcerea solicitantului nu pare a reflecta o inabilitate comunicativă, ci
traduce mai degrabă dorinţa unei minime interferenţe, E recunoscându-i
instanţei instituţionale libertatea şi dreptul de a lua primul cuvântul, în acord
cu strategiile politeţii negative. În aceeaşi dominantă comunicativă se înscrie
şi exprimarea indirect convenţională a forţei ilocuţionare, prin formula
stereotipă <R fiţi amabil> am:: mîine o:: înfăţişare:: , care precedă intervenţia
propriu-zisă.
Strategiile deferenţei sunt clar marcate, în ce priveşte atât selectarea
formelor adresării, unde, pe lângă pronumele şi desinenţele de plural, apare
menţionată funcţia interlocutorului domnu judecător↓, cât şi performarea
actelor expresive de tipul mulţumirilor: C: <R da da da. mulţumesc mult [de tot>,
prin care E admite că se îndatorează receptorului. De remarcat faptul că
judecătorul nu caută să-şi minimalizeze acţiunea, pentru a contrabalansa
astfel potenţialul ameninţător al actului expresiv pentru eul negativ al
interlocutorului, suspendarea maximei modestiei frizând impoliteţea,
dincolo de asimetria constitutivă a interacţiunii. Recunoaşterea de către
solicitanţi a superiorităţii judecătorului, în cadrul aceleiaşi strategii a
deferenţei, se manifestă şi prin formele de acord necondiţionat care însoţesc
recomandările acestuia:
(2) A: [încheierea tranzacţiei.
C: da↓ da↓
A: NU. AMbele părţi prezente personal cu buletinu_n mînă↑
C: da↓
A: [în sală şi-a
[...]
C: da.
A: aceasta este↓
C: <R da da da. mulţumesc mult [de tot>
A: [finalizarea dosa[rului.
C: [da.
A: nu: DA şi adresa dumneavoastră <R da’ scrieţi adresa şi numele MARTorului>
A: să arătaţi acolo despre ce e vorba.
Exprimarea automată a acordului poate intra în conflict cu conţinutul

semantic al secvenţei, creând un efect comic involuntar, nesesizat de
interlocutori (replica lui Pristanda din O scrisoare pierdută „curat murdar“
reflectă aceeaşi modalitate obedientă de acord al inferiorului faţă de
superior).
(3) B: aş putea să intru cu ea? dumneavoastră CE [ziceţi

A: [dumneavoastră NU
B: nu pot↓
A: pentru că nu aveţi nici un fel de caliTATE
B: da.
A: nu.
În concluzie, dacă putem izola un scenariu ritualizat pe care îl

dezvoltă consultaţia juridică, acesta confirmă recursul aşteptat la strategiile
politeţii negative, cu accentuarea nedorită, dar predictibilă, a manifestărilor
de putere din partea instanţei instituţionale şi complicarea strategiilor
deferenţei în cazul solicitanţilor.
2.3. Conferinţa de presă
Conferinţa de presă este o interacţiune instituţională, complementară

în măsura în care partenerii de dialog au roluri prestabilite, specializate.
Spre deosebire de consultaţie (juridică, medicală, didactică), în acest caz
raportul de putere este mai dificil de precizat. În ciuda prerogativelor
acordate presei, numită adesea şi „cea de-a patra putere în stat“, statutul
acesteia în relaţie directă cu oficialii politici rămâne contradictoriu, chiar în
societăţile cu lungă tradiţie democratică. A fost subliniat, de pildă, rolul
complex pe care îl are jurnalistul în cadrul unui interviu, în acelaşi timp
„dominant şi dominat“, deoarece el are atribuţia profesională de a conduce
şi orienta interacţiunea, dar, totodată, este obligat să cedeze cuvântul
persoanei intervievate, care va furniza majoritatea informaţiei (Kerbrat-

Orecchioni, apud Vion 1992: 132). În cazul particular al conferinţei de presă
cu reprezentanţii puterii, jurnaliştii au o poziţie ierarhic inferioară, dar, cel
puţin teoretic, rolul dominant, în măsura în care dirijează centrele de interes
ale interacţiunii şi beneficiază de învestitura aproape „mistică“ a maselor
populare. Rolul lor simbolic de reprezentanţi autorizaţi ai societăţii civile
exercită o presiune reală asupra oamenilor politici, de care aceştia nu pot
face abstracţie. Aceste raporturi de forţă tensionate pot fi puse în evidenţă în
cadrul textului Conferinţă de presă la Palatul Cotroceni.
(4) MC: deci ↑ceea ce am vrut să vă explic↑ a fost numai ┴ mă rog↓ să vă explic↓ să
încerc să vă conving↑ că: mă rog↑ v-am spus că am fost şi avocaţ↑ deci avocaţii
încearcă să convingă_ntotdeauna↓ a fost numai cu privire la: raţiunea ┴ de CE
această schimbare? ((inspiră)) <J este o: modificare nu de ordin formal↑ doamne
fereşte↑ dac-aşa o înţelegeţi înseamnează că ă: PRActic↑ n-aţi înţeles-o↑ ((inspiră))
este o schimbare de ordin ă: macro↑ de ordin politic↑ se cheamă administraţie
prezidenţială↑ fin’că ăsta este rostu ei> î: nu o simplă schimbare↑ preşedinţia
româniei↑ un lucru absurd↑ ((inspiră)) în fond↑ cu ă: altă denumire. nu↑ nu↑ fin’că
este ┴ nu-i o administraţie publică executivă↑ nu-i o administraţie în sensu
administraţiei centrale şi locale↑ ((inspiră)) nu-i o administraţie care se substituie
guvernului↑ e o administraţie care este EXclusiv↑ EXclusiv↑ în subordinea
preşedintelui↑ pentru ca ((inspiră)) domnu preşedinte să-şi poată îndeplini în condiţii
cît mai bune aceste atribuţii:. e: cu totul ALTceva↓ deci↑ din această cauză↑ a doua
idee↑ perfect logică↑ ((inspiră)) din moment ce ESTE scopul acestei administraţii cel
care vi l-am spus↑ ((inspiră)) însemnează că toţi cei încadraţi tre să se bucure de
încrederea preşedintelui↑ INdiferent de funcţie↑ indiferent ce↓ chiar dacă sunt organ
de pază şi ordine. ((cineva tuşeşte în sală)) perSOAnele afectate pazei şi ordinii tre
să se bucure de această încredere↓# asta-i tot.
(Conferinţă de presă la Palatul Cotroceni, p. 153)
Intervenţia a consilierului MC indică, de la debutul înregistrării (nu al

interacţiunii), poziţia de autoritate mai nuanţată, prin atenţia acordată
mijloacelor de atenuare a unui posibil prejudiciu adus interlocutorilor.
Anunţarea intenţiei comunicative, prin verbul perlocuţionar „a convinge“ să
încerc să vă conving↑ este resimţită ca improprie şi agresivă chiar de
interlocutor, acesta corectându-se imediat printr-o digresiune glumeaţă că:
mă rog↑ v-am spus că am fost şi avocaţ↑ deci avocaţii încearcă să convingă_ntotdeauna↓ ,
care diminuează forţa ilocuţionară şi conferă enunţului o turnură colocvială.
De subliniat în această secvenţă sunt mărcile ezitării, atât verbale
(fumblings4) – ┴ deci , mă rog, doamne fereşte, în fond↑, cât şi paraverbale

((inspiră)), care pot indica fie o ezitare strategică, în concordanţă cu politeţea
negativă, fie o dificultate reală pe care o întâmpină E în a-şi desfăşura
argumentaţia. A doua alternativă pare mai probabilă, din moment ce MC
forţează raţionamentul prin paralogism deci↑ din această cauză↑ a doua idee↑
perfect logică↑, atribuind la nivel declarativ propriului discurs o coerenţă
logică pe care acesta propriu-zis nu o conţine. Secvenţa autoreferenţială
vizează un efect perlocuţionar precis, blocând, momentan, reacţia critică a
destinatarului.
Observăm cum strategiile politeţii negative se integrează într-o
orientare argumentativă globală a discursului. Impersonalizării enunţului,
strategie a politeţii negative, prin care responsabilitatea E este suspendată, îi
este asociată forţa persuasivă a unui argument de autoritate:
(5) MC: a↑ îmi spunea domnu: ministru: ninosu să mai vă dau ă: o informaţie legată de
dreptu comparat. <@ aşa este peste tot > unde sunt asemenea funcţii
unipersonale.
((“mai tare” se strigă din sală))
MC: deci↑ aşa
CC: peste tot ă:
MC: unde sunt asemenea funcţii unipersonale↑ aşa este peste tot. şi la palatul
elize: şi: în /stafu/ ăla mic de la casa albă↑ şi aşa mai departe↑ bun. ameriCAnii
au
O voce din sală: stai dragă
MC: şi (x) sistem care le ajută↑ să realizeze această idee↑ da’ aşa e peste tot↑ ştiţi?
cînd ai o structură în: serviciu↑ ca să zic aşa uni- unice funcţii↑ unipersonale. deci↑
nu e nimica original din acest punct de vedere. ((inspiră)) această: nouă
reglementare↑ după părerea mea↑ nu însemnează decît inTRArea în
NORMALITATE. inTRArea în normalitate..
Argumentul decisiv fiind găsit, consilierul atenuează expresia prea

categorică a enunţului, pentru a indica disponibilitatea la dialog şi
atitudinea sa cooperativă: relevante sunt procedurile de flatare ştiţi? sau de
reliefare ca să zic aşa, după părerea mea.
Interesant de remarcat, la nivel sociologic, este solidaritatea dintre
consilieri în faţa jurnaliştilor, susţinerea reciprocă pe care şi-o acordă
consolidându-le autoritatea mai mult decât prestaţia lor intelectuală sau
profesională.
4
Pentru prezentarea teoretică a elementelor care exprimă ezitarea (fumblings) şi
evidenţierea rolului lor în conversaţie, vezi Ionescu-Ruxăndoiu 1999: 79-83.
Pe măsură ce întrebările ziariştilor devin mai insistente sau mai

incomode, consilierii adoptă diverse strategii de evitare a unui răspuns
precis. Mărcile puterii devin mai evidente (întreruperea brutală a replicii în
curs, corectarea, reproşul, critica, injoncţiunile) şi au drept scop intimidarea
reprezentanţilor mass-media. Întrebările, deşi strict motivate profesional şi
instituţional (jurnaliştii au dreptul să fie informaţi), sunt resimţite de
consilieri drept o ameninţare directă, aşadar generează o reacţie agresivă.
Secvenţa următoare este sugestivă pentru modul în care cele două părţi îşi
negociază rolurile instituţionale:
(6) OI: de la adevăru oana iuraşcu. aş vrea să vă întreb↑ cînd a fost adoptată ordonanţa
de urgenţă. în CE condiţii. < R deci↑ cînd? cînd? în CE şedinţă de guvern>. şi a doua
întrebare ă:
MC: da’ de CE nu-ntrebaţi guvernu↑
OI: <R vreau să vă întreb pe dumneavoastră>↑ CUM adică. ne aşteptăm să:
ştiţi.
((comentarii în sală))
MC: cum?
PN: în ultima şedinţă de guvern.
O voce din sală: asta cî-
PN: evident că nu cea de azi.
MC: deci
CC: şi a fost publicată
MC: mo- în monitorul oficial este publicată pe ziua de zece ianuarie. da↑ deci d-asta
v-am şi dat aceste explicaţii↑ fin’că ((inspiră)) probabil↑ că dacă mai trecea încă o
săptămînă↑
O voce din sală: întreabă tu
MC: puteam discuta: pe premiza că dumneavoastră aţi şi citit-o↑ că d-asta aţi
venit la cotroceni.
Întreruperea replicii în curs, fără acţiuni reparatorii, este justificată implicit

de consilier prin caracterul nerelevant al întrebării (nu este de competenţa
lor să răspundă, ci a guvernului), aşadar acţiunea sa brutală sancţionează o
dublă abatere a ziaristei: comunicativă (încălcarea unei maxime) şi
deontologică (forţarea normelor instituţionale). Forma retoric interogativă,
asociată strategiilor politeţii negative (cf. Kerbrat-Orecchioni 1996: 57,
Şerbănescu 2003: 99), are o triplă eficacitate ilocuţionară, exprimând
indirect refuzul, reproşul şi ordinul, şi îi permite consilierului să obţină un
ascendent moral asupra jurnalistei. În plus, prin interogaţie, raportul de forţe
se inversează, din poziţia (desigur, simbolică) de inferioritate a celui
interogat, consilierul plasându-se în poziţia dominantă a celui care
redirecţionează discursul. Reacţia fermă a ziaristei reflectă sesizarea

componentei vexatorii a replicii consilierului. OI respinge acuzaţiile nu
printr-o mişcare justificativă, ci invocând devierea de la scenariul
instituţional de care se face responsabil interlocutorul; cu alte cuvinte,
acuzaţia de lipsă de profesionalism pe care i-o aduce MC îi este imputabilă
de fapt acestuia: [1]<R vreau să vă întreb pe dumneavoastră>↑ [2]CUM adică. ne
aşteptăm să: ştiţi.
Mişcarea conversaţională de respingere este compusă din două acte
verbale indirecte, în acord cu strategiile politeţii negative: [1] o secvenţă
metacomunicativă5, prin care R este acuzat de nerespectarea unei maxime;
[2] impersonalizarea E, prin trecerea de la singular la plural, având un dublu
efect: mascarea angajamentului ilocuţionar al E şi consolidarea legitimităţii
cererii, acest „noi“ generic referindu-se nu numai la jurnaliştii prezenţi, ci,
prin extensie, la publicul larg. În plus, componenta ameninţătoare a criticii
este atenuată prin trecerea de la modalitatea alocutivă (orientată spre
receptor) vă întreb pe dumneavoastră la cea elocutivă, exprimând poziţia
locutorului în raport cu cele enunţate: ne aşteptăm să: ştiţi.
Deşi, aparent, consilierul renunţă strategic să continue o discuţie ce ar
fi putut degenera în controversă, răspunsul său, „la distanţă“, după câteva
schimburi de replici, este un reproş global, exprimat iniţial la nivel
presupoziţional: MC: puteam discuta: pe premiza că dumneavoastră aţi şi citit-o↑
[presupoziţia contrafactuală – nu aţi citit textul], explicitat în secvenţa
următoare: că d-asta aţi venit la cotroceni.
De altfel, reproşul sau critica exprimate indirect printr-o interogaţie
retorică reprezintă o strategie comunicativă recurentă în discursul
consilierilor.
(7) MC: şi V-AM EXPLICAT că preşedintele nu se substituie altor autorităţi.
dumneavoastră de CE vreţi ca el să se substituie PARlamentului.
(8) AR: cu CE se ocupă↑ la palatu’ cotroceni.
MC: e:↑ de UNDE să ştiu eu.
(9) MC: < Î apare cineva↑ sindicatu’ cutare↑ bun! nu trebuia să mă interesez dacă
există >?
În exemplul următor, nota critică a interogaţiei retorice este augmentată prin

strategia implicitării (manipularea presupoziţiilor), „informarea“ sau
„investigaţia“ pe care o invocă jurnaliştii fiind desemnate sarcastic prin
cuvântul „anchetă“.
5
Pentru funcţiile discursive ale secvenţelor metacomunicative, vezi şi Ionescu-Ruxăndoiu
2003b: 143-148.
(10) AR: da’ CINE sunt aceşti unsprezece↓ iertaţi-mă că

[...]
CC: CREDEŢI că noi am venit la pa┴ noi am venit în această instituţie ca să
facem anchete de genul ăsta?
Practica antidemocratică pe care o sugerează depreciativ termenul (în acest

context), motivează refuzul consilierilor şi simultan acuză jurnaliştii, o
acuzaţie gravă din moment ce ei sunt o expresie sau un simbol al
liberalizării vieţii publice.
Enunţul avansează strategic două presupoziţii: factivă, declanşată de
construcţia comparativă nominală de identitate anchete de genul ăsta
[presupoziţia – acţiunea este o anchetă], respectiv presupoziţia falsă
declanşată de verbul nonfactiv „a crede“, cu sensul de „a-şi imagina“
[presupoziţia actualizată – la cotroceni nu se fac anchete]. Desemnând
acţiunea incriminată printr-un conţinut presupoziţional, adică drept o
premisă discursivă, consilierii reuşesc să-şi impună strategic perspectiva
ideologică – o formulare asertivă ar fi generat o posibilă negociere a
sensului şi, foarte probabil, respingerea acestuia6.
Utilizarea polemică a presupoziţiilor are o eficacitate perlocuţionară
sesizată de consilieri, care nu ezită să îşi împrumute şi să-şi nuanţeze
mijloacele de expresie, în sensul solidarităţii de care am vorbit mai sus. În
replica următoare, cuvântul „anchetă“ este substituit cu „poliţie“, al cărui
sens peiorativ este şi mai puternic în contextul discursiv dat. De notat, în
acelaşi exemplu, glisarea strategică de la formularea personalizată „noi“
spre cea impersonală.
(11) PN: faptu’ că ne-am interesat la tribunal dacă a fost la judecătorie # dacă a fost
înregistrat este un lucru firesc. dar poliţie din asta↑ în interioru’ instituţiei↑ n-am
făcut. ca să-i aflăm ((sună telefonul)) pe cei unsprezece. asta este# toată istoria. e
firesc să te interesezi dacă s-a înregistrat la judecătoria sectorului şase şi
EVENTUAL şi în ce condiţii.
6
Oswald Ducrot a descris presupoziţia ca un act ilocuţionar, la fel ca promisiunea sau
ordinul (Ducrot 1991: 90 şi urm). Actul ilocuţionar de a presupune constă în a impune
destinatarului un anumit univers de discurs – distinct de informaţiile asertate în interiorul
acestui univers. Orientând presupoziţiile, locutorul se angajează asupra valorii lor de adevăr
şi se situează într-un anumit raport cu interlocutorul. Utilizarea polemică a presupoziţiilor
se bazează pe caracterul lor esenţial: dreptul recunoscut locutorului, în deontologia
lingvistică, de a impune un cadru ideologic schimbului verbal, de a modela universul de
discurs (ibidem, p. 97).
Când reproşul se asociază unei note clar devalorizante pentru receptor,

mărcile de atenuare se multiplică şi se nuanţează, având un caracter mai
puţin convenţional:
(12) MC: [1] dumnea’stră chiar dacă nu sunteţi juristă [2] tre’ să ┴ cred că asta
sunteţi de acord cu mine↑ ((inspiră)) [3] că un sindicat este legal constituit cînd
este înregistrat la tribunal↑ nu sunt înregistraţi la tribunal ((inspiră)) ă: fac parte
din si’catul funcţionarilor publici? bun! deci trebui să respecte statutul acelui sindicat
care prevede↑ ((inspiră)) cum v-am spus↑ la nivel de judeţ şi localitate↑atît↑ nu în
instituţii↑ ş-aşa mai departe. ((inspiră)) [4] deci eu nu ştiu ă: cînd aţi folosit
termenul sindicat dacă n-aţi făcut un abuz↑ adică↑ n-aţi încălcat ă: ceea ce
domnu’ spunea adineaurea “înainte să spui un lucru informează-te”
Replica este structurată în două faze:

1) o secvenţă preliminară alcătuită din mai multe acte verbale: afirmarea
incompetenţei juridice a interlocutoarei (printr-un conţinut presupoziţional
dumnea’stră chiar dacă nu sunteţi juristă [presupoziţia – nu sunteţi juristă], cu
scopul de a sublinia implicit incapacitatea acesteia de a înţelege problema;
definirea „tehnică“ a obiectului controversei, prin care E îşi atestă
cunoştinţele şi deci superioritatea faţă de R; exprimarea anticipată a
optimismului că partenera de discuţie agreează sau înţelege un punct de
vedere propus de un profesionist;
2) formularea criticii, cu mărci de atenuare: construcţia ipotetic dubitativă
deci eu nu ştiu ă: cînd aţi folosit termenul sindicat dacă n-aţi făcut un abuz ; explicitarea
printr-o strategie citaţională adică↑ n-aţi încălcat ă: ceea ce domnu’ spunea adineaurea
“înainte să spui un lucru informează-te”.
Acumularea actelor verbale de tip aditiv creează efectul unei mişcări
globale de respingere a ofertei conversaţionale a interlocutorului şi
facilitează transmiterea unui mesaj categoric, însă strategiile de implicitare
din partea introductivă, asociate mijloacelor de atenuare din faza a doua,
conferă un caracter „obiectiv“ şi impersonal criticii, astfel încât E
escamotează abil responsabilitatea sa enunţiativă. Cu alte cuvinte,
consilierul se vede obligat să facă anumite precizări degradante pentru
jurnalist, dată fiind insistenţa acestuia în clarificarea unor probleme care îi
depăşesc pregătirea profesională.
O modalitate de a evita un răspuns la o întrebare constă în deturnarea
centrului de interes al enunţului, prin corectarea unei părţi a acestuia, nu
neapărat relevante în discuţie:
(13) IC: vă mulţumesc↑ şi o întrebare pentru doamna corina creţu. < R care este poziţia
preşedinţiei faţă de faptul că domnul nicolae văcăroiu este atît preşedintele
senatului↑ dar face parte şi din conducerea băncii de inve-# investiţii şi dezvoltare>?
MC: păi da↑
CC: poziţia preşedinţiei↑ [preşedinţia nu mai există
IC: poziţia preşedintelui româniei↑ mă scuzaţi!
Heterocorectarea heteroiniţiată este admisă de interlocutor fără rezerve

numai atunci când relaţia este verticală sau asimetrică (de pildă profesor vs.
elev), în celelalte cazuri fiind resimţită ca o agresiune la adresa eului său
pozitiv. Intervin desigur şi alţi factori, cum ar fi momentul şi mai ales forma
rectificării (cf. Dascălu Jinga 2006: 156). Să adăugăm importanţa mărcilor
paraverbale şi nonverbale, intonaţia şi mimica asociate întreruperii având
funcţie de intensificatori sau, dimpotrivă, de atenuatori. În cazul nostru, prin
intervenţia sa tranşantă, consilierul obţine un dublu efect: în primul rând,
sublinierea puterii sale (şi implicit a inferiorităţii celuilat) şi, în alt doilea
rând, dar la fel de semnificativ pragmatic, evitarea unui răspuns la o
întrebare extrem de delicată. De fapt, CC demonstrează prezenţă de spirit,
nepermiţând jurnalistului să câştige teren, având în vedere că presupoziţiile
pe care le conţine întrebarea [domnul nicolae văcăroiu este atât preşedintele
senatului, dar face parte şi din conducerea băncii de investiţii şi dezvoltare]
atestă o situaţie ilegală şi, în consecinţă, cuprinde implicit acuzaţia gravă de
corupţie. Consilierii, de altfel, nici nu contestă presupoziţiile, lucru care
certifică relevanţa iniţiativei jurnalistului. Demnă de semnalat este reacţia
consilierului MC: MC: păi da↑, evident surprins (conectorul păi marchează
clar ezitarea şi deruta acestuia). Intervenţia consilierului CC se dovedeşte
aşadar salutară pentru „echipa“ puterii, pentru că jurnalistul adoptă imediat
o poziţie defensivă, corectându-se şi scuzându-se totodată. Indiscutabil,
forţa mesajului său se diminuează, iar momentul de forţă al presei este ratat.
Referitor la natura competiţională a interacţiunii, se observă faptul că
reprezentanţii puterii câştigă „partida“ nu prin pertinenţa argumentelor
aduse (este vorba, de fapt, de o pseudoargumentare), ci prin specularea abilă
şi promptă a greşelilor adversarului. Finalul conferinţei consemnează două
infracţiuni comunicative – o injoncţiune şi, totodată, o întrerupere a replicii
în curs –, absenţa acţiunilor redresive marcând clar nota de dominare a
consilierilor:
(14) AR: deci↑ acest examen este┴ stabileşte dacă un angajat al preşedinţiei↑ ă: este de
încredere sau nu.
MC: nu↑ nu. asta PREŞEDINTELE stabileşte.
AR: şi încrederea↑ iertaţi-mă↑ n-am citit textul legii. aş vrea să-mi spuneţi dacă
MC: citiţi-l.
S-a făcut observaţia că în cultura română, o cultură de tip ierarhic,

chiar în mediile instituţionalizate sunt evitate întrebările directe7, dat fiind
potenţialul lor agresiv pentru R. În cazul unei interacţiuni complementare,
precum conferinţa de presă, orientarea interogativă a discursului dinspre
ziarişti spre instanţele de autoritate (consilierii) face parte chiar din tiparul
instituţional. În aceste condiţii, este interesant de observat cum jurnaliştii
încearcă să concilieze obligaţiile profesionale cu menajarea eului negativ al
colocutorilor. În contextul discursiv dat, formulările convenţionale, cele mai
frecvente, au următoarele tipuri de structuri:
a) enunţuri interogative, cu prefeţe metacomunicative, în care verbul

performativ este precedat de modale, la condiţional, însoţite de secvenţa
obligatorie de prezentare a ziaristului:
(15) OI: de la adevăru oana iuraşcu. aş vrea să vă întreb↑ cînd a fost adoptată ordonanţa
de urgenţă. în CE condiţii. < R deci↑ cînd? cînd? în CE şedinţă de guvern>. şi a doua
întrebare ă:
(16) AR: ă: aş dori să vă întreb↑ de la /bibisi/. ă: aş dori să vă întreb ă: în CE
departamente↑ sau în CE sectoare: ă: sunt angajate ((sună telefonul)) acele persoane
ă: care fac obiectul: diferendumului. ă: deci↑ cei care sunt în acel sindicat↑ care ă:
spun că ă: ar trebui să rămînă aici↑ şi de CARE spun că sunt funcţionari publici?
dacă puteţi să ne daţi cîteva
b) construcţii nominale cu impersonalizarea E şi selectarea R:
(17) IC: vă mulţumesc↑ şi o întrebare pentru doamna corina creţu. <R care este poziţia
preşedinţiei faţă de faptul că domnul nicolae văcăroiu este atît preşedintele
senatului↑ dar face parte şi din conducerea băncii de inve-# investiţii şi dezvoltare>?
c) interogaţii incluse într-un context intertextual, E glosând informaţia

anterioară furnizată de colocutor. În acest mod, se creează impresia unui
acord prealabil cu interlocutorul şi, totodată, se asigură continuitatea şi
7
Vezi Şerbănescu 2003: 106 „ [În cultura română] Întrebările directe prin care
interlocutorului i se cere informaţie sunt puţin frecvente deoarece sunt percepute ca o
agresiune, o invadare a unui teritoriu personal ce nu se doreşte împărtăşit cu interlocutorul.
[...]Chiar şi în situaţiile instituţionalizate sunt uneori evitate întrebările: la şcoală elevii nu
îndrăznesc să pună întrebări profesorilor, deoarece simplul fapt de a întreba e considerat
uneori o dovadă de obrăznicie, iar subordonaţii «nu îşi permit» să pună întrebări şefilor.“
logica discursivă; decurgând din anumite premise, forţa ilocuţionară a

interogaţiei este deturnată, iar responsabilitatea enunţiativă se diminuează.
(18) MJI: ă: mari jean ion. prima/teve/. spuneaţi ă: mai devreme↑ nu ştiu dacă merge
ăsta↑ spuneaţi mai devreme ceva despre ă: alţi: oameni care lucrează în: administraţii
prezidenţiale şi care fac parte din┴ eu ştiu↑ din alte structuri. ă: dacă este vorba
despre angajaţii /sepepe/↑ ă: cei care au lucrat cu preşedintele constantinescu↑ vor fi
acum înlocuiţi↑ pe acest criteriu↑ al eu ştiu↑ al înCREderii de care vorbeaţi?
d) întrebări urmate de exprimarea scuzelor:
(19) AR: da’ CINE sunt aceşti unsprezece↓ iertaţi-mă că
e) enunţuri modalizate, dubitative, pentru sugerarea pesimismului

interacţional:
(20) AR: ă: aş dori să vă întreb↑ de la /bibisi/. ă: aş dori să vă întreb ă: în CE

departamente↑ sau în CE sectoare: ă: sunt angajate ((sună telefonul)) acele persoane
ă: care fac obiectul: diferendumului. ă: deci↑ cei care sunt în acel sindicat↑ care ă:
spun că ă: ar trebui să rămînă aici↑ şi de CARE spun că sunt funcţionari publici?
dacă puteţi să ne daţi cîteva
f) întrebări formulate printr-o aserţiune, în care E (jurnalistul) solicită

precizări şi îşi asumă responsabiliatea non-înţelegerii mesajului, pentru a nu
imputa interlocutorului încălcarea unei maxime conversaţionale.
(21) CC: cel care a semnat e în: departamentul comunicării publice↓
AR: deci# nu# n-am înţeles↓
CC: <L deci cel care se: autointitulează preşedintele acestui sindicat e în:
departamentul comunicării publice. deci ERA în fostul departament al comunicării#.
Restu nu ştim cine sînt>.
Însă pe măsură ce situaţia discursivă se tensionează, iar reprezentanţii

puterii îşi intensifică semnalele de autoritate, ziariştii recurg la strategii mai
complicate ale politeţii negative. În secvenţele următoare, observăm
acumularea mijloacelor de atenuare care precedă întrebarea propriu-zisă:
adresarea prin specificarea funcţiei; cererea permisiunii; prefaţarea
performativului prin modale; mişcarea justificativă; formularea de scuze.
Toate acestea indică atât o percepţie mai acută a parametrului puterii, adică
a faptului că R deţine controlul interacţiunii, cât şi disconfortul emoţional al
E, obligat să insiste în faţa unui interlocutor necooperativ.
(22) AR: ă: domnule consilier↑ dacă-mi permiteţi↑ ă: aş vrea cîteva lămuriri↑ pentru
că deşi n-aţi făcut investigaţii↑ se vede că ştiţi şi că nu sunt înregistraţi la
tribunal
MC: n-am făcut investigaţii, da’, în momentul în care
AR: deci iertaţi-mă↑ dacă îmi permiteţi↑ aş vrea să vă întreb: le recunoaşteţi
statutul de funcţionari publici? şi dacă da↑de CE trebuie să mai dea un examen nou↑
să fie REatestaţi pe: aceste posturi
În exprimarea deferenţei, constatăm o relativă simetrie, cu selecţia

firească a pronumelor şi a desinenţelor verbale de plural (de ambele părţi),
exprimarea convenţională a mulţumirilor după primirea răspunsului
(jurnalist faţă de consilier), solicitarea de a interveni într-un schimb de
replici prin cererea permisiunii (în cazul unui consilier) PN: dacă-mi permiteţi↑
sau cerând scuze PN: iertaţi-mă. AR: vă rog. şi acordul exprimat (de un
jurnalist) printr-o rugăminte AR: vă rog.
Anumite nuanţe pragmatice merită totuşi a fi semnalate: consilierul
MC utilizează deicticul social doamnă nu pentru a da un grad mai mare de
formalizare expresiei, ci cu funcţie retorică, în cadrul unor secvenţe unde
valoarea ilocuţionară este reproşul:
(23) MC: păi# v-am explicat↑ DOAmnă↓ după noua reglementare↑ v-am explicat↑
DOAmnă↓ s-a reintrodus ((cineva tuşeşte în sală)) ideea de concept de încredere. ş-
atuncea #problema este pentru cei care vor fi încadraţi↑ sigur↑ o să fie o
reglementare↑ ştiu eu↑ concurs↑ examen↑ interviu↑ nu ştiu. ă: da’ pentru cei care
sunt ↑pentru cei care sunt↑ cum te poţi duce la preşedintele româniei şi să-i spui că:
ai încredere ((inspiră)) sau n-ai încredere↓ dacă nu dai un examen de atestare ca să
existe o bază legală. pe de altă parte↑ v-am explicat
Conferinţa de presă analizată pune în evidenţă aşadar ambiguitatea

relaţiei de complementaritate dintre oficialii politici şi presă, precum şi
caracterul net competiţional al interacţiunii. Deşi mai precaute şi mai
elaborate, mărcile de autoritate ale reprezentanţilor puterii îşi demonstrează
eficienţa, este adevărat pe fondul unei reacţii indecise, defensive şi
nesolidare a jurnaliştilor.
3. Politeţea pozitivă
3.1. Marele aport al sistemului descriptiv propus de Brown şi

Levinson constă în definirea conceptului de politeţe pozitivă, politeţea
negativă suprapunându-se, în linii generale, concepţiei curente, tradiţionale

privind comportamentului lingvistic deferent. În păstrarea unor relaţii
interpersonale armonioase, politeţea pozitivă este la fel de importantă ca şi
cea negativă. Deşi mutual exclusive ca mod de realizare, acţiunea lor
pragmatică este convergentă, vizând menţinerea coeziunii sociale. Dacă
politeţea negativă este de natură compensatorie – prin evitarea sau atenuarea
unui act cu potenţial ameninţător pentru imaginea individuală (FTA) –,
politeţea pozitivă este, dimpotrivă, de natură producţionistă, constând în
multiplicarea actelor care neutralizează efectul FTA (cf. Kerbrat-Orecchioni
1996: 54)8: manifestarea simpatiei faţă de R, exprimarea acordului şi
evitarea dezacordului, sublinierea ideii de parteneriat şi a teritoriului comun
cu R, comportamentul destins şi neconvenţional, manifestarea reciprocităţii
şi altele. Acest tip de politeţe constituie nucleul comportării familiare,
glumeţe (Ionescu-Ruxăndoiu 2003: 79) şi caracterizează, în consecinţă,
relaţiile interpersonale cu un mare grad de intimitate (dintre rude, prieteni,
colegi şi cunoştinţe apropiate).
Aşa cum a fost remarcat, funcţionarea politeţii pozitive este mult mai
simplă decât a politeţii negative (cf. Kerbrat-Orecchioni 1996: 59). Analiza
pe care am efectuat-o confirmă această observaţie teoretică, izolarea din
corpusul de texte a unor strategii în variante prototipice pure fiind relativ
mai facil de realizat decât în cazul politeţii negative. Spre deosebire de
atitudinea reverenţioasă, nuanţată contextual şi complicată de diverse
constrângeri formale (norme interne ale cadrului discursiv) şi psihologice,
manifestarea simpatiei faţă de interlocutor, specifică politeţii pozitive, este
mai spontană şi mai expresivă, nelăsând loc dubiilor interpretative, decât în
cazuri rare, atipice. Expresia directă şi uşor decodabilă a strategiilor politeţii
pozitive, precum şi cadrul relativ constant de manifestare a acesteia (cerc de
prieteni, colegi), ne-a permis o organizare sinoptică a materialului şi o mai
mare libertate în selecţia exemplelor. Am utilizat textul Conversaţie
telefonică între prietene, care va servi drept exemplu cadru, completând
observaţiile cu eşantioane reprezentative preluate din alte interacţiuni
înregistrate ale Corpusului.
3.2. Folosirea unor forme de expresie specifice relaţiilor între membrii

aceluiaşi grup.
8
Catherine Kerbrat-Orecchioni (1996: 54) introduce, pentru a completa modelul teoretic al
lui Brown şi Levinson, un termen suplimentar, desemnând actele care corespund, în
descrierea politeţii pozitive, unor anti-FTA, şi anume Face Flattering Acts, abreviat FFA.
Exemple de astfel de acte FFA: complimentul, lauda, cadoul etc.
(24) A: bună c*** CE faci.

B: cia:u d***: bine uite sunt aca:să m-am mutat în garsonie:ră în brîncove:anu
(Conversaţie telefonică între prietene, p. 171)
(25) A: /HElău/↓
B: salut.
A: CE faci.
B: uite↓ îmi cer ăştia de la doctorat↓ dosar plic↓ cu clape. CE-nţelegi tu prin clape.
(Pe stradă, p. 33)
(26) A: aşa fetele↓ şi CE-aţi mai făcut astăzi.

B: am chiulit de la germană.
A: nu v-ar fi ruşine.
B: măi↓ # CE-aţi făcut la germană.
(Studenţi în pauză, p. 76)
Structura secvenţei iniţiale este aproape identică în primele două exemple,

salutul, a cărui expresie poate fi variabilă – forme colocviale consacrate
bună, cia:u, HElău/↓B: salut. –, fiind urmat de întrebarea rituală ce faci?, care
reclamă fie un răspuns generic, bine, fie un răspuns mai detaliat, referitor la
activitatea concretă a interlocutorului. Cum un răspuns concis ar denota o
atitudine necooperativă, colocutorii se grăbesc să dezvolte informaţia,
manifestându-şi disponibilitatea pentru dialog, în concordanţă cu exigenţele
politeţii pozitive. De remarcat, în exemplul (24), utilizarea ambelor variante,
bine uite sunt aca:să m-am mutat în garsonie:ră în brîncove:anu, E
preîntâmpinând strategic ambele posibile solicitări.
Schimbul preliminar, pe lângă funcţia fatică, are rolul unui indicator
generic şi tematic al interacţiunii. Structura interogativă ce faci? indică
orientarea spre interlocutor şi respectarea maximei modestiei, E trecând în
plan secund. În exemplul (26), salutul prin interpelare A: aşa fetele↓ şi CE-aţi
mai făcut astăzi. reflectă dorinţa emiţătorului de a acorda atenţie,
nediscriminatoriu, întregului grup de receptori. Interesante sunt formele
indexicale prezente în toate cele trei intervenţii, deşi una dintre ele este
telefonică: interjecţia uite, respectiv adverbul aşa. Funcţionând drept
deictice textuale, ele creează, încă de la debutul conversaţiei, sentimentul
unei continuităţi discursive şi consolidează solidaritatea de grup a
interlocutorilor, prin raportarea lor la un fond comun de cunoştinte. În plus,
accelerează dinamica schimburilor verbale, graţie efectului psihologic de
proximitate pe care orice deictic îl conservă în subsidiar, chiar atunci când
uzul său nu este gestic. Altfel spus, sugestia de apropiere fizică este
percepută subiectiv ca o apropiere afectivă.
Selectăm câteva exemple în care apar forme lexicale prin care
vorbitorii îşi manifestă identitatea de grup, din trei interacţiuni, fără a oferi o
ilustrare exhaustivă; în acest domeniu, intervin atât creativitatea indivizilor,
cât şi anumite exigenţe culturale, variabile de la un grup la altul. Important
de reţinut este libertatea de expresie a vorbitorilor, nu atât formele
particulare sub care aceasta se manifestă:
(27) A: da’ nu ştiu cum se face chestia asta.# şi-am zis să le scriu ┴ vroiam să mă duc
astăzi la un internet şi să:
B: am vorbit şi cu n***↓
A: aşa↓
B: şi s-a ofticat c-a zis că a fost# # <J CÎND fusese. miercuri parcă> a fost în ploieşti
la: inspectorat şi ăia nu ştiu nimic. aşa [a zis.
(Pe stradă, p. 35)
(28) A: e comedie↓ mie mi-a plăcut.

B: da? e mişto↑
(Studenţi în pauză, p. 77)
(29) [3] B: şi cu CINE stai în cameră?

A: e: # cu nişte tipe# CE# <@ce treabă am io ((rîs))
[...]
A: nu. n-am nici o treabă mă. da’ uite-ncerc să dau de ea nu ştiu <R de vreo cîteva
zile tot încerc să dau de ea> că mi-a zis doamna *** să-i dau: un ## ştii # <R de
la noi de la proiect> să-i spun să o SUne. şi: nu-mi răspunde la telefon nu
ştiu am dat şi de pe telefonul meu mobil şi de pe ĂSTA de la firmă ştii
B: îhî. îhî.
A: ba nu-mi răspunde deloc. NU ştiu ce se-ntîmplă cu EA.
B: băi: nu ştiu: eu n-am sunat-o niciodată pe mobil. EA m-a sunat ieri de la
serviciu că: EA poa să vorbească: # [cît=
[...]
A: te-ai cuplat cu n***?
B: mdaa.
A: ((rîs))
B: da provizoriu.TU?
A: provizoriu? eu încă nu m-am cuplat cu nimeni nici provizoriu nici definitiv.
((rîsete))
B: pe bune vreau să vii deseara. vii?< R tu ştii ce mişto e-n /tuais/?> nişte băieţi
TARE drăguţi.
[...]
B: nu: pe bune vino.# acuma că chiar o să ma bucur. şi pe urmă: ă: cum îi
spune mergem la NOI acasă-n brîncoveanu din discotecă
A: îhîmă o să văd o să văd codru.#

B: că-i mişto.o să fie mişto.
A: îhî.
B: noi mergem aşa mai devreme# pentru că: mai ne-am gîndit să prindem locuri
ceva.
A: ăsta e # ăsta-i scopu ?
B: da.
A: hî hî. /ochei/.
B: bă mă bucur vreau să te mai vad şi io să mai vorbim că poate mergem de
fapt trebuie sigur să mergem într-o:  într-un /uichend/ în /plentărs/ sau în
/CUA:ndo/. (Conversaţie telefonică între prietene, p. 173; 177)
(30) A: î: asta e. şefa n-a venit?

D: trebuie s-aterizeze
A: /o:chei/
[…]
D: e ca la balamuc aicea.# s-au mutat d-afară-năuntru↓ (La un ziar local, p. 87)
3.3. Manifestarea atenţiei faţă de R. Exagerararea interesului, a

aprobării, a simpatiei pentru R.
Vorbind despre puterea explicativă a principiului politeţii, Catherine
Kerbrat Orecchioni (1996: 61) subliniază capacitatea acestuia de a justifica
raţional anumite aspecte verbale care, din perspectiva eficienţei
comunicative, ar părea bizare, cum ar fi de pildă formularea indirectă a
actelor de limbaj sau tabuul privind autoelogiul în societatea occidentală, şi
nu numai. În fapt, orientarea spre interlocutor explică de ce
autocomplimentul este nerecomandat, dacă nu interzis, ca şi orice formă, fie
şi indirectă, de egocentrism comunicativ (referirea constantă la propria
persoană, monopolizarea discuţiei, abordarea a unor teme de interes strict
personal fără invitaţia expresă a interlocutorului). Acest lucru este valabil
mai ales în relaţiile interpersonale informale (un cadru instituţional nu
permite expresia marcată a individualităţii, iar asimetria rolurilor
comunicative este constitutivă), domeniu în care acţionează politeţea
pozitivă.
Studiul interacţiunilor verbale din româna contemporană certifică
observaţiile de mai sus şi la cazul particular al societăţii noastre.
(31) A: bună c*** CE faci.

B: cia:u d***: bine uite sunt aca:să m-am mutat în garsonie:ră în brîncove:anu
A: o: # ţi-ai cumpărat de cînd 
B: # pă:i# abia a:zi: ai:  ă acum doua zile m-am mutat. pîn-am facut curat pînă: 
m
A: şi CUM e.
B: tu unde stai? îm: e binişor.
A: biniŞOR ? de CE de CE nu FOArte bine.
B: mi: pînă mă acomodez cu: zona # cu:  vecinii ((rîs))
A: ((rîs)) hî hî hî
B: unde stai? în U-uri?
A: da. în U stau în U:: cinci
B: în U cinci
A: la unşpe.
B: la unşpe ia e: notezi te rog # u cinci unşpe
A: ##
B: da’ asta unde-i la parter.
A: da. la parter. da normal.
B: şi cu CINE stai în cameră?
A: e: # cu nişte tipe# CE# <@ce treabă am io ((rîs))
B: <R te-nţelegi bine cu ele?>
A: da. atîta timp cît stau în CAmera îţi dai seama. ((rîs))
B: ă: ce mai faci tu: asa în # mă# re bine?
A: sunt bine. da. sunt bine. eu azi te-am sunat să văd ce mai fa:ci că ţi-am promis
că te sun de mult#
B: da: ştiu credeam c-ai uitat .
A: păi CUM să uit codru.
B: a:uzi uite ce vroiam să-ţi zic că:
A: zi:
(Conversaţie telefonică între prietene, p. 171-172)
În fragmentul de mai sus, A, iniţiatoarea schimbului verbal, orientează

centrul de interes al conversaţiei spre interlocutoarea sa, şi o încurajează să
vorbească despre sine. Succesiunea de întrebări: A: bună c*** CE faci.// A: o: #
ţi-ai cumpărat de cînd  // A: şi CUM e.// A: biniŞOR ? de CE de CE nu FOArte bine.,
indică o creştere progresivă a atitudinii sale participative şi empatice. B dă
curs acestei invitaţii, conferind însă replicilor o expresie minimală, atât cât
să satisfacă maxima cantităţii – natura informaţiilor pe care le furnizează la
solicitarea partenerei sunt, prin forţa împrejurărilor, autovalorizante
(cumpărarea unei locuinţe reprezintă un câştig în plan personal), iar o
manifestare prea entuziastă ar putea prejudicia, prin asimetrie, eul pozitiv al
colocutoarei. B încearcă să echilibreze aşadar cerinţele principiului
cooperativ cu cele ale principiului politeţii. Pentru a contrabalansa
autoelogiul, B recurge la mijloace de minimizare, obligatorii în acest caz,
(cf. Kerbrat Orecchioni 1996: 62): prezentarea neutră emoţional, cu
intonaţie descendentă: bine uite sunt aca:să m-am mutat în garsonie:ră în
brîncove:anu; conectorul păi, indicând ezitarea şi reţinerea: B: # pă:i# abia a:zi:
ai:; insistenţa acordată circumstanţelor mai puţin plăcute:  ă acum doua zile m-
am mutat. pîn-am facut curat pînă:  m [...]; pînă mă acomodez cu: zona # cu: 
vecinii ((rîs)); mijloace paraverbale ((rîs)), pentru a diminua importanţa
evenimentului şi a masca disconfortul; litota precedată de o pauză
vocalizată, timpul de reflecţie având rolul de a relativiza în plus aprecierea
pozitivă îm: e binişor. În acelaşi timp, B întreprinde acţiuni reparatorii,
încercând să redirecţioneze subiectul de conversaţie spre partenera sa: A: şi
CUM e. B: tu unde stai? îm: e binişor. Schimburile de replici următoare sunt
simetrice cu cele dintâi, însă acum B este cea care îşi manifestă, ca marcă a
reciprocităţii, interesul pentru colocutoarea sa. Ca semnale ale receptării
active şi atente, notăm: reluările în ecou A: da. în U stau în U:: cinci B: în U cinci
A: la unşpe. B: la unşpe ia e: notezi te rog # u cinci unşpe.; rugămintea, pe care A
poate să o audă, adresată unei a treia persoane de a nota adresa, solicitarea
de amănunte suplimentare. Simţind turnura prea „tehnică“ a conversaţiei şi
un oarecare disconfort manifestat de A, ale cărei răspunsuri devin tot mai
evazive B: şi cu CINE stai în cameră? A: e: # cu nişte tipe# CE# <@ce treabă am io
((rîs)) B: <R te-nţelegi bine cu ele?> A: da. atîta timp cît stau în CAmera îţi dai seama.
((rîs)), B reiterează expresia simpatiei ei faţă de A, interesându-se aparent de
dispoziţia ei afectivă; prin formularea vagă a întrebării B: ă: ce mai faci tu: asa
în # mă# re bine? şi sugerarea unei variante optimiste de răspuns, B îşi ia
precauţii pentru a menaja eul negativ al interlocutoarei.
Perechile de replici următoare, coordonate prin reciprocitate, nu
transmit propriu-zis informaţie cognitivă, ca în orice conversaţie fatică, însă
au rolul de a consolida încrederea mutuală a interlocutoarelor, împlicând
conversaţional dorinţa lor de a-şi valoriza eul pozitiv:
(32) B: ă: ce mai faci tu: asa în # mă# re bine?

A: sunt bine. da. sunt bine. eu azi te-am sunat să văd ce mai fa:ci că ţi-am promis
că te sun de mult#
B: da: ştiu credeam c-ai uitat .
A: păi CUM să uit codru.
Intervenţiile scurte şi schimbarea rapidă a rolurilor de E şi R reflectă

structura simetrică sau egalitară a interacţiunii. O secvenţă în care una dintre
interlocutoare deţine rolul dominant (la început A, în calitate de iniţiatoare a
conversaţiei, pune întrebări, B răspunde) este urmată de o succesiune de
replici în care B preia rolul de „leader“ şi, la rândul ei, o chestionează pe A.
Indicii taxematici9 ai poziţiei dominante în dialog (interogaţii, introducerea

unei teme de conversaţie) sunt neutralizaţi prin orientarea spre R, aparenta
manifestare a puterii emiţătorului fiind, de fapt, în beneficiul colocutorului.
3.4. Presupunerea sau afirmarea existenţei unui univers comun de

discurs.
Nu putem consemna o veritabilă progresie tematică în textul analizat,
ci o invocare continuă, implicită sau explicită, a cunoştinţelor şi a
experienţelor comune, prin diverse procedee:
a) recunoşterea presupoziţiilor (elemente care asigură unitatea cadrului

discursiv), indice al gradului de familiaritate dintre colocutori:
(33) B: că # în seara ASTA: # # mai multe colege: # chestii # bine: am chemat-o şi

pe v***: # ă:
A: normal.
B: mi-a dat mi-a dat telefon şi: să mă întrebe dacă <R ies undeva ştii că ea voia să
meargă-n /plentărs/ şi i-am zis că nu merg în /plentărs/ merg în /tuais/>
A: <@ hî hî hî hî>
B: şi: # rămâne valabilă invitaţia şi pentru tine. că e:a oricum nu ştiu dacă: vine
da’_nu ma_ tu nu: eşti certată cu ea# nu eşti 
A: nu. n-am nici o treabă mă. da’ uite-ncerc să dau de ea nu ştiu <R de vreo cîteva
zile tot încerc să dau de ea> că mi-a zis doamna *** să-i dau: un ## ştii # <R de
la noi de la proiect> să-i spun să o SUne. şi: nu-mi răspunde la telefon nu
ştiu am dat şi de pe telefonul meu mobil şi de pe ĂSTA de la firmă ştii
B: îhî. îhî.
b) afirmarea explicită a ideii de apartenenţă la acelaşi grup, prin utilizarea

pluralului:
(34) B: nu ştiu nu ştiu care d***. v*** v***: noastră ?

A: v*** noastră da v*** noastră.
9
Cf. Kerbrat-Orecchioni 1987: 321. Prin taxeme autoarea defineşte aspectele semiotic
pertinente care funcţionează ca indicatori ai poziţiei ierarhice a participanţilor în
conversaţie. Vezi şi Kerbrat-Orecchioni 1990:74 „Nous appelons «taxème» [...] tout
comportement, verbal ou non verbal, susceptible de marquer une relation hiérarchique entre
les interactants [...]“.
c) manipularea presupoziţiilor, urmate de schimburi verbale secundare

pentru negocirea sensului:
(35) A: a mi-amintesc. atunci cînd aţi fost cu: ## CUM îl chema pe sportivu ăla.
B: CARE sportiv.
A: <@ care era cu bicicleta am uitat. # f***. # f*** din germania.
B: # EU?CARE f***
A: mă tu n-ai fost ? era doar v***.
B: ###
A: a fost
B: băi eu nu ştiu nu cunosc nici un f***nu ştiu nici o biciCLEtă
d) bârfa. Manipularea presupoziţiilor este o strategie curentă de a devia

conversaţia spre bârfă, E simulând că informaţiile presupuse sunt deja
cunoscute şi declinându-şi astfel răspunderea enunţiativă.
(36) B: măi nu ştiu. nu mi-a zis nimica. # a fost v***-n /tuais/ sau:?
A: unde cu:
B: nici nu ştiu.
+A: cu tipu ăsta şi-apoi s-a întilnit la mare cu el la: # UNDE naiba# ă: # <R la
vama veche>.
B: a:  # nu ştiu detaliile astea.
A: ă nu ştii #?
B: nu cunosc. n-n-n-am stat niciodată aşa: adică am mai stat la cîte-un suc acu o
săptămînă: parcă pe la /mecdonălds/  da n-am stat prea mult. mi-a povestit ea
aşa # ceva # da’ NU de f*** de altu # cu /hî/ ceva
3.5. Gluma.
Relaţiile cordiale şi destinse dintre interlocutoare se reflectă şi în
turnura glumeaţă a enunţurilor, din ansamblul interacţiunii. De consemnat
faptul că râsul nu este întotdeauna o manifestare spontană la o glumă a
interlocutorului, deseori căpătând alte valori pragmatice.
a) prevenirea unui posibile discontinuităţi în conversaţie:
(37) A: biniŞOR ? de CE de CE nu FOArte bine.

B: mi: pînă mă acomodez cu: zona # cu:  vecinii ((rîs))
A: ((rîs)) hî hî hî
B: unde stai? în U-uri?
b) mascarea disconfortului emoţional:
(38) A: e: # cu nişte tipe# CE# <@ce treabă am io ((rîs))

B: <R te-nţelegi bine cu ele?>
A: da. atîta timp cît stau în CAmera îţi dai seama. ((rîs))
c) semnal de recepţie (back channel), indicând ascultarea activă:
(39) B: mi-a dat mi-a dat telefon şi: să mă întrebe dacă <R ies undeva ştii că ea voia să
B: şi: # rămâne valabilă invitaţia şi pentru tine. că e:a oricum nu ştiu dacă: vine
da’_nu ma_ tu nu: eşti certată cu ea# nu eşti 
Gluma este un mijloc eficace de a preveni o potenţială criză comunicativă,

provocată de evaluarea riscată a unor subiecte de conversaţie.
(40) A: singurică încă?

B: pofTIm?
A: eşti SINgură?
B: nu. cu nadia coLEga mea de cameră.
A: lasă pe n*** COlega ta de cameră nu la n*** <@m-am referit>.
B: a da sunt singură: TU?
A: te-ai cuplat cu n***?
B: mdaa.
A: ((rîs))
B: da provizoriu.TU?
A: provizoriu? eu încă nu m-am cuplat cu nimeni nici provizoriu nici definitiv.
((rîsete))
(Conversaţie telefonică între prietene, p. 172-173)
Întrebarea directă are un potenţial ameninţător la adresa eului negativ al

interlocutoarei, augmentat de conţinutul presupoziţional al adverbului de
timp încă [presupoziţia – până acum ai fost singură], şi de utilizarea
diminutivului singurică, cu valoare mai degrabă (uşor) ironică decât
hipocoristică. B are două variante: să răspundă prejudiciindu-şi eul negativ,
să reproşeze indiscreţia, ameninţând eul negativ al interlocutoarei. Niciuna
nu este raţională pe fondul unor relaţii amicale, aşa că B solicită repetarea
întrebării, adică negociază contractul comunicativ. Canalul de comunicare
favorizează o atare strategie, iniţierea corectării putând fi pusă pe seama
calităţii slabe a audiţiei. A însă insistă, iar B recurge la o altă strategie pentru
a respinge oferta, şi anume simularea nonînţelegerii semnificaţiei

pragmatice a enunţului. B răspunde solicitării abia după reglarea
metacomunicativă explicită A: lasă pe n*** COlega ta de cameră nu la n*** <@m-
am referit>., contracarând imediat prejudiciul suferit prin adresarea, reiterată,
a aceleiaşi întrebări: B: a da sunt singură: TU? [...]B: da provizoriu.TU?.
Răspunsul franc şi glumeţ dat de A A: provizoriu? eu încă nu m-am cuplat cu
nimeni nici provizoriu nici definitiv. ((rîsete)) detensionează, în fapt, un eventual
blocaj comunicativ. Observăm din nou tendinţa de echilibrare a rolurilor
comunicative, proprie interacţiunilor simetrice, şi coordonarea prin
reciprocitate a schimburilor de replici.
3.6. Gluma se combină cu strategia optimismului interacţional, atunci
când interlocutorul are un dublu obiectiv ilocuţionar: să deturneze orientarea
serioasă a conversaţiei şi să-şi manifeste simpatia necondiţionată faţă de R.
(41) B: tu ştii ce medie de toată: JEna am scos anu trecut?

A: ce MEdie ai scos?
B: ieh şaptepatrujdoi.
A: e:h eşti tare. hi hi hi
B: ei sînt tare! tare# <MARC PROAstă>.
A: CE ce să mai zic#
A nu poate să o contrazică formal pe B, pusă în faţa unei evidenţe precise a

nemulţumirii acesteia, însă reacţia glumeaţă şi conotaţia optimistă a râsului
au valoarea pragmatică a unei încurajări.
3.6. Actele directive, invitaţia şi rugăminţile insistente de a-i da curs,
au în contextul politeţii pozitive, funcţia unor acte de flatare a R (anti-FTA):
(42) B: mi-a dat mi-a dat telefon şi: să mă întrebe dacă <R ies undeva ştii că ea voia să
B: şi: # rămâne valabilă invitaţia şi pentru tine.
B: hai sună-mă şi tu. băi vii deseară # bă pe bune vreau să vii.

Forţarea aparentă a deciziei partenerului nu are valoare coercitivă, E

implicând conversaţional atenţia specială acordată receptorului.
(43) B: DECI te astept vii? î # deci ti-am zis la: la nouă jumate în faţă la /TUAIS/.
A: <R nu ştiu codru oricum mai mă mai hotărăsc şi: ((bip)) te sun da:?
B: bine da’ trei să te hotărăşti în DA.
A: îhî îhî îhî <@ sigur>.

3.7. O strategie a politeţii pozitive recurentă în limba română este

sporirea interesului propriei intervenţii în conversaţie, ca manifestare a
atenţiei acordate receptorului, mai ales în cazul inserţiilor narative,
susceptibile să capete o dimensiune mai amplă. Monopolizarea conversaţiei
este o formă de egocentrism comunicativ din partea emiţătorului; în
consecinţă, multiplicarea mijloacelor prin care acesta conferă expresivitate
crescută relatării funcţionează ca o acţiune reparatorie faţă de R. Efortul
vorbitorului de a menţine atenţia, de a amuza sau captiva auditoriul
compensează prejudiciul adus acestuia prin exhibarea rolului dominant în
interacţiune. Am ales să comentăm un exemplu din textul Orient expres:
(44) A: <Î dacă biserica ortodoxă română nu simte pulsul acestei lumi↑> aşa↓ < R şi dacă
se-nregimentează cum s-a-nregimentat şi pe vremea comunismului↓ pentru că la
fiecare slujbă erau obligaţi preoţii↑> erau obligaţi↓ în fiecare duminică↑ să spună < IM
slavă conducătorului iubit nicolae ceauşescu preşedin ┴ domnului nicolae ceauşes−>↓
DOmne↓ nu mai trebuie cîntat conducătoru-n biserică. eu nu cred că ă printre altele
şi-a pierdut mult┴ acuma să să_trag semnale de alarmă chiar de la /serei/. DOmne↓
sînt tot soiu de secte care: pătrund în românia↓ păi de CE pătrund↓ pentru că ştiu să
bat–┴ ă↓ într-un sat la mănăstire↑ am un prieten acolo:↓ şi u : un: coleg de:
agricultură↓ doctoru-n agricultură (ţuc)↓ care ă: ă mi-a povestit următoarea
poveste↓ ă: <R în sat acolo↓ au venit într-o zi nişte băieţi de la o sectă d-asta
americană penticostală↓ aşa↓ acolo-s foarte mulţi ţigani.> au bătut la uşe↓
((ciocăneşte în masă)) ă un american care ştie bine româneş− cu două fătuci↑ în
momentu-n care au bătut la uşa ţiganului↑ ((ciocăneşte)) prima chestie↓ ce face cînd
vede pe cineva îmbrăcat (bă?) să− ┴ ţiganu↓ sa:re pe geam↓ ă: el crede că a venit
miliţia↓ ((rîsete pe fundal)) sau# băieţii c-a furat ceva. ăştia↑ au a deschis↓ nevasta↑
<IM auliu n-am furat nimica>↓ aia zice↓ < IM FRAte↓ ţi-am adus o veste mare↓
SOră↓> zice↓ <IM isus e cu noi.> şi ţoc ţoc a pupat-o pă ţigancă. aia n-a mai pupat-
o↓ că-n afară de: pumni <@ în ochi de la milică n-a mai luat aşa.> a avut o revelaţie
aia↓ s-a-ntors ăla↑# după ce a sărit pe fereastră↑ a zis↓ DOmne↓ nişte oameni le-a
adus o pungă de zahăr↓ o: sticlă de ulei↓ şi a spus↓ DOmne↓ <IM credinţa┴ sîntem de
la o:: î =>
B: = biserică
+A: biserică↓
+B: neoprotestantă.
A: DOmne↓ în decurs de o juma de an a reuşit pă toţi ţiganii din sat să-i să-i bage-n
chesti– aia↓ şi eu am asistat într-o zi↑ eram la pescuit acolo↓ ş-aud un scandal.# e
pă stadionu care e-n incinta /iaseului/↓ aşa↓ ă erau coverile ţigăneşti↑ care cîntau în
engleZEŞTE cîntece d-astea: baptiste sau ce dracu era↑ şi-i conducea. şi popa din sat
venea să-l afurisească pă ţuc↓ DOmne↓ de CE le-a: le-ai dat: stadionu la păcătoşii
ăştia. şi ţuc le-a spus↓ <IM părinte↑ fii atent.# ă de cînd au intrat ăştia la baptişti↑ ştii
că aştia-mi furau tot după tarla↓ trebuia să stau cu puşca pă ei↑ ă: a scăzut furăciunea
în comună↓ păi cît veneau la matale la biserică < R de CE dracu nu-i învaţai să nu
fure↓ şi ăsta a venit în doi ani şi i-a învăţat să nu mai fure.>># învăŢAţi-i mă şi voi↓
coboRÎţi la amărîţi↓ DAţi-le mă ceva↓ nu le lua de fiecare dată↓ i-a murit ăla şi-l laşi
în casă dacă nu-ţi dă: o sută de mii sau o o sută de lei ca să-l îngropi. cînd putrezesc
mulţi┴ cea mai ăi┴ chestia cea mai sinistra în românia↑ că putrezesc tot soiu de
oameni în casă că-s amărîţi↑ n-au cu ce să-i îngroape. bă↓ eu aş face […]
(Orient expres, p. 238-239)
Relevanţa acestei strategii este, în contextul mediatic şi competiţional al

interacţiunii, cu atât mai semnificativă, fiecare participant, în calitate de
persoană publică, încercând mai mult sau mai puţin voalat să-şi promoveze
imaginea în detrimentul celuilat. În plus, interacţiunea este controlată, iar
vorbitorul riscă să fie întrerupt de moderatorul emisiunii, acesta din urmă
având obligaţia de a asigura succesiunea de roluri, pentru a echilibra
ponderea intervenţiilor. De altfel, schimburile de replici anterioare indică
„lupta“ pentru impunerea ofertei conversaţionale:
(45) A: eu am mai spus şi o repet↓ dacă patriahu teoctist↑ ă ce a apărut acuma în [în
ultima vreme
B: [nu-i interesant↓
C: [nu-i interesant.
B: nu-i interesant.
(Orient expres, p. 235)
şi menţinerea dreptului la cuvânt:

(46) +A: nişte lucrători geniali↑ a fost dărîmată. pentru românia↓# pentru istoria ă şi
pentru credinţa românească↓ ă: eu ştiu↑ acea biserică după părerea mea↑ ar fi fost ca
una dintre PIRAmidele egiptene. e ca şi cum egiptenii s-ar apuca cu tîrnăcoapele şi
s-ar┴ şi-ar omorî o pirami[dă↓
B: [(în cealalt[tă)
C: cam cum fac tali[banii acuma cu:
A: [lăsaţi-mă să vorbesc↓ aşa. dincolo
(Orient expres, p. 236)
În acest cadru discursiv, relatarea lui A are o finanalitate argumentativă, nu

doar funcţia de divertisment. Printre mijloacele utilizate de E pentru a capta
atenţia interlocutorilor se numără:
a) folosirea formulelor de implicare a receptorilor, mai ales apelativul

generic familiar DOmne↓; interjecţia apelativă bă indică nu atât trivialitatea,
cât nonconformismul emiţătorului, care urmăreşte să amuze auditoriul. Tot

aici consemnăm interogaţiile retorice, prin care se simulează dialogul cu R.
b) dinamizarea relatării cu reducerea la minimum pasajelor explicative şi
evaluative
c) suplinirea sau însoţirea unor acţiuni prin gesturi, pentru a recreea nu
numai mental, dar şi fizic atmosfera din povestirii: ((ciocăneşte în masă))
d) dramatizarea naraţiunii, prin reproducerea în stil direct a vorbirii
personajelor şi redarea particularităţilor de limbaj ale acestora, inclusiv a
celor de ordin paraverbal (intonaţie, accent, ton, ritm etc.) şi extraverbal
(mimo-gestuale). Astfel se creează impresia unei polifonii discursive,
aproape romaneşti, sau, mai bine zis, dramaturgice10: a deschis↓ nevasta↑ <IM
auliu n-am furat nimica>↓ aia zice↓ <IM FRAte↓ ţi-am adus o veste mare↓.
Succesul reputat de A se datorează aşadar mai mult calităţilor sale
artistice decât logicii argumentative. Lucru important, nici măcar
moderatorul nu încearcă să îl oprească (întreruperile sale au caracter
suportiv), dat fiind impactul produs de povestire nu numai asupra
colocutorilor, cât mai ales asupra ascultătorilor pasivi (indicate prin
didascalia ((rîsete pe fundal)) şi, implicit, asupra telespectatorilor.
3.8. Sublinierea acordului cu receptorul poate căpăta o expresie

diversă, de la folosirea mijloacelor lexicale consacrate: adverbele da,
desigur, bineînţeles, fireşte, natural, locuţiunile: mai încape vorbă, fără
îndoială, cu siguranţă, de bună seamă etc., la procedee exclusiv pragmatice:
reluări în ecou, anticiparea replicii interlocutorului, sugerarea lexicală cu rol
suportiv şi altele. Specificitatea acordului interacţional este, fără îndoială,
legată de aspectele fatice ale comunicării orale, unde un comportament
cooperativ se traduce printr-o receptare activă. Mărcile pragmatice ale
acordului în dinamica schimburilor verbale sunt asociate semnalelor de
recepţie (back channels). Deoarece există studii dedicate exclusiv
funcţionării acestora11, renunţăm la o prezentare teoretică mai amplă,
indicând pe text diferitele lor forme de manifestare ca semnale ale politeţii
pozitive.
10
Pentru evidenţierea mijloacelor de teatralizare a discursului raportat, vezi infra, Iuliana
Chiricu, Aspecte ale discursului raportat în Interacţiunea verbală în limba română. Corpus
(selectiv). Schiţă de tipologie.
11
Vezi supra, Andra Vasilescu, Negocierea rolurilor comunicative prin intermediul
semnalelor de recepţie «back channels». O perspectivă (inter)culturală“.
a) acordul exprimat prin adverbul da, adesea reiterat, pentru a implica un

grad mai înalt de implicare afectivă B: da↓ da↓ da↓
(47) A: da: măi dacă da măi seară de seară pînă dimineaţa
B: da↓
A: <R deci au stat cu mine acolo şi şi-au dat seama că eu sînt pur şi simplu aruncată
în gura lupului↓> căci CE-a zis <IM că străina asta↓ CE-i face. nu-i face nimic mie-mi
dă asigurarea maşina înapoi> < R dar eu sînt convinsă ori că au fost mînă în mînă↓ nu
cred că nici aia nu ar fi pus chiar dacă era amantă↓ nu cred că i-ar fi făcut chestia
asta> eu cred că au făcut-o EI de comun acord↓ să zicem <IM da↓ CINE a intrat în
casă. ea care făcea curat. e străină trebui să ne dea nouă> şi cu mine CE făcea. deci
îşi scoteau oricum maşina_napoi. ori ei au luat-o şi-au vîndut-o şi-au scos banii↓ că ┴
nici italienii nu erau
B: da↓ da↓ da↓ (Într-o cameră de hotel, p. 56-57)
b) întărirea acordului printr-o formulă superlativă:

(48) A: da.
B: de fapt↓ ei intră într-o:: într-o conver[saţie↓
A: [absolut. da.
(Sesiune de comunicări, p. 143)
c) acordul exprimat printr-un modalizator epistemic de certitudine, prin care

E implică identitatea criteriilor evaluative, aşadar teritoriul comun de
discurs cu interlocutoarea.
(49) A: zgîrciţi adică nu: nu-ţi dădea foarte mult în plus↓ dar# e şi ăsta a fost tot aşa un
eveniment care:# pur şi simplu (xxx) şi că ăsta este adevărul↓ şi zic↓ în primul rînd
că eu nu am nici carnet↓ deci chiar că atunci n-aveam carnet↓ chiar↓ dar nu ştiu. zic↓
puteţi să căutaţi peste tot ce vreţi dumneavoastră# tot ce vreţi↓ zic↓ dar maşina nu. şi
de-atunci nu mai m-am dus am sunat-o şi i-am spus îmi pare rău↓ dar nu mai lucrez
cu ei# # # că-i pare rău că nu↓ că nu e supărat pe ea↓ că nu era supărată↓ EU eram
supărată.# # dar n-a fost lucru curat
B: normal
(Într-o cameră de hotel, p. 58)
d) sugestia lexicală, cu rol suportiv, acceptată de A, fie prin încorporarea

expresiei în propriul discurs
(50) B: [nouă↓ da
+A: sîntem aşa: o încroPEAlă am adus↓ am adus cît s-o repare pe-aia↓ da’ mă-ntreb
dacă:: =
B: = dacă face
A: dacă face↑ că se strică-n altă parte. caroseria e toată terminată↑
(În vizită la o colegă, p. 41)
fie printr-un acord explicit

(51) +B: <F dă> încredere-n SIne:
A: care după părerea mea:=
B: =e peNIbil.
A: da.
(Bârfă, p. 62)
fie prin modificarea uşoară a expresiei
(52) A: [ să te poţi concentra. tu dacă nu profiţi de vacanţa asta [într-adevăr

B: [păi tocmai de-asta [eram
+A: [eşti pierdută
B: TErifiată de ideea că vor veni şi vor sta la noi↓ mai ales neştiind nimic cît timp
au↓ că dacă au timp puţin şi nu ştiu ce↑ măcar ameninţarea era mai limitată↓ da’ aşa
mă gîndeam că poate vin şi stau toată vara toată toamna ştii↑
(În vizită la o colegă, p. 42)
e) anticiparea unei părţi din replica interlocutorului, acceptată de acesta din

urmă fie explicit
(53) A: mai mult ca sigur↓<R probabil că maşina a ieşit imediat> din ţară i-au schimbat
caroseria culoarea# nici nu mai trecea: poate: prin faţa:
= B: = lor
A: exact.
fie implicit, introducerea expresiei în propriul discurs

(54) +B: de mers cu=
A: =trenu↓
+B: trenu↓ cu personalu. DOAmne dumnezeule↓ CE facem. ajungeam dimiNEAţa.
(La Brăila, la vie, p. 45)
f) Solicitarea unei precizări printr-o formulă asertivă, astfel încât R dă

impresia de colaborare cu E la elaborarea discursului acestuia:
(55) A: [eu am ştiut dintodeauna↑ dar CE să vă spun↑ adică: starea asta a mea de copil
adoptat adică:↑ nu mi-am pus F:OARte mari probleme cum: într-a- ┴ cum este în
filme. adică: fiind nepoată↑ N-AM considerat că < MARC ne desparte> adopţiunea asta.
<R am considerat-o întodeauna ca pe mama.> dar DE la doisprezece ani cînd ea mi-a
spus↓ deşi eu ştiam↓ eu ştiam (xx)↓ totdeauna că eu n-o iubesc pe ea foarte mult↑ ca
şi cum: cum o iubesc eu pe mama↓ deşi mama la care [m-am dus
B:[care există
A: care există şi este-n familie↑ îi spun pe nume
(Confesiuni, p.51)
g) exclamaţii, indicând interesul şi atenţia cu care R urmăreşte povestirea:

(56) A: da zic v-ascult (xxx) <IM spuneţi-mi şi mie CUM arată doamna moravia.> acuma
deja mă de mă era deja obositor zic < @ chiar nu ştie cum arată vine şi mă-ntreabă pă
mine?> <IM da↑> zice <IM are părul lung?> nu zic <J e bruneţică SCURTĂ cu păru
SCURT># (xxx) acuma nu ştiu dacă AIA i-a furat↑ dar cert că i-au luat probabil c-o
fi găsit# pă pernă↓ pă-n pat unde aşa şi a luat↑ diverse
B: mamă ce minuţioşi sînt şi ce rapizi↓
A: da: măi dacă da măi seară de seară pînă dimineaţa
h) reluarea parţială „în ecou“ a replicii interlocutorului

(57) A: [da
+B: totul trebuie analizat ca o:┴ de fapt ca o conver[saţie
A: [ca o conversaţie↓
(Sesiune de comunicări, p. 143)
i) exprimarea interesului printr-un superlativ:
(58) B: s-a stricat locomotiva.

A: <@ E:xtraordinar.>
B: şi noi aveam legătură în: feteşti↑ o Oră şi jumătate am avut întîrziere
A: [m:::↑
+B: [pînă a venit ALtă locomotivă↓ şi am pierDUT legătura din feteşti. era la cin_şi
Zece↑ şi noi am ajuns pe la ŞAse # în feteşti.
A: [E:xtraordinar↓
(La Brăila, la vie, 45)
Nu ne-am propus o enumerare exhaustivă a strategiilor politeţii

pozitive şi a formelor concrete de actualizare a acestora. Exemplele date ni
se par suficiente pentru reliefarea formelor de manifestare mai suple şi mai
flexibile ale acesteia, valorizând fantezia şi creativitatea indivizilor, în
comparaţie cu expresia mai ritualizată şi deci mai rigidă a politeţii negative.
4. Forme mixte
În cele ce urmează, ne propunem să evidenţiem existenţa unor forme

mixte ale strategiilor politeţii pozitive şi negative, surprinse în două
interacţiuni directe libere din corpus. Utilizarea alternativă de un acelaşi
vorbitor a unor strategii principial antagonice, faţă de recursul exclusiv la
unele în detrimentul celorlalte, este nuanţată şi semnificativă ca atitudine
individuală, cu intervenţia mai clară a factorilor psihologici şi
temperamentali.
4.1. Dominantă competitivă
Într-un cadru informal, politeţea negativă, a menţinerii distanţelor, se

manifestă convenţional prin strategia deferenţei (selecţia apelativelor şi a
pronumelor de politeţe, utilizarea persoanei a II-a plural, formele de salut);
în mediul urban, recursul la aceste forme este cvasigeneral şi distinctiv
raportat la comunităţile rurale (vezi Ionescu-Ruxăndoiu 1999: 110). Selecţia
altor strategii ale politeţii negative, pe lângă cea a deferenţei faţă de receptor
R, care este într-un grad înalt socializată în mediul urban, corespunzând unei
tendinţe de generalizare a normelor literare, depinde de criterii situaţionale.
Cu titlu de exemplificare, am ales textul Conversaţie în accelerat, unde cei
doi interlocutori un tânăr şi o pensionară (ceilalţi participanţi au un rol
pasiv, de auditori) sunt angajaţi într-o controversă, cadru discursiv cu
potenţial ameninţător pentru imaginea lor individuală. Sub raportul distanţei
sociale, relaţia dintre interlocutori este relativ simetrică: au aceeaşi profesie
(asistentă de ocrotire, asistent medical) şi nivel de pregătire. Diferenţa de
vârstă, aparent un factor în avantajul doamnei, este relativizată de contextul
social al ţării noastre, pensionarii fiind percepuţi drept o categorie
defavorizată, dar şi de contextul cultural global, cel puţin la nivel
propagandistic, care accentuează rolul tinerilor în societatea contemporană.
Este semnificativ modul în care cei doi îşi asumă tacit rolurile discursive;
fiecare îşi susţine ferm punctul de vedere, dar poziţia ofensivă o are tânărul,
în timp ce doamna acceptă o poziţie defensivă. Strategiile politeţii negative
pe care le vor adopta sunt intrinsec legate de aceste aspecte extradiscursive.
(59) B: [doamnă↓ eu eu lucrez şi n:ici nu vreau să vă impresionez↓ ni:ci nu vreau să mă

dau cum se spune# rotund. dar în sănătate la momentul actual e un HAOS toTAL.
[...]
A: şi din CE trăiţi.
B: e↑ lucrez în altă parte↓ după program↓ adic-ajung la douăşpe noaptea# plecat de
dimineaţa de la şapte↓ opt↓ [(xxx)
A: [ştiu↓ că şi io tot bugetar [am fost↓

B: [şi-atuncea dumneavoastră cum puteţi să să-mi să-mi demonstraţi mie
+A: şi <F tot în sănătate am luCRAT↓ şi:>┴
+B: că aveaţi dreptate <J nu vă supăraţi că vă spun chestia asta> <R să mai fac un
copil>.
A: # [E nu↓ da’ da:’ vorbeam pentru copil şi pentru dumneavoastră în geneRAL
B: [dacă eu n-am (securitatea unui) salariu↓ nu mai zic de alte chestii
F: [(xxx)
+A: <F pentru că e bine omul să aibă doi OCHI. nu ştii ce-ţi rezervă viaţa>.
(Conversaţie în accelerat, p. 29-30)
La nivel lingvistic, structurile deferenţei sunt actualizate prin selecţia

vocativelor doamnă, a pronumelor de politeţe dumneavoastră, a persoanei a
doua plural a verbelor. Gradul de formalizare este mai mare în replicile
tânărului (pensionara recurge numai la persoana a doua plural, pe când
tânărul adaugă frecvent apelativul doamnă şi pronumele de politeţe
dumneavoastră, însă complicarea deferenţei în planul expresiei
contracarează un grad mai mare de agresivitate (în măsura în care elocvenţa
are drept scopt persuasiunea, deci impunerea unui punct de vedere
auditoriului). Apelativul este plasat strategic la debutul unei replici, iar
funcţia sa deictică este dublată de una retorică, E solicitând atenţia
interlocutoarei sale şi semnalând că urmează un argument forte.
(60) A: are multe sufeRINţe

B: păi da doamnă↓
((A rîde))
B: da’ vreau să vă mai spun ce:va. la VÎRSTA aia↓ CE vrei domle↓ să-ţi facă şi-un
doctor. păi# să te facă de doozeci de ani?
A: nu vrei chiar să te facă↓ da’ ai suferinţe↓ şi ă:: pă măsură ce avansezi în: vîrstă↓
astea se agraVEAză↓ produc dureri↓ şi durerile sînt NEplăcute şi te duci să să-ţi dea
ceva ca să calmezi durerea aia. că de vindecat↓ NU te mai vindeci [decît
B: [doamnă↓
+A: <F, @ cu pămînt galben>.
+B: doamnă înţeleg↓ da’ vreau să vă mai dau un un alt exemplu. deci io sînt# de
baştină di:n┴ <R de la ţară>. <Z din judeţul brăila tot ca dumneavoastră>. io am avut
şi io parte de bunici.
În aceeaşi direcţie, de atenuare a unui prejudiciu, tânărul recurge la o altă

strategie a politeţii negative, şi anume formularea directă de scuze:
Scuzele însoţesc un dezacord şi reproşul explicit formulate12:

(61) A: [ştiu↓ că şi io tot bugetar [am fost↓
+B: că aveaţi dreptate <J nu vă supăraţi că vă spun chestia asta> < R să mai fac un
copil>.
(Conversaţie în accelerat, p. 29)
Dezacordul poate fi prefaţat de o secvenţă preliminară, cu rol de atenuator,

prin care E implică conversaţional solidaritatea de principiu cu R:
(62) B: [eu eu nu vreau să vă ţin totalmente pa:rte↓ da’ şi dumneaVOAStră greşiţi.
adică: eu lucrez în policlinica aia de cîţiva ani buni. nu e săptăMÎnă de la dumnezeu
să să nu vină acelaşi pacient de două trei ori pă săptămînă la DOCtor. adică#
scuzaţi-mă↓# nu este: o┴ persoană de obzeşiOPT nouăzeci de ani↓
Presecvenţa care anticipează dezacordul, fără a-l formula direct, este urmată
de o mişcare de motivare, prin care E îşi justifică punctul de vedere. Prin
alegerea naraţiunii ca strategie argumentativă, modalitate specifică politeţii
pozitive, E îşi reafirmă, indirect, disponibilitatea şi empatia faţă de R,
diminuând astfel potenţialul ameninţător al actului comunicativ de bază.
Prin contrast, strategia politeţii negative la care recurge cel mai
frecvent doamna mai în vârstă este cea a impersonalizării, astfel încât
responsabilitatea enunţului (a actelor directive – sfatul) este atenuată:
(63) B: [şi-atuncea dumneavoastră cum puteţi să să-mi să-mi demonstraţi mie
+B: că aveaţi dreptate <J nu vă supăraţi că vă spun chestia asta> < R să mai fac un
copil>.
A: # [E nu↓ da’ da:’ vorbeam pentru copil şi pentru dumneavoastră în
geneRAL
B: [dacă eu n-am (securitatea unui) salariu↓ nu mai zic de alte chestii
F: [(xxx)
+A: <F pentru că e bine omul să aibă doi OCHI. nu ştii ce-ţi rezervă viaţa>.
12
Studiile efectuate pe alte corpusuri au evidenţiat faptul că dezacordul este, în principiu,
însoţit de exprimarea scuzelor. Cf. Kerbrat-Orecchioni 1992: 235.
Această strategie îi permite doamnei să simuleze neangajarea, prin valoarea

generalizantă conferită enunţului, dar simultan, prin invocarea unei
experienţe de viaţă mai bogate decât a tânărului, să-şi revendice o poziţie de
autoritate, întărind astfel legitimitatea actului directiv formulat. De altfel,
ambii partenerii de dialog utilizează ca strategie argumentativă relatări din
experienţa personală, lucru care traduce natura mai clar colocvială a
dialogului.
(64) A: eram în brăila↓ sînt brăileancă↓ şi ă# timpurile care le trăim acuma le-am trăit io
atunci în brăIla. TOT aşa cu criza asta financiară↓ cu LIPsuri multe. era cinci mii de
lei un chil de mălai. cinci mii de lei un biLET de tramVAI↑ aŞA-I↓ în brăila. ŞI-N
bucureşti <P e(ste)_acum> la fel. şi tot aşa cu ┴ şi cu toate astea lumea ă totuşi îşi
făcea: viaţa: aşa cum o putea↓ îşi făcea copii↓
B: io nu vă contrazic↓
c) Modalităţile de menţinere a distanţelor pot fi exprimate neconvenţional –

de pildă, acordul exprimat prin structuri negative B: io nu vă contrazic↓din
replica tânărului, care lasă să se întrevadă atitudinea rezervată faţă de
punctul de vedere exprimat de interlocutoarea sa, dar totodată respectul pe
care i-l datorează.
În interacţiunea de care vorbim, strategiile politeţii negative se
combină cu cele ale politeţii pozitive. Dintre acestea:
a) atenţia acordată interlocutorului în cadrul unor intervenţii narativizate:

- dramatizarea discursului;
- polifonia enunţiativă cu reproducerea în discurs direct a replicilor;
- implicarea emoţională a E (emfaza prin repetarea pronumelui personal şi: l-
am dus şi io la↑# MEdici de familie. //păi io trebuia(m) să fiu şi io la muncă)
-dinamizarea relatării prin repetiţie: R am vrut să intru>. să-i ia o tensiune↓ să-i dea o
pastiluţă↓ să-i FAcă ceva# o apă şi un ZAhăr↓ ceVA. să-i┴ să-l întindă pe un scaun↓ [pe o
masă↓ pă o bancă↓
(65) B: [doamnă↓ eu eu lucrez şi n:ici nu vreau să vă impresionez↓ ni:ci nu vreau să

mă dau cum se spune# rotund. dar în sănătate la momentul actual e un HAOS
toTAL. deci# ei şi asta au vrut să facă. ori că are pică pă# omeNIre↓ deci pă
români să-i# TERmine↓ ori↑# pe noi↓ mai puţin spus↓ pentru că asta_este↓ ca:
angajaţi într-un DOmeniu. dar e un haos tot– total eu am avut ocazia să să să să dau
un eXEMplu. deci am plecat într-o dimineaţă la serviciu↓ şi stau la potcoavă la vitan
şi în SPAţiu ăla verde dintre sensurile de mers ale:# maŞInilor↓ e un spaţiu verde↑ şi
era un# bătrîn↓ căzut↓ de dimineaţă↓ i-a venit rău şi ă mă rog↓ l-a(u) luat cineva cu
maşina şi i-am zis HAI domle (xxx) la policinica vitan şi: UNde stai tataie. zice la
ma– matei ambrozie. m-am gîndit că stă ┴ fiind în zonă↓ aparţi:ne cu medicul de
familie de de vitan. chiar dacă nu este medicul LUI↑ un prim ajuTOR acolo↓ îi dai
ceva să nu┴ ei↓ vreau să spun că l-a luat cetăţeanu ăla-n maşină↓ am mers şi eu cu
el↓ l-am dus la CINCI MEdici. i-a dat băiatu ăla# cinzeci de mii↓ în eventualitatea
cazului cînd să-ntoarce să ia vrun taxi sau să să nu mai stea < R aşa>↓ şi: l-am dus şi
io la↑# MEdici de familie. la care m:– mi-a ieşi:t cabinetu-n faţă↓ la ăla < R am vrut să
intru>. să-i ia o tensiune↓ să-i dea o pastiluţă↓ să-i FAcă ceva# o apă şi un
ZAhăr↓ ceVA. să-i┴ să-l întindă pe un scaun↓ [pe o masă↓ pă o bancă↓
A: [nu i-a făcut nimic ((rîde))
B: m-a plimbat.# ca-n final# la un┴ la al cincilea mi-a venit dreacii. şi i-am ┴ şi l-am
obligat într-un┴ bine: i-am zis↓ dom doctor↓ sînteţi al CINcilea domne↓ păi CE fac
păi pîn la (xxx)? <J du-l şi dumneata la etaju CINCI↓ acolo unde sînt medici NUmai
de familie>. deci io am fost cu el la ie:tajul unu↓ unde sînt ŞI medici de fami– (deci)
la al cincilea am spus↓ al cincilea zice# < J du-l şi tu că eu n-am timp↓ am treabă↓ am
mu–mulţi pacienţi. aşa ca şi cum a fost că n-am ┴# <F,IM lasă-mă-n pace># <R du-l de-
aici># <R n-am nevoie de el>. şi i-am zis. domle:↓ dac-aveţi nevoie: de PLAtă:↓
pentru a::– a:cordarea unui ajutor↓ cît de banal şi micuţ ar fi↓ vă plătesc io. ştiţi↑ fac
io chestia asta↓ cît costă plătesc io↓ da’ n:u să poate._păi io trebuia(m) să fiu şi io
la muncă._dumneata crezi că io mă plimb cu el pîn la doişpe ziua? şi pîn la urmă l-a
luat
b) utilizarea unor termeni colocviali şi a unor forme neliterare, acestea din

urmă atestând mai degrabă un grad mai redus de autocontrol lingvistic,
decât incultura. ni:ci nu vreau să mă dau cum se spune# rotund. dar în sănătate la
momentul actual e un HAOS toTAL. deci# ei şi asta au vrut să facă. ori că are pică pă#
omeNIre↓; mi-a venit dreacii
c) gluma sau turnura glumeaţă a enunţurilor:

(66) B: [eu eu nu vreau să vă ţin totalmente pa:rte↓ da’ şi dumneaVOAStră greşiţi. adică:
eu lucrez în policlinica aia de cîţiva ani buni. nu e săptăMÎnă de la dumnezeu să să
nu vină acelaşi pacient de două trei ori pă săptămînă la DOCtor. adică# scuzaţi-mă↓#
nu este: o┴ persoană de obzeşiOPT nouăzeci de ani↓
A: are multe sufeRINţe
B: păi da doamnă↓
((A rîde))
B: da’ vreau să vă mai spun ce:va. la VÎRSTA aia↓ CE vrei domle↓ să-ţi facă şi-
un doctor. păi# să te facă de doozeci de ani?
d) sublinierea acordului prin semnalele back channel. Sugestia lexicală este

acceptată tacit de colocutor prin incorporarea secvenţei în propriul discurs.
(67) B: deci de bunici. care au: mu– murit la o anumită vîrstă avansată. E.# nu se poate
compara ă:: bătrînii# de oraş↓=
A: =cu cei de ţară.
B: cu cei de ţară. ăştia de uă– oraş sînt mult# mai# măMOŞI şi mai_ă CUM să zic io.
mai ă şi mai: plictisitori. <R cel mai bine ă spus plictisitori>.
e) afirmarea teritoriului comun de discurs, fie în mod explicit:
(68) +B: doamnă înţeleg↓ da’ vreau să vă mai dau un un alt exemplu. deci io sînt# de
baştină di:n┴ <R de la ţară>. <Z din judeţul brăila tot ca dumneavoastră>. io am
avut şi io parte de bunici.
A: din CE comună.
B: cireşu.
A: <P deci din partea aia>.
fie prin adoptarea perspectivei partenerului

(69) B: e↑ lucrez în altă parte↓ după program↓ adic-ajung la douăşpe noaptea# plecat de
dimineaţa de la şapte↓ opt↓ [(xxx)
A: [ştiu↓ că şi io tot bugetar [am fost↓
Glisarea între strategiile politeţii pozitive şi negative ni se pare a fi

caracteristică interacţiunilor în care puterea relativă nu constituie variabila
sociologică marcată.
4.2. Dominantă cooperativă
În interacţiunea La Brăila. La vie, cele două participante au un statul

social net asimetric (profesoară – infirmieră). B este de fapt în seviciul lui
A, „ajutorul“, eufemistic vorbind, la menaj fiind, fără îndoială, retribuit.
Observăm exact acea democratizare a deferenţei sau generalizare a ei la
nivelul comunităţilor urbane, adresarea fiind, din ambele părţi, la persoana a
II-a plural.
(70) A: şi CUM a fost la brăila↑ la: VIe?

B: no::: că dacă vă povestesc↓ faceţi <@un roman.>
A: hă hă hă↓ <@poate că mă pregătesc să scriu romanu.>
B: am plecat joi↑ deci joi a fost o săptămînă de cînd am plecat la ţară↓ nu m-am dus
[la servici joi
A: [cu copii cu tot
B: păi da↓ şi zic↓ de dimineaţă:↓ las şi eu casa curată↑ şterg prafu↑ n-are rost să mă
mai duc la servici↓ fac puţină mîncărică pentru doru↓ el rămînea acasă↑ şi: am făcut
piaţa pentru la ţară↑ că ştiam că:↑
A: da’ CE le duceţi la ţară↓ a:↑ zahăr↓ ulei↓ chestii d-astea↑ nu↓
(La Brăila. La vie, p. 44)
În acest caz, unde parametrul puterii relative este mai accentuat, politeţea
negativă din partea lui A (poziţie socială superioară) exprimă dorinţa de
menţinere a distanţei într-o relaţie comunicativă care ar risca să devină prea
familiară. De altfel, deşi B are un rol predominant în conversaţie, poziţia sa
este cedată explicit de A, aceasta din urmă deţinând controlul şi încurajând
permanent interlocutoarea să continue. Primele replici sunt revelatoare
pentru negocirea contractului comunicativ, întrebarea iniţială reclamând
teoretic fie un răspuns convenţional (de tipul, bine, ca de obicei), fie o
relatare extinsă. B ezită între aceste două posibile variante de răspuns şi, ca
urmare, tatonează disponibilitatea interlocutoarei: B: no::: că dacă vă povestesc↓
faceţi <@un roman.>. În replica sa, A combină două strategii ale politeţii
negative, pe de o parte invitaţia formulată indirect (o aserţiune pentru un un
act directiv), pe de altă parte, utilizarea modalizatorului poate cu valoare
restrictivă, pentru a atenua în plus forţa ilocuţionară a enunţului.
În ansamblul schimburilor verbale, să remarcăm ambiguitatea
pragmatică a scurtelor intervenţii emise de A:
(71) B: [...] cum am ajuns cu: rapidu care # # plăteşti încă_o_dată ca la accelerat↓ e
FOARte scump rapidu↑ s-a oprit de vreo două ori pînă la gară la băneasa. şi de
gară┴ la băneasa N-A mai plecat.
A: <@da’ CE s-a-ntîmplat.>
B: s-a stricat locomotiva.
A: <@ E:xtraordinar.>
B: şi noi aveam legătură în: feteşti↑ o Oră şi jumătate am avut întîrziere
A: [m:::↑
+B: [pînă a venit ALtă locomotivă↓ şi am pierDUT legătura din feteşti. era la cin_şi
Zece↑ şi noi am ajuns pe la ŞAse # în feteşti.
A: [E:xtraordinar↓
+B: [şi nu mai aveam legătură decît la zece fără zece minute.
A: u:::↑
B: şi din feteşti pînă-n cireşu la soacră-mea↑ mai faci cam # aproape două ore
A: phii↑ ((fluieră))
+B: de mers cu=
A: =trenu↓
+B: trenu↓ cu personalu. DOAmne dumnezeule↓ CE facem. ajungeam dimiNEAţa.
DUpă doişpe noaptea↓ la unu↓ la două↓# # că ajungea-n gară la cireşu# # < Î pe la
doişpe fără ceva↓ noaptea↓ şi de-acolo pînă la soacră-mea sînt vreo zece chilometri
pînă la ea aCAsă↓ deci pînă-n sat sînt opt↑ şi încă doi chilometri
A: a:::↑că gara nu e chiar în sat↓
B: no:: nu. şi-a dat seama că nu e nici o legătură. NU: circulă prin bărăganu ăla
nenorocit↑ că atîta-l urăsc↑
A: [hî hî hî↓ ((rîde))
+B: cum nu vă imaginaţi↓ numai din cauza: legăturilor. şi:# # CE să facă. bietu emil
s-a dus <J numai biet să nu fie↓ vorba aia↑> să vadă dacă avem alceVA de: # ┴ şi s-a
dus la impegatu de mişcare↑ mă rog↑ ce-a vorbit el cu el acolo↑ şi-a zis că [ar fi
A: [<MARC şi v-a pus un tren special↓>
B: nu
A: <@nu>
B: nu. treceau două trenuri de marfă↓ şi-a zis că să:-ncercăm să vorbim cu
mecanicu↓ să ne ia în locomotivă. şi s-a dus emil↑ şi-a vorbit cu mecanicu↑ ne-a
luat↑ i-am mai dat şi alúia <@ patruzeci de mii> vă daţi seama că: [aşa
A: [da↓ bine-nţeles↑
+B: nu puteam↑
A: păi SIgur↓ vă făcea un serviciu↓
B: şi-am ajuns la nouă şi jumătate în: cireşu↓
A: seara↓
B: şi de la nouă şi jumătate↑ ia-o pă JOS↑
A: şi:: e drum aşa:↑ sau mergeţi peste cîmp aşa↓
B: e: asfalt.
A: e asfalt.
B: da↓ dar întuNE::ric. nu e: ↑ deci nu e SAT↑ cîmp cîmp cîmp↓
A: o şosea: în [cîmp
B: [sînt cîteva stîne de oi. vreo patru stîne↓ se-auzeau cîinii [lătrînd
A: [cîinii↓ altă: belea↓
B: aşa↓ şi-am ajuns la soacră-mea la doisprezece şi un sfert.
A: <P DOAmne.>
B: băşici pă TĂLpi aveam↑
A: m:::↑
(La Brăila. La vie, p. 45-46)
Acestea funcţionează simultan ca semnale back channel, indicând atitudinea

participativă a lui A, dar, prin anumite elemente mai greu sesizabile
(cumulul de superlative, repetiţia lor, semnale prozodice, eventual mimica),
ca indici ai ironiei. După unii cercetătorii (Leech 1983), ironia este un
principiu comunicativ secundar – a second-order principle –, manifestat
verbal printr-o atitudine prea politicoasă sau ostentativ politicoasă. Marcând
distanţarea interpersonală, dar şi dorinţa de a substitui/atenua un act cu

potenţial ameninţător (FTA), ironia poate fi asociată strategiilor politeţii
negative13. În mod paradoxal, comportamentul verbal al lui A, relevant
pentru strategiile politeţii pozitive (cedarea benevolă a rolului dominant în
dialog, exagerarea interesului, a simpatiei, a acordului prin semnalele de
recepţie), poate fi interpretat discursiv drept unul uşor ironic,
condescendent. Exemplul analizat este edificator pentru afirmaţia potrivit
căreia „efectul de politeţe“ este rezultanta a mai multor factori, care pot
acţiona adesea în sens contrar14, anumite semnale (suprasegmentale,
paraverbale sau nonverbale) fiind susceptibile să inverseze sau să deturneze
valorile consacrate ale unor strategii.
Însă ironia aici nu are neapărat o componentă clar ilocutorie, ci este
mai degrabă rezultatul asimetriei dintre participante, între care se instituie
un fals teritoriu comun de discurs, înţeles ca sistem de norme mutual
acceptate. Turnura ironică a enunţurilor lui A în acest context exprimă un
efect de acomodare la un alt sistem evaluativ 15. Atitudinea lui A este
cooperativă, dar constant marcată de o distanţă critică, inevitabilă în măsura
în care cele două interlocutoare au universuri culturale diferite, iar
reprezentările lor sunt configurate după alte criterii.
Se poate conchide, aşadar că, acolo unde parametrul puterii relative
este dominant, chiar într-un context discursiv colocvial, solidaritatea este
doar una aparentă, asigurată de bunăvoinţa uneia dintre părţi, expresia
verbală reuşind să mascheze, dar nu să anuleze diferenţele dintre
interlocutori. Se cuvine, de asemenea, să remarcăm, faptul că, în
interacţiunile de acest tip, formele politeţii pozitive şi ale celei negative nu
se exclud reciproc, aşa cum s-ar putea crede din teorie, în fapt vorbitorii
căutând să ajungă la un echilibru relativ între manifestarea deschisă a
simpatiei şi menţinerea fermă a distanţei sociale.
13
„If you must cause offence, at least do so in a way which doesn't overtly conflict with the
PP, but allows the hearer to arrive at the offensive point of your remark indirectly, by way
of implicature.“ (Leech 1983: 82). Vezi şi Kerbrat-Orecchioni, 1992, 196. Politeţea
negativă se poate manifesta prin evitarea unui FTA (act cu potenţial ameninţător pentru
imaginea publică a interlocutorului) sau prin atenuarea unui FTA. Ironia ar putea fi
încadrată în cea de-a doua formă de manifestare a politeţii negative, politeţea
compensatorie. Vezi şi174-175; 211-212. Precizăm că, după Brown şi Levinson, ironia este
o realizare indirectă („off record“) a unui FTA.
14
Vezi Kerbrat-Orecchioni 1992, p. 265.
15
Ca o observaţie generală, putem constata de aici faptul că efortul de apropiere între
colocutori nu poate şterge anumite graniţe, nu atât de ordin social sau instituţional (în
ultimă instanţă, în societatea contemporană, arbitrare), cât de ordin cultural.
5. Concluzii
Analiza de faţă a avut drept scop evidenţierea principalelelor forme de

manifestare a politeţii în limba română contemporană vorbită. Materialul
utilizat prezintă „varianta de uz mediu a românei, adică acea variantă non-
dialectală şi non-populară, folosită în comunicarea orală de vorbitori adulţi
instruiţi (cel puţin studii liceale), din mediul urban“ (Ionescu-Ruxăndoiu
(coord.) 2002: 6). Ne-am propus, în primul rând, ilustrarea diferenţiată a
strategiilor politeţii pozitive şi negative în funcţie de datele situaţiei de
comunicare, caracterul formal vs. informal al acesteia şi de cele trei
variabile sociologice – distanţa socială, puterea relativă şi gradul de
interferenţă. Dată fiind metodologia adoptată (cu ilustrarea selectivă a unor
interacţiuni), observaţiile noastre rămân parţiale şi nu au o valoare absolută,
însă, integrate în cadrul mai larg al cercetărilor pragmatice, pot contribui la
fixarea profilului interacţiunii comunicative în limba română contemporană.
Nu am avut în vedere, în acest stadiu al analizei, formularea unor
consideraţii generale de tip etnocultural. De altfel, definirea categorică a
ethosului societăţii române actuale ni se pare riscantă, dată fiind mobilitatea
şi chiar adaptabilitatea demonstrată de aceasta în ultimii ani. Instabilitatea
unei unui cadru social se transpune indubitabil şi la nivelul relaţiilor
interpersonale, mai ales în ceea ce priveşte axa verticală: astăzi, societatea
noastră conservă încă un model ierarhic, însă tind să se impună, din
considerente politice, modelele egalitare anglo-saxone. În plus, în cultura
română, diferenţele între mediul urbal şi cel rural sunt semnificative (pentru
descrierea politeţii în comunităţile rurale, vezi Ionescu-Ruxăndoiu 1999:
105-119). Or, existenţa a două seturi de norme intraculturale face dificilă
izolarea unor reguli generale caracterizând comunitatea în ansamblu.
Interesul nostru s-a deplasat spre sublinierea altor parametri, deloc
neglijabili, care apar în selecţia formelor politeţii, cum ar factorii
temperamentali16: într-o relaţie verticală, un individ îşi va sublinia atributele
puterii şi, eventual, rolul instituţional, un altul le va atenua, manifestându-şi
bunăvoinţa faţă de interlocutor prin recursul la strategiile politeţii pozitive.
Pe axa orizontală, indivizii introvertiţi vor adopta strategiile politeţii
negative, pe când cei extrovertiţi vor opta pentru strategiile politeţii
pozitive. Astfel se explică şi interferenţa strategiilor politeţii pozitive şi
negative în cadrul aceluiaşi comportament discursiv (vezi supra, sub 4.2.),
16
Vezi şi Celac 2003: 50.
în condiţiile în care variabilele sociologice sunt constante. Comportamentul

comunicativ este, din punctul nostru de vedere, strâns legat atât de norme
interne ale vieţii sociale, cât şi de psihologia vorbitorilor.
Bibliografie
Celac, V. (2003): Politeţea în interacţiunile verbale – SCL 1–2, 27-51.

Dascălu Jinga, L. (2006): Pauzele şi întreruperile în conversaţia românescă actuală,
Bucureşti – Bucureşti: Editura Academiei Române
Ducrot, O. (1991): Dire et ne pas dire – Paris: Hermann
Goffman, E. (2003): Viaţa cotidiană ca spectacol – Bucureşti: Comunicare.ro
Harris, S. (2003): Politeness and power: Making and responding to ’requests’ in
institutional settings – Journal of Pragmatics 23(1), 27-52
Ionescu-Ruxăndoiu, L. (1999): Conversaţia: structuri şi strategii. Sugestii pentru o
pragmatică a românei vorbite – Bucureşti: Editura ALL, ediţia a II-a (revăzută)
– (coord.) (2002): Interacţiunea verbală în limba română actuală. Corpus (selectiv). Schiţă
de tipologie – Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti
– (2003a): Limbaj şi comunicare. Elemente de pragmatică lingvistică – Bucureşti: Editura
All Educaţional
– (2003b): Funcţii discursive ale secvenţelor metacomunicative – L. Dascălu Jinga, L. Pop
(coord.): Dialogul în româna vorbită – Bucureşti: Oscar Print, 143-148
Kerbrat-Orecchioni, C. (1987): La mise en place – J. Cosnier, C. Kerbrat-Orecchioni (éds.):
Décrire la conversation – Lyon: Presses Universitaires de Lyon, 319-352
– (1990): Les interactions verbales I – Paris: Armand Colin
– (1992): Les interactions verbales II – Paris: Armand Colin
– (1996): La conversation – Paris: Seuil
Leech, G. N. (1983): Principles of Pragmatics – Londra, New York: Longman
Şerbănescu, A. (2003): Scripturi culturale şi acte de vorbire indirecte în limba română – L.
Dascălu Jinga, L. Pop (coord.): Dialogul în româna vorbită – Bucureşti: Oscar Print,
95-114
Vion, R. (1992): La communication verbale. Analyse de l’interaction – Paris: Hachette

22 19 16 33hoinarescu Liliana

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

22 19 16 33hoinarescu Liliana

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Liliana Hoinărescu

Aspecte ale politeţii pragmatice în româna contemporană

1.1. Din punct de vedere pragmatic, politeţea este o componentă

fie individuale, fie instituţionale, din diverse arii etnografice şi culturale, un

1.2. În studiul de faţă, ne propunem să evidenţiem aspecte ale politeţii

Strategiile politeţii negative (care corespund, în mare, unui comportament

2.1. Strategiile politeţii negative sunt caracteristice, deşi nu exclusiv,

2.2. Consultaţia juridică

Interacţiunile complementare presupun un raport de inegalitate între

particular al consultaţiei, este vorba de raporturi de tipul medic – pacient,

(1) (a) B: bună ziua

C: <R da da da. mulţumesc mult [de tot>

strategic: dacă numărul solicitanţilor care aşteaptă este foarte mare,

de tip autoritar, în care indivizii tind să-şi accentueze nejustificat puterea

Exprimarea automată a acordului poate intra în conflict cu conţinutul

(3) B: aş putea să intru cu ea? dumneavoastră CE [ziceţi

În concluzie, dacă putem izola un scenariu ritualizat pe care îl

2.3. Conferinţa de presă

Conferinţa de presă este o interacţiune instituţională, complementară

persoanei intervievate, care va furniza majoritatea informaţiei (Kerbrat-

Intervenţia a consilierului MC indică, de la debutul înregistrării (nu al

(fumblings4) – ┴ deci , mă rog, doamne fereşte, în fond↑, cât şi paraverbale

Argumentul decisiv fiind găsit, consilierul atenuează expresia prea

Pe măsură ce întrebările ziariştilor devin mai insistente sau mai

Întreruperea replicii în curs, fără acţiuni reparatorii, este justificată implicit

redirecţionează discursul. Reacţia fermă a ziaristei reflectă sesizarea

În exemplul următor, nota critică a interogaţiei retorice este augmentată prin

(10) AR: da’ CINE sunt aceşti unsprezece↓ iertaţi-mă că

Practica antidemocratică pe care o sugerează depreciativ termenul (în acest

Când reproşul se asociază unei note clar devalorizante pentru receptor,

Replica este structurată în două faze:

Heterocorectarea heteroiniţiată este admisă de interlocutor fără rezerve

S-a făcut observaţia că în cultura română, o cultură de tip ierarhic,

a) enunţuri interogative, cu prefeţe metacomunicative, în care verbul

b) construcţii nominale cu impersonalizarea E şi selectarea R:

c) interogaţii incluse într-un context intertextual, E glosând informaţia

logica discursivă; decurgând din anumite premise, forţa ilocuţionară a

d) întrebări urmate de exprimarea scuzelor:

(19) AR: da’ CINE sunt aceşti unsprezece↓ iertaţi-mă că

e) enunţuri modalizate, dubitative, pentru sugerarea pesimismului

(20) AR: ă: aş dori să vă întreb↑ de la /bibisi/. ă: aş dori să vă întreb ă: în CE

f) întrebări formulate printr-o aserţiune, în care E (jurnalistul) solicită

Însă pe măsură ce situaţia discursivă se tensionează, iar reprezentanţii

În exprimarea deferenţei, constatăm o relativă simetrie, cu selecţia

Conferinţa de presă analizată pune în evidenţă aşadar ambiguitatea

3.1. Marele aport al sistemului descriptiv propus de Brown şi

negativă suprapunându-se, în linii generale, concepţiei curente, tradiţionale

3.2. Folosirea unor forme de expresie specifice relaţiilor între membrii

(24) A: bună c*** CE faci.

(26) A: aşa fetele↓ şi CE-aţi mai făcut astăzi.

Structura secvenţei iniţiale este aproape identică în primele două exemple,

(28) A: e comedie↓ mie mi-a plăcut.

(29) [3] B: şi cu CINE stai în cameră?

A: îhîmă o să văd o să văd codru.#

(30) A: î: asta e. şefa n-a venit?

3.3. Manifestarea atenţiei faţă de R. Exagerararea interesului, a

(31) A: bună c*** CE faci.

În fragmentul de mai sus, A, iniţiatoarea schimbului verbal, orientează

(32) B: ă: ce mai faci tu: asa în # mă# re bine?

Intervenţiile scurte şi schimbarea rapidă a rolurilor de E şi R reflectă

Indicii taxematici9 ai poziţiei dominante în dialog (interogaţii, introducerea

3.4. Presupunerea sau afirmarea existenţei unui univers comun de

a) recunoşterea presupoziţiilor (elemente care asigură unitatea cadrului

(34) B: nu ştiu nu ştiu care d. v v***: noastră ?