Despre Moussa Nabati aici

Moussa Nabati -
Guérir son enfant intérieur
Vindecarea copilului nostru interior

Ultim update: 27 aprilie 2011 orele 19:00 aici

De pe coperta spate a cãrtii:

Orice fiintã umanã adãposteste în ea, asemenea unei pãpusi rusesti, douã Eu-ri, unul
adult, unul copilãresc.
Primul, supus principiului de realitate,
este capabil sã se comporte, la muncã sau în iubire,
la modul lucid.
Al doilea, în schimb, din lipsã de reflectie si de recul,
r ecul,
 purtat de o emotionalitate
emotionalitate debordantã,
debordantã,
osileazã între dramatizare anxioasã
si agitatie euforicã.
În realitate, copilul interior este cel care ghideazã pasii adultului.
Adevãrat înger pãzitor,
atunci când copilãria a fost fericitã si în sigurantã,
el riscã sã fie persecutor,
 plasându-l pe adult într-un context de esec
esec sau de dependentã
dependentã afectivã,
afectivã,
dacã a fost victimã a maltratãrilor sau a trebuit sã asiste, neputincios, la suferinta pãrintilor
sãi.
Moussa Nabati ne aratã prin numeroase mãrturii cã niciodatã nu adultul este cel care suferã, ci
copilul din el. Atunci, pentru a se elibera de trecut si a-si gãsi echilibrul, omul trebuie sã-
si caute copilul interior, sã-l asculte si sã facã pace cu el pentru a-l vindeca.

FANTOME

Sunt de mult timp intrigat de existenţa la oameni, începând

începând cu pacienţii mei, a unei
 personalităţi duble, cu două feţe, a unui psihism cu dublu
dublu compartiment în care
care coabitează,
coabitează, de
multe ori de bine de rău, două fiinţe diferite, adultul şi copilul. Sunt din ce în ce mai convins
că fericirea unei persoane sau, invers, nenorocirile (ghinioanele) lui, aptitudinea sau
dificultatea
dificultatea lui de a se bucura senin de bucuriile pe care i le oferă viaţa, depind de natura
legăturilor, crispate sau destinse, pe care le întreţin între ele cele două Eu -ri, cel copilăresc şi
cel adult.

În fond, contrar crezului psihologiei şi al filosofiei tradiţionale, Eul nu este niciodată unul,
simplu, unic. El nu trimite înapoi la o unitate, unidimensională, omogenă,
omogenă, armonioasă şi
uniformă. Identitatea este în mod paradoxal dublă. „Casa-„Casa-sine”, după imaginea păpuşii ruseşti
sau imbricate, nu este aşadar locuită exclusiv de un singur locatar, faimosul „eu”, conştient,
lucid, realist, doritor, activ, rezonabil şi raţional, supus principiului de realitate, aşa cum bine
l-a
l-a conceput şi descris Descartes. Ea adăposteşte cel puţin un al doilea oaspete, invizibil, deş i
stăpân la bord, şi anume copilul interior, băieţelul sau fetiţa care am fost fiecare din noi, care
încă suntem şi azi şi care vom rămâne mereu, dincolo de sexul, poziţia socială şi mai ales
vârsta noastră. Trecutul nu se şterge. El nu va dispărea niciodată, şi din fericire de altfel, în
măsura în care el reprezintă rădăcinile fiinţei, fundaţiile ei, sursa şi rezervorul ei, pentru toată
viaţa, a energiei lui vitale, a inspiraţiei şi a creativităţii lui! Am găsit mereu uimitor că filiaţia,
fil iaţia,
adică ideea conexiunii şi a înrădăcinării, este resimţită
resimţi tă în Occident ca o piedică handicapantă,
handicapantă,
o infirmitate, bănuită a-
a-i interzice subiectului de a fi liber
li ber şi el însuşi. Trecutul insuflă viitorul.

Astfel, fiecare fiinţă umană adăposteşte în ea două ego-

ego -uri, două 
două  Eu-ri,
Eu-ri, două împărăţii, două
sensibilităţi, două viziuni de sine, despre viaţă, despre lume şi despre altele; orice fiinţă
fi inţă umană
este bipolară, bilaterală, bicefală, bilingvă.

[…]

Eul adult reprezintă desigur partea ieşită a aisbergului, instanţa şi sediul conştiinţei, al
 judecăţii, al voinţei şi
şi al acţiunii. El asumă,
asumă, aidoma căpitanului
căpitanului unei nave,
nave, funcţia de mediator
mediator
între revendicările pulsiunilor, imperativele Supra-
Supra-eului şi exigenţele realităţii exterioare. Cu
toate acestea, în spatele faţadei rezonabile, el nu se bucură întotdeauna de o veritabilă
autonomie. El poate să se arate capabil, în cazurile fericite, să se afirme gestionând cu
seninătate şi supleţe energia lui vitală, conciliind astfel, cu ajutorul compromisului,
revendicările prezentate de cele două principii
două  principii de realitate şi de
de plăcere, care trag de multe ori
unul hăis şi altul cea. Dar el riscă, de asemenea,
asemenea, ca în caz de conflict, să se vadă scufundat,
influenţat, brutalizat, ţinut în lesă de puterea ocultă a copilului lui interior, despre care nu a re
nici o cunoştinţă şi pe care eşuează, în consecinţă, să-să -l stăpânească.

În aceste condiţii, forţa sau slăbiciunea Eului adult, buna sau reaua imagine pe care o are
despre ele, combativitatea sau moliciunea lui, temeritatea sau laşitatea, depind de starea de
starea  de
sănătate a copilului interior, de soliditatea sau fragilitatea lui. În realitate, acesta din urmă îi
ghidează paşii celui dintâi spre întâlniri fericite sau îl precipită, din contră, în spaimele
neliniştilor şi ale dependenţelor
dependenţelor sado-masochiste,
sado-masochiste, în pof ida
ida inteligenţei şi a voinţei
„adultului”, fără voia lui.

Când acesta se află sub influenţa inconştientă a copilului lui interior, el încetează chiar să
simtă şi să reacţioneze ca adult. El devine orb, pierzându-
pierzându -şi autonomia psihică. El se scufundă
în nisipurile
nisipurile mişcătoare ale unei afectivităţi excesive, ale unei emoţionalităţi dezordonate,
senzitive, infantile, privată de un minimum de reflexie şi de logică, din lipsă de distanţă şi de
recul. Este motivul pentru care el se află în mod repetat
r epetat prins, înţe penit
înţe penit în excese
excese nocive, fie
 pentru că dramatizarea
dramatizarea anxioasă îl împiedică să acţioneze
acţioneze sau săsă reacţioneze, fie,
fie, invers,
 pentru că entuziasmul
entuziasmul euforic îl face să oculteze riscurile.
riscurile. Tocmai lipsa dede măsură, exagerarea
exagerarea
emoţională, serveşte drept revelator şi indicator al prezenţei copilului în spatele măştii adulte.

Astfel, i se poate întâmpla „adultului”, stăpânit de fetiţa sau băieţelul lui interior, mai de grabă
vorbit şi acţionat decât vorbind şi actor, să nu se recunoască în unele din alegerile lui, ca şi
cum ar fi fost antrenat, telecomandat de o forţă străină. Sesizat, după aceea, de regret şi de
culpabilitate, el îşi reproşează naivităţile(copilăriile), pe care se străduieşte să le explice,
repetând fără încetare: „Nu ştiu ce mi-
mi -a apucat”, sau „Era ceva mai puternic decât mine!”

Tot aşa, cea mai mică frustrare sau contrarietate pot deveni pentru el insuportabile şi extrem
de grave, riscând să-l
să -l destabilizeze reactivându-i temerile lui infantile de a se vedea respins,
de unde aviditatea lui afectivă şi căutarea lui obsesională de reasigurare şi de securitate.

Prin urmare, copilul din noi, şi nu adultul în realitate, se teme că nu va fi „iubit”, că va fi

„judecat rău”, că va fi „criticat”, că i se va „reproşa” aceasta sau aceea, că va fi „culpabilizat”,
că va fi „certat”, că va fi socotit „nul, idiot şi urât”. El este cel care se îndoieşte de capacităţile
lui, necrezându-se la înălţime, percepându-se inutil sau rău, dramatizând orice problemă,
ezitând neîncetat în faţa alegerilor vieţii, fără să reuşească să se decidă. Tot lui îi este teamă că
totul merge din rău în mai rău, fără să spere o ieşire pozitivă.

De asemenea, tot el se impacientează, se înfurie, se enervează, devine iritabil, agresiv sau

violent, sau cel care, invers, se expune în mod masochist ca ţap ispăşitor în situaţii de eşec, de
respingere şi de hărţuire, căutând bastoane pentru a se face bătut. În sfârşit, el este cel care se
epuizează ca să placă, să strălucească, să se facă remarcat, să se laude, să seducă, prin
intermediul reuşitei şi al r enumelui, pentru a se crede cineva, pentru a exista, a fi recunoscut,
dorit, important şi iubit.

Aceasta dezvăluie limpede neseriozitatea, nocivitatea chiar, a unui anumit psihologism de

 bazar care caută să liniştească şi să deculpabilizeze în mod artificial subiectul, incitându-l să
„aibă încredere în el”, să „nu dramatizeze”, să „profite de ceea ce are în clipa prezentă” etc.

 Nimeni nu aspiră în mod deliberat să sufere şi nici nu alege asta. Nimeni nu poate decide nici
să-şi rectifice cusururile prin hotărâri, oricât de voluntariste ar fi acestea, fără consimţirea
 prealabilă a copilului interior.

Acest gen de demersuri, care i se adresează subiectului adult, voinţei lui conştiente, dându-i
iluzia că ar fi capabil să se transforme aplicând o reţetă sau un program, riscă în realitate, în
mod paradoxal, să ducă la inversul rezultatului dorit. Ele accentuează pe termen lung
nefericirea, exersând o refulare suplimentară în direcţia copilului interior, deja de mult timp
comprimată, şi necerând, dimpotrivă, altceva decât să fie recunoscut şi ascultat.

Totuşi, ceea ce dezvăluie cel mai evident existenţa copilului interior şi supremaţia lui asupra
subiectului „adult” este relativ la fenomenul ambivalenţei. Individul se vede atunci invadat de
 prezenţa simultană în el a două gânduri, două emoţii, două voinţe contrare, iubire şi ură, da şi
nu, „vreau” şi „nu vreau”, în privinţa aceluiaşi obiect, ceea ce face situaţia nebuloasă,
imposibil de clarificat şi orice decizie imposibilă. Iată-l deci sfâşiat, tras în toate părţile,
dedublat, comandat rând pe rând de două aspiraţii antinomice, două forţe, două fiinţe în el,
copilul şi adultul. Prins între ciocan şi nicovală, între frână şi accelerator, el tergiversează,
cântăreşte pentru şi contra, reflectează, înaintează şi dă înapoi. Vocea adultă îl încurajează să
fie el însuşi, să aibă încredere în capacităţile lui şi să se afirme, exprimându -şi dorinţele şi
valorile. Cea a copilului, invers, îi ordonă să se supună, să-şi rotunjească unghiile, să fie
supus, din culpabilitate la ideea de a decepţiona sau de a răni, din teama de a displace sau de a
fi respins.

Astfel, Eul adult, sechestrat de copilul din el, poate părea imatur, infantil, suferind de
subdezvoltare psihică. Privat de autonomie şi împiedicat să se dezvolte, el îşi risipeşte energia
vitală luptând, într -un fel, contra lui însuşi, combătând accesele de angoasă, de ambivalenţă şi
de culpabilitate emise de copilul lui interior. Dar, în mod paradoxal, cu cât mai mult se
înverşunează el contra acestor manifestări, cu atât l e face mai agresive, epuizându-şi în acelaşi
timp propriile lui resurse de energie.

În mod evident, complet invers, copilul interior, acest alt-sine, poate să se comporte în
 privinţa Eului adult, colocatarul lui din „casa-sine”, de o manieră care ajută, constructivă,
devenind îngerul lui păzitor, mentorul lui, geniul lui bun protector, inspiratorul lui,
colaboratorul lui privilegiat.
 Contrar a ceea ce afirmă vânzătorii de himere, fericirea nu are secret. Cei care se simt „bine în
 pielea lor”, bucurându-se de pacea interioară, capabili să simtă bucurie şi să deguste micile şi
marile plăceri ale vieţii, nu se recrutează dintre fiinţele umane superioare, bogate, frumoase,
dotate, tinere, inteligente şi sănătoase. Nu există nici un program de urmat pentru a ajunge la
starea-de- bine(fericire). Oamenii fericiţi sunt cei care, din cauza prezenţei în ei a acestui înger
 păzitor - a nu se lua evident în sens propriu, literal -, se bucură de o imagine sănătoasă despre
ei înşişi. Încrezători în capacităţile lor şi conştienţi de limitele lor, ei acceptă ceea ce au şi ceea
ce sunt, în prezent, vârsta lor adultă, sexul de bărbat sau de femeie, bogăţia lor, fără a se lăsa
devoraţi de nostalgie, utopie, panică sau euforie, fără a se brutaliza în mod masochist prin
ambivalenţă şi culpabilitate. Ei au privilegiul, într -un cuvânt, de a adăposti un băieţel sau o
fetiţă care îi sprijină la modul încrezător şi fericit, ca un înger păzitor. Numai acesta este
susceptibil să susţină dezvoltarea vitală şi identitară a adultului.

Copilul interior apare deci sub două faţete, întunecată sau luminoasă, în funcţie de ceea ce a
integrat din trecutul lui familial şi transgeneraţional, de ceea ce a îndurat şi trăit, de ceea ce a
reuşit sau eşuat să surmonteze.

Evident, nu sunt eu primul şi nici singurul descoperitor al acestei dualităţi psihologice

fundamentale, a acestei idei a unei coexistenţe în fiecare a două fiinţe,a două egouri, a două
voinţe, a două Eu-ri. Este vorba aici de o noţiune de mult timp familiară tuturor acestor
cunoscători ai sufletului care sunt scriitorii, poeţii, filosofii şi psihologii. Ea a fost, fără
îndoială, presimţită, de asemenea, de o manieră pur şi simplu intuitivă de cei mai mulţi dintre
muritori.

Postare 6 martie 2011

Cu toate acestea, noţiunea unui alt sine în mine, care mă guvernează în plus(suplimentar), a
fost până acum constant refulată şi combătută. Este adevărat că ea deranjează şi nelinişteşte,
 provocând fantasme de intruziune. Ea contrariază şi răneşte orgoliul, dogma liberului arbitru,
iluzia stăpânirii, nevoia imperioasă a omului de a se simţi unit şi autonom. Ea ne face să ne
temem în special de fisură, de ruperea, de spargerea identităţii noastre, de intrarea în nebunie
sau perversiune, faimoasa dedublare de personalitate, caracteristică a schizofrenicului, în care
alienatul se vede total deposedat de el însuşi, mişcat de o ocultă voinţă stranie şi străină,
infernală, diabolică, riscând să-l facă să comită toate ororile posibile, asasine sau suicidare.

„Există în fiecare om două postulări simultane, una spre Dumnezeu, cealaltă spre Satan”, scria
Baudelaire.

Toată lumea îl cunoaşte pe Ianus, unul din cei mai vechi zei din Roma, cu cele două feţe spate
în spate, una orientată spre trecut, cealaltă întoarsă spre viitor. El a fost mereu considerat cu
 bunăvoinţă în măsura în care el nu încarnează o dublă personalitate ambivalentă, despicată, cu
două feţe, una neagră, cealaltă albă, ca în cazul perversului. El reprezintă chiar un simbol
 pozitiv. El este zeul tuturor porţilor, al pragurilor, favorizând tranziţiile, ajutând de exemplu
trecutul să se continue, să se prelungească, să se dezvolte în viitor. El este, pe total, simbolul
creşterii, al devenirii, al copilului care devine adult.

Cu totul alta este situaţia în cazul legendei lui Dr. Jekyll şi a Dl. Hyde. Romancierul britanic
Stevenson pune aici în scenă o fiinţă fantastică, lăuntric divizată, cu cele două Eu -ri
antinomice, despicate, în sciziune, în schismă, total străine una alteia. Una, dr. Jekyll,
ireproşabilă, este atrasă de bine, de plăcerile sănătoase ale vieţii. Invers, cealaltă, dl. Hyde –  în
 engleză, to hide înseamnă „a se ascunde”-, este atrasă de rău, de crime şi de vicii. El este,
 pentru acest motiv, un personaj foarte negativ, calificat drept monstru înspăimântător, o
încarnare satanică provenind din întuneric, inspirând spaimă şi aversiune.

[…]

În consecinţă, ideea unui dublu Eu, deşi intuitiv sesizată (să ne gândim o clipă la  Portretul lui
 Dorian Gray de Oscar Wilde), a fost energic refulată, combătută, în virtutea temerilor unei
 posesiuni satanice pe care le inspiră, a unei rupturi schizofrenice sau a unui clivaj pervers.

Ipoteza unui psihism cu două obloane (deschideri), copilăresc şi adult, reunite şi

independente, constituie o realitate psihologică incontestabilă, dincolo de neliniştile pe care ar
fi susceptibilă să le trezească, relative la străinul şi intrusul din noi. Ea nu reprezintă nici un
fenomen patologic, nici o funcţionare regresivă, la originea suferinţelor individului sau a
restricţiei domeniului lui de libertate.

Ba dimpotrivă, recunoaşterea unui psihism cu două compartimente , bidimensional, cât şi

înţelegerea a ceea ce se împleteşte şi se joacă între adult şi copilul lui interior, luminat de
trecutul familial, comportă virtuţi benefice şi eliberatoare. Ea contribuie, în primul rând, la
liniştirea subiectului, ajutându-l să realizeze că suferinţa lui nu este deloc consecutivă unei
lipse reale în Aici şi Acum, reparabilă în mod concret, ci că ea constituie expresia temerilor
copilului lui interior şi că ea este aşadar purtătoare a unui sens. Ea îl protejează, de
asemenea, pe subiect contra tentativelor exterioare de manipulare venite din familia sa, de la
colegi şi prieteni, dar şi din publicitate şi propagandă mediatică. Acestea, adresându-se
exclusiv emoţiilor lui, sensibilităţii lui de copil, fricilor şi speranţelor lui, reuşesc să-i
scurtcircuiteze luciditatea, capacităţile lui adulte de discernământ şi inteligenţa sa.

Să ne întrebăm acum pentru ce motive şi în ce scop copilul interior se comportă la unii adulţi
ca persecutor, împiedicându-i să fie în mod autentic ei înşişi, să trăiască şi să se dezvolte în
 pace, în compania celor pe care îi iubesc.

Încă o dată, dacă adultul nu reuşeşte să-şi realizeze fericirea, dacă se epuizează în conflicte
interioare, este aşa pentru că este imatur, insuficient de adult în consecinţă, în ciuda vârstei
lui, din cauza năpădirii lui de copilul lui interior care îi confiscă elanul vital. Dar pentru ce
acesta acţionează într -un mod atât de negativ şi de distructiv? Aceasta se produce aşa atunci
când subiectul nu şi-a trăit deplin copilăria lui, cu tot ceea ce această perioadă comportă ca
lejeritate şi lipsă de griji, în numele lui propriu, pe funcţia şi pe locul lui, la locul şi timpul lui.
El rămâne pueril, infantil, de multe ori de-a lungul întregii lui existenţe, încremenit, înţepenit
de trecutul lui, deşi în aparenţă revolut, pentru că s-a aflat plasat prea precoce într-o poziţie de
„adult”. El n-a avut deci şansa, mic fiind, să deguste cu adevărat micimea lui, să fie suficient
de bebe, băieţel sau fetiţă. Îmbulzit de angoasă şi culpabilitate, el a trebuit să evadeze din
copilăria lui pentru a se erija în păzitor şi terapeut al părinţilor lui. Este cazul, de exemplu,
atunci când subiectul a trăit o istorie familială dificilă. El a îndurat maltratar e sau a asistat ca
spectator pasiv şi neputincios la suferinţa părinţilor săi: divorţ, boală, şomaj, depresie etc. este
vorba aici de o copilărie non consumată, avortată, sărită, neîmplinită, neterminată, lipsă,
ratată, albă. Cum să te degajezi atunci dintr-o perioadă şi dintr -un statut care nu au fost
suficient trăite pentru a putea fi integrate şi arhivate, în mod simbolic depăşite? Cum să te
separi, făcând doliul respectiv, de fetiţa sau de băieţelul care nu ai putut fi pentru a -ţi putea
continua creşter ea?
 Această copilărie albă, adică non trăită, ca un buletin de vot alb pe care nu este nimic înscris,
ca o noapte albă fără somn, ca o căsătorie albă, non consumată fizic, nu va dispărea totuşi,
 pulverizată în neant. Ba dimpotrivă, în loc să se absoarbă în mod natural, să se integreze în
 psihism şi să devină fundamentul cât şi rezervorul de energie vitală, ea se despică, se
izolează, se deconectează pentru a pleca, a se exila undeva în invizibilitatea catacombelor
labirintice ale inconştientului .

Cu toate acestea, ea va ţâşni într-o zi, mai devreme sau mai târziu, venind să bântuie
„casa-sine” asemenea unei fantome rătăcitoare , răufăcătoare pentru că este nefericită. Nu
este vorba aici, evident, ca într-o literatură fantastică, despre o stafie, despre o fiinţă care a
existat anterior. Fantoma serveşte pur şi simplu de imagine pentru a descrie  întoarcerea
refulatului inconştient , adică a ceea ce nu a fost trăit şi metabolizat la timpul lui. Ea revine,
adesea după o lungă perioadă de hibernare, sub formă de simptome deranjante, obsedante dar
incomprehensibile pentru subiect, fără legătură cauzală inteligibilă cu realitatea sa prezentă.

Încă o dată, nu adultul este cel care suferă, ci, prin el, copilul lui interior, sechestrat de
fantomă. Astfel, cu cât subiectul s-a văzut mai mult împiedicat în al său Altundeva şi
Altcândva să-şi trăiască în mod sănătos viaţa lui de copil, cu atât mai mult va fi el mai târziu
urmărit, legat burduf de întoarcerea refulatului care cere satisfacerea cererilor lui, rămase în
suspensie.

Iată de ce, de exemplu, atâtea persoane în vârstă „recad”, cum se spune, în copilărie, devenind
capricioase, egoiste, anxioase, nerăbdătoare. Este sigur că pe măsură ce omul îmbătrâneşte şi
îşi descoperă copilul interior, el se apropie mai mult de copilăria lui, mai ales dacă aceasta a
fost dificilă şi deci nu a fost trăită deplin, la locul şi la timpul ei, ci a fost avortată, ratată,
sărită, albă. Este de neconceput să devii cu adevărat adult dacă nu ai fost mai întâi copil, apoi
adolescent. Bătrâneţea nu îl modifică în profunzime pe subiect. Ea amplifică unele din
trăsăturile personalităţii lui existente dintotdeauna.

Plecând de acolo, la modul general, orice emoţie care nu a putut fi resimţită, derobându-se
astfel punerii în cuvinte şi elaborării conştiente, se transformă în fantomă care dă târcoale pe
aleile „casei-sine”. La fel se întâmplă în cazul ansamblului emoţiilor, al depresiei, al
culpabilităţii pe care individul, de teama de a „deveni nebun”, se înverşunează să o refuleze,
să o respingă în invizibilitatea inconştientului, ajutat de multe ori de arsenalul medicamentelor
chimice.

În schimb, orice suferinţă recunoscută, asumată, se metabolizează, se digerează,

pierzându-şi astfel în mod natural din intensitate şi din nocivitate. Mai mult încă, ea se
transformă în îngrăşământ, în hrană afectivă, în  înger păzitor amplificând energia
vitală. În acest sens, ritualurile simbolice, de esenţă laică sau religioasă, care se rarefiază din
nefericire în epoca noastră, aveau drept scop încurajarea individului în a-şi exprima emoţiile
în urma unei pierderi sau cu ocazia trecerii de la o vârstă a vieţii la alta. Ele îl ajutau pe om să-
şi împlinească travaliul de doliu. Este interesant de remarcat, de asemenea, că, în literatura
fantastică, fantoma desemnează creatura supranaturală locuită de spiritul unui mort care ar fi
rămas prizonieră pe pământ sau care ar reveni de dincolo pentru a se răzbuna, a-i ajuta pe
apropiaţii ei sau a rătăci veşnic ca pedeapsă pentru vinovăţiile ei. Toate aceste legende de
spectre şi de stafii, cunoscute în majoritatea culturilor, toate aceste fabule macabre sau
fantastice ex primă, în cele din urmă, desigur nu o realitate obiectivă, ci un adevăr psihologic
simbolic, şi anume întoarcerea refulatului inconştient sub formă de fantomă. Orice viaţă
 Notă. Aici a fost relatat cazul unui bărbat de 65 de ani, ieşit la pensie, căsătorit de 45 de ani cu
aceeaşi femeie, care simţea nevoia să se travestească din când în când „pe ascuns” în femeie.
 Nu am timp să traduc tot, redau doar concluziile, n.t.

[…]

Frustrarea pulsiunii de a-şi iubi părinţii, atunci când aceştia se arată brutali faţă de copii se
arată a fi la fel de prejudiciabilă dezvoltării afective ca şi privarea narcisică îndurată. Aceasta
din urmă poate chiar să pară uneori, în virtutea caracterului ei conştient şi verbalizabil, mai
 puţin dăunătoare, în măsura în care iubirea neinvestită în afară, necheltuită, neîmpărtăşită,
riscă să se transforme în ură de sine, măcinând subiectul din interior.

[…]

În general, bărbaţii, mai ales îmbătrânind, trăiesc mari dificultăţi în a lua o anumită distanţă
vizavi de realităţile materiale. Ei se văd astfel constrânşi să-şi refuleze emoţiile, în loc să-şi
 permită să le asculte, să le resimtă şi să le verbalizeze. Dacă majoritatea covârşitoare a
clientelei „psy”-ilor e constituită din femei, aceasta nu înseamnă în nici un caz că ele sunt mai
fragile decât bărbaţii, ci că invers, fiind mult mai solide decât ei din punct de vedere
 psihologic, ele sunt capabile să resimtă, să recunoască şi să-şi încredinţeze trăirea lor fără
ruşine, cerând ajutor.

În acest context, „feminitatea” lui Jacques, în pofida suferinţei pe care i -o cauzează, îi oferă
cel puţin avantajul de a-l ajuta să se deschidă lui însuşi. Iată pentru ce, el se arată capabil să
asimileze cu uşurinţă recomandarea pe care eu o enunţ adesea în faţa pacienţilor mei. Eu îi
încurajez, de fapt, să-şi modifice privirea vizavi de unele simptome jenante, să înceteze să se
 judece de o manieră prea negativă, să le considere nu ca tare de eradicat de urgenţă, ci mai
degrabă ca enigme de decriptat, în speranţa de a le pătrunde semnificaţia inconştientă. Pe de
altă parte, singură accederea la sens poate oferi indispensabila cheie a eliberării.

Orice simptom, simptomul travestirii lui Jacques, adicţia, TOC (?), alcoolismul etc se
instalează la început pentru a asigura supravieţuirea psihologică a subiectului, salvându -l
astfel de implozie şi de ruinare. El devine desigur, în continuare, din cauza neadaptării la
 prezent, o sursă de blocaj şi de suferinţă, până când pacientul să reuşească să descopere codul
secret  pe care-l conţine, permiţând astfel ieşirea din labirint . Este motivul pentru care orice
atitudine agresivă, războinică chiar, spre exemplu recurgerea masivă şi prelungită la
„arsenalul” de medicamente psihiatrice într -o tendinţă de suprimare simptomatică, nu face
decât să agraveze pe termen lung starea de rău, compromiţând adevărata vindecare, cea care
germinează din interior.

[…]

Copilul victimă a maltratărilor este convins că dacă nu este iubit, dacă este bătut şi respins
este din vina sa. El crede că este aşa pentru că el este rău, nociv chiar, lipsit de orice valoare,
nedemn de orice privire şi de orice afecţiune. Această culpabilitate infantilă a victimei
inocente, deşi scandaloasă şi revoltătoare în ochii logicii noastre conştiente, poate totuşi să
rămână mult timp intactă în catacombe ale inconştientului. Ea determină şi orientează, la
vârsta adultă, maniera noastră de a fi în lume şi comportamentele noastre.
 Astfel, adultul, dominat de copilul lui interior nefericit, afectat de culpabilitate şi de DIP
(depresie infantilă precoce, ca urmare a unei carenţe narcisice în copilărie), pentru că a fost
odinioară victimă a maltratărilor, va trăi unele dificultăţi în a dispune de capitalul lui de
energie vitală şi a-l gestiona în mod liber. El se va vedea în mod inconştient constrâns să-l
risipească în mod excesiv în cele două fenomene de expiere şi de căutare a inocenţei. Pe de o
 parte, pentru a-şi sancţiona greşelile imaginare, în speranţa obţinerii absolvirii (iertării) şi, pe
de altă parte, pentru a-şi demonstra lui însuşi şi altora că este bun, pur, blând, amabil şi, prin
urmare, demn să primească iubirea de care a fost frustrat. El va avea în mod aprig, din acest
motiv, tendinţa de a se sacrifica pentru alţii, de a se ocupa în mod exagerat de ei, în uitare şi
neglijare de sine. Nevoia lui imperioasă de afecţiune şi de recunoaştere îi interzice să spună
nu şi să pună limite, din teama de a se vedea respins. Această aviditate afectivă îl transformă
într-o fiinţă docilă, servilă chiar, prada privilegiată a şarlatanilor şi manipulatorilor de tot
felul, şi îl plasează în situaţii expiatoare şi de hărţuire.

Altfel spus, îndurând odinioară maltratarea, copilul va continua să se maltrateze în mod

masochist el însuşi, prin identificare cu agresorul lui, devenind propriul lui duşman şi
 persecutor. Fiind lipsit de mama iubitoare, el se va erija la vâr sta adultă în mamă bună a
tuturor, dar în mamă rea şi persecutoare faţă de sine însuşi. Este vorba evident aici, dincolo de
aparenţe, de o căutare infantilă şi egoistă de atenţie şi de recunoaştere, de nevoia vitală de a se
simţi în sfârşit iubit şi recunoscut, şi în nici un caz de un dar dezinteresat, de o dorinţă
altruistă gratuită. Este posibil, cu toate acestea, ca unii copii maltrataţi să se transforme mai
târziu în fiinţe umane asociale (inapte pentru viaţa în societate) şi agresive, crude chiar,
mişcate de singura dorinţă de a se răzbuna pentru brutalităţile îndurate. Cu toate acestea, în
marea lor majoritate, ei se deghizează în Saint-Bernard (este vorba despre câinii salvatori,
n.t.), erijându-se din instinct în apărători şi protectori ai altora, comportându-se de această
dată aşa cum ar fi dorit să se procedeze cu ei înşişi.

[…]

Ida

Ida este o femeie frumoasă de 50 de ani, cu păr şaten închis şi cu ochi de culoarea mierii. Este
îmbrăcată sobru, dar şic, mai degrabă cu bun gust. Ea ia cu seninătate loc în fotoliul pe care i-l
 prezint, dar începe să vorbească brusc, fără a aştepta să fie invitată, înainte chiar ca eu să mă fi
aşezat. În mod evident, ea are multe de povestit, de „evacuat”, lucruri importante care nu mai
 pot aştepta. Găsesc totuşi că nerăbdarea ei contrastează ciudat cu seninătatea clipei prezente.

„Sunt cuprinsă de angoasă. Mă panichez la volan. Am o frică groaznică de a mă deplasa cu

maşina sau de a-mi face drumurile. Sunt paralizată de o anxietate masivă, intensă, cvasi
 permanentă. Mă simt străină mie însămi şi lumii. Eu nu ştiu cine sunt. Mi-e atât de frică să nu
devin nebună. Ceva din mine îmi spune că sufletul îmi va părăsi în curând corpul, că voi
dispărea imediat de pe suprafaţa pământului, că nu voi mai exista. Am momente când nu îmi
mai simt corpul, ca şi cum nu ar mai fi viu ci vid sau ireal, sau nu ar avea consistenţă şi
grosime. Plutesc ca un arbore dezrădăcinat după un uragan, purtat de valuri, în toate părţile.
Am adesea senzaţia oribilă că mâna mea nu îmi mai aparţine. […]

 Nemaiputând să-mi continui munca în aceste condiţii, nici să ies din casă, rămân închisă,
ţintuită de fotoliul meu. Resimt atunci o furie puternică contra tuturor celor care mă
abandonează. Am atâta nevoie de alţii, atâta dorinţă de a fi legănată, alintată, fără să se ocupe
de nimeni altcineva decât de mine. Caut mereu compania altora. Înconjurată fiind, mă simt
mai bine. Dar imediat după plecarea lor simt din nou sentimente de abandon şi de excludere.
Încep atunci să le port pică şi să fiu geloasă pe ei. Sufăr comparându-mă cu persoanele
aparent fericite, care sunt în viaţă şi în plăcere iar eu nu. Mi-e ciudă pe mine apoi, mă simt
vinovată de ingratitudinea mea. Am fost spitalizată acum doi ani timp de două luni. Am urmat
apoi o psihoterapie care mi-a făcut bine. Dar de câteva săptămâni am recăzut. Valurile de
angoasă au reapărut a doua zi după o dispută cu companionul meu. Nu înţeleg ce mi se
întâmplă. De ce nu am dreptul de a exista şi de a fi fericită ca toată lumea? De ce nu ajung să
expulzez, odată pentru totdeauna, această durere insuportabilă?”

[…]

În mod evident, suferinţele Idei nu sunt motivate de nici o grijă de importanţă din existenţa sa
 prezentă. Ele au fost desigur declanşate de o dispută cu companionul ei, dar acest eveniment,
oricât de neplăcut ar fi, nu ajunge să genereze un asemenea tsunami. Este vorba deci de un
simplu factor declanşator şi nu de o cauză. Ceea ce dovedeşte că nu adultul este cel care
suferă de o neplăcere particulară în al său Aici şi Acum, ci copilul lui interior, prizonier al
fantomei, este disproporţia dintre mica însemnătate a dezagrementului real şi seismul
 psihologic declanşat.

Este cu totul legitim ca un subiect, atacat de şocurile şi stresul vieţii cotidiene, să simtă drept
reacţie unele sentimente penibile ca furia, frica, decepţia, tristeţea sau descurajarea.
Capacitatea de a primi, de a resimţi şi de a exprima acest gen de emoţii dovedeşte tocmai
 buna sănătate a psihismului. Invers, absenţa de reacţie emotivă, chiar indiferenţa sau apatia
uneori, sunt revelatoare nu de o soliditate, ci de o rigiditate şi deci de o fragilitate psihologică,
datorate mecanismelor de refulare şi de apărare.

[…]

Să ascultăm acum istoria copilăriei lui Ida: „Mama mea a avut trei copii, cei doi fraţi ai mei şi
 pe mine, ultima, cea mai mică. Niciunul dintre noi nu a fost dorit cu adevărat. Dacă pilula ar fi
existat la acea vreme, ea nu ar fi devenit mamă, spunea ea. A căutat să facă avort, la toţi trei,
sărind în aer, dar fără succes. Eu era cât pe ce să mor, pe la 2 luni, cuprinsă de vomismente şi
de accese de tuse.

Părinţii mei nu s-au înţeles niciodată. Acesta este de altfel motivul pentru care mama mea nu
voia să rămână însărcinată. Tatăl meu bea şi o bătea din când în când. Eu l -am urât destul de
mult timp, aruncând toată vina pe el, convinsă fiind că el era extrem de prost şi rău. Astăzi
cred că el suferea mai degrabă de o lipsă de iubire din partea mamei mele. A fost o căsătorie
aranjată.[…]

În unele dimineţi tremuram la trezire, imaginându-mi că mama mea a profitat de liniştea şi de

întunericul nopţii, în timp ce lumea dormea, pentru a se întoarce în Spania. Alergam repede să
văd dacă ea era acolo, în camera părinţilor mei şi mă strecuram între ei în pat. Aceasta mă
liniştea ca prin magie pe moment. În fond, eu nu am simţit niciodată ocrotire în această
familie, nici dorită să fac parte din ea. Îmi plăcea să evadez din mine însămi, imaginându-mi
că trăiam într -o altă casă, liniştită şi veselă, înconjurată de alţi părinţi care se iubeau şi cu care
 puteam să mă să simt bine. Făceam tot ce puteam în realitate pentru a linişti tristeţea mamei
mele, pentru a reconforta, a-i ridica moralul. […]

Eram atât de avidă de tandreţe şi de ocrotire! […]

 Consecinţa cea mai marcantă a maltratării pasive priveşte încingereaa culpabilităţii
inconştiente a victimei inocente. Totul se petrece în realitate ca şi cum violenţele la care Ida a
asistat – acest verb semnificând bine înţeles „ a vedea, a remarca”, dar şi „a ajuta, a participa”
 – erau vina ei, fie pentru că ea le-a provocat, fie pentru că nu a reuşit să le prevină, să le
împiedice. Ei îi incumbă în orice caz misiunea de a repara stricăciunile pentru a se reabilita.

[…]

Când o suferinţă depăşeşte un anumit grad de intensitate, când ea devine obsedantă,

împiedicându-l pe subiect să rămână în picioare şi să-şi continue existenţa, aceasta dovedeşte
că ea provine de departe , că este veche şi că îşi are sursa în istoria transgeneraţională
familială. Tocmai aici rezidă diferenţa de natură între aceste două categorii de afecţiuni
 psihice numite în mod grosier „nevroze” şi „psihoze”.

Dacă primele trimit în urmă mai ales la vicisitudinile unei istorii existenţiale, trăită personal
de subiect în sânul triunghiului familial, ultimele se raportează mai mult la tulburările non
trăite şi non conştientizate de el, dar care ating moştenirea lui transgeneraţională şi filiaţia lui.
Astfel, Ida este moştenitoare, purtătoare a deznădejdii şi a neliniştilor mamei ei şi a celor două
 bunici ale ei, pe lângă ale sale proprii. Ea provine, din ambele părţi, maternă şi paternă, din
femei brutalizate de destin, deprimate, nefericite. Când nu mor la naştere sau nu -şi pierd
copilul, ele sunt bătute de soţi alcoolici şi violenţi care le consideră drept bone şi obiecte
sexuale.

Poate că mai ales din aceste motive Ida a decis la rece, la 10 ani, înainte chiar de a ajunge la
vârsta procreării sau de a şti de unde vin copiii, că ea nu va avea copii. Este greu pentru o
femeie care nu a dat naştere unui copil, oricare ar fi motivul, să se simtă vie, deplină şi
întreagă. Energia vitală se blochează, slăbeşte şi se împuţinează, împiedicată fiind să parcurgă
în mod fluid diversele paliere ale existenţei. Orice sămânţă nefecundată, orice viaţă
neîntâmplată se transformă în fantomă persecutoare. Şi pentru aceste motive, desigur, Ida nu
îşi permite să ducă o viaţă amoroasă şi sexuală fericită cu companionul ei, din solidaritate şi
culpabilitate faţă de ascendenţii ei, şi din cauză că ea însăşi a fost înjosită sexual în copilăria
ei.

Iată, în sfârşit, pentru ce a acceptat ea să piardă zece ani din viaţă jucând un rol de gheişă pe
lângă un bărbat ce abuzează de naivitatea ei, refuzând în acelaşi timp să -l iubească pe cel care
o doreşte la momentul actual propunându-i să fie împreună. Eu te urmez, tu fugi de mine, eu
fug de tine, tu mă urmezi!

Cu sigur anţă, Ida nu cere mai mult, din punct de vedere conştient, decât să se unească cu un
 bărbat în iubire şi complicitate. Cu toate acestea, după modelul copiilor maltrataţi, afectaţi de
DIP şi culpabilitate, ea îşi interzice să fie fericită în virtutea convingerii ei inconştiente că este
rea şi fără merit. Ea caută astfel neîncetat ceea ce în fond nu -şi dă dreptul să ia, respingând cu
 putere acel ceva la care aspiră în acelaşi timp atât de intens.

Eu cred totuşi că, dacă Ida suferă atât din cauza unor preocupări care nouă ne pot părea la
 prima vedere vagi şi abstracte - „Eu nu ştiu cine sunt, nu sunt eu însămi, corpul meu nu este
al meu, nu mă simt incarnată, mi-e frică să nu devine nebună sau să mor, mâna mea se
detaşează etc.” -, este pentru că ea se află cumva contagiată de moarte, mai exact de morţile
închistate în ea. A avut loc, în primul rând, înainte chiar de venirea ei pe lume, decesul unui
 bebe şi a mamei lui la naştere. Totul se petrece ca şi cum pacienta mea ar fi fost, şi astăzi încă,
 Invers, o legătură şchioapă şi imatură se bazează pe nevoia vitală de a se simţi, datorită
 prezenţei celuilalt, iubit, viu, util şi recunoscut. Ea este destinată, asemenea unui medicament,
să compenseze o lipsă afectivă, să astupe o spărtură identitară, să exorcizeze teama de a se
simţi inutil şi abandonat.

În primul model, fiecare partener este capabil să existe singur, să se iubească pe el însuşi, să
se gestioneze, în nume propriu, fără dependenţă parazitară, adică într -un mod psihic autonom.
Fiind el însuşi, el nu reacţionează dramatic, nu se prăbuşeşte, nu-şi pierde vitalitatea, nici
raţiunea de a trăi în caz de îndepărtare, de separare sau chiar de pierdere a „obiectului” său de
iubire. El ajunge astfel să se deschidă celuilalt, adult de asemenea, în deplină siguranţă,
apreciind să fie iubit, acceptând să dea şi să primească. Nimeni nu „cade” de fapt niciodată
din întâmplare peste alter egoul lui, dar fiecare este undeva atras fără ştirea lui de cel care
este la acelaşi grad de evoluţie interioară . Altfel spus, când subiectul este invadat,
acţionat şi manipulat de copilul lui interior nefericit, el „cade” în mod it erativ, ca şi cum
i-ar atrage, peste oameni slabi, imaturi, răniţi de viaţă şi lipsiţi de coloană vertebrală,
care necesită mai mult o infirmieră decât o parteneră . Nu este, bineînţeles, în nici un caz
interzis ca cei doi din cu plu să se intra-ajutoreze, dar cu condiţia să nu se servească de celălalt
sau de relaţie ca de o proteză sau pansament narcisic în iluzia de a putea şterge în mod magic
nefericirea interioară. În plus, acest gen de uniune cu caracter pasional, puternic emoţional,
situat undeva între faptul divers şi teatrul de bulevard, apare ca fiind foarte impregnat de
ambivalenţe, de fuziuni, de rupturi, de gelozii, de rivalităţi şi de co-dependenţe sado-
masochiste perverse. Nu ar fi posibil, evident, şi nici mai ales de dorit să concepem astăzi un
cuplu nefondat pe iubire, cum era cazul în secolele trecute. Ar fi inimaginabil să constrângi un
 bărbat şi o femeie să coabiteze cu răceală ca doi colegi de muncă, fără afinităţi, fără afecţiune,
fără ca ei să vibreze unul pentru altul. Numai iubirea singură, cu sau fără apă proaspătă, nu
ajunge deloc pentru a construi un cuplu. Ea riscă chiar să se transforme în otravă dacă nu este,
cât de cât, ponderată, încadrată, amortizată, limitată la un minim de luciditate adultă şi de
raţiune. Cu atât mai mult cu cât iubirea –  nu vorbesc despre dragostea la prima vedere care se
năpusteşte asupra copiilor interiori – este rareori prezentă la începutul întâlnirii. Ea se edifică
încet-încet, cu timpul, graţie co-naşterii, ca o casă, piatră cu piatră, ca un copil care creşte, ca
o plantă care creşte. În cuplul infantil, compus din două fantome, fiecare are tendinţa să
 plutească pe un ocean de iluzii. El îşi reprezintă uniunea ca pe o bulă vătuită, plină,
armonioasă, un eden matricial, lipsit prin esenţă de orice conflict, de orice neînţelegere şi de
orice imperfecţiune. El nutreşte fantasma Marii Iubiri cu un companion fără defecte, o fiinţă
excepţională, împodobită cu toate virtuţile, frumuseţe, inteligenţă, bunătate, blândeţe,
generozitate, şi mai ales dotat cu puterea magică de a-l satisface pe toate planurile realizându-i
visele cele mai nebune, suprimând pentru el vidul şi plictisul, angoasa şi depresia.

Partenerul conjugal idealizat, minunat, perfect, şi pe care îl descrie de cum prezintă cea mai
mică insuficienţă, nu este în definitiv la modul veritabil perceput, privit, estimat pentru ceea
ce este el cu adevărat. Plasat într -o poziţie de mamă ideală, se cere mai degrabă de la el ca el
să reprezinte şi să compenseze pe mama cea bună care îmbrăţişează şi protejează care a lipsit
odinioară. În mod curios, cultura modernă recuperează şi glorifică această imagine, această
fantasmă naivă, simplistă, emoţională, infantilă, matricială pe scurt, a cuplului, pe care ea o
întreţine şi o insuflă în mod insidios bărbaţilor şi femeilor. Ea caută de fapt să facă credibilă
 posibilitatea –  pe care ea o prezintă chiar ca pe un drept inalienabil –  a unei fericiri în doi
scutită de orice suferinţă, de orice neînţelegere şi de orice rea-înţelegere (surditate),
scăldându-se în comprehensiune mutuală, armonie sexuală, înţelegere complice în toate
domeniile cotidianului.
În loc să pondereze, să rectifice această viziune pur sentimentală şi imatură, ea devine
complicea şi apărătoarea ei. Făcând să se bazeze cuplul  pe singurul pilon al iubirii, ideologia
actuală exaltă şi celebrează arhetipul copilului în braţele mamei lui, fuziune paşnică între două
fiinţe purtate de graţie, dispreţuind totodată ideea unei construcţii efectuate cu răbdare de cei
doi asociaţi, fiecare imperfect, confruntat cu limitele, lipsurile şi fragilităţile lui.

M-am întrebat adesea dacă prosperitatea şi posibilitatea hegemonică a acestei vocabule

magice, „iubirea”, din discursul social nu avea drept misiune să disimuleze penuria ei de fapt,
apar iţia contrariului ei chiar. Acest cuvânt tocit, utilizat în exces, ascunde sau compensează
fără îndoială la nivelul realităţii cotidiene multiplicarea egoismelor, a incomprehensiunilor şi
a intoleranţelor reciproce din sânul societăţii, a întreprinderii, a familiei şi a cuplului. Nu se
vorbeşte în mod exagerat despre ceva sau despre cineva decât pentru că acesta lipseşte.
Adevărul este tăcere! În orice caz, noţiunea unei iubiri-cult, idolatrizată, prezidând singură la
naşterea şi la longevitatea cuplului, într-un cer albastru azur degajat de orice nor, va risca
 puternic, în mod paradoxal, să sperie nu doar un bărbat sau o femeie, descurajându-i de a se
angaja într-o asemenea epopee, deja prin esenţă complexă. Maladia „dezlegării”, care bântuie
de câteva decenii şi care se traduce printr -un număr crescând de celibatari, de divorţaţi şi de
„cupluri intermitente”, care nu se întâlnesc decât cu ocazia week -end-urilor şi a vacanţelor,
 poate fi o dovadă în acest sens.

Cât despre sexualitate, în mod abuziv prezentată în zilele noastre ca un panaceu garantat al
armoniei şi al stabilităţii, ea reflectă de asemenea, atunci când este practicată la modul adictiv
şi pervers, cu o năzuinţă anxiolitică şi antidepresivă, nevoia infantilă de alintări şi de tandreţe.

Este urgent să ne înhămăm la a dezafectiva (desaffectiver) cât de cât relaţia încordată dintre
 bărbat şi femeie. Aceasta ar permite degajarea cuplului de puterea copilului interior, legat de
mâini şi de picioare de fantomă, şi angajarea pe calea de a deveni adult, îndeplinind doliul
după mama pe care nu am avut-o. Poate că, după toate acestea, materialul esenţial pentru
formarea cuplului, soclul pe care cele două sexe se asociază, este Celălalt, de dincolo de
iubire. Este într-adevăr terţul, această liniuţă de unire care separă şi reuneşte, un proiect, o
cauză, o valoare, un principiu federator, care să fie capabil să -i transcendă şi să-i sprijine din
exterior pentru a-i salva din duo . Nu putem fi doi decât dacă suntem trei ! Nu dorim de
fapt niciodată ceva sau pe cineva în absolut, numai pentru ceea ce este. Orice dorinţă este
dorinţă a dorinţei aşa cum orice iubire este iubire a iubirii. Numai această cutare va putea ţine
elanul vieţii viu, stimulând dorinţa de a merge împreună, a se împlini, după cum omida se
 preschimbă în fluture.

Sursa: Fragmente traduse din volumul:

Moussa Nabati – Gu é rieur ,
rir son enf ant inté
Fayard, 2008,
Traducerea îmi aparţine, VJ.