Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
radiometafora.ro/2013/02/11/povesti-cu-printi-si-printese-martha-bibescu-scris-de-ciprian-rus-in-revista-formula-as-ro/
By PaunOctavian
Spre AlgerEra tânără, frumoasă, deşteaptă, talentată, celebră şi bogată. Dar obosise de prea
multă viaţă. De iubire, de ură, de mondenităţi, de bârfă, de glorie, de etichetă. Obosise să mai
creadă în George Bibescu, soţul ale cărui infidelităţi publice scandalizaseră întreg Bucureştiul.
Dar obosise şi de şantajul disperat al nobilului francez Charles-Louis, care, îndrăgostit de ea
până peste cap, o ameninţa cu sinuciderea, dacă nu divorţa pentru a se căsători cu el.
Obosise să mai trăiască ruptă între promisiunea smulsă de mama-soacră, cum că nu-l va
părăsi niciodată, orice ar fi, pe „Pufi” al ei, şi între promisiunea, de-atâtea ori refuzată, a unei
mari iubiri. Prinţul Charles-Louis de Beauvau ţinea la ea cu adevărat, ştia asta, dar cum ar fi
primit marea aristocraţie franceză, cu ifosele şi cu prejudecăţile ei catolice, mariajul lui cu o
femeie divorţată? Îşi dorea sincer moartea şi îi scria asta bunului ei văr şi amic Emmanuel Bi‐
bescu, singurul, poate, care o putea înţelege cu adevărat. Îi scria de pe vasul pe care se îm‐
barcase cu destinaţia Algeria. „Celor care te vor întreba, spune-le că sunt în Algeria, pentru a-
mi termina cartea în linişte. Trebuie să am grijă să îmi inventez viaţa pentru alţii. În noaptea
trecută, pe vas, un tânăr s-a sinucis într-o cabină de alături. «Un pasager de la clasa întâi»,
spuneau servitorii, consternaţi de acest amănunt. Trebuie să cred că viaţa e destul de rău
făcută pentru că am fost doi, la clasa întâi,
1/7
Prinţul George Bibescu, soţul Marthei
care au vrut să moară noaptea trecută”. Prinţesa Martha Bibescu
alesese să se retragă în Alger, la o mănăstire de maici, departe de
tumultul boemei bucureştene şi al celei pariziene. Era atât de
hotărâtă, încât ştia că nimic n-o mai putea întoarce din drum. Şi
totuşi, la doar câteva zile după ce ea plecase din Bucureşti, George,
soţul ei, jucase, în stilul său de aventurier grandios, o ultimă carte.
Printr-o telegramă expediată din ţară, George o anunţa, solemn şi
sec, că îi cumpărase palatul brâncovenilor de la Mogoşoaia. Palatul
pe care îl iubea atât de mult şi la care nici măcar nu îndrăznise să
viseze! Întorcea telegrama pe toate părţile, iar gândul revenirii cât
mai grabnice la Bucureşti începea să încolţească în inima înţelenită de suferinţă a Marthei
Bibescu. George îi oferea o nouă viaţă. Celebrul palat brâncovenesc, frumos, dar vai!,
dărăpănat, întocmai ca sufletul noii sale stăpâne, era – nu doar un simplu pretext, ci chiar ra‐
ţiunea de a fi a unei noi vieţi. A noii sale vieţi. Pe şantier, cu principesa Maria, viitoarea
regină a RomânieiIntuiţia de mare crai nu-l înşelase pe prinţul George Valentin Bibescu:
Martha nu rămâne în Alger decât o săptămână, după care se întoarce acasă, absorbită total
de planul de restaurare a palatului. Ambiţia de a înnobila Mogoşoaia, după 200 de ani de
abandonare, cu eleganţa şi efervescenţa de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, o
readuce la viaţă. De fapt, anii de glorie ai palatului fuseseră puţini, până ca el să ajungă în
proprietatea Marthei. Inaugurat la 1702, a găzduit, vreme de un deceniu, banchetele
solemne de la curtea lui Constantin Brâncoveanu şi nunţile boiereşti, unde, notează
secretarul domnitorului, obiceiul era „să nu se ridice farfuriile de pe masă când se schimbau
felurile de mâncare, ci să se pună una peste alta, cât era masa de lungă, încât se făcea un
edificiu de farfurii aşa de înalt, că boierii comeseni, chiar stând în picioare, nu se puteau
vedea dintr-o parte în alta a mesei”. Dar rafinamentul şi eticheta cosmopolită a „Micului
Paris” de început de secol XX cereau exigenţe mai mari şi mai rafinate, cu atât mai mult cu cât
prinţesa Bibescu era, la 1912, în ciuda tinereţii sale, foarte bine anturată şi foarte bine văzută.
Familia regală a României, întreaga lume bună a Bucureştiului, oameni politici, artişti, oameni
de cultură, diplomaţi de renume se bucurau de prezenţa sau de prietenia intimă a celei mai
frumoase aristocrate a Europei acelor vremuri: ei urmau să fie oaspeţii de seamă ai palatului
pe care prinţesa Bibescu îl stăpânea de câteva luni de zile!
„Îngerul luminilor”
Martha impresionase de foarte tânără. Moştenise pe linie de familie ochii mari şi languroşi,
de o culoare incertă, trecând de la cenuşiu la căprui, înconjuraţi de gene lungi şi negre, „ca
nişte arbalete”, cum avea să o complimenteze, într-un moment de intimitate, un admirator.
Avea un ten curat, de englezoaică, atât de invidiat mai târziu de doamnele din Bucureşti, pe
care cea mai mică emoţie îl făcea să roşească. Era atât de frumoasă, încât regina-mamă
Natalia a Serbiei, rudă cu Martha, o ducea peste tot cu ea prin vacanţe, afişând-o mulţimii
perplexe, de la înălţimea caleştii sale somptuoase. La rândul ei, regina Elisabeta a României,
copleşită de imaginea angelică a micuţei Martha Lahovari, insistă pe lângă mama acesteia să
o învoiască pentru a-i poza pentru unul dintre tablourile la care lucra. Nu mică le-a fost apoi
mirarea celor care aveau să o recunoască pe micuţa Martha în chip de „Înger al luminilor”, în
tabloul semnat de regină.
3/7
În vara lui 1913, ansamblul de la Mogoşoaia e departe de a fi luat forma la care visa Martha
Bibescu. Dar chiar şi aşa, devine deja un loc de referinţă pentru potentaţii momentului, un loc
în care se face şi se desface viitorul lumii, un loc în care – cum Martha însăşi exclama după ce
prinţul moştenitor al Germaniei o trecuse cu maşina pe sub poarta
Brandenburg – Istoria se scrie cu „I” mare. Nimic nu o fascinează
mai mult pe această descendentă a vremelnicilor domnitori
Mavrocordaţi decât intimitatea puterii. Iar Mogoşoaia ei dragă va fi,
ani buni de zile, antecamera marilor decizii care aveau să tranşeze
soarta României şi a lumii, în timpul şi între cele două mari
conflagraţii mondiale. În august 1913, Martha îi primeşte la
Mogoşoaia pe delegaţii greci la conferinţa de pace de la Bucureşti,
care a urmat celui de-al doilea război balcanic. Descoperind
rondurile de flori şi apele calme în care se oglindeşte palatul, unul dintre liderii greci îi declară
galant: „Am venit să facem pace, dar, iată, găsim pacea în această frumoasă grădină…”.
Regele şi regina vin şi ei la Mogoşoaia, în seara semnării tratatului de pace, ca să scape de
căldura Bucureştiului. „Regina Elisabeta, îmbrăcată în alb, înfăşurată ca de un nor în voalurile
ei de zână cu părul de nea, cu ochelari cu rame de aur, părea o nălucă protectoare,
întovărăşind paşii prinţului venit din Germania, pentru a-i ferici pe români”. E un moment
istoric. România câştigă Cadrilaterul, iar cerul înstelat al Mogoşoaiei împrumută, în acea
seară de vară, ceva din strălucirea celebrelor coliere ale Marthei. După doar câteva zile,
prinţesa primeşte în secret, la Mogoşoaia, vizita veşnicului ei îndrăgostit, Charles-Louis de
Beauvau. Descoperind şi el frumuseţea Mogoşoaiei, „un fragment din Veneţia rătăcit în Mun‐
tenia”, Beauvau suspină: „Acum înţeleg de ce ezitaţi…”. În fine, pe 11 octombrie, palatul e
martorul unui nou eveniment istoric. Prinţesa Maria lua dejunul la Mogoşoaia, când Martha
află despre moartea regelui Carol. Cu aer solemn, potrivit cu însemnătatea momentului,
Martha o informează prima, de tragicul eveniment, pe prinţesa Maria, numind-o „Majestatea
Voastră!”. Prietena sa intimă devenise regină… Blestemul războiului
6/7
Dinu Lipatti a încălzit cu harul său seratele muzicale de la
Mogoşoaia, în timpul celui de-al doilea război mondial
Anii din urmă ai perioadei interbelice încearcă amarnic sufletul
sensibil al Marthei. Mulţi dintre apropiaţii ei mor sau se sinucid, în‐
cepe războiul, palatul cade victimă percheziţiilor legionare, iar
George, soţul pe care continuă să-l iubească, în ciuda
extravaganţelor sale mondene, e foarte bolnav. Îl smulge din
ghearele amantei sale şi îl veghează personal, cu un devotament de care puţini o credeau
capabilă, în ultimele luni ale vieţii, alături de fiica sa, Valentina. Moartea lui George Valentin
Bibescu, pionierul aviaţiei româneşti şi eroul de pe fronturile Primului Război Mondial, aduce
din nou lumea bună la Mogoşoaia. Prinţul Bibescu e înmormântat în bisericuţa ctitorită de
Brâncoveanu, a cărui siluetă veghează, din tabloul votiv, somnul celui care i-a dăruit Marthei
Mogoşoaia ei scumpă. Urmează luni infernale pentru prinţesă, care intră într-un lung doliu.
Dar suferinţa mărturisită confesorului ei, abatele Mugnier, nu o scuteşte de datoria de gazdă
la care ţine atât de mult. Mogoşoaia rămâne acelaşi loc luminos, în care până şi regii îşi
căutau liniştea, plimbându-se pe sub castanii seculari, prin pajiştea plină de flori sălbatice,
cutreierată de căprioare şi de fazani, ori pe malul lacului, aşteptând ca din apele verzi şi
adânci să răsară ştiuca uriaşă, căreia Martha, spune legenda, îi fixase un cercel de aur în bot.
În sânul acestei oaze încă intacte, Martha îi primeşte pe fugarii din Polonia, pe prinţesa
Lubomirska, pe contele Potocki, pe prinţul Radziwli, scăpaţi de sub tirul avioanelor de
vânătoare germane. Se străduieşte să-l ajute pe fiecare cu ce poate, dar mai ales cu
optimism şi încredere. Alături de doamna Thierry, soţia ambasadorului francez, deschide un
atelier muzical. În timp ce doamnele manevrează andrelele, tânărul pianist Dinu Lipatti le
încântă, în decorul Mogoşoaiei, interpretând Mozart, Debussy şi Bach. Flacăra spiritului nu
avea să părăsească Mogoşoaia nici sub teroarea bombardamentelor. Dar castelana presimte
sfârşitul. Îl presimte împăcată cu destinul ce-o aştepta. Martha îşi vede senină viitorul. Fără
teamă şi fără speranţă! „Mă simt ciudat de detaşată, liberă şi puternică, luându-mi adio de la
tot ce am iubit pe acest pământ ameninţat: cele două case, cele două grădini ale mele,
câmpiile şi pădurile moştenite de la tatăl meu, care ţinea la ele. Secretul celor care sunt legaţi
de pământ, ca noi, e că moşiile noastre sunt în interiorul nostru. Chiar dacă le pierdem, ele
ne rămân. Am în inimă balta mea, cu apele ei adormite, fagii şi munţii mei nu mă vor părăsi
niciodată…”. *
7/7