CUPRINS

INTRODUCERE pag. 1

1. ÎNCĂLZIREA ŞI TRANSFERUL DE CĂLDURĂ ÎN

ECHIPAMENTELE ELECTROTEHNICE pag. 3
1.1. încălzirea echipamentelor electrotehnice pag. 3
1.1.1. Regimuri de încălzire. Stabilitate termică pag. 5
1.1.2. Producerea căldurii în echipamentele electrice pag. 7
1.1.2.1 .Căldura produsă în căile de curent pag. 8
1.1.2.2. Căldura produsă în miezurile feromagnetice pag.
11
1.2. Transferul de căldură în echipamente electrice pag. 13
1.2.1. Transmiterea căldurii prin conducţie termică pag.
14
1.2.2. Transmiterea căldurii prin radiaţie termică pag.
18
1.2.3. Transmiterea căldurii prin convecţie termică pag.21
1.2.4. Transmiterea combinată a căldurii pag.
23
1.3. încălzirea echipamentelor electrice pag.
23
1.3.1 încălzirea echipamentelor electrice în regim termic
permanent sau stabilizat pag. 24
1.3.2. încălzirea echipamentelor electrice în regim tranzitoriu
de încălzire :/ pag.24
1.3.3. Curentul maxim admisibil pag.2
7
1.4. Răcirea echipamentelor electrice pag.29
 1.5. încălzirea şi răcirea în regim de scurtcircuit pag.
31
2. TRANSFERUL DE CĂLDURĂ ÎN ECHIPAMENTELE
ELECTROTERMICE pag.34
2.1. Electrotermia - Aplicaţii ale căldurii obţinute cu ajutorul
energiei electrice pag.34

2.2. Clasificarea instalaţiilor electrotermice pag.37

2.2.1 Instalaţii electrotermice cu încălzire cu rezistoare

pag.37
2.2.2 Instalaţii electrotermice cu încălzire cu arc electric

pag.37
2.2.3 Instalaţii electrotermice cu încălzire dieléctrica
pag.38 2.2A Instalaţii electrotermice cu încălzire în câmpul unui
dipol pag.38 2.2.5 Instalaţii electrotermice cu încălzire cu fascicul de
electroni pag. 39 2.2.6. Instalaţii electrotermice cu încălzire prin inducţie
pag.39
2.2.6.1 Instalaţiile cu miez de fier

pag.39
2.2.6.2. Instalaţiile fără miez de fier

pag.41
2.3. Materiale folosite în construcţia instalaţiilor electrotermice pag. 44
2.3.1 Materiale refractare pag.
45
2.3.2 Materiale termoizolante
pag.46 233. Materiale pentru electrozii cuptoarelor cu arc pag.
48
 2.3.4 Materiale pentru elemente de încălzire pag.
48
2.3.4.1. Materiale rezistive metalice

pag.48
2.3.4.2. Materiale rezistive nemetalice pag.
49
2.4. Materiale pentru măsurarea temperaturii pag. 50
2.4.1 Materiale pentru termocuple

pag.50
2.4.2 Materiale pentru termistoare

pag.51
2.5. Răcirea cuptoarelor de inducţie pag.
52
3. TRANSFERUL DE CĂLDURĂ ÎN MAŞINILE ELECTRICE
pag.56
3.1. Evacuarea căldurii din maşinile electrice

pag.56
3.2. Maşini electrice cu răcire naturală

pag.57
3.3. Maşini electrice cu autoventilaţie pag.
58
3.3.1. Maşini electrice cu autoventilaţie internă pag. 58
3.3.1.1. Maşini electrice cu autoventilaţie internă axială

pag.59
3.3.1.2. Maşini electrice cu autoventilaţie internă radială

pag.61
3.3.2. Maşini electrice cu autoventilaţie externă pag.64
3.4. Maşini electrice cu ventilaţie exterioară sau independentă

pag.67
 3.5. Limitele de încălzire şi influenţe asupra răcirii maşinilor pag.
71

3.5.1. Răcirea maşinilor cu turaţie reglabilă pag. 71

3.5.2. Influenţa temperaturii mediului ambiant pag. 72
3.5.3. Limitele de încălzire admisibile ale maşinilor electrice pag. 73
3.5.4. Influenţa altitudinii asupra răcirii maşinilor pag. 76
3.6. Noi soluţii constructive şi tehnologii pentru creşterea
transferului de căldură în maşinile electrice pag. 79
3.6.1. Răcirea cu hidrogen a turbogeneratoarelor pag. 80
3.6.2. Răcirea hidrogeneratoarelor cu aer şi apă pag.83
3.6.3. Răcirea cu antigel pag. 84
3.6.4. Utilizarea tubului termic pentru transferul de căldură pag.85
4. TRANSFERUL DE CĂLDURĂ ÎN TRANSFORMATOARELE
ELECTRICE DE MARE PUTERE pag.87
4.1. Răcirea transformatoarelor electrice pag.87
4.2. Repartiţia temperaturilor în interiorul transformatorului pag.89
4.2.1. Repartiţia temperaturilor în fier pag. 90
4.2.2. Repartiţia temperaturilor în bobinaj pag.94
4.3. Transmisia căldurii din transformator pag.100
4.3.1. Coeficientul de transmisie a căldurii pentru ulei

pag.100
4.3.2. Transmisia căldurii la agentul de răcire pag.
102
4.3.3. Transmisia căldurii la agentul de răcire la răcirea

artificială pag. 106

4.4. Răcirea transformatoarelor pag. 108
4.4.1. Răcirea transformatoarelor uscate pag.
108
 4.4.2. Răcirea transformatoarelor în ulei pag.
108 4.4.2.1. Răcirea naturală la transformatoarele în ulei pag.
108 4A.2.2. Răcirea artificială pag.lll
4.5. Limitele de încălzire admisibile ale transformatoarelor pag. 114

4.6. Noi soluţii constructive şi tehnologii pentru pentru creşterea

transferului de căldură la transformatoare pag.116

CONCLUZII

pag.121
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE

Acest referat, intitulat "SITUAŢIA ACTUALĂ ŞI DE PERSPECTIVĂ PRIVIND

UTILIZAREA DE NOI TEHNOLOGII PENTRU TRANSFERUL DE CĂLDURĂ ÎN
ECHIPAMENTELE ELECTROTEHNICE" este primul din cele trei care se derulează în
cadrul tezei de doctorat "CONTRIBUŢII LA MODERNIZAREA INSTALAŢIILOR ŞI
TEHNOLOGIILOR DE TRANSFER DE CĂLDURĂ ÎN ECHIPAMENTELE
ELECTROTEHNICE".
El va fi urmat de alte două intitulate : " SOLUŢII DE MODERNIZARE A
ECHIPAMENTELOR ELECTROTEHNICE PRIN REALIZAREA DE INSTALAŢII NOI
DE RĂCIRE" şi "MODELĂRI, SIMULĂRI ŞI EXPERIMENTĂRI PE INSTALAŢII DE
TRANSFER DE CĂLDURĂ MODERNIZATE"
Scopul acestui referat este de a face o prezentare a echipamentelor electrotehnice şi
a transferului de căldură care are loc în timpul funcţionării acestora, deci implicit
prezentarea unor tehnologii de răcire a echipamentelor electrotehnice.
Referatul este structurat pe 4 capitole.
- Primul capitol prezintă pe scurt încălzirea şi transferul de căldură în echipamentele

electrice.
- Al doilea capitol face o prezentare a echipamentelor electrotermice şi a materialelor

utilizate la construcţia acestora. Sunt prezentate în continuare cele mai utilizate cuptoare de
topire şi anume cele prin inducţie, punându-se un accent deosebit pe funcţionarea şi răcirea
cuptorului electric prin inducţie cu creuzet.
- în al treilea capitol se face o clasificare a maşinilor electrice rotative după sistemul de

răcire folosit pentru transferul de căldură în exteriorul maşinii, în continuare sunt prezentate
unele soluţii de răcire a motoarelor electrice, precum şi câteva soluţii noi de răcire a
maşinilor electrice.

- Al patrulea capitol face o analiză a transferului de căldură din transformator , prezintă

sistemele de răcire, unele realizări ale câtorva firme specializate în construcţia de
transformatoare şi punctează câteva soluţii noi de transfer de căldură.
In ultima parte sunt prezentate câteva concluzii care se desprind ca urmare a realizării
acestui referat şi problemele care urmează a fi abordate in referatul următor.
CAPITOLUL 1. ÎNCĂLZIREA ŞI TRANSFERUL DE
CĂLDURĂ ÎN ECHIPAMENTELE ELECTROTEHNICE

1.1 încălzirea echipamentelor electrotehnice

In echipamentele electrice în funcţiune se dezvoltă continuu căldură, în virtutea legii
transformării unei părţi din energia electromagnetică în energie termică. Ca urmare a
căldurii degajate în orice echipament electric în funcţionare, temperaturile diferitelor părţi
ale acestuia cresc până la valorile limită, corespunzătoare regimului staţionar, când întreaga
căldură dezvoltată este cedată mediului ambiant [9J. Echipamentul electric în regim
staţionar posedă o anumită "încărcătură calorică", care se păstrează în stare potenţială tot
timpul, până în momentul deconectării, când echipamentul nemaiprimind energie de la
surse, toată căldura acumulată este disipată integral, în mod progresiv, mediului ambiant,
mai rece.
Pentru a garanta o funcţionare satisfăcătoare şi de lungă durată a echipamentelor
electrice, sub aspectul solicitărilor termice, standardele impun, în funcţie de materialele
utilizate şi de condiţiile de exploatare, anumite limite (valori) maxime admisibile pentru
temperaturile în regimul staţionar.
 Temperatura unui echipament electric este determinată de temperatura mediului
ambiant 0a la care se adaugă creşterea de temperatură Ts, datorată încălzirii aparatului prin
efect electrocaloric. Temperatura mediului ambiant în procesul încălzirii şi răcirii aparatului
joacă un rol important, valoarea acesteia fiind determinată, prin norme, de latitudine şi
altitudine, cât şi de anumite particularităţi specifice locului concret de amplasare şi
funcţionare a echipamentului.
Diferenţa dintre temperatura suprafeţei corpului cald 8S şi temperatura mediului ambiant 0a
se numeşte supratemperatura corpului faţă de temperatura mediului ambiant şi este
independentă de alegerea originii pe scara temperaturilor. Majoritatea normelor indică două
valori pentru regimul staţionar, şi anume:
1) supratemperatura maximă (limită) admisă şi

2) temperatura maximă admisă (9 S ; T s ), legătura dintre ele fiind dată de relaţia:

rs = e s-6a=Ts-Ta (1.1)

unde:
- 6 este temperatura în grade Celsius [°C];
- T temperatura în grade Kelvin [K].
Pentru temperatura mediului ambiant de referinţă (în regiunea temperată), ca limită normală
se admite valoarea : 6a = 40°C.
Prin construcţia sa, orice echipament electric are o structură neomogenă, elementele lui
componente putând să fie: căi de curent, contacte electrice, bobine, miezuri feromagnetice,
camere de stingere etc. In unele părţi componente ale echipamentului se dezvoltă căldură
datorită diferitelor procese fizice. De regulă, principalele surse de căldură în echipamentele
electrice sunt părţile lor active, şi anume: conductoarele parcurse de curenţi electrici (în care
se dezvoltă căldură prin efect Joule) şi miezurile feromagnetice (din fier) străbătute de
fluxuri magnetice variabile în timp (încălzirea fiind cauzată de pierderi prin histerezis
magnetic şi prin curenţi turbionari). De asemenea, în echipamentele cu comutaţie mecanică
(cu contacte) şi în siguranţele fuzibile se produce o mare degajare de căldură în arcul
electric ce însoţeşte funcţionarea acestora. In plus, în materialele izolante pot lua naştere
încălziri suplimentare, datorate pierderilor dielectrice produse sub acţiunea câmpurilor
electrice variabile în timp. Restul elementelor echipamentului, care nu sunt surse de căldură,
se pot încălzi puternic pe calea propagării termice (a transmiterii căldurii de la un corp la
altul). Ceea ce interesează, din punct de vedere practic, sunt nivelul şi distribuţia
temperaturilor în diferitele elementele componente ale echipamentului electric. Acestea
depind, în cea mai mare măsură, atât de puterea surselor de căldură, cât şi de localizarea lor
în construcţia echipamentului electric în discuţie.
In general, cu cât "încărcarea echipamentului" (adică mărimea curentului de sarcină) este
mai mare, cu atât mai mari vor fi şi pierderile de energie electrică. Aceasta înseamnă că, în
condiţii de răcire identice, supratemperaturile elementelor componente ale echipamentului
vor fi mai ridicate.

1.1.1. Regimuri de încălzire. Stabilitate termică

Capacitatea oricărui echipament electric de a rezista (adică, de a nu se degrada) sub
acţiunea solicitărilor termice, în condiţii predeterminate de standarde, se numeşte
stabilitate termică.
Valoarea efectivă a celui mai mare curent It pe care îl poate suporta echipamentul
electric un timp limitat t, fără ca încălzirea diferitelor părţi componente să depăşească
valorile specificate pentru un anumit regim de funcţionare se numeşte "curent limită
termic" (notat cu It). Fabricile constructoare indică fie curentul limită termic It, fie
coeficientul de stabilitate termică Kt (la scurtcircuitarea echipamentelor de comutaţie).
A.

In cazul în care se cunoaşte curentul limită termic It la un anumit timp t, atunci

curentul de stabilitate termică Vt pentru timpul t' (sec) se calculează cu formula:

(1.2)

Pentru verificarea echipamentelor la stabilitate termică în cazul scurtcircuitelor este

necesar a se compara cantitatea de căldură reală Q (care se degajă în echipament în
timpului t cât durează scurtcircuitul) cu cantitatea de căldură admisibilă Qadm9
suportată de echipament.
Cantitatea de căldură admisibilă Qa(jm se calculează cu relaţia: Qadm = R-ft% iar
cantitatea de căldură reală Q (disipată în timpul fictiv se stabileşte cu formula:
</

Q = JR-i2dt = R I 2
ao'tf (1.3)
o

Din cele de mai sus rezultă relaţiile pentru verificarea la stabilitate termică (după
metoda timpului fictiv):

Q^Qaám => ll'tf<I^t (1.4)

Dacă se defineşte coeficientul de stabilitate termică Kt prin relaţia:

*,=f (1.5)
n

unde este curentul nominal, atunci condiţia (1.4) se poate rescrie sub formele
echivalente:

/,>4-J^ respectiv K r I „ > I „ - ^ j - (1.6)

(1.7)

In afara metodei timpului fictiv mai există şi alte metode de verificare la stabilitate
termică a echipamentelor electrice.
Dacă se admit supratemperaturi mai ridicate în echipament se pot obţine de la acesta
puteri mai mari, când toate celelalte condiţii se menţin neschimbate. Prin urmare,
puterea echipamentului este restricţionată de valorile supratemperaturilor maxim
admise în diferitele lui părţi, iar aceste supratemperaturi depind de natura materialelor
utilizate. Verificarea supratemperaturii limită admisă se va efectua, practic, asupra
următoarelor părţi componente: (a) căi de curent; (b) izolaţia electrică; (c) elemente
elastice; (d) contacte electrice etc.
Pe de altă parte, pentru a nu se face risipă de material conductor (la căile de curent) şi
de material feromagnetic (la miezurile magnetice), cât şi pentru a executa echipamente
cu dimensiuni reduse, este necesar ca densitatea de curent "/" în conductoare şi
inducţia magnetică "B" în miezurile de fier să fie cât mai mari. Dar, unor densităţi / şi
inducţii B mari le corespund importante pierderi de energie, care determină o încălzire
generală mai mare a echipamentului. Pentru ca această încălzire să nu depăşească
limitele admise de standarde este necesar ca transmiterea căldurii către mediul
înconjurător (adică răcirea echipamentului) să fie cât mai eficientă. Existenţa unui
mijloc eficient de răcire, care poate menţine temperatura echipamentului în limitele
prescrise, nu trebuie să însemne creşterea încărcării echipamentului, deoarece, în acest
caz, căldura disipată mai mare (echivalentă pierderilor majorate) se poate considera o
cheltuială inutilă de energie şi, din această cauză, ea trebuie menţinută în limite
admisibile. Principial, trebuie făcută distincţie între cele două regimuri de încălzire ale
echipamentelor electrice.

1. Primul îl constituie încălzirea de durată. Acesta este regimul normal de

funcţionare al majorităţii echipamentelor şi este caracterizat prin echilibrul termic

dintre căldura dezvoltată şi căldura cedată mediului de răcire, caz în care, în final, se
ajunge la o temperatură staţionară bine determinată.
2. Al doilea regim, încălzirea de scurtă durată, este determinată de supracurenţi,

ca, de exemplu, încălzirea echipamentelor în cazurile de scurtcircuit. In acest regim,

temperatura creşte în tot timpul cât durează scurtcircuitul.
Scopul tuturor calculelor termice constă în a verifica dacă încălzirile diverselor
elemente componente ale echipamentelor nu depăşesc limitele admisibile care, în
principiu, diferă pentru cele două regimuri de încălzire sus menţionate. In concluzie,
se poate spune că gradul de solicitare termică are o influenţă directă asupra aspectului
tehnico-economic al construcţiei şi exploatării echipamentelor electrice (în general) şi
asupra siguranţei în funcţionare a acestora (în special). O încălzire excesivă
(hipertermie) periclitează buna funcţionare a echipamentului şi-i scurtează viaţa de
exploatare, pe când o încălzire prea scăzută (hipotermie) este rezultatul unei
construcţii supradimensionate, total neraţională din punct de vedere economic.

1.1.2. Producerea căldurii în echipamentele electrice

Temperaturile maxime atinse de echipamentele electrice sau de componentele

acestora depind, pe de o parte, de cantitatea de căldură dezvoltată, iar pe de altă parte,
de cantitatea de căldură transferată. In echipamentele electrice căldura se dezvoltă, mai
ales, în masa materialelor active (în conductoare electrice şi în miezuri feromagnetice).
Pentru calculul solicitărilor termice ale părţilor componente ale echipamentelor
electrice trebuie să se determine căldura dezvoltată în căile de curent (prin efect Joule-
Lenz) şi căldura dezvoltată în miezurile feromagnetice (prin curenţi turbionari şi prin
histerezis magnetic).

1.1.2.1. Căldura produsă în căile de curent

Savantul englez Joule şi academicianul rus Lenz, în perioada anilor 1841-1842,
au descoperit (simultan şi independent) fenomenul dezvoltării căldurii datorită trecerii
curentului electric de conducţie printr-un material conductor, pe baza transformării
energiei câmpului electromagnetic în energie termică deci în căldură.
în cazul conductoarelor omogene, izotrope şi liniare, în forma locală, legea
transformării energiei în masa conductoarelor dă expresia energiei disipate de câmpul
electromagnetic în unitatea de timp şi pe unitatea de volum. Conform acestei legi [9],
densitatea de volum " p / f a puterii cedate (ireversibil) conductoarelor de câmpul
electromagnetic în procesul de conducţie electrică (şi transformată în căldură) este
egală (în fiecare punct) cu produsul scalar dintre intensitatea câmpului electric E şi
densitatea curentului electric de conducţie «7:
pj=E-J [W/m3] (1.8)
în interpretarea microscopică a legii, p j derivă din efectul macroscopic al lucrului
mecanic cheltuit de câmp în unitatea de timp (şi pe unitatea de volum) pentai
deplasarea prin conductor a particulelor libere încărcate electric. Mărimea scalară p j
este întotdeauna pozitivă şi caracterizează dezvoltarea de căldură (o caracteristică a
stării electrocinetice a conductoarelor electrice), determinând efectul electrocaloric sau
efectul Joule-Lenz, care este un fenomen ireversibil.

Cu ajutorul formei locale a legii lui Ohm E = p - J (unde p este reziştivitatea electrică
a conductorului) înlocuită în (1.8) rezultă expresia:

Pj =E-J = E-J = p-J2 (1.9)

care descrie matematic forma locală a legii Joule-Lenz de transformare a energiei

electromagnetice (pe durata conducţiei) în masa conductoarelor, în conductoarele
electrice (tară câmp electric imprimat) puterea disipată în masa conductorului sub
formă de căldură se calculează cu formula:
Pj = \ p - J 2 - d V = R - i 2 >0 (1.10)
v
aceasta fiind denumită şi "Legea Joule-Lenz în i'orma integrală ".
8

Căldura O dezvoltată în timpul At = t2 - t } > 0 se obţine prin integrarea puterii

pierdute P f .
h h
Q = \Pj'dt='\R-i2-dt [J] (1.11)
h h

în curent continuu (când R= const. şi i = I = const) avem P j = R - 12, iar 0 =Pj

At=R -I2 -At.
In regim alternativ se păstrează aceleaşi relaţii (în principiu), cu menţiunea că,
de această dată, /=/ va reprezenta valoarea efectivă (sau eficace), calculată cu relaţia
generală:

i= Ă)i (tya
2
(1.12)

In plus, rezistenţa R a oricărui conductor electric străbătut de un curent alternativ este

mai mare decât rezistenţa aceluiaşi conductor străbătut de curent continuu,
determinând, în consecinţă, majorarea pierderilor prin efect Joule-Leriz. Creşterea
rezistenţei în ca. R C M . se datorează efectului pelicular" şi "efectului de proximitate".
Aceste două "efecte" vor fi explicate fizic, pe scurt, în continuare.

1. Efectul pelicular.
De la electrotehnică se ştie că un câmp
magnetic (variabil în timp) creat de un
conductor parcurs de curent alternativ
induce în acesta o t.e.m. (opusă tensiunii
aplicate). Pentru un conductor rotund,
straturile conductorului mai
apropiate de centru vor fi înlănţuite de Fig.l.l Explicaţia efectului pelicular

mai multe linii de câmp magnetic (Fig. 1.1. a) şi, prin urmare, densitatea totală de
curent / (de conducţie şi de curent indus) va fi mai mică. Densitatea de curent "J" va
creşte odată cu raza "r" a conductorului (Fig.l.l.b), devenind maximă în straturile din
apropierea suprafeţei exterioare a conductorului. Această distribuţie neuniformă a
densităţii de curent pe suprafaţa secţiunii transversale a conductorului este denumită
"efect pelicular". Ea determină o utilizare neuniformă a secţiunii transversale A , ceea
ce echivalează fízic cu o creştere a rezistenţei conductorului, R = p • 11 A (în care P
este rezistivitatea electrică, iar / este lungimea conductorului).
2. Efectul de proximitate. Este prezent doar în cazul a două (sau mai multe)
conductoare paralele, aflate în vecinătate şi parcurse de curenţi alternativi. Atunci când
curenţii alternativi ce străbat cele două conductoare au sensuri opuse (Fig.l.2.a),
straturile mai apropiate a şi «; vor fi înlănţuite de un flux 0i mai mic decât fluxul 02
care înlănţuie straturile mai îndepărtate b şi bi (&i < 02). în consecinţă, distribuţia
densităţilor de curent va fi cea din figura 1.2.c. Atunci când curenţii alternativi din cele
două conductoare au acelaşi sens (Fig.l.2.b) , straturile mai îndepărtate vor fi înlănţuite
de un flux mai mic 02 < 0i densităţile de curent fiind repartizate pe secţiunea
transversală a conductoarelor ca în Fig. 1.2.d

Fig. 1.2 Explicaţia efectului

de proximitate
 Practic, creşterea rezistenţei electrice a unui conductor în curent alternativ RCM
faţă de rezistenţa lui în curent continuu Rcc. se ia în considerare (în calcule) prin
introducerea unui factor suplimentar "kCM." (supraunitar) de creştere a rezistentei.
Deoarece efectul termic al curentului este de natură scalară, fiind cumulativ (puterea
pierdută totală obţinându-se prin adunări) rezultă că şi factorul de majorare a
rezistenţei în ca., k C M _ 1 va fi egal cu suma dintre factorul de efect pelicular " k p e [ " şi
factorul de efect de proximitate "kprax"-Analitic, rezultă:

cu k C M , = kpei + kprox > / (1.13)

Observaţie. Toate relaţiile de mai sus consideră doar regimul termic staţionar. La
scrierea ecuaţiilor regimurilor termice tranzitorii (ale conductoarelor), ecuaţia (1.3)
trebuie utilizată sub forma diferenţială:

dO = R-i2(t)-dt

(1.14)

Dacă pe durata procesului termic se modifică şi rezistenţa R = R(t), atunci:

dQ = R ( t ) - i 2 ( t ) . d t (L15)

1.1.2.2. Căldura produsă în miezurile feromagnetice

într-un material feromagnetic (miez), străbătut de linii de câmp magnetic
variabil în timp, B = B(t) se dezvoltă pierderi, cauzate fizic atât de fenomenul de
histerezis magnetic cât şi de prezenţa curenţilor turbionari. Aceste pierderi se disipa
(sub formă de căldură) în toată masa materialului feromagnetic, determinând încălzirea
miezului.
1. Pierderile prin histerezis sunt proporţionale cu aria ciclului de histerezis (Fig. 1.3)
şi se determină cu relaţia:

P H = V H ' / - B M ' M F = pH - M F
E E (1.16)

unde:
- <J este un factor de pierderi prin histerezis (un coeficient de material); -/este
H

frecvenţa;
- B\f reprezintă valoarea maximă a inducţiei magnetice ;

- MFE [kg] este masa materialului feromagnetic.

Produsul primilor trei factori reprezintă pierderile specifice PH [W/kg] prin histerezis
magnetic.

n
2. Curenţii turbionari (curenţi Foucault) sunt curenţii induşi într-un conductor
masiv de un câmp magnetic variabil în timp. In acest fel, curenţii turbionari care apar
în miezurile feromagnetice (în circuitele magnetice) ale echipamentelor electrice de
curent alternativ determină pierderi suplimentare de putere prin efect Joule-Lenz şi
înrăutăţesc funcţionarea echipamentelor în discuţie.
Pentru evidenţierea curenţilor turbionari, se consideră o coloană de miez
5 5 '
feromagnetic (Fig. 1.4.a) străbătută de un flux magnetic variabil sinusoidal în timp 0=
<[>M-simi (pentru că şi B ( t ) = B M - sin m t ) . In baza "Legii inducţiei
electromagnetice" [9], în orice contur r (perpendicular pe liniile de câmp magnetic) se
induc t.e.m. e r - e F - - d Q / d t . întrucât miezul are şi proprietăţi conductoare, aceste
t.e.m. eF determină apariţia curenţilor induşi (Fig. 1.4.a) IF, cu liniile de curent
conţinute în planuri transversale faţă de liniile câmpului magnetic. Pentru a reduce
pierderile de putere P p (determinate de curenţii turbionari) se divizează miezul în tole
izolate între ele (Fig.lAb), ceea ce măreşte rezistenţa căilor de închidere ale curenţilor
induşi ip şi, implicit, reduce intensitatea lor.
Analitic, pierderile în fier cauzate de apariţia curenţilor turbionari Pp se determină cu
relaţia:

PF = aF - f - B i - M F e = pF - M F e (1.17)

unde CJ este factorul de pierderi prin curenţi turbionari (un coeficient de

F

material). B(t)
 A
B(t)

Figura 1.4 Evidenţierea curenţilor

turbionari

Deoarece atât pierderile prin histerezis cât şi pierderile prin curenţi turbionari (din
miezurile feromagnetice) se produc simultan, în practică, pentru determinarea
pierderilor în fier se utilizează formula empirică:

P e= P H + P F = v f a ' B p M ' M F e
F (1.18)

în care exponenţii au valorile numerice: a = 1,3 + 1,5 şi f i = 1,8 2.

1.2. Transferul de căldură în echipamentele electrice

Căldura dezvoltată în masa materialelor active ale echipamentelor electrice va fi

evacuată pe calea transmiterii termice, care are loc întotdeauna (conform principiului
al II-lea al termodinamicii) de la corpurile (sau părţile lor) mai calde, la corpurile (sau
părţile lor) mai puţin calde. Acest proces termocinetic este cu atât mai intens cu cât
temperatura corpurilor calde este mai mare faţă de temperatura corpurilor învecinate
(de obicei, mediul ambiant) şi durează până când temperaturile acestora devin egale.
Oricât de mare este încălzirea unui material activ, în final se ajunge la situaţia în care
cantitatea de căldură dezvoltată în material devine egală cu cantitatea de căldură cedată
în exterior pe calea transmiterii termice. Se stabileşte, astfel, regimul termic staţionar
(sau permanent), când temperatura părţilor active rămâne la o valoare constantă. Atât
durata de timp necesară atingerii acestui regim, cât şi temperatura de regim staţionar
depind, în mare măsură, de intensitatea răcirii părţilor active, adică de modul în care se
realizează transmiterea căldurii. Prin urmare, pentru a putea "solicita" cât mai mult un
echipament electric, fără ca temperaturile staţionare să depăşească valorile admise de
standarde este necesar să se asigure o răcire cât mai eficientă a părţilor active ale sale.
în procesele de încălzire şi de răcire a echipamentelor electrice se disting trei moduri
de transmitere a căldurii, şi anume: 1) prin conducţie (sau conductibilitate) termică, 2)
prin convecţie termică şi 3) prin radiaţie termică. Aceste moduri de transmitere a
căldurii pot avea loc şi simultan, atât în regim staţionar (caracterizat prin flux termic
constant, când şi temperatura este constantă), cât şi în procese nestaţionare
(caracterizate prin fluxuri de căldură variabile, când şi temperatura variază în timp).
în abordarea fenomenelor de transmitere a căldurii se utilizează, în mod frecvent,
următoarele noţiuni:
1. Fluxul termic mediu <Pmed definit ca raport dintre cantitatea de căldură AO
transmisă de o sursă termică în intervalul de timp At, adică:

[W] (1.19)
At
2. Fluxul termic instantaneu 0 este obţinut din (1.19) prin trecerea la limită
când At ->0. Rezultă:

0 = [W] (1.20)
at
3. Densitatea de flux termic mediu qmed sau instantaneu q este definită ca raport
între fluxul termic (mediu <Pmed, respectiv instantaneu 0 şi aria suprafeţei A
[m ] pe care o traversează. In consecinţă, se pot sene relaţiile:

[W/m2]
A
* [w/m2] (1.21)
A
Un regim termic se consideră staţionar dacă întreaga căldură dezvoltată este cedată
mediului ambiant (mai rece), nefiind posibilă acumularea căldurii în corpuri.
Temperatura oricărui corp aflat în regim termic staţionar este constantă (invariabilă în
timp). Invers, un regim termic este nestaţionar dacă nu există egalitate între căldura
dezvoltată şi cea disipată în exterior. Un regim termic cu caracter periodic, care se
repetă după o anumită lege, constituie un regim termic cvasistationar.
9

1.2.1. Transmiterea căldurii prin conducţie termică

Conducţia termică este fenomenul de transmitere a căldurii prin masa corpurilor
solide. Conducţia termică se întâlneşte şi în cazul fluidelor (lichide şi gaze) imobile.
Transferul căldurii se face întotdeauna de la punctele (sau zonele) cu temperatura mai
ridicată către punctele (sau zonele) cu temperatura mai scăzută. Prin conducţie termică
se nivelează temperatura, deci şi diferenţele între energiile cinetice ale moleculelor.
Când în toate punctele unui corp temperatura este aceeaşi, transmisia căldurii prin
conducţie termică încetează. Cea mai mare conducţie termică (viteza de transmisie a
căldurii) o au metalele, pe când cea mai redusă conducţie termică se întâlneşte la
gazele rarefiate. Din termodinamică se ştie că temperatura este o mărime de stare,
proporţională cu intensitatea mişcării termice a particulelor de substanţă. Procesele
termice care au loc în mediile izotrope sunt determinate de câmpul lor de temperaturi.
Acesta reprezintă totalitatea valorilor momentane ale temperaturii (din toate punctele
mediului considerat). întrucât temperatura este o mărime scalară (caracterizată, în orice
sistem de unităţi, printr-un singur număr, nefiind legată de noţiunea de direcţie),
câmpul de temperaturi este un câmp scalar. Orice câmp termic scalar poate fi exprimat
matematic, în cazul general nestaţionar (variabil sau tranzitoriu) printr-o funcţie de
spaţiu şi timp, de forma:
e M (t) = 0(x,y,z,t) (1.22)

în care:
- (pM este temperatura în punctul M (supus observaţiei) ;

- x, y, z sunt coordonatele spaţiale ale punctului M ; -1 este

coordonata de timp.
Dacă temperaturile în diferitele puncte ale mediului rămân constante, atunci câmpul de
temperaturi este staţionar (invariabil în timp).
 Totalitatea punctelor unui câmp termic staţionar cu aceeaşi temperatură 0 =ct
determină o suprafaţă izotermă (Fig. 1.5).

suprafeţe izoterme
gradi? n

Fig. 1.5 Densitatea fluxului termic

Viteza maximă de variaţie a temperaturii de la o suprafaţă izotermă (cu temperatura

<P) la o altă suprafaţă izotermă (cu temperatura 0 + A 0 ) se obţine numai prin
deplasarea pe o dreaptă n (perpendiculară pe izotermă), ca în figura 1.5. Limita
raportului AQ/An defineşte gradientul de temperatură (grad 9). Sensul pozitiv al
gradientului de temperatură coincide cu sensul în care temperatura creşte, de la o
izotermă la alta. Conducţia termică este guvernată de Legea lui Fourier. Legea lui
Fourier arată că, în orice mediu izotrop, fluxul termic 0 (prin conducţie, într-o direcţie
dată) este proporţional cu aria A (normală pe direcţia fluxului termic) şi cu gradientul de
temperatură corespunzător acelei direcţii. De exemplu, fluxul termic pe direcţia pozitivă
Ox, în conformitate cu Legea lui Fourier este dat de relaţia:

0X A (1.23)

de unde densitatea de flux termic qx (1.21) rezultă de forma:

Coeficientul de proporţionalitate X este numit coeficient de conductivitate termică,

depinde de mediul în care se transmite căldura (prin natură, structură, temperatură,
presiune, densitate etc), se măsoară în W/(m-grd) şi este totdeauna pozitiv.
In ecuaţiile (1.23) şi (1.24) este absolut necesară introducerea semnului minus ("-")
deoarece mărimile &x şi qx sunt mărimi fizice strict pozitive pe când derivata dO/dx<0,
 pentru că temperatura 6 descreşte în sensul pozitiv al axei Ox. Prin generalizare (în
spaţiu tridimensional) Legea lui Fourier va fi dată de:

0 - - X - gradO - A = q - 1 (1.25)

în care A - n - A este vectorul suprafaţă orientată, iar vectorul densitate flux termic q
(Fig. 1.5) rezultă de forma:

q--X-grad6 (1.26)

Conductivitatea termică X variază cu temperatura 0. Totuşi, la temperaturi joase,

această variaţie poate fi neglijată.

Ecuaţia conductiei termice

Din punct de vedere fizic, transmiterea căldurii prin conducţie termică este echivalentă
cu aflarea distribuţiei în spaţiu şi la orice moment de timp a câmpului de temperaturi
6 =f(x, y, z, t) din mediul considerat. Din punct de vedere matematic, câmpul de
temperaturi 6 trebuie să verifice ecuaţia diferenţială a conductiei termice nestaţionare
(ecuaţia lui Fourier). In medii izotrope (când X = const.) şi în coordonate carteziene,
ecuaţia conductiei termice este următoarea:
(D 2 e d 2 e d 2 e] P M 0 ~
d6
a dt {dx J dy z

dz" J în care:

- c p este căldura specifică la presiune constantă a mediului conductor,

exprimată în J/(kg grd);
- p este densitatea mediului conductor, în kg/m ;

- p este densitatea de volum a fluxului termic, în W/m , produs de

sursele interioare de căldură; X

a= se numeşte difuzivitate termică şi caracterizează inerţia
C 'P
P

termică a mediului, - X este conductivitatea termică a mediului, în W/

(m*grd). Rezolvarea ecuaţiei (1.27) este dificilă, se face cu metode specifice (ca, de
exemplu, "metoda volumelor finite").
 de
In regim termic staţionar (când 8 = const. şi — = 0) şi medii fără surse
dt

interioare de căldură (p=0), ecuaţia diferenţială a câmpului de temperaturi

n m\ i d20 d 2 e d 2 e n
(1.27) se reduce
A
la: —- + —- + -— = 0
T
dx dy~ dz~

De aici, prin analogie cu regimul electrocinetic staţionar, în regim termic staţionar,

fluxul termic O (dintre două suprafeţe izoterme) se calculează cu formula:
 ® = ?L -A (1.28)

în care 6 j şi 6 2 sunt temperaturile celor două suprafeţe, iar R . este rezistenţa de

conducţie termică, exprimată în gr d/W.

Pentru suprafeţe izoterme plane paralele, rezistenţa termică RĂ are expresia:

R =—
 x
(1-29)
X-A
în care "d" este grosimea de calcul dintre suprafeţele în discuţie (în m), X este
conductivitatea termică, în W/(mgrd), iar A este mărimea ariei relative, în m (a celor
două suprafeţe izoterme).
în cazul suprafeţelor izoterme de forma a doi cilindri coaxiali, rezistenţa de conducţie
termică R , se calculează cu formula:

R =-----------In — (1-30)
2n- X- h d 2
în care h este înălţimea comună a suprafeţelor cilindrice, în m, iar d j şi d2 sunt
diametrele exterior şi interior, d\ > d2, în m.
Alte relaţii pentru calculul termic prin conducţie (în regim staţionar), pentru cazurile
frecvent întâlnite în practică pot fi găsite în lucrările de specialitate dedicate doar
acestui subiect.

1.2.2. Transmiterea căldurii prin radiaţie termică

Orice corp cu temperatura diferită de zero absolut emite energie. Energia emisă
se numeşte radiaţie termică. Radiaţia termică este cu atât mai importantă cu cât
temperatura corpului radiant este mai mare.
După teoria lui Maxwell, energia radiată este emisă în spaţiu ca "raze de căldură", sub
formă de unde electromagnetice cu lungimi de undă în intervalul (0,4...340)juni. Aceste
"raze de căldură" (unde electromagnetice) transportă energie de la sursă (emiţător) spre
mediul înconjurător. Printre exemplele de radiaţie termică se menţionează: radiaţia
solară, radiaţia unui radiator electric, radiaţia filamentului unui bec cu incandescenţă,
radiaţia arcului electric etc. Ca undă electromagnetică, căldura radiată se propagă în
linie dreaptă de la suprafaţa corpului radiant (emiţător) spre mediul ambiant. în drumul
lor, razele de căldură pot fi absorbite sau reflectate de obstacolele (corpurile) pe care le
întâlnesc. Corpul care absoarbe integral radiaţia incidenţă este numit "corp negru". In
realitate, corpurile nu absorb decât o fracţiune din radiaţia incidenţă, restul radiaţiei
fiind reflectată.
Schimbul de căldură între corpuri cu temperaturi diferite; pe calea energiei
radiate/absorbite se numeşte transmitere prin radiaţie (sau absorbţie) termică. Emisia
prin radiaţie termică este guvernată de Legea Stefan-Boltzmann. Densitatea de flux
termic qr emis de radiatorul ideal (corpul negru), aflat la temperatura absolută T (K) este
dată de Legea Stefan-Boltzmann:

g =<x.(— Y [W/m2] (1.31)

unde a = 5 ,6697 » 5 ,77W/ ( m 2 • K 4 ) este coeficientul de radiaţie al corpului negru.

Densitatea de flux termic q emis de un radiator real (la aceeaşi temperatură absolută T )
este mai mică decât qr dat de (1.31) şi se calculează cu formula:
f Ţ \
q = 8 -qr = £ - a [W/m2] (1.32)
V- 100 J.

unde e (0< 8 < 1) este emisivitatea corpului la temperatura T ,

Absorbţia prin radiaţie. Pentru corpul negru ideal, densitatea de flux termic
absorbit qabs este numeric egală cu densitatea de flux termic incident qinc.
In realitate, qabs este întotdeauna mai mic decât qinc fiind adevărată relaţia:
qabs = a-qinc; 0<a<1 (1.33)
în care a este numit coeficient de absorbţie.
5

Pentru cazurile concrete din practică se aproximează a = e. Transmisia prin radiaţie.

Dacă două corpuri cu temperaturi diferite, T j > T2, se află faţă în faţă, între ele se face
un schimb de căldură prin radiaţie. Energia radiată este emisă de corpul mai cald şi este
absorbită de corpul mai rece. Fluxul termic 0 j e emis prin suprafaţa A / (de corpul cald,
având temperatura T } )
(TV
este dat de relaţia: <h = a - A - s a - —— - A (1.34)
V" ' [100j '
Simultan, corpul 1 va absorbi (prin aceeaşi suprafaţă A } ) fluxul termic 0 I a (emis de
corpul 2, având temperatura T2), de mărime:
 la 1 labs
A,=a-q, ■ A . ( t, Y A , (1.35)
=a-a JOOj
I 1 line I

în concluzie, fluxul termic transmis prin radiaţie 0lr va fi diferenţa dintre fluxul emis
& i e şi fluxul absorbit 0 I a , adică:

0, =0, -0, =s-<j rţ v (TV

Ir le la
• A , - a -<7 A, (1.36)
{iooj
\ioo.
în aproximaţia a = £, din relaţia (1.36) se obţine formula de calcul a fluxului termic transmis
prin radiaţie:
(T> 4 4
f 7*
0= € - <v4T > [W] (1.37)

Ernisivitatea termică s ^ a (o < s < l ) depinde de aspectul şi de culoarea suprafeţei

corpului care cedează/absoarbe căldura. Vopselele mate şi închise la culoare au s » a
mărit şi, deci, favorizează radiaţia, pe când vopselele lucioase şi deschise o împiedică.
Acesta este şi motivul pentru care majoritatea suprafeţelor radiante ale echipamentelor
electrice sunt acoperite cu vopsele şi/sau cu lacuri de nuanţe închise la culoare.
Coeficientul de transmisie termică prin radiaţie. în anumite condiţii, se poate
introduce un coeficient de transmisie prin radiaţie ar (similar coeficientului de

transmisie termică prin convecţie ac\ astfel încât fluxul termic radiat (1.37) să

poată fi exprimat prin relaţia simplificată:

0r*ar-(Tl-T2)-A (1.38)
în scopul definirii coeficientului ar relaţia (1.37) se rescrie ca mai jos:

T. V T
]0 ; 1 2 1
1 + / +
—
10 V
TiJ

(T}-
T2)-A

Dacă T2/Ti < 1, expresia fluxului termic 0r se poate aproxima:

0r * s ~ - r ; - ( i ] - t , ) - a (1.39)

26
De aici, prin identificarea factorii or, rezultă formula de evaluare a coeficientului de
transmisie termică prin radiaţie ar

5 T ;1 °'
(1.40)
a=£
10
1.2.3. Transmiterea căldurii prin convecţie termică
Fenomenul de convecţie termică se bazează pe
schimbul de căldură între suprafaţa unui corp şi corp
cald fluid
mediul fluid cu care se află în contact. Această V
formă de transmisie a căldurii nu poate avea loc în vid. în
schimb, în orice mediu fluid (lichid sau gazos)
uniformizarea temperaturii între punctele cu
Fig.1.6 Circulaţia fluidului de
răcire
solicitări termice diferite se face simultan, atât prin
conducţie termică, cât şi prin convecţie termică [9]. Atunci când un corp cald este
înconjurat de un fluid (un lichid sau un gaz) mai puţin cald, căldura corpului cald se
transmite mai întâi din corp prin conducţie la particulele de fluid care sunt în contact
cald direct cu suprafaţa corpului. Particulele se încălzesc, iar masa de fluid care conţine
aceste particule îşi va micşora densitatea.
In câmpul gravitaţional ea va deveni mai uşoară, pe când masa mai rece din vecinătate
va fi mai grea şi va provoca mişcarea particulelor calde în sus. In locul lor vor veni
particule mai reci, care, de asemenea se vor încălzi şi se vor deplasa în sus sub acţiunea
forţelor ascensionale. Aceste particule fiind în permanentă mişcare, pe trasee paralele cu
suprafaţa caldă (Fig.1.6) dau naştere unor curenţi de fluid (fenomenul convecţiei), care
vor "transporta" o parte din căldura dezvoltată în corpul încălzit. în cazul când corpul
solid este mai rece decât fluidul cu care vine în contact, sensul curentului de convecţie
este invers, mişcarea particulelor facându-se de sus in jos (fenomenul fiind reversibil),
întrucât conductivitatea termică la fluide este foarte redusă, căldura transmisă prin
conducţie este neglijabilă faţă de căldura transmisă prin convecţie. în procesul
transmisiei termice prin convecţie, atunci când mişcarea fluidului se datorează numai
diferenţei de greutate dintre straturile mai calde şi cele mai puţin calde ale fluidului,
convecţia este naturală (sau liberă), iar atunci când mişcarea fluidului este accelerată
prin mijloace exterioare - cu ajutorul pompelor (la lichide) sau al ventilatoarelor (la
gaze), convecţia este numită artificială (sau forţată).
Considerând un perete plan vertical, mai cald decât mediul fluid înconjurător, prin
suprafaţa peretelui va exista un schimb de căldură între solid şi fluid, bazat pe
fenomenul convecţiei termice.
Densitatea de flux termic qc (prin convecţie) este dată de Legea lui Newton:

«.=«.-(r,-2>)= a.-(*,-*,) 0-41)

în care:
- ac este coeficientul de transmisie termică prin convecţie, în W(m -grd);

- Tp(0 p ) este temperatura peretelui, măsurată în grade ( K, respectiv, °C);

- Tf { 6 f ) este temperatura fluidului (la o distanţă unde temperatura peretelui nu

mai are nici o influenţă), măsurată în grade ( K, respectiv, °C).

Coeficientul CCc depinde de viteza de mişcare a fluidului, de temperatura

suprafeţei corpului şi a mediului, de căldura specifică a fluidului şi de dimensiunile

geometrice ale suprafeţei. Pentru calcule orientative se pot utiliza următoarele relaţii
empirice:
- pentru convecţia liberă: ac = 2,6 ■ ţ j 6 p - 9 f ;

- pentru convecţia forţată: a c = 6 + 4,6• v cu v în m/s.

Fluxul termic <PC (transmis prin convecţie) printr-o suprafaţă de arie A [ni ] "spălată"
de un fluid, se calculează cu formula:

0 c = q e r A = a i - ( 0 f - 0 f ) - A [W] (1.42)

Expresia (1.42) se poate rescrie şi sub forma echivalentă:

0p
0c = ~ °f [W] (1.43)
R

unde R = —-— este rezistenţa termică de convecţie corespunzătoare

a•A
c

transmiterii căldurii de la un solid (perete) la fluidul de răcire.

1.2.4. Transmiterea combinată a căldurii

Până aici s-a considerat că cele trei modalităţi de transmitere a căldurii (prin conducţie,
radiaţie şi convecţie) se manifestă în mod separat sau independent. Numai că, în
practică, în majoritatea cazurilor, transferul căldurii prin orice suprafaţă A către mediul
înconjurător (fluidul de răcire) are loc simultan, atât prin radiaţie termică, cât şi prin
convecţie termică. In astfel de cazuri, în baza principiului super poziţiei, fluxul termic
rezultant 0 va fi compus din suma fluxurilor componente:
0 = 0r + 0 = ( q r + q c ) - A (1.44)

unde 0r este fluxul radiat, precizat de (1.38), iar 0C este fluxul transmis prin convecţie
termică, dat de (1.41). Considerând că T j = Tp şi că T2 = Tft formula de calcul (1.44) a
fluxului termic rezultant 0 devine:
0 = ar-{T1-T2)-A^ac\Tl-T2\A = a\Tl-T3)-A (1.45)

în care: a = ar + ac (L46)

reprezintă coeficientul de transfer termic complex (prin radiaţie şi convecţie).

Trebuie avut in vedere că formula de calcul a fluxului termic complex
(1.45) este valabilă numai când atât radiaţia cât şi convecţia termică se referă la
aceeaşi suprafaţă de arie A. In general, suprafaţa radiantă este suprafaţa liberă a
corpului, pe când suprafaţa de transmisie prin convecţie termică este doar porţiunea de
suprafaţă care vine în contact direct cu fluidul de răcire.

1.3. încălzirea echipamentelor electrice

In cele ce urmează se va analiza încălzirea de lungă durată a echipamentelor electrice
în ipotezele teoriei clasice, şi anume: echipamentul este considerat ca un corp omogen,
pierderile de energie disipate sub formă de căldură simt constante, căldura masică V şi
coeficientul de transfer termic complex a din (1.46) sunt invariabile la modificarea
temperaturii, iar temperatura mediului ambiant 0„ este constantă în timp. Sunt
abordate atât regimul termic stabilizat (staţionar), cât şi regimul termic tranzitoriu [9j.

1.3.1. încălzirea echipamentelor electrice în regim termic permanent sau

stabilizat
în regimul termic permanent sau stabilizat, temperatura echipamentului a atins
mărimea de echilibru şi nu mai creşte. Acest regim corespunde cazului când toată
energia pierdută în părţile active ale echipamentului (corespunzătoare pierderilor
electrice şi magnetice totale P ) este cedată mediului ambiant prin fluxul termic 0 = a •
($s - 0a) • A = a • rs • A. Prin urmare, în regim termic permanent se poate scrie ecuaţia:
P = 0 sau P = a - t s - A (1.47)

De aici rezultă supratemperatura echipamentului rs (din regimul termic

p
stabilizat): T -Q-Q = (1.48)
a -A
A fiind aria suprafeţei de cedare a căldurii produse în echipament (către fluidul de
răcire).

1.3.2. încălzirea echipamentelor electrice în regim tranzitoriu de încălzire

Pe durata regimului tranzitoriu de încălzire, spre deosebire de regimul termic
stabilizat, creşte şi temperatura 6 (şi, respectiv, supratemperatura T -6-6 a a

echipamentului considerat, astfel încât, pentru stabilirea ecuaţiei încălzirii se poate

aplica principiul conservării energiei (al bilanţului energetic), sub forma diferenţială:
dO=d01+dQ2 (1.49)
în care:
- dO = P d t reprezintă energia disipată sub formă de căldură în părţile
active înfăşurări şi miez) ale echipamentului. Ea corespunde puterii
totale pierdute P [W] în intervalul elementar de timp d t ;
- dO, = m - c - d r reprezintă energia (sau cantitatea de căldură) elementară

înmagazinată în masa M a echipamentului la creşterea temperaturii

acestuia cu dO grade. (Deoarece temperatura mediului ambiant este
considerată constantă, creşterea temperaturii dO este numeric egală cu
creşterea supratemperaturii d v );
24

- dQ2 = 0 - d t = a ' ( & - 6 a ) - A - d t = a - T - A - d t reprezintă energia (sau căldura)

elementară cedată (prin radiaţie şi/sau convecţie) mediului înconjurător. Cu
substituţiile de mai sus, ecuaţia de bilanţ termic (1.49) devine:
P-dt=M -c-dr + a - r - A - d t (1.50)
După împărţirea cu a - A - d t ^ O şi după ordonarea termenilor din (1.50) se obţine
ecuaţia clasică a încălzirii:
M-cdr P n ri\

a - A dt a-A
In contextul teoriei clasice a încălzirii, ecuaţia diferenţială de ordinul / (1.51) are toţi
coeficienţii constanţi. In plus, factorul ce înmulţeşte pe d r / d t are dimenshme de timp,
se notează cu T şi se numeşte constantă de timp a încălzirii.

Prin urmare: T = —— (152)

a -A
Pe de altă parte, termenul liber P / ( a - A ) al ecuaţiei încălzirii (1.51) este identic

cu supratemperatura rs din regimul termic stabilizat (1.48).

Cu aceste observaţii, ecuaţia diferenţială (1.51) se rescrie sub forma:

T~ + T = T (1.53)
v J
dt
La momentul iniţial (t = 0), supratemperatura echipamentului se consideră de
mărime r(0)-6 0 -0 a -r numită şi supratemperatura iniţială.

In aceste condiţii, metoda de rezolvare a ecuaţiei diferenţiale (1.53) este cea clasică: se
află, pe rând, soluţia de regim permanent şi soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale
omogenizate după care, prin impunerea condiţiei iniţiale se stabileşte, cu exactitate,
soluţia căutată.

Soluţia de regim permanent T p este chiar supratemperatura din regimul stabilizat z s

dată de (1.48), adică:

r e = t , = -^- (1.54)
a-A
Soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale omogenizate reprezintă soluţia de regim liber rr

Forma acesteia depinde de rădăcina ecuaţiei caracteristice ataşate ecuaţiei diferenţiale:

T - r + l = 0=>r = - - T unde

—
i K este
i
T
consta
şi deci: Tt =K-erî =K>e
nta de
integra
 re ce va fi determinată ulterior. Deci, soluţia generală a ecuaţiei
(1.55)
diferenţiale (1.53) este de forma:
-L
7
T (t ) = T P +T =Ts+K-e
L
(1.56)
Din condiţia: r(0) = ri => ts + K = r. => K = r. - r Cu

această valoare pentru K, soluţia (1.57) devine:

(1.57)
(1.59)

f
r )-e T = ( l
\
t • l-eT
s
V )t(1.58)tA BA .
/ i/ i1 n1

T 2T 3T

Fig. 1.7 Curba încălzirii în regim de lungă durată

în cazul particular când temperatura 0o de la începutul procesului de încălzire este egală cu

temperatura mediului ambiant (9o = 0a), rezultă r. = 0, iar expresia (1.58) se simplifică :

l-e

)
Din analiza relaţiilor (1.58) şi (1.59) se constată că supratemperatura echipamentului r
tinde asimptotic către valoarea de regim stabilizat (rs), la care se ajunge după un timp
teoretic infinit (t —»oo). în plus, se observă că r = P / ( a • A ) nu depinde nici de
supratemperatura iniţială r. şi nici de temperatura iniţială 00 echipamentului în discuţie.
Ecuaţiile (1.58) şi (1.59) sunt reprezentate grafic prin curbele 1, respectiv 2, în figura
1.7. Supratemperatura de regim stabilizat T s este atinsă, în mod obişnuit, într-un timp
de ordinul a 4T. Figura 1.7. arată, de asemenea, cum se poate determina grafic valoarea
constantei de timp T a încălzirii. Aceasta este numeric egală cu lungimea segmentului
AB, tăiat de linia temperaturii stabilizate rs de

tangenta în origine (la t=0) la curba încălzirii.

Observaţie. Dacă în ecuaţiile (1.58) şi (1.59) se fac substituţiile:
T(t)=e(t)-e a iT=e-e a si ri =e 0 -e a

după câteva prelucrări matematice simple rezultă expresiile legilor de variaţie a

temperaturii 6(t), cu 0 0 *0 şi, respectiv, cu 00=0.
( ~\
e(t)=eAo0-o)-e ^=es{i-e ^\e -e 0
tT
; e(t)=e5 l- e T \
\ ) )
In consecinţă, se constată că temperatura Oft) variază după aceeaşi lege matematică ca
şi supratemperatura r (t) a echipamentului în discuţie [9].

1.3.3. Curentul maxim admisibil

în prezent, în standarde şi norme este prescrisă temperatura maxim admisibilă 0 MAX la
încălzirea în regim de lungă durată a căilor de curent, în acest context, curentul maxim
admisibil I MAX (în regim de lungă durată) reprezintă acel curent care, prin efect termic,
produce o temperatură stabilizată 0S exprimată din (1.48), numeric egală cu
temperatura maxim admisibilă 0 . MAX

Prin urmare, supratemperatura maxim admisibilă T m a x va fi:

r =0 - 6 =—— (1.60)
max max a 4 \ f

a•A
unde : 0 reprezintă temperatura mediului ambiant.
A

Pe de altă parte, deoarece P semnifică mărimea pierderilor electrice dezvoltate în calea

de curent (de rezistenţă R) de curentul maxim admisibil I MAX se poate scrie:
R - I 2 = r - a - A = (0 - O X a - A (1.61)
max max \ max a f V /

de unde, prin explicitare, rezultă curentul maxim admisibil Imax:

/ m L .<LÄ = h - 0 ).SLA (1.62)

max Tj mut ^ y\ max R

unde:
 - A reprezintă aria suprafeţei de răcire ;

- a este coeficientul complex de transmitere a căldurii;

- R este rezistenţa electrică a conductorului (fără a se lua în considerare

variaţia ei cu temperatura). Din (1.62) se observă că Imax depinde de

temperatura mediului ambiant 6a. Astfel, în condiţii identice de încălzire (6max fiind
unic), dacă se schimbă temperatura mediului ambiant de la Qai la 0a2 (cu 0al * 0a2) se
modifică corespunzător şi mărimea curentului maxim admisibil (de \al maxi la Imaxi)-
Pentru a stabili relaţia de recurenţă dintre Imaxi şi Imax2 se scriu relaţii de tipul (1.61)
pentru cele două cazuri:
R . I 2 =(0 - 0 ) . a > A (1.63)
maxi V max al / V /

R - I 2 =(0 - O X a - A
max \ max al /

De aici, prin împărţire (membru cu membru) şi după extragerea rădăcinii pătrate

rezultă:

/ _/ . âfeZ^t (1.64)
max J max

e -o.
max a1

Observaţie. Trebuie avut în vedere că odată cu variaţia temperaturii 6 se modifică şi

rezistenţa electrică a conductorului căii de curent, conform relaţiei:

R = ^ - p t - [ i +rP - { o - â a)]=R0 - [ i +rP - T ] (1-65)

La considerarea acestei dependenţe, relaţia de calcul (1.62) a curentului maxim

admisibil Imax devine: j = [ W^zM____________{LA (1.66)

Totuşi, în calculele din practică complicaţia de mai sus nu se justifică, influenţa fiind
nesemnificativă.

1.4. Răcirea echipamentelor electrice

Răcirea de lungă durată a echipamentelor electrice trebuie analizată ca şi încălzirea, în

cadrul ipotezelor teoriei clasice a proceselor termice. Echipamentul considerat este
asimilat cu un corp omogen care, încălzit la temperatura de regim stabilizat 6S are
înmagazinată, faţă de mediul ambiant (cu temperatura 0a < 6S) cantitatea de căldură Qs
= M • c • (# - 0 g ) =M • c • rs nenulă.

Din momentul deconectării echipamentului considerat de la sursa de energie electrică,

procesul dezvoltării căldurii în toate părţile active (fier şi cupru) încetează {P-dt = 0 )
şi începe procesul invers, de răcire, al echipamentului. Ca principiu fizic, răcirea
constă în cedarea progresivă (în mediul ambiant) a căldurii acumulate în masa
echipamentului, supratemperatura acestuia T

scăzând până la zero. (în stare rece: 6 = 0O si T = 0 ) .

Din punct de vedere matematic, ecuaţia răcirii se obţine din principiul conservării
energiei (1.49), în care se înlocuieşte dO - P-dt = 0 . Rezultă: 0 = dQi+ dQ2
0 = M'C-dr + a-z-A-dt (1.67)
Ecuaţia (1.67), rescrisă sub forma:
-M'C'dr = ( X ' T - A-dt (1.68)
ne dă posibiltatea să observăm că micşorarea cantităţii de căldură înmagazinată -dOl =
-M - c - d r este numeric egală cu căldura cedată (prin convecţie şi

radiaţie) dQ7 = a - r - A - d t mediului de răcire, în acelaşi interval elementar de

timp dt.
Prin evidenţierea constantei termice de timp T=M*c/(a-Â) de răcire (identică cu
constanta de timp T (1.52) la încălzirea aceluiaşi echipament), ecuaţia (1.68) se rescrie
sub fonii a:
ÉL = -^L (1.69)
r T
sau după integrare :
l nŢ = -L +
inK T
respectiv:
t

r(t) = K ' i f (1.70)

Constanta de integrare K rezultă din impunerea condiţiei iniţiale:

T (0) = T ,= > T ,=K

şi deci:

At)=rre~T (1.71)

Curba răcirii, adică dependenţa grafică de timp a supratemperaturii r = r(t) este

ilustrată în fig.1.8.
în mod concret, răcirea echipamentului este considerată practic încheiată după 4 - ^ 5
constante de timp T.
3T 4T t [s]

Fig.1.8. Curba răcirii

2T în regim de lungă
durată

Uzual, T are valori cuprinse de la câteva minute şi până la zeci de minute (sau chiar
ore).

Cu substituţiile clasice r(t) = 9 (t )—9 a şi r = 9 s -6a în (1.71), rezultă ecuaţia

temperaturii Oft) pe durata răcirii echipamentului. Aceasta are forma:

(1.72)
1.5. încălzirea şi răcirea în regim de scurtcircuit
Regimul de scurtcircuit este un regim de avarie. El trebuie întrerupt imediat, pentru
evitarea extinderii avariei. Oprirea procesului de scurtcircuit se face prin separarea
galvanică a circuitului defect cu ajutorul unui întreruptor de putere. In acest caz,
momentul deconectării corespunde momentului de stingere al arcului electric dintre
contactele întreruptorului.
Prin urmare, orice regim de scurtcircuit are următoarele caracteristici generale:
- are o durată de timp foarte scurtă, de maximum 0,5 + 2 secunde, ca urmare a

funcţionării sistemului de protecţie (care sesizează creşterea curentului şi comandă

întreruperea scurtcircuitului);
- densitatea de curent capătă valori exagerat de mari, depăşind de (5 * 20) ori valorile

din regimul de sarcină;

- curenţii de scurtcircuit au o variaţie complexă în timp şi au valori efective de (10

30) ori mai mari decât curenţii din regimul nominal de funcţionare;
- pe durata scurtcircuitului supratemperatura căilor de curent (a înfăşurărilor) creşte

brusc, într-un timp relativ scurt, ajungându-se la valori "tolerabile" de (2 -3) ori mai
mari decât supratemperatura din regimul normal.
Datorită acestor caracteristici, regimul de scurtcircuit poate fi considerat, din punct de
vedere termic, ca fiind, practic, un regim adiabatic (adică, fără schimb de căldură cu
mediul înconjurător). Prin urmare, întreaga cantitate de căldură dezvoltată în
echipament (prin disiparea pierderilor la scurtcircuit Psc) va servi doar pentru încălzirea
lui, neavând loc nici un fel de cedare a căldurii în mediul ambiant.
în aceste condiţii, cu înlocuirea dQ2 = 0 (proces adiabatic) în (1.49), ecuaţia de bilanţ
termic la scurtcircuit devine:
Psc-dt = M - c - d r (1.73)

de unde:
d r = - ^ - - di (1.74)
M-c
Pierderile la scurtcircuit Psc sunt disipate sub formă de căldură în părţile active (cupru
şi fier) ale echipamentului. Dintre acestea, importante sunt pierderile în cupai (din
înfăşurări Psc = R • /*) care, la valorile mari ale curenţilor de scurtcircuit, sunt de
câteva sute de ori mai mari decât cele din regimurile normale de funcţionare.
Dacă presupunem că scurtcircuitul se produce după o funcţionare în sarcină, arunci
supratemperatura iniţială, T ( o) din ecuaţia (1.74) va corespunde regimului termic
stabilizat, adică, T ( o) = T . S

în aceste condiţii, supratemperatura echipamentului pe durata scurtcircuitului va creşte

liniar, conform ecuaţiei:

(1.75)

Legea (1.75) se menţine până la deconectarea scurtcircuitului.

Dacă tsc reprezintă timpul scurs din momentul apariţiei şi până în momentul
întreruperii scurtcircuitului, supratemperatura maximă rsc atinsă de echipament

(de căile de curent) se calculează cu formula:

T (1.76
M-c )

t
T
,

T
s

Af
incaizire 1 Ţ\\
răcire
Fig. 1.9 Curbele încălzirii şi răcirii la
scurtcircuit

După cum se observă şi în figura 1.9, curentul de scurtcircuit determină o creştere (în
timp) liniară a supratemperaturii T (t) , şi asta până când protecţia intervine şi sursa de
încălzire dispare (lsc = 0 ) .
După deconectarea sciirtcircuitnlui începe procesul de răcire. Din acest moment (la V
= 0 ) când z( 0 ) = rsc supratemperatura scade progresiv (exponenţial), conform legii:
t'

r(t)=r x-e~T (1.77)

unde rsc este supratemperatura din momentul eliminării scurtcircuitului, iar t'

este egal cu zero în momentul O ' (adică, în momentul în care începe procesul de
răcire).
Curbele încălzirii în regim de lungă durată, a încălzirii în regim de scurtcircuit şi a
răcirii echipamentului sunt reprezentate grafic în figura 1.9. Astfel porţiunea AB a
curbei ilustrează creşterea supratemperaturii în condiţii de scurtcircuit, iar porţiunea
CD corespunde răcirii echipamentului după eliminarea scurtcircuitului.

40
CAPITOLUL 2.
TRANSFERUL DE CĂLDURĂ ÎN

ECHIPAMENTELE ELECTROTERMICE

2.1 Electrotermia - aplicaţii ale căldurii obţinute cu ajutorul energiei

electrice
Electrotermia cuprinde totalitatea procedeelor care folosesc energia electrică
pentru obţinerea temperaturii necesare unei anumite operaţii tehnologice sau
metalurgice [4].
Folosirea căldurii obţinute prin transformarea energiei electrice prezintă o serie de
avantaje în comparaţie cu alte surse de căldură, printre care:
- căldura se obţine chiar la locul de consum, iar pierderile de căldură sunt mici;

- materialele care se încălzesc nu au contact cu gazele care apar în cazul folosirii

combustibililor;
- încălzirea se face într-un spaţiu redus, deci ea se realizează intens şi rapid;

- condiţiile de muncă sunt ideale: mediu curat, radiaţii termice limitate, etc.;

- procesul de încălzire, respectiv regimul de funcţionare al instalaţiilor se poate dirija

precis, se poate controla permanent şi se poate automatiza complet;

- spaţiul de încălzire poate fi închis ermetic pentru cazul când este necesar să se facă

vid, sau să se introducă gaze nobile sau reducătoare, etc.;

Aceste avantaje au dus la extinderea domeniilor de utilizare a electrotermici în special
la procesele metalurgice de elaborare a metalelor şi aliajelor acestora, de tratamente
termice şi termochimice, de prelucrare prin deformare la cald, etc., precum şi la
procese din chimia industrială sau alte domenii ale tehnicii. Dacă ne referim la
utilizarea cuptoarelor electrice pentru elaborarea de metale şi aliaje feroase sau
neferoase, se pot scoate în evidenţă o serie de avantaje atât de exploatare a acestor
instalaţii, cât şi de calitatea metalului elaborat. • Avantaje de exploatare:
- pot da un debit continuu de metal şi se pot pune în funcţiune foarte rapid;
- se poate şti anticipat care este energia necesară obţinerii unei anumite temperaturi,
pentru o anumită cantitate de metal.

• Avantaje de calitate:
41
 - se pot obţine aliaje într-o gamă foarte largă de compoziţii;

- o compoziţie stabilită iniţial se poate realiza în cuptor cu precizie;

- se pot realiza procese de rafinare a metalelor (de exemplu defosforarea şi

desulfurarea aliajelor feroase) la un grad înalt de calitate;

- aliajele topite în cuptoarele cu inducţie au o compoziţie omogenă datorită
amestecării continue, indicată pentru fonte, oţeluri, etc.;
-se pot realiza supraîncălzirile cerute de diferitele procedee de turnare a
aliajelor.
Oţelurile elaborate în cuptoarele electrice sunt superioare celor din cuptoarele Martin
pentru că:
- dau cantităţi mici de zgură cu puţin FeO;

- pierderile elementelor de aliere sunt mici;

- se pot folosi pentru aliere şi elemente mai greu fuzibile (W,Mo,Ta, etc.). Când
se elaborează în cuptoarele electrice, aliajele neferoase prezintă:
-un consum mic de energie şi un randament termic şi electric mare;
-pierderile de metal prin ardere sunt mici,iar metalul topit nu conţine gaze.
Unele produse, cu utilizări multilaterale în tehnică, se obţin astăzi numai prin încălzire
în cuptoare electrice, ca de exemplu: electrocorundul, carbura de siliciu, carbura de
calciu, electrocimentul etc.
Rezultă că importanţa tehnică şi economică a obţinerii metalelor şi aliajelor
acestora ca şi a diverselor produse chimice cu ajutorul electrotermiei este foarte mare.
Acestea sunt şi motivele pentru care electrotermia s-a dezvoltat şi perfecţionat continuu
atingând azi un stadiu superior odată cu extinderea automatizării şi informatizării.
Acţionarea şi automatizarea instalaţiilor electrotermice în scopul realizării unor procese
corecte s-a putut face pe baza studierii principiilor fizice complexe ale instalaţiilor
industriale de cuptoare precum şi teoriei generale a încălzirii materialelor metalice şi
nemetalice. Ca o concluzie, electrotermia trebuie să se ocupe şi cu procesele în care
energia termică obţinută din energia electrică se poate utiliza în scopuri industriale.

Pentru aceasta sunt necesare instalaţii electrotermice adecvate proceselor tehnologice,

instalaţii care cuprind sursele de alimentare, aparatajul de punere în funcţiune, de

42
comandă, control şi reglare a diverşilor parametrii care intervin în timpul funcţionării.
O parte importantă a instalaţiilor electrotermice o constituie cuptorul electric unde au
loc fenomene de transmitere a căldurii utile, de pierderi de căldură, etc. în funcţie de
modul cum energia electrică se transformă în căldură, cuptoarele au construcţii
adecvate.
Sunt multe ramuri industriale unde folosirea proceselor electrotermice a
determinat un progres substanţial. Astfel, în industria chimică s-au obţinut produse
superioare ca: abrazive, carbura de calciu, alcoolul sintetic, acidul acetic, materiale
ceramice refractare, sticla de cuarţ, acidul fosforic, etc. în metalurgie s-au obţinut
oţeluri şi aliaje speciale cu mare rezistenţă mecanică, termică, anticorozivă, care stau la
baza construcţiilor moderne de turbine cu abur, cu gaze, de reactoare, instalaţii
atomice, elemente de automatizare, etc. în afara instalaţiilor electrotermice de încălzire
şi topire cu cuptoare, se mai întâlnesc instalaţiile folosite în sudura electrică, unde s-au
obţinut progrese însemnate prin diversificarea procedeelor şi calitatea lucrărilor
obţinute. în prezent sunt construcţii metalice care se realizează numai prin sudare
electrică, prin topire sau prin presiune. Gama de materiale care se pot suda electric a
crescut de la oţelurile carbon obişnuite la oţelurile aliate, metale şi aliaje neferoase tot
mai variate, materiale metaloceramice, materiale plastice, piese din pulberi presate şi
sinterizate.
Eficienţa economică a instaţiilor electrotermice a crescut odată cu marile construcţii
termoenergetice şi hidroenergetice. In ţările cu importante surse de alimentare cu
energie electrică, electrotermia ocupa un rol important, ea consumând peste 30% din
producţia de energie electrică. Pe fenomenele electrotermice se bazează şi unele
metode neconvenţionale de prelucrare a materialelor, precum: prelevarea de material,
sudarea sau tratarea termică. Din aceste metode o extindere industrială o au
electroeroziunea, prelucrarea eletrochimică, prelucrarea ultrasónica sau cea cu
fascicule dirijate.

43
2.2. Clasificarea instalaţiilor electrotermice

Sunt mai multe criterii de clasificare a instalaţiilor electrotermice folosite în industrie.

Un criteriu mult întâlnit este după modul cum se transformă energia electrică în
căldură. Din acest punct de vedere avem [4]: 2.2.1 Instalaţii electrotermice cu
încălzire cu rezistoare
încălzirea cu rezistoare poate fi cu acţiune directă sau cu acţiune indirectă.
La încălzirea cu acţiune directă, corpul de încălzit se
conectează direct la reţea, prin intermediul unui transformator

~j Piesa de încălzit serveşte deci ca rezistor, fiind încălzită de

curentul ce o străbate.

coborâtor de tensiune (Fig.2.1).

La încălzirea cu acţiune indirectă, piesa se încălzeşte prin radiaţie, convecţie şi

conducţie de la elementele de încălzire confecţionate din materiale rezistente la căldură
şi cu rezistenţă electrică mare.
Aceste cuptoare au mai multe variante constructive fiind destinate atât pentru încălzire
cât şi pentru topire.

2.2.2. Instalaţii electrotermice cu încălzire cu arc electric

Instalaţiile de încălzire cu arc electric se prezintă sub formă de cuptoare şi pot fi cu
încălzire directă sau cu încălzire indirectă.
Cuptoarele cu arc cu încălzire directă transformă energia electrică în energie termică
cu ajutorul arcului ce se formează între electrozi şi masa de metal ce se găseşte într-o
cuvă. Vatra cuvei poate fi conducătoare sau nu de curent electric.
Cuptorul cu arc direct şi vatră conducătoare va realiza
circuitul curentului prin: electrod - arc - metal - vatră -
electrod (Fig. 2.2).
Sunt folosite numai la elaborarea oţelurilor aliate cu W,
deoarece acesta fiind mai greu ca Fe, se lasă pe vatră.
Dacă vatra nu ar fi încălzită, W s-ar topi foarte
greu.
Cuptorul cu arc direct si vatră neconducătoare nu mai are placa de Cu şi deci nici
conductorul de legătură. Aceste cuptoare se mai numesc de tip Heroult şi sunt cele mai
frecvent întâlnite în industrie. Curentul va străbate circuitul electrod - arc - zgură - metal
- zgură - arc electrodul vecin. Cuptoarele de acest tip se folosesc la topirea oţelurilor, în
aer sau vid.
Cuptorul cu arc cu încălzire indirectă poate avea doi electrozi (Fig. 2.3) (la
alimentare în monofazat) sau trei electrozi (la alimentare în trifazat) aşezaţi la 120° (Fig.
2.4) şi montaţi înclinaţi faţă de baia metalică. Arcul se formează între electrozi, iar
încălzirea metalului şi topirea lui se face prin radiaţie. Acest tip de cuptor se foloseşte
pentru topirea metalelor şi aliajelor neferoase şi a fontelor speciale. Se amestecă prin
basculare

2.2.3. Instalaţii electrotermice cu încălzire dieléctrica

/y

încălzirea dieléctrica se produce datorită curenţilor ce apar în corpul de încălzit prin

introducerea acestuia într-un câmp electric rapid variabil.
|— .....i Corpul de încălzit trebuie să fie semiconductor sau
6-10kV i Şatena! dielectric, întroducându-se între armăturile unui
10^tQ6Hz| 1
| condensator, formând astfel dielectricul acestuia
Fl
§-2-5- (Fig. 2.5). încălzirea de acest tip se foloseşte pentru:
lipirea sticlei superioare, uscarea lemnului, tratamente termice pentru materiale
dielectrice, etc.

2.2.4. Instalaţii electrotermice cu încălzire în câmpul unui dipol

*9S, In această situaţie încălzirea se face cu ajutorul
^esa microundelor (Fig. 2.6), metoda fiind folosită şi în scopul
sudării.
Fig. 2.6.

46
2.2,5. Instalaţii electrotermice cu încălzire cu fascicul de electroni
încălzirea cu fascicul de electroni are ioc în vid (Fig. 2.7). Electronii
din catod sunt acceleraţi, capătă o mare energie cinetică şi bombardând
cu ei piesa, cedează |00kV energia care se transformă, în cea mai mare parte, în căldură;
vidul din cameră este înaintat, iar temperatura catodului este de 2300°C. Se
sudează oţelurile inoxidabile, Al, Zr, MO, Ta care sunt ferite de O2 şi gaze. Se
Fig. 2.7.
pot şi topi sau tăia.

2.2.6. Instalaţii electrotermice cu încălzire prin inducţie

In general instalaţiile de încălzire prin curent de inducţie sunt destinate topirii metalelor
şi aliajelor neferoase, a oţelurilor şi aliajelor speciale ca şi pentru încălzire în vederea
tratamentelor termice (călire superficială) sau pentru deformări plastice la cald.
Principial, instalaţia de încălzire prin curent de inducţie este un transformator cu
secundarul chiar masa metalului. Aceste instalaţii sunt de două categorii:
- cu miez de fier şi joasă frecvenţă ;
- tară miez de fier şi înaltă frecvenţă

2.2.6.1 Instalaţiile cu miez de fier au frecvenţa 50 Hz cu bobina primară plasată pe un

miez de fier. In jurul ei se montează secundarul care este un jgheab inelar în care se
pune încărcătura, formând un conductor în scurtcircuit (Fig. 2.8). Fluxul variabil creat
de primar în miez induce în masa metalică a secundarului
curenţi mari ce vor dezvolta prin efect Joule căldură mare
şi temperaturi în junii a 1700°C. Construcţiile practice se
realizează cu coloană sau în manta, deoarece se caută să se

Fig. utilizeze şi fluxul de scăpări. Variantele constructive diferă

2.8
prin numărul de

canale dispuse pe aceeaşi coloană sau pe coloane diferite ale transformatorului care
poate fi monofazat sau trifazat. Ele lucrează în general la frecventa industrială şi pot fi
cu canal orizontal descoperit sau acoperit, vertical sau înclinat. La terminarea fiecărei

47
şarje se lasă în inel puţin metal topit care va forma circuitul secundar neîntrerupt pentru
şarja următoare, până la începerea topirii noii încărcături.
în general, cuptoarele cu miez de fier constau din două părţi: cuva sau creuzetul
şi unităţile de topire (canal, circuit feromagnetic, inductor) [8]. El mai are în
componenţă o instalaţie de răcire, un mecanism de golire şi o instalaţie de alimentare
cu energie electrică.
Cuva are o căptuşeală refractară la interior şi termoizolantă (diatomită, vată de
zgură, azbest), la exterior, spre mantaua de tablă de oţel rigidizată cu profile. Este
prevăzută cu uşi sau capace de încărcare, jgheaburi pentru golirea metalului topit,
orificii pentru curăţirea canalelor şi ferestre pentru scoaterea zgurii.
Canalele sunt fixate de cuvă, fiind în general cuprinse în aceeaşi carcasă. Ele pot
avea secţiuni diverse şi sunt realizate din materiale refractare de cea mai bună calitate,
fiind cele mai solicitate din punct de vedere termic şi mecanic. Căptuşeala refractară de
canal se execută din cărămizi special realizate, având goluri în forma dorită, pentru
canal (stampate din şamotă, cuarţită, magnezită sau corund având liant acidul boric sau
leşia bisulfitică).
Inductorul se confecţionează din cupru, bobinat într-un singur strat. Conductorul
poate avea secţiune plină sau poate să fie ţeava prin care circulă un fluid de răcire (de
obicei apa). Dacă conductorul are secţiune plină, răcirea se face cu aer sub presiune.
Inductorul este plasat izolat cu mică sau azbest pe o carcasă din lemn impregnat,
textolit sau azbociment.
Miezul feromagnetic este similar celor de la transformatoarele de putere fiind
realizat din tole laminate la cald sau la rece de 0,35 4-0,5 mm grosime.
Punerea în funcţiune a unui astfel de cuptor este precedată de o curăţire a
canalelor şi de o suflare cu aer comprimat, încălzit la 900° + 1000° C. Apoi se toarnă
printr-un capăt al canalului metal topit până ce înălţimea metalului în cuvă sau creuzet
atinge minimum 100 mm. în acest moment se poate conecta sursa de alimentare fără ca
metalul topit să mai fíe expulzat din canal. Se umple în continuare cu bucăţi solide de
metal. După golirea parţială, metalul din canal este menţinut în stare topită prin
alimentarea cuptorului cu o putere redusă.

48
2.2.6.2. Instalaţiile fără miez de fier au frecventa de lucru între 500...2000 Hz. Sunt
formate dintr-un creuzet refractar în jurul căruia se montează bobina inductoare (Fig.
2.9). Secundarul va fi format de încărcătura din creuzet care
este destinată topirii. In cazul când se urmăreşte numai
încălzirea în scopul tratamentelor termice sau deformărilor
plastice la cald, inductorul are o construcţie astfel realizată
încât să înconjoare piesa sau să intre în ea. Curentul inductor de
înaltă frecvenţă va induce în piesă curenţi turbionari care
încălzesc materialul la temperaturi în junii a 1800°C.
Cuptoarele de inducţie cu creuzet, numite şi cuptoare de inducţie tară miez de fier,
funcţionează pe principiul absorbţiei energiei electromagnetice de către un material
conductor aflat într-un câmp magnetic alternativ. Câmpul magnetic este produs cu
ajutonil unui inductor, în interionil căniia se află creuzetul cu încărcătura metalică.
Liniile de câmp magnetic se închid prin metalul din creuzet şi prin jugurile magnetice
amplasate în exterionil acestuia [7]. Când metalul este topit, câmpul magnetic străbate
numai o porţiune de la suprafaţa acestuia, cu o grosime egală cu adâncimea de
pătrundere 8 :

(5 = P
503
(2.1)
Ur ' f
unde : 8 - adâncimea de pătnmdere, în mm;
p - rezişti vitatea mediului conductor, în O m ;
jjr - permeabilitatea magnetică relativă a mediului conductor ;
/ - frecvenţa curentului, în Hz.

Variaţia în timp a câmpului magnetic determină apariţia unor tensiuni

electromotoare de inducţie, care produc curenţi turbionari în metalul încălzit. Deoarece
aceşti curenţi de inducţie parcurg numai straturile superficiale ale metalului, cu grosimi
egale cu adâncimea de pătrundere, întreaga cantitate de căldură obţinută prin efectul
termic al curenţilor se degajă în aceste straturi de la suprafaţa metalului. Această
cantitate de căldură depinde de frecvenţa curentului, de dimensiunile geometrice ale
inductorului şi creuzetului, şi de proprietăţile electrice şi magnetice ale materialului
49
încărcăturii. Dacă în creuzet se află materiale feromagnetice, până la atingerea
temperaturii de transformare magnetică (punctul Curie, 740 ... 770°C) la care acestea
îşi mai păstrează proprietăţile magnetice, o mare parte din căldura degajată se datoreşte
pierderilor prin histerezis.
Randamentul cuptorului de inducţie cu creuzet atinge o valoare maximă la o
anumită frecvenţă a tensiunii de alimentare a inductorului, care depinde de diametrul
creuzetului şi de rezistivitatea materialului încărcăturii. Frecvenţa trebuie să fie cu atât
mai mare, cu cât este mai mică capacitatea cuptorului. De alegerea corectă a frecvenţei
depinde în mare măsură economicitatea cuptorului (randamentul şi factorul de putere).
La frecvenţe mai mici decât frecvenţa optimă, randamentul cuptorului scade
considerabil, pe când la frecvenţe mai mari randamentul aproape că nu se modifică, în
schimb scade factorul de putere.
Frecvenţa optimă corespunde la un raport între diametrul încărcăturii d şi
adâncimea de pătrundere a câmpului electromagnetic în metalul topit 8 cuprins între 3
şi 10. Frecvenţa minimă pentru topirea unui metal cu rezistivitatea p şi permeabilitatea
magnetică relativă //,. =7, într-un creuzet cu diametrul d , rezultă din relaţia adâncimii
de pătrundere (2.1) în care se înlocuieşte d = 10 8,

= 25- IOV (22)

J mm ii V /

în care: fmin - frecvenţa minimă a tensiunii de alimentare a inductorului, în Hz; d -

diametrul şarjei, în m; p - rezistivitatea metalului topit, în Qm.
La alegerea frecvenţei trebuie să se ţină seama şi de sursele de alimentare
* *

industriale existente. In prezent se utilizează următoarele frecvenţe:

- 50 Hz (frecvenţa reţelei industriale);

- 150 şi 250 Hz (de la multiplicatoare de frecvenţă statice feromagnetice);

- 1000 şi 2500 Hz (de la generatoare rotative de medie frecvenţă sau de la invertoare

statice cu tiristoare);
- 8000 Hz (de la generatoare rotative);

- 50 ... 400 kHz (de la oscilatoare cu tuburi electonice).

50
Pentru exemplificare, se indică mai jos frecvenţele utilizate la alimentarea
cuptoarelor de inducţie cu creuzet pentru topit oţel şi fontă:
Capacitate Frecvenţă
50 ... 400 kHz
- sub 50 kg -50 ...
8000 Hz, 2500 Hz
400 kg -400 ...
1000 Hz, 250 Hz, 150 Hz
1000 kg -peste
50 Hz
1000 kg
Randamentul depinde şi de distanţa dintre inductor şi încărcătură. Dacă
creuzetul are pereţi de grosime mică, randamentul electric rje creşte, dar scade
randametul termic rjh deoarece cresc pierderile de căldură prin căptuşeală. Cuptoarele
de inducţie cu creuzet au un factor de putere foarte scăzut, deoarece sunt receptoare cu
caracter puternic inductiv. Pentru îmbunătăţirea factorului de putere, cuprins între 0,05
şi 0,25, se utilizează condensatoare statice. La frecvenţe ridicate, pentru o aceeaşi
putere reactivă şi la aceleaşi tensiuni, sunt necesare capacităţi mai mici, dar
condensatoarele de frecvenţă ridicată sunt mai scumpe, necesitând răcire forţată cu ulei.
La stabilirea capacităţii cuptoarelor de inducţie cu creuzet trebuie să se ţină
seama de faptul că la alimentarea de la reţea este ridicat costul bateriei de
condensatoare pentru compensarea puterii reactive, pe când la frecvenţe ridicate costă
mult sursele de alimentare (generatoare, invertoare, oscilatoare) şi aparatajul de
comandă aferent. Capacitatea minimă a cuptorului este determinată de greutatea
maximă a piesei turnate.

Construcţia cuptorului de inducţie cu creuzet cu circuit magnetic exterior,

utilizată în special la cuptoarele de capacitate mare alimentate la frecvenţa reţelei şi la
unele cuptoare de medie frecvenţă, nu este obligatorie. Fluxul magnetic din exteriorul
cuptorului se poate închide şi prin aer. în această situaţie, trebuie ca în calea acestui
flux magnetic să nu existe piese metalice, în special feromagnetice, elementele de
susţinere ale cuptorului fiind realizate din lemn de esenţă tare sau din alte materiale de
construcţie izolante. Piesele de otel
5 5 5

pot fi utilizate numai la distanţe de inductor egale cu cel puţin diametrul bobinei. La
unele cuptoare se utilizează ecrane realizate din foi de cupru în care curenţii turbionari
51
creează un flux de sens contrar fluxului produs de inductor, aşa încât carcasa exterioară
a cuptorului poate fi executată din oţel. Grosimea foilor de cupru nu trebuie să fie mai
mică decât adâncimea de pătrundere la frecvenţa respectivă. Din cauza consumului
mare de cupru şi a pierderilor suplimentare care încălzesc ecranul, această construcţie
este rar întâlnită, preferându-se construirea carcasei din oţel nemagnetic aliat cu nichel
sau din fontă nemagnetică, care însă prezintă dezavantajul că se prelucrează foarte
greu.
La cuptoarele cu circuit magnetic exterior, acesta constă din pachete de tole de
transformator, dispuse radial în jurul inductorului, care conduc 70% până la 90% din
fluxul total al inductorului, şi deci carcasa şi scheletul de rezistenţă al acestor cuptoare
pot fi confecţionate din oţel obişnuit. Circuitul magnetic al cuptorului face ca factorul
de putere al cuptorului să crească, fiind necesară o capacitate mai mică a bateriei ele
condensatoare pentru compensarea puterii reactive, totuşi apar pierderi suplimentare în
fierul circuitului magnetic exterior.

2.3 Materiale folosite în construcţia instalaţiilor electrotermice

In construcţia instalaţiilor electrotennice se întâlnesc materiale obişnuite dar si unele
materiale specifice ca [4]:
- Materiale refractare;
- Materiale termoizolante;

- Materiale pentru elemente de încălzire.

2.3.1 Materiale refractare

Materialele refractare sunt folosite pentru căptuşirea interioară a pereţilor, vetrei
sau bolţii cuptoarelor. Ele trebuie să îndeplinească următoarele proprietăţi:
• refractaritate mare (>1700°C); unele rezistă ia temperaturi de peste 2000°C, şi se

numesc suprarefractare;
• rezistenţă la şocuri mecanice; să aibă cmax=2 daN/cm2;

• rezistenţă la şocuri termice; să nu crape la treceri bruşte de la o temperatură la alta;

• să aibă coeficient de dilatare mic, pentru ca variaţiile de volum să fie mici;

52
• rezistenţa la acţiunile chimice din partea unor produse să fie mare;

• conductibilitatea termică să fie mică, pentru a avea pierderi de căldură mici.

Consumul de materiale refractare este în general mare; aceste materiale sunt folosite
atât la construcţia propriu-zisă cât şi în repararea instalaţiilor termice (de exemplu, în
cuptorul electric cu arc pentru oţel se consumă 50 kg/tonă oţel). Clasificarea
materialelor refractare se poate face:
- după forma acestora (praf, cărămizi, profile);

- după compoziţia chimică (acide, semiacide, bazice, neutre);

Câteva materiale refractare se dau în tabelul 2.1.

Tabelul 2.1

DenumireaGreutateaRezistenţaConductibilitateaGradul deTemp.
max.materialuluispecificămaximă latermicărefractaritatede utilizare[daN/cm3]compres.
[daN/cm2][kcal/m grad h ][°C][°C]Şamotă1,91000,65+0,5* 10-
3
<Dmed 17301400Dinas1,91000,9+0,6* 10-3$med 17001650Magnezit2,64006,5-37* IO"3
<Dmed 19001700Cromornagnezit2,84001,84-0,32* IO"3
®me d19001600Carbomnd232501519001400Corund2,69002,2..2,519001550

Materialele acide sau silicioase conţin peste 93% Si02, iar în rest A1203, Fe203, MgO,
CaO, în procente mai mici, au refractaritatea de 1750°C şi sunt scumpe. Este frecvent
folosită cărămida de silită (dynasul).
Materialele semiacide sau argiloase conţin 60..80% Si02 şi 25..35% A1203 în rest
Fe203 MgO, CaO, au refractaritatea de 1670°C ce şi sunt mai ieftine. In funcţie de
procentul de AI203 cărămizile semiacide au mai multe varietăţi: silico-argiloase,
şamota, aluminoase, superaluminoase.
Cea mai utilizată este şamota, cu 60% Si02 şi 40% A1203 aceasta având trei
clase de temperatură: A -1730°C; B -1670°C; C -1580 °C.

53
Materialele bazice conţin procente mari de MgO şi Ca şi se prezintă în trei
varietăţi de cărămizi: magnezitice, cromomagnezitice, dolomitice.
Magnezitice - au în compoziţie 90% MgO, în rest Si02, A1203, Fe203, CaO.
Refractaritatea lor este de 2000 °C. Nu au rezistenţă la şocuri termice, de aceea
se amestecă cu crom.
Cromomagnezitice - conţin 68% MgO, 30% Cr203 restul Fe203, şi au refractaritatea de
2000°C.
Dolomitice - conţin 60% CaO, 30% MgO, restul A1203, Si02 Fe203, având refractaritatea
de 1950°C.
Materiale neutre. Au două varietăţi: cromitice si cu carbon.
Cromitice - conţin 85% cromit (Cr203FeO) şi 9% MgO; restul Fe203, A1203
CaO şi au refractaritatea de 2000°C.
Cele cu conţinut de C - nu sunt atacate de acizi şi baze conţinând 90%C au o
refractaritate de 2000°C. Din ele se fac electrozii cuptoarelor electrice cu arc, precum şi
creuzetele.

2.3.2 Materiale termoizolante

Trebuie să aibă următoarele proprietăţi: refractaritate mare şi conductibilitate termică
redusă. In general se prezintă ca produse uşoare sau piese spongioase. Cele mai folosite
sunt: vata de zgură, vata de sticlă (minerală), sticla spongioasă, vermiculita, zonolitul,
azbestul, cu diverse combinaţii.

Caracteristicile unor materiale termoizolante se dau în tabelul 2.2.

Tabelul 2.2
Denumirea Greutatea Rezistenţa Conductibilitatea Gradul de Temperatura
materialului specifică maximă îa termică refractaritate maxima de
compresiune utilizare
[daN/cm3] [daN/cm2] [kcal/m grad h ] [°C] [°C]
Vată minerală 0,2..0,3 - 0,06+0,135*10'3«Dmed - 700
Diatomită 0,7 10 0,14+0,27* 10-3a>med - 900
Vermiculită 0,15 - 0,62+0,22* 10-3Omed - 1100
Azbest 0,9..0,10 2,3 0,2+0,22* 10-3<Dmed - 500

54
Diatomită - este o rocă sedimentară provenită din alge mici monocelulare (diatomee) cu
cochilii de siliciu, chimic este un SiCb pur. Se prezintă ca praf cu y = 0,5 daN/dm . Are
refractaritate de ~ 1000°C, este ieftină şi izolează termic bine pereţii cuptoarelor electrice,
iar cu lianţi, din praf se face cărămizi. Are şi o varietate, tripolul, mai slabă ca izolant
termic decât diatomită. Vata de zgură se obţine de la furnal ca produs primar care se
retopeşte şi se trimite prin împroşcare într-o cameră specială cu aer comprimat sau cu
abur. Are y = 0,3 daN/dm3 şi refractaritatea de 800°C. Amestecată cu argilă refractară şi
azbest, dă plăcile termoizolante cu o refractaritate de 500°C. Sticla spongioasă este o
sticlă topită din care se elimină gazele, prezintă o structură poroasă şi o rezistenţă
mecanică mare, având refractaritatea de 700°C. Vermiculită se obţine din unele sorturi
de mică. Este uşoară, spongioasă şi are refractaritatea de 700°C.
Zonolitul este un amestec de argilă refractară cu azbest. Refractaritatea sa este de
1100°C, folosindu-se sub formă de cărămizi, blocuri sau plăci care mai conţin şi sticlă
lichidă.
Azbestul este un mineral fioros cu mare puritate. Se foloseşte ca umplutură sau ca
armătură la alte materiale termoizolante, deoarece fibra sa are o mare rezistenţă
mecanică. Apare sub formă de garnituri, plăci, şnururi (care au şi fire de bumbac).
Prezintă multe varietăţi de produse: azbozurită, novoazbozurită, azbomică. azbozonolită.
azbotermită, etc.
47

2.3.3. Materiale pentru electrozii cuptoarelor cu arc

Sunt folosite materiale cu caracter chimic neutru, deci pe bază de cărbune. Trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- să aibă o bună conducţie electrică pentru a nu avea pierderi prin efect Joule-Lenz mari;

- conducfia termică trebuie să fie mică pentru a micşora pierderile de căldură;

- să aibă refractaritate mare, peste 2000°C;

- să poată fi prelucrate uşor în diferite forme;

- preţul de cost să fie cât mai redus.

Se folosesc electrozi de cărbune realizaţi prin amestec de praf de antracit, mangal, cocs
împreună cu un liant cum este smoala.

55
Se obţine o pastă care se presează în forme şi se sinterizează la peste 1000°C. Electrozii
din grafit au aceeaşi compoziţie, dar sinterizarea se face la peste 2500°C când se
realizează grafitarea.

2.3.4 Materiale pentru elemente de încălzire

Sunt folosite în cuptoarele cu rezistoare şi în alte construcţii electrotermice. Trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie stabile şi rezistente la temperaturi înalte;
- sa aibă rezistivitate mare pentru ca şi secţiunea să fie mare;
ţ
- variaţia rezistenţei cu temperatura să fie mică; Se
clasifică în metalice şi nemetalice.

2.3.4.1. Materiale rezistive metalice

Tabelul 2.3

MaterialulDensitatea [daN/dm3]Rezistivi-tatea
[QmmVm]Coeficientul de variaţie al rezistivitatii cu temperatura
3
[xlO- ]Temperatura de topire
[°C]Temperatura maxima de lucru
[
[°C]Cromnichel8,3 0
0,114001500triplu Oţel7,840,920,381480900Fecral7,21,260,151450900Mol
ibden10,20,0525,126252000Tantal16,60,154,030002500Wolfram19,340,054,334002800Carbo
rund2,3800.. 1900variabila-1500Grafit• 1,68..13variabila-2000Carbon1,640..80variabila-
2000

Cele mai frecvent folosite aliaje sunt date în tabelul 2.3:

Cr-Ni Foarte mult folosit, având 20%Cr, 78%N, 2%Ti şi refractaritatea 1200°C. Dacă
procentul de Ni creşte, va creşte şi refractaritatea. Alte aliaje utilizate sunt:
Crl5Ni60Fe25; Cr20Ni80; Cr20Ni77Ti3, precum şi oţelurile: Cr25Ni20C2;Crl3Nil8.
56
Cr-Al La aceste aliaje se mai adaugă uneori maxim 3% Ti pentru a mări rezistenţa
mecanică. Refractaritatea 1200°C. Aliajele folosite: Q2AI5; Q21AI5. Cr-Ni-MnSi
(Nicrothal). Au temperatura de utilizare de maxim 1100°C. Fe-Cr-AI (Fecral). Conţin
13% Cr, 4% Al, restul Fe. Refractaritaîe 800°C. Toate aliajele cu Al sunt inferioare celor
cu Ni, însă sunt mai ieftine.

2.3.4.2. Materiale rezistive nemetalice

Cea mai cunoscută este carbura de siliciu - SiC. Se prezintă sub formă de bare cu
O=6..30mm şi lungimi diferite; au refractaritate mare: 1500°C (se mai numesc silite).
Reziştivitatea acestora variază cu temperatura. Silitele permit încălzirea până la 1400°C,
deci mai mari ca la cele metalice. Scăderea rezistivitatii cu temperatura apare până la
aproape 700°C după care creşte lent. Cu timpul se produce îmbătrânirea silitelor care
duce la scăderea

curentului deci şi a puterii specifice de încălzire. Protecţia silitelor faţă de oxigenul din
aer, pentru evitarea îmbătrânirii rapide (formarea Si02), se face prin glazurare.
Variante ale silitelor sunt Crusilitele şi Crystolon-ele care prezintă modificări
constructive.
Materialele din Kanthal-Super (MoSi02) au în compoziţie Disilidu de molibden. Cu
adaosuri metalice şi ceramice, Silidura de molibden este produsă de Uzinele Kanthal din
Suedia.
Temperatura maximă de utilizare ajunge la 1700..1800°C, iar domeniul economic este de
la 1200°C în sus.
Rezistenţa electrică a acestor materiale creşte rapid cu temperatura, lucru favorabil pentru
că puterea absorbită este mare la temperaturi scăzute şi scade la temperaturi mari. Permit
ca atmosfera de lucru să fie oxidantă. Pentru că la temperaturi joase fragilitatea este foarte
mare, trebuie lucrat permanent la temperaturi ridicate.
Un produs similar cu Kanthal-Super este Mosilitul, fabricat de firma Cesemid. In
cuptoarele cu temperaturi foarte înalte (2500..2800°C) se folosesc metale pure fuzibile:
Mo, Ta, Ni, \V Zr. Trebuie însă ferite de aer prin vidare sau gaze protectoare.

57
2.4 Materiale pentru măsurarea temperaturii
Pentru realizarea echipamentelor, de măsurare a temperaturii în instalaţiile
electrotermice, se folosesc materiale specifice aparaturii respective de măsurare,
ca : termometre cu termocupluri, termometre cu rezistenţă electrică, termometre
cu termorezistenţe, termometre cu termistoare precum şi pirometrele.
2.4.1. Materiale pentru termocuple
Pentru termocuple se folosesc perechi de elemente ca:
- Cupru (100%) şi Constantan (54% CU + 46% Ni) utilizabile în gama de temperatura
-250°C +600°C;

- Fe (100%) şi Constantan (55% Cu + 44% Ni + 0,5% Fe, Si, Mn) în gama

200°C..1050°C;
- Cromel (90% Ni + 10% Cr) şi Constantan (55% Cu+ 45% Ni). Domeniul de folosire:

0..1100°C;
- Cromel şi Alumel (0,5% Ni + 2%A1, 2% Mn 1% Si). Domeniul: 0..1100°C;

- Platină (100%)-Platină-Rodiu (90% Pt +10% Rh). Domeniul până la 1400°C dând

indicaţii foarte precise.

Termocuple pentru temperaturi mai ridicate se fac pe bază de: W-Mo, W-
Rh(74%W+26% Rh) sau W-C, pentru domeniul de peste 2000°C. Termocuplele cu galiu
în tub de cuarţ se pot folosi până la temperatura de 1200°C având avantajul că indică
direct temperatura.
Tubul de protecţie se realizează din oţel carbon, oţel inox, oţel refractar, ceramică.
Materialele pentru câţiva termoelectrozi fabricaţi la Paşcani se dau în tabelul 2.4.
Tabelul 2.4
Materialul termoelectrod ului (+) Materialul termoelectrod ului (-)
PtRhl0% Pt
PtRh 30% PtRh6%
Cromel Alumel
Fier Constantan

2.4.2. Materiale pentru termistoare

58
Termistoarele sunt prevăzute cu materiale semiconductoare ca: amestecuri de oxizi,
sulfuri. Se folosesc oxizi de Fe, Mn, Ni, Ca, Ba, Cu, Zn, Cd, W, iar dintre sulfuri în
special cele de Ag şi Si.
Caracteristica principală este coeficientul de temperatură al rezişti vităţii, care este mare
şi negativ, de ordinul 10" /°C.
Termistoarele se pot realiza şi din ceramică în porii cărora se injectează metale sau din
spire de magneziu şi titan. Cele mai obişnuite sunt cele din oxizii menţionaţi, făcuţi
pulbere şi aglomeraţi sub forma unor perle, bastonaşe sau discuri care se sintetizează în
atmosferă oxidantă la 1250..1300°C. Rezisiivitatea lor la rece variază între CI- cm şi I O 6
Ci-c m . Raportată la valoarea reziştivităţii corespunzătoare temperaturii de utilizare se
ajunge între 10..500. Termometrele cu rezistenţă folosesc termistoare care măsoară
temperatura cu precizie.

2.5. Răcirea cuptoarelor de inducţie

Răcirea cuptoarelor de inducţie se face prin intermediul fluidului de răcire (de
obicei apa) care circulă prin inductor [7],
Inductorul reprezintă cea mai importantă parte a cuptorului. Se confecţionează sub
forma unei bobine cilindrice într-un singur strat, de preferinţă din profîle goale sub
diferite forme (Fig.2.10) prin care circulă apa sub presiune.

Fig. 2.10 Profile pentru

confecţionarea inductorului

d e
Mărirea numărului de spire şi confecţionarea inductorului în mai multe straturi ar
permite reducerea curentului, eventual renunţarea la răcirea cu apă, dar chiar la aceleaşi
pierderi în cupru, s-ar înrăutăţi cedarea căldurii şi s-ar mări fluxul de scăpări, s-ar
complica izolaţia conductoarelor şi ar spori considerabil tensiunea la bornele
inductorului. Răcirea cu aer ar necesita un interspaţiu între creuzet şi inductor, ceea ce ar
atrage după sine înrăutăţirea funcţionării cuptorului.

59
 Confecţionarea inductorului sub formă de spirală din ţeava asigură o bună răcire a
inductorului. La o temperatură a apei de răcire de 25°C, temperatura medie a inductorului
nu depăşeşte 50°C. Temperatura apei de răcire nu trebuie să depăşească 35 ... 45°C, dar
nici să fie prea rece, pentru ca temperatura inductorului să nu scadă sub temperatura
mediului ambiant. în caz contrar, umezeala din aer se condensează pe inductor şi
periclitează izolaţia acestuia. Densitatea de curent poate atinge în acest caz 20A/mm ,
viteza apei de răcire fiind de 1... 1,5 m/s.

Dacă instalaţia de pompare asigură o viteză mai mare, inductorul se împarte în n

secţii prin care apa curge în paralel, cu o viteză de n ori mai mică decât la intrare,
micşorându-se astfel pierderea de presiune. Presiunea la care se introduce apa de răcire
este înjur de 7 atm.
Micşorarea pierderilor în cuprul inductorului nu poate fi realizată prin mărirea
secţiunii, din cauza efectului pelicular. Grosimea peretelui ţevii trebuie să fíe de
aproximativ 1,3 ori adâncimea de pătrundere. La frecvenţa industrială sunt necesare
grosimi de 15 ... 20 mm, ori grosimea pereţilor ţevilor este de 2 ... 3 mm, fapt pentru care
în acest caz, de peretele ţevii îndreptat spre creuzet se lipesc bare de cupru de grosimi de
10 ... 20 mm (fîg.3.4f). Existenţa acestor bare de cupru înspre creuzet protejează ţeava de
ardere în caz de deteriorare şi împiedică contactul dintre apă şi metalul topit, ceea ce ar
putea provoca explozii.
Izolarea spirelor se face fíe prin interstiţii de aer de 1 ..2 cm, fie cu ajutorul unor
straturi de mi cănită sau benzi de sticlostratitex cu grosimea de minim 1,5 mm.
Unele inductoare au prize pentru modificarea numărului de spire, cu scopul de a utiliza în
mod raţional puterea sursei de alimentare în condiţiile modificării impedanţei cuptorului
în decursul elaborării şarjei, a modificării grosimii căptuşelii ca urmare a uzurii, sau la
trecerea de la o compoziţie la alta.
Căptuşeala creuzetului se confecţionează din material refractar granulat după ce
cuptorul a fost montat. Materialul refractar se îndeasă prin batere în spaţiul dintre carcasa
interioară a inductorului din carton de azbest sau micanită şi o formă din tablă de oţel,
care se topeşte cu prima şarjă. Compoziţia materialului din care se confecţionează

60
căptuşeala creuzetului trebuie aleasă cu foarte multă grijă, din cauza condiţiilor foarte
grele în care lucrează:
- căderea mare de temperatură dintre metalul topit, care la topirea oţelului atinge
1600°C, şi temperatura inductorului răcit cu apă, trebuie preluată de o grosime de numai
10 ... 13 cm a peretelui creuzetului (cu cât este mai subţire peretele creuzetului, cu atât
performanţele cuptorului sunt mai ridicate);
- solicitarea mecanică dată de greutatea metalului lichid;

- acţiunea chimică a diferitelor componente ale încărcăturii (manganul atacă

căptuşeala acidă, formând silicaţi care impurifica metalul; siliciul atacă căptuşeala
bazică).
în timpul funcţionării cuptorului cu creuzet trebuie supravegheată în permanenţă
presiunea apei de răcire a inductorului. Oprirea apei de răcire, chiar pentru timp scurt,
constituie un caz grav şi produce distrugerea inductorului. Temperatura apei de
asemenea trebuie controlată, pentru că dacă scade temperatura apei la ieşirea din
inductor sub temperatura mediului ambiant, fenomen ce se poate produce în timpul
iernii, are loc condensarea vaporilor de apă din aer pe spirele inductorului şi se pot
produce scurtcircuite între spire. în caz că se observă depuneri de condens pe inductor
(spirele aburesc), acesta trebuie suflat cu aer comprimat şi se micşorează debitul apei
de răcire pentru mărirea temperaturii acesteia. O temperatură prea mare a apei de ieşire
(peste 60°C), de asemenea nu este admisă, deoarece se favorizează depunerile de piatră
pe ţeava inductorului.
Răcirea cuptoarelor de inducţie cu creuzet moderne se face cu apă tratată, în
circuit închis. Utilizarea circuitului închis, intermediar între inductor şi apa industrială,
protejează spirele acestuia de coroziune, de depuneri de piatră şi de impurităţi, iar
temperatura apei la ieşirea din inductor poate fi reglată cu uşurinţă. Dacă apa
industrială nu este disponibilă în cantitate suficientă, aceasta se poate de asemenea
recicla printr-un turn de răcire sau printr-un răcitor ventilat. Căldura conţinută în apa de
răcire a inductorului reprezintă aproximativ 30% din energia electrică totală consumată
de cuptor, astfel încât recuperarea ei este de mai multe ori raţională din punct de vedere

61
economic, prin încălzirea halelor industriale cu aer cald, cu apă caldă sau prin
preîncălzirea aerului ce intră în aeroterme.
La cuptoarele mari, supravegherea răcirii inductorului este făcută de un releu de
presiune care deconectează cuptorul şi semnalizează întreruperea circulaţiei apei de
răcire. Posibilitatea rămânerii inductorului fară apă rece este aproape exclusă, datorită
pompelor de rezervă care intră în funcţiune automat şi rezervoarelor de siguranţă care
intervin în cazul unui deranjament în reţeaua de apă industrială. Dacă se întâmplă totuşi
ca inductorul să rămână tară apă de răcire, cuptorul trebuie să se deconecteze automat
(dacă acest lucru nu este comandat de către releul de presiune). Dacă şarja este topită,
cuptorul se goleşte, iar dacă nu este topită în întregime dimpotrivă, cuptorul se umple
cu încărcătură rece şi se lasă cu capacul deschis. Inductorul se racordează la reţeaua de
aer comprimat şi se suflă cu aer şi din exterior.
La cuptoarele deschise trebuie urmărită topirea încărcăturii, pentru a se
preîntâmpina formarea de punţi solide la suprafaţă prin sudarea mai multor bucăţi.
Aceste punţi împiedică încărcătura să ajungă în zona de topire şi măresc durata de
elaborare a şarjei. Punţile trebuie sparte cu grijă, cu ajutorul unor prăjini de lemn,
evitându-se împroşcarea metalului topit sau deteriorarea căptuşelii.
încărcătura cuptorului nu trebuie să depăşească nivelul superior al bobinei
inductorului. La pornirea cuptorului cu încărcătură solidă, bucăţile trebuie aranjate pe
cât posibil după inele concentrice cu spirele inductorului. Bucăţile masive plane se
aşează în plan orizontal pentru a se uşura închiderea curenţilor turbionari, care sunt
concentrici cu curentul din spirele inductorului.
Pentru golirea cuptorului acesta se deconectează de la reţea. Dacă cuptorul se
opreşte, apa de răcire a inductorului trebuie să circule cu un debit mai mic până la
răcirea completă a creuzetului. Dacă condensatoarele, generatorul de frecvenţă ridicată
sau transformatorul principal au răcire cu apă, circulaţia acesteia se poate întrerupe
imediat după oprirea cuptorului. După fiecare şarjă, creuzetul trebuie curăţat de
resturile de zgură sau de metal.

62
CAPITOLUL 3. TRANSFERUL DE CĂLDURĂ ÎN
MAŞINILE ELECTRICE

3.1. Evacuarea căldurii din maşinile electrice

Evacuarea căldurii din maşina electrică constituie o problemă tot aşa de importantă
ca şi fenomenele legate de însăşi funcţionarea propriu-zisă. De aceea, alegerea unei
ventilaţii satisfăcătoare trebuie avută în vedere încă de la alegerea solicitărilor
electromagnetice. Scopul sistemului de ventilaţie este de a alimenta o maşină cu cantitatea
necesară de aer, având pierderi prin ventilaţie minime şi răcire eficientă a celor mai
încălzite părţi ale maşinii. Realizarea sistemului de ventilaţie propus este însă în strânsă
legătură cu tipul de protecţie contra atingerilor şi a pătrunderii lichidelor, impus în
majoritatea cazurilor de tema de proiect. în concluzie, proiectantul trebuie să găsească
sistemul de ventilaţie cel mai eficace pentru un tip de protecţie impus. Totodată, trebuie
avut în vedere clasa de izolaţie în care se realizează maşina electrică respectivă [1], [3], [5].
După natura agentului de răcire, la maşinile electrice rotative se disting:
a) răcirea cu gaz (aer sau hidrogen);

b) răcirea cu lichid (cel mai frecvent - apa).

La maşinile electrice, în afară de unităţile de puteri foarte mari (ca în cazul

turbogeneratoareîor), cel mai mult este folosită răcirea cu aer (ca agent de răcire interior) şi
cu aer sau apă (ca agent de răcire exterior - în cazul maşinilor închise). Greutatea specifică
a aerului este y - 1,1 kg/m iar căldura sa specifică este c = 1000 W'(s°Ckg). La maşinile
normale, temperatura aerului eliminat creşte peste temperatura aerului de intrare cu raer -
18 + 27 °C. Conform acestor date, aerul consumat pentru evacuarea a 1 kW pierderi din
maşină, se ridică la :

100 1000
0 = 0033 la0.05 nr /sec (3.1)
f a e f 1,1(18 la 27J x l O O O

sau 2 la 3 nrVmin.

63
Conform metodei de răcire, se disting următoarele tipuri de maşini(se au în vedere tipurile
cel mai frecvent întîlnite şi care folosesc drept agenţi de răcire aerul şi apa):
(a) maşini cu răcire naturală, care nu au dispozitive de ventilaţie speciale;

(b) maşini cu autoventilaţie internă, care sunt răcite prin intermediul

ventilatoarelor sau a altor dispozitive speciale împreună cu partea rotativă a

maşinii;
(c) maşini cu autoventilaţie externă, a căror suprafaţă exterioară este răcită prin

autoventilare, în timp ce părţile active ale maşinii sunt inaccesibile pentru aerul
din exterior;
(d) maşini cu ventilaţie exterioară, la care mediul de răcire gazos sau lichid este

alimentat de un dispozitiv special, amplasat în exteriorul maşinii, de ex. un

ventilator sau o pompă.

3.2. Maşini electrice cu răcire naturală

Maşinile electrice cu răcire naturală sunt acelea în care evacuarea căldurii
provenită din pierderi se face numai prin radiaţie, conductivitate si convecţie naturală, în
sensul că nu se folosesc mijloace de activare a evacuării căldurii. Trebuie menţionat faptul
că, totuşi, rotorul fiind o piesă în mişcare, are o oarecare influenţă pozitivă, mai ales
asupra convecţiei. Având în vedere că nu există dispozitive speciale (ventilatoare,
aripioare etc.) de creare a unui curent de aer care să schimbe valorile coeficienţilor de
conductivitate, convecţie, şi radiaţie, acest sistem de ventilaţie se consideră "natural".
In prezent această metodă de răcire este folosită la maşinile de putere mică, de
câteva zeci sau sute de watts, deoarece condiţiile de răcire sunt favorabile, precum şi la
maşini care, avînd o protecţie IPOO, le asigură o răcire convenabilă. Totuşi, dacă suntem
nevoiţi a folosi acest sistem de ventilaţie, solicitările electromagnetice se aleg cu 10 - 20%
mai mici decât în cazul maşinilor protejate şi cu ventilaţie forţată.

3.3. Maşini electrice cu autoventilatie

3.3.1. Maşini electrice cu autoventilatie internă
La cele mai multe maşini se adoptă un ventilator montat pe axul rotorului, cu scopul de a
crea o presiune, sau o depresiune, încât aerul din interiorul maşinii să fie schimbat cu un
64
altul proaspăt din mediul ambiant. în felul acesta, se creează o schimbare permanentă a
aerului ce vine în contact cu părţile calde ale maşinii, iar aerul fiind mereu altul se spune
că avem o "ventilaţie forţată în circuit deschis"; pentru că ventilatorul este antrenat de
însăşi maşina pe care o răceşte, sistemul se numeşte "autoventilat".
In funcţie de direcţia aerului din maşina ventilată, se disting ventilaţia prin aspiraţie sau
evacuare (Fig. 3.1 a) şi ventilaţia refulantă (Fig. 3.1.b). Ventilaţia prin evacuare este
folosită mai frecvent, ventilatorul fiind montat pe partea de acţionare. Avantajul acestei
metode de ventilaţie este faptul că în maşină este introdus aer rece, pe când în cazul
maşinilor cu ventilaţie refulantă aerul este încălzit datorită pierderilor din ventilator. Date
experimentale arată că temperatura aerului creşte datorită pierderilor din ventilator
atingând 3-7°C; prin urmare, volumul de aer introdus în maşină trebuie să fie crescut cu
15-20%, pierderile prin ventilaţie crescând astfel cu 50-70%.

Fig. 3.1 Autoventilatie internă

a) prin aspiraţie sau evacuare ; b) refulantă

Tipul acesta de ventilaţie se poate realiza atît la maşinile deschise cît şi la cele protejate
(adică la protecţiile IP22, IP23, IP33).
După modul cum este dirijată circulaţia aerului în maşină, se disting următoarele
posibilităţi: - maşini electrice cu autoventilatie internă axială - maşini electrice cu
autoventilatie internă radială

3.3.1.1. Maşini electrice cu autoventilaţie internă axială

In Fig. 3.2 este prezentat sistemul de ventilaţie cu circulaţie axială folosit la
maşinile de inducţie. Dacă tuburile axiale sunt dispuse doar pe partea rotativă, sistemul
este numit sistem cu circulaţie axială simplă (Fig.3.2 a); dacă este dispus pe ambele părţi
ale maşinii, ne vom referi la un sistem cu trecere axială dublă (Fig.3.2 b).
65
Dezavantajul ventilaţiei cu circulaţie axială îl reprezintă transferul ne uniform de căldură.
Intradevăr, partea din dreapta a maşinii din Fig.3.2.a) este răcită mai puţin deoarece aerul,
în trecere prin conductele axiale, devine cald. De asemenea, mai sunt folosite sistemele de
ventilaţie cu circulaţie combinată radial cu axial.

CM

Fig. 3.2 Autoventilaţie internă axială

a) cu circulaţie axială simplă ; b) cu trecere axială dublă

In Fig. 3.3 este prezentat un motor asincron cu rotorul in scurtcircuit, în care circulaţia
aerului în interiorul maşinii se face axial, adică paralel cu axul maşinii, excluzând coturile
necesare ce se fac la intrare şi la ieşire.

66
67
68
Fig. 3.3. Motor asincron cu
rotorul in scurtcircuit cu
ventilaţie axială.
1 • - bobinajul statoric;
2 - miezul magnetic din
tale cu permeabilitate mare;
3 - carcasă şi scutul palier
din fontă;
4 - ventilator integrat;
5 - jaluzele contra ploii (ÎP23);
6 - lagăr cu demontare independentă a
rulmentului
7 - rulment cu role.

în Fig. 3.4 este prezentat un motor asincron cu rotorul bobinat, în care circulaţia aerului
în interiorul maşinii se face axial,

Fig, 3.4 Motor asincron cu rotorul bobinat cu sârmă, cu ventilaţie axială.

1 - miezul magnetic din tole cu permeabilitate mare;
2 - carcasă şi scutul din fontă ;
3 - sistem cu minim două port-perii pe inel ;
4 - inele colectoare din bronz cu conductibilltate mare;
5 - contact amovibil;
6 - jaluzele contra ploii:
7 - căpăcelul lagărului (cu ungere fără demontare).

Acest tip de ventilaţie este eficace mai ales când canalele de scurgere a aerului de
răcire sunt practicate chiar în miezul magnetic, aşa cum se vede în figurile 3.2, 3.3 şi 3.4.

69
în Fig. 3.5 este prezentată o maşină de curent continuu, cu ventilaţie axială.
La maşinile mai mici, această ventilaţie are în vedere numai părţile mai calde, cum ar fi,

Fig. 3.5. Maşină de curent continuu, cu ventilaţie axială.

de exemplu, statorul maşinii şi părţile frontale ale rotorului, aşa cum se vede în fig. 3.6.

Fig. 3.6. Repartiţia curenţilor de aer intr-un motor asincron de

mică putere cu rotorul in scurtcircuit.

In toate aceste cazuri aerul pătrunde pe la un capăt al maşinii şi este evacuat pe la capătul
opus.

70
3.3.1.2. Maşini electrice cu auto ventila ţie internă radială In cazul maşinilor electrice
cu autoventilaţie internă radială, aerul de răcire este absorbit pe la un capăt al maşinii si
apoi este refulat către partea activă a miezului magnetic, care este divizat în pachete.
Aerul trece pe sub jugul rotoric, intră în canalele de ventilaţie radiale dintre pachete, trece
apoi în canalele radiale din stator, pătrunde în spaţiul dintre miez şi carcasă şi după ce
face un cot, de aproximativ 90°, iese în mediul ambiant (fig. 3.7).

Fig. 3.7. Motor asincron vertical cu ventilaţia radială.

71
Pentru ca aerul să nu iasă din maşină Iară a trece prin canalele radiale, partea rotorului
opusă ventilatorului trebuie obturată. Acest sistem se mai numeşte şi "axial- radial".
Figura 3.8 prezintă un sistem de ventilaţie radială simplu, utilizat la o maşină de
inducţie cu conducte de răcire radiale. Miezul constă în pachete de tole de 4-8 cm
grosime fiecare, lăţimea conductei de răcire fiind de 10 mm [6].

Fig 3.8. Motor asincron cu ventilaţie radială simplă

In figura 3.9 este prezentat un sistem de ventilaţie radială la o maşină sincronă.

Fig 3.9 Motor sincron cu ventilaţie radiaîă simplă

în cazul maşinilor lungi şi foarte lungi maşina poate fi prevăzută cu două ventilatoare
radiale dispuse la cele două capete ale rotorului. Aerul este absorbit prin scuturi şi împins
72
în canalele radiale de ventilaţie ale rotorului; străbate apoi canalele radiale din stator,
pătrunde în spaţiul dintre jug, stator şi carcasă şi, în final, este evacuat în atmosferă prin
mijlocul carcasei, cum este arătat în figura 3.10.

Fig. 3.10. Turbogenerator cu ventilaţie bilaterală

In practică, acest tip de ventilaţie mai poartă numele de "ventilaţie bilaterală". La

maşinile cu diametrul rotorului mare, ventilatoarele constau din palete montate chiar pe
butucul rotorului. In fig. 3.10 se vede un turbogenerator cu ventilaţie bilaterală în care
aerul de răcire, după ce străbate rotorul în sens radial, iese prin nişte orificii, practicate în
dreptul canalelor statorice, în spaţiul dintre jugul stator şi carcasă.
Principalele avantaje ale sistemului de ventilaţie radială sunt: pierderi minime de
energie în cazul ventilaţiei, şi încălzirea uniformă suficientă a maşinii într-o direcţie
axială. Printre dezavantajele acestui sistem de ventilaţie este faptul că face maşina mai
puţin compactă, deoarece conductele de răcire ocupă până la 20% din lungimea
armăturii; respingerea căldurii este mai slabă decât în cazul altor sisteme, iar sistemul
este uneori instabil referitor la cantitatea aerului de răcire care circulă în interiorul
maşinii. Prin urmare, de exemplu, o deplasare a armăturii de 2-3 mm într-o direcţie axială
către oricare parte a poziţiei prezentate în Fig.3.8 implică o modificare cu 20-30% a
cantităţii aerului de răcire.

Calcule detaliate şi experienţa au arătat că în cazul maşinilor de puteri mici şi,

parţial, medii, cele mai bune rezultate sunt obţinute cu un sistem de ventilaţie cu
circulaţie axială, în timp ce la maşinile cu puteri la ieşire medii şi mari, sistemul radial dă
cele mai bune rezultate.
3.3.2. Maşini electrice cu autoventilaţie externă
Aceste maşini au suprafaţa exterioară răcită prin autoventilare, în timp ce părţile active
ale maşinii sunt inaccesibile pentru aerul din exterior. O problemă deosebită o prezintă
ventilaţia maşinilor închise, adică cele cu protecţie IP44, IP54 etc. şi cu carcasă netedă
fîg.3.11.

Fig. 3.11 Maşină cu ventilaţie exterioară şi carcasă netedă

Deoarece aceste maşini cedează căldura mediului ambiant prin convecţie şi radiaţie
naturală, prin suprafaţa exterioară a carcasei, la început s-a căutat mărirea acestei
suprafeţe prin nervurare (Fig. 3.12).

Fig. 3.12. Maşină cu ventilaţie exterioară şi carcasă cu nervuri

Maşinile cu autoventilaţie exterioară sunt folosite în situaţia când aerul conţine

gaze explozive sau vapori de acid care pot distruge izolaţia, iar maşinile trebuie să fíe
închise perfect, adică aranjate în aşa fel încât aerul să nu poată pătrunde în interior. Toată
căldura dezvoltată într-o astfel de maşină poate fi disipată în mediul înconjurător doar de
la suprafaţa exterioară a carcasei. In condiţii de răcire naturală, este obţinută o maşină

74
grea şi scumpă. In dorinţa de a reduce gabaritul motorului s-au conturat diverse soluţii,
dintre care cea mai des întîlnită este suflarea cu ajutorul unui ventilator propriu a
suprafeţei exterioare a carcasei cu un curent de aer rece, obţinîndu-se astfel o maşină cu
auto-ventilaţie exterioară (Fig. 3.13). In acest mod, coeficientul de cedare a căldurii de la
suprafaţa carcasei către mediul ambiant creşte foarte mult. Pentru ca eficienţa să fie cît
mai mare se recomandă ca aerul dat de ventilator să fie dirijat cu ajutorul unei capote care
îmbracă carcasa pe circumferinţă.

Fig. 3.13. Maşină închisă, cu ventilator exterior

La acest tip de maşini rotorul este partea cea mai caldă întrucât nu are posibilitatea
de a ceda direct căldură. De aceea, s-a conceput un tip de ventilaţie care să asigure şi o
circulaţie a aerului din interiorul maşinii. Asa cum se arată în figura 3.14 maşina este
prevăzută cu două ventilatoare: unul interior, care face ca aerul sa circule în circuit închis
străbătând rotorul şi spaţiul dintre miez şi carcasă şi, un altul, exterior, care trimite un
curent de aer pe suprafaţa exterioară a carcasei.
 Fig. 3.14. Maşină închisă cu un ventilator exterior şi unul interior

Evident, construcţia se complică puţin faţă de cazul precedent, dar se obţine o maşină cu
parametri economici superiori.
S-au făcut încercări privind schimbul de căldură între interiorul şi exteriorul maşinii în
funcţie de direcţia celor doi curenţi de aer: sensuri opuse şi acelaşi sens. Rezultatele
experimentale au arătat că nu există o diferenţă substanţială între cele două cazuri.
în scopul realizării unor maşini închise cu parametri economici acceptabili s-au imaginat
şi alte construcţii, cum ar fi :
- carcase nervurate şi cu buzunare (canale) pentru circulaţia aerului din interior;

- statoare prevăzute cu canale axiale de ventilaţie pentru aerul de răcire;

- rotoare prevăzute cu canale axiale de ventilaţie pentru aerul de răcire. Pornind de la

mărirea suprafeţei de cedare a căldurii la maşinile închise (IP44, IP54, IP55) prin folosirea
unor carcase şi scuturi cu nervuri, cantitatea de căldură disipată este limitată, deoarece
pierderile într-o maşină electrică determinate de puterea maşinii cresc mai repede decât
creşterea suprafeţei de cedare a lor. Apoi, nervurile nu pot fi făcute oricât de mari
deoarece eficienţa lor nu creşte proporţional cu înălţimea lor. Se ajunge astfel la o putere
limită a maşinii în construcţie închisă şi cu autoventilaţie exterioară a nervurilor.

76
3.4. Maşini electrice cu ventilaţie exterioară sau independentă

La aceste maşini mediul de răcire, gazos sau lichid, este alimentat de un dispozitiv special,
amplasat în exteriorul maşinii, de exemplu : un ventilator sau o pompă [1]. Având în
vedere că nevoia de maşini mari a crescut odată cu extinderea domeniului de utilizare, s-a
recurs la un sistem de ventilaţie în circuit închis utilizându-se schimbătoare de căldură de
tipul aer-aer sau aer-apă. La maşinile electrice cu schimbătoare de căldură aer-aer avem
de-a face cu două circuite de aer, unul cald şi altul rece, care au o zonă comună de
circulaţie, tară însă a se amesteca deoarece sunt despărţite printr-un perete metalic, cu rolul
de a prelua căldura de la aerul cald ce provine din interiorul maşinii şi a o ceda aerului mai
rece care provine din mediul ambiant.
Cantitatea de căldură transmisă prin această suprafaţă într-o secundă, în regim staţionar,
este dată de relaţia [1] :

[J/s] (3.2)
unde
2
a - coeficient de transmisie al căldurii, în W/cm °C:
S - aria suprafeţei de contact (transfer), în cm2; S, -

temperatura aerului cald, în °C ; 33 - temperatura

aerului rece, în °C; 0- supratemperatura sau încălzirea

aerului, în °C.
Coeficientul a depinde de temperatură, de caracteristicile suprafeţei, vâscozitatea mediului
de răcire, viteza mediului şi de gradul de turbulenţă (curgere laminară sau turbulentă).
Construcţia cea mai simplă a unui schimbător de căldură destinat răcirii unei maşini
închise constă în dispunerea unor ţevi rotunde de jur împrejurul carcasei maşinii, încastrate
în doi pereţi frontali, iar peste acestea se prevede o manta metalică uşoară care îmbracă
toată maşina (fig. 3.15).

In carcasa maşinii sunt prevăzute două deschideri. Prin una aerul din interiorul maşinii este
refulat în spaţiul dintre carcasă şi manta, venind astfel în contact cu pereţii exteriori ai

77
ţevilor, apoi se întoarce în maşină prin cealaltă deschidere (de la capătul opus al carcasei).
Această circulaţie a aerului cald din interiorul maşinii este asigurată de un ventilator
interior.
Aerul rece care este luat din mediul ambiant este împins în ţevile răcitorului de un
ventilator montat în exteriorul maşinii.
In figura 3.15 este reprezentat un motor asincron cu rotorul în scurtcircuit prevăzut cu un
schimbător de căldură aer-aer, la care aerul din interiorul maşinii formează un circuit
închis de tipul: axial-radial.

Fig. 3.15. Maşină închisă cu schimbător de căldură aer-aer din ţevi

/ - apărătoare deflector; 2 - ventilator exterior; 3 - plasa de protecţie; 4 -
scut port-lagăr PT; 5 - ridment PT ; 6 - canal scurgere vaselină ; 7 - cutie
borne ; 8 - ventilator interior; 9 - scut port-lagăr; 10 - ridment; 1 1 -
cutie scurgere vaselină.

circulaţia aerului exterior ; _

circulaţia aerului interior. ___________

Dacă maşina are inele colectoare, acestea se pot aşeza într-o cutie a inelelor închisă
sau deschisă, sau pot face corp comun cu motorul propriu-zis, realizându-se o construcţie

78
ca în fig. 3.16, unde este posibilă şi o ventilaţie corespunzătoare a inelelor folosind
schimbătorul de căldură al motorului propriu-zis.

Fig. 3.16. Maşină închisă cu Fig. 3.17. Maşină de

inele colectoare şi cu putere mijlocie cu
schimbător de căldură aer- schimbător de căldură
aer din ţevi (vedere aer-aer din ţevi
parţială)

Puterea unor astfel de motoare atinge astăzi 1000-2000 kW (fig. 3.17). La maşinile de
puteri superioare schimbătoarele aer-aer nu mai sunt recomandabile şi se înlocuiesc cu
schimbătoare de căldură aer-apă, adică în ţevile circuitului exterior de ventilaţie circulă
apă cu o temperatură maximă de +20°C. De obicei schimbătorul aer-apă formează o
construcţie de sine stătătoare. Fără a intra în detalii, precizăm că un asemenea schimbător
este un ansamblu de ţevi circulare sau profilate, din diverse materiale (cupru, alamă,
aluminiu, oţel cu aluminiu) asamblate la cele 2 capete în 2 pereţi metalici şi prin care poate
circula apa în circuit deschis.
Printre ţevi circulă aerul cald care iese din maşină şi care, după ce a fost răcit, cedând o
parte din căldură apei din schimbător, este reintrodus în maşina electrică. Aceste
schimbătoare se pot deplasa deasupra, dedesubtul sau pe părţile laterale ale maşinii.
Ultimele 2 soluţii constructive sunt de preferat deoarece, în caz de defectare a
schimbătorului, apa nu ajunge în maşină.
Comparând cele 2 tipuri de schimbătoare, mai eficace este cel cu aer-apă deoarece se
poate realiza un schimb de căldură mai bun din următoarele motive:

- diferenţa de temperatură a celor 2 medii este mai mare cu 20°C;

79
- suprafaţa de contact se poate mări prin construcţia deosebită a unor elemente de

schimbător (ţevi cu aripioare) ;

- coeficient de cedare (absorbţie) mai mare. Dezavantajele

unui schimbător aer-apă constau din:

- necesitatea unei surse de apă cu problemele aferente;.

- execuţie mai dificilă şi mai pretenţioasă;

- întreţinere mai pretenţioasă a schimbătorului.

In fig. 3.18 se poate vedea un motor prevăzut cu schimbător de căldură aer-apă.

Fig.3.18 Maşină de putere mare cu schimbător de căldură aer-apă

La maşinile cu ventilaţie exterioară problema constă în a determina debitul de aer necesar

unei bune ventilaţii şi alegerea grupului motoventilator. Atunci când un motor cu reglaj de
turaţie este destinat a funcţiona într-un mediu cu impurităţi s-a adoptat soluţia următoare la
care problema ventilaţiei este rezolvată astfel: la gura de intrare a aerului este montat un
filtru care joacă rolul de purificator, după care aerul este trimis în maşină şi evacuat pe la
partea opusă unde este absorbit de un ventilator acţionat de un motor independent [12].

3.5. Limitele de încălzire şi influenţe asupra răcirii maşinilor Răcirea maşinilor

electrice este în strânsă legătură cu limitele temperaturilor admisibile la maşinile electrice.

80
Aceste limite depind de temperatura mediului de răcire şi altitudinea locului de
funcţionare. Un caz aparte este cel al maşinilor cu turaţie reglabilă, deoarece variaţia
turaţiei influenţează viteza de circulaţie a aerului de răcire.
3.5.1. Răcirea maşinilor cu turaţie reglabilă
O problemă deosebită o ridică, din punct de vedere al ventilaţiei, maşinile cu reglaj de
turaţie. în această situaţie existând mai multe posibilităţi, trebuie analizată varianta cea mai
economică, bineînţeles fără a aduce prejudicii bunei funcţionări a instalaţiei.
Dacă odată cu micşorarea turaţiei se permite şi micşorarea puterii maşinii (cuplul cerut
scade odată cu viteza de rotaţie: M=Kn2), atunci maşina se dimensionează normal,
deoarece pierderile scad şi ele odată cu turaţia, debitul de aer asigurat de ventilator fiind
suficient pentru eliminarea pierderilor din maşină. Se poate întâmpla ca odată cu
micşorarea turaţiei să scadă puterea dar cuplul să rămână acelaşi (M2 — constant). în acest
caz pierderile rămân şi ele constante; trebuie ca maşina şi sistemul de ventilaţie să fie
dimensionate pentru această situaţie. Desigur că va rezulta o maşină cu dimensiuni mai
mari decât una de aceeaşi putere dar având turaţia constantă. Din punct de vedere
electromagnetic părţile active vor fi mai puţin solicitate (pânza de curent şi inducţia mai
mici decît la maşinile normale). Această micşorare a solicitărilor electromagnetice atinge
15-20% la maşini deschise sau protejate şi 25-40% la maşinile închise. Gabaritul propriu-
zis al maşinii poate fi micşorat dacă se adoptă schimbătoare de căldură aer-aer sau aer-apă,
maşina crescând însă în greutate datorită acestor schimbătoare. Soluţia este totuşi rentabilă
mai ales din punct de vedere al fabricii constructoare, care poate păstra dimensiunile
părţilor active ale unei serii normale de maşini schimbând doar construcţia care devine mai
complicată dar care, utilizând o serie de elemente comune de la alte maşini (miez stator şi
rator, bobinaj stator şi rotor), devine totuşi o soluţie mai ieftină. Se precizează că valorile
minime ale micşorării solicitărilor electromagnetice se referă la maşini izolate în clasa F şi
H, cu bobinajele în bare şi viteze nominale peste 1 000 rot/min; diminuările maxime se
referă la maşini izolate în clasa A, E sau B, cu bobinaj în sârmă şi cu viteze nominale sub 1
000 rot/min. La proiectarea unor asemenea maşini un rol esenţial îl joacă experienţa
proiectantului, în scopul rezolvării proiectării maşinilor cu turaţie variabilă s-au imaginat

81
şi realizat construcţii cu ventilator independent integrat ca în figura 3.19 al cărui debit de
aer nu depinde de viteza maşinii principale.

Fig. 3.19. Maşină cu viteză de rotaţie variabilă

prevăzută cu ventilator cu turaţie constantă (motor auxiliar): 1
— Motor principal; 2 - motor auxiliar; 3 - ventilator acţionat
de motor auxiliar

Dacă reglajul de turaţie are consecinţe negative asupra ventilaţiei maşinii (este vorba de
reglajul sub turaţia nominală), el are însă avantajul că la maşinile cu colector
îmbunătăţeşte întrucâtva condiţiile de comutaţie.

3 0 5 0 2o iuftiaeaufa temperaturii medmhd amfciasat

Standardele precizează că temperatura maximă a aerului de răcire este de +40°C şi toate
referirile privind încălzirea maşinii se fac la această valoare. în realitate se pot întâlni
cazuri când temperatura mediului ambiant depăşeşte +40°C. Evident în acest caz trebuie
alese solicitări mai mici. Micşorarea acestor solicitări în funcţie de puterea nominală a
maşinii şi de temperatura mediului ambiant este dată în tabelul 3.1. Este mai comod şi mai
sigur a aplica această micşorare produsului (A-B-8).
Tabelul 3.1
Micşorarea relativă a produsului (A'B- 8 )în funcţie de temperatură mediului ambiant (%)
Puterea nominală Temperatura mediului ambiant (C°)
(KW) 45 50 55
30-500 6 14 20
40 5 12 20
55 5 12 18
75 6 12 20
100 5 12 18
125 5 12 20
160 6 12 19
200 5 12 17

82
 250
320
400
500 5 12 18
630
800
1000

3.5.3. Limitele de încălzire admisibile ale maşinilor electrice rotative

Materialele electroizolante care se folosesc în construcţia maşinilor electrice sunt cele care
stabilesc limitele admisibile ale încălzirii maşinilor electrice rotative [5]. In România se
utilizează un sortiment larg de materiale electroizolante, care admit temperaturi diferite de
funcţionare şi, ca urmare, şi încălzirile ce se admit pentru maşinile electrice vor fi diferite.
Se consideră util să se prezinte modul de clasificare a materialelor elelectroizolante după
STAS 6247-87.
In STAS 6247-87 materialele electroizolante sunt clasificate conform caracteristicii lor de
bază, şi anume temperatura la care pot funcţiona tară a-şi pierde proprietăţile dielectrice.
Această temperatură se numeşte temperatură de stabilitate termică a materialului. In baza
acestora se va face prezentarea lor după cum urmează.
Se încadrează în clasa Y, cu o temperatură care caracterizează stabilitatea termică a
materialului de 90°C, izolaţiile compuse din bumbac, mătase sau hârtie, care nu sunt
impregnate sau introduse în lichide electroizolante.

în clasa A, pentru care temperatura ce caracterizează stabilitatea termică este de până la

105°C, se încadrează izolaţiile compuse din bumbac, mătase sau hârtie, impregnate sau
introduse în lichide electroizolante.
La clasa de izolaţie E stabilitatea termică este asigurată până la temperatura de 120°C, din
această clasă făcând parte unele pelicule organice şi sintetice precum şi diferite materiale
sau combinaţii de materiale; de asemenea, emailurile pe bază de răşini polivinil-
formalidehidice, poliuretanice sau epoxidice, pelicule de triacetat de celuloză, pelicule de
tereftalat de polietilenă, fibre de polietilenă, tereftalat etc. Materialele din clasa de izolaţie
B, cu stabilitate termică până la temperatura de 130°C, sunt materiale pe bază de mică,
fibre de sticlă, azbest cu lianţi organici etc. Clasa F cuprinde materiale pe bază de mică (cu
sau fară suport anorganic), fibre şi ţesătură de sticlă, stratificate pe bază de fibre de sticlă şi

83
azbest, având ca lianţi răşini şi lacuri alchidice, epoxidice, poliesterice sau răşini silico-
organice. Materialele din această clasă prezintă stabilitate termică până la temperatura de
155°C.
Materialele pe bază de mică, ţesătură de sticlă, stratificate pe bază de fibre de sticlă
şi azbest, utilizând ca lianţi lacuri sau răşini siliconice, fac parte din clasa de
izolaţie H, care asigură stabilitatea termică până la temperatura de 180°C.
Clasa de izolaţie C, din care fac parte mica, sticla şi materialele pe bază de fibre de
sticlă, porţelanul, ceramica, cuarţul, (utilizarea lianţilor nu mai este admisă), nu
este încă definită, standardele respective indicând doar că stabilitatea termică este
superioară valorii de 180°C. >
A

In funcţie de clasa materialelor electroizolante folosite, s-au stabilit limitele de încălzire

pentru înfăşurările maşinilor electrice şi pentru celelalte elemente ale acestora. Aceste
limite de încălzire s-au fixat în ipoteza că temperatura agentului gazos care asigură răcirea
maşinii nu depăşeşte 40°C, iar altitudinea locului de montaj nu depăşeşte 1000 m.
In tabelul 3.2 sunt cuprinse limitele temperaturilor încălzirilor admisibile ale înfăşurărilor
şi altor părţi ale maşinilor electrice în funcţie de clasa de izolaţie după STAS 6247-87.

84
 Tabelul 3.2
Clasele de izolaţie

Simbolul clasei de izolaţieTemperatura care caracterizează stabilitatea termică a materialului din clasa
corespunzătoare [°C]Lista principalelor grupe de materiale electroizoîante care corespund clasei de
izolaţie, în ceea ce priveşte stabilitatea termicăY90Izolaţii compuse din bumbac, mătase sau hârtie fără a
fi impregnate sau introduse în lichide electroizoîante şi alte materiale sau combinaţii de materiale, dacă
experienţa sau încercările au arătat că sunt indicate să funcţioneze la temperatura clasei YA105Izolaţii
compuse din bumbac, mătase sau hârtie, impregnate sau introduse în lichide electroizoîante şi alte
materiale sau combinaţii de materiale, dacă experienţa sau încercările au arătat că sunt indicate să
funcţioneze la temperatura clasei A.E120Unele pelicule organice sintetice precum şi diferite materiale
sau combinaţii de materiale, dacă experienţa sau încercările sunt indicate să funcţioneze la temperatura
clasei EB130Materiale pe bază de mică, fibre de sticlă, azbest cu lianţi organici şi compounduri de
impregnare corespunzătoare precum şi alte materiale sau combinaţii de materiale, dacă experienţa sau
încercările au arătat că sunt indicate să funcţioneze la temperatura clasei BF155Materiale pe bază de
mică, azbest şi fibre de sticlă cu lianţi şi compounduri de impregnare corespunzătoare precum şi alte
materiale anorganice sau chiar organice, dacă experienţa sau încercările au arătat că sunt indicate să
funcţioneze la temperatura clasei FH180Materiale pe bază de mică, azbest şi fibră de sticlă cu lianţi şi
compounduri silico- organice (elastomeri silico-organici) precum şi alte materiale sau combinaţii de
materiale, dacă experienţa sau încercările au arătat că sunt indicate să funcţioneze la temperatura clasei
H.Cpeste 180Materiale pe bază de mică, porţelan, cuart sticlă cu sau iară lianţi anorganici şi alte
materiale sau combinaţii de materiale care în urma experienţei sau încercărilor rezultă că pot fi utilizate
la temperaturi superioare clasei H. Temperatura de utilizare a acestor materiale este limitată de
caracteristicile lor fizice, chimice şi electrice.

85
Temperaturile admise pentru înfăşurările maşinilor electrice sunt mai mici decât cele
corespunzătoare materialelor folosite pentru izolarea acestor înfăşurări. Aceasta se
explică prin faptul că metodele de măsurare a încălzirilor determină valoarea medie a
încălzirii înfăşurărilor. în realitate există însă locuri în care temperatura înfăşurării este
mai ridicată faţă de această valoare medie. Deoarece nici în aceste locuri nu trebuie
depăşite limitele prescrise pentru materiale electroizolante, limitele admise pentru
înfăşurările maşinilor electrice sunt mai scăzute.
Diferenţele între limitele pe care le pot avea temperaturile înfăşurărilor şi
temperaturile la care pot funcţiona materialele sunt următoarele:
Clasa A: 5°C;
Clasa B: 5°C;
Clasa E: 10°C;
Clasa E:10°C;
Clasa H: 15°C.

3.5.4. Influenţa altitudinii asupra răcirii maşinilor

Un alt element care influenţează dimensionarea unei maşini electrice, respectiv
alegerea solicitărilor electromagnetice, este altitudinea la care funcţionează maşina.
Conform standardelor în vigoare (STAS 1893/2-87), toate maşinile au puterea şi
încălzirea garantată dacă funcţionează pînă la o altitudine de 1 000 m. Dacă se depăşesc 1
000 m, atunci datorită rarefierii aerului, ventilaţia maşinii se înrăutăţeşte. Din aceste
motive trebuie ca solicitările electromagnetice să fie micşorate cu 5 % la maşinile
deschise şi cu 10 % la maşinile închise, dacă maşinile sunt destinate a funcţiona la
altitudini de până la 2000 m. Peste această altitudine se întâlnesc cazuri mai rare.
Prin STAS 1893/2-87 se precizează următoarele în legătură cu limitele de încălzire în
cazul abaterii de la temperatura mediului de răcire de 40°C şi la altitudinea locului de
montaj de 1000 m :

- Dacă la locul de folosire, valoarea maximă a temperaturii agentului de răcire (aer sau alt

gaz), la intrare, este mai mică decât +40°C, limitele supratemperaturilor rezultate din

86
tabelul 3.2 pot fi mărite cu diferenţa între temperatura de +40 °C şi temperatura agentului
de răcire.
- Dacă la locul de folosire, valoarea maximă a temperaturii agentului gazos la răcire, la

intrare, depăşeşte +40°C cu o anumită valoare, însă este mai mică de +45°C, limitele
supratemperaturilor se vor stabili de producător.
- Temperatura maximă a agentului de răcire (aer sau alt gaz) pentru care este construită

maşina, trebuie marcată pe plăcuţa indicatoare a maşinii, dacă este diferită de +40°C.
- In cazul utilizării apei ca agent de răcire este sub +25°C, limitele supratemperaturilor
(încălzirilor) diferitelor părţi ale maşinii rezultate din tabelul 3.2, pot fi mărite cu până la
10 °C.
- Dacă temperatura apei de răcire în circuitul de răcire este sub +25°C, limitele
supratemperaturilor (încălzirilor) diferitelor părţi ale maşinilor, corectate cum s-a arătat,
pot fi mărite cu diferenţa de temperatură dintre +25°C şi temperatura apei de răcire, iar
dacă este mai mare de +25°C, limitele supratemperaturilor (încălzirilor) diferitelor părţi
ale maşinii corectate cum s-a arătat, trebuie reduse cu diferenţa dintre temperatura apei de
răcire şi +25 °C.
Temperatura apei de răcire trebuie trecută pe plăcuţa indicatoare a maşinii, dacă este
diferită de +25°C.
Beneficiarul trebuie să asigure la locul de montaj regimul de funcţionare precum şi
accesul aerului sau gazului de răcire.
Dacă răcirea maşinii este împiedicată de montarea ei într-un spaţiu prea mic sau de
dispozitivul de protecţie prevăzut în instalaţiile de exploatare (cabină, cuşcă etc.) sarcina
nominală a maşinii poate fi redusă astfel încât limitele de temperatură ale diferitelor părţi
conform tabelului 3.2 să nu fie depăşite.
In aceste condiţii încălzirea diferitelor piese sau subansamble nu trebuie să depăşească
limitele admisibile indicate în tabelul 3.2.

Pentru maşinile montate la altitudini de peste lOOOm până la 4000m deasupra nivelului
mării, sunt valabile la încercare aceleaşi temperaturi (încălziri) din tabelul 3.2, cu condiţia

87
ca această încercare să se efectueze la aceeaşi altitudine la care maşina urinează să
funcţioneze în exploatarea normală. Dacă încercarea are loc la o altitudine mai mică decât
aceea a locului de montaj, temperaturile (încălzirile) limită admise, sunt cele din tabelul
3.2, reduse cu câte 0,5°C pentru fiecare lOOm diferenţă între altitudinea locului de
montaj şi altitudinea locului de încercare.
Dacă încercarea are loc la o altitudine mai mică decât a locului de montaj, temperaturile
limită admise indicate în tabelul 3.2, nu se modifică în următoarele situaţii:
- dacă maşina este prevăzută cu răcire forţată cu aer, sau prin alt agent gazos şi dacă

presiunea acestui agent de răcire se menţine la o valoare constantă, independent de

altitudinea locului de montaj;
- dacă temperatura aerului de răcire nu depăşeşte valorile cuprinse în tabelul 3.3 In

aceste cazuri trebuie menţionată pe plăcuţa indicatoare a maşinii condiţia impusă

mediului de răcire.
Temperatura maximă a aerului de răcire pentru diferite altitudini ale locului de montaj
este prezentată în tabelul 3.3

Tabelul 3.3

Altitudinea locului de montajPână la lOOOmPeste lOOOm până la lOOOmFeste lOOOm

până la 3000mPeste 3000m până la 4000mTemperatura maximă a aerului de răcire
°C40353025

3.6. Noi soluţii constructive şi tehnologii pentru creşterea transferului de căldură în

maşinile electrice

Necesitatea utilizării maşinilor electrice de puteri mari şi în regimuri de lucru

foarte solicitante au impus găsirea de noi soluţii constructive sau de răcire a acestora.
Aceasta, doarece creşterea puterii nominale a motoarelor conduce la creşterea pierderilor,
la încălzirea excesivă a motoarelor, iar noile soluţii de răcire trebuie să asigure un transfer

88
mai rapid al căldurii în exteriorul maşinilor. în acest sens, este interesant de făcut o scurtă
prezentare a sistemelor de răcire ale turbogeneratoarelor şi hidrogeneratoarelor.
Problema răcirii hidrogeneratoarelor este una din cele mai complexe probleme ale
ingineriei electrice, deoarece dimensiunile turbogeneratoarelor, comparate, de exemplu,
cu cele ale hidrogeneratoarelor, sunt mult mai mici.
în figura 3.20. este prezentat un turbogenerator cu sistem de răcire cu aer şi răcire
în circuit-închis.

4212

Fig.3.20 Turbogenerator cu sistem de răcire cu aer şi răcire în

circuit-închis

Aerul este introdus în generator de două ventilatoare duplex / pe ambele părţi ale
rotorului. Partea de aer care vine de la ventilator circuiă peste conexiunile terminale ale
înfăşurărilor statorului, trece prin întrefier/distanţorii de aer, şi este scos prin conductele
radiale în apropierea suprafeţelor terminale ale statorului în

camerele laterale cu aer fierbinte 2, care comunică cu camera comună cu aer fierbinte 3.
Cealaltă parte a aerului trece printre camera 2 şi carcasa generatorului în camerele 4, fiind
apoi eliminat prin conductele de răcire, în camera mijlocie cu aer fierbinte 5 şi la final, în
camera comună. Din camera 5, aerul fierbinte intră în răcitorul de aer de sub generator şi,
după ce a fost răcit, se întoarce la generator prin camera comună cu aer rece 6.
Sistemul de răcire descris în figura 3.20 se referă la un sistem cu trei
treceri/circulari de aer, din cauza numărului de căi cu aer fierbinte care apar de la

89
generator. Un astfel de sistem este de obicei utilizat la turbogeneratoarele cu valoare
medie la ieşire (până la 25 mii kW); la turbogeneratoarele cu valori mici de ieşire (6 la 12
mii kW) este folosit un sistem de răcire cu două treceri; pentru turbogeneratoarele cu
valori mari de ieşire, se folosesc sisteme cu treceri multiple.
In cazul unui sistem de răcire cu circuit-închis, pentru răcirea maşinii se poate
folosi nu doar aer ci şi alte gaze. In prezent, în acest scop este folosit hidrogenul.

3.6.1. Răcirea cu hidrogen a turbogeneratoarelor

Răcirea cu hidrogen are un număr de avantaje apreciabile faţă de răcirea cu aer.
Conductivitatea căldurii hidrogenului este de 6,7 ori mai mare decât cea aerului, iar drept
rezultat, coeficientul de transfer de căldură la suprafaţă este de 1,4 ori mai mare decât
pentru aer. Prin urmare, hidrogenul răceşte o maşină mult mai intens, iar o maşină cu
valoare mare la ieşire poate fi construită cu dimensiuni date. In plus, hidrogenul este de
14 ori mai uşor decât aerul. Deci, pierderile prin ventilaţie, care la maşinile de mare
viteză fac să crească pierderilor totale, scad cu aprox. o zecime faţă de pierderile
survenite atunci când se foloseşte aer. Ca rezultat, eficienţa generatorului creşte
corespunzător. Calculele şi experienţa arată că la turbogeneratoarele de 50 şi 100 MW, la
3000 rpm, randamentul creşte cu aprox. 0,8% în sarcină plină, atingând valori de 98,5 -
98,9%.

Folosirea răcirii cu hidrogen se reflectă si în durata de viată a izolaţiei, întrucât

atunci când are loc fenomenul Corona, nu se produce ozon care să cauzeze oxidarea
intensă a izolaţiei şi nu apare nici un compus dăunător de nitrogen.
Răcirea cu hidrogen este folosită pe scară largă la turbogeneratoare şi la
compensatoarele sincrone.
In Fig. 3.21 este prezentată o secţiune longitudinală a unui turbogenerator răcit cu
hidrogen, construit de General Electric în SUA. Răcitoarele cu gaz sunt dispuse în locaşul
generatorului şi au dimensiuni substanţial mai mici faţă de cele ale răcitoarelor cu aer.
Capetele terminale şi lagărele trebuie să fíe prevăzute cu garnituri sau înfăşurări speciale.

90
 Fig.3.21 Secţiune longitudinală a unui turbogenerator răcit cu hidrogen (GE- SUA)
1- înfăşurarea statorică; 2- ventilator axial: 3- inele de contact; 4- perii; 5-
trecere izolată; 6- transformator de curent; 7- răcitoare de gaz; 8- semicuplă; 9-
rezervor pentru lichidul de răcire; 10- furtune izolante de umplere; 11- sistem de
ţevi

Una din cele mai dificile părţi de răcire ale turbogeneratorului este rotorul. In
schemele convenţionale, rotorul este răcit de circulaţia gazului peste suprafeţele
tamburilor exteriori ai rotorului şi conexiunile terminale. Pentru o mai bună răcire a
rotorului, suprafeţele tamburilor sunt prevăzute cu caneluri speciale, tăiate elicoidal, într-
o direcţie perpendiculară pe axa maşinii.
Din anumite motive, legate mai ales de posibilităţile metalurgiei moderne, ar
trebui presupus că diametrul de limitare a rotorului este de aprox. 110 - 120 cm, iar
lungimea de limitare a rotorului este de 600 - 650 cm. Astfel de dimensiuni au

fost deja atinse la primele turbogeneratoare cu puteri de 100 şi 150 MW. Din acest motiv,
o creştere pe viitor a puterii este realizată îndeosebi prin creşterea sarcinii, care necesită
folosirea unui sistem direct mai eficient pentru răcirea înfăşurării turbogeneratorului.
Atunci când avem răcire directă, înfăşurarea este proiectată cu un sistem de canale
interioare (fîg.3.22) pentru circularea agentului de răcire.

91
 Fig 3.22 Forme de canale în înfăşurarea rotórica la răcirea internă cu hidrogen

în prezent, pentru răcirea înfăşurării rotorului este folosit îndeosebi hidrogen la o

presiune de 3-4 atmosfere. înfăşurările statorului sunt răcite intern cu un lichid (apă
distilată sau ulei) sau cu hidrogen, agentul de răcire fiind făcut să circule de-a lungul
conductelor interioare (fig.3.23) în barele bobinei. Apa este cel mai bun răcitor, şi de
aceea se preferă sistemul cu apă pentru răcirea interioară a înfăşurărilor statorului la t urb
o generatoarei e moderne.

#Í~M mM< 9?um

V
M^m JPIÉ ÉMki
Fig.3.23 Secţiune transversală a barelor înfăşurării retorice cu răcire internă

Turbogeneratoarele industriale experimentale au fost de asemenea proiectate si

realizate pentru răcire directă cu apă, atât pentru înfăşurările statorului cât şi ale rotorului.
Experienţa acumulată în funcţionarea acestor maşini arată că răcirea cu apă asigură o
eficienţă mărită şi că este realizabilă.

3.6.2. Răcirea hidrogeneratoarelor cu aer şi apă

92
 Hidrogeneratoarele sunt în general proiectate cu un sistem de răcire cu aer. La
generatoarele cu puteri mai mari, aerul de răcire circulă într-un circuit închis (fîg.3.24).
La aceste generatoare aerul de răcire este introdus din partea corpului rotorului prin
canalele radiale în zona exterioară a rotorului, pentru a crea căderea de presiune esenţială
pentru circulaţie.

Fig. 3.24 Secţiune longitudinală printr-un hidrogenerator

răcit cu aer, de la o centrală hidroelectrică

In prezent, răcirea directă a bobinelor mai este întrebuinţată Ia hidrogeneratoare

pentru a îmbunătăţi eficacitatea răcirii. Pentru înfăşurarea statorului este folosită răcirea
interioară cu apă, corespunzătoare tipului sistemelor de răcire folosite la
turbogeneratoare. Răcirea directă cu aer (fîg.3.25) sau răcirea directă cu apă sunt folosite
pentru răcirea înfăşurările polilor. Figura 3.26 prezintă o secţiune transversală a unui

93
 rotor de hidrogenerator cu valori de 86 MV A, 428,5 rpm, cu răcire directă cu apă a
înfăşurărilor polilor proiectat şi realizat de ABB.

Fig.3.25 Răcirea directă cu aer a Fig.3.26 Rotor de hidrogenerator cu

înfăşurării rotorice a unui hidrogenerator răcire internă cu apă a înfăşurării

In afară de soluţiile care privesc mărirea numărului de nervuri, deci a suprafeţei de

transfer de căldură se experimentează şi se testează altele cu totul noi.

3.6.3. Răcirea cu antigel

Altă soluţie realizată la SC ELECTROPUTERE SA Craiova pentru un beneficiar extern
din SUA, prevede montarea pe carcasa maşinii a unor serpentine de răcire prin care
circulă antigel.
In fîg.3.27 este prezentat motorul realizat, iar în fig.3.28 se văd serpentinele de răcire prin
care circulă antigelul.

94
 Fig. 3.19 Motor răcit cu antigel

Tipul motorului este VLDY 683 cu 8 poli cu puterea de 605 HP la 451 rpm alimentat
la 460 V.

Fig. 3.20 Serpentine de răcire

3.6.4. Utilizarea tubului termic pentru transferul de căldură

Este de amintit încercarea de a se utiliza tuburile termice pentru un transfer rapid de
căldură din maşina electrică la exterior.
Soluţia propune realizarea axului rotorului din tub termic, care la un capăt este scos în
afara maşinii unde este răcit, astfel încât fluidul de lucru din interiorul tubului termic se
condensează şi face un nou ciclu de răcire.
 Tubul termic este un dispozitiv care realizează un transfer eficient de căldură
prin îmbinarea într-un ciclu închis a fenomenelor de vaporizare, transport de
vapori, condensare şi returnare condens, ale unui fluid de lucru.
Din punct de vedere constructiv, tubul termic este format dintr-o incintă
etanşă (ţeava), căptuşită la interior cu un strat de material poros (structura
capilară) saturat cu fluidul de lucru. încălzind unul din capetele tubului termic, se
produce vaporizarea fluidului de lucru conţinut de structura capilară, vaporii
formaţi îndreptându-se spre capătul mai rece unde, prin condensare, cedează
căldura mediului exterior. Condensul se reîntoarce în zona de vaporizare prin
structura capilară, ciclul de funcţionare reluându-se atâta timp cât se menţine o
diferenţă de temperatură care să poată activa procesul. întoarcerea condensului în
zona de vaporizare poate fi asigurată de unul sau mai multe efecte ca : gravitaţie,
forţă centrifugă, câmp electrodinamic etc. Capacitatea de a transporta căldură a
tubului termic este extrem de mare, mai ales atunci când se folosesc ca fluide de
lucru, metale lichide. Comparând posibilităţile de transfer de căldură ale tubului
termic cu cele ale unei bare de cupru de aceleaşi dimensiuni, observăm că un tub
termic funcţionând cu litiu la temperatura de 1500°C poate transporta longitudinal
15 kW pe fiecare cm de secţiune transversală, cu un gradient axial de temperatură
de aproximativ 0,1°C/cm, iar o bară de cupru cu aceleaşi dimensiuni ar necesita un
gradient de temperatură de circa 4000°C/cm, pentru a transporta prin conducţie
acelaşi flux de căldură de 15 kW/cm .
O altă proprietate importantă a tubului termic este funcţionarea izotermă.
Datorită faptului că în lungul tubului termic presiunea este constantă, acesta va
funcţiona la o temperatură constantă, temperatura de saturaţie corespunzătoare
presiunii din interiorul tubului. Hidrodinámica tubului termic implică existenţa
unor căderi de presiune şi deci a unor căderi de temperatură. Acestea sunt însă atât
de mici în comparaţie cu temperatura tubului termic încât, în aplicaţiile practice,
putem spune că funcţionarea este izotermă. Cele două proprietăţi arătate mai sus,
capacitatea mare de transfer termic şi funcţionarea izotermă, prezintă un mare
interes practic, fiind la baza a numeroase aplicaţii tehnice.
CAPITOLUL 4. TRANSFERUL DE CĂLDURĂ ÎN
TRANSFORMATOARELE ELECTRICE DE MARE PUTERE

4.1. Răcirea transformatoarelor electrice

Căldura dezvoltată în părţile active ale unui transformator electric trebuie cedată mediului
exterior. Mediul prin intermediul căruia are loc cedarea căldurii către exterior poate fi
aerul sau uleiul.
La transformatoarele uscate, căldura dezvoltată este cedată exteriorului prin radiaţie şi
prin convecţie. Dacă aerul de răcire se deplasează în mod natural fără a se interveni din
exterior, se spune că transformatorul e cu răcire naturală, iar dacă e antrenat prin
intermediul ventilatoarelor, transformatorul e cu răcire forţată. La transformatoareie
electrice de puteri mai mari, se utilizează uleiul ca mediu de răcire, care are o serie de
avantaje faţă de aer. Datorită căldurii specifice şi a conductivităţii termice mai mari decât
ale aerului, transmiterea căldurii din părţile în care ea se dezvoltă se face mai uşor decât
la transformatoarele uscate. De asemenea, datorită capacităţii termice mari,
transformatorul poate suporta suprasarcini fară dificultăţi.
Uleiul de transformator este un ulei mineral, rafinat, nu atacă suprafeţele metalice şi are o
rigiditate dieléctrica de circa şase ori mai mare decât aerul. Condiţiile pe care trebuie să
le îndeplinească uleiul de transformator sunt date în STAS 811-83. Rigiditatea uleiului
trebuie să fie mai mare de 80 kV/cm. Apa reduce foarte mult rigiditatea uleiului şi din
acest motiv uleiul trebuie ferit de apă; el trebuie ferit şi de aer, pentru că oxigenul
oxidează uleiul, impuri ficîndu-1. Protecţia uleiului faţă de apă şi aer se face prin
utilizarea unui conservator de ulei, plasat deasupra transformatorului şi care comunică cu
partea cea mai înaltă a cu vei plină cu ulei în care este plasat transformatorul.
Conservatorul, pe de o parte, este umplut cu ulei pe jumătate şi permite dilatarea acestuia,
iar pe de altă parte, face ca uleiul să aibă o suprafaţă mică de contact cu aerul. Umezeala
şi impurităţile provenite din oxidare rămân în cea mai mare parte în conservator şi astfel
alterarea uleiului se face mult mai încet.

La puteri mici, cuvele se fac din tablă plană.

La puteri mai mari, în vederea intensificării cedării căldurii dezvoltate, se utilizează
diferite mijloace, ca: ţevi de răcire care leagă partea de sus a cuvei cu partea de jos, cuvă
executată din tablă ondulată, pungi de răcire, radiatoare auxiliare, mărirea vitezei uleiului
în radiatoare, precum şi mărirea vitezei aerului care spală suprafaţa exterioară a cuvei.
Modurile de răcire a transformatoarelor, prevăzute în STAS 1703/2-80, depind de modul
în care circulă uleiul şi de cel în care este răcită suprafaţa exterioară a elementelor
radiante. Circulaţia uleiului poate fi:
- naturală, simbolizată prin N ;

- forţată, simbolizată prin F.

Răcirea suprafeţei exterioare a elementelor radiante poate fi :

- liberă (naturală) cu aer (L);

- forţată, prin suflare cu aer (S) ;

- cu apă (A).

Indicarea modului de răcire se face prin două litere majuscule, prima arătând circulaţia
uleiului, iar a doua modul de răcire a suprafeţei exterioare, spre exemplu în figura 4.1 este
prezentat un transformator de 420 kVA, 6000/400 V,
cu ţevi de răcire fabricat de Electroputere-Craiova care
are răcire NL.
Uleiul de transformator are dezavantajul că este
inflamabil, iar în vederea înlăturării acestui dezavantaj,
în ultimul timp se încearcă să se utilizeze ca medii de
răcire diferite lichide ca Pyranol, Clopen etc. Acestea
nu sunt inflamabile, dar sunt mai scumpe.

4.2. Repartiţia temperaturilor în interiorul

transformatorului Fig.4.1 Transformator cu
răcire naturală
Repartiţia temperaturilor în interiorul transformatorului liberă
poate fi calculată numai pe baza unor anumite ipoteze simplificatoare,
bazate mai ales pe experienţă. De aceea, calculul acestor temperaturi are doar rolul de a
verifica dacă în interiorul transformatorului nu apar diferenţe de temperaturi exagerate. La
transformatoarele uscate este vorba numai de stabilirea repartiţiei temperaturilor în fier şi
în înfăşurare, în timp ce la transformatoarele în ulei mai intervine şi repartiţia
temperaturilor în ulei şi de-a lungul suprafeţei cuvei [ 11].
în continuare vom analiza repartiţia temperaturilor într-un transformator cu răcire naturală
şi conservator de ulei, cu cuva umplută complet cu ulei, repartiţie reprezentată pentru un
anumit transformator în fig. 4.2. Chiar dacă încălzirile, mai ales cele ale flerului şi ale
înfăşurării, vor fi diferite de la caz la caz, totuşi fig. 4.2 arată repartiţia esenţială a
temperaturilor în ulei şi de-a lungul suprafeţelor transformatorului şi ale cuvei. Se
constată printre altele că temperatura medie a uleiului din canalul dintre înfăşurări este
aproximativ aceeaşi cu cea a uleiului din exteriorul înfăşurărilor. Practic aceasta este
situaţia totdeauna, dacă lăţimea canalelor de răcire este de cel puţin 5 mm

[11]-

Fig. 4.2.
Repartiţia încălzirilor la
transformatorul în ulei cu
conservator de ulei
1 - la suprafaţa infăşurărilor;
2 - la suprafaţa miezului;
3 - uleiul din afara bobinajului;
4 - peretele cuvei;

Pe baza experienţei, se pot lua ca bază diferenţele medii de temperaturi indicate în tabelul
4.2, pentru un transformator în ulei cu canale de răcire suficient de mari în înfăşurări şi la
care încălzirea bobinajelor, măsurată prin creşterea rezistenţei, este de 70°C.

La circulaţie forţată a uleiului, transmisia de căldură către ulei se măreşte, astfel că

diferenţa de temperatură dintre ulei şi suprafeţele din interiorul transformatorului este mai
mică decât la circulaţia naturală a uleiului şi deci pentru suprafaţa cuvei se poate admite o
încălzire mai mare. Diferenţa de temperaturi dintre ulei şi suprafeţele din interiorul
transformatorului depinde desigur de viteza de circulaţie a uleiului, realizată în mod
artificial.
Tabel 4.1.
 Diferenţe medii de temperaturi la transformatoarele în ulei

Circulaţie Circulaţie
Diferenţe de temperaturi naturală forţată a
dintre a uleiului uleiului
Temperatura medie a bobinajului şi temperatura suprafeţei
bobinajului ( # B a ) ......................................................................... 8°C 8°C
temperatura suprafeţei bobinajului şi ulei ( 3 j).................... 19°C 12°C
ulei şi peretele cuvei................................................................... 3°C 2°C
peretele cuvei şi aerul înconjurător (3)................................ 40°C 48°C
încălzire medie a bobinajului ( 3 B ) ............................................................ 70°C 70°C

Datele din tabelul 4.1 sunt valori medii evaluate. La bobine foarte late şi cu conductoare
de secţiune circulară, «9'Ba (rândul 1 în tabelul 4.1) poate fi sensibil mai mare decît 8°C,
pe când la bobinele într-un singur strat, care au cel puţin o faţă laterală de răcire neizolată
i9'Ba este aproape nul. Căderea de temperatură în peretele cuvei se poate considera extrem
de mică. Raportul diferenţelor de temperaturi între peretele cuvei şi aerul înconjurător pe
de o parte şi ulei pe de altă parte este aproximativ invers, proporţional cu raportul dintre
coeficienţii corespunzători de transmisie a căldurii.

4.2.1. Repartiţia temperaturilor în fier

La calculul repartiţiei temperaturilor în fier trebuie acordată atenţie faptului că
conductibilitatea termică a pachetului de tole este mult mai mică în sens perpendicular pe
planul tolelor decât în sens paralel cu planul tolelor. La tole de 0,35 mm grosime ea este
în lungul tolelor de aproape o sută de ori mai mare decât perpendicular pe ele. De aceea,
în calcule putem admite că fiecare tolă are în toate părţile aceeaşi temperatură. Mai
departe, deoarece coloanele sunt închise totdeauna prin juguri, în direcţia axei
longitudinale nu se transmite căldură. Se poate deci calcula ca şi cum am avea un pachet
de tole de lungime infinită, la care transmisia de căldură se face numai prin suprafaţa
laterală. In această ipoteză pentru diferenţa 3 'max între temperatura maximă şi temperatura
de la margine s-a găsit valoarea :

.9' (4.1)
max 8X

unde :
p - reprezintă surplusul de pierderi dezvoltate în unitatea de volum a pachetului
 de tole peste pierderile transmise prin marginile subţiri ale tolelor, A - este lăţimea
pachetului de tole perpendicular pe planul tolelor, X - este conductibilitatea termică în
direcţie perpendiculară pe planul tolelor. Vom exemplifica pentru tole obişnuite de 0,5
mm grosime şi pentru tola supraaliată de 0,35 mm grosime, utilizată cel mai des la
transformatoare. Pierderile ce se dezvoltă în unitatea de volum a pachetului de tole sunt

p '=Ke-r -p Fe -io- 3 (4.2)

în care :
kFe - este raportul dintre lăţimea netă a fierului şi lăţimea lui reală (inclusiv
straturile de hârtie şi aer), y - greutatea
specifică a fierului, în g/cmJ, P f e - pierderile
specifice în W/kg.
Pentru tole de 0,5 mm grosime s-a luat kFe=0,9 iar pentru cele de 0,35 mm grosime se
poate admite kFe=0,86. Cu pierderile specifice la 10 000 Gs egale cu Pio=l,35W/kg şi la o
greutate specifică a fierului y = 7,6 g/cm3 pentru tole supraaliate, avem

( B V
P' = 8 , 8 10~3 [w/cm3] (4.3)
J0000/

B fiind inducţia în miez, exprimată în Gs.

O parte din căldura dezvoltată în pachetul de tole este cedată prin marginile subţiri
ale tolelor; la înălţimea L a pachetului de tole, aceasta este
 (4.4)
P. = 2k P -A - L - a ($ + 3 ' )
1 /•(? c \ a p J

in care:
ac - este coeficientul de transmisie a căldurii,

Sa - încălzirea medie a feţelor laterale ale pachetului de tole faţă de temperatura

medie a uleiului, iar conform [11] unde 3a =
3i şi3' f = 3', avem

2 ,
3 =-$ (4.5)
p ^ m

este diferenţa între temperatura medie a pachetului de tole şi temperatura de la margini. Prin
feţele laterale de lăţime b se cedează căldura
a j
R=2bL-a -S
(4.6)
Astfel obţinem: p
R
1 7 3 3
P+P A (4.7)
1
1^ 1
2
Fe
bV

Dacă pentru fier admitem aceeaşi încălzire ca şi pentru bobinaje, atunci conform tabelului

4.1, la circulaţia naturală a uleiului rezultă 3 « 8 °C şi 3n »19 °C.

7
i p i u

A
Dacă se mai presupune că — = 1 , deci pachet de tole cu secţiune transversală
b

pătrată, avem :
V
' B
p = 0,45p =3,95 10
-3
[W/cm3] (4
10 000
.8
)

Conform calculelor [11], pentru tolă de 0,5 mm grosime conductibilitatea termică în

direcţia transversală pe tole rezultă egală cu aproximativ 0,01 W/°C cm; deci pentru tole de
0,35 mm grosime se obţine corespunzător valori mai mici a lui kFe la conductibilitate
infinită a fierului
Ă = 1_0!90_ Q 000713 1-0,86 [W/°C cm] (4.9)
în aceste condiţii, conform relaţiei (4.1) rezultă:

102
 (4.4)
3
3,95-lQ-
6
< ~8^0,00713

f V f
B B (4.10)
zf = 0,0692 A
10 J
V10 J 2
000 000
Dacă încălzirea medie 3'p - — 3' m a x poate atinge aproximativ 8°C, la o inducţie

mijlocie B = 73000 Gs lăţimea pachetului de tole de secţiune transversală pătrată poate fi:

(4.11)

Natural că la secţiuni transversale în formă de cruce şi la secţiuni de formă mai apropiată

de cerc se admit şi lăţimi mai mari ale pachetului de tole. Deci de regulă, canalele speciale
de răcire devin necesare abia la lăţimi ale pachetului de tole mai mari de 10 cm.
în cele de mai sus, am presupus un pachet de tole liber în ulei sau în aer. Cele
expuse sunt valabile şi pentru juguri, dacă feţele lor laterale nu sunt acoperite de plăci de
presare izolante (lemn). In celelalte cazuri, dintre feţele laterale, pentru transmisia de
căldură intră în consideraţie numai canalele de răcire. Dacă acestea nu există, cantitatea
principală de căldură trebuie eliminată prin marginile subţiri ale tolelor, a căror suprafaţă
se poate mări în vederea îmbunătăţirii răcirii prin dispunerea unor tole singulare
proeminente.
S-a constatat în mod experimental că la miezul dispus vertical canalul de răcire dintre
înfăşurare şi fier se comportă în esenţă la fel ca la miezul liber, dacă lăţimea canalului de
răcire este de cel puţin 15 mm la răcirea cu aer, respectiv de cel puţin 5 mm la răcirea cu
ulei. La miezurile dispuse orizontal, aşa cum se întâlnesc la transformatoarele uscate,
cedarea căldurii de pe partea acoperită de înfăşurare a coloanei este împiedicată şi căldura
din coloane trebuie condusă mai ales la juguri, de unde ea se transmite mediului
înconjurător.
In toate cazurile are loc un schimb de căldură între coloane şi juguri şi între coloane şi
înfăşurare. Pentru calcule acoperitoare, făcând abstracţie de ultimul caz amintit, de regulă
acest schimb poate fi neglijat, astfel că jugurile şi coloanele se tratează separat ca şi
coloanele şi înfăşurările,

103
 (4.4)
4.2.2. Repartiţia temperaturilor în bobinaj
Pentru calculul repartiţiei temperaturilor în bobinaj trebuie sa considerăm diferite cazuri:
Cazul 1. Feţele longitudinale ale bobinelor sunt spălate din toate părţile de agentul de
răcire, ca de exemplu la bobinajul cu galeţi alternanţi şi coloană orizontală (fig. 4.3 a), la
înfăşurările cu bobine concentrice fără cilindri izolanţi (fig. 4.3 b) sau cu cilindri izolanţi
în mijlocul înfăşurărilor (fig. 4.3 creare servesc numai la rigi-dizarea şi aşezarea
înfăşurării. In acest caz sunt valabile cele tratate la pachetul de tole (relaţia 4.1).

Fig. 4.3. a, b şi c
Canale de răcire la care agentul de
răcire scaldă feţele longitudinale ale
bobinelor din toate părţile

Aici:
p - reprezintă pierderile dezvoltate în unitatea de volum,
A - grosimea bobinei fără înveliş izolant, în speţă pentru fig. 4.3 o exclusiv
grosimea cilindrului izolant, X - conductibilitatea termică
medie în secţiunea bobinei. Avem

p = s-J2-p [W/cm3] (4.12)

unde :
s este factorul de utilizare a secţiunii transversale a bobinei ( secţiunea totală a metalului
de bobinaj raportată la secţiunea bobinei fără înveliş izolant) , J — densitatea de curent în
conductoare în A/mm2, p - rezistivitatea metalului conductor în Q mm Im.
Pentru calculul lui X se poate admite ca conductibilitatea metalului conductor este
infinită. Pentru conductoare dreptunghiulare izolate ( fig. 4.4 a) se obţine atunci

104
 h Vh
b'-b

und(
Ăi - este conductibilitatea termică a materialului izolant, h şi h * - sunt înălţimile
perpendiculare pe direcţia de propagare a căldurii, b şi b * - lăţimile (în sensul de
propagare a căldurii) conductoarelor neizolate, respectiv izolate.
1 ! I l
! I
1
I_______ I

..1
V9i
Fig. 4.4 c.
d' Raportul dintre
conductibilitatea termică
medie şi cea a materialului
—* d
izolant

Fig. 4.4 a şi Ă. -
—
Explicativă la calculul
conductibilităţii termice
medii

1
c)

Pentru conductoare de secţiune circulară ( fig. 4.4 b), conform, [11] avem :
Â=t-ÂI (4.14)
Factorul i depinde de raportul d / d' dintre diametrul conductorului neizolat şi al celui
izolat şi este dat în figura 4.4 c, în ipoteza că întreg spaţiul dintre conductoare este umplut
cu material izolant (lac, masă compund sau ulei).
Pentru conductoare de secţiune circulară cu s = 0,6 , d / d' = 0,87 şi Ăi = 0,02 W/
°C cm (bobine impregnate cu lac sau ulei ), conform [11], diferenţa între temperatura
maximă şi temperatura de la margine, pentru cupru încălzit la temperatura de regim,
rezultă aproximativ egală cu :
3' =

105
 X Ă (4.13)
p ■ 3 ~8Ă ~
(J'A)2 (4.15)
A ^ 16
2
[°C]

unde : J este exprimat în A/mm2 şi A în cm, iar încălzirea medie peste temperatura
suprafeţei interioare a înfăşurării, care se poate determina din creşterea rezistenţei, este

■9'B = f^ = ^-4>2 [°C] (4.16)

Cu i9' B = 8°C (tabelul 4.1), lăţimea admisibilă a bobinei cu conductoare circulare rezultă
de aproximativ :

A=- [cm] (4.17)

Deci la încălzirea admisibilă prescrisă a înfăşurării faţă de suprafaţa interioară, grosimea

bobinei cu conductoare circulare poate fi de aproximativ 4 cm, la o densitate de curent de
2A/ mm ; ea este invers proporţională cu densitatea de curent şi rezultă de exemplu de 3
cm la J = 2,66 A/mm .
Dacă bobina este înfăşurată pe toată periferia cu bandă izolantă, ca de exemplu la
transformatoarele uscate, în acest înveliş mai apare o cădere de temperatură
^h'2^ [
°C] (418)

unde :
P - reprezintă pierderile dezvoltate în bobină, exprimate în W,

p - pierderile specifice (dezvoltate în unitatea de volum) exprimate în W cm3,

A - grosimea bobinei în cm,
8 - grosimea învelişului izolant în cm,
S - aria suprafeţei prin care se transmite căldura bobinei în cm2, A - conductibilitatea
termică a materialului izolant în W/°C cm. Considerând pentru exemplificare factorul de
utilizare a secţiunii transversale a bobinei 8 =0,6, densitatea de curent de 2 A/mm", iar
rezistivitatea cuprului la cald de p =0,02Qmm /m, rezultă
p= 0,6-4 -0,02 = 0,048 W/cm3 (4.19)
Presupunând grosimea bobinei  = 2 cm, cea a învelişului izolant A = 0 , 1 cm şi
conductibilitatea termică a bumbacului impregnat cu lac X =0,0027W/ °C rezultă :

106
 (4.20)
s J t 048^0J c

2-0,0027
La transformatoarele uscate trebuie avut în vedere că diferenţa de temperatură
poate fi simţitor mai mare datorită straturilor de aer dintre bobină şi învelişul izolant, căci
conductibilitatea termică a stratului de aer este de aproximativ zece ori mai mică decât
cea a bumbacului îmbibat. La transformatoarele în ulei, influenta straturilor subţiri de ulei
se resimte mai puţin, deoarece conductibilitatea uleiului nu este cu mult mai mică decât
cea a bumbacului îmbibat în ulei [11]. Cazul 2. La transformatoarele cu bobine
concentrice, înfăşurarea este aşezată pe un cilindru izolant. In acest caz temperatura
suprafeţei bobinei pe partea aşezată pe cilindrul izolant este mai mare decât pe cealaltă
parte. Considerând cazul general în care atât faţa exterioară cât şi cea interioară a
înfăşurării sunt mărginite de un strat izolant, [11] figura 4.5 ,

Fîg0 45. Fig. 4.6. Repartiţia

temperaturilor într-un
Bobină mărginită exemplu cu 5i = 0 (fig.
de cilindri izolanti 4.5)

s-a calculat că valoarea maximă a încălzirii înfăşurării faţă de mediul de răcire

ambiant este : /

3 ,^±A+fe-^y1+^
(4.21)
2 2pA 8Â
iar încălzirea medie a înfăşurării, care se poate determina din creşterea rezistenţei
înfăşurării, este

3 = ^^+P^
2 12Â (4.22)

unde 3U şi 3 2 ( fig. 4.5) sunt încălzirile suprafeţelor bobinei din interiorul

I

învelişului izolant special, faţă de mediul de răcire înconjurător.

107
Locul din bobină în care apare valoarea maximă ( fig. 4.6), adică din care căldura
dezvoltată în bobină se scurge spre ambele părţi, este situat faţă de axa secţiunii
transversale a bobinei la distanţa

A,- A. X ,. = A
¡2 il

(4.23)
pA

R ă m â n e s ă m a i s t a b i l i m î n c ă l z i r i l e 3 i } ş i 3n f a ţ ă d e m e d i u l d e
răcire. Notând cu Sj respectiv cu S2 ariile suprafeţelor
transmiţătoare de căldură ale straturilor izolante care acoperă
feţele 1 şi 2 ale bobinei, cu P j şi P2 părţile din pierderile totale
P dezvoltate în bobină care se scurg spre feţele 1 şi 2 şi cu acI şi
ac2 coeficienţii de transmisie a căldurii corespunzători,
încălzirile suprafeţelor exterioare ale celor d o u ă (4.24 a şi b)
straturi izolante vor fi
P „ P,
9J —----------------,
t &2 —
S,' cc , S ' cc c2
I c ] 2

C ă d e r i l e d e t e m p e r a t u r ă
î n s t r a t u r i l e
i z o l a n t e d e Pr8, g r o s i m e & , (4.25 a şi b)
ş i S 2 s u n t

P,-S,
9., =
52

S j • A, S2 • A2

unde Aj şi A2 sunt conductibilităţile termice ale straturilor izolante. Astfel

obţinem

U >
5
P (4.26)
A
s
,
f
1 )

& = 3 +'$ = (4.27)

108
 ^¡2 2 ' ^52

a , X,

Deoarece suprafeţele S j şi S2 nu diferă mult între ele, admiţând că suprafeţele

transmiţătoare de căldură nu sunt acoperite de corpuri izolante speciale, avem :

P_ p
=p-A (4
.2
8)

Atunci rezultă
f
A \P Â
A P (4.
2
V J 1 , Vi^ 29
+ x, 2 p-A )
p, = ------X X P
k 2 j A v 2 p-A 2
J

(4.30)
Substituind aceste valori ale lui P j şi P2 în relaţiile (4.26) şi (4.27, rezolvându-le pe
acestea în raport cu Su şi S j 2 şi notând cu

r, = — + r 2 = — + ^- (4.31 aşi b)
acl X , ac2 X 2

se obţine
A + 2r • Â A-pA+
\r1 + r 2 ) - A 2

A + 2rrX , ± p

Să considerăm pentru exemplificare o înfăşurare de înaltă tensiune cu lăţimea radială A

=4 cm, fără canale de răcire radiale, aşezată pe un cilindru de pertinax cu S2 = 0 , 4 cm şi
fără strat izolant special în exterior { 8 } = 0 ) . Fie înfăşurarea

executată din conductor rotund cu un factor de utilizare al secţiunii transversale a bobinei

8=0,6, corespunzător la d /d=0,87. Cu aceste date şi pentru bobine îmbibate în ulei,

conform fig. 4.4 c rezultă t & 4 , deci cu X.t «0,002 W/°C cm. Admiţând o densitate de

curent J=2 A/mm2, cu p « 0,02 Q mm2/m pentru cupru cald, conform relaţiei (4.12) rezultă

p - 0,048 W/cm3.

109
Conductibilitatea hârtiei este de X 7 «0,0063 W/°C cm şi fiind vorba de un

transformator în ulei, atunci avem act « ac2 = a c = 8 0 - IO'4 W/°C cm2. Din relaţiile

(4.31 a şi b) se obţine r} = 125 °C c m / W , r2 = 189 °C c m / W şi cu aceste valori, din

relaţiile (4.32) şi (4.33) rezultă &U=13°C, 3i2=16,8°C, iar conform relaţiilor (4.21)

şi (4.22) &max = 2 7 ° C , SB = 22,9 °C, valoarea maximă &max apare la x0 =0,157 cm.

Mai departe, din relaţiile (4.29) şi (4.30) obţinem P]=0,539P, P2=0,461P, iar din
relaţiile (4.24 a şi b) rezultă 3, = 3 = 1 3 °C, 3 = 11 °C. în figura 4.6 s-a
U 2

reprezentat repartiţia temperaturilor în sensul radi al al secţiunii transversale a bobinei.

Alte cazuri Atunci când la înfăşurările compuse din galeţi miezurile sunt dispuse vertical,
canalele de răcire din secţiunile bobinelor sunt dispuse orizontal (fig. 4.7)

Fig. 4.7 a,b şi c.

Bobinele cu canale de
răcire orizontale
0) C)

Experienţa a arătat [11] că şi canalele orizontale sunt eficace dacă la răcire cu aer ele au o
lăţime de cel puţin 15 mm, iar la răcire cu ulei - de cel puţin 5 mm. La prima vedere nu
ne-am aşteptat la o astfel de eficacitate, căci curentul de agent de răcire ar trebui să
urmeze în general traseul indicat în fig. 4.7 a [11]. Este posibil ca imprecizia inerentă în
execuţia bobinelor să creeze un curent de răcire prin canalul de răcire orizontal, aşa cum
se indică în fig. 4.7 b.
De departe cel mai nefavorabil este cazul reprezentat în fig 4.7 c, la care galeţii
dispuşi orizontal sunt aşezaţi la interior direct peste cilindrul izolant. Aici nu ne putem
aştepta la existenţa unui curent eficace al agentului de răcire în canalele orizontale. De
aceea nici aici nu se va conta pe întreaga suprafaţă.
In fine, dacă mediul de răcire scaldă toate părţile bobinelor, se poate ţine seama şi
de influenţa transmisiei de căldură a laturilor de bobină înguste.

4.3. Transmisia căldurii din transformator

Transmisia de căldură din transformator către aerul înconjurător se face prin
radiaţie, prin conducţie şi prin convecţie. Trebuie avut totuşi în vedere şi transmisia

110
căldurii între suprafeţele transformatorului şi ulei. 4.3.1.Coeficientul de transmisie a
căldurii pentru ulei
Pentru coeficientul de transmisie a căldurii al unei suprafeţe către uleiul cald de
50°C (măsurat la intrarea uleiului) se cunoaşte relaţia [11]

a e =40j -M [W/°Cm2] (4.34)

unde :
$ - este încălzirea suprafeţei faţă de uleiul ce intră în transformator, în °C, L - este
înălţimea suprafeţei de-a lungul căreia circulă uleiul, în m.
* * 3

Relaţia este valabilă pentru o vâscozitate a uleiului 77 = 2,44 • 10' kg/s-m.

Deoarece vâscozitatea uleiului depinde foarte mult de felul uleiului şi de temperatura,
vom exprima coeficientul de transmisie a căldurii şi în funcţie de vâscozitatea uleiului :
ac = 9 . 4 ţ ^ - [w/°Cm2] (4.35)
Al L

unde 77 se exprimă în kg/ s-m.

Pentru ulei, a cărui vâscozitate în funcţie de temperatură este dată în
diagrame, [11] , cu L = 0,5 m şi pentru diferite încălziri 0 se obţin coeficienţii de
transmisie a căldurii daţi în primele patru rânduri ale tabelului 4.2.
Pe rândurile următoare se dau coeficienţii de transmisie a căldurii determinaţi
experimental de Kuchler [11], In ultimele 2 rânduri sunt redaţi coeficienţii de
transmisie a căldurii după Vidmar [11] şi anume în penultimul rând pentru
înălţimea L = 0,5 m, la care se referă cifrele din primele patru rânduri, iar în
ultimul rând pentru L— 0,15 m, înălţime medie cu care calculează Vidmar.
Neglijând complet radiaţia, coeficientul de transmisie a căldurii către ulei se poate
considera în medie : ac ~80 W/ °Cm2 (4.36)

Se înţelege că la determinarea suprafeţelor transmiţătoare de căldură se neglijează

porţiunile acoperite cu materiale izolante solide, ca de exemplu cu distanţori de pertinax.
Feţele care limitează canalele de ulei verticale cu o lăţime de cel puţin 5 mm se pot
considera în întregime ca suprafeţe de răcire.

111
 Tabelul 4.2.

Coeficienţi de transmisie a căldurii pentru ulei, în W/°C cm

TemperaturaDiferenţa de temperaturi 3 între suprafaţă şi ulei, [°C]uleiului

[[°C]510203030647690100După relaţia40688196106(4.35),507185101112cu L= 0,5
m607589105116După Kuchler-57688089După VidmarL=0,5 m-7,1142842L= 0,15m-
m
9,4193857

4.3.2. Transmisia căldurii la agentul de răcire

Aşa după cum am spus mai înainte, transmisia de căldură din transformator către
aerul înconjurător se face prin radiaţie, prin conducţie şi prin convecţie. Coeficientul de
transmisie a căldurii prin radiaţie ar depinde esenţial de temperatura mediului şi de
încălzirea suprafeţelor exterioare ale transformatorului şi anume creşte odată cu creşterea
ambelor. Pentru o încălzire medie a suprafeţei de 40°C la o temperatură a mediului
ambiant de 20°C, sau pentru o încălzire medie de 50°C la o temperatură a mediului de
15°, coeficientul de transmisie a căldurii prin radiaţie este :
a r ~6W/°Cm 2 (4.37)
De obicei se poate calcula cu acest coeficient, dar pentru cercetări mai exacte, coeficientul
de transmisie a căldurii trebuie determinat.
Pentru a se obţine debitul total de căldură radiată de către transformator, coeficientul de
transmisie a căldurii trebuie înmulţit cu produsul dintre încălzirea medie 3 a suprafeţei şi
aria suprafeţei radiante a transformatorului. Se consideră ca suprafaţă radiantă numai
suprafaţa Sr care radiază în spaţiul liber, în timp ce toate părţile suprafeţei care se iradiază
reciproc nu trebuie luate în consideraţie. Pentru coeficientul de transmisie a căldurii prin
conducţie şi convecţie ac la maşinile capsulate şi la transformatoarele mai mici, este
utilizată valoarea a~8W/°Cm 2 . [10].
Pentru transformatoarele mai mari, valoarea lui ac este ceva mai mică, astfel că se
poate lua : a 7...8 W f °C m2 (4.38)
Pentru transmisia de căldură prin conducţie şi convecţie este hotărâtoare suprafaţa
efectivă Sc a transformatorului.
1
112
In regim staţionar căldura dezvoltată în transformatorul cu răcire naturală este egală cu
căldura transmisă prin suprafaţa transformatorului, deci debitul de căldură transmis este
egal cu pierderile totale P ale transformatorului. Astfel, pentru răcire naturală avem
P=(arSr + acSc) (4.39)
sau

113
 [W] (4.40)
P~(6Sr+ 7Sc)-3
unde Sr şi Sc sunt exprimate în m , iar i9 în °C.
Cu ajutorul relaţiilor (4.39) sau (4.40) se poate determina încălzirea medie 3 a suprafeţei
pentru un transformator cu pierderi şi suprafeţe cunoscute. Conform reglementărilor
legale (STAS 1703/2-80), hotărâtoare este însă temperatura bobinajelor.
La transformatoarele uscate aceasta se poate calcula din temperatura suprafeţei, [11].
Pentru un calcul aproximativ, diferenţa dintre temperatura medie a înfăşurărilor găsită
prin creşterea rezistenţei şi temperatura de la suprafaţă se estimează la 15°C, astfel că
încălzirea bobinajului se poate aprecia la:
3 B ~3 + 15°C (4.41)
La determinarea ariilor Sr şi Sc trebuie avut în vedere faptul că suprafeţele canalelor de
răcire nu contribuie la Sr dar, conform experienţei, ele intervin cu întreaga lor valoare în
Sc, dacă sunt dispuse vertical şi dacă lăţimea lor este de cel puţin 15 mrn. La canale de
răcire mai înguste, sau dacă circulaţia aerului este împiedicată, ca de exemplu la canalele
de răcire dispuse orizontal, mai ales dacă acestea sunt într-o parte, coeficientul de
transmisie a căldurii pentru canalele de răcire este mai mic de 7..8 W/°C m şi trebuie
apreciat pe bază de experienţe.
Pentru un calcul aproximativ se poate aprecia şi aici diferenţa dintre temperatura
înfăşurărilor şi temperatura suprafeţei cu vei. Aici trebuie deosebite două cazuri :
0 10 20 30 40 50'C , -. . A . . . . . . . . . .

n regirr - cazul obişnuit cand circulaţia uleiului din transformator

Niv permanent

e
uleiul ji
incalz ri
nu se face în mod artificial,
l - cazul când această circulaţie este asigurată de o pompă
specială ca de exemplu la instalaţia de răcire din fig.
000-
4.13. In ultimul caz, diferenţa de temperaturi între
bobinaj şi suprafaţa cuvei este simţitor micşorată, dar se
)0C-
modifică şi repartiţia temperaturilor pe suprafaţă.
i
Fig. 4.8. încălzrea cuvei cu ulei la
circulaţie forţată (-) şi fără
circulaţie forţată ( -
In figura 4.8 este arătată influenţa circulaţiei forţate a uleiului asupra repartiţiei
încălzirilor cuvei de-a lungul înălţimii acesteia. Curbele au fost obţinute la un
transformator de 370 kVA în regim permanent. Curba trasată cu linie plină se referă la
circulaţia forţată, în timp ce cea cu linie întreruptă dă repartiţia temperaturilor în regim
staţionar, după oprirea pompei de ulei. De la marginea exterioară a capacului
transformatorului încălzirea de circa 36°C scade repede spre mijlocul capacului ajungînd
la 20°C.
Conform reglementărilor legale -STAS 1703/2-80, se admite o încălzire de 70° a
bobinajelor. Diferenţa dintre temperatura bobinajelor şi temperatura medie a suprafeţei
cuvei la transformatoarele fară circulaţie forţată este de circa 30°C, iar la cele cu circulaţie
forţată de circa 22°C. Deci la transformatoarele tară circulaţie forţată, încălzirea medie a
cuvei 3 poate fi de circa 40°C, iar la cele cu circulaţie forţată de circa 48°C. Cu aceste
valori pentru 3 se obţin datele de bază pentru dimensionarea cuvei:
6Sr+7Sc~P/3 [W/°C] (4.42)
La cuva netedă Sr. — Sc = S, iar
suprafaţa necesară a cuvei este
S-P/133 [m2] (4.43)
Rămâne de analizat care suprafaţă a cuvei se ia în consideraţie pentru S. Conform
experienţei, căldura transmisă prin fundul cuvei este foarte mică la transformatorul fară
circulaţie forţată chiar şi din cauza încălzirii reduse, pe când capacul contribuie deja
simţitor la transmisia căldurii, mai ales dacă transformatorul are şi conservator de
ulei şi uleiul vine în contact cu capacul. Trebuie avut în vedere în orice caz că adesea aria
suprafeţei transmiţătoare de căldură a capacului este simţitor micşorată de prezenţa
izolatoarelor. Din motive de siguranţă, în toate cazurile se consideră ca suprafaţă S, numai
suprafaţa laterală, suprafaţa capacului şi a fundului cuvei neglijându-se de obicei.

O tratare deosebită necesită cuva din tablă ondulată şi cea cu ţevi (fig.4.9). La acestea
suprafaţa radiantă S este simţitor mai mică decît suprafaţa efectivă Sc hotărâtoare pentru
transmisia de căldură prin conducţie şi convecţie. în cazurile practice, suprafaţa de radiaţie
S poate fi luată aproximativ egală cu suprafaţa înfaşurătoare, corespunzătoare
perimetrului care rezultă prin înconjurarea cuvei cu o
sfoară. Pe de altă parte, la calculul căldurii transmise prin conducţie şi convecţie se va lua
în
consideraţie că la ondulele foarte adânci, aşa cum se
_ w , _ t Fig. 4.9 a si b Profile de tablă
prefera la cuvele de transformator moderne, sau la ondulată

ţevi foarte apropiate între ele, circulaţia naturală a

aerului este împiedicată într-o oarecare măsură prin frecare. Coeficientul de transmisie a
căldurii ac devine prin aceasta mai mic de 7 W/°C m . In ultimele decenii s-a renunţat în
mare parte la forma obişnuită a ondulelor arătată în fig. 4.9 a şi folosită în mod curent în
trecut. Ea a fost înlocuită, mai ales la puteri mari, de forma în meandre, cu înălţimi ale
ondulaţiilor pînă la h=400 mm. La acestea lăţimea b a canalelor de aer se dimensionează
de obicei mai mare decît lăţimea a a canalelor de ulei, căci s-a constatat experimental că
mişcarea uleiului nu este influenţată în mod simţitor la canalele înguste de la circa 6 mm
în jos, în timp ce canalele de aer trebuie să fie de cel puţin 20 mm, pentru a fi suficient de
eficace. Determinări făcute la cinci transformatoare executate, având cuve cu ondule
adînci, cu h cuprins între 100 şi 400 mm, b între 28 şi 67 mm şi t - b între 5 şi 28 mm [11]
au arătat că pentru coeficientul de transmisie a căldurii prin conducţie şi convecţie ac se
poate lua aproximativ 7W/°C m2. Aproximativ acelaşi coeficient de transmisie a căldurii
ar putea fi valabil şi pentru cuvele cu ţevi [11]. Pentru dimensionarea aproximativă a
cuvei din tablă ondulată sau a celei cu ţevi se obţine deci şi aici relaţia
6Sr + 7SC ~ P/3 [W/°C] (4.44)
unde :
Sr - suprafaţa radiantă exprimată în m2, adică suprafaţa înfaşurătoarei cuvei
din tablă ondulată sau cu ţevi. Sc - suprafaţa hotărâtoare pentru transmisie prin
conducţie şi convecţie, exprimată
tot în m , adică suprafaţa efectivă a ondulaţiilor respectiv a ţevilor şi a cuvei; P -
pierderile transformatorului;
3 - încălzirea medie a suprafeţei cuvei, care la transformatoarele tară circulaţie forţată a
uleiului se ia de aproximativ 40°C, iar la cele cu circulaţie forţată - de aproximativ 48°C,
pentru a nu se depăşi temperatura de 70°C pentru înfăşurări, admisă de standarde. La
cuvele cu radiatoare suprafaţa radiantă se calculează numai cu perimetrul de înfăşurare al
cuvei şi radiatoarelor pe când la calculul suprafeţei Sc se consideră suprafaţa totală a cuvei
şi a acestor radiatoare (exclusiv fundul şi capacul).

4.3.3. Transmisia căldurii Ia agentul de răcire la răcirea artificială

Răcirea artificială se face prin introducerea unei serpentine de răcire în cuvă. Este vorba
despre o ţeava cu o temperatură superficială aproximativ cunoscută, prin care circulă
agentul de răcire (apa). Deoarece transmisia de căldură scade cu creşterea lungimii ţevii,
adesea se folosesc mai multe ţevi legate în paralel. De obicei se calculează ca un raport
între debitul de apă şi pierderile evacuate prin serpentină de aproximativ 1,51/minkW.
Acestui debit de apă de răcire îi corespunde conform relaţiei [11] o încălzire a apei de
9,6°C. Raportul dintre suprafaţa interioară a serpentinei de răcire şi pierderile cedate prin
ea este de circa 0,5 m/kW. La un diametru interior al ţevii de 3 cm şi o grosime a
peretelui de 3 mm, cu ac = 80 W/°Cm2, se obţine între ulei şi serpentina de răcire o
diferenţă medie de temperaturi de 20,8°C. Această cădere de temperatură poate fi
micşorată dacă ţevile de răcire se prevăd cu nervuri de răcire exterioare, care măresc
suprafaţa serpentinei scăldată în ulei. Dacă serpentina de răcire este străbătută de ulei ca
în fig. 4.14, coeficientul de transmisie a căldurii pentru suprafaţa interioară a ţevii de
răcire poate fi simţitor mai mare de 80 W/°C m , în funcţie de viteza uleiului în serpentină.
Astfel, căderea de temperatură între ulei şi serpentina de răcire se micşorează. Deoarece
pentru sistemul de răcire din fig. 4.14 se utilizează de obicei apa curentă, de care se
dispune în cantităţi suficient de mari, căderea de temperatură între ţeava şi apă poate fi
micşorată prin mărirea vitezei apei de răcire. In condiţii de funcţionare identice, pe baza
relaţiilor existente şi a experienţei, transmisia de căldură spre apă este de cel puţin trei ori
mai mare decît cea spre ulei. Unii autori utilizează coeficientul de transmisie a căldurii
(a c a ) la răcire forţată, pentru ulei aproximativ între 350 şi 600 W/°C m2, iar pentru apă
(a c a ) - între 1 100 şi 4500 W/m . Transmisia de căldură poate fi micşorată însă în mod
esenţial prin formare de nămol şi de alge; (astfel, de exemplu, la o serpentină de răcire
aşezată în canalul de apă se dă pentru coeficientul rezultant de transmisie a căldurii de la
ulei la apă prin ţeava valoarea medie :

a = a°u ' a c ±-*60W/ o Cm 2 (4.45)

a cu +a ca
De obicei, prin circulaţia forţată uleiul din cuvă este recirculat de circa patru până la cinci
ori pe oră.
Un calcul mai exact al instalaţiei de răcire este posibil la corpurile de răcire cu un sistem
simplu de ţevi. Bazele şi relaţiile pentru calculul corpului de răcire sunt tratate în mod
amănunţit în [11].
La firmele mari, elementele de răcire sunt normalizate atât pentru răcire cu apă cât şi
pentru răcire cu aer comprimat. Astfel, de exemplu, corpurile de răcire cu aer comprimat
ale firmei Siemens se compun din elemente cu suprafaţa bazei de 1,5 X 0,27 m şi cu
înălţimea de 1,5 m, având posibilitatea de a ceda pierderi de cîte 32 kW. Temperatura
uleiului este în acest caz cu circa 40°C, superioară temperaturii de intrare a aerului.
Aceeaşi cedare de căldură pe unitatea de volum o asigură şi corpurile de răcire construite
de A.E.G.
Mai dificil este calculul instalaţiilor de răcire la care aerul este suflat prin ajutaje în sus în
lungul ondulelor cuvei şi la cele la care aerul este împins în spaţiul creat între ondulaţiile
cuvei şi o manta de conducere (fig. 4.16). Aici trebuie să se recurgă mai ales la
experienţă. La ultima variantă amintită se calculează cu un debit specific de circa 4 până
la 5 m /min kW.

4.4. Răcirea transformatoarelor

4.4.1. Răcirea transformatoarelor uscate
Transformatoarele uscate se execută relativ rar şi numai pentru puteri până la cel mult
300kVA şi tensiuni până la cel mult 10 000V, deoarece sunt mai puţin sigure în
exploatare decât transformatoarele în ulei şi deoarece pentru tensiuni mai înalte necesită
distanţe mai mari între bobinaje şi între bobinaje şi părţile care nu se găsesc sub tensiune.
La puteri peste 10 kVA transformatorul în ulei începe să fie deja mai economic. La
puterile mici, pentru care se construiesc de obicei transformatoarele uscate, nu se cere o
răcire specială, circulaţia naturală a aerului fiind suficientă pentru eliminarea căldurii
dezvoltate în transformator. Pentru mărirea suprafeţei de răcire se aşază uneori între
bobine plăci subţiri de cupru care ies în afara bobinelor [11].
Numai în cazurile rare când transformatoarele uscate sunt construite pentru puteri mai
mari se foloseşte răcirea cu ventilator special. în acest caz se adoptă o dispoziţie
asemănătoare cu cea de la transformatoarele în ulei cu ventilator special, cum se arată în
fig. 4.16.

4.4.2. Răcirea transformatoarelor în ulei

In prezent, majoritatea transformatoarelelor se execută de regulă ca transformatoare în
ulei, adică transformatorul propriu-zis se montează într-o cuvă umplută cu ulei, care, prin
intermediul uleiului, transmite aerului înconjurător căldura dezvoltată în transformator.
Modurile de răcire utilizate la aceste transformatoare depind de locul de montaj şi de
construcţia lor.

4o4L2olo Răcirea rniatiaraM la transformatoarele nan u l e i

Răcirea naturală, adică evacuarea căldurii fără ajutor din exterior, are avantajul că
reclamă o întreţinere redusă şi din această cauză se preferă în cazurile în care ea este
suficientă. La transformatoarele mici, pînă la circa 20 kVA, pentru evacuarea căldurii este
suficientă o cuvă cu suprafaţa netedă. Pentru puteri mai mari, pereţii laterali ai cu vei se
confecţionează din tablă ondulată, în vederea măririi suprafeţei transmiţătoare de căldură,
sau se foloseşte o cuvă cu ţevi. Cuvele simple din tablă ondulată se execută până la puteri
de aproximativ 6 000 kVA, iar cuvele cu ţevi până la puteri de aproximativ 20 000 kVA.
In fig. 4.10 este prezentat un transformator cu cuvă din tablă ondulată, iar în fig. 4.11
arătăm o cuvă cu ţevi.
 Fig.4.10 Transformator cu
cuva din tablă ondulată Fiff.4.11 Transformator cu
cuva cu tevi

Ţevile se sudează de peretele neted al cuvei; interiorul lor comunică cu spaţiul interior al
cuvei, astfel încât uleiul răcit coboară în ţevi în jos, iar în cuvă urcă în sus. Cantitatea de
ulei necesară va fi mai mică la cuvele cu ţevi decît la cele din tablă ondulată. In funcţie de
puterea transformatorului ţevile se dispun în două până la cinci rânduri.
La cuvele netede şi la cele din tablă ondulată, răcirea naturală poate fi îmbunătăţită în
mod simţitor dacă, cu ajutorul unei pompe speciale, se aspiră uleiul în partea superioară a
transformatorului şi se refulează în partea de jos. In acest caz rezultă o repartiţie mai
uniformă a temperaturii pe suprafaţa transformatorului (fig. 4.8).
La transformatoarele mai mari cu răcire naturală se utilizează
elemente de răcire laterale (fig.4.12), aşa-numitele radiatoare,
executate din tablă ondulată sau dintr-un număr mai mare de ţevi
şi care sunt legate cu cuva în partea de sus şi cea

de JOS ca la cuvele CU ţevi. Fig.

4.12. Transformator
Pawells cu radiatoare

La transformatoarele foarte mari, radiatoarele laterale se

fixează cu flanşe cu şuruburi astfel că se pot demonta
pentru a uşura sau a face posibil transportul pe
calea ferată. In acest caz, flanşa din partea inferioară a
cuvei se prevede cu o vană, pentru ca transformatorul să
 poată fi transportat cu atâta ulei cât este necesar pentru a feri înfăşurarea de contactul cu
aerul (fig. 4.13).

Fig. 4.13. Transformator cu două radiatoare separabile prin vane (10

000 kV A, 50 kV şi 10 kV) ; pentru instalare în exterior

Necesitatea de a avea transformatoare mari, cu posibilitate de punere rapidă în funcţiune,

a dus la crearea aşa-numitelor transformatoare transportabile.

Fig. 4.14 Transformator transportabil de Fig. 4.15 Transformator transportabil de 10 MVA

100 MVA,220/110 kV, fabricat de ELIN cu răcire naturală. Fabricat de A.E.G.

Acestea se transportă pe vagoane de transport speciale (vagon cu şasiu jos) împreună cu

instalaţiile lor de răcire şi izolatoarele de trecere de înaltă tensiune, astfel că nu necesită
punere la punct specială la locul de utilizare [11]. în prezent transformatoarele
transportabile de 120 MVA la 110 şi 220 kV nu constituie rarităţi. La transformatoarele
mari, pentru reglarea tensiunii se utilizează şi un transformator suplimentar special.
în fig. 4.14 se arată un transformator de 100 MVA, 110/220 kV cu ventilaţie artificială al
firmei ELIN, iar în fig. 4.15,un transformator de 10 MVA cu răcire naturală al firmei
A.E.G.
no

4.4.2.2. Răcirea artificială

Pentru transformatoarele foarte mari şi dacă spaţiul necesar unui transformator cu
radiatoare laterale este nedorit de mare se utilizează răcirea artificială. Răcirea artificială
poate fi necesară şi la transformatoare de putere mijlocie, dacă acestea funcţionează în
camere strâmte. Ca agenţi de răcire se folosesc mai ales apa şi aerul.
O execuţie mult răspîndită în trecut a răcirii cu apă a constat dintr-o serpentină din ŢEAVA

străbătută de apă rece aşezată în ulei în partea superioară a transformatorului. La

construcţii americane, serpentina de răcire se dispune şi în interior, fixată de peretele
cuvei. Apa de răcire trebuie să fie foarte curată, fară suspensii, deoarece o depunere a
acestora în ţeava de răcire îngreunează cedarea de căldură şi în anumite condiţii poate
chiar s-o înfunde. Un avantaj al acestei instalaţii de răcire este posibilitatea de a conecta
serpentina de răcire la conducta de apă, astfel că nu mai este necesară o pompă specială.
în acest caz, serpentina de răcire este supusă unei suprapresiuni şi la o neetanşeitate a ei
apa pătrunde în cuvă. Acest pericol nu există însă dacă apa este aspirată din serpentina de
răcire de o pompă. Serpentina de răcire se confecţionează din plumb tare sau cupru.
Plumbul tare are avantajul că este insensibil faţă de influenţele chimice ale apei de răcire.
In prezent, se preferă de obicei răcirea prin circulaţie forţată, la care uleiul cald este
refulat într-o serpentină introdusă în apa de răcire.
Această instalaţie s-a reprezentat în fig. 4.16 împreună cu aparatele anexe. Separatorul de
aer montat în circuitul conductelor are rolul de a îndepărta aerul introdus eventual în ulei
de către pompă; el se montează cât mai aproape de ştuţul de intrare. Dispunerea
serpentinelor de răcire în exteriorul transformatorului are avantajul că prin aceasta
înălţimea transformatorului şi totodată cantitatea de ulei necesară, devin mai mici decât la
transformatorul cu serpentină de răcire dispusă în interiorul cuvei. La transformatoarele
foarte mari, în locul serpentinei de răcire se utilizează corpuri ele răcire speciale cu ţevi
care necesită un spaţiu mult mai mic decât serpentina de răcire şi la care agentul de răcire
care le traversează (apă sau aer) se poate utiliza mai eficace.
Fig. 4.16. Răcire prin circulaţie forţată ; a - conservator de ulei; b - ventil pentru intrarea uleiului; c - ventil
pentru ieşirea uleiului; d - porţiune de ţeava elastică; e - separator de aer;/pompă de ulei; g - nivelul apei de răcire;
h - ţeava de preaplin; /' - orificiu de golirea apei; le - indicator de nivel pentru ulei; / - orificiu pentru introducerea
uleiului în cuvă; m - ţeava înecată; «-serpentine de răcire; o - termometru; p - instalaţie de semnalizare.

Fig. 4.17 reprezintă un corp de răcire cu apă în contracurent, de tipul Zimmermann,

Ludwigshafen [11]. Apa de răcire intră în dispozitiv în partea de jos, trece printr-un
sistem de ţevi şi iese în partea de sus, în timp ce uleiul curge în sens contrar.

Fig. 4.17. Corp de răcire cu apă în

contracurent, tip Zimmermann
S-au construit şi corpuri de răcire corespunzătoare folosind ca agent de răcire aerul
comprimat. In fig. 4.18 se arată un element de răcire de mare suprafaţă al firmei A.E. G.
Ţevile prin care circulă uleiul la acest element sunt prevăzute cu un număr mare de
nervuri de răcire. Curentul de aer este împins spre aceste nervuri. Transformatoarele cu
cuvă din tablă ondulată se pot ventila şi cu ajutorul instalaţiei din fig. 4.19. Pentru
conducerea aerului de răcire cuva din tablă ondulată este înconjurată cu o manta de tablă.
Aerul este împins în lungul nervurilor de răcire, prin spaţiile dintre manta şi cuvă.
Un alt mod de răcire, utilizat la cuvele obişnuite din tablă ondulată constă în dispunerea
de ajutaje pe perimetrul cuvei la aproximativ 1/3 din înălţimea ei totală şi prin care aerul
se suflă în sus, în lungul pereţilor cuvei.
In fine, transformatoarele ale căror cuve au dispozitive de răcire laterale pot fi ventilate şi
prin mai multe ventilatoare speciale. Această răcire artificială este indicată pentru

Fig. 4.18. Fig. 4.19. Răcire suplimentară cu aer

Element de
a - conservator de ulei; b - manta de
răcire de mare
suprafaţă al ventilaţie; c ventilator; ci - cavitate de
firmei A.E.G. ventilaţie.

transformatoarele mari, pe când cele două instalaţii de răcire descrise mai înainte intervin
de obicei numai la transformatoare de mărime mijlocie.
Adesea suflarea cuvei se utilizează numai ca ventilaţie suplimentară, astfel încât la sarcină
moderată transformatorul este cu răcire naturală. Ventilatoarele intră în funcţiune doar
atunci când încălzirea atinge o anumită valoare limită. Când transformatorul este ventilat,
se poate conta pe o mărire a puterii de durată cu 30 pînă la 50 %.
Răcirea suplimentară cu aer s-a dezvoltat în
continuare. Multe firme pun sub radiatoarele
laterale ventilatoare. La transformatoarele de 100
MV A ale firmei ELIN ( fig. 4.14) instalaţia de
răcire constă din patru corpuri de răcire cu aer,
independente între ele, prevăzute cu ţevi cu
nervuri, cu circulaţie forţată de ulei şi cu câte două
ventilatoare axiale care aspiră aerul de-a lungul
corpurilor de răcire şi îl evacuează în atmosferă.
Figura 4.20 prezintă elementele de răcire ale
unei feţe frontale, cu dispozitivele de pompare
Fig. 4.20. Corpul de răcire al unei fete
frontale a transformatorului din fig. 4.14
cu
Şl ventilare. dispozitive de pompare şi ventilaţie

4.5. Limitele de încălzire admisibile ale transformatoarelor

încălzirile maxime admisibile ale elementelor transformatorului sunt date de tabelul 4.3.,
în condiţiile conform SREEN 60076-2 - 2002, adică [5]:
- clasa de izolaţie A;

- altitudinea locului de montaj maxim 1000m;

- temperatura aerului de răcire maxim +40°C şi minim -40°C;

- în cazul răcirii cu apă, temperatura apei la intrare maxim +25°C
- tensiunea de alimentare practic sinusoidală;
- funcţionarea la puterea garantată şi la tensiunea nominală cu o variaţie în plus

de 5-10%,
 Tabelul 4.3
încălziri maxime admisibile la transformatoare
Elementele transformatorului încălzirea Metoda ele măserare
m

înfăşurări (supratemperatura medie) 65 Prin variaţia rezistenţei

Miezul magnetic 75 Cu termometrul
Uleiul (temperatura maximă) 60 Cu termometrul

în cazul în care temperatura aerului depăşeşte 40°C cu până la 5°C, respectiv cu

până la 10°C, supratemperaturile (încălzirile) admisibile de funcţionare indicate în tabelul
4.3 se reduc cu 5°C respectiv 10°C.
Dacă transformatorul este destinat să funcţioneze la o altitudine mai mare de
lOOOm, temperaturile din tabelul 4.3 trebuie să fie reduse în funcţie de altitudinea locului
de montaj. Se va ţine seama că transformatoarele încercate la lOOOm altitudine se vor
încălzi în plus la fiecare lOOm altitudine suplimentară cu 0,4% în cazul
transformatoarelor cu răcire NL (circulaţia uleiului naturală, răcirea uleiului liberă) şi cu
0,6% în cazul transformatoarelor NS şi FS (circulaţia uleiului naturală, răcirea uleiului
prin suflare cu aer, respectiv circulaţia uleiului forţată, răcirea uleiului prin suflare cu aer).
La transformatoarele răcite cu apă nu se face nici o corecţie în funcţie de altitudinea
locului de montaj.
Limitele supratemperaturilor admisibile ale maşinilor electrice rotative şi
transformatoarelor expuse Cap.3.5 sunt obligatorii şi sunt valabile în lipsa altor indicaţii
speciale.
întreprinderile constructoare de maşini electrice rotative şi transfomatoare, dau în cadrul
instrucţiunilor de exploatare indicaţii privind temperaturile diferitelor părţi ale maşinii,
admise în timpul exploatării. Depăşirea acestor limite, este un indiciu ai apariţiei unui
defect.

4.6. Noi soluţii constructive şi tehnologii pentru creşterea transferului de căldură la

transformatoare

La transformatoarele de putere mare şi de tensiune înaltă se utilizează ca agent de

răcire şi izolare de obicei uleiul. Un dezavantaj al transformatoarelor în ulei este pericolul
de incendiu la apariţia unui arc electric în transformator. Din această cauză, a existat deja
de mult dorinţa de a se realiza un mediu izolant şi de răcire lichid, neinflamabil. El a fost
găsit în combinaţiile cu clor ale benzolului şi ale difenolului şi a devenit cunoscut în
Germania sub numele de clophen, iar în S.U.A. se produc transformatoare de puteri mari
cupyranol.
în S.U.A. se utilizează răcirea transformatoarelor prin vaporizare. Pachetul de tole
şi înfăşurarea sunt scăldate cu metan fluorurat lichid cu rigiditate dieléctrica mare şi o
căldură de vaporizare mare, care se condensează la temperatura camerei.
Sunt încercări de utilizare a tuburilor termice pentru a creşte cantitatea de căldură
transferată şi a mări viteza de transfer a căldurii în mediul ambiant.
Transformatoarele aflate în fabricaţie la SC ELECTROPUTERE SA Craiova şi
destinate reţelelor electrice naţionale, în funcţie de puterea de încărcare, au sisteme de
răcire ONAN/ONAF: respectiv cele cu puteri până la 25 MVA şi sistem de răcire OFAF
cele cu puteri între 40 MVA şi 160 MVA.
Pe plan mondial, sunt realizate transformatoare la puteri mai mari de 40 MVA
având sisteme de răcire mixte SMR de tip ONAN/ONAF/OFAF.
Sistemele ONAN - ONAF presupun circulaţia naturală a uleiului prin radiatoarele
de răcire şi circulaţia naturală a aerului, respectiv suflajul forţat al aerului cu
ventilatoare. Sistemul OFAF asigură o circulaţie forţată a uleiului realizată cu
electropompe de ulei şi suflarea aerului cu ventilatoare.
Avantajele acestui sistem de răcire constau în:
- posibilitatea funcţionării transformatoarelor la diferite puteri funcţie de regimul de
încărcare şi anume: până la 70% din puterea plină corespunzător răcirii ONAN, până la
85% din puterea plină corespunzător răcirii ONAF şi la puterea plină
corespunzător răcirii OFAF;

- facilităţi în funcţionare prin asigurarea circulaţiei naturale a uleiului prin pompele

speciale de tip elicoidal chiar şi atunci când ele nu sunt în funcţiune (ONAN);
- consum minim de materiale;

- reducerea consumului de energie electrică cu aproximativ 35%.

Având în vedere avantajele prezentate de sistemele mixte de răcire -SMR, la SC

ELECTROPUTERE s-a trecut la modernizarea transformatoarelor de puteri mai mari de
40 MV A şi înlocuirea bateriilor de răcire existente cu două sau mai multe grupuri SMR
ONAN/ONAF/OFAR
Sistemele mixte de răcire sunt prezentate în schiţele de mai jos în care se pot vedea:
construcţia sistemului ( radiatoare, ventilatoare, pompe), dispunerea lor şi realizarea
circuitului de ulei.

ONAN ONAF DFAF

Fig. 4. 21. Sistemele mixte de răcire

In construcţiile clasice, este asimilată electropompa de tip centrifugal care datorită

construcţiei nu permite circulaţia naturală a uleiului în cazul răcirii ONAF. Elementul de
noutate îl constituie introducerea unei pompe de construcţie specială, cu elice elicoidală:
care se poate monta pe circuitul direct radiatoare - cuvă fără a împiedica circulaţia
naturală a uleiului în cazul nefuncţionării sale. Schiţa alăturată indică schematic
elementele componente ale pompei de tip elicoidal precum şi sensul de circulaţie al
uleiului prin interiorul său. în timpul răcirii ONAF, forma elicoidală a paletei şi
dispunerea pe axul motorului permite trecerea uleiului prin interiorul pompei şi atunci
când electromotorul este în stare de repaus.
 Fig. 4. 22. Pompa cu elice
elicoidală

în cazul răcirii OFAF, când pompa funcţionează, elicea elicoidală conduce uleiul cald
care vine prin radiatoare, spre partea inferioară a bobinajelor cu viteză mărită asigurând
reducerea forţată permanentă a uleiului între cuvă şi radiatoare. La Electroputere,
transformatoarele fabricate în gama de puteri 40 MVA - 100 MVA au sistem de răcire
OFAF, iar sistemul de răcire ONAN/ONAF/OFAF a constituit o noutate şi nu a fost
materializat până de curând în fabricaţie curentă. Sistemul SMR: ONAN/ONAF/OFAF se
realizează cu radiatoare clasice cu lire, ventilatoare şi pompă de tip elicoidal pe circuitul
principal între radiatoare şi cuvă. Când ventilatoarele şi pompa nu funcţionează,
transformatorul funcţionează în regim ONAN. Când intră în funcţiune ventilatoarele se
realizează răcirea ONAF şi când intră în funcţiune şi pompa de ulei se asigură sistemul
complet de răcire OFAF şi transformatorul se află la încărcarea de sarcină maximă. In
prezent transformatoarele de puteri 63 MVA şi mai mari funcţionează în sistem de răcire
OFAF cu baterii de răcire al căror consum de energie este mare şi conduce la preţuri
ridicate.
Dovedindu-se mai avantajos din punct de vedere economic sistemul amintit ar putea fi
înlocuit cu sistemul de răcire clasic ONAN/ONAF cu radiatoare şi ventilatoare. întrucât
transformatoarele în gama de puteri 63 MVA - 160 MVA, necesită suprafeţe de răcire
foarte mari, care să acopere nivelul de pierderi relativ ridicat, ar fi nevoie de un număr
mare de radiatoare cu suprafeţe mari de răcire. Acest lucru nu este posibil, deoarece
spaţiul pe cuvă este limitat ca şi la locul de montaj. Deci, constructiv, nu se preferă
varianta răcirii ONAN/ONAF.

Datorită acestor incoveniente de ordin economic şi constructiv, s-a impus adoptarea unui
nou sistem de răcire la transformatoarele de medie şi mare putere ( 63 MV A) şi anume
utilizarea sistemelor mixte de răcire ONAN/ONAF/OFAF în construcţia modernizată cu
radiatoare răcite cu ventilatoare şi pompe pentru circulaţia forţată a uleiului.
Sistemele mixte de răcire pot fi asigurate prin grupurile de răcire de o anumită valoare a
puterii disipate : 50, 80 sau 100 kW, numărul acestor grupuri SMR fiind stabilit în funcţie
de nivelul total de pierderi pe transformator. Prezentăm în continuare un transformator de
putere 63 MV A la 1 lOkV modernizat cu sistemul mixt de răcire SMR:
ONAN/ONAF/OFAF realizat cu radiatoare suflate cu aer şi pompe de tip elicoidal.

Fig. 4.23 Transformator modernizat cu SMR realizat cu radiatoare suflate cu aer

şi pompe de tip elicoidal

Grupul de răcire SMR de 100 kW are următoarele părţi componente principale aşa cum
sunt prezentate şi în schiţa transformatorului de mai sus :
- 1 - radiatoare cu ţevi de tip liră: T 2200 cu 18 perechi de lire
- 2 - ventilatoare tip VART 630 cu suflaj vertical cu puterea de 0,55 kW

- 3 - electropompă de tip elicoidal pentru circulaţia uleiului

- 4 - indicator de circulaţie ulei tip IM1CSL - 125- CR

- 5 - colector comun superior cu robineţi de tip clapet- mărime Dn 125 pentru

racordarea radiatoarelor la cuvă
- 6 - colector comun inferior cu robineţi de tip clapet pentru racordarea
radiatoarelor la cuva transformatorului, respectiv la pompa de ulei
- 7 - racord "L" pe circuitul radiatoare- pompă Caracteristicile tehnice
principale ale grupului SMR - 100 kW sunt: Radiatoarele T 2200 - 18
=2 buc.
- număr lire 36
-masă ulei 1200 kg -suprafaţa geometrică de răcire 166
m
- greutatea totală a radiatoarelor 2280 kg
- temperatura maximă a uleiului la intrarea în radiator 100°C
- temperatura uleiului la ieşirea din radiator la puterea nominală 93°C
- presiunea la funcţionare 0,4 barr
- presiunea de probă 1 barr
Electropompă de tip elicoidal = 1 buc
- diametrul activ nominal 0125 mm
- debit nominal 500/1000 1/min
- puterea nominală Indicatorul magnetic intercalat de circulaţie spre 0,4kW
stânga = 1 buc. -tip
IMICSL-125
- diametrul nominal
Dn 125
mm
- tensiune nominală 380 V
- curent nominal 2A
- frecventa nominală 50 Hz
- presiunea nominală 2,5 barr
Ventilatoare = 2 buc.
- tip VART 630PK/A, 220/380V, 50Hz, 0,55kW, lOOOrot/min

- debitul total de ulei 16000 m7h

nivel global de zgomot 78 dB

CONCLUZII
 Răcirea echipamentelor electrotehnice este necesară pentru a garanta buna
funcţionare şi de lungă durată a acestora. Soluţiile actuale de răcire asigură transferul
căldurii dezvoltate în echipamentele electrice în funcţiune în virtutea legii transformării
unei părţi din energia electromagnetică în energie termică.
In primul capitol s-a prezentat pe scurt procesul de încălzire al echipamentelor
electrotehnice şi teoria transferului de căldură din acestea la mediul ambiant.
In capitolul al doilea s-a făcut o analiză a transferului de căldură în echipamentele
electrotermice. Acestea folosesc energia electrică pentru obţinerea energiei termice
necesare unui proces tehnologic: de topire, tratament termic, deformare la cald etc. La
echipamentele electrotermice căldura obţinută trebuie utilizată, iar construcţia
instalaţiilor electrotermice urmăreşte în primul rând ca pierderile de căldură să fie
minime. De aceea s-au prezentat pe scurt materialele refractare şi cele termoizolante
care se utilizează la construcţia acestora. S-a punctat totodată necesitatea realizării unei
răciri eficiente la cuptoarele de inducţie.
în capitolul trei accentul se pune pe evacuarea căldurii din maşinile electrice şi
deci pe sistemele de ventilaţie ale acestora, arătându-se şi soluţiile constructive
respective. Se analizează câţiva factori care influenţează răcirea maşinilor electrice,
precum şi limitele de încălzire admisibile ale acestora. Apoi sunt prezentate pe scurt
câteva soluţii şi tehnologii de răcire a maşinilor electrice: utilizarea hidrogenului ca
agent de răcire, a antigelului, precum şi utilizarea tubului termic ca echipament de
transfer al căldurii.
în capitolul patru s-au prezentat sistemele de răcire ale transformatoarelor
electrice de putere în strânsă legătură cu repartiţia temperaturii în interiorul
transformatorului şi cu mecanismul transferului căldurii din interiorul
transformatorului în exteriorul acestuia. Sunt discutate câteva soluţii constructive de
sisteme de răcire a transformatoarelor precum şi limitele de încălzire admisibile ale
acestora. In final sunt punctate câteva soluţii de răcire a transformatoarelor: utilizarea
tuburilor termice în realizarea de schimbătoare de căldură şi un sistem mixt de răcire
realizat la un transformator de 63 MV A. Principalele concluzii care se desprind din
acest referat sunt:
 1. încălzirea echipamentelor electrice se produce atunci când acestea
funcţionează şi poate conduce la nefuncţionarea corectă şi chiar la
distrugerea lor;
2. Transferul de căldură din echipamentele electrice la mediul ambiant,
adică ventilaţia sau răcirea, este necesar pentru buna funcţionare şi de
durată a acestora ;
3. Creşterea cantităţii de căldură transferată din echipamentele electrice
la mediul ambiant este o preocupare permanentă a specialiştilor, astfel
încât echipamentele electrice să suporte supraîncărcări accidentale sau
de scurtă durată fară a se deteriora;
4. Transferul de căldură poate fi îmbunătăţit, atât prin modernizarea
actualelor instalaţii de răcire, precum şi prin găsirea de noi soluţii sau
tehnologii.
In continuare vor fi abordate unele soluţii de modernizare a unor echipamente
electrotehnice prin realizarea de noi instalaţii de răcire:
- se va analiza o soluţie de modernizare şi îmbunătăţire a răcirii inductorului la
cuptoarele electrice prin inducţie cu creuzet;
- se va analiza o soluţie de modernizare a instalaţiei de răcire la un
hidrogenerator;
- se va analiza o soluţie de modernizare a instalaţiei de răcire la un
transformator electric de putere prin utilizarea tuburilor termice.

BIBLIOGRAFIE

I] Cioc L, Boroş I., Cristea N., -MAŞINI ELECTRICE- îndrumar de proiectare

Editura Scrisul Românesc Craiova 1976 2] Comşa
D., Darie S., Maier V., Chindriş M., - Proiectarea instalaţiilor
electrice industriale, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1979 3]
Dordea T., - Maşini electrice, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1977

4] Floriganţă Gh.- Utilaje electrotermice industriale, Editura UNIVERSITARIA

Craiova, 1995
5] Fransua AL, Nicolaide A., Trifu Gh. - Maşini electrice uzuale - Exploatare şi
 regimuri de funcţionare. Editura Tehnică Bucureşti 1973 6]
Kostenko M., Piotrovski L., - Electrical Machines, Ed. MIR Moscova 1969

7] Micu E., - Construcţia şi exploatarea cuptoarelor electrice de topire din

industrie, Editura Tehnică Bucureşti, 1975 8] Neacă I. -
Electrotermie-Fundamente şi aplicaţii, Editura UNIVERSITARIA
Craiova, 2001
9] Nicola D. A., Bulucea Aida Cornelia, - Electrotehnică, Echipamente şi Maşini
Electrice volI-II Editura SITECH Craiova, 2005
10] Richter R. - Maşini electrice- voi I Elemente generale de calcul,
Editura Tehnică Bucureşti 1958
II] Richter R. - Maşini electrice — voi III Transformatorul, EdituraTehnică
Bucureşti 1960
12] * * * Prospecte SC ELECTROPUTERE SA CRAIOVA

13] * * * Prospecte ELIN

14] * * * Prospecte AEG

15] * * * Prospecte ABB

16] * * * Colecţia revistei Transmission & Distribution 1998-2003

SR CEI 34-5/1993 : Maşini electrice rotative. Partea 5: Clasificarea gradelor de

protecţie asigurate de învelişurile maşinilor electrice rotative (cod IP)
SR CEI 34-6/ 1994 : Maşini electrice rotative. Partea 6: Moduri de răcire (cod IC)

STAS 440/2-90 : Transformatoare trifazate de putere, în ulei; 2,5...6,3 MV A şi

10. ..35 kV. Condiţii tehnice de calitate STAS 440/3-90 :
Transformatoare trifazate de putere, în ulei; 10...63 MV A şi
20. ..110 kV. Condiţii tehnice de calitate STAS 811-83 : Uleiuri
electroizolante. Ulei mineral neaditivat Tr 30 pentru
transformatoare şi întreruptoare electrice
STAS 1038/4-76 : Transformatoare. Funcţionare, caracteristici, încercări.
Terminologie
STAS 1703/1-80 : Transformatoare de putere. Condiţii tehnice generale de calitate

STAS 1703/2-80 : Transformatoare de putere. încălzirea

STAS 1893/1-87 : Maşini electrice rotative. Condiţii tehnice generale

STAS 1893/2-87 : Maşini electrice rotative. Reguli şi metode pentru verificarea

calităţii

STAS 1893/3-87 : Maşini electrice rotative. Marcare, ambalare, livrare, garanţii,

documente
STAS 5325-79 : Grade normale de protecţie asigurate prin carcase. Clasificare şi
metode de verificare
STAS 6247-87 : Materiale electroizolante pentru maşini şi aparate electrice.
Evaluare şi clasificare în funcţie de stabilitatea termică