Transfer de Caldura Si Masa

Prof.dr.ing.
Adrian Alexandru Badea
INITIERE IN TRANSFERUL DE
CALDURA SI MASA
2004
CUPRINS
Cap.1 Consideraţii generale

1.1. Definiţii…………………………………………………… 1
1.1.1. Câmpul de temperatură………………………... 1
1.1.2. Suprafaţa izotermă…………………………….. 2
1.1.3. Gradientul de temperatură…………………….. 2
1.1.4. Fluxul termic…………………………………... 3
1.1.5. Fluxuri termice unitare………………………... 3
1.1.6. Linii şi tub de curent…………………………. 3
1.2. Analogia electrică a transferului de căldură…………… 4
1.3. Modurile fundamentale de transfer al căldurii………… 4
1.3.1. Conducţia termică……………………………... 4
1.3.2. Convecţia termică…………………………….. 5
1.3.3. Radiaţia termică………………………………. 7
Cap.2 Transferul de căldură prin conducţie
2.1. Ecuaţiile diferenţiale ale conducţiei termice…………… 9
2.1.1. Ecuaţia legii lui Fourier……………………….. 9
2.1.2. Ecuaţia generală a conducţiei termice………… 9
2.1.3. Condiţii de determinare univocă a proceselor
de conducţie…………………………………… 13
2.1.4. Conductivitatea termică……………………….. 15
2.2. Conducţia termică unidirecţională în regim constant….. 17
2.2.1. Corpuri cu forme geometrice simple fără surse
interioare de căldură…………………………. 17
2.2.1.1. Peretele plan………………………………….. 17
2.2.1.2. Peretele cilindric………………………………. 30
2.2.1.3. Peretele sferic…………………………………. 36
2.2.2. Corpuri cu forme geometrice simple cu surse
interioare de căldură uniform distribuite…….. 38
2.2.2.1. Peretele plan………………………………….. 38
2.2.2.2. Peretele cilindric………………………………. 42
2.2.2.3. Perete cilindric tubular………………………… 43
2.2.3. Conducţia termică prin suprafeţe extinse……... 46
2.2.3.1. Ecuaţia generală a nervurilor………………….. 46
2.2.3.2. Nervura cu secţiune constantă………………… 48
2.2.3.3. Nervura circulară……………………………… 54
viii Iniţiere în transferul de căldură şi masă
2.2.3.4. Transferul de căldură printr-un perete nervurat.. 58

2.3 Conducţia termică bidirecţională în regim constant………. 61
2.3.1. Metoda separării variabilelor………………….. 61
2.3.2. Metoda grafică………………………………… 65
2.3.3. Metode numerice……………………………… 71
2.4. Conducţia termică în regim tranzitoriu…………………… 73
2.4.1. Conducţia tranzitorie prin corpuri cu rezistenţe
interne neglijabile……………………………... 75
de suprafaţă neglijabile………………………. 78
interne şi de suprafaţă finite…………………... 80
2.4.3.1. Perete plan infinit……………………………… 80
2.4.3.2. Discretizarea ecuaţiei diferenţiale a conductei
tranzitorii……………………………………… 87
Cap.3 Convecţia termică
3.1. Introducere în convecţia termică………………………….. 91
3.1.1. Elemente fundamentale şi definiţii……………. 91
3.1.2. Ecuaţiile diferenţiale ale convecţiei…………… 94
3.1.2.1. Ecuaţia conducţiei…………………………….. 94
3.1.2.2. Ecuaţia mişcării……………………………….. 95
3.1.2.3. Ecuaţia continuităţii…………………………… 97
3.1.2.4. Condiţii de determinare univocă………………. 98
3.1.3. Factorii care influenţează transferul de căldură.. 99
3.1.4. Metode de determinare a coeficientului de
convecţie………………………………………. 100
3.1.5. Studiul experimental al proceselor de convecţie
termică………………………………………… 103
3.1.5.1. Bazele teoriei similitudinii…………………….. 104
3.1.5.2. Analiza dimensională………………………….. 106
3.1.5.3. Planificarea experimentului şi corelarea datelor
experimentale………………………………….. 111
3.2. Convecţia liberă…………………………………………... 114
3.2.1. Convecţia liberă în spaţii mari………………… 115
3.2.2. Convecţia liberă în spaţii limitate…………….. 119
3.3. Convecţia forţată monofazică exterioară…………………. 122
3.3.1. Convecţia forţată la curgerea peste o placă…… 122
3.3.2. Convecţia forţată la curgerea peste un cilindru.. 126
3.3.3. Transferul de căldură la curgerea forţată peste
un fascicul de ţevi…………………………….. 130
3.4. Convecţia forţată monofazică la curgerea prin canale……. 135
3.4.1. Curgerea prin canale circulare………………… 135
3.4.1.1. Transferul de căldură la curgerea laminară…… 135
3.4.1.2. Transferul de căldură la curgerea turbulentă….. 139
Cuprins ix
3.4.2. Curgerea prin canale necirculare……………… 144

3.4.2.1. Canale inelare…………………………………. 144
3.4.2.2. Canale rectangulare…………………………… 146
3.4.2.3. Canale ondulate……………………………….. 147
3.5. Transferul de căldură la fierbere………………………….. 150
3.5.1. Clasificarea proceselor de fierbere……………. 150
3.5.2. Fierberea în volum mare………………………. 151
3.5.2.1. Condiţiile amorsării nucleaţiei………………… 151
3.5.2.2. Regimurile fierberii…………………………… 153
3.5.2.3. Transferul de căldură la fierberea nucleică……. 156
3.5 .2.4. Transferul de căldură la fierberea peliculară….. 161
3.5.3. Fierberea cu convecţie forţată………………… 162
3.5.3.1. Mărimi caracteristice………………………….. 162
3.5.3.2. Structura curgerii bifazice…………………….. 163
3.5.3.3. Transferul de căldură la fierberea cu convecţie
forţată…………………………………………. 167
3.6. Transferul de căldură la condensare………………………. 168
3.6.1. Condensarea peliculară . . . . . . . . . . . . .. . . .. . . 169
3.6.1.1. Transferul de căldură la condensarea peliculară
cu curgere laminară……………………………. 171
3.6.1.2. Transferul de căldură la condensarea peliculară
cu curgere turbulentă………………………….. 176
3.6.1.3. Influenţa vitezei vaporilor asupra coeficientului
de convecţie…………………………………… 177
3.6.1.4. Influenţa prezenţei gazelor necondensabile
asupra condensării peliculare………………….. 178
3.6.1.5. Condensarea peliculară în interiorul ţevilor…... 179
3.6.2. Transferul de căldură la condensarea nucleică... 181
Cap.4 Radiaţia termică
4.1. Elemente fundamentale…………………………………… 183
4.1.1. Natura fenomenului…………………………… 183
4.1.2. Definiţii………………………………………... 184
4.1.3. Legile radiaţiei termice………………………... 189
4.1.3.1. Legea lui Planck………………………………. 189
4.1.3.2. Legea lui Stefan Boltzmann…………………… 191
4.1.3.3. Legea lui Kirchhoff……………………………. 194
4.1.3.4. Legea lui Lambert……………………………... 195
4.2. Transferul de căldură prin radiaţie între corpuri separate
prin medii transparente…………………………………… 195
4.2.1. Transferul de căldură prin radiaţia între două
suprafeţe plane paralele……………………….. 195
4.2.2. Transferul de căldură prin radiaţie între două
corpuri oarecare……………………………….. 198
4.3. Radiaţia gazelor…………………………………………… 205
x Iniţiere în transferul de căldură şi masă
Cap.5 Intensificarea transferului termic

5.1. Intensificarea transferului termic convectiv……………… 212
5.1.1. Metode de intensificare………………………... 212
5.1.2. Nervurile………………………………………. 216
5.1.3. Inserţiile……………………………………….. 220
5.1.4. Suprafeţe rugoase……………………………… 221
5.1.5. Intensificarea transferului termic la fierbere…... 223
5.1.6. Intensificarea transferului de căldură la
condensare…………………………………….. 225
5.2. Intensificarea transferului termic prin radiaţie…………… 228
Cap.6 Transferul de masă
6.1. Transferul de masă prin difuziune moleculară……………. 229
6.1.1. Definiţii. Legi de bază………………………… 229
6.1.2. Ecuaţii diferenţiale ale difuziei moleculare…… 235
6.1.2.1. Ecuaţia de continuitate………………………… 235
6.1.2.2. Forme speciale ale ecuaţiei de continuitate…… 238
6.1.2.3. Condiţii iniţiale şi la limită……………………. 240
6.1.3. Difuzia masică prin medii cu geometri simple
fără reacţii chimice care generează masă în
volum………………………………………….. 241
6.2. Transferul de masă convectiv……………………………... 243
6.2.1. Ecuaţii de bază………………………………… 244
6.2.2. Transferul de masă interfazic………………….. 245
Bibliografie
CAP.1 CONSIDERAŢII GENERALE
1.1. Definiţii
Transferul de căldură este ştiinţa proceselor spontane, ireversibile,

de propagare a căldurii în spaţiu şi reprezintă schimbul de energie termică
între două corpuri, două regiuni ale unui corp sau două fluide sub acţiunea
unei diferenţe de temperatură.
Transferul de căldură face parte din ştiinţa mai largă a studiului
căldurii, el respectând cele două principii ale termodinamicii: primul
principiu care exprimă legea conservării energiei termice în procesele de
transfer şi cel de al doilea principiu potrivit căruia transferul de căldură se
realizează întotdeauna de la o temperatură mai ridicată către o temperatură
mai coborâtă.
1.1.1. Câmpul de temperatură
Temperatura caracterizează starea termică a unui corp, caracterizând

gradul de încălzire a acestuia.
În fiecare punct M (x,y,z) dintr-un corp solid, lichid sau gazos se
poate defini o temperatură, funcţie scalară de coordonatele punctului şi de
timp:
T= T (x,y,z,τ) (1.1)
Câmpul de temperatură definit de relaţia (1.1) este tridimensional şi

nestaţionar. Dacă temperatura nu depinde de timp, câmpul de temperatură
este staţionar sau permanent. Cel mai simplu câmp de temperatură, care
va fi utilizat cel mai des în acest curs este câmpul staţionar unidirecţional:
T = T (x). (1.2)
2 Iniţiere în transferul de căldură şi masă
1.1.2. Suprafaţa izotermă
Suprafaţa izotermă este locul geometric al punctelor din spaţiu care

la un moment dat au aceeaşi temperatură. În regim nestaţionar suprafeţele
izoterme sunt mobile şi deformabile; în regim staţionar ele sunt invariabile.
Suprafeţele izoterme nu pot intersecta, acelaşi punct din spaţiu la acelaşi
moment de timp, neputând avea temperaturi diferite.
Unitatea de măsură pentru temperatură este gradul Kelvin [Κ ] ,
definit ca 1/273,16 din temperatura termodinamică a punctului triplu al apei.
In sistemul internaţional de unităţi de măsură este tolerat şi gradul Celsius
[°C], care are aceeaşi măsură cu gradul Kelvin, diferind doar originea scării
de măsură. Din aceste considerente vom utiliza în lucrare atât K cât şi °C.
1.1.3. Gradientul de temperatură
Câmpul de temperatură fiind o funcţie derivabilă se poate defini în

orice punct M, la fiecare moment τ un vector al gradientului de temperatură
în direcţia normală la suprafaţa izotermă care trece prin acel punct (1.1):
∂t ∆T
grad T = = lim ⋅ [K/m] . (1.3)
∂n ∆n →0 ∆n
n
∆n ∆x
T+∆t
Fig.1.1 Gradientul de temperatură

Consideraţii generale 3
1.1.4. Fluxul termic
Fluxul termic este cantitatea de căldură care trece printr-o suprafaţă

izotermă în unitatea de timp:
∆Q ⋅
Q= [W] . (1.4)
∆τ
unde: ∆Q este cantitatea de căldură, în J; ∆ τ este intervalul de timp în s.
1.1.5. Fluxuri termice unitare
Fluxul termic unitar de suprafaţă (densitatea fluxului termic)

reprezintă fluxul termic care este transmis prin unitatea de suprafaţă:
Q
qs = [W/m2] . (1.5)
S
Fluxul termic unitar linear este fluxul termic transmis prin unitatea
de lungime a unei suprafeţe:
Q
ql = [W/m] (1.6)
L
Fluxul termic unitar volumic este fluxul termic emis sau absorbit
de unitatea de volum dintr-un corp:
Q
qv = [W/m3] . (1.7)
V
1.1.6 Linii şi tub de curent
Liniile de curent sunt tangentele la vectorii densităţii fluxului termic

→
qs⋅
Ansamblul liniilor de curent pentru un contur dat formează tubul de
curent.
1.2. Analogia electrică a

transferului de căldură
Două fenomene sunt analoge dacă diferă ca natură dar au ecuaţii

care le caracterizează identice ca formă.
În cazul transferului de căldură există o analogie a acestuia cu
fenomenul de trecere a curentului electric printr-un circuit:
∆T ∆U
qs = [W/m2], respectiv: I = [A], (1.8)
Rt Re
unde: Rt , Re sunt rezistenţele termice, respectiv electrice, în (m2⋅K)/W,
respectiv Ω; ∆T – diferenţa de temperatură, în K; ∆U – diferenţa de
potenţial, în V; I – curentul electric, în A.
În baza acestei analogii, se pot aplica problemelor de transfer de
căldură o serie de concepte din teoria curentului electric, pentru un circuit
termic putând construi un circuit electric echivalent , pentru care calculul
rezistenţei termice totală se face cu aceleaşi reguli ca la circuitele electrice.
1.3. Modurile fundamentale

de transfer al căldurii
Transferul de energie termică se poate realiza prin trei moduri

fundamentale distincte: conducţia termică , convecţia termică şi radiaţia
termică.
1.3.1. Conducţia termică este procesul de transfer al căldurii dintr-o

zonă cu o temperatură mai ridicată către una cu temperatură mai coborâtă,
în interiorul unui corp (solid, lichid sau gazos) sau între corpuri solide
diferite aflate în contact fizic direct, fără existenţa unei deplasări aparente a
particulelor care alcătuiesc corpurile respective [ 1 ] .
Mecanismul conducţiei termice este legat de cinetica moleculară, de
interacţiunea energetică între microparticulele care alcătuiesc corpurile
(molecule, atomi, electroni).
În corpurile solide nemetalice , conducţia se realizează prin
transferul energiei vibraţiilor atomilor. Purtătorii asociaţi acestor unde
longitudinale şi transversale sunt fononi (teoria statistică Bose-Einstein şi
Debye) [ 11 ] .
În cazul metalelor conducţia termică se realizează atât prin fononi

cât şi prin electroni liberi (teoria statistică Fermi-Dirac). În acest caz
ponderea electronilor liberi este de 10 – 30 ori mai mare decât cea a
fononilor.
În cazul gazelor macroscopic imobile, conducţia termică se
efectuează prin schimbul de energie de translaţie, de rotaţie şi vibraţie a
moleculelor (teoria cineticii gazelor, statistica Maxwell-Boltzmann).
Pentru lichide există două mecanisme de propagare a căldurii prin
conducţia: ciocnirile elastice legate de mişcarea de mică amplitudine a
moleculelor în jurul poziţiilor lor de echilibru şi deplasarea electronilor
liberi (potenţialul Van der Waals).
Ecuaţia fundamentală a conducţiei termice este ecuaţia legii lui
Fourier (1822):
dT
Q = −λS [W]. (1.9)
dx
sau:
qs = −λ gradT [W/m2] , (1.10)
unde: λ este conductivitatea termică, în W/(mK); S – suprafaţa, în m2 ;

Q, q s – fluxul termic, respectiv fluxul termic unitar de suprafaţă, în W,
respectiv W/m2; T – temperatura, în K.
Ecuaţia legii lui Fourier este valabilă pentru conducţia termică
unidirecţională în regim staţionar, prin corpuri omogene şi izotropă, fără
surse interioare de căldură.
Semnul minus din ecuaţia (1.1) şi (1.2) ţine seama că fluxul termic
se propagă de la o temperatură mai ridicată către una mai coborâtă, având
sens invers gradientului de temperatură.
1.3.2. Convecţia termică
Convecţia termică reprezintă procesul de transfer de căldură între un

perete şi un fluid în mişcare, sub acţiunea unei diferenţe de temperatură
între perete şi fluid.
Convecţia presupune acţiunea combinată a conducţiei termice în
stratul limită de fluid de lângă perete, a acumulării de energie internă şi a
mişcării de amestec a particulelor de fluid.
Intensitatea procesului de convecţie depinde în măsură esenţială de
mişcarea de amestec a fluidului. După natura mişcării se disting două tipuri
de mişcare cărora le corespund două tipuri de convecţie: liberă sau naturală

şi forţată. Mişcarea liberă este datorată variaţiei densităţii fluidului cu
temperatură. La încălzirea fluidului densitatea lui scade şi el se ridică; la
răcire, densitatea creşte şi fluidul coboară pe lângă suprafaţa de schimb de
căldură. Intensitatea mişcării libere este determinată de natura fluidului,
diferenţa de temperatură între fluid şi perete, volumul ocupat de fluid şi
câmpul gravitaţional.
Mişcarea forţată a unui fluid este determinată de o forţă exterioară
care îl deplasează (pompă, ventilator, diferenţă de nivel, etc.).
Ecuaţia fundamentală a convecţiei termice este dată de formula lui
Newton (1701):
Q = αS / T f − T p / = αS∆T [W] , (1.11)
sau:
q s = α∆T [ W/m2] . (1.12)
unde: α este coeficientul de convecţie, în W/(m2 ⋅K); T f ,T p – temperaturile

fluidului, respective a peretelui, în K; S – suprafaţa, în m2.
Coeficientul de convecţie α , caracterizează intensitatea transferului
de căldură convectiv. El este diferit de legea lui Newton ca fluxul termic
transmis prin convecţie prin unitatea de suprafaţă izotermă la o diferenţă de
temperatură de 1 K.
Coeficientul de convecţie se poate modifica în lungul suprafeţei de
transfer de căldură. Valoarea sa într-un anumit punct se numeşte locală. În
calculele termice se utilizează de obicei valoarea medie în lungul suprafeţei
a coeficientului de convecţie.
Valoarea coeficientului de convecţie depinde de numeroşi factori:
natura fluidului, viteza fluidului, presiune, temperatură, starea de agregare,
geometria suprafeţei, etc.
În tabelul 1.1 sunt prezentate ordinele de mărime a coeficientului de
convecţie pentru diferite fluide [39].
Tabelul 1.1
Ordinul de mărime a coeficientului de convecţie α
Fluidul şi tipul convecţiei α, în W/(m2⋅K)

Gaze, convecţie liberă 6 - 30
Gaze, convecţie forţată 30 - 300
Ulei, convecţie forţată 60 - 1800
Apă, convecţie forţată 500 - 40.000
Apă, fierbere 3000 - 60.000
Abur, condensare 6000 - 120.000
1.3.3 Radiaţia termică
Radiaţia termică este procesul de transfer de căldură între corpuri cu

temperaturi diferite separate în spaţiu.
Orice corp S emite prin radiaţii electromagnetice energie.
Transportul se realizează prin fotoni, care se deplasează în spaţiu cu viteza
luminii. Energia transportată de aceştia este în funcţie de lungimea de undă
a radiaţiei.
Transferul de căldură prin radiaţie se realizează de la distanţă.
Fenomenul are dublu sens: un corp radiază energie către altele, dar la rândul
său primeşte energie emisă sau reflectată de corpurile înconjurătoare. Dacă
avem două corpuri S şi S′ , corpul S emite energie prin radiaţie către corpul
S′ dar şi primeşte radiaţie de la corpul S′ , emisă sau reflectată de acesta.
Dacă Ts > Ts ' , pe ansamblu apare un flux termic net transmis de corpul S
către corpul S′.
Relaţia de bază a transferului de căldură prin radiaţie a fost stabilită
experimental de Stefan în 1879 şi teoretic de Boltzmann în 1984. Ecuaţia
Stefan – Boltzmann exprimă fluxul termic emis de un corp negru absolut
sub forma:
Q = σ 0 ST 4 [W] (1.13)
unde: σ0 este coeficientul de radiaţie a corpului negru
( σ 0 = 5,67 ⋅10 −8 W/(m2⋅K4); S, T – suprafaţa, respective temperatura, în m2 ,
respective K.
CAP. 2 TRANSFERUL DE CǍLDURǍ
PRIN CONDUCŢIE
2.1. ECUAŢIILE DIFERENŢIALE

ALE CONDUCŢIEI TERMICE
2.1.1. Ecuaţia legii lui Fourier
Această ecuaţie care caracterizează conducţia termică

unidirecţională, în regim permanent prin corpuri omogene şi izotrope, fără
surse interioare de căldură, reprezintă ecuaţia fundamentală a conducţiei.
Ea a fost enunţată în capitolul anterior şi are forma:
dT
q S = −λ [W/m2]. (2.1)
dx
2.1.2. Ecuaţia generală a conducţiei termice
Această ecuaţie caracterizează conducţia tridimensională, în regim

nestaţionar, prin corpuri cu surse interioare de căldură uniform distribuite.
Ipotezele care stau la baza determinării acestei ecuaţii sunt:
- corpul este omogen şi izotrop, astfel încât conductivitatea termică
este constantă şi are aceleaşi valori în toate direcţiile:
λ x = λ y = λ z = λ = const.;
- căldura specifică c p şi densitatea ρ sunt constante în intervalul de
temperatură considerat;
- în interiorul corpului există surse de căldură uniform distribuite cu
densitatea volumică (flux termic unitar volumic) qv [W/m3] = const.;
- deformarea corpului prin dilataţie datorită variaţiei temperaturii
este neglijabilă:
Pentru determinarea acestei legi se consideră un element cu volumul
dv dintr-un corp (figura 2.1), pentru care se va scrie bilanţul termic [20].
z dQz2
B B' dQ
y1
A A'  ∂T 
T T + dx 
 ∂x 
dQx1 dQx2
C C'
dQy2
D D'
dQz1
x
O
y
Fig.2.1. Conducţia termică printr-un element de volum
Ecuaţia bilanţului termic pentru elementul dv are forma:
cǎldura intratǎ şi rǎmasǎ în corp cǎldura generatǎ de surse

+ =
prin suprafeţele lui exterioare (dQ1) interioare de cǎldurǎ (dQ2)
cǎldura acumulatǎ
=
în corp (dQ3)
Căldura intrată în elementul dv prin conducţie după direcţia Ox, se
poate scrie, utilizând ecuaţia legii lui Fourier:
∂T
dQ x1 = q s dydzdτ = −λ dydzdτ [J], (2.3)
∂x
unde: dxdz este suprafaţa de schimb de căldură prin care intrǎ căldura după
direcţia Ox.
Căldura ieşită din elementul dv după aceeaşi direcţie, ţinând seama
∂T
că temperatura feţei A'B'C'D' a elementului dv este T + dx , va fi:
∂x
∂  ∂T 
dQ x 2 = −λ  T + dx dydzdτ [J]. (2.4)
∂x  ∂x 
Căldura rămasă în elementul dv după direcţia Ox va fi atunci:
Transferul de cǎldurǎ prin conducţie 11
∂T ∂  ∂T 
dQ x = dQ x1 − dQ x 2 = −λ dydzdτ + λ  T + dx  dydzdτ =
∂x ∂x  ∂x 
[J]. (2.5)
∂ 2T ∂ 2T
= λ 2 dxdydzdτ = λ 2 dv ⋅ dτ
∂x ∂x
În mod analog se poate scrie cantitatea de cǎldurǎ rǎmasǎ în
elementul dv după direcţiile Oy şi Oz:
∂ 2T
dQ y = λ dv dτ , (2.6)
∂y 2
∂ 2T
dQz = λ dv dτ. (2.7)
∂z 2
Cantitatea totală de căldură intrată prin suprafaţa laterală a
elementului dv şi rămasă în aceasta va fi:
 ∂ 2T ∂ 2T ∂ 2T 
dQ1 = λ  2 + 2 + 2  dv dτ = λ∇ 2Tdv dτ, (2.8)
 ∂x ∂y ∂z 
unde: ∇ 2 T este laplacianul temperaturii.
Cantitatea de căldură generată de sursele interioare de căldură
uniform distribuite este:
dQ2 = q v ⋅ dv ⋅ dτ [J] . (2.9)
Căldura acumulată în corp se poate determina utilizând relaţia:
∂T ∂T
dQ3 = m c p dτ = ρ c p dv d τ [J] . (2.10)
∂τ ∂τ
Înlocuind valorile lui dQ1 , dQ2 , dQ3 în ecuaţia bilanţului termic
(2.2), se obţine:
∂T
ρcp dv dτ = λ∇ 2Tdvdτ + qv dv dτ , (2.11)
∂τ
sau:
∂T λ 2 q
= ∇T+ v . (2.12)
∂τ ρ cp ρ cp
λ
Definind difuzivitatea termică a = ecuaţia generală a
ρc p
conducţiei are forma:
1 ∂T q
= ∇ 2T + v (2.13)
a ∂τ λ
Difuzivitatea termică a reprezintă o proprietate fizică a unui

material, ea caracterizând capacitatea acestuia de transport conductiv al
căldurii.
Ecuaţia generală a conducţiei termice are o serie de cazuri
particulare, prezentate în tabelul 2.1
Tabelul 2.1
Ecuaţiile diferenţiale ale conducţiei termice
Denumire Regimul Ecuaţia

Regim tranzitoriu cu 1 ∂T q
Ecuaţia generală a
surse interioare de = ∇ 2T + v
conducţiei
căldură a ∂τ λ
Regim constant cu surse q
Ecuaţia lui Poisson ∇ 2T + v = 0
interioare de căldură λ
Regim tranzitoriu fără 1 ∂T
Ecuaţia lui Fourier surse interioare de = ∇ 2T
căldură a ∂τ
Regim constant fără
Ecuaţia lui Laplace surse interioare de ∇ 2T = 0
căldură
În cazul corpurilor neomogene şi neizotrope : λ = λ (λ x , λ y , λ z ), la

care ρ = ρ(T ) şi c p = c p (T ) şi care au surse interne de căldură discrete în
punctele xi, yi, zi, cu densităţile qi ( xi , y i , z i ,τ ), ecuaţia generală a conducţiei
se poate scrie [39] :
∂T  ∂T  ∂  ∂T 
c p (T )ρ (T )
=  λx  +  λy +
∂τ  ∂x  ∂y  ∂y 
(2.14)
∂  ∂T  n
+  λz  + ∑ qi ( x0 , yi , z i ,τ ).
∂z  ∂z  i =i
2.1.3. Condiţii de determinare univocǎ

a proceselor de conducţie
Ecuaţiile diferenţiale prezentate descriu o scară largă de procese de

conducţie termică. Pentru descrierea unui proces concret de transfer
conductiv, ecuaţiilor diferenţiale trebuie să li se ataşeze condiţii de
determinare univocǎ a procesului.
Aceste condiţii sunt de următoarele tipuri:
Condiţii geometrice, care dau forma şi dimensiunile spaţiului în
care se desfăşoară procesul de conducţie.
Condiţii fizice, care dau proprietăţile fizice ale corpului: λ,ρ, c p şi
variaţia surselor interioare de căldură.
Condiţiile iniţiale, care apar în cazul proceselor nestaţionare şi dau
de obicei, valorile câmpului de temperatură, la momentul iniţial τ = 0 .
Condiţiile limită sau de contur, care definesc legătura corpului cu
mediul ambiant şi care se pot defini în mai multe forme [36] :
a) Condiţiile la limită de ordinul I (condiţii Dirichlet) se referă la
cunoaşterea câmpului de temperatură pe suprafaţa corpului în orice moment
de timp: T p ( x, y, z , τ).
Un caz particular al acestui tip de condiţii la limită este cel în care
suprafaţa corpului este izotermă în timp: T p = ct .
b) Condiţiile limită de ordinul II (condiţii Neumann), la care se
cunosc valorile fluxului termic unitar pe contur în orice moment de timp:
 ∂T 
q sp = −λ  = f ( x, y, z , τ) (2.15)
 ∂n  p
În acest caz există două cazuri particulare:
- fluxul termic unitar pe suprafaţă este constant: qsp = const. ;
- fluxul termic unitar la suprafaţă este nul (corp izolat termic,
adiabat):
 ∂T 
  = 0. (2.16)
 ∂n  p
c) Condiţiile la limită de ordinul III, la care se dau temperatura
fluidului care înconjoară corpul T f şi legea de transfer de căldură între
corp şi fluid.
În cazul în care transferul de căldură între corp şi fluid se realizează
prin convecţie, condiţia la limită de ordinul III se scrie:
 ∂T 
− λ  = α(T p − T f ). (2.17)
 ∂n  p
d) Condiţiile limită de ordinul IV, care caracterizează condiţiile de
transfer la interfaţa dintre două corpuri solide de naturi diferite (figura 2.2)
T
Solid 1 Solid 2
T1
ϕ1
Ts
ϕ2
T2
λ1 λ2
x
Fig.2.2 Condiţii la limită de ordinul IV
În cazul în care contactul între cele două corpuri este perfect (nu
există rezistenţe termice de contact), fluxul termic unitar de suprafaţă fiind
acelaşi în ambele corpuri, condiţiile la limită de ordinul IV se scriu:
 dT   dT 
λ1  1  = λ 2  2  . (2.18)
 dx  p  dx  p
La interfaţa de contact pantele celor două variaţii ale temperaturilor

îndeplinesc condiţia:
tg ϕ1 λ 2
= = const. (2.19)
tg ϕ 2 λ 1
2.1.4. Conductivitatea termică
Conductivitatea termică se defineşte din ecuaţia legii lui Fourier:

qs
λ= [W/(mK)] . (2.20)
grand T
Ea reprezintă fluxul transmis prin conducţie prin unitatea de

suprafaţă izotermă la un gradient de temperatură de 1K/m.
Conductivitatea termică este o proprietate a corpurilor care depinde
de natura acesteia, temperatură şi presiune. Ordinul de mărime al
conductivităţii termice pentru diferite materiale este prezentat în figura 2.3
[39].
Fig. 2.3. Ordinul de mărime al conductivităţii termice

pentru diferite materiale [20]
Pentru corpurile solide influenţa presiunii asupra lui λ este
neglijabilă, variaţia cu temperatura având forma:
λ = λ 0 (1 ± β T ) [W/(mK)] (2.21)
Variaţiile conductivităţii termice pentru câteva solide, lichide sau gaze sunt
prezentate în figurile (2.4), (2.5) şi (2.6) [20].
Fig.2.4. Variaţia cu temperatură a conductivităţii termice pentru solide
Fig. 2.5. Variaţia cu temperatură a conductivităţii termice pentru lichide

Fig.2.6. Variaţia cu temperatură a conductivităţii termice pentru gaze
2.2. Conducţia termicǎ unidirecţionalǎ

în regim constant
2.2.1. Corpuri cu forme geometrice simple

fǎrǎ surse interioare de cǎldurǎ
2.2.1.1. Peretele plan
Se considerǎ un perete plan ci grosimea δp, dintr-un material cu
conductivitatea termicǎ λp, prin care se transmite căldura de la un fluid cald
cu temperatura Tf1, la un fluid rece cu temperatura Tf2 (figura 2.7)
a) Conducţia la limitǎ de ordinul I
În acest caz mărimile cunoscute sunt: grosimea peretelui δ, în m;

conductivitatea termicǎ λp, în W/(mK); temperaturile celor doi pereţi Tp1 şi
Tp2, suprafaţa peretelui S, în m2.
Se ce mărimile: câmpul de temperaturǎ T(x), fluxul termic unitar qs

şi fluxul termic Q.
În acest caz conducţii a fiind unidirecţionalǎ, în regim permanent,
fǎrǎ surse interioare de cǎldurǎ se poate pleca de la ecuaţia legii lui Fourier:
Tf1
Tp1
Tp2
Tf2
Fluid cald Fluid rece

α1 λp α2
x =δp
x
Rs1 Rs2 Rs3 Tf2

Tf1 Tp1 Tp2
qs
Fig. 2.7 Conducţia termicǎ printr-un perete plan
dT
qs = − λ (2.22)
dx
Prin separarea variabilelor şi integrare se obţine:
δp Tp 2
∫ q dx = −λ ∫ dT
0
s p
T p1
, (2.23)
sau:
qs δ p = λ p (T p1 − T p 2 ) . (2.24)
Rezultǎ:
T p1 − T p 2
qs = [W/m3] . (2.25)
δp
λp
Comparând ecuaţia (2.25) cu ecuaţia analogiei electrice (1.8), rezultǎ
cǎ rezistenţa termicǎ conductivǎ pentru un perete plan este:
δ
Rs = p [(m2 K)/W] (2.26)
λp
Fluxul termic va fi:
Q = qs ⋅ S [W] (2.27]
Pentru determinarea câmpului de temperaturǎ ecuaţia (2.22) se va

integra de la 0 la x, respectiv de la Tp1 la T(x). Rezultǎ:
qsx = λ [Tp1 − T(x)] , (2.28)
de unde, înlocuind pe qs cu valoarea din (2.25), rezultǎ:
T p1 − T p 2
Tx = T p1 − x . (2.29)
δp
Rezultǎ cǎ variaţia temperaturii prin perete este linearǎ.
În cazul în care conductivitatea termicǎ nu este constantǎ, ci variază
liniar cu temperatura:
λ = λ0(1 + βT) [W/(mK)] , (2.30)
ecuaţia legii lui Fouriei va fi:
dT
qs = −λ 0 (1 + β T ) [W/m2] . (2.31)
dx
β 2
qs δ p = λ 0 (T p1 − T p 2 ) +
2
( )
T p1 − T p22 , (2.32)
sau:
λ0  T + Tp 2 
qs = 1 + β p1  (T p1 − T p 2 ) [W/m2] , (2.33)
δp  2 
λm
qs = (Tp1 − Tp 2 ) [W/m2] . (2.34)
δ
Rezultǎ cǎ în acest caz pentru determinarea fluxului termic unitar se
poate utiliza aceeaşi ecuaţia ca pentru cazul λ = ct., conductivitatea termicǎ
calculându-se la temperatura medie a peretelui Tm = 0,5 (Tp1 + Tp2).
În cazul în care λ = λ0 (1 + βT), câmpul de temperaturǎ, determinat
analog ca pentru λ = ct., are forma:
2
1  2q x 1
T ( x ) =  + T p1  − s − . (2.35)
β  λ 0β β
Variaţia temperaturii prin perete în acest caz este prezentatǎ în figura
2.8.
T(x)
Tp1
λ = const.(β=0)
β<0 β>0
Tp2
λ=λ0(1+βt)
O x x
δ
Fig. 2.8 Distribuţia temperaturii la conducţia

termicǎ printr-un perete plan omogen
b) Condiţii la limitǎ de ordinul III
În acest caz mărimile cunoscute sunt temperaturile celor douǎ fluide

Tf1 şi Tf2, cei doi coeficienţi de convecţie α1 şi α2, grosimea şi
conductivitatea termicǎ a peretelui δp şi λp, suprafaţa de schimb de căldurǎ
S.
Se cere determinarea fluxului termic unitar qs, a fluxului termic şi a

temperaturilor peretelui Tp1 şi Tp2.
Fluxul termic unitar de suprafaţǎ se poate scrie în acest caz:
λp
qs = α1 (T f 1 − T p1 ) = (T − T p 2 ) = α 2 (T p 2 − T f 2 ) [W/m2] (2.36)
δp
p1
Din aceste egalităţi vor rezulta:

 1
T f 1 − T p1 = q s α
 1
 δp
T p1 − T p 2 = q s (2.37)
 λp
 1
T p 2 − T f 2 = q s
 α2
Prin însumare se obţine:
 1 δp 1 
T f 1 − T f 2 = qs  + + . (2.38)
α λ α 2 
 1 p
Rezultǎ fluxul termic unitar de suprafaţǎ:

T f 1 − Tf 2
qs = [W/m2] . (2.39)
1 δp 1
+ +
α1 λ p α 2
La acelaşi rezultata se ajunge folosind analogia electricǎ a
transferului de căldurǎ. În acest caz apar trei rezistenţe termice înseriate:
Rst = Rs1 + Rs2 + Rs3 [(m2 K)/W] , (2.40)
unde: Rs1 este rezistenţa termicǎ convectivǎ la transferul între fluidul cald
şi perete; Rs2 − rezistenţa termicǎ conductivǎ prin perete; Rs3 − rezistenţa
termicǎ convectivǎ de la perete la fluidul rece; Rst − rezistenţa termicǎ totalǎ.
Fluxul termic unitar la convecţie este dat de relaţia lui Newton:
T f − T p ∆T
qs = α(T f − T p ) = = . (2.41)
1 Rs
α
Rezultǎ cǎ rezistenţa termicǎ convectivǎ în cazul peretelui plan este:
1
Rscv = [(m2 K)/W] . (2.42)
α
Atunci fluxul termic unitar de suprafaţǎ va fi:
∆T Tf 1 − Tf 2
qs = = [W/m2] . (2.43]
Rst 1 δp 1
+ +
α1 λ p α 2
Se defineşte coeficientul global de transfer de cǎldurǎ Ks:
1 1
Ks = = [W/(m2 K)] . (2.44)
Rst 1 δp 1
+ +
α1 λ p α 2
Fluxul termic transmis va fi:
Q = Ks S Tf1 − Tf2) [W] . (2.45)
Temperaturile suprafeţelor peretelui se stabilesc fie din ecuaţiile

(2.36 ), fie cu ajutorul rezistenţelor termice.
În general temperatura într-un punct oarecare din perete se determinǎ
cu relaţia:
Tx = T0 ± qs Rs, o−x , (2.46)
unde:
T0 este temperatura cunoscutǎ într-un punct de referinţǎ;
Rs,o−x − rezistenţa termicǎ între punctul de referinţǎ şi punctul cu Tx.
Aplicând relaţia (2.46) rezultǎ:
T p1 = T f 1 − q s Rs1 = T f 2 + q s (Rs 2 + Rs 3 ) ,
sau:
1  δp 1 
T p1 = T f 1 − q s = T f2 + qs  + ; (2.47)
α1 λ α 
 p 2 
şi
T p 2 = T f 1 − qs (Rs1 + Rs 2 ) = T f 2 + q s Rs 3 ,
sau:
 1 δp 
T p 2 = T f 1 − qs  +  = T f 2 + qs 1 . (2.48)
α λ  α2
 1 p 
c) Rezistenţe termice de contact
Dacǎ douǎ suprafeţe plane vin în contact una cu cealaltă, contactul

fizic direct, datoritǎ rugozităţii suprafeţelor, se realizează pe o suprafaţǎ Sc,
care reprezintă o micǎ parte din suprafaţǎ totalǎ de contact S (figura 2.9)
Fig. 2.9 Rezistenţa termicǎ de contact
Suprafaţa efectivǎ de contact este funcţie de rugozitatea suprafeţelor

şi de forţa de strângere între acestea, ea reprezentând între 1÷8% din
suprafaţa totalǎ.
Deoarece conductivitatea termicǎ a fluidului din interstiţiile între
cele douǎ suprafeţe este diferitǎ de conductivitatea termicǎ a celor douǎ
suprafeţe, la suprafaţa de contact apare o diferenţǎ de temperaturǎ ∆Tc,
datoritǎ unei rezistenţe termice de contact Rsc definitǎ ca:
∆Tc
Rsc = [(m2 K)/W] . (2.49)
qs
Mǎrimea inversǎ rezistenţei termice de contact este conductanţa
termicǎ de contact:
1
α* = [W/(m2 K)] . (2.50)
Rsc
Rezistenţa termicǎ de contact este compusǎ din douǎ rezistenţe
termice legate în paralel: rezistenţa termicǎ prin punctele solide de contact
Rss şi rezistenţa termicǎ prin fluidul din interstiţii Rsf:
1 1 1
α* = = + [W/(m2 K)] . (2.51)
Rsc Rss Rsf
Fluxul termic transmis în zona de contact va fi:
T1 − T2 T −T
Q= S c + 1 2 S f = α * S (T1 − T2 ) [W] . (2.52)
Rss Rsf
Dar:
δ1 δ 2
Rss = + , (2.53)
λ1 λ 2
δ
Rsf = . (2.54)
λf
Înlocuind valorile Rss şi Rsf în ecuaţia (2.52) şi făcând ipoteza: δ1 =
δ2 = δ/2, rezultǎ:
1  S 2λ λ Sf 
α* =  c ⋅ 1 2 + λ f  , (2.55)
δ  S λ1 + λ 2 S 
sau:
1 S Sf 
α* =  c λ med + λ f  [W/(m2 K)] , (2.56)
δ S S 
unde: λmed este media armonicǎ a conductivităţii celor douǎ corpuri în
contact (λ1 şi λ2).
Din relaţia (2.56) rezultǎ cǎ rezistenţa termicǎ de contact, respectiv
conducţia termicǎ de contact sunt dependente de:
− presiunea de strângere a celor douǎ suprafeţe;
− rugozitatea suprafeţelor;
− rezistenţa la rupere σr a materialului cu duritate mai micǎ;
− conductivitatea termicǎ a celor douǎ solide;
− conductivitatea termicǎ a fluidului din interstiţii.
În figura 2.10 sunt date curbele de variaţie a conductanţei termice de

contact în funcţie de presiunea de strângere pentru 10 perechi de materiale
prezentate în tabelul 2.2 [37].
Fig. 2.10 Variaţia conductanţei termice de contact

Tabelul 2.2
Caracteristicile suprafeţelor în contact corespunzătoare

curbelor de conductanţǎ termicǎ din figura 2.10
Temperatura
Rugozitatea
Curba Perechea de Fluidul din medie de
suprafeţelor
nr. materiale interstiţiu contact
µm
°C
1 Aluminiu 1,22−1,65 Vid (10-2 Pa) 43
2 Aluminiu 1,65 Aer 93
0,15−0,2 Foiţǎ de plumb
3 Aluminiu 43
(neplane) (0,2 mm)
4 Oţel inoxidabil 1,08−1,52 Vid (10-2 Pa) 30
5 Oţel inoxidabil 0,25−0,38 Vid (10-2 Pa) 30
6 Oţel inoxidabil 2,54 Aer 93
7 Cupru 0,18−0,22 Vid (10-2 Pa) 46
Oţel inoxidabil−
8 0,76−1,65 Aer 93
aluminiu
0,2−0,41 30
9 Magneziu Vid (10-2 Pa)
(oxidat)
10 Fier−aluminiu − Aer 27
d) Perete plan neomogen cu straturi perpendiculare

pe direcţia de propagare a căldurii
Vom considera un perete plan format din 2 straturi cu rezistenţǎ

termicǎ de contact între ele, cu condiţii la limitǎ de ordinul III (figura 2.11).
Mărimile cunoscute în acest caz vor fi: temperaturile celor douǎ
fluide Tf1 şi Tf2, coeficienţii de convecţie α1 şi α2, grosimile celor doi pereţi
δ1 şi δ2, conductivitǎţile termice ale pereţilor λ1 şi λ2, conductanţa termicǎ
de contact α* şi suprafaţa de schimb de căldurǎ S.
.
qs
Tf1 S
1
∆T1 = qs Rsp1 = qs
α1
Tp1 δ1
α2 ∆T p1 = q s R sp1 = q s
λ1
∆T
Tp2 1
∆Tc = q s Rsc = q s
α*
α1 Tp3 δ2
Tp4 ∆T p 2 = q s Rsp 2 = q s
λ2
1
λ1 λ2 ∆T2 = q s Rs 2 = qs
α2
Tf2
δ1 δ2
qs
a)
Tf1 Tp1 Tp2 Tp3 Tp4 Tf2
1 δ1 δ2 1
Rs1 = Rsp1 = Rsc =
1 Rsp 2 = Rs 2 =
α1 λ1 α* λ2 α2
b)
Fig. 2.11 Transferul căldurii între douǎ fluide printr-un perete omogen
cu straturi perpendiculare pe direcţia de propagare a căldurii:
a − distribuţia temperaturii; b − schema electricǎ echivalentǎ.
Se cer: fluxul termice unitar de suprafaţǎ qs, fluxul termic Q şi temperaturile

pereţilor Tp1, Tp2, Tp3, Tp4.
Vom porni de la schema electricǎ echivalentǎ care este formatǎ din 5

rezistenţe termice înseriate. Rezultǎ:
Tf 1 − Tf 2
qs = 5
[W/m2] , (2.57)
∑R i =1
si
sau, înlocuind valorile celor 5 rezistenţe:

Tf 1 −Tf 2
qs = [W/m2] . (2.58)
1 δ1 1 δ 2 1
+ + *+ +
α1 λ1 α α 2 α 2
Coeficientul global de transfer de căldurǎ va fi:

1 1
Ks = = [W/(m2 K)] (2.59)
Rst 1 δ1 1 δ 2 1
+ + *+ +
α1 λ 1 α λ 2 α 2
Fluxul termic transmis va fi:
Q = qs ⋅ S = Ks S (Tf1 − Tf2) [W] . (2.60)
Aplicând regula datǎ de relaţia (2.46) rezultǎ:

1
T p1 = T f 1 − q s Rs1 = T f 1 − q s ; (2.61)
α1
 1 δ 
T p 2 = T f 1 − qs (Rs1 + Rs 2 ) = T f 1 − q s  + 1  ; (2.62)
 α1 λ1 
 1 δ 1 
T p3 = T f 1 − qs (Rs1 + Rs 2 + Rs 3 ) = T f 1 − qs  + 1 + *  ; (2.63)
 α1 λ1 α 
1
T p 4 = T f 2 + qs Rsp = T f 2 + q s . (2.64)
α2
e) Perete compozit
Pentru exemplificarea acestui caz vom considera faţada unei clǎdiri

(figura 2.12) constituitǎ din beton cu conductivitatea termicǎ λ1 (haşurat) şi
un material izolant (aer sau polistiren) cu conductivitatea termicǎ λ2 [1].
Ţinând seama de simetria sistemului, acesta se poate descompune, în

elemente de înǎlţime identicǎ b. Schema electricǎ echivalentǎ este compusǎ
din 7 rezistenţe termice legate în serie şi paralele.
δ1 δ2 δ1
b1
Tf1 Tf2 b2
α1 α2 b
b3
b
Rs3
Tf1 Rs1 Rs2 Rs4 Rs6 Rs7 Tf2
Rs5
∆T1 ∆T2 ∆T3 ∆T4 ∆T5
Fig. 2.12 Perete compozit [1]
Rezistenţa termicǎ totalǎ echivalentǎ va fi:
1
Rst = Rs1 + Rs 2 + + Rs 6 + Rs 7 . (2.65)
1 1 1
+ +
Rs 3 Rs 4 Rs 5
Pentru determinarea rezistenţelor termice vom scrie fluxul termic
unitar pe fiecare zonǎ, considerând o lăţime a peretelui z, astfel ca z⋅b=1m2 .
Vom obţine pentru zonele omogene 1, 2, 4 şi 5:
λ1 λ
qs = α1∆T1 = ∆T2 = 1 ∆T4 = α 2 ∆T5 . (2.66)
δ1 δ1
Rezultǎ:
1 δ δ 1
Rs1 = ; Rs 2 = 1 ; Rs 6 = 1 ; Rs 7 = [(m2 K)/W] (2.67)
α1 λ1 λ1 α2
Pentru zona 3 care este neomogenǎ fluxul termic unitar va fi:
λ λ λ 
qs = q s1 + qs 2 + q s 3 =  2 b1 z + 1 b2 z + 2 b3 z ∆T3 . (2.68)
 δ2 δ2 δ2 
Rezultǎ:
1 δ δb
Rs 3 = = 2 = 2 ; (2.69)
λ 2b1 z λ 2 b1 z λ 2 b1
δ2
1 δ δb
Rs 4 = = 2 = 2 ; (2.70)
λ1b21 z λ1b2 z λ1b2
δ2
1 δ δb
Rs 5 = = 2 = 2 . (2.71)
λ 2 b3 z λ 2 b3 z λ 2 b3
δ2
2.2.1.2. Peretele cilindric

Se considerǎ un perete cilindric tubular cu raza interioarǎ ri
(diametrul di) şi raza exterioarǎ re (diametrul exterior de), alcătuit dintr-un
material omogen cu conductivitatea termicǎ λ = const.
a) Condiţii la limitǎ de ordinul I
Se dau: diametrele di şi de, conductivitatea termicǎ λ, lungimea l a

cilindrului şi temperaturile pe cele douǎ feţe Tp1 şi Tp2.
Se cer: determinarea câmpului de temperaturǎ, fluxului termic unitar
linear şi fluxului termic.
În cazul peretelui cilindric suprafaţa sa variază în lungul razei şi în
consecinţǎ şi fluxul termic unitar de suprafaţǎ va fi variabil în funcţie de
razǎ. Din aceste motive în acest caz se utilizeazǎ fluxul termic unitar linear
ql. Legătura între cele douǎ fluxuri unitare este:
ql = qs πd [W/m] . (2.72)
T ql
Tf1
Tp1 r dr
dT
a)
Tp2 d l=1m
Tf2
ri
λ=const. re
di
de
Rl3 Rl2 Rl1

b)
Tf2 Tp2 Tp1 Tf1
Fig. 1.13 Transferul de căldurǎ conductiv printr-un perete cilindric:

a) variaţia temperaturii; b) schema electricǎ echivalentǎ
Pentru determinarea fluxului termic unitar linear se porneşte de la

ecuaţia legii lui Fourier:
dT
Q = ql ⋅ l = −λS . (2.73)
dr
Suprafaţa de schimb de căldurǎ este: S = 2πrl. Rezultǎ:

dT
ql = −2πrλ . (2.74)
dr
Separând variabilele şi integrând se obţine:
Tp 2 re
qe dr
∫ − dT = ∫ 2πλ ⋅
T p1 ri
r
, (2.75)
de unde:
T p1 − T p 2
ql = [W/m] . (2.76)
1 r
ln e
2πλ ri
Din analogia electricǎ va rezulta valoarea rezistenţei termice lineare pentru

peretele cilindric:
1 r 1 d
Rl = ln e = ln e [(mK)/W] . (2.77)
2πλ ri 2πλ d i
Pentru determinarea ecuaţiei câmpului de temperaturǎ ecuaţia (2.75)

se va integra de la Tp1 la T(r), respectiv de la ri la r. Se obţine:
ql r
T p1 − T (r ) = ln . (2.78)
2πλ ri
Înlocuind valoarea lui ql din (2.77), se obţine:
T (r ) = T p1 − (T p1 − T p 2 )
ln (r / ri )
, (2.79)
ln (re / ri )
relaţie care aratǎ cǎ distribuţia temperaturii în peretele cilindric este de tip

logaritmic.
În cazul în care conductivitatea termicǎ este variabilǎ linear cu
temperatura: λ = λ0 (1+βT) ecuaţia (2.74) devine:
ql = −λ 0 (1 + β T )2πr
dT
. (2.80)
dr
Prin integrare între limitele r1 şi r, respectiv Tp1 şi T(r), rezultǎ:
 q ln (r / r1 ) 1
2
1
T (r ) =  + T p1  − l − . (2.81)
β  πλ 0β β
Distribuţia temperaturii prin perete în funcţie de semnul lui β este

prezentatǎ în figura 2.14
b) Conducţii la limitǎ de ordinul III
În acest caz mărimile cunoscute vor fi: temperaturile celor douǎ

fluide Tf1 şi Tf2, coeficienţii de convecţie αi, αe, diametrele şi lungimea
peretelui: di, de, l şi conductivitatea termicǎ λ.
Pentru determinarea fluxului termic unitar linear se va utiliza
analogia electricǎ a transferului termic pentru schema echivalentǎ din figura
2.13.
ql T
Tp1
β>0
λconst.(β=0)
T(r)
Tp2 r
β<0
λ=λ0(1+Tβ)
d1
d2
Fig. 2.14 Distribuţia temperaturii la conducţia

termicǎ printr-un perete cilindric omogen
Fluxul termic unitar linear va fi:

Tf 1 − Tf 2
ql = [W/m] , (2.82)
Rl1 + Rl 2 + Rl 3
unde: Rl1 şi Rl3 sunt rezistenţe termice convective, în m⋅K/W; Rl2 −
rezistenţa termicǎ conductivǎ, în m⋅K/W.
Pentru determinarea valorii rezistenţei termice convective se pleacă
de la relaţia legii lui Newton:
Q = αS∆T = α ⋅ 2πrl∆T [W] . (2.83)

Rezultǎ:
Q ∆T
ql = = [W/m] . (2.84)
l 1
πdα
Rezistenţa termicǎ linearǎ convectivǎ va fi:
1
Rl ,cv = [(mK)/W] . (2.85)
πdα
Înlocuind în (2.82) valorile rezistenţelor termice calculate cu (2.85)
şi (2.77), rezultǎ:
Tf 1 − Tf 2
ql = [W/m] . 2.86)
1 1 de 1
+ ln +
πd i α i 2πλ d i πd e α e
Definind coeficientul global linear de transfer de căldurǎ:
1
Kl = [W/(mK)] , (2.87)
1 1 d 1
+ ln e +
πd i α i 2πλ d i πd e α e
fluxul termic va fi:
Q = K l ⋅ l ⋅ (T f 1 − T f 2 ) [W] . (2.88)
Pentru determinarea temperaturilor pereţilor se va aplica relaţia
(2.46):
1
T p1 = T f 1 − ql Rl1 = T f 1 − ql ; (2.89)
πd i α e
 1 d 
T p 2= T f 1 − q l (Rl1 + Rl 2 ) = T f 1 − ql 
1
+ ln e  =
 πd iα i 2πλ d i  . (2.90)
1
= T f 2 + q l Rl 3 = T f 2 + q l
πd eα e
c) Perete cilindric neomogen cu straturi perpendiculare
pe direcţia de propagare a căldurii
Se considerǎ un perete cilindric format din douǎ straturi cu rezistenţǎ

termicǎ de contact între ele (figura 2.15).
Rezistenţa termicǎ totalǎ este:
Rlt = Rl1 + Rlp1 + Rlc + Rlp 2 + Rl 2 =
1 1 d 1 1 d3 1 . (2.91)
= + ln 2 + + ln +
πd1α1 2πλ1 d1 πd 2 α * 2πλ 2 d 2 πd 3 α 2
Coeficientul global de schimb de căldurǎ, fluxul termic unitar linear
şi fluxul termic se determinǎ cu relaţiile:
qi
Tf1 l
1
∆T1 = ql Rl1 = ql
πd1α 1
Tp1 1 d
α2 ∆T p1 = q l Rlp1 = ql ln 2
2πλ 1 d1
Tp2 1
∆
T
α* ∆Tc = q l Rlc = q l
πd 2 α *
α1 Tp3 1 d
Tp4 ∆T p 2 = q l Rlp 2 = ql ln 3
2πλ 2 d 2
1
λ1 λ2 ∆T2 = q l Rl 2 = q l
πd 3 α 2
Tf2
d1
d2
d3
Fig. 2.15 Transferul căldurii printr-un perete cilindric neomogen

cu straturi perpendiculare pe direcţia de propagare a căldurii
1
Kl = [W/(mK)];(2.92)
1 1 d2 1 1 d3 1
+ ln + + ln +
πd1α1 2πλ1 d1 πd 2 α * 2πλ 2 d 2 πd 3α 2
ql = K l (T f 1 − T p1 ) [W/m] . (2.93)
Temperaturile peretelui se determinǎ analog ca în cazul anterior

(relaţia 2.46). Pentru exemplificare:
T p3 = T f 1 − ql (Rl1 + Rlp1 + Rlc ) =

= T f 2 + ql (Rl 2 + Rlp 2 )
[°C] . (2.94)
2.2.1.3. Peretele sferic

a) Condiţii la limitǎ de ordinul I
Se considerǎ un perete sferic (sferǎ goalǎ la interior, (figura 2.16) cu

raza interioarǎ r1 şi cea exterioarǎ r2, dintr-un material cu conductivitatea
termicǎ λ. Se cunosc cele douǎ temperaturi pe suprafaţǎ Tp1 şi Tp2.
T Tp1
dT
T(r)
r1 Tp2
r dr
r2
d2
d1
0
λ=const.
Fig. 2.16 Transferul căldurii prin conducţie

printr-un perete sferic omogen
Fluxul termic, conform ecuaţiei legii lui Fourier va fi:
Q = −λS
dT
dr
(
= −λ 4πr 2
dT
dr
) [W] . (2.95)

Tp 2 r
Q 2 dr
∫
T p1
− dT =
4πλ ∫r1 r 2
, (2.96)
Rezultǎ:
Q 1 1
T p1 − T p 2 =  −  . (2.97)
4πλ  r1 r2 
Fluxul termic va fi:
4πλ(T p1 − T p 2 ) T p1 − T p 2
Q= = [W] . (2.98)
1 1
− 1 1 1 
 − 
r1 r2 2πλ  d1 d 2 
Rezultǎ cǎ rezistenţa termicǎ conductivǎ în cazul sferic va fi:
1 1 1 
Rtcd =  −  [K/W] (2.99)
2πλ  d1 d 2 
Prin integrarea relaţiei (2.96) de la Tp1 la T(r), respectiv de la r1 la r,

rezultǎ ecuaţia câmpului de temperaturǎ:
1 1
−
Q  1 1
 −  = T p1 − (T p1 − T p 2 )
r1 r
T (r ) = T p1 − (2.100)
4πλ  r1 r  1 1
−
r1 r2
Relaţia (2.100) aratǎ cǎ variaţia temperaturii prin perete este în acest
caz de tip hiperbolic.
b) Condiţii la limitǎ de ordinul III
Ecuaţia fluxului termic convectiv în cazul sferei este:

∆T
Q = αS∆T = πd 2 α∆T = [W] (2.101)
1
πd 2 α
Rezultǎ cǎ rezistenţa termicǎ convectivǎ în cazul peretelui sferic

este:
1
Rtcv = [K/W] . (2.202)
πd 2 α
Aplicând analogia electricǎ, în cazul condiţiilor la limitǎ de ordinul
III fluxul termic va fi:
Tf1 − Tf 2
Q= =
Rtcv1 + Rtcd + Rtcv2
Tf 1 − Tf 2 [W] , (2.103)
=
1 1 1 1  1
+  −  + 2
πd1 α1 2πλ  d1 d 2  πd 2 α 2
2
sau:
Q = K sf (T f 1 − T f 2 ) [W] . (2.104)
Rezultǎ coeficientul global de schimb de căldurǎ pentru peretele

sferic:
1
K sf = [W/K] . (2.105)
1 1 1 1 1
+  −  + 2
πd1 α1 2πλ  d1 d 2  πd 2 α 2
2
2.2.2. Corpuri cu forme geometrice simple

cu surse interioare de cǎldurǎ uniform
distribuite
2.2.2.1. Peretele plan
a) Perete răcit uniform pe ambele feţe (fig.2.17a)
Ecuaţia diferenţialǎ care caracterizează conducţia termicǎ prin
corpuri cu surse interioare de cǎldurǎ uniform distribuite în regim permanent
este ecuaţia lui Poisson, care scrisǎ pentru câmpul de temperaturǎ
unidirecţional este:
d 2T q v
+ =0 . (2.106)
dx 2 λ
Integrând de douǎ ori se obţine:
dT q
= − v x + C1 , (2.107)
dx λ
q
T = − v x 2 + C1 x + C 2 (2.108)
2λ
Pentru determinarea constantelor de integrare C1 şi C2 se pot pune
condiţii la limitǎ de ordinul I sau ordinul III. Peretele fiind răcit uniform pe
ambele feţe, în centrul plăcii temperatura va fi maximǎ, deci:
dT
• la x = 0 , =0 . (2.109)
dx
Q1 Tm Q2
α1 α2
Q1/2 Tm Q1/2 Tp1
xm
Tf1
α α Qx Qx+dx
Tp2
Tf2
Tp qv=const. Tp S qv=const.
Tf Tf x dx λ=const.
λ=const.
S
δ δ 2δ
0 x 0 x
b)
a)
Fig. 2.17. Distribuţia temperaturii printr-un perete plan

cu sursa interioarǎ de cǎldurǎ uniform distribuitǎ:
a) răcit uniform pe ambele feţe; b) răcit neuniform
În cazul condiţiile la limitǎ de ordinul I:

• la x = δ , T =Tp . (2.110)
Cu aceste condiţii la limitǎ cele 2 constante rezultǎ:
qv 2
C1 = 0 şi C 2 = T p + δ . (2.111)
2λ
Rezultǎ:
qv 2   x  
2
T = Tp + δ 1 −    . (2.112)
2λ   δ  
Temperatura maximǎ a peretelui va fi:

q
Tm = T p + v δ 2 . (2.113)
2λ
Ecuaţia câmpului de temperaturǎ se poate scrie şi pornind de la
temperatura maximǎ, punând condiţia la limitǎ:
• la x = 0 , T = Tm . (2.114)
Rezultǎ: C1 = 0; C2 = Tm şi:
qv x 2
T = Tm − . (2.115)
2λ
În cazul condiţiilor la limitǎ de ordinul III, vom avea:

dT
• la x = 0, =0;
dx
= α(T p − T f ) .
dT
• la x = δ , − λ (2.116)
dx
Se obţine: C1 = 0 şi:
qδ
Tp = T f + v . (2.117)
α
Înlocuind valoarea lui Tp în relaţia (2.112), rezultǎ:
qδ q   x 2 
T = T f + v + v δ 2 1 −    . (2.118)
α 2λ   δ  
Fluxul termic transmis prin fiecare faţǎ a peretelui cu suprafaţa S va
fi:
dT
Q1 / 2 = −λS = ± q v Sδ [W] . (2.119)
dx x =± δ
b) Perete rǎcit neuniform pe cele douǎ feţe (fig. 2.17.b)
În acest caz punând condiţiile la limitǎ de ordinul I:

• la x = 0 , T = Tp1 ;
• la x = 2δ , T = Tp2 ,
rezultǎ:
C2 = Tp1 şi
T p 2 − T p1 qv δ
C1 = + . (2.120)
2δ λ
Ecuaţia câmpului de temperaturǎ va fi:
q v x 2  T p 2 − T p1 q v δ 
T =− + +  x + T p1 . (2.121)
2λ  2δ λ 
Temperatura maximǎ se realizează la distanţa x = xm, care rezultǎ din ecuaţia

dT/dx = 0 :
λ T p 2 − T p1
xm = δ + ⋅ . (2.122)
qv 2δ
Înlocuind valoarea lui xm în ecuaţia (2.121), rezultǎ temperatura
maximǎ:
q δ2 λ
Tm = v + (T p 2 − T p1 ) + (T p1 + T p 2 ) .
2 1
(2.123)
2λ 8q v δ 2
2
Fluxurile termice transmise prin cele douǎ feţe, având suprafaţa S
este:
 T p 2 − T p1 q v δ 
Q1 = − qv Sxm = −λS  +  [W] ,
 2 δ λ 
(2.124)
 q δ T p 2 − T p1 
Q2 = − qv S (2δ − x m ) = −λS  v −  [W] .
 λ 2δ 
(2.125)
Condiţiile la limitǎ de ordinul III vor fi:
= −α1 (T p1 − T f 1 ) ;
dT
• la x = 0 , − λ
dx
= α(T p 2 − T f 2 ) .
dT
• la x = 2δ , − λ
dx
Rezultǎ temperaturile suprafeţelor peretelui:
 1 δ
T f 2 − T f 1 + 2δqv  + 
T p1 = T f 1 +  2 λ
α
;
α α
1+ 1 + 2 1 δ
α2 λ
(2.126)
 1 δ
T f 1 − T f 2 + 2δqv  + 
Tp2 = T f 2 +  α1 λ  . (2.127)
α2 α2
1+ +2 δ
α1 λ
Înlocuind aceste valori în ecuaţia (2.121) se stabileşte ecuaţia câmpului de
temperaturǎ.
2.2.2.2. Peretele cilindric (fig. 2.18)

Ecuaţia lui Poisson pentru conducţia unidirecţionalǎ în coordonate
cilindrice are forma:
d 2T 1 dT qv
+ + =0 , (2.128)
dr 2 r dr λ
cu soluţia generalǎ:
qv r 2
T =− + C1 ln r + C 2 . (2.129)
4λ
Punând condiţiile la limitǎ:
dT
• la r = 0 , =0;
dr
• la r = 0 , T = Tm ,
rezultǎ: C1 = 0 şi C2 = Tm. Ecuaţia câmpului de temperaturǎ va fi:
q r2
T = Tm − v . (2.130)
4λ
Temperatura peretelui se obţine pentru r = R:
q R2
T p = Tm − v . (1.131)
4λ
Fluxul termic generat în perete şi transmis prin suprafaţa acestuia
este:
= πR 2 lqv = 4πλ(Tm − T p ) l [W] .

dT
Q = −λS (1.132)
dr r =0
Tm
Tp qv = const. Tp
Tf λ = const. Tf
Qr Qr+dr
l
α r dr
0 r
Fig. 2.18 Perete cilindric cu surse interioare

de cǎldurǎ uniform distribuite
2.2.2.3. Perete cilindric tubular

În cazul transferului de cǎldurǎ printr-un perete tubular, dacǎ tubul
cilindric are pereţi subţiri (de/di ≤ 1,1) el poate fi tratat cu bunǎ aproximaţie
ca un perete plan. În cazul tuburilor cu pereţi groşi (de/di > 1,1) se pot
întâlni trei cazuri:
• tubul are suprafaţa interioarǎ izolatǎ termic, fiind rǎcit numai la
exterior (fig. 2.19.a);
• tubul are suprafaţa exterioarǎ izolatǎ termic, fiind rǎcit numai la
interior (fig. 2.19.b);
• tubul termic este rǎcit pe ambele feţe (fig. 1.19.c).
Ecuaţiile câmpului de temperaturǎ, razei la care apare temperatura maximǎ
şi fluxurile transmise prin cele douǎ feţe sunt prezentate în tabelul 2.3
Qe Qi
Ti Te
Suprafaţǎ izolatǎ
Suprafaţǎ izolatǎ
termic
termic
Te Ti
qv=const
qv=const
λ=const. Fluid de Fluid de
rǎcire rǎcire λ=const.
Ri Ri
Re Re
a) b)
Qi Qe
Tm
Ti
Rm
Te
qv=const
Fluid de Fluid de
rǎcire λ=const. rǎcire
Ri
Re
c) surse interioare de cǎldurǎ

Fig. 2.19. Perete tubular cu
uniform distribuite:
a) rǎcit la exterior; b) rǎcit la interior; c) rǎcit pe ambele feţe
Tabelul2.3
Perete tubular cu surse interioare de cǎldurǎ
Rǎcit la exterior Rǎcit la interior Rǎcit pe ambele feţe

Mǎrimea
(fig.2.19.a) (fig.2.19.b) (fig.2.19.c)
(
q r 2 − Ri2
T = Ti − v +
) ln(r / Ri )
⋅
Câmpul de q v R  r 
2 2
r  q v R  r 
2 2
r  4λ ln(Ri / Re )
T = Ti −   − 2 ln − 1 T = Te − e
  − 2 ln − 1
q (R 2 − Ri2 )
i
temperaturǎ 4 λ   Ri  Ri  4 λ  R e  Re  
  ⋅ (Ti − Te ) − v e 
 4λ 
Raza la care
Rm = Ri 4λ
(
(Te − Ti ) + qv Re2 − Ri2 )
temperatura Rm = Ri Rm =
qv Re
este maximǎ ln
2λ Ri
Fluxul
transmis
prin peretele
(
Qi = π Re2 − Ri2 lqv ) 0 ( )
Qi = π Rm2 − Ri2 lqv
interior
Fluxul
transmis
prin peretele
0 (
Qe = π Re2 − Ri2 lqv ) (
Qe = π Re2 − Rm2 lqv )
exterior
2.2.3. Conducţia termicǎ prin

suprafeţe extinse
În cazul transferului de cǎldurǎ între un fluid cald şi unul rece, printr-
o suprafaţǎ de schimb de cǎldurǎ, coeficientul global de schimb de
cǎldurǎ este mai mic decât cel mai mic coeficient de convecţie (Ks <
αmin). Dacǎ cei doi coeficienţi de convecţie au valori care diferă mult (douǎ
ordine de mǎrime), coeficientul global de schimb de cǎldurǎ este practic
egal cu αmin. De exemplu, dacǎ α1 = 5000 W/(m2K) (convecţia monofazicǎ
în fazǎ lichidǎ); α2 = 50 W(m2 K) (convecţia monofazicǎ în fazǎ gazoasǎ); λp
= 45 W(mK) (perete de oţel); δp = 0,002 m, coeficientul global de schimb de
cǎldurǎ va fi Ks = 49,39 W/(m2 K).
Rezultǎ cǎ pentru a mǎri coeficientul global de schimb de cǎldurǎ, în
aceste cazuri, trebuie intensificat transferul de cǎldurǎ convectiv pe partea
fluidului cu αmin (de obicei un gaz). O altǎ metodǎ de a mǎri coeficientul
global de schimb de cǎldurǎ o constituie extinderea suprafeţei de schimb de
cǎldurǎ pe partea fluidului cu αmin. Aceasta se realizează prin prevederea
unor nervuri longitudinale, radiale sau aciculare (fig.2.20), executate din
acelaşi material sau din materiale diferite cu peretele suport.
Fig.2.20. Exemple de nervuri: a) cu secţiune constantǎ;

b) cu secţiune variabilǎ; c) circularǎ; d) acicularǎ.
2.2.3.1. Ecuaţia generalǎ a nervurilor

Pentru determinarea acestei ecuaţii se considerǎ o nervurǎ cu
secţiunea transversalǎ variabilǎ S = S(x) şi perimetrul variabil P = P(x),
realizatǎ dintr-un material cu λ = const. Nervura vine în contact cu un fluid
cu temperaturǎ constantǎ Tf = const., coeficientul de convecţie între nervurǎ

şi fluid fiind de asemenea constant: α = const. (fig. 2.21).
Fig. 2.21 Bilanţul energetic al unei nervuri
Pentru un element de volum cu grosimea dx din aceastǎ nervurǎ, în

ipoteza transferului de cǎldurǎ conductiv numai în lungul nervurii (ipotezǎ
valabilǎ pentru nervurile subţiri şi lungi), bilanţul termic va avea forma:
Qx = Qx +dx + Qconv [W] , (2.133)
unde: Qx este fluxul termic care intrǎ prin conducţie în elementul
considerat, în W; Qx+dx − fluxul termic care iese prin conducţie din
elementul considerat, în W; Qconv − fluxul termic schimbat prin convecţie
între suprafaţa lateralǎ a elementului considerat şi fluidul înconjurător, în W.
Fluxul termic Qx poate fi calculat cu ecuaţia legii lui Fourier,
transferul de cǎldurǎ conductiv fiind unidirecţional în regim staţionar, fǎrǎ
surse interioare de cǎldurǎ:
dT
Q x = − λS [W] . (2.134)
dx
Fluxul termic Qx+dx va fi:
dQ x
Qx + dx = Qx + dx [W] , (2.135)
dx
sau:
dT d  dT 
Qx + dx = −λS − λ S  dx . (2.136)
dx dx  dx 
Deoarece şi S şi T sunt funcţii de x se obţine:
dT dS dT d 2T
Qx + dx = −λS −λ dx − λS 2 dx .
dx dx dx dx
(2.137)
Fluxul termic transmis prin convecţie este:
Qconv = Asα (T − T f ) = αPdx (T − T f ) , (2.138)
unde: As este suprafaţa lateralǎ a elementului considerat: As = Pdx.
Înlocuind valorile lui Qx, Qx+dx, Qconv, în relaţia (2.133) rezultǎ:
dT dT dS dT
− λS = −λS −λ dx −
dx dx dx dx
,
− λS 2 dx + αPdx (T − T f )
d 2T
dx
(2.139)
sau:
dx − αPdx (T − T f ) = 0 ,
d 2T dS dT
λS 2 dx + λ (2.140)
dx dx dx
sau:
d 2T 1 dS dT αP
+ − (T − T f ) = 0 . (2.141)
dx 2 S dx dx λS
Notând:
θ = T − T f − excesul de temperaturǎ între perete şi fluid şi:
αP
m2 = [m-2] , (2.142)
λS
Ecuaţia generalǎ a nervurii capǎtǎ forma:
d 2 θ 1 dS dθ
2
+ − m2θ = 0 . (2.143)
dx S dx dx
2.2.3.2. Nervura cu secţiune constantǎ

Din aceastǎ categorie fac parte nervurile longitudinale cu profil
rectangular (figura2.22a) şi nervurile aciculare cu profil cilindric (figura
2.22b).
În aceste cazuri secţiunea transversalǎ a nervurii este constantǎ

(S=ct.), ecuaţia generalǎ a nervurii fiind:
d 2θ
2
− m2θ = 0 . (2.144)
dx
Soluţia generalǎ a ecuaţiei este:
θ = C1e mx + C 2 e − mx .
Fig. 2.22 Nervuri cu secţiune constantǎ

a) nervura rectangularǎ; b)nervura cilindricǎ
Pentru determinarea constantelor C1 şi C2 se pot pune diferite tipuri

de condiţii la limitǎ.
a) Cǎldura transmisǎ prin vârful nervurii este neglijabilǎ

În acest caz condiţiile la limitǎ vor fi:
• la x = 0, T = T0, respectiv θ = θ 0 ;
dT dθ
• la x = L , = 0 , respectiv =0
dx dx
Rezultǎ:
C1 + C 2 = θ 0
 −mL
(2.145)
C1 me = C 2 me
mL
De unde:
e − mL
C1 = θ 0 mL ; (2.146)
e + e − mL
e mL
C 2 = θ 0 mL . (2.147)
e + e −mL
Distribuţia temperaturii în lungul nervurii va fi:
θ e − mL e mx + e mL e − mx
= , (2.148)
θ0 e mL + e −mL
sau:
θ e mx e − mx
= + . (2.149)
θ 0 1 + e 2 mL 1 + e −2 mL
Utilizând funcţiile hiperbolice: shx = (ex - e-x)/2; chx = (ex +e-x)/2,

ecuaţia (2.149) se poate scrie:
θ ch [m(L − x )]
= (2.150)
θ0 ch (mL )
Din analiza relaţiei (2.150) rezultǎ cǎ temperatura nervurii scade în

lungul sǎu, scăderea fiind cu atât mai mare cu cât parametrul m este mai
mare.
Fluxul termic transmis prin nervurǎ este egal cu fluxul termic
care intrǎ prin baza nervurii:
dθ sh (mL )
Qn = −λS = λSmθ
dx x =0 ch (mL )
Dar m = αP / λS , atunci:
Qn = αPλSθ 0 th (mL ) (2.151)

Înlocuind pe S = bδ0 rezultǎ:
λδ 0 bθ 0 msh (mL )
Qn = , (2.152)
ch (mL )
sau:
Qn = λδ 0 bmθ 0 th (mL ) [W] . (2.153)
Randamentul nervurii se defineşte ca raportul între fluxul termic

transmis prin nervurǎ şi fluxul maxim care s-ar transmite dacǎ nervura ar
avea pe toatǎ lungimea temperatura de la baza ei T0.
Rezultǎ:
Q λδ bmθ 0 th (mL )
ηn = n = 0 . (2.154)
Qmax 2 Lbαθ 0
sau:
mth (mL )
ηn = . (2.155)
2α
L
λδ 0
2α
Dar: m 2 = , deci:
λδ 0
th (mL )
ηn = (2.156)
mL
Pentru a se lua în consideraţie cǎldura cedatǎ prin vârful nervurii

Harper-Brown, propune ca sǎ se mǎreascǎ fictiv lungimea nervurii L cu o
lungime ∆L, astfel încât, fluxul de cǎldurǎ transmis prin vârful nervurii sǎ
fie egal cu cel transmis prin suprafaţa lateralǎ a prelungirii fictive cu ∆L a
nervurii (figura 2.23).
θL θ=0
Izolaţie
δ0
termicǎ
L
∆L
Fig.2.23 Nervura echivalentǎ cu capǎtul

izolat termic (aproximaţia Harper-Brown)
αδ 0 bθ L = 2αb∆L ; (2.157)
rezultǎ:
∆L = δ 0 / 2 (2.158)
Noua lungime de calcul a nervurii va fi:
Lc = L + δ 0 / 2 (2.159)
b) Nervura infinitǎ
• la x = 0 , θ = θ 0
• la x = ∞ , θ = 0
Rezultǎ: C1 = 0 şi C2 = θ 0
Atunci variaţia temperaturii în lungul nervurii va fi:
θ
= e −mx (2.160)
θ0
Fluxul termic transmis prin nervurǎ şi randamentul nervurii vor fi:
Qn = λδ 0 bmθ 0 [W] ;
(2.161)
1
ηn = (2.162)
m
c) Nervura cu lungime finitǎ

• la x=0 , T = T0, respectiv θ = θ 0 ;
dθ
= α L (TL − T f ) , respectiv − λ
dT
• la x = L , − λ = α LθL
dx dx
Rezultǎ:
C1 + C 2 = θ 0 ;

 dθ α
 dx (
= C1me mL − C 2 me −mL = − C1e mL + C 2 e − mL
λ
)
 x=L
(2.163)
Rezolvând sistemul (2.163) se obţine:
 α
θ0  m − 
 λ
C1 = ; (2.164)
2 mL  α  α
e m +  + m − 
 λ  λ
 α
θ 0 e 2mL  m + 
 λ
C2 = .
2 mL  α  α
e m +  + m − 
 λ  λ
(2.165)
Variaţia temperaturii în lungul nervurii va fi:
 α  α
e mx  m −  + e −mx e 2mL  m + 
θ  λ  λ
= ,
θ0 2 mL  α  α
e m +  + m − 
 λ  λ
(2.166)
Sau utilizând funcţii hiperbolice:
α
ch [m(L − x )] + sh [m(L − x )]
θ mλ
= . (2.167)
θ0 α
ch (mL ) + sh (mL )
mλ
Fluxul termic transmis prin nervurǎ va fi:

dθ
Qn = −λS ; (2.168)
dx x =0
sh (mL ) + (α / mλ )ch (mL )

Qn = θ 0 αPλS . (2.169)
ch (mL ) + (α / mλ )sh (mL )
2.2.3.3. Nervura circularǎ

Pentru extinderea suprafeţei ţevilor de cele mai multe ori se
utilizează nervuri circulare (figura 2.20.c) Elementele geometrice ale acestei
nervuri (figura 2.24) sunt:
S = 2πrδ0;
P = 4πr + 2δ0 , sau deoarece δ0 << r:
P ≈ 4πr.
Cu aceste valori ecuaţia generalǎ a nervurii (2.142 devine:
d 2θ 1 dθ
+ 2πδ0 − m 2θ = 0 ; (2.170)
dr 2
2πrδ dr
Tf = const.
r1 λ
α
T=T(r)
T0
δ0
r
r2
0 r
Fig. 2.24 Nervura circularǎ
d 2 θ 1 dθ
2
+ − m2θ = 0 (2.171)
dr r dr
sau
d 2θ dθ
r2 2
+r − m2 r 2θ = 0 (2.172)
dr dr
Ecuaţia (1/172) este o ecuaţie Bessel, care are soluţia:
θ = C1 I 0 (mr ) + C 2 K 0 (mr ) , (2.173)

unde: I0 şi K0 sunt funcţiile Bessel modificate de speţa I şi ordinul 0,

respectiv speţa II şi ordinul 0.
Considerând cǎldura degajatǎ prin vârful nervurii neglijabilǎ, vom
avea condiţiile la limitǎ:
• la r = r1 , θ = θ 0 ;
dθ
• la r = r2 , =0
dr
Rezultǎ:
θ K (mr )I (mr ) + I1 (mr2 )K 0 (mr )
= 1 2 0 , (2.174)
θ 0 I 0 (mr1 )K1 (mr2 ) + K 0 (mr1 )I1 (mr2 )
unde: I1 şi K1 sunt funcţiile Bessel modificate de speţa I şi ordinul I,

respectiv de speţa II şi ordinul I. Fluxul termic transmis prin nervurǎ va fi:
dT dθ
Qn = −λS 0 = −λ 2πr 1 δ 0 . (2.175)
dr r =r1 dr r = r1
Rezultǎ
Qn = 2πr1δ 0 λmθ 0ψ , (2.176)
unde:
I1 (mr2 )K1 (mr1 ) − K1 (mr2 )I1 (mr1 )
ψ= (2.177)
K 0 (mr1 )I1 (mr2 ) + I 0 (mr1 )K1 (mr2 )
Randamentul nervurii va fi:
2r1
ηn = ψ
( )
π r22 − r12
. (2.178)
În tabelul (2.4) şi în figurile (2.25) şi (2.26) sunt prezentate valorile

randamentului nervurii şi variaţia acestuia în funcţie de (mL) pentru
principalele tipuri de nervuri.
Tabelul 2.4
Valorile randamentului nervurii
Tipul nervurii Randamentul nervurii
1 2
Nervuri
longitudinale tanh mLc
Rectangulara ηn =
mLc
S = 2bLc
Lc = L+(δ/2)
Triunghiulara ηn =
1 I1 (2mL)
S=2b[L2+(δ/2)2]1/2 mL I 0 (2mL)
Parabolica
S=b[C1L+ 2
ηn =
+(L2/δ)ln(δ/L+C1)] [4(mL) + 1] 2 1/ 2
+1
C1=[1+(δ/L)2]1/2
Nervuri circulare K1(mr1)I1(mr2c ) − I1(mr1)K1(mr2c )
ηn =C2
Rectangulara I0 (mr1)K1(mr2c ) + K0(mr1)I1(mr2c )
(
S = 2π r22c − r12 ) C2 =
(2r1 / m)
r2c = r2 + (δ/2) (r2
2c − r12 )
Nervuri aciculare
Rectangularăb tanh mLc
Af=πDLc ηn =
mLc
Lc=L+(D/4)
Triunghiularăb
2 I 2 (2mL )
S=
πD 2
2
[
L + (D / 2)
2 1/ 2
] ηn =
mL I1 (2mL )
Parabolicăb
πL3
S= {C3C 4 −
8D 2
ηn =
ln [( 2 DC 4 / L ) + C3 ] } [4 / 9(mL) ]
L
− 1/ 2
2D
2
+1 +1
2
C3 = 1+2(D/L)
C4 = [1+(D/L)2]1/2
a
m = (2α/λδ)1/2
b
m = (4α/λD)1/2
Fig. 2.25 Variaţia randamentului

nervurilor longitudinale
Fig. 2.26 Variaţia randamentului nervurilor circulare
O altǎ mărime care caracterizează performanţele nervurǎrii este

eficienţa nervurǎrii, definitǎ ca raportul între fluxul termic transmis prin
nervurǎ şi fluxul termic transmis dacǎ nu ar exista nervurarea:
Qn
εn = , (2.179)
αS 0 θ 0
unde S0 este secţiunea la baza nervurii.
Dacǎ, exprimǎm valoarea lui εn pentru nervura infinitǎ cu secţiunea
constantǎ, va rezulta:
λδ bmθ 0 λ
εn = 0 = m , (2.180)
δ 0 bαθ 0 α
1/ 2
 αP 
sau înlocuind valoarea m =   , rezultǎ:
 λS 
λP
εn = (2.181)
αS
Din analiza relaţiilor de calcul ale randamentului nervurilor a

figurilor (2.25) şi (2.26) şi a valorii eficienţei nervurii rezultǎ urmǎtoarele
observaţii:
• randamentul şi eficienţa nervurii creşte odată cu conductivitatea
termicǎ a materialului λ, din acest motiv se recomandǎ ca
nervurile sǎ se realizeze din cupru sau aluminiu;
• în cazul nervurilor longitudinale profilul recomandat este
parabolic sau triunghiular;
• pentru o eficienţǎ ridicatǎ nervurile trebuie sǎ aibǎ raportul P/S
ridicat, pentru aceasta nervura trebuie sǎ fie „zveltǎ”, cu
grosimea micǎ şi înălţimea ridicatǎ;
• nervurarea este eficientǎ numai în cazul în care coeficientul de
convecţie este coborât, din aceste motive de obicei nervurarea se
face pe partea gazelor la care valorile lui α sunt de ordinul
zecilor de W/(m2K);
• nervurarea se justificǎ de obicei numai la valori (λP/αS)1/2 > 4.
2.2.3.4. Transferul de cǎldurǎ printr-un

perete nervurat
Dacǎ se considerǎ un perete plan nervurat pe una din pǎrţi cu
suprafaţa pe partea ne nervuratǎ S1 şi suprafaţa pe partea nervuratǎ St:
St = Sn + Snn [m2] (2.182)
unde: Sn, Snn sunt suprafaţǎ nervurilor, respectiv suprafaţa din perete ne
nervuratǎ (dintre nervuri).
Fig.2.27 Transferul de cǎldurǎ printr-un

perete plan nervurat.
Fluxul termic transmis pe partea nervuratǎ va fi:
Q = Qn + Qnn = α 2 S n θ n + α 2 S nn θ 0 = α red S t θ 0 [W]

(2.183)
Dar:
θn = ηn θ0 , deci:
Q = α 2 S n ηn θ 0 + α 2 S nn θ 0 = α red S t θ 0 [W] , (2.184)
de unde:
S η + S nn
α red = α 2 n n [W/(m2 K)] . (2.185)
St
Fluxul termic transmis de la fluidul cald cu Tf1, cǎtre cel rece cu
temperatura Tf2 va fi:
λ
Q = α1 S1 (T f 1 − T p1 ) = S1 (T p1 − T p 2 ) = α red S t (T p 2 − T f 2 ) [W]
δ
(2.186)
Din acest şir de egalităţi rezultǎ:
Q=
Tf 1 − T f 2
=
(T f 1 − T f 2 )St [W] (2.187)
1 δ 1 1 1 St δ S t 1
+ + + +
α1 S1 λ S1 α red S t α1 S1 λ S1 α red
În cazul peretelui nervurat se pot defini doi coeficienţi globali de
schimb de cǎldurǎ, dupǎ cum aceştia se referǎ la suprafaţa nervuratǎ sau ne
nervuratǎ:
Q = K S 1 S1 (T f 1 − T f 2 ) = K S 2 S t (T f 1 − T f 2 ) [W] . (2.188)
Rezultǎ:
1
K S1 = [W/(m2 K)] , (2.189)
1 δ 1 S1
+ +
α1 λ α red S t
1
KS2 = [W/(m2 K)] . (2.190)
1 St δ St 1
+ +
α1 S1 λ S1 α red
Raportul St/S1, poartǎ denumirea de coeficient de nervurare:
St
n= . (2.191)
S1
Din analiza relaţiei (2.189), rezultǎ ca prin nervurare (în ipoteza
ηn=1), coeficientul de convecţie pe partea nervuratǎ se măreşte de n ori. Din
acest motiv în multe lucrări nervurarea este menţionatǎ ca o metodǎ de
intensificare a transferului de cǎldurǎ convectiv.
2.3. Conducţia termicǎ bidirecţionalǎ

în regim constant
Tratarea unidirecţionalǎ a problemelor de conducţie dǎ rezultate

acceptabile în cazul corpurilor cu grosimea mult mai micǎ faţǎ de lungimea
lor, cum sunt ţevile, plăcile subţiri, cilindri cu diametru mic, la care
transferul de căldurǎ are loc predominant transversal. Existǎ însă cazuri în
care corpurile au contururi neregulate sau la care temperaturile pe contur nu
sunt uniforme. În aceste situaţii tratarea problemelor trebuie făcutǎ
bidirecţional sau chiar tridimensional.
Rezolovarea problemelor de conducţie bi sau tridimensionalǎ se
poate realiza prin metode analitice, grafice sau numerice.
2.3.1. Metoda separării variabilelor
Pentru exemplificarea acestei metode vom considera o placǎ

rectangularǎ la care trei laturi sunt menţinute la o temperaturǎ constantǎ T1,
iar cea de−a patra fatǎ este menţinutǎ la temperatura T2 ≠ T1 (figura 2.28).
Scopul studiului va fi determinarea câmpului de temperaturǎ T(x,y) în placǎ
Transferul de căldurǎ conductiv va fi bidirecţional, în regim staţionar
printr-un corp omogen şi izotrop, fǎrǎ surse interioare de cǎldurǎ. Ecuaţia
diferenţialǎ care caracterizează procesul va fi:
∂ 2T ∂ 2T
+ =0 . (2.192)
∂x 2 ∂y 2
Pentru simplificarea soluţiei vom face schimbarea de variabilǎ:
T − T1
θ= , (2.193)
T2 − T1
în acest caz ecuaţia diferenţialǎ fiind:
∂ 2θ ∂ 2θ
+ =0 , (2.194)
∂x 2 ∂y 2
condiţiile la limitǎ fiind:
θ(0, y ) = 0 şi θ( x,0 ) = 0 ; (2.195)

θ( L, y ) = 0 şi θ( x,W ) = 1 . (2.196)
y
T2,θ = 1
T1,θ = 0 T (x,y) T1,θ = 0
0 x
T1,θ = 0 L
Fig. 2.28 Conducţia termicǎ bidirecţionalǎ

printr-o placǎ
Pentru rezolvarea ecuaţiei se utilizează metoda separării variabilelor,

considerând funcţia θ ca un produs a douǎ funcţii, una numai funcţie de x,
cealaltă numai funcţie de y:
θ( x, y ) = X ( x ) ⋅ Y ( y ) . (2.197)
Ecuaţia (2.194) devine:
1 d 2 X 1 d 2Y
− = (2.198)
X dx 2 Y dy 2
Pentru a avea aceastǎ egalitate, fiecare membru al ei trebuie sǎ fie
egal cu aceeaşi constantǎ. Pentru ca sǎ se obţină o soluţie care sǎ respecte
( )
condiţiile la limitǎ impuse, constanta trebuie sǎ fie pozitivǎ λ2 . Vom scrie
atunci:
d2X
+ λ2 X = 0 (2.199)
dx 2
d 2Y
2
− λ2Y = 0 (2.200)
dy
Soluţiile generale ale ecuaţiilor (2.199) şi (2.200) sunt:

X = C1 cos λx + C 2 sin λx ; (2.201)
− λy λy
Y = C3e + C4 e . (2.202)
Soluţia generalǎ a funcţiei θ va fi:
( )
θ = (C1 cos λx + C 2 sin λ x ) C3e − λy + C 4 e λy . (2.203)
Din condiţia θ (0, y) = 0 , rezultǎ cǎ C1 = 0

Din condiţia θ (x, 0) = 0 , rezultǎ:
C 2 sin λx(C 3 + C 4 ) = 0 (2.204)
Deoarece C2 nu poate fi zero, pentru cǎ în acest caz funcţia θ nu ar mai fi
variabilǎ cu x, rezultǎ: C3 + C4 = 0, deci C3 = −C4.
Soluţia generalǎ devine:
( )
θ = C 2 C 4 sin λx e λy − e − λy (2.205)
Din condiţia θ( L, y ) = 0 , se obţine:
( )
C 2 C 4 sin λL e λy − e − λy = 0
Aceastǎ condiţie se poate realiza numai dacǎ constanta λ va lua
valori pentru care sin λL = 0 . Aceste valori sunt:
nπ
λ= cu n = 1, 2, 3.... (2.206)
L
Atunci:
nπx nπy / L
θ = C 2 C 4 sin
L
(
e )
− e −nπy / L . (2.207)
Combinând cele 2 constante C2 şi C4 şi trecând la funcţii hiperbolice
se obţine:
∞
nπx nπy
θ = ∑ C n sin sinh . (2.208)
n =1 L L
Pentru determinarea lui Cn se pune ultima condiţie la limitǎ
θ( x,W ) = 1 :
∞
nπx nπW
∑n =1
C n sin
L
sinh
L
=1 . (2.209)
Pentru determinarea lui Cn din ecuaţia (2.209) vom folosi analogia

cu dezvoltarea în serii a funcţiilor ortogonale [20]. Astfel un şir infinit de
funcţii g1(x), g2(x), ....., gn(x), .... va fi ortogonal în domeniul a ≤ x ≤ b, dacǎ:
b
∫ g (x )g (x )dx = 0
a
m n , m≠n . (2.210)
Orice funcţie f(x) poate fi exprimatǎ ca o sumǎ infinitǎ de funcţii

ortogonale:
∞
f ( x ) = ∑ An g n ( x ) (2.211)
n =1
Forma coeficientului An din aceastǎ serie se poate determina prin
multiplicarea fiecărui membru al ecuaţiei cu gn(x) şi integrarea între limitele
a şi b:
b b ∞
∫ f ( x )g n ( x )dx = ∫ g n ( x )∑ An g n ( x )dx .
a a n =1
(2.212)
Ţinând seama de condiţia (2.209) rezultǎ ca în membrul drept al
ecuaţiei (2.212) va rămâne din sumǎ numai un singur termen pentru care
integrala nu este egalǎ cu zero, deci:
b b
∫ f ( x )g n ( x )dx = An ∫ g n2 ( x )dx (2.213)

a a
Rezultǎ:
b
∫ f (x )g (x )dx n
An = a
b
. (2.214)
∫ g (x )dx
2
n
a
Pentru determinarea lui Cn din ecuaţia (2.209) vom alege f(x) = 1 şi
g n ( x ) = sin (nπx / L ) . Se va obţine:
nπx
L
∫ sin L
dx
2 (− 1) + 1
n +1
An = 0
= . (2.215)
L
nπx π n
∫0 sin L dx
2
Înlocuind An în ecuaţia (2.211) avem:

2 (− 1) + 1 nπx
∞ n +1
∑n =1 π n
sin
L
=1 (2.216)
Comparând ecuaţia (2.216) cu (2.209), rezultǎ:
Cn =
[
2 (− 1) + 1
n +1
,
]
n = 1, 2, 3 ... (2.217)
nπ sin h(nπW / L )
Atunci ecuaţia (2.208) devine:
2 ∞ (− 1) + 1 nπx sinh (nπy / L )

n +1
θ ( x, y ) = ∑ sin (2.218)
π n=1 n L sinh (nπW / L )
Ecuaţia (2.218) este o serie convergentǎ, care permite calculul lui θ

pentru orice valoare x şi y. În figura 2.29 sunt prezentate izotermele obţinute
pentru placa consideratǎ [20].
θ=1
W
0.75
0.50
0.25
θ=0 0.1 θ=0
θ=0
0 x
L
Fig. 2.29 Izotermele pentru o placǎ

cu conducţie bidirecţionalǎ
2.3.2. Metoda graficǎ
Metoda graficǎ poate fi utilizatǎ pentru problemele la care conturul

corpului studiat este izoterm şi adiabat.
Metoda se bazează pe faptul cǎ izotermele şi liniile care indicǎ
direcţia fluxului termic sunt perpendiculare.
Obiectivul metodei este sǎ construiască o reţea de izoterme şi linii
ale fluxului termic.
Procedura de construcţie a reţelei exemplificatǎ pentru un canal
pătrat cu lungimea l (figura 2.30), are următoarele etape [1]:
1. Prima etapǎ o constituie identificarea liniilor de simetrie şi

descompunerea corpului în elemente identice care vor fi
analizate (figura 2.30b).
2. Liniile de simetrie sunt adiabate, izotermele fiind perpendiculare
pe ele.
3. Se trasează toate izotermele cunoscute pe contur şi se face o
încercare de construire a celorlalte izoterme, care va trebui sǎ fie
perpendiculare pe adiabate.
4. Se trasează întreaga reţea de izoterme şi liniile de flux constant,
obţinându-se o reţea de pătrate curbilinii care trebuie sǎ
îndeplinească condiţia ca liniile de temperaturǎ şi flux constant
sǎ formeze unghiuri drepte şi fiecare laturǎ a unui pătrat sǎ aibă
aproximativ aceeaşi lungime. Deoarece ultima condiţie este
dificil de respectat strict, se acceptǎ ca sǎ fie egale sumele feţelor
opuse ale fiecărui pătrat. Pentru unul din pătrate (figura 2.30c)
condiţia se scrie:
ab + cd ac + bd
∆x = ≈ ∆y = . (2.219)
2 2
b y
T1 a
Adiabate
T2
x
T2 ∆x
qi
d
Linii de ∆y
c
simetrie
∆Tj
(a) T1
(c)
qi
qi ∆Tj
Izoterme
(b)
Fig. 2.30 Conducţia bidirecţionalǎ într-un canal
cu secţiune pătratǎ şi lungime l: a) liniile de simetrie;
b) reţeaua de izoterme şi linii de flux; c) element
curbiliniu al reţelei
Realizarea unei reţele corecte se poate realiza numai prin iteraţii

succesive cu răbdare şi simţ artistic.
După obţinerea reţelei finale se dispune de o distribuţie a
temperaturii în corp şi se poate calcula fluxul termic unitar.
Astfel pentru celula din figura 2.30c avem:
∆T j ∆T j
Qi = λAi = λ (∆y ⋅ l ) , (2.220)
∆x ∆x
Deoarece creşterea de temperaturǎ este aceeaşi pentru fiecare celulǎ:
∆T1−2
∆T j = , (2.221)
N
unde: N este numărul de intervale (paşi) de temperaturǎ între feţele cu

temperaturile T1 şi T2.
Ţinând seama cǎ avem M culoare paralele de flux termic şi cǎ
∆x ≈ ∆y , fluxul termic total va fi:
Ml
Q = MQi = λ∆T1−2 (2.222)
N
Raportul Ml/N=B depinde de forma geometricǎ a corpului şi poartǎ

numele de factor de formǎ. Atunci:
Q = Sλ ∆T1− 2 [W] . (2.223)

Tabelul 2.5
Factorul de formǎ pentru câteva sisteme bidirecţionale
Nr. Sistemul Schema Restricţii Factorul de formǎ
1 2 3 4 5
T2
Sferǎ izotermǎ într-un mediu z 2πD

1 z > D/2
semi-infinit
T1 D
1 − D / 4z
T2
2πL
Cilindru orizontal izoterm cu z L >> D cos h −1 (2 z / D )
2 lungimea L într-un mediu L >> D
semi-infinit L z > 3D/2 2πL
T1 D ln (4 z / D )
T2
Cilindru vertical într-un L

2πL
ln (4 L / D )
3 L >> D
mediu semi-infinit T1
D D
2πL
Doi cilindri cu lungimea L în T L >> D1, D2
4  4w 2 − D12 − D22 
mediu infinit T L >> w cos h −1  
w  2 D1 D2 
Tabelul 2.5
(continuare)
1 2 3 4 5
∞ T2
∞
Cilindru orizontal cu z
lungimea L între douǎ plane z >> D/2 2πL
ln (8 z / πD )
5
paralele cu aceeaşi lungime şi z T1
D L >> z
lăţime infinitǎ ∞
T2 ∞
T2
Cilindru cu lungimea L într- D

w>D 2πL
ln (1.08w / D )
6 w
un cub cu aceeaşi lungime L >> w
T1
d T1
2πL
Cilindru excentric cu D T2
D>s  D 2 + d 2 − 4z 2 
7 lungimea L, într-un cilindru
L >>D cos h −1  
cu aceeaşi lungime z  2 Dd 
Tabelul 2.5
(continuare)
1 2 3 4 5
T2
L
D
8 Conducţia în muchea a doi pereţi D > L/5 0.54 D

T1
L
L L
Conducţia prin colţul de intersecţie L << lungimea şi

9 0.15 L
a trei pereţi L lăţimea peretelui
D
T1
10 Disc pe un mediu semi-infinit − 2D

k
T2
2.3.3. Metode numerice
Pentru geometri complexe şi condiţii pe frontierǎ de ordinul II,

metoda analiticǎ şi graficǎ nu pot oferi soluţii fiabile. În aceste cazuri cea
mai bunǎ alternativǎ o constituie utilizarea metodelor numerice, care sunt:
metoda diferenţelor finite, metoda elementelor finite şi metoda
elementelor de frontierǎ [6,10,43] conductivitatea termicǎ a celor douǎ
solide;
Deoarece analiza acestor metode face obiectul altor discipline, în
prezentul paragraf se va prezenta numai modul în care ecuaţia lui Laplace
pentru conducţia bidirecţionalǎ în regim permanent poate fi transformatǎ
într-o ecuaţie algebricǎ.
Spre deosebire de soluţiile analitice, la care ecuaţiile descriu câmpul
de temperaturǎ în orice punct, soluţiile numerice permit determinarea
temperaturii în puncte discrete. Prima etapǎ a oricărei analize numerice
presupune alegerea acestor puncte. Pentru aceasta corpul studiat se împarte
în mici regiuni, în centrul căreia se ia un punct de referinţǎ (figura 2.31) care
poartǎ numele de nod. Suma acestor noduri formează reţeaua de noduri sau
grilǎ. Fiecare nod reprezintă o regiune şi temperatura lui este temperatura
medie a regiunii. El este caracterizat de o schemǎ numericǎ (figura 2.31a),
coordonatele x şi y fiind desenate de indicii m şi n. Alegerea grilei de
discretizare se face ţinând seama de geometria corpului şi de precizia pe
care o dorim. Cu cât grila este mai finǎ, cu atât precizia este mai mare, dar
numărul de ecuaţii creşte, crescând timpul de calcul.
∆x
m,n+1
y,n ∆y m,n
m+1,n
(a)
x,m m−1,n
m,n−1
T(x) m−1
m
∂T Tm ,n − Tm−1,n
= (b)
∂x m −1 / 2 ,n ∆x
1 1
m− m+
−T
m+1
∂T T 2 2
= m+1,n m ,n
∂x m +1 / 2,n ∆x ∆x ∆x
x
Fig. 2.31 Conducţia bidirecţionalǎ: a) Reţeaua de noduri

b) Aproximarea cu diferenţe finite
Pentru aproximarea ecuaţiei (2.192) cu diferenţe finite se vor

exprima derivatele de ordinul unu şi doi ale temperaturii:
∂T Tm ,n − Tm−1,n
≈ ; (2.224)
∂x m −1 / 2 ,n ∆x
∂T Tm+1,n − Tm ,n
≈ ; (2.225)
∂x m +1 / 2,n ∆x
şi
∂T ∂T
−
∂ 2T ∂x m +1 / 2 ,n ∂x m −1 / 2 ,n
≈ . (2.226)
∂x 2 m ,n
∆x
Atunci:
∂ 2T Tm+1,n + Tm −1, n − 2Tm, n
≈ . (2.227)
∂x 2 m ,n
(∆x )2
Similar:
∂ 2T Tm ,n+1 + Tm ,n −1 − 2Tm, n
≈ . (2.228)
∂y 2 m ,n
(∆y )2
Înlocuind în (2.192) şi utilizând o reţea la care ∆x = ∆y , ecuaţia lui

Laplace scrisǎ cu elemente finite, caracterizând conducţia bidirecţionalǎ prin
corpuri omogene, fǎrǎ surse interioare de cǎldurǎ, în regim staţionar va fi:
Tm ,n+1 + Tm ,n−1 + Tm+1,n + Tm−1,n − 4Tm ,n = 0 (2.229)
Aceastǎ ecuaţie trebuie scrisǎ pentru fiecare nod al reţelei, prin

rezolvarea sistemului de ecuaţii obţinut se determinǎ temperaturile din
diferite noduri.
Rezolvarea sistemelor de ecuaţii se pot realiza prin diferite metode
[6,43]: metoda relaxării, inversiunea matricelor, metoda Gauss-Seidel etc.
2.4. Conducţia termicǎ

în regim tranzitoriu
În tehnicǎ procesele termice tranzitorii pot apare în trei categorii de

procese:
• procese tranzitorii care în final ating regimul constant;
• procese tranzitorii de scurtǎ duratǎ la care nu se atinge regimul
constant;
• procese tranzitorii periodice, în care temperatura şi fluxul termic
au variaţii ciclice.
În prezentul capitol ne vom ocupa numai de prima categorie de
procese tranzitorii, care au o largǎ răspândire.
Cel mai simplu proces de conducţie tranzitorie este cele de încălzire
a unei piese într-un cuptor (figura 2.32a) în care temperatura este Tf [33].
Corpul începe sǎ se încălzească în timp de la suprafaţa acestuia (Tp),
temperatura în centrul corpului (T0) începând sǎ crească după o perioadǎ de
timp. Dupǎ un interval de timp (teoretic infinit) corpul ajunge la echilibru cu
mediul din cuptor. Fluxul primit de corp (Q) descreşte în timp ajungând 0 la
echilibru.
În cazul conducţiei printr-un perete între un fluid cald cu Tf1 şi unul
rece cu Tf2 (figura 2.32b), dacǎ printr-un salt de temperaturǎ, temperatura
fluidului cald creşte de la T f' 1 la T f"1 , temperatura fluidului rece rămânând
constantǎ T f' 2 , temperaturile peretelui cresc în timp (figura 2.32b) creşterea
fiind simţitǎ întâi pe partea fluidului cald, Tp1, apoi pe partea fluidului rece,
Tp2 (figura 2.32c). Variaţia fluxurilor termice cedate de fluidul cald Q1 şi
primite de fluidul rece Q2 (figura 2.32d), evidenţiază căldura acumulatǎ în
perete (suprafaţa haşuratǎ) pentru a modifica entalpia acestuia.
La încălzirea sau răcirea în regim tranzitoriu a corpurilor se

evidenţiază douǎ tipuri de rezistenţe termice: rezistenţele termice
interioare, date de procesul de conducţie şi rezistenţele termice de
suprafaţǎ, datorate convecţiei între corp şi fluidul cu care vine în contact.
T T
Tf
T f''1
Tp
T0
T p''1
T=f (τ)
τ T f' 1
0 T p''2
Q
T p' 1
τ1 τ
2 τ
3
T p' 2
Q=f (τ)
T f' 2
δ
τ x
0
0
T a) Q b)
T p''1 Q1
'
Tp1 ∆T p''
T p1 Q’’
T p''2 Q2
∆T '
p
Tp2
T p' 2 Q’
τ τ
0 0
c) d)
Fig. 2.32 Conducţia termicǎ în regim tranzitoriu
Tratarea analiticǎ a proceselor de conducţie tranzitorie se poate face

în trei ipoteze:
• corpuri cu rezistenţe interne neglijabile;
• corpuri cu rezistenţe de suprafaţǎ neglijabile;
• corpuri cu rezistenţe interne şi de suprafaţǎ finite.
2.4.1. Conducţia tranzitorie prin corpuri

cu rezistenţe interne neglijabile
În acest caz temperatura în interiorul corpului va fi constantǎ, ea

variind numai în timp.
Fluxul de cǎldurǎ schimbat de corp cu mediul ambiant prin convecţie
va fi egal cu fluxul acumulat în corp:
Q = αS (T f − T ) = ρVc p
dT
[W] , (2.230)
dτ
unde: S,V sunt suprafaţa de schimb de cǎldurǎ, respectiv volumul corpului,
Tf, T − temperatura fluidului, respectiv a corpului; α − coeficientul de
convecţie între corp şi fluid; ρ, cp − densitatea, respectiv căldura specificǎ a
corpului.
Separând variabilele şi integrând ecuaţia (2.230) devine:
T −T f τ
dT αS
∫
T0 −T f
T f − T ρ c pV ∫0
= dτ , (2.231)
unde T0 este temperatura corpului la momentul iniţial.

Rezultǎ:
αSτ
T − Tf −
ρc pV
=e . (2.232)
T0 − T f
Relaţia 2.232 este analogǎ cu cea care caracterizează descărcarea

unui condensator electric pe o rezistenţǎ electricǎ:
1
− τ
E
= e ReCe , (2.233)
E0
unde Re, Ce sunt rezistenţa, respectiv capacitatea electricǎ. Din aceastǎ
analogie se poate defini o rezistenţǎ şi o capacitate termicǎ:
1
Rt = ; Ct = ρVc p . (2.234)
αS
Raportul ρVc p / αS poate fi interpretat ca o constantǎ de timp a

sistemului, ea fiind:
(ρVc p ) = Rt Ct
 1 
τt =  [s] , (2.235)
 αS 
unde: Rt este rezistenţa termicǎ convectivǎ, în K/W; Ct − capacitatea
termicǎ, în J/K.
Creşterea rezistenţei şi capacităţii termice vor face ca răspunsul
corpului la modificarea temperaturii mediului înconjurător sǎ fie mai lent şi
echilibrul termic sǎ se realizeze dupǎ un timp mai mare (figura 2.33).
1
ρVc p
τt = = Rt Ct
αS
θ T − Tf
=
θ 0 T0 − T f
0
τ1 τ2 τ3 τ4
Fig. 2.33 Rǎspunsul termic tranzitoriu pentru corpuri

cu rezistenţe interne neglijabile
Ecuaţia (2.232) poate fi generalizatǎ pentru câteva forme geometrice

simple prin utilizarea criteriilor adimensionale Biot şi Fourier.
Criteriul lui Biot reprezintǎ raportul dintre rezistenţa termicǎ de
conducţie şi rezistenţǎ termicǎ convectivǎ:
L
Rcond δ αL
Bi = = = (2.236)
Rcv 1 λ
α
Criteriul lui Fourier, care are semnificaţia de timp relativ este

definit de relaţia:
aτ
Fo = (2.237)
L2
Lungimea caracteristicǎ L pentru plǎci este egalǎ cu jumătate din
grosime, iar pentru cilindri sau sfere cu raza.
În funcţie de Bi şi Fo, ecuaţia (2.232) devine:
αL aτ SL
T − Tf − ⋅ ⋅
=e λ L2 V
; (2.238)
T0 − T f
sau:
T − Tf
= e − BiFoG , (2.239)
T0 − T f
SL
unde: G = este factorul geometric al corpului care are valorile: G =1
V
pentru plǎci infinite; G = 2 pentru cilindri infiniţi; G = 3 pentru sfere.
Fluxul termic transferat la un timp oarecare τ se determinǎ cu relaţia:
Q = αS (T f − T ) = αS (T f − T0 )e p α S τ / ρc V
[W]
(2.240)
Cantitatea de cǎldurǎ transferatǎ în intervalul de timp de la τ = 0 la
timpul τ este:
τ τ
∆Q = ∫ Qdτ = αS (T f − T0 )∫ e
− αSτ / ρc pV
; (2.241)
0 0
∆Q = ρc pV (T f − T0 ) 1 − e [ − ( αS / ρc pV ) τ
] [J]. (2.242)
Ipoteza rezistenţei interne neglijabile este valabilǎ analitic numai

dacǎ λ→∞, ceea ce în practicǎ nu se poate realiza. Dacǎ însă rezistenţele
interne sunt mult mai mici decât cele de suprafaţǎ ipoteza se poate utiliza cu
bunǎ aproximaţie. Aceasta se poate realiza pentru corpurile cu λ mare şi
grosimea sau diametru mici, care primesc sau cedează cǎldurǎ cu coeficienţi
de convecţie reduşi (convecţie naturalǎ la gaze). Verificarea se face prin
calcularea criteriului Biot. Dacǎ Bi < 0,1 ipoteza rezistenţelor interne
neglijabile se poate utiliza cu bune rezultate.
Influenţa lui Biot asupra distribuţiei tranzitorii a temperaturii printr-o

placǎ este prezentatǎ în figura 2.34. Se observǎ cǎ pentru Bi << 1 variaţia
temperaturii în placǎ este neglijabilǎ, iar pentru Bi >> 1, diferenţa între
temperatura peretelui şi a fluidului este neglijabilǎ (rezistenţele de suprafaţǎ
sunt neglijabile).
Tf,α T (x,0)=T0 T (x,0)=T0

t
Tf,α
Tf Tf Tf Tf
-L L -L L -L L -L L
Bi<<1 Bi=1 Bi>>1
T≈T(t) T=T(x,t) T=T(x,t)
Fig. 2.34 Distribuţia tranzitorie a temperaturii pentru

valori diferite ale criteriului Biot [20]
a) Bi <<1; b) Bi ≈ 1; c) Bi >> 1
2.4.2. Conducţia tranzitorie prin corpuri cu rezistenţe de suprafaţǎ

neglijabile
În acest caz temperatura peretelui corpului este egalǎ cu temperatura
fluidului înconjurător şi este constantǎ în timp. Ipoteza este valabilǎ pentru
valori mari ale criteriului Biot (figura 2.34c).
Pentru o placǎ planǎ infinitǎ (figura 2.35) ecuaţia care caracterizează
procesul este:
∂T ∂ 2T
=a 2 , (2.243)
∂τ ∂x
cu următoarele condiţii iniţiale şi la limitǎ:

• la τ = 0, T = T0(x);
• la x = 0, T = Tf;
• la x = L, T = Tf
τ=0
T=T0(x)
τ1
τ2
Tf=Tp Tf=Tp
x
0 L
Fig. 2.35 Placǎ infinitǎ cu rezistenţe

de suprafaţǎ neglijabile
Soluţia ecuaţiei, determinatǎ prin metoda separării variabilelor (vezi

paragraful următor), în cazul în care la τ = 0, T = T0 = ct. este:
T − Tp 4 ∞ 1  nπ  −( nπ / 2 )Fo
T0 − T p
= ∑ sin  x  e
π n=1 n  L 
,
(2.244)
unde n = 1, 3, 5, 7 ....
Variaţia temperaturii centrale la diferite corpuri cu forme geometrice
simple, în ipoteza rezistenţei interne neglijabile este prezentatǎ în figura
2.36.[39]
T − Tp
θc =
T0 − T p
Fig. 2.36 Variaţia temperaturii centrale

pentru corpuri cu geometrii simple
2.4.3. Conducţia tranzitorie prin corpuri cu

rezistenţe interne şi de suprafaţǎ finite
În acest caz, în special pentru forme geometrice şi condiţii iniţiale şi

la limitǎ complexe, tratarea analiticǎ a problemei este practic imposibil de
abordat, singura modalitate utilǎ de rezolvare a problemei fiind utilizarea
metodelor numerice.
Rezolvarea analiticǎ a ecuaţiei conducţiei în acest caz se poate totuşi
realiza pentru forme geometrice simple.
2.4.3.1. Perete plan infinit

Se considerǎ un perete plan infinit cu grosimea 2L, mult mai micǎ
decât lăţimea şi înălţimea sa (figura 2.37), astfel încât ipoteza transferului
conductiv unidirecţional este apropiatǎ de realitate.
λ T0
Tf
α
0
x
2L
Fig. 2.37 Perete plan infinit
Ecuaţia care caracterizează conducţia unidirecţionalǎ tranzitorie va fi

datǎ de relaţia (2.243), care cu schimbarea de variabilǎ θ = T − T f , devine:
∂θ ∂ 2θ
=a 2 , (2.245)
∂τ ∂x
cu condiţiile iniţiale şi la limitǎ:
• la τ = 0 θ = T0 − T f = f ( x ) − T f = F ( x ) ;
∂θ
• la x = 0 =0 ;
∂x
∂θ α
• la x = δ =− θ .
∂x λ
Pentru rezolvarea ecuaţiei se va utiliza ca şi în paragraful 2.3.1
metoda separării variabilelor, scriind [21]:
θ = θ( x, τ) = ϕ(τ)ψ ( x ) (2.246)
Atunci ecuaţia (2.245) devine:

∂ϕ(τ ) ∂ 2 ψ( x )
ψ(x ) = a ϕ(τ ) , (2.247)
∂τ ∂x 2
sau:
ϕ' (τ )ψ( x ) = aψ" ( x )ϕ(τ) . (2.248)
Separând variabilele se obţine:
ϕ' (τ ) ψ" ( x )
=a = const = ε (2.249)
ϕ(τ ) ψ(x )
Deoarece o soluţie ne banalǎ pentru ψ( x ) se obţine numai pentru ε < 0, vom

alege: ε = −k 2 , obţinându-se sistemul de ecuaţii:
ϕ' (τ) + ak 2 ϕ(τ ) = 0 ; (2.250)
ψ "(x ) + k ψ (x ) = 0 .
2
(2.251)
Soluţiile celor douǎ ecuaţii diferenţiale sunt:
ϕ(τ ) = C1e − ak τ ;
2
(2.252)
ψ ( x ) = C 2 sin (kx ) + C 3 cos(kx ) .
(2.253)
Atunci:
θ = C1e − ak τ [C 2 sin (kx ) + C3 cos(kx )]
2
(2.254)
Determinarea constantelor C1, C2, C3 şi k se face utilizând condiţiile
iniţiale şi la limitǎ.
 ∂θ 
Din condiţia   = 0 , rezultǎ:
 ∂x  x =0
C1e − ak τ k [C 2 cos(kx ) − C3 sin (kx )] x=0 = 0
2
(2.255)
Pentru a avea aceastǎ egalitate rezultǎ: C2 = 0. Soluţia generalǎ devine:
θ = C1C3 e − ak τ cos(kx ) = Ae − ak τ cos(kx )
2 2
. (2.256)
Punând cea de a doua condiţie la limitǎ rezultǎ:
 ∂θ  α
  = − θ x=L , (2.257)
 ∂x  x = L λ
sau:
α − ak 2τ
− kAe −ak τ sin (kL ) = − cos(kL )
2
Ae
λ
De unde:
ctg (kL ) =
kL
(2.258)
αL
λ
αL
Dar: Bi = şi notǎm kL = µ. Rezultǎ:
λ
µ
ctgµ = (2.259)
Bi
y
y1=ctgµ y1 y1 y1 µ
y2 =
Bi '
0 µ
µ1 π 2π 3π
µ2 µ3 µ4
Fig. 2.38 Reprezentarea graficǎ a ecuaţiei (2.259)
Reprezentarea graficǎ a ecuaţiei (2.259) evidenţiază faptul cǎ vom

avea pentru constanta µ un şir infinit de soluţii. Primele patru soluţii în
funcţie de valoarea criteriului Biot sunt prezentate în tabelul 2.6.
Tabelul 2.6
Valorile constantelor µ în funcţie de Bi
Bi µ1 µ2 µ3 µ4 Bi µ1 µ2 µ3 µ4
0 0,0000 3,1416 6,2832 9,4248 1,0 0,8603 3,4256 6,4373 9,5293
0,001 0,0316 3,1419 6,2833 9,4249 1,5 0,9882 3,5422 6,5097 9,5801
0,002 0,0447 3,1422 6,2835 9,4250 2,0 1,0769 3,6436 6,5783 9,6296
0,004 0,0632 3,1429 6,2838 9,4252 3,0 1,1925 3,8088 6,7040 9,7240
0,006 0,0774 3,1435 6,2841 9,4254 4,0 1,2646 3,9352 6,8140 9,8119
0,008 0,0893 3,1441 6,2845 9,4256 5,0 1,3138 4,0336 6,9096 9,8928
0,01 0,0998 3,1448 6,2848 9,4258 6,0 1,3496 4,1116 6,9924 9,9667
0,02 0,1410 3,1479 6,2864 9,4269 7,0 1,3766 4,1746 7,0640 10,0339
0,04 0,1987 3,1543 6,2895 9,4290 8,0 1,3978 4,2264 7,1263 10,0949
0,06 0,2425 3,1606 6,2927 9,4311 9,0 1,4149 4,2694 7,1806 10,1502
0,08 0,2791 3,1668 6,2959 9,4333 10,0 1,4289 4,3058 7,2281 10,2003
0,1 0,3111 3,1731 6,2991 9,4354 15,0 1,4729 4,4255 7,3959 10,3898
0,2 0,4328 3,2039 6,3148 9,4459 20,0 1,4961 4,4915 7,4954 10,5117
0,3 0,5218 3,2341 6,3305 9,4565 30,0 1,5202 4,5615 7,6057 10,6543
0,4 0,5932 3,2636 6,3461 9,4670 40,0 1,5325 4,5979 7,6647 10,7334
0,5 0,6533 3,2923 6,3616 9,4775 50,0 1,5400 4,6202 7,7012 10,7832
0,6 0,7051 3,3204 6,3770 9,4879 60,0 1,5451 4,6353 7,7259 10,8172
0,7 0,7506 3,3477 6,3923 9,4983 80,0 1,5514 4,6543 7,7573 10,8606
0,8 0,7910 3,3744 6,4074 9,5087 100,0 1,5552 4,6658 7,7764 10,8871
0,9 0,8274 3,4003 6,4224 9,5190 ∞ 1,5708 4,7124 7,8540 10,9956
Rezultǎ ca vom avea pentru fiecare valoare µi o distribuţie a temperaturii, de

tipul:
 2 aτ
 x  −µ1 L2
θ1 = A1 cos µ1  e
  L
 aτ
θ 2 = A2 cos µ 2  e L2
x −µ22
  L (2.260)
...........................

  x  −µ n 2
2 aτ
θ n = An cos µ n  e L
  L
Soluţia generalǎ va fi atunci suma şirului de soluţii:
∞ aτ
 x  −µ n 2
2
θ = ∑ An cos µ n  e L (2.261)
n =1  L
Constanta An se va determina din conducţia iniţialǎ (τ = 0):

∞
 x
θ 0 = F ( x ) = ∑ An cos µ n  . (2.262)
n =1  L
Pentru determinarea lui An vom folosi proprietăţile funcţiilor ortogonale, în
mod similar cu cele prezentate la studiul analitic al conducţiei bidirecţionale
(vezi paragraful 2.3). În relaţia (2.214) vom alege:
 x
g n ( x ) = cos µ n  , şi
 L
f (x ) = F (x ) .
Se va obţine:
 x
L
∫−LF (x )cos µ n L  dx
An = L . (2.263)
 x
∫ cos µ n L  dx
−L
Ţinând seama cǎ:
sin 2mx x
∫ cos mxdx = 4m + 2 ,
2
(2.264)
 x
sin 2 µ n  L
2 x
L
 L + x L =
∫  n L
−L
cos  µ  =
µ −L 2 −L
4 n (2.265)
δ
L sin 2µ n L(sin µ n cos µ n + µ n )
= +δ =
2µ n µn
Atunci:
µn  x
L
An = ∫ F ( x )cos µ n  dx (2.266)
L(sin µ n cos µ n + µ n ) − L  L
Soluţia generalǎ a ecuaţiei conducţiei va fi:
2 aτ
∞
µn L  x    x  −µn L2
θ=∑ ∫ F ( x ) cos µ  dx  cos µ e .
n =1 L (sin µ n cos µ n + µ n )  − L
n n
 L   L
(2.267)
Dacǎ vom considera cǎ la momentul iniţial corpul are aceeaşi

temperaturǎ în toatǎ masa sa: F(x) = θ0 = ct.,
L
 x  x 2 L sin µ n
L
L
∫−Lθ 0 cos µ n L dx = θ 0 µ n sin  µ n L  = θ 0 µ n (2.268)
−L
Atunci soluţia generalǎ devine:
aτ
θ ∞
2 sin µ n  x  −µ n 2
=∑ cos µ n  e L (2.269)
θ 0 n=1 µ n + sin µ n cos µ n  L
θ aτ x
Mărimile , µ n , 2 , sunt adimensionale.
θ0 L L
Dacǎ vom nota:
θ x
Θ= − temperatura adimensionalǎ, X = − coordonata adimensionalǎ,
θ0 L
aτ
Fo = 2 − criteriul lui Fourier, soluţia generalǎ devine:
L
2 sin µ n
( )
∞
Θ=∑ cos(µ n X ) exp − µ 2n Fo (2.270)
n =1 µ n + sin µ n cos µ n
Analiza soluţiei. Şirul µ1, µ2, µ3, µn este rapid crescător şi cu cǎt este
mai mare µi cu atât rolul elementului următor din şir este mai mic asupra lui
θ.
Studiile au arătat cǎ pentru procese tranzitorii care nu sunt foarte
rapide, Fo ≥ 0,3 în ecuaţia (2.270) este suficient sǎ considerǎm numai
primul termen al şirului:
2 sin µ1
Θ=
µ1 + sin µ1 cos µ1
(
cos(µ1 X )exp − µ12 Fo ) (2.271)
Dar µ1 este numai funcţie de criteriul Biot. De obicei intersectează

temperatura în centrul plăcii X=0 sau pe suprafaţa sa X=1.
Atunci:
θ
θ0
( )
= N ( Bi) exp − µ12 Fo ; (2.272)
X =0
θ
θ0
(
= P( Bi) exp − µ12 Fo ) . (2.273)
X =1
În figurile (2.39) şi (2.40) sunt prezentate variaţiile calculate cu

relaţiile (2.272) şi (2.273) pentru plǎci.
Soluţiile obţinute în paragrafele anterioare pentru câmpul de
temperaturǎ în cazul rezistenţelor interne neglijabilǎ (Bi < 0,1, µ1 →0) sau
rezistenţelor de suprafaţǎ neglijabilǎ (Bi →∞), pot rezulta şi ca nişte cazuri
particulare ale relaţiei 2.270.
2.4.3.2. Discretizarea ecuaţiei diferenţiale

a conductei tranzitorii
Se va considera sistemul bidirecţional din figura 2.31. În cazul
conducţiei tranzitorii bidirecţionale fǎrǎ sursa interioarǎ de căldurǎ ecuaţia
este:
1 ∂T ∂ 2T ∂ 2T
= + . (2.274)
a ∂τ ∂x 2 ∂y 2
Fig.2.39 Variaţia Θ =f (Fo,Bi) pentru centul plǎcii

Fig. 2.40 Variaţia Θ =f (Fo,Bi) pentru suprafaţa plăcii
Pentru a se obţine o ecuaţie cu diferenţe finite se vor utiliza pentru

∂T2
∂ 2T
şi , relaţiile (2.227) şi (2.228), unde m şi n fiind coordonatele x şi
∂x 2 ∂y 2
y pentru un nod discret.[14]
Pentru discretizarea timpului se va introduce numărul întreg p,
definit de relaţia:
τ = p∆τ (2.275)
Derivata temperaturii în funcţie de timp în nodul m, n, va fi:
∂T Tmp,+n1 − Tmp, n
≈ (2.276)
∂τ m .n ∆τ
Tmp,+n1 , Tmp,n − sunt valorile temperaturii în nodul de coordonate m şi n
la momentele p+1, respectiv p, separate între ele de intervalul de timp ∆τ .
Înlocuind (2.227), (2.228) şi (2.276) în ecuaţia (2.274) se obţine:
p +1
1 T m,n −Tm ,n Tm +1,n + Tm−1,n − 2Tm ,n
p p p p
= +
a ∆τ (∆x )2
Tmp,n+1 + Tmp,n−1 − 2Tmp,n
+
(∆y )2
(2.277)
Considerând ∆x = ∆y , temperatura în nodul m, n la momentul p+1

va fi:
( )
Tmp,+n1 = Fo Tmp+1,n + Tmp−1,n + Tmp,n+1 + Tmp,n−1 + (1− 4 Fo )Tmp,n , (2.278)
unde: Fo este criteriul lui Fourier scris cu diferenţe finite:

a∆τ
Fo = (2.279)
(∆x )2
Dacǎ sistemul este unidirecţional, ecuaţia (2.278) devine:
( )
Tmp +1 = Fo Tmp+1 + Tmp−1 − (1 − 2 Fo )Tmp . (2.280)
Calculele sunt cu atât mai precise cu cât ∆x şi ∆τ sunt mai mici,

bineînţeles însă timpul de calcul creşte corespunzător.
Din păcate ecuaţiile (2.278) şi (2.280) pot deveni instabile, soluţiile
devenind divergente şi ne convergând cǎtre o nouǎ stare staţionarǎ. Pentru a
se obţine o stare stabilǎ a sistemului, condiţia de stabilitate este ca,
coeficientul temperaturii Tmp,n sǎ fie ≥ 0:
• pentru conducţia bidirecţionalǎ:
(1 − 4 Fo ) ≥ 0 ; Fo ≤ 1 4 ;
(2.281)
• pentru condiţia unidirecţionalǎ:
(1 − 2 Fo ) ≥ 0 ; Fo ≤ 1 2 .
(2.282)
Din aceste condiţii se determinǎ care trebuie sǎ fie intervalul ∆τ , în
funcţie de ∆x , pentru a se obţine o soluţie stabilǎ.
În cazul nodurilor situate pe suprafaţa corpurilor (figura 2.41), relaţia
care dǎ variaţia în timp a temperaturii pe suprafaţǎ se determinǎ din bilanţul
termic al elementului cu grosimea ∆x / 2 şi suprafaţa A:
Qconv − Qcond = Qacum , [W] (2.283)
unde Qconv este fluxul termic transmis de element prin convecţie; Qcond −
fluxul termic transmis prin conducţie; Qacum − căldura acumulatǎ în timp în
element.
Explicitând valorile fluxurilor:
λ p ∆x T0p+1 − T0p
(
αA T f − T0p +
∆x
) (
T1 − T0p = ρc p A
2
) ∆τ
(2.284)
x
A
Tf, α
T0 T1 T2 T3
Qac ∆x
Qconv Qcond ∆x
2
Fig. 2.41 Transferul de cǎldurǎ pentru un nod
de suprafaţǎ (conducţie unidirecţionalǎ)
De unde:
2α∆τ 2λ∆τ
T0p +1 =
ρc p ∆x
(
T f − T0p + )
ρc p ∆x 2
(
T1 p − T0p + T0 ) . (2.285)
Ţinând seama cǎ: a = λ/ρcp şi :
2α∆τ α∆x a∆τ

=2 ⋅ = 2 BiFo ,
ρc p ∆x λ ∆x 2
( )
T0p+1 = 2 Fo T1 p + BiT f + (1 − 2 Fo − 2 BiFo )T0p (2.286)
Condiţia de stabilitate a ecuaţiei 2.286 este:

1 − 2 Fo − 2 BiFo ≥ 0 , (2.287)
sau:
Fo(1 + Bi ) ≤ 1 2 . (2.288)
CAP. 3 CONVECŢIA TERMICǍ
3.1. Introducere în convecţia termicǎ
3.1.1. Elemente fundamentale şi definiţii
Convecţia termicǎ reprezintă transferul de cǎldurǎ între un perete şi

un fluid în mişcare. Procesul se realizează prin acţiunea simultanǎ a
conducţiei în strat de fluid din imediata apropiere a peretelui şi a convecţiei
propriu-zise care presupune amestecul particulelor de fluid.
Fluxul termic unitar transmis în procesul de convecţie va fi [21]:
r r r
q = qcond + qconv [W/m2] , (3.1)
r r r
unde: qcond = −λ∇T este fluxul transmis prin conducţie; qconv = ρwh –
r
fluxul transmis prin convecţie; ρ – densitatea fluidului; w – viteza fluidului;
h – entalpia fluidului.
Atunci:
r r
q = − λ ∇T + ρ w h [W/m2] . (3.2)
Utilizarea ecuaţiei (3.2) pentru calcule tehnice este extrem de
dificilǎ, din aceste motive ecuaţia fundamentalǎ a convecţiei termice
(ecuaţia lui Newton) este:
qS = (T p − T f )∫ αdS [W/m2] , (3.3)
S
sau:
qS = αS (T p − T f )
r
[W/m2] , (3.4)
unde: Tp, Tf sunt temperaturile peretelui, respectiv a fluidului; α, α –
coeficientul local, respectiv mediu de convecţie, în W/(m2 K); S – suprafaţa
de transfer de cǎldurǎ, în m2.
Procesul de convecţie este strâns legat de hidrodinamica curgerii
fluidului. Existǎ douǎ tipuri de bazǎ de curgere a unui fluid: laminarǎ şi
turbulentǎ.
La curgerea laminarǎ curgerea se desfǎşoarǎ în straturi paralele,
fǎrǎ transfer de particule (de masǎ) între acestea.
Curgerea turbulentǎ presupune un amestec continuu a fluidului.

Viteza instantanee a acestuia fiind suma unei viteze medii temporale şi a
unei pulsaţii de vitezǎ. Pulsaţiile de vitezǎ sunt atât transversale cât şi
longitudinale. Pulsaţiile transversale fac ca particulele de fluid sǎ fie
deplasate perpendicular pe direcţia de curgere, împreunǎ cu pulsaţiile
longitudinale formând vârtejuri de fluid, care duc la o mişcare continuǎ de
amestec.
Între cele douǎ tipuri de bazǎ existǎ o curgere tranzitorie, în care o
particulǎ de fluid are alternativ porţiuni de curgere laminarǎ şi turbulentǎ.
Regimul curgerii este caracterizat de criteriul Reynolds, care
reprezintă raportul între forţele de inerţie şi cele de viscozitate:
ρwl wl
Re = = , (3.5)
η ν
unde: ρ, η, ν sunt densitatea, în kg/m3, viscozitatea dinamicǎ, în Ns/m2,
respectiv viscozitatea cineticǎ, în m2/s; l – lungimea caracteristicǎ, în m.
Valorile limitǎ a criteriului Reynolds care definesc regimurile de
curgere sunt funcţie de geometria curgerii şi vor fi prezentate în paragrafele
următoare.
Un concept deosebit de util studiului hidrodinamicii şi transferului
convectiv de cǎldurǎ este stratul limitǎ.
Stratul limitǎ hidraulic reprezintă stratul de fluid din vecinătatea

peretelui care îşi păstrează regimul laminar de curgere, indiferent de regimul
de curgere al restului masei de fluid. El se datorează forţelor de frecare cu
peretele şi forţelor produse de viscozitatea fluidului.
Grosimea stratului limitǎ δ se defineşte, în mod convenţional, ca
distanţa de la suprafaţa peretelui în care viteza acestuia creşte de la valoarea
zero la perete, la 99% din viteza fluidului neperturbat de perete (w∞ ) (figura
3.1).
Stratul limitǎ hidraulic împarte zona de curgere în douǎ regiuni: una
subţire lângă perete, în care gradientul vitezei şi forţele de frecare cu
peretele sunt mari, şi o regiune exterioarǎ stratului limitǎ unde viteza este
constantǎ, iar efectele viscozitǎţii sunt neglijabile.
În mod analog se defineşte stratul limitǎ termic, în care
temperatura fluidului variază de la Tp la 99% din temperatura fluidului
neperturbatǎ de perete T∞ (figura 3.1.b).
Convecţia termicǎ 93
∂w
w∞ =0
∂y
δ(x)
w∞ ∂w
w ≠0
τ ∂y
y δ
τ
x
a)
∂T
=0
w∞ ∂y
T∞
δt(x)
T∞
∂T
≠0
y ∂y
δt T
x Tp
b)
Fig.3.1 Stratul limitǎ la curgerea peste o placǎ:

a) stratul limitǎ hidraulic; b) stratul limitǎ termic
La orice distanţǎ x de la începutul curgerii peste o placǎ fluxul termic

unitar local se poate determina aplicând legea lui Fourier, pentru y = 0:
∂T
q S = −λ . (3.6)
∂y y = 0
Coeficientul de convecţie va fi:
∂T
−λ
∂y y =0
α= . (3.7)
T p − T∞
Rezultǎ cǎ gradientul de temperaturǎ în stratul limitǎ termic determinǎ
valoarea coeficientului de convecţie.
O datǎ cu creşterea grosimii stratului limitǎ termic δ t (creşterea lui

x) gradientul de temperaturǎ scade şi în consecinţǎ coeficientul de convecţie
scade şi el.
3.1.2. Ecuaţiile diferenţiale ale convecţiei
3.1.2.1. Ecuaţia conducţiei

Pentru un element de volum din stratul limitǎ termic ecuaţia
conducţiei are forma:
DT λ  ∂ 2T ∂ 2T ∂ 2T 
=  2 + 2 + 2  = a∇ 2T (3.8)
dτ ρc p  ∂x ∂y ∂z 
Deoarece elementul de volum se aflǎ în mişcare derivata totalǎ a
temperaturii va fi:
DT ∂T ∂T dx ∂T dy ∂T dz
= + + + . (3.9)
dτ ∂τ ∂x dτ ∂y dτ ∂z dτ
Dar dx / dτ, dy / dτ, dz / dτ sunt componentele vitezei dupǎ cele trei direcţii:
wx, wy, wz. Atunci:
DT ∂T ∂T ∂T ∂T
= + wx + wy + wz (3.10)
dτ ∂τ ∂x ∂y ∂z
∂T
reprezintă variaţia localǎ în timp a temperaturii iar
∂τ
∂T ∂T ∂T
wx + wy + wz este componenta convectivǎ a variaţiei
∂x ∂y ∂z
temperaturii.
Înlocuind (3.10) în (3.8) rezultǎ ecuaţia conducţiei pentru un element
de volum al stratului limitǎ termic:
∂T ∂T ∂T ∂T
+ wx + wy + wz = a∇ 2T . (3.11)
∂τ ∂x ∂y ∂z
3.1.2.2. Ecuaţia mişcării

Pentru determinarea acestei ecuaţii pentru elementul de volum dv din
stratul limitǎ hidraulic, vom stabili rezultanta forţelor care acţionează asupra
acestui element, care va fi egalǎ cu masa înmulţitǎ cu acceleraţia
elementului. Forţele care acţionează asupra elementului dv sunt: greutatea ,

forţele de presiune şi forţele de frecare (figura 3.2) [21].
0
p
0 y dy y
y
x
dz
dy
SP+S
dx
S
z
dx
ρgx
wx
∂p
x p+ dx x
∂x
a) b)
Fig. 3.2 Forţele care acţioneazǎ asupra elementului dv în

mişcare. a) forţele de presiune şi greutate; b) forţele de
frecare
Proiecţia acestor trei forţe pe axa 0x este:

• forţa de greutate acţionează în centrul de greutate al
elementului, proiecţia ei pe axa 0x este:
df1 = ρg x dv [N] , (3.12)
• forţa de presiune care acţionează pe suprafaţa superioarǎ va fi:
∂p
pdydz. Presiunea pe suprafaţa inferioarǎ va fi p + dx , iar forţa
∂x
 ∂p 
corespunzătoare:  p + dx dydz . Rezultanta celor douǎ forţe
 ∂x 
va fi:
 ∂p  ∂p
df 2 = pdydz −  p + dx dydz = − dv [N] . (3.13)
 ∂x  ∂x
• forţa de frecare care acţionează pe suprafaţa din stânga a
elementului dv va fi – sdxdz. Semnul minus este datorat faptului
cǎ viteza fluidului wx în stânga elementului este mai micǎ decât
în element. La suprafaţa din dreapta, în exteriorul elementului
viteza fiind mai mare sensul forţei de frecare se inversează. Ea va

 ds 
fi  s + dy dxdz . Rezultanta celor douǎ forţe este:
 dy 
 ds  ds
df 3 =  s + dy dxdz − sdxdz = dv [N] (3.14)
 dy  dy
Conform legii lui Newton forţa de frecare unitarǎ de suprafaţǎ este:
dw
s=η x [N/m2] , (3.15)
dy
unde ηeste viscozitatea dinamicǎ, în Pas. Atunci:
d 2 wx
df 3 = η dv [N] . (3.16)
dy 2
Ecuaţia (3.16) este valabilǎ numai pentru o mişcare unidirecţionalǎ.
În cazul general în care wx se modificǎ dupǎ toate cele 3 direcţii, proiecţia
forţei de ferecare pe axa 0x se va calcula cu relaţia:
 ∂ 2 wx ∂ 2 wx ∂ 2 wx 
df 3 = η 2 + + dv = η∇ 2 wx dv
2 
(3.17)
 ∂ x ∂ y 2
∂ z 
Prin însumarea celor trei forţe se obţine:
 dp 
df =  ρg x − + η∇ 2 wx dv [N] . (3.18)
 dx 
Conform legii a doua a mecanicii aceastǎ forţǎ va fi egalǎ cu masa
înmulţitǎ cu acceleraţia:
Dwx
df = ρ dv [N] (3.19)
dτ
Atunci se va scrie după direcţia 0x ecuaţia mişcării:
Dwx ∂p
ρ dv = ρg x − + η∇ 2 wx (3.20)
dτ ∂x
Dezvoltând derivata totalǎ a vitezei wx:
Dwx ∂wx ∂w ∂w ∂w
= + wx x + w y x + wz x , (3.21)
dτ ∂τ ∂x ∂y ∂z
vom obţine forma ecuaţiei mişcării după direcţia 0x:
∂wx  ∂w ∂w ∂w  ∂p
ρ + ρ wx x + w y x + wz x  = ρg x − + η∇ 2 wx (3.22)
∂τ  ∂x ∂y ∂z  ∂x
În mod analog se poate scrie ecuaţia după celelalte douǎ direcţii:

∂w y  ∂w y ∂w y ∂w y  ∂p
ρ + ρ wx + wy + wz  = ρg y − + η∇ 2 w y
∂τ  ∂x ∂y ∂z  ∂y
(3.23)
∂wz  ∂wz ∂wz ∂wz  ∂p
ρ + ρ wx + wy + wz  = ρg z − + η∇ 2 wz
∂z  ∂x ∂y ∂z  ∂z
În formǎ vectorialǎ ecuaţia va fi:
r
dw r r
ρ = ρg − ∇ρ + η∇ 2 w (3.24)
dτ
3.1.2.3. Ecuaţia continuităţii

Pentru determinarea ecuaţiei continuităţii se considerǎ un element de
volum de fluid dv din stratul limitǎ hidraulic, pentru care se va calcula un
bilanţ masic (figura 3.3).
z
dMz+dz
dMy
dMx
dMx+dx
dMy+dy x
dMz
Fig. 3.3 Fluxurile masice pentru elementul

de volum dv.
Masa de fluid care intrǎ în elementul de volum după direcţia 0x este:

dM x = ρwx dydzdτ [kg] (3.25)
Masa care iese din elementul de volum după aceeaşi direcţie va fi:
 ∂(ρwx ) 
dM x + dx = ρwx + dydzdτ [kg] (3.26)
 ∂x 
Masa rǎmasǎ în element este:
∂(ρwx )
dM x + dx − dM x = dvdτ (3.27)
∂x
În mod analog masa rǎmasǎ în element după direcţiile 0y şi 0z va fi:
∂(ρw y )
dM y + dy − dM y = dvdτ , (3.28)
∂y
∂(ρwz )
dM z + dz − dM z = dvdτ . (3.29)
∂z
Suma acestor mase va conduce la modificarea în timp a densitǎţii
fluidului din elementul dv:
 ∂ (ρwx ) ∂(ρw y ) ∂(ρwz )  ∂ρ
 + + dvdτ = dvdτ , (3.30)
 ∂x ∂y ∂z  ∂τ
sau:
∂ρ ∂ (ρwx ) ∂(ρw y ) ∂(ρwz )

+ + + =0 (3.31)
∂τ ∂x ∂y ∂z
Pentru fluidele incompresibile ( ρ = const.) şi:

∂(ρwx ) ∂ (ρw y ) ∂(ρwz )
+ + =0 , (3.32)
∂x ∂y ∂z
sau:
r
divw = 0 (2.33)
3.1.2.4. Condiţii de determinare univocǎ

Ecuaţiile diferenţiale care descriu matematic procesul de convecţie
monofazicǎ sunt: ecuaţia fluxului convectiv (3.2), ecuaţia conducţiei (3.11),
ecuaţia mişcării (3.24) şi ecuaţia continuităţii (3.31). Pentru a diferenţia
fenomenul studiat de alte fenomene similare, setului de ecuaţii diferenţiale
trebuie sǎ li se ataşeze condiţii de determinare univocǎ a procesului.
Analog cu cazul conducţiei (vezi § 2.1.3) acestea sunt: condiţii
geometrice, condiţii fizice, condiţii iniţiale şi condiţii la limitǎ.
Primele 3 condiţii sunt similare cu cazul conducţiei. Dintre condiţiile
la limitǎ în cazul convecţiei putem avea: temperatura sau fluxul termic
unitar la peretele solid (Tp sau qsp), temperatura şi viteza fluidului la
începutul procesului de transfer, valoarea vitezei la perete (de obicei wp =0),
etc.
Pentru exemplificare, în cazul convecţiei forţate la curgerea

staţionarǎ a unui lichid printr-o ţeavǎ condiţiile de determinare univocǎ a
procesului sunt:
• condiţii geometrice: diametrul d şi lungimea l a ţevii;
• condiţii fizice: λ (T ), c p (T ), η (T ), ρ (T ) ;
• procesul fiind staţionar nu se pun condiţii iniţiale;
• condiţii la limitǎ: temperatura fluidului la intrare în ţeavǎ Tfi şi la
perete Tp, viteza la intrare w, iar viteza la perete wp = 0.
3.1.3. Factorii care influenţeazǎ transferul

de cǎldurǎ
Transferul de cǎldurǎ convectiv este determinat în primul

rând de modificarea sau nu a fazei. Din acest punct de vedere convecţia se
împarte în douǎ mari categorii: convecţia monofazicǎ (fǎrǎ schimbarea stării
de agregare) şi convecţia bifazicǎ (fierberea şi condensarea).
Transferul de cǎldurǎ convectiv monofazic este influenţat de patru
categorii de factori [39]: natura mişcării, regimul de curgere, proprietăţile
fizice ale fluidului şi forma şi dimensiunile suprafeţei de schimb de cǎldurǎ.
• În funcţie de cauza care o determinǎ mişcarea unui fluid poate fi
liberǎ (naturalǎ) sau forţatǎ.
Mişcarea liberǎ este cauzatǎ numai de modificarea densităţii
fluidului o datǎ cu modificarea temperaturii sale: fluidul prin încălzire îşi
micşorează densitatea şi se ridicǎ pe lângă suprafaţa de încălzire; la răcirea
sa, densitatea crescând fluidul coboară. Transferul de cǎldurǎ între un perete
şi un fluid care are o astfel de mişcare se numeşte convecţie liberǎ
(naturalǎ).
Mişcarea forţatǎ este datoratǎ unei fote exterioare produsǎ de o
pompǎ, un ventilator, diferenţa de nivel, vânt etc.
În acest caz transferul de cǎldurǎ se realizează prin convecţie
forţatǎ.
• Regimul de curgere a unui fluid poate fi: laminar, turbulent sau de
tranziţie (intermediar). Tipul de regim de curgere este determinat
de valoarea criteriului lui Reynolds şi de geometria spaţiului în care
are loc curgerea.
• Proprietăţile fizice ale fluidului influenţează transferul de cǎldurǎ
convectiv. Principalele mărimi fizice care influenţează convecţia
monofazicǎ sunt cele care apar în ecuaţiile diferenţiale ale
convecţiei: conductivitatea termicǎ λ , căldura specificǎ cp,
viscozitatea dinamicǎ η, densitatea ρ . Aceste mărimi sunt variabile

cu temperatura fluidului şi uneori (pentru gaze) şi cu presiunea.
• Forma şi dimensiunile suprafeţei de schimb de cǎldurǎ: planǎ,
cilindricǎ, interioarǎ (prin canale), exterioarǎ (peste o placǎ, peste un
cilindru, peste un fascicul de ţevi) au o influenţǎ extrem de
importantǎ asupra hidrodinamicii curgerii şi legat de aceasta asupra
transferului de cǎldurǎ.
În funcţie de elementele menţionate anterior, în tabelul 3.1 este
prezentatǎ o clasificare a proceselor de convecţie.
3.1.4. Metode de determinare a

coeficientului de convecţie
Pentru determinarea coeficientului de convecţie α se pot utiliza patru

metode principale:
• soluţii matematice exacte a ecuaţiilor stratului limitǎ;
• analiza aproximativǎ a stratului limitǎ prin metoda integrale;
• analogia dintre transferul de cǎldurǎ şi impuls;
• experiment şi analiza dimensionalǎ.
Determinarea unor relaţii pentru calculul coeficientului de convecţie
prin rezolvarea analiticǎ a ecuaţiilor stratului limitǎ este extrem de dificilǎ şi
se poate realiza numai pentru un număr extrem de limitat de tipuri de
curgere (de obicei pentru curgerea laminarǎ), prin introducerea unor ipoteze
simplificatoare şi a unor variaţii empirice pentru grosimea stratului limitǎ.
Practic nu existǎ astăzi o corelaţie de calcul a coeficientului de convecţie
determinatǎ analitic, care sǎ-şi fi dovedit utilitatea în calculele tehnice.
Nici analiza aproximativǎ a stratului limitǎ care foloseşte ecuaţii
simplificate pentru distribuţia vitezei şi temperaturii în stratul limitǎ, nu
oferă relaţii de calcul utile pentru coeficientul de convecţie.
Metoda analogiei între transferul de cǎldurǎ şi impuls are meritul de
a construi modele simplificate pentru fenomenele de convecţie, evidenţiind
modul în care diferitele mărimi influenţează coeficientul de convecţie.
Singura metodǎ care s-a dovedit utilǎ pentru studiul proceselor de
convecţie este cea experimentalǎ. Ea porneşte de la construirea unei
instalaţii experimentale utilizând elementele teoriei similitudinii, pe care se
va realiza un program de experimentări utilizând teoria planificării
experimentului.
Tabelul 3.1
Clasificarea convecţiei termice
în spaţii mari
convecţie liberǎ
în spaţii limitate
monofazicǎ
convecţie forţatǎ
regim laminar
• peste plǎci regim intermediar
regim turbulent
• peste cilindri regim laminar
regim turbulent
regim laminar
Convecţia • peste fascicule de ţevi
regim turbulent
termicǎ
• prin canale regim laminar
regim intermediar
regim turbulent
nucleicǎ
în volum mare pelicularǎ
nucleicǎ
fierbere cu convecţie forţatǎ pelicularǎ
bifazicǎ pe pereţi verticali
pelicularǎ pe cilindri orizontali
condensare
peste un fascicul
nucleicǎ
Forma ecuaţiei criteriale care caracterizează fenomenul se obţine prin

analiza dimensionalǎ, valorile exponenţilor şi constantelor ecuaţiei
dimensionale fiind determinate prin prelucrarea datelor experimentale.
Din aceste motiv în prezentul capitol vom analiza numai metoda
experimentalǎ de determinare a coeficientului de convecţie, la studiul
condensării peliculare prezentând şi o metodǎ analiticǎ de determinare a
3.1.5. Studiul experimental al proceselor

de convecţie termicǎ
Din punct de vedre istoric, analiza experimentalǎ a proceselor

termoenergetice este cea mai veche şi cea mai bogatǎ în informaţii. Ea a
apărut odată cu nevoia omului de a cunoaşte natura şi a o controla, iar mai
târziu de a o reflecta în universul sǎu tehnologic.
Cercetările experimentale se pot împǎrţi în douǎ mari grupe:
cercetări directe, la scarǎ naturalǎ şi cercetări indirecte, pe modele.
Cercetările la scarǎ naturalǎ se realizează prin observaţii şi
măsurători direct în naturǎ, sau pe instalaţii tehnologice existente în
funcţiune. Scopul lor este de a obţine informaţii cât mai fidele despre
procesele analizate, în contextul inter condiţionǎrilor cu celelalte fenomene
şi procese existente în mediu investigat. Deşi prezintă avantajul obţinerii
informaţiilor direct de la sursǎ, cercetarea la scarǎ naturalǎ implicǎ o serie
de limitări şi restricţii care o fac uneori ineficientǎ.
Cercetare pe modele se realizează pe standuri special construite, pe
baza teoriei similitudinii, într-un climat funcţional perfect controlabil.
În general, în procesul modelării spunem cǎ existǎ un sistem S0 ale
cărui proprietăţi urmeazǎ sǎ fie modelate şi pe care îl numim obiect modelat,
sau original şi un alt sistem SM care constituie un model al originalului.
Sistemul SM reflectǎ sistemul S0 în esenţa lui, fapt ce ne permite sǎ înlocuim
în anumite privinţe originalul cu modelul şi sǎ stabilim reguli de trecere de
la informaţiile obţinute pe model, la informaţiile obţinute pe original. În
desfăşurarea procesul modelării apar trei faze distincte [9,21,33]:
• trecerea de la original la model;
• cercetarea pe model;
• transferul pe original a rezultatelor obţinute pe model.
3.1.5.1. Bazele teoriei similitudinii

În general, despre un model nu se poate spune cǎ este adevărat, sau
fals, pozitiv sau negativ, bun sau necorespunzǎtor, etc. Proprietatea
fundamentalǎ a unui model este adecvarea lui, respectiv gradul de
reflectare al procesului sau sistemului original. Cu cât un model este mai
adecvat, cu atât corespondenţa lui cu originalul este mai puternicǎ.
Modul de abordare a unui model se numeşte similitudine şi ea
poate fi de naturǎ structuralǎ, sau funcţionalǎ. În primul caz, accentul se
pune pe asemănarea geometricǎ dintre model şi prototip, urmărindu-se o
realizare la scarǎ cât mai exactǎ a modelului, în raport cu originalul. În cel
de-al doilea caz, accentul se pune pe realizarea unei corespondenţe între
ecuaţiile care descriu procesul original şi cele care descriu procesul aferent
modelului.
Cea mai simplǎ şi mai intuitivǎ formǎ de similitudine este cea
geometricǎ. Între model şi prototip existǎ o similitudine geometricǎ dacǎ
este asiguratǎ proporţionalitatea lungimilor omoloage şi egalitatea
unghiurilor. Astfel, unui punct al modelului îi corespunde un singur punct al
prototipului şi reciproc. Punctele aflate în corespondenţǎ se numesc puncte
omoloage şi ele pot determina, suprafeţe omoloage şi volume omoloage.
Noţiunea de similitudine poate fi însă extinsǎ la orice fenomen fizic.
Putem avea o asemănare între curgerea unor fluide: similitudine
cinematicǎ, o asemănare a forţelor care apar între douǎ curgeri similare:
similitudine dinamicǎ, o asemănare a câmpurilor termice: similitudine
termicǎ, etc.
Teoria similitudinii se bazează pe o serie de reguli [33]:
a) Procesele simile trebuie sǎ aibǎ aceeaşi naturǎ şi ecuaţii
diferenţiale care le caracterizează identice ca formǎ şi conţinut. Dacǎ
procesele au ecuaţii care le caracterizează identice ca formǎ dar diferite în
conţinut procesele sunt analoage. (vezi analogia electricǎ a transferului de
cǎldurǎ, analogia între transferul de cǎldurǎ, masǎ şi impuls, etc.).
b) Orice fenomene fizice simile respectǎ similitudinea geometricǎ.
Deci studiul experimental a unui proces fizic nu se poate face decât într-un
model simil geometric.
c) La analiza fenomenelor simile se pot raporta numai mărimile care
au aceeaşi naturǎ fizicǎ şi aceeaşi ecuaţie dimensionalǎ, raportarea făcându-
se în coordonate şi la momente de timp omologe. Aceasta înseamnă cǎ, în
fiecare pereche de puncte omologe, la timpi omologi, fiecare mărime fizicǎ
trebuie sǎ determine un raport constant între valoarea ei pe model şi
valoarea corespunzătoare din modelul real. Aceste rapoarte constante se
numesc scările mărimilor fizice sau rapoarte (constante) de similitudine.
Pentru mărimile fundamentale (lungime, masǎ, timp, temperaturǎ)

aceste rapoarte se numesc fundamentale:
l m τ T
kl = ' ; k m = ' ; k τ = ' ; kT = ' , (3.34)
l m τ T
unde: l, m, τ , T se referǎ la model şi l’, m’, τ ’, T’ se referǎ la procesul
modelat.
Scările celorlalte mărimi derivate se pot stabili apoi în funcţie de
coeficienţii fundamental.
De exemplu pentru forţǎ:
2
F ma mvτ' mlτ'2 m l  τ'  −2
kf = = = = =   = k m ⋅ kl ⋅ k τ (3.35)
F ' m' a ' m' x' τ m' l ' τ 2
m' l '  τ 
d) Pentru douǎ fenomene similare, toate mărimile care le
caracterizează sunt similare. Aceasta înseamnă cǎ în puncte şi la momente
omoloage orice mărime ϕ de pe model este proporţionalǎ cu mărimea ϕ'
din fenomenul modelat:
ϕ = k ϕ ϕ' . (3.36)
Constantele de similitudine k ϕ nu depind nici de coordonate şi nici
de timp. Constantele de similitudine pentru diferitele mărimi care
caracterizează fenomene simile nu se iau la întâmplare. Între ele existǎ
legǎturi stricte care rezultǎ din analiza modelului matematic al procesului.
Aceste legǎturi poartǎ denumirea de criterii de similitudine. Ele sunt
complexe adimensionale formate din mărimile care caracterizează un
fenomen. Pentru orice fenomen fizic, pornind de la descrierea matematicǎ a
sa se pot obţine criterii de similitudine.
Modul de determinare a criteriilor care caracterizează un fenomen
fizic, precum şi principalele criterii de similitudine vor fi prezentate în
paragraful următor.
Teoria similitudinii, care stǎ la baza construirii unui model
experimental se bazează pe trei teoreme:
• Prima teoremǎ a similitudinii se formulează astfel: procesele
simile au criterii de similitudine identice.
• A doua teoremǎ a similitudinii aratǎ cǎ pentru orice proces
fizic se poate determina o ecuaţie între criteriile de similitudine
care caracterizează procesul;
f (π1 , π 2 ,....π n ) = 0 (3.37)
Aceastǎ ecuaţie poartǎ denumirea de ecuaţie criterialǎ. Deoarece
pentru procesele simile criteriile de similitudine au aceleaşi valori, rezultǎ cǎ
o ecuaţie criterialǎ stabilitǎ prin experimentări pe un model este valabilǎ

pentru orice alt proces simil.
• A treia teoremǎ a similitudinii stabileşte care sunt condiţiile
necesare şi suficiente pentru ca douǎ fenomene sǎ fie simile. Ea
se formulează astfel: procesele asemenea au condiţii de
determinare univocǎ asemenea şi criteriile rezultate din
mărimile care intrǎ în condiţiile de determinare univocǎ identice
ca valoare numericǎ. Rezultǎ cǎ ecuaţiile criteriale care
caracterizează un proces conţin criterii de similitudine formate
numai din mărimile care caracterizează univoc procesul. Aceste
criterii se numesc determinante.
În concluzie, teoria similitudinii permite ca pornind de la ecuaţiile
diferenţiale care caracterizează un proces, fǎrǎ a le integra, sǎ se determine
pe cale experimentalǎ o ecuaţie criterialǎ, valabilǎ pentru toate procesele
similare.
3.1.5.2. Analiza dimensionalǎ

Analiza dimensionalǎ porneşte de la premisa cǎ orice fenomen poate
fi descris de o ecuaţie dimensionalǎ corectǎ şi omogenǎ între anumite
variabile. Ea îşi propune stabilirea grupărilor adimensionale (numerele
criteriale) şi forma ecuaţiei criteriale care caracterizează fenomenul,
oferindu-ne un mod în care trebuie planificat experimentul şi modul de
prelucrare a rezultatelor experimentale.
Primele rezultate ale folosirii metodei au fost obţinute de Galilei,
Newton şi Mariotte. Fourier dezvoltǎ principiul omogenitǎţii dimensionale a
relaţiilor fizice, iar mai târziu Stokes, Froude, Reynolds, Rayleigh şi alţii
aduc contribuţii importante la dezvoltarea şi aplicarea analizei dimensionale.
Teorema π sau a lui Buckingham constituie o regulǎ de
determinare a numărului de criterii de similitudine necesare pentru
descrierea unui fenomen. Ea se formulează astfel: numărul necesar de
numere criteriale independente care pot fi formate prin combinarea
mărimilor fizice care descriu univoc fenomenul este egal cu numărul n al
acestor mărimi fizice minus numărul m de unităţi de mǎsurǎ primare
necesare pentru exprimarea formulelor dimensionale ale celor n mărimi
fizice.
Notând numele criteriale cu π , rezultǎ cǎ ecuaţia criterialǎ care va
descrie un fenomen va fi de forma:
F (π1 , π 2 ,...., π n −m ) = 0 . (3.38)
Analiza dimensionalǎ începe prin selectarea celor n mărimi care
descriu univoc fenomenul, pornindu-se de la ecuaţiile diferenţiale şi
condiţiile de determinare univocǎ ale fenomenului. Selectarea parametrilor

iniţiali implicǎ existenţa unei bune experienţe în analiza dimensionalǎ. Dacǎ
nu sunt incluşi toţi parametri atunci rezultatele experimentale obţinute vor fi
incomplete sau insuficient de edificatoare. Dacǎ lista parametrilor conţine şi
mărimi nesemnificative, atunci vor apărea din analiza dimensionalǎ criterii
suplimentare, pe care experimentul nu le va valida sau le vor dovedi
nesemnificative.
Urmează stabilirea unui sistem de unităţi de mǎsurǎ primare care pot
descrie dimensional cele n mărimi care descrie fenomenul. Pentru procesele
de transfer de cǎldurǎ şi masǎ aceste unităţi sunt: masa M, lungimea L,
timpul T şi temperatura θ .
În tabelul 3.2 sunt prezentate principalele mărimi care pot interveni
în procesele termoenergetice, cu ecuaţiile lor dimensionale.
Tabelul 3.2
Simboluri şi unităţi de mǎsurǎ primare
Unitǎţi de mǎsurǎ
Mărimea fizicǎ Sistemul Sistemul dimensional
Simbol
SI MLTθ
1 2 3 4
Masǎ m kg M
Lungime l m L
Timp τ s T
Temperaturǎ T °C, K θ
Forţǎ F N ML/T2
Cǎldurǎ Q J ML2/T2
Vitezǎ w m/s L/T
2
Acceleraţie a, g m/s L/T2
Lucru mecanic L J ML2/T2
2
Presiune p N/m M/T2L
ρ
3
Densitate kg/m M/L3
Energie internǎ specificǎ u J/kg L2/T2
Entalpie specificǎ i J/kg L2/T2
Cǎldurǎ specificǎ c J/(kg⋅°C) L2/T2θ
Entropia specificǎ s J/(kg⋅°C) L2/T2θ
Tabelul 3.2
(continuare)
1 2 3 4
Viscozitatea dinamicǎ η (N⋅s)m2 M/LT
Viscozitatea cinematicǎ v=η/ρ m2/s L2/T
Conductivitate termicǎ λ W/(m⋅°C) ML/T3θ
Difuzivitate termicǎ a m2/s L2/T
Rezistenţǎ termicǎ R W/°C T θ/ML2
3
Coeficientul de dilatare β l/°C l/θ

Coeficientul de convecţie α W/(m2⋅°C) M/T3θ
Pentru ilustrarea în continuare a modului de obţinere a formei

ecuaţiei criteriale care caracterizează un fenomen, vom considera un proces
de convecţie forţatǎ monofazicǎ la curgerea unui fluid cu viteza w
printr-o ţeava cu diametrul d [39].
Lista variabilelor care descriu acest proces cuprinde: conductivitatea
termicǎ – λ, viteza fluidului – w, diametrul conductei – d, viscozitatea
fluidului – η, densitatea fluidului – ρ, căldura specificǎ a fluidului – cp şi
coeficientul de convecţie – α. Unităţile de mǎsurǎ primare se vor exprima în
sistemul MLTθ, conform tabelului de mai sus.
Aplicând teorema Π rezultǎ cǎ se pot determina n–m = 7–4 = 3
grupuri adimensionale, astfel ca
F (Π 1 , Π 2 , Π 3 ) = 0 , sau Π 1 = F1 (Π 2 ,Π 3 )
Deoarece nu ştim structura acestor grupuri de la început, scriem o
relaţie funcţionalǎ generalǎ, de forma:
Π = λa wb d c η d ρ e c pf α g (3.39)
Introducând unităţile de mǎsurǎ fundamentale date în tabelul 3.2
pentru sistemul MLTθ, rezultǎ:
f
c  M  M   L   M 
a b d e g
 ML   L 
2
Π =  3    [L ]    3   2   3  . (3.40)
 T θ  T   TL   L   T θ   T θ 
Pentru ca Π sǎ rezulte ca o mǎrime adimensionalǎ, trebuie ca suma
exponenţilor fiecărei dimensiuni primare sǎ fie egalǎ cu zero. Se obţine
astfel sistemul de ecuaţii:
M : a + d + e + g = 0
L : a + b + c − d − 3e + 2 f = 0

 (3.41)
T : − 3a − b − d − 2 f − 3g = 0
θ : −a− f − g =0
Se observǎ cǎ sistemul este nedeterminat, deoarece conţine 7

necunoscute şi numai 4 ecuaţii. Pentru ieşirea din acest impas se vor
considera trei dintre aceşti exponenţi, cu valori cunoscute (g = – 1, b şi f)
Rezultǎ:
M : a + d + e = 1
L : a + c − d − 3e = −b − 2 f

 (3.42)
T : − 3a − d = −3 + b + 2 f
θ : − a = −1 + f
Soluţia sistemului, în funcţie de b, f şi g, este: a = 1– f, c = b –1,
d=f–b, e=b. Punând Π = 1 / C , unde C este o constantǎ oarecare, se obţine:
1 / C = λ1− f w b d b −1η f −b ρ b c pf α −1 (3.43)
Rearanjând termenii, se poate scrie:
 wd ρ   ηc p 
b f
αd
= C     (3.44)
λ  η   λ 
sau, în forma grupurilor adimensionale
Π 1 = F1 (Π 2 , Π 3 ) (3.45)
Prin identificare directǎ, se obţin cele trei grupuri adimensionale:
αd wd ρ ηC p
Π 1 = Nu = ; Π 2 = Re = ; Π 3 = Pr = (3.46)
λ η λ
Am recunoscut deci criteriile Nusselt – care caracterizează
intensitatea procesului de transfer a cǎldurii la suprafaţa de contact dintre
fluid şi perete, Reynolds – care caracterizează regimul de curgere a fluidului
respectiv Prandtl – care caracterizează proprietăţile fizice ale fluidului.
Folosind analiza dimensionalǎ, relaţia funcţionalǎ dintre cei 7
parametri se transformǎ într-o relaţie mult mai simplu de cercetat
experimental, de forma:
Nu = CRebPr f (3.47)
Deşi obţinerea grupurilor adimensionale are la bazǎ o serie de

procedee matematice, fiecare dintre ele are o anumitǎ semnificaţie fizicǎ.
Aceasta rezultǎ prin combinarea semnificaţiilor fizice ale mărimilor grupate,

care descriu procesul analizat. Prezentǎm, în cele ce urmează semnificaţia
fizicǎ pentru cele mai importante grupuri adimensionale, sau criterii folosite
în analiza experimentalǎ a proceselor termoenergetice.
Criteriul Reynolds (Re) caracterizează regimul de curgere a fluidului
şi se defineşte ca raportul dintre forţele de inerţie şi forţele de viscozitate
pentru unitatea de volum de fluid.
Criteriul Prandtl (Pr) caracterizează proprietăţile fizice ale fluidului
şi reprezintă raportul dintre difuzivitatea molecularǎ a impulsului şi
difuzivitatea molecularǎ a căldurii, respectiv raportul dintre distribuţia
vitezei şi distribuţia de temperaturǎ.
Criteriul Peclet (Pe) se defineşte ca raport dintre fluxurile de cǎldurǎ
transmise prin convecţie, respectiv prin conducţie, la aceeaşi diferenţǎ de
temperaturǎ ∆T.
Criteriul Nusselt (Nu) reprezintă raportul dintre gradientul
temperaturii fluidului la suprafaţa peretelui şi un gradient de referinţǎ al
temperaturii.
Criteriul Stanton (St) reprezintă raportul dintre fluxul de cǎldurǎ
transmis prin convecţie şi fluxul de cǎldurǎ acumulat de fluid.
Criteriul Grashof (Gr) se foloseşte în deosebi în procesele de
convecţie liberǎ şi caracterizează acţiunea reciprocǎ a forţelor ascensionale
şi a forţelor de viscozitate a fluidului.
Criteriul Biot (Bi) reprezintă raportul dintre rezistenţa termicǎ
interioarǎ la conducţie şi cea exterioarǎ la convecţie pentru transferul de
cǎldurǎ între un corp solid şi mediul ambiant.
Criteriul Fourier (Fo) este caracteristic proceselor de transfer de
cǎldurǎ tranzitorii şi exprimǎ timpul de propagare a cǎldurii, în unitǎţi
adimensionale.
Expresiile de calcul pentru aceste criterii sunt date în tabelul 3.3.
Tabelul 3.3
Criterii adimensionale folosite în analiza proceselor termoenergetice
Criteriul Simbol Relaţie de calcul

1 2 3
Reynolds Re Re = wl/v = wlρ/η
Prandtl Pr Pr = ηcp/λ = v/a
Péclet Pe Pe = Re Pr = Wl/a
Nusselt Nu Nu = αl/λ
Stanton St St = Nu/Re Pr = α/cpρw
Colburn j j = St Pr2/3 = Nu/Re Pr1/3
Grashof Gr Gr = βgl3∆t/v2
Tabelul 3.3
(continuare)
1 2 3
Biot Bi Bi = αl/λ
Fourier Fo Fo = aτ/l2
Rayleigh Ra Ra = Gr Pr = βgl3∆t/va
Froude Fr Fr = w3/gl
Galilei Ga Ga = Re2/Fr = gl3/v2
Arhimede Ar Ar = Ga (ρ – ρ0)/ρ
Kutateladse K K = r/cpt
Newton Ne Ne = wτ/l
Euler Eu Eu = ∆p/ρw2
Graetz Gz Gz = Gcp/λl
Schmidt Sc Sc = η/ρD
Mach M M = w/w0
Notaţiile folosite în aceste relaţii sunt următoarele: ρ, ρ0 – densitatea fluidului în

douǎ puncte diferite, în kg/m3; η – viscozitatea dinamicǎ a fluidului, în (N⋅s)/m2; v –
viscozitatea cinematicǎ a fluidului în m2/s; cp – cǎldura specificǎ la presiune constantǎ, în
J/(kg°C); λ – conductivitatea termicǎ, în W/(mK); a – difuzitatea termicǎ, în m2/s; β –
coeficient de dilatare volumicǎ, în l/K; r – cǎldurǎ latentǎ de vaporizare, în J/kg; T –
temperatura, în K; w – viteza fluidului, în m/s; l – lungimea caracteristicǎ a curgerii, în m; α
– coeficientul de convecţie, în W/(m2K); g – acceleraţia gravitaţiei, în m/s2; ∆T – diferenţa
de temperaturǎ, în °C; τ – timpul, în s; ∆p – diferenţa de presiune, în Pa; G – debitul de
fluid, în kg/s; D – coeficientul de difuzie, în m2/s; w0 – viteza sunetului în fluid, în m/s.
3.1.5.3. Planificarea experimentului şi

corelarea datelor experimentale
Planificarea experimentului reprezintǎ procedeul de alegere a
numărului şi condiţiile de desfăşurare a încercărilor, necesare şi suficiente
pentru rezolvarea unei probleme propuse cu precizia cerutǎ [9].
Planificarea experimentului asigurǎ cercetarea optimǎ a diverselor
procese şi instalaţii, în sensul:
• minimizării numărului de experimentări prin urmare a timpului şi
cheltuielilor;
• realizării unor planuri speciale ale experimentului care sǎ
prevadă varierea simultanǎ a tuturor variabilelor;
• utilizării aparatului statisticii matematice care sǎ permită
formalizarea acţiunilor experimentatorului şi luarea de hotărâri
fundamentate (argumentate), dupǎ fiecare serie de experienţe.
Metodele de planificare a experimentului pot fi aplicate atât pentru

obiecte cât şi pentru procese şi instalaţii termoenergetice de diferite tipuri.
Toatǎ multitudinea de factori care determinǎ fenomenul (procesul) studiat
poate fi împărţitǎ în: (fig. 3.4a).
a) variabile controlabile şi reglabile x1, x2, ..., xn, care în procesul de
experimentare pot sǎ se schimbe în concordanţǎ cu un plan oarecare. Se
considerǎ cǎ aceste variabile sunt independente între ele şi cǎ precizia de
determinare a lor este destul de ridicatǎ;
b) variabile nereglabile z1, z2, ..., zm;
c) perturbaţii necontrolabile k1, k2, ....., kd;
d) variabile de ieşire ca funcţii numerice y1, y2, ...., yn.
În figura 3.4b este prezentatǎ schema transformatǎ a obiectului
conectat cu o sigurǎ funcţie obiectiv: yi = ηi + εi unde ηi este valoarea realǎ
de ieşire a experimentului i; εi – eroare adiţionalǎ, corespunzătoare
experimentului i, constituitǎ ca urmare a însumării acţiunilor parametrilor de
intrare nereglabili.
Se considerǎ cǎ dependenţa η = ϕ(x) este derivabilǎ şi se poate
dezvolta în serie Taylor.
k1 k2 kn
ε
x1 y1 x1
x2 OBIECT y2 x2 OBIECT
y
STUDIAT STUDIAT η
xn yn xn
z1 z2 zn
a) b)
Fig.3.4 Schema structuralǎ a obiectului (fenomenului) cercetat
Planificarea experimentului se utilizează pentru rezolvarea

următoarelor tipuri de probleme:
• determinarea factorilor cei mai importanţi care influenţează
experimentul;
• aprecierea cantitativǎ a influenţei diferiţilor factori asupra
funcţiei obiectiv;
• determinarea condiţiilor optime;
• construirea modelului matematic a obiectului studiat;
• stabilirea coeficienţilor, constantelor din modelul teoretic care

descrie fenomenul studiat şi alegerea celui mai bun model dintr-o
serie analizatǎ.
Planificarea experimentului a devenit în ultimii ani o ramurǎ
importantǎ a fizicii experimentale căreia i-au fost dedicate numeroase
lucrări .
Pentru corelarea datelor experimentale în vederea obţinerii unei
ecuaţii criteriale, de exemplu ecuaţia (3.47) din exemplul anterior, se va
realiza o reprezentare graficǎ a materialului experimental obţinut într-o
diagramǎ logaritmicǎ pentru a obţine variaţii lineare. Într-adevăr, prin
logaritmarea ecuaţiei (3.47) se obţine:
log Nu = log C + b log Re + f log Pr , (3.48)
care în coordonate logaritmice reprezintă o familie de drepte (fig.3.5).
log Nu log Nu
Re3
Pr3
Re2
Pr2
ϕ Re1 ψ
Pr1
a) log Re b) log Pr
Fig. 3.5 Variaţia Nu = f (Re, Pr):

a) pentru Pr = ct; b) pentru Re = ct
Cu cât numărul de experimentări este mai mare cu atât precizia

determinării exponenţilor b şi f va fi mai mare. Din figura 3.5 rezultǎ simplu
cǎ:
b = tg ϕ; f = tg Ψ . (3.49)
Având valoarea lui Re, Pr, b, f, rezultǎ imediat valoarea constantei C.
3.3 Convecţia liberǎ
Convecţia naturală apare datoritǎ modificării densităţii particulelor

de fluid încălzite sau răcite în contact cu o suprafaţǎ caldǎ sau rece.
Pentru majoritatea fluidelor întâlnite în practicǎ variaţia densităţii cu
temperatura este linearǎ. Astfel dacǎ un fluid cu temperatura Tf şi densitatea
ρ f vine în contact cu un perete fierbinte cu temperatura Tp (figura 3.6a),
densitatea fluidului într-un punct cu temperatura T din stratul limitǎ format
va fi:
[
ρ = ρ f 1 − β(T − T f )] [kg/m3] (3.50)
unde: β este coeficientul de dilatare volumicǎ a fluidului.
Deoarece ρ < ρ f asupra particulelor de fluid cu temperatura T va
acţiona o forţǎ ascensionalǎ (arhimedicǎ) egalǎ cu:
f a = g (ρ f − ρ ) = gρ f β(T − T f ) [N] . (3.51)
Rezultǎ cǎ forţa ascensionalǎ care asigurǎ mişcarea naturalǎ a
fluidului este direct proporţionalǎ cu acceleraţia gravitaţiei, coeficientul de
dilatare volumicǎ şi diferenţa de temperaturǎ ∆T = T – Tf.
Tp > Tf Tp > Tf
w(y Fluid în Fluid în

)) repaus repaus, Tf
Tf, ρf Turbulent
xc Transiţie g
Laminar Rax,c≈109
x g x
y
a) b)
Fig. 3.6 Stratul limitǎ la convecţia liberǎ pe lângă

un perete vertical: a) stratul limitǎ laminar;
b) tranziţia spre curgerea turbulentǎ
Ecuaţia de definiţie pentru coeficientul de dilatare volumicǎ este:

1  ∂ρ 
β=−   [1/K] (3.52)
ρ  ∂T  p
Pentru gazele ideale ρ = p / RT , rezultând:
1 p 1
β= 2
= . [1/K] (3.53)
p / RT RT T
Pentru lichide sau gaze neideale valoarea lui β în funcţie de
temperaturǎ se poate lua din tabele cu proprietăţile termodinamice ale
fluidelor .
Analiza dimensionalǎ a convecţiei naturale evidenţiază cǎ forma
ecuaţiei criteriale care o caracterizează este [21,14]:
Nu = f (Gr, Pr) , (3.54)

αl
unde: Nu = (3.55)
λ
este criteriul lui Nusseldt;
l3
Gr = gβ ∆T 2 (3.56)
ν
este criteriul lui Grashof;
ηc p ν
Pr = = (3.57)
λ a
este criteriul lui Prandtl.
3.2.1. Convecţia liberǎ în spaţii mari
Convecţia liberǎ în spaţii mari apare în cazul contactului unui fluid

cu un perete vertical sau înclinat sau cu un cilindru, o sferǎ sau o placǎ
orizontalǎ, mai calde sau mai reci decât fluidul.
• Perete vertical
În cazul curgerii laminare se poate obţine o relaţie analiticǎ pentru
calculul lui α [20 ], pornind de la ecuaţiile diferenţiale ale stratului limitǎ.
Rezultǎ, pentru calculul coeficientului de convecţie local la distanţa
x de la începutul mişcării, relaţia criterialǎ [20 ]:
1/ 4
α x  Gr 
Nux = x =  x  g (Pr ) , (3.58)
λ  4 
unde:
0,75 Pr1/ 2
g (Pr ) = . (3.59)
(0,609 + 1,221Pr
+ 1,238 Pr
1/ 4
1/ 2
)
Coeficientul de convecţie mediu pe toatǎ lungimea L a peretelui este:
L
1 4
α = ∫ α xdx = α x . (3.60)
L0 3
În numeroase cazuri curgerea în stratul limitǎ format la un moment dat

devine turbulentǎ (figura 3.6b). Apariţia curgerii turbulente se produce de la
valoarea:
Raxcr = Grxcr Pr =
(
gβ T p − T f x 3 ) ≈ 10 9 , (3.61)
νa
unde Ra este criteriul lui Rayleigh (Ra = GrPr)

Observaţie
În toate ecuaţiile criteriale ale convecţiei apar proprietăţile fizice
ale fluidului, acestea se determinǎ:
– la temperatura fluidului Tf → indice f
– la temperatura peretelui Tp → indice p
– la temperatura medie în stratul limitǎ
Tm = 0,5 (Tf +Tp) * → indice m
Pentru determinarea lui α la convecţia naturalǎ pe pereţi sau ţevi
verticale existǎ diferite ecuaţii experimentale.
În numeroase lucrări se recomandǎ relaţia:
αL
Nuf = = C Ra n , (3.62)
λ
unde: – pentru curgerea laminarǎ: C = 0,59, n = 1/4;

– pentru curgerea tubularǎ: C = 0,10, n = 1/3.
*
În unele lucrǎri se propune:
Tm = Tp – 0,38(Tp – Tf)
Miheev [33], recomandǎ relaţiile:

Nuf = 0,76 Ra 0f , 25 (Pr f / Pr p )
0 , 25
, (3.63)
3 9
pentru 10 ,Raf < 10 (regim laminar)
Nuf = 0,15 Ra 0f ,33 (Pr f / Pr p )
0 , 25
, (3.64)
5
pentru Raf >10 .
În aceste relaţii (Prf / Prp)0,25 este o corecţie care ţine seama de
variaţia temperaturii în stratul limitǎ.
Churchill şi Chu [12 ] propun o relaţie valabilǎ atât pentru curgerea
laminarǎ cât şi turbulentǎ:
2
 0,387 Ra1f / 6 
Nuf = 0,825 + 
[ ]
(3.65)
9 / 16 8 / 27
 1 + ( 0, 492 / Pr f ) 
În toate aceste relaţii lungimea caracteristicǎ este lungimea peretelui
L.
• Pereţi înclinaţi sau orizontali

În cazul pereţilor înclinaţi (figura 3.7a,d) forţa ascensionalǎ are douǎ
componente: una paralelǎ cu peretele, care produce mişcarea fluidului în
lungul plǎcii şi alta perpendicularǎ pe perete. Rezultǎ o micşorare a vitezei
fluidului, comparativ cu peretele vertical şi în consecinţǎ o reducere a
coeficientului de convecţie. Pentru calculul coeficientului de convecţie se
pot utiliza aceleaşi relaţii ca pentru pereţi verticali, doar la calculul
criteriului Groshof Gr, respectiv Rayleigh, în locul lui g se va utiliza
g cos θ , unde θ este unghiul format de placǎ cu verticalǎ.
Pentru plăcile (pereţii) orizontali mişcarea este determinatǎ, atât în
cazul plăcilor calde cât şi a celor reci, de direcţia în care are loc convecţia
(figura 3.7)
Pentru calculul coeficientului de convecţie în aceste cazuri se pot
utiliza relaţiile propuse de Mc Adams [19 ]:
• plǎi reci cu convecţia inferioarǎ şi plǎci calde cu convecţia
superioarǎ (figura 3.7 c, e):
αL
Num =
λm
(
= 0,54 Ra1m/ 4 10 4 ≤ Ram ≤ 10 7 ; ) (3.66)
αL
Num =
λm
= 0,15 Ra1m/ 3 (10 7
< Ram ≤ 1011 ) (3.67)
Fig. 3.7 Curgerea naturalǎ în cazul pereţilor înclinaţi sau orizontali:

a) perete rece înclinat; b) perete rece orizontal cu convecţie inferioarǎ;
c) perete rece cu convecţie superioarǎ; d) perete cald înclinat; e) perete
cald cu convecţie superioarǎ; f) perete cald cu convecţie inferioarǎ
• plǎci reci cu convecţia superioarǎ şi plǎci calde cu convecţie

inferioarǎ (figura 3.7b, d):
αL
Num =
λm
(
= 0,27 Ra1m/ 4 10 5 ≤ Ram ≤ 1010 ) (3.68)
În relaţiile de mai sus lungimea caracteristicǎ L se calculează cu

relaţia:
4A
L= [m] , (3.69)
P
unde A, P reprezintă aria, respectiv perimetrul plăcii.
• Cilindri orizontali
În cazul cilindrilor orizontali (figura 3.8), valoarea localǎ a
coeficientului de convecţie este variabilǎ pe conturul cilindrului, fiind
maximǎ la partea inferioarǎ, unde grosimea stratului limitǎ este minimǎ.
Nuθ
Panǎ
0 π/2 π
Ts
+
Strat fluid Tf
limitǎ
Fig. 3.8 Stratul limitǎ pentru convecţia

naturalǎ pe un cilindru orizontal
Pentru calculul valorii medii a coeficientului de convecţie pot fi

utilizate relaţiile:
• relaţia lui Churchill şi Chu [12 ]:
2
αD  0,387 Ra1m/ 6 
= 0,60 + 8 / 27 
[ ]
Num = , (3.70)
λm  1 + (0,559 / Prm ) 
9 / 16

pentru: Ram ≤ 1012
• relaţia lui Miheev [33 ]:
αD
= 0,5 Ra 0f , 25 (Pr f / Pr p )
0 , 25
Nuf = , (3.71)
λf
pentru: 10 3 < Ra f < 10 8
3.2.2. Convecţia liberǎ în spaţii limitate
În cazul spaţiilor închise între doi pereţi verticali sau orizontali, sau
între doi cilindri, convecţia naturalǎ (mişcarea) este influenţatǎ atât de
poziţia suprafeţelor cât şi de distanţa între ele (figura 3.9).
În cazul pereţilor verticali dacǎ distanţa dintre ei este suficient de

mare (figura 3.9a) mişcarea pe cei doi pereţi (cald şi rece) se desfǎşoarǎ ca
şi pentru pereţii separaţi, dacǎ însă distanţa se micşorează (figura 3.9b) cei
doi pereţi se influenţează reciproc, în interiorul canalului formându-se bucle
de circulaţie.
În cazul pereţilor orizontali, dacǎ peretele cald este cel superior
(figura 3.9c) în canal nu apare mişcare, apărând o stratificare a fluidului, iar
transferul de cǎldurǎ se realizează numai prin conducţie.
În cazul în care peretele cald este la partea inferioarǎ, în canal apar
bucle de circulaţie ascensionalǎ – descendentǎ (figura 3.9.d).
În cazul spaţiului dintre doi cilindri sau douǎ sfere mişcarea depinde
de care din cei doi cilindri este încălzit. Dacǎ cilindrul interior este cald
(figura 3.9e) mişcarea apare numai deasupra generatoarei sale inferioare.
Sub cilindrul interior nu apare mişcare. Dacǎ cilindrul exterior este cald
(figura 3.9f) mişcarea apare numai sub generatoare superioarǎ a cilindrului
interior.
Fig. 3.9 Convecţia naturalǎ în spaţii limitate

În cazul convecţiei naturale în spaţii limitate pentru calculul

coeficientului mediu de convecţie se poate utiliza relaţia [21]:
λ
α = ech [W/(m2 K)] , (3.72)
δ
unde: δ este distanţa dintre pereţi, în m; λech – conductivitatea termicǎ
echivalentǎ:
λ ech = ε k λ f [W/(mK)] (3.73)
εk este un coeficient de corecţie care ţine seama de convecţia
naturalǎ care se poate calcula cu relaţiile:
• ε k = 0,105 Ra 0f ,3 , (3.74)
pentru 10 3 < Ra f < 10 6
• ε k = 0,4 Ra 0f , 2 , (3.75)
pentru 10 6 < Ra f < 1010
• εk = 1 , (3.76)
pentru Ra f < 10 . 3
În cazul convecţiei naturale între douǎ plǎci orizontale ( (ω = 0°) ,

verticale (ω = 90°) sau înclinate, pentru gazele biatomice la presiune
atmosfericǎ, şi Ra f < 10 7 , se pot utiliza relaţiile lui Graf Van der Held [20],
prezentate în tabelul 3.4.
Tabelul 3.4
Relaţii pentru calculul lui α la convecţia naturalǎ în spaţii limitate
Poziţia Domeniul de valabilitate Relaţia de calcul

1 2 3
ω = 0° Grf <2⋅103 Nuf = 1
(pereţi orizontali) 2⋅103 < Grf < 5⋅104 Nuf = 0,0507 Gr f0 , 4
5⋅104 < Grf < 2⋅105 Nuf = 3,8
Grf > 2⋅105
Nuf = 0,0426 Gr f0 , 37
ω = 30° Grf <2⋅103 Nuf = 1
2⋅10 < Grf < 5⋅104
3
Nuf = 0,0507 Gr f0 , 4
5⋅104 < Grf < 2⋅105 Nuf = 3,6
Grf > 2⋅105
Nuf = 0,0402 Gr f0 , 37
Tabelul 3.4
(continuare)
1 2 3
ω = 60° Grf <5⋅103 Nuf = 1
5⋅104 < Grf < 5⋅104 Nuf = 0,0431 Gr f0 , 37
Grf > 2⋅105
Nuf = 0,0354 Gr f0 , 37
ω = 90° Grf <7⋅103 Nuf = 1
(pereţi verticali) 7⋅104 < Grf < 8⋅104 Nuf = 0,0384 Gr f0 , 37
Grf > 8⋅104
Nuf = 0,0317 Gr f0 , 37
La calculul lui Nuf şi Grf lungimea caracteristicǎ este distanţa între

plǎci δ.
Pentru alte gaze decât cele biatomice la determinarea lui α, criteriu
Nu calculat cu relaţiile din tabelul 3.4 se înmulţeşte cu factorul de corecţie:
K = (Pr f )
0 ,37
. (3.77)
3.3. Convecţia forţatǎ monofazicǎ exterioarǎ
3.3.1. Convecţia forţatǎ la curgerea

peste o placǎ
La curgerea unui fluid în lungul unei plǎci pe aceasta începe sǎ se

formeze stratul limitǎ hidraulic (figura 3.10) în care viteza fluidului variază
de la zero la perete la viteza fluidului neperturbat de perete w0. La început
curgerea fluidului în strat este laminarǎ, grosimea stratului crescând în
lungul curgerii. La un moment dat la distanţa xcr1 începe o zonǎ de curgere
instabilǎ, caracterizatǎ de valoarea criteriului Reynolds Recr1. La coordonata
xcr2, caracterizatǎ de Recr2, începe curgerea turbulentǎ stabilizatǎ la suprafaţa
peretelui rămânând un micro strat laminar.
Studiile experimentale au evidenţiat cǎ Recr are valori între 104 şi
4⋅106, în funcţie de intensitatea transferului de cǎldurǎ, rugozitatea peretelui,
vibraţii etc.
În cele mai multe lucrări se recomandǎ Recr = 5⋅105 [22,33,34]
w0
Zona
w0 w0 turbulentǎ
Strat tampon
Substrat laminar
xc1
xc2
Laminar Turbulent
Tranziţie
Fig. 3.10 Stratul limitǎ hidraulic

la curgerea peste o placǎ
Grosimea stratului limitǎ laminar se poate calcula cu relaţia:

0 ,5
x  xν 
δ l = 5 0, 5 = 5  . (3.78)
Re x  w0 
Pentru grosimea stratului limitǎ turbulent se recomandǎ relaţia:
1/ 5
x  x 4ν 
δ t = 0,37 0 , 2 = 0,37  . (3.79)
Re x  w0 
În procesul de transfer de cǎldurǎ la perete se formează stratul limitǎ
termic în care temperatura variază de la Tp la temperatura fluidului
neperturbat Tf. În figura 3.11 se prezintă variaţia grosimii stratului limitǎ
termic ∆. În stratul limitǎ laminar diferenţa între ∆ şi δ este datǎ numai de
valoarea lui Pr. Pentru Pr = 1, grosimea celor douǎ straturi este egalǎ:
∆ l = δ l . La curgerea turbulentǎ variaţia temperaturii de la Tp la Tf se face în
microstratul vâscos de lângă perete în care curgerea rămâne laminarǎ. Din
figura 3.11b, c, rezultǎ cǎ atât în stratul limitǎ laminar, cât şi cel turbulent
variaţia vitezei şi temperaturii sunt analoge.
Un prim calcul teoretic a distribuţiei temperaturii în stratul limitǎ
laminar a fost realizat de Pohlhausen, în 1921, în ipoteza unei temperaturi
constante a peretelui şi a unor proprietăţi fizice a fluidului constante în
stratul limitǎ.
Fig. 3.11 Stratul limitǎ laminar şi turbulent

la curgerea peste o placǎ
El a stabilit cǎ variaţia temperaturii T a fluidului în stratul limitǎ, la

distanţa y de perete este funcţie de Pr şi de o variabilǎ η:
T − Tp
= ϕ (Pr, η) , (3.80)
T f − Tp
unde: η = y w0 / xν .
Fluxul termic unitar transmis va fi:
∂T
q s = −λ (3.81)
∂y y → 0
∂T
Derivata , ţinând seama de (3.80) este:
∂y y →0
∂T ∂ (T − T p ) dϕ ∂η
= = (T f − T p ) =
∂y y →0
∂y dη η →0 ∂y
(3.82)
w0 dϕ
= (T f − T p )
νx dη η →0
Studiile lui Pohlhausen [20] au arătat cǎ:
dϕ
= 0,33 Pr1 / 3 (3.83)
dη η→0
Atunci:
qs = α (T p − T f ) = 0,33λ (T p − T f )
w0 1 / 3
Pr (3.84)
νx
Înmulţind în ambii membri ai egalităţii cu x, se obţine:
1/ 2
αx w x
= 0,33 0  Pr1 / 3 , (3.85)
λ  ν 
sau:
Nux = 0,33 Re1x/ 2 Pr1 / 3 . (3.86)
Pe baza prelucrării unui bogat material experimental pentru calculul
coeficienţilor de convecţie locali şi medii la curgerea laminarǎ peste o
placǎ, Jukauskas [24]propune relaţiile:
Nuxf = 0,33 Re 0xf,5 Pr 0f ,33 (Pr f / Pr p )

0 , 25
(3.87)
şi
Nulf = 0,66 Re 0lf,5 Pr 0fl,33 (Pr f / Pr p )
0 , 25
(3.88)
Pentru curgerea turbulentǎ, calculul coeficientului local de

convecţie se poate face cu relaţia:
Nufx = 0,0296 Re 0fx,8 Pr 0f , 43 (Pr f / Prp )

0 , 25
. (3.89)
Valoarea medie în lungul plăcii a coeficientului de convecţie este:
α = 1,25α x= L . (3.90)
Pentru calculul valorii medii a coeficientului de convecţie pentru o

curgere mixtǎ, iniţial laminarǎ, apoi turbulentǎ (figura 3.10) se poate utiliza
ecuaţia:
(
NuL = 0,037 Re 0L,8 − 871 Pr 0,33 ) (3.91)
Relaţia este valabilǎ pentru 0,6<Pr <60, 5⋅105<ReL≤108 şi Recr = 5⋅105 .

3.3.2. Convecţia forţatǎ la curgerea

peste un cilindru
La curgerea peste un cilindru curgerea laminarǎ pe întregul profil al

cilindrului nu se poate observa decât la valori extrem de mici a lui Reynolds
(Re < 5).
La valori mai mari în punctul frontal (figura 3.12) liniile de curent se
separǎ viteza fluidului în stratul limitǎ w∞ diferă de viteza din faţa
cilindrului w.
Fig.3.12 Stratul limitǎ la curgerea

peste un cilindru
Viteza fluidului în stratul limitǎ w∞ creşte pe mǎsurǎ ce presiunea p

scade. Într-o primǎ zonǎ, datoritǎ unui gradient favorabil de presiune (dw∞
/dx > 0, când dp/dx < 0), ea creşte de la w∞ = 0 la punctul frontal, până la o
valoare maximǎ atinsǎ când dp/dx = 0, apoi ea începe sǎ scadă datoritǎ unui
gradient de presiune advers (dw∞ /dx < 0, când dp/dx > 0). În punctul de
separe gradientul vitezei la perete devine nul ∂ w / dy y =0 = 0 . După acest
punct viteza îşi schimbǎ direcţia în zona de la perete apărând un flux invers
şi formându-se vârtejuri (figura 3.13).
Gradient de presiune favorabil Gradient de presiune advers
∂p ∂p
<0 >0
∂x ∂x
u∞(x)
Punct de
separare
Flux vârtejuri
invers
Fig. 3.13 Formarea fluxului invers şi vârtejurilor

la curgerea peste un cilindru
Unghiul la care are lor desprinderea stratului limitǎ este funcţie de

Re. Pentru Re ≤ 2 ⋅10 5 , punctul de separare este la θ ≈ 80° − 90° . Dacǎ
Re > 2 ⋅ 105 , punctul de desprindere se mutǎ spre θ ≈ 140° (figura 3.14) [20]
Fig. 3.14 Efectul turbulenţei asupra punctului de desprindere

a) desprinderea stratului limitǎ laminar; b) desprinderea
stratului limitǎ turbulent
Variaţia coeficientului de convecţie pe periferia cilindrului este

legatǎ de forma curgerii (figura 3.15) [22]
Fig. 3.15 Variaţia coeficientului de convecţie

pe periferia cilindrului: 1 – Re = 70800;
2 – Re = 219000
În cazul stratului limitǎ laminar (figura 3.15, curba 1) coeficientul de

convecţie are valoarea maximǎ la punctul frontal ( θ = 0 ) când grosimea
stratului limitǎ este minimǎ. Pe mǎsurǎ ce θ creşte, grosimea stratului limitǎ
creşte şi coeficientul de convecţie scade. După depăşirea punctului de
separare α începe sǎ crească datoritǎ turbulenţei formate.
În cazul curbei 2 (Re > 2⋅105) vom avea douǎ pante ascendente: una
datoratǎ trecerii de la stratul limitǎ laminar la cel turbulent, iar cea de a doua
datoratǎ desprinderii stratului limitǎ turbulent şi formǎrii vârtejurilor.
Valoarea coeficientului de convecţie în punctul frontal se poate
calcula cu relaţia:
α θ =0 D
Nuf (θ = 0) = = 1,15 Re 0f ,5 Pr 0, 33 (3.92)
νf
Pentru calculul coeficientului mediu de convecţie se poate utiliza
relaţia lui Hilpert [20 ]:
Nu = C Rem Pr1/3 . (3.93)
Valorile constantelor C şi m pentru cilindri circulari sunt prezentate în

tabelul 3.5. Ecuaţia 3.93 poate fi utilizatǎ şi pentru prisme cu diferite
secţiuni, valorile constantelor C şi m fiind prezentate în tabelul 3.6.
Tabelul 3.5
Valorile constantelor C şi m pentru cilindri
Re C m
0,4 – 4 0,989 0,330
4 – 40 0,911 0,385
40 – 4000 0,683 0,466
4000 – 40000 0,193 0,618
40000 – 400000 0,027 0,805
Tabelul 3.6
Valorile constantelor C şi m la curgerea peste prisme
Geometrie ReD C m
D 5×103–105 0,246 0,588
V→
D 5×103–105 0,102 0,675

V→
D
5×103–1,95×104 0,160 0,638
V→ 1,95×104–105 0,0385 0,782
D 5×103–105 0,153 0,638
V→
D 4×103–1,5×104 0,228 0,731

V→
Jukauskas [24] propune pentru calculul coeficientului mediu de

convecţie următoarele relaţii:
• pentru 5 < Re < 103
Nuf = 0,5 Re 0f , 5 Pr 0, 38 (Pr f / Pr p )

0 , 25
; (3.94)
• pentru 103 < Re < 2⋅105
Nuf = 0,25 Re 0f , 6 Pr 0 , 38 (Pr f / Prp )

0 , 25
; (3.95)
• pentru 2⋅105 <Re < 2⋅106
Nuf = 0,023 Re 0 ,8 Pr 0, 37 (Pr f / Prp )

0 , 25
(3.96)
În toate aceste relaţii lungimea caracteristicǎ este diametrul exterior

al cilindrului D.
Relaţiile prezentate sunt valabile pentru cazul în care unghiul
ψ format de fluxul de curgere cu axa cilindrului (unghiul de atac) este de
90°. Dacǎ ψ = 30 ÷ 90° se va introduce o corecţie pentru valoarea lui α:
(
α ψ = αψ =90° 1 − 0,54 cos 2 ψ ) (3.97)
3.3.3. Transferul de cǎldurǎ la curgerea forţatǎ

peste un fascicul de ţevi
În numeroase aparate de transfer de cǎldurǎ curgerea fluidelor se

face peste un fascicul de ţevi. Ţevile sunt aşezate în fascicul, în cele mai
multe cazuri, în coridor (aliniate) sau în şah (alternate) (figura 3.16).
Curgerea fluidului este influenţatǎ atât de modul de aşezare a ţevilor
în fascicul, cât şi de pasul longitudinal (în lungul curgerii) SL şi cel
transversal (perpendicular pe direcţia curgerii) ST (figura 3.17).
Turbulenţa fluidului creşte de la primul rând, în profunzimea
fasciculului. În numeroase lucrări se considerǎ cǎ turbulenţa s-a stabilizat
numai dupǎ 20 de rânduri [20 ], alte lucrări considerǎ stabilizatǎ curgerea de
la rândul al 10-lea, sau chiar al 4-lea [4,21,33].
SL SD
SL D
D
ST A1 ST
w, Tf w, Tf A2 A1
A2 A1
a) b)
Fig. 3.16 Aşezarea ţevilor în fascicul

a) în coridor; b) alternatǎ
Fig. 3.17 Curgerea fluidului prin fascicul

a) aşezarea în coridor; b) aşezarea alternatǎ
Pentru calculul coeficientului mediu de convecţie de la rândul al 10-

lea încolo, Grimison propune relaţia [20 ]:
Nu ( N L ≥10 ) = 1,13C1 Re max

m
Pr1/ 3 , (3.98)
unde: Remax este valoarea criteriului Reynolds la viteza maximǎ din fascicul:
w D
Re max = max . (3.99)
ν
Valoarea exponentului m şi constantei C1 din relaţia (3.98) sunt date
în tabelul 3.7, în funcţie de tipul aşezării şi de paşii longitudinali şi
transversali.
Tabelul 3.7
Valorile constantelor C1 şi m din relaţia 3.98
ST/D
1.25 1.5 2.0 3.0
SL/D C1 m C1 m C1 m C1 m
Coridor
1,25 0,348 0,592 0,275 0,608 0,100 0,704 0,0633 0,752
1,50 0,367 0,586 0,250 0,620 0,101 0,702 0,0678 0,744
2,00 0,418 0,570 0,299 0,602 0,229 0,632 0,198 0,648
3,00 0,290 0,601 0,357 0,584 0,374 0,581 0,286 0,608
Alternat
0,600 – – – – – – 0,213 0,636
0,900 – – – – 0,446 0,571 0,401 0,581
1,000 – – 0,497 0,558 – – – –
1,125 – – – – 0,478 0,565 0,518 0,560
1,250 0,518 0,556 0,505 0,554 0,519 0,556 0,522 0,562
1,500 0,451 0,568 0,460 0,562 0,452 0,568 0,488 0,568
2,000 0,404 0,572 0,416 0,568 0,482 0,556 0,449 0,570
3,000 0,310 0,592 0,356 0,580 0,440 0,562 0,428 0,574
La aşezarea ţevilor în coridor viteza maximǎ se obţine în secţiunea

A1 (figura 3.16a) şi va fi:
ST
wmax = w . (3.100)
ST − D
În cazul aşezării alternative secţiunea minimǎ de curgere este A1 sau
A2 (figura 3.16b). Se considerǎ viteza maximǎ în secţiunea A2 dacǎ:
1/ 2
 2  ST  2  ST + D
S D = S L +    < . (3.101)
  2   2
Atunci:
ST
wmax = w . (3.102)
2(S D − D )
Relaţia 3.98 este valabilǎ de la rândul 10 de ţevi din fascicul. Pentru
ţevile din primele 9 rânduri se introduce un coeficient de corecţie C2:
Nu ( N L <10 ) =C2 Nu ( N L ≥10 ) (3.103)
Valorile lui C2 sunt prezentate în tabelul 3.8.
Tabelul 3.8
Factorul de corecţie C2 din relaţia 3.103
NL 1 2 3 4 5 6 7 8 9
Aliniate 0,64 0,80 0,87 0,90 0,92 0,94 0,96 0,98 0,99
Alternate 0,68 0,75 0,83 0,89 0,92 0,95 0,97 0,98 0,99
Jukauskas [24] propune pentru calculul coeficientului de convecţie
după al 20 rând relaţia:
Nu f ( N L ≥ 20 ) = C Re max
m 0 ,36
f Pr f (Pr f / Prp )
0 , 25
(3.104)
Valorile constantei C şi exponentului m sunt prezentate în tabelul

3.9.
Tabelul 3.9
Constantele C şi m din relaţia 3.104
Configuraţia ReD,max C m
Coridor 10 – 102 0,80 0,40
Alternat 10 – 102 0,90 0,40
2 3
Coridor 10 – 10
Ca la cilindri izolaţi
Alternat 102 – 103
Coridor 103 – 2 × 105 0,27 0,63
(ST/SL > 0,7)a
Alternat 103 – 2 × 105 0,35(ST/SL)1/5 0,60
(ST/SL < 2)
Alternat 103 – 2 × 105 0,40 0,60
(ST/SL > 2)
Alternat 2 × 105 – 2 × 106 0,021 0,84
Coridor 2 × 105 – 2 × 106 0,022 0,84
a
Pentru ST/SL > 0,7 transfer ineficient nu se recomandǎ aşezarea în coridor
În mod analog cu relaţia lui Grimison, pentru primele 19 rânduri de

ţevi din fascicul se introduce corecţia C2, prezentatǎ în tabelul 3.10.
Tabelul 3.10
Valorile constantei C2
NL 1 2 3 4 5 7 10 13 16
Aliniate 0,70 0,80 0,86 0,90 0,92 0,95 0,97 0,98 0,99
Alternate 0,64 0,76 0,84 0,89 0,92 0,95 0,97 0,98 0,99
Miheev [33] propune o serie de relaţii valabile pentru ţevile de la

rândul 3 din fascicul:
• Aşezarea în coridor:
Nuf = 0,56 Re 0f , 5max Pr 0f , 36 (Pr f / Pr p )
0 , 25
, (3.105)
3
– pentru Refmax < 10 ;
Nuf = 0,22 Re 0f ,65max Pr f
0 ,36
(Pr f / Prp )0, 25 , (3.106)
– pentru Refmax > 103;
• Aşezarea alternatǎ:
Nuf = 0,5 Re 0f ,5max Pr 0f ,36 (Pr f / Pr p )
0 , 25
, (3.107)
3
– pentru Refmax < 10 ;
Nuf = 0,40 Re 0f , 6max Pr 0f ,36 (Pr f / Prp )
0 , 25
, (3.108)
3
– pentru Refmax > 10 .
Factorii de corecţie C2 pentru primul rând de ţevi este C2 = 0,6, iar
pentru cele de al doilea rând C2 = 0,9 la aşezarea în coridor şi C2 = 0,7 la
aşezarea alternatǎ.
Valoarea medie pe fascicul a lui α se determinǎ ca o medie
ponderatǎ:
α F + α 2 F2 + ..... + α m Fm
α fasc = 1 1 , (3.109)
F1 + F2 + .... + Fm
unde: α1 , α 2 ...α m sunt valorile lui α pentru rândurile 1, 2 ...m: F1, F2, ... Fm
– suprafeţele ţevilor din rândurile 1, 2....m.
3.4. Convecţia forţatǎ monofazicǎ

la curgerea prin canale
3.4.1. Curgerea prin canale circulare
La curgerea prin canale pot apare trei regimuri de curgere:

– regimul laminar: pentru Re ≤ 2300;
– regimul intermediar: pentru 2300 Re < 104;
– regimul turbulent: pentru Re > 104
3.4.1.1. Transferul de cǎldurǎ

la curgerea laminarǎ
• Hidrodinamica curgerii
La intrarea fluidului cu viteza w într-un canal circular cu raza r0 şi
diametrul d, fluidul este frânat datoritǎ frecării cu peretele. Datoritǎ forţelor
de viscozitate care apar pe perete se formează un strat limitǎ (figura 3.18).
Fig. 3.18 Structura curgerii laminare

în canale circulare
La curgerea laminarǎ grosimea acestui strat creşte în lungul

canalului până când în acesta se stabilizează acelaşi regim de curgere în
toatǎ secţiunea. Aceastǎ lungime poartǎ denumirea de lungime de
stabilizare hidraulicǎ lsh şi pentru curgerea laminarǎ are valoarea:
l sh ≈ 0,05 Re f d [m] (3.110)

La curgerea laminarǎ stabilizatǎ ecuaţia profilului vitezei este:
( )
w = w0 1 − y 2 / r02 [m/s] , (3.111)
unde w0 este viteza în axul canalului.
Viteza medie de curgere prin canal va fi:
1 V
w= ∫
f f
wdf = = 0,5w0
f
, [m/s] (3.112)
unde: f este secţiunea transversală a canalului în m2; V – debitul volumic, în

m3/s.
• Transferul de căldură
Analog ca în cazul hidrodinamicii curgerii la intrarea în canal există
o zonă de intrare în care stratul limită termic nu cuprinde toată secţiunea
canalului (figura 3.19). Lungimea de stabilizare termică lst se determină cu
relaţia:
l st ≈ 0,05 Re f d Pr f . (3.113)
Fig. 3.19 Variaţia stratului limită termic

la curgerea laminară printr-un canal circular
Rezultă că dacă Prf > 0 lungimea de stabilizare termică este mai

mare decât cea hidraulică. Pentru unele fluide, cum ar fi uleiurile la care Prf
≥50, lungimea de stabilizare termică la curgerea laminară poate depăşi 5000
de diametre. Pentru gaze la care Pr = 0,6...0,8 diferenţa între cel două
lungimi de stabilizare nu este mare, în schimb pentru metalele lichide (Pr <
0,02) lungimea de stabilizare termică este foarte mică.
Există numeroase analize analitice a transferului de căldură la
curgerea laminară stabilizată, care pornesc de la ecuaţiile diferenţiale ale
convecţiei şi utilizează două tipuri de condiţii la limită: temperatura
peretelui constantă în lungul canalului (Tp = ct) sau fluxul termic unitar de
suprafaţă constant (qsp = ct). Problema este tratată de asemenea, în două
ipoteze:
a) în zona încălzită a canalului hidrodinamica curgerii este

stabilizată, existând numai stabilizarea termică (ipoteză
valabilă dacă există o zonă neîncălzită la intrarea în canal în care
se stabilizează curgerea sau în cazul valorilor mari ale lui Pr (Pr
≥ 100);
b) în canal se suprapune stabilizarea hidraulică cu cea termică
(stabilizare combinată).
În figura 3.20 se prezintă rezultatele obţinute de Kays [ ] în ambele
ipoteze şi cu ambele tipuri de condiţii la limită.
Fig. 3.20 Variaţia criteriului Nussett

la curgerea laminară [20]
Variaţia lui Nu este prezentată în funcţie de inversul numărului

Graetz:
Re⋅ Pr
Gz = . (3.114)
x/d
La intrarea în canal (x = 0) numărul Nusselt este în principiu infinit
şi scade apoi asimptotic în zona stabilizată hidraulic şi termic el devenind
constant, independent de valorile lui Re şi Pr.
Se recomandă deci pentru ţevile foarte lungi:
Nu = 3,66 (3.115)
pentru Tp = ct
Nu = 4,36 (3.16)
pentru qsp = ct
Pentru ţevile scurte sau foarte scurte cele mai des recomandate relaţii
sunt prezentate în tabelul 3.11.[20,21,33,34]
Tabelul 3.11
Relaţii pentru convecţia monofazică
în regim laminar, prin ţevi
Relaţia Condiţii de valabilitate Autorul
Nuf= 3 3,663 + 1,613 Re f Pr f d / l 0,1<RePrd/l<104 Schliinder

0,0668(d / l ) Re f Pr f
Nuf= 3,66 + 0,1<RePrd/l<104 Hansen
1 + 0,04[(d / l ) Re f Pr]2 / 3
0 ,14
 Re f Pr f 
1/ 3
 ηf  100<Re<2100
Nuf= 1,86    l/d<0,1RePr Sieder–Tate
 l /d  ηp 
    0,48<Pr<100
0 , 25
l/d>10
Nuf= 1,4(Re f d / l ) (Pr / Pr p )
d / l 5/ 6 Miheev
0 ,4
Pr 0 , 33
f f Re f Pr f > 15
1
Nuf= 0,664 Re f Pr f d / l l/d<10 Pohlhausen
6 Pr f
Nuf= 1,55(Ped / l )1 / 3 (η f / η p )0 ,14 ⋅ ε l
−1, 7 1 l
 1 l  1 d < 0,1
ε l = 0,1  1 + 2,5  Re d
Petuhov
 Re d   Re l
3.4.1.2. Transferul de căldură

la curgerea turbulentă
În cazul curgerii turbulente la intrarea în canal se formează pe o
porţiune un strat limită hidraulic laminar, care la o anumită lungime de la
intrare se transformă într-un strat limită turbulent, la contactul cu peretele
rămânând un microstrat laminar (figura 3.21).
Fig. 3.21 Hidrodinamica curgerii şi variaţia coeficientului

de convecţie la curgerea turbulentă printr-un canal circular
Coeficientul de convecţie scade în zona stratului limită laminar, pe

măsura creşterii grosimii acestuia, urmează apoi o creştere a lui α la
începutul formării stratului limită turbulent. După o uşoară scădere în zona
de stabilizare termică, valoarea coeficientului de convecţie se stabilizează.
Fig. 3.22 Profilul vitezei (a) şi valoarea vitezei

medii la curgerea turbulentă
Profilul vitezei la curgerea turbulentă (figura 3.22a) poate fi

aproximat cu o lege logaritmică, fiind mult mai aplatisat ca la curgerea
laminară. Viteza medie va fi în consecinţă mai apropiată de viteza maximă
în centrul canalului (figura 3.22b), fiind de obicei în intervalul
w = (0,8...0,9 ) w0 .
Primele studii ale transferului de căldură turbulent prin canale au fost
făcute de Nusselt, utilizând pentru prima dată teoria similitudinii şi stabilind
forma ecuaţiei criteriale care este de forma:
Nu = C Rea Prb εl εt , (3.117)
unde εl şi εt sunt corecţii pentru lungimea de stabilizare şi variaţia

proprietăţilor fizice ale fluidului în stratul limită.
Valorile corecţiei pentru stabilizarea curgerii sunt prezentate în
tabelul 3.12 [33] sau se poate calcul cu relaţia [20]:
2
ε l = 1+ , (3.118)
l/d
sau
2/ 3
d
εl = 1 +   (3.119)
l
Tabelul 3.12
Valorile corecţiei εl = f (l/d,Re) pentru curgerea tubulară
l/d
Ref
1 2 5 10 15 20 30 40 50
1·104 1,65 1,50 1,34 1,23 1,17 1,13 1,07 1,03 1
2·104 1,51 1,40 1,27 1,18 1,13 1,10 1,05 1,02 1
5·104 1,34 1,27 1,18 1,13 1,10 1,08 1,04 1,02 1
1·105 1,28 1,22 1,15 1,10 1,08 1,06 1,03 1,02 1
1·106 1,14 1,11 1,08 1,05 1,04 1,03 1,02 1,01 1
Corecţia εt se poate calcula pentru lichide cu relaţiile:
0 , 25
 Pr 
εt =  f  , (3.120)
 Pr 
 p 
sau
0 ,14
η 
εt =  f  (3.121)
η 
 p
Pentru gaze corecţia εt se poate calcula cu relaţia [22 ]:

0.55
T 
εt =  f  , pentru 1<Tp/Tf<3,5
T 
 p 
 T 
ε t = 1,27 − 0, 27 p  pentru0,5< Tp/Tf<1 (3.122)
 T f 

unde: Tf şi Tp sunt temperaturile absolute ale fluidului şi peretelui, în K.
În tabelul 3.13 sunt prezentate principalele relaţii recomandate
pentru curgerea turbulentă de diverşi autori, ele dând rezultate apropiate. În
toate aceste relaţii lungimea caracteristică este diametrul interior al ţevii sau
diametrul hidraulic în cazul canalelor cu secţiune necirculară:
4f
dh = , (3.123)
p
unde f este secţiunea de curgere a canalului, în m2 ; p – perimetrul canalului

udat de fluid, în m.
Tabelul 3.13
Relaţii pentru calculul coeficientului de convecţie
la curgerea turbulentă prin canale [20,22,30,34]
Condiţii de
Relaţia Autorul
valabilitate
1 2 3
Ref >104;
Nuf = 0,023Re0,8Pr1/3 0,7<Prf <160 Colburn
l/d > 60
Nuf = 0,023Re 0f,8 Pr fn Ref >104;
0,7 < Prf ≤ 120 Dittus–Boelter
n = 0,4 (încălzire); n = 0,3 (răcire) l/d ≥ 60
 Pr f 
0, 25 104 < Ref < 5·106
Nuf = 0,021Re 0, 8
Pr 0 , 43   0,6 < Pr < 2000 Miheev
f f  Pr p 
  l/d > 50
Tabelul 3.13
(continuare)
1 2 3
0,14 4
η  Ref >10 ;
Nuf = 0,027 Re 0 ,8 Pr 1 / 3  f  0,7 < Prf < 16700 Sieder–Tate
 ηp 
  l/d > 10
( f / 8)Re f Pr f
Nuf = εt
(
1,07 + 12,7 f / 8 Pr f2 / 3 − 1 )
f – coeficientul de frecare 104 < Ref < 5·106
f = 1/(1,82 lg Ref – 1,64)2 sau 0,5 < Prf < 2000 Petuhov
f =1/(0,790 ln Ref – 1,64) 2 l/d > 50
εt = (ηf /ηp)n; n = 0,11 (încălzire)
n = 0,25 (răcire)
( f / 8) (Re f − 1000)Pr f 2300 < Ref < 5·106 Gnielinski
Nuf = εt
(
1 + 12,7 ( f / 8) Pr f2 / 3 − 1
1/ 2
) 0,5 < Prf < 2000
 
( )
2/3
Nuf = 0,0214 Re 0f ,8 − 100 Pr f0 , 4 1 +   
d
  l  
0,6 < Pr < 1,5 Gnielinski
2300 < Ref < 5·106
  (simplificată)
( )
2/3
Nuf = 0,012 Re 0f ,87 − 280 Pr 0f , 4 1 +   
d
  l  
1,5 < Prf < 500
Re >104
qs = const.
Nuf = 4,82+0,0185Pe0,827 Skupinski
0,003 < Prf < 0,05
(metale lichide)
În cazul regimului intermediar de curgere (2300 < Re < 104) pot fi

utilizate relaţiile lui Gnieliuski din tabelul 3.13 sau relaţiile:
• Relaţia lui Miheev [33]:
0, 25
 Pr f 
Nuf = K 0 Pr 0 , 43   , (3.124)
f  Pr 
 p 
unde:
K0 = f (Re) valorile fiind prezentate în tabelul 3.14
Tabelul 3.14
Valorile lui K0 din relaţia 3.124
Re·10-3 2,2 2,3 2,5 3,0 3,5 4 5 6 7 8 9 10

K0 2,2 3,6 4,9 7,5 10 12,2 16,5 20 24 27 30 33
• Relaţia lui Hausen [20]:
0 ,14
η    d 2/ 3 
Nuf = 0,116 Re ( 2/3
f )
− 125 Pr  f
η
1/ 3
f

 1 +    (3.125)
 p    l  
În cazul transferului de căldură prin ţevi curbe (figura 3.23),

schimbarea direcţiei de curgere în coturi, curbe, serpentine măreşte
coeficientul de convecţie α, în comparaţie cu ţevile drepte. Datorită mişcării
centrifuge, fluidul este presat către peretele exterior, apărând şi o circulaţie
secundară în secţiunea transversală, fluidul căpătând o mişcare elicoidală
(figura 3.23a).
Pentru ţevile în serpentină cu diametrul interior d şi raza de curbură
R, se definesc două numere Reynolds limită:
0 , 28
16,4  d 
Re' = ; Re" = 18500  . (3.126)
dR  2R 
Aceste numere limită delimitează 3 domenii:
• Ref < Re’ (regiunea 1): curgerea este laminară fără circulaţie
secundară, pentru determinarea lui α se utilizează relaţiile pentru
ţevi drepte.
• Re’ < Ref < Re” (regiunea 2): curgerea este laminară cu
circulaţie secundară, pentru determinarea lui α se poate utiliza
relaţia lui Petuhov pentru curgerea turbulentă prin ţevi drepte
(tabelul 3.13).
• Ref > Re” (regiunea 3): curgerea este turbulentă cu circulaţie
secundară, pentru determinarea lui α utilzându-se relaţiile pentru
curgerea turbulentă (tabelul 3.13) multiplicate cu corecţia εr:
d
ε r = 1+ 1,8 . (3.127)
R
A
log Re1
p
3 Re’
A
2
A–A R
Re”
1
log (d/R)
a) b)
Fig.3.23 Transferul de căldură convectiv prin ţevi curbe

a) curgerea fluidului printr-un cot; b) domeniile de curgere
3.4.2. Curgerea prin canale necirculare
Cu o aproximaţie acceptabilă în cazul canalelor necirculare se pot

utiliza relaţiile prezentate anterior pentru canalele circulare, lungimea
caracteristică fiind diametrul hidraulic (relaţia 3.123). Pentru câteva tipuri
de canale mai des întâlnite în aparatele de transfer de căldură studiile
diferiţilor cercetători au propus şi relaţiile speciale.
3.4.2.1. Canale inelare

La aceste canale caracterizate de diametrele de şi di (figura 3.24),
diametrul hidraulic are valoarea:
dh = =
(
4 f π d e2 − d i2 )
= de − di (3.128)
p π(d e + d i )
di
de
Fig. 3.24 Secţiune printr-un canal inelar
În cazul regimului laminar de curgere, în ipoteza temperaturii

constante a peretelui se poate utiliza relaţia lui Stephan [20]:
0,19(Re Pr d h / l )
[ ]
0, 8
Nuf = Nu∞ + 1 + 0,14(d i / d e ) − 0 ,5
, (3.129)
1 + 0,117(Re Pr d h / l )
0 , 467
unde: l este lungimea canalului; Nu∞ – este valoarea Nusselt când lungimea
canalului este foarte mare (curgere complet stabilizată):
Nu∞ = 3,66 + 1,2 (di / de)–0,8 . (3.130)
Relaţia este valabilă pentru, Ref < 2300; 0,1 < Prf < 103; 0 < di/de < 1.
În cazul curgerii turbulente Isacenko recomandă relaţia[21]:
Nuf = 0,017 Re 0f ,8 Pr 0f , 4 (Pr f / Pr p ) (d e / d i )0,18

0 , 25
. (3.131)
Keys [20] recomandă pentru regimul turbulent utilizarea relaţiilor

pentru ţevi drepte, introducându-se corecţia:
ε c = 0,86 (d i / d e )
−0,16
. (3.132)
3.4.2.2. Canale rectangulare

În cazul canalelor cu secţiunea dreptunghiulară (figura 3.25)
diametrul hidraulic este:
4ab 2a
dh = = . (3.133)
2(a + b ) 1 + a / b
În cazul în care lăţimea canalului este mult mai mare ca înălţimea sa
(b>>a) se poate utiliza: dh = 2a.
Fig. 3.25 Secţiune printr-un canal rectangular
În cazul regimului laminar stabilizat prin astfel de canale, valoarea

criteriului Nu şi a coeficientului de frecare sunt prezentate în tabelul
3.15.[20]
Tabelul 5.15
Valorile lui Nu şi f pentru curgerea
laminară complet stabilizată
hDh
NuD ≡
k
b
Secţiunea de trecere a ( qs" uniform) (Ts uniform) f Re Dh
1 2 3 4 5
– 4,36 3,66 64
a
1,0 3,61 2,98 57
b
a
b
1,43 3,73 3,08 59
Tabelul 3.15
(continuare)
1 2 3 4 5
a
2,0 4,12 3,39 62
b
a
3,0 4,79 3,96 69
b
a
4,0 5,33 4,44 73
b
a
b
8,0 6,49 5,60 82
∞ 8,23 7,54 96
– 3,11 2,47 53
Pentru regimul turbulent se pot utiliza relaţiile pentru ţevile

circulare (tabelul 3.13), lungimea caracteristică fiind în locul diametrului
interior al ţevii, diametrul hidraulic.
3.4.2.3. Canale ondulate

În cazul schimbătoarelor de căldură cu plăci, canalele prin care se
realizează curgerea au o formă ondulată (figura 3.26). Principalii parametri
geometricei sunt:
– unghiul de ondulare α, format de direcţia principală de curgere cu
direcţia pliurilor plăcii. Se disting geometri de ondulare perpendiculare pe
direcţia de curgere: α = 90° (figura 3.26a) sau geometri de ondulare
înclinate: α < 90° (figura 3.26b);
– pasul ondulării p: distanţa între două ondulări;
– înălţimea canalului H0;
– înălţimea ondulărilor e (figura 3.26c)
– diametrul hidraulic dh ≈ 2H0.
p
p
L
β=90 β=60
β
β
a) b)
p
H0
e
c)
Fig. 3.26 Geometria canalelor ondulate:
a) ondulare perpendiculară; b) ondulare
înclinată; c) parametri geometrici ai
canalului
În figura 3.27 se prezintă diferitele structuri ale curgerii, într-un
canal cu ondulare perpendiculară, în funcţie de valoarea numărului
Reynolds.
Re Configuraţia curgerii Caracteristicile curgerii

< 100
Curgere laminară uniformă
CCurgere divizată în două zone:

100 • curgere predominant laminară în
↓ centru
200 • recirculare dinamică şi stabilă în
cavităţi
CCurgere divizată în două zone:
200 • curgere predominant laminară în
↓ centru
350 • curgere turbulentă instabilă în
cavităţi
200
↓ CCurgere turbulentă instabilă în tot canalul
2000
CCurgere turbulentă divizată în două zone:
• curgere predominant turbulentă în
>2000 centru
• zone cu viteze relative reduse la
periferie
Fig. 3.27 Regimuri de curgere într-un canal

ondulat cu unghiul de ondulare α=90° [46]
Pentru calculul coeficientului de convecţie se recomandă relaţia [46]:

Nuf = a Re bf Pr 0f ,33 (Pr f / Pr p )
0 ,13
. (3.134)
Valorile constantelor a şi b, în funcţie de unghiul de ondulare α sunt
prezentate în tabelul 3.16 [46].
Tabelul 3.16
Valorile constantelor a şi b din relaţia 1.134
Geometrie a b Domeniul de
valabilitate
α = 15° 0,102 0,685 40 < Re < 12600
α = 30° 0,212 0,638 45 < Re < 14600
α = 45° 0,289 0,653 45 < Re < 14600
α = 60° 0,287 0,705 45 < Re < 13200
α = 75° 0,282 0,698 45 < Re < 12500
3.5. Transferul de căldură la fierbere
3.5.1. Clasificarea proceselor de fierbere
Fierberea este procesul de transformare a lichidului aflat la

temperatura de saturaţie în vapori. Fierberea este un proces izobar şi
izoterm. Pentru un fluid dat fierberea poate avea loc între coordonatele
punctului triplu şi cele ale punctului critic (figura 3.26)
P C Punctul
critic
Ps fierbere
SOLID LICHID Ts VAPORI
T
Punctul
triplu
T
Fig. 3.28 Punctul triplu şi critic
Fierberea, în funcţie de locul de amorsare a procesului poate fi:

fierbere de suprafaţă sau fierbere în volum (globală).
Fierberea de suprafaţă este procesul în care formarea vaporilor se
face la o suprafaţă solidă încălzită cu care lichidul vine în contact.
Fierberea în volum se realizează în toată masa de lichid, de obicei
prin expandarea (micşorarea presiunii) acestuia.
În prezenta lucrare vom discuta numai despre fierberea de suprafaţă.
În funcţie de deplasarea sau absenţa curgerii fluidului fierberea poate fi:
fierbere în volum mare (cu convecţie liberă) sau fierbere cu convecţie
forţată.
Fierberea în volum mare se produce pe suprafeţe încălzire care vin
în contact cu un lichid staţionar. Fierberea cu convecţie forţată apare într-
un canal încălzit prin care lichidul, apoi amestecul bifazic curg.
În funcţie de mecanismul procesului de fierbere se disting:
fierberea nucleică şi fierberea peliculară. În cazul fierberii nucleice pe
suprafaţa de schimb de căldură se formează bule de vapor care cresc, se
desprind de suprafaţă şi se deplasează în masa de fluid, transferul de căldură

fiind foarte intens. La fierberea peliculară pe suprafaţa de transfer de
căldură se formează o peliculă de vapori.
În funcţie de temperatura în stratul limită fierberea poate fi: la
saturaţie sau subrăcită. În primul caz (figura 3.29a) întregul volum de
lichid se află la temperatura de saturaţie, în cel de al doilea caz (figura
3.29b), fierberea se produce numai în stratul limită de lângă perete, unde
temperatura depăşeşte temperatura de saturaţie, în restul lichidului
temperatura fiind inferioară celei de saturaţie.
qs qs
T T
T T
Strat limită de Strat limită de
lichid supraîncălzit lichid supraîncălzit
Tf T
T
Tf
y y
a) b)
Fig. 3.29 Fierberea la saturaţie (a) şi fierberea subrăcire (b)
Fierberea la saturaţie şi la subrăcire pot fi de tip nucleic sau

pelicular.
3.5.2. Fierberea în volum mare
3.5.2.1. Condiţiile amorsării nucleaţiei

Pentru amorsarea fierberii trebuie să se îndeplinească două condiţii:
– încălzirea fluidului peste temperatura de saturaţie Ts;
– existenţa centrelor de nucleaţie.
Pentru apariţia fierberii, experimentele au arătat că temperatura
lichidului la perete trebuie să depăşească temperatura de saturaţie
corespunzătoare presiunii respective. Diferenţa de temperatură ∆Te = T p − Ts
(Tp, Ts sunt temperatura peretelui, respectiv de saturaţie), necesară pentru
formarea primelor bule de vapori pe suprafaţa de schimb de căldură
(declanşării nucleaţiei) este funcţie de proprietăţile fizice ale fluidului, de
puritatea sa, prezenţa gazelor dizolvate în lichid, rugozitatea suprafeţei de

schimb de căldură. Experimentele au evidenţiat că la fierberea apei această
diferenţă este ∆Te ≈ 5° C. Dacă însă suprafaţa de schimb de căldură este
foarte fin prelucrată, lichidul este pur şi degazat această diferenţă poate
atinge zeci de grade. Până la urmă însă procesul de fierbere se produce însă
la un moment dat, având un caracter exploziv, căldura de supraîncălzire a
fluidului producând schimbare de fază şi temperatura lichidului scăzând
brusc până la Ts.
Existenţa centrelor de nucleaţie (neregularităţi pe suprafaţa de
schimb de căldură, gaze dizolvate în lichid, impurităţi) favorizează formarea
bulelor de vapori în jurul acestora. Buclele formate cresc în diametru şi la un
moment dat se desprind de la suprafaţa de schimb de căldură. După
desprindere la început diametrul lor continuă să crească. Aceasta se explică
prin faptul observat experimental (figura 3.30) că temperatura în volumul de
fluid depăşeşte uşor temperatura de saturaţie. Astfel la fierberea apei la
presiunea atmosferică, supraîncălzirea este de 0,2÷0,5°C.
Pe măsura creşterii lui ∆Te intensitatea generaţiei de bule creşte,
transferul de căldură devenind tot mai intens
°C
109
108
107
Temperatura
106
105
104
103
102 Suprafaţa apei

Apa
101 Abur
100,4
100 100°
0 1 2 3 4 5 6 7 cm 8
Fig. 3.30 Variaţia
Distanţa temperaturii în volum
de suprafaţă
de apă la fierbere (Tp = 109,1°C, ps = 1 bar,
qs = 22500 W/m2)[33]
3.5.2.2. Regimurile fierberii

Evidenţierea regimurilor care apar la transferul de căldură în volum
mare a fost făcută pentru prima dată de Nukiyama în 1934, printr-un
experiment în care a studiat fierberea apei în jurul unei sârme de nichel–
crom şi ulterior de platină, la presiunea atmosferică. Instalaţia (figura 3.31)
constă dintr-un vas în care o sârmă încălzită electric a fost imersată în masa
de apă. Prin mărirea intensităţii curentului electric I la o tensiune E dată s-a
realizat mărirea fluxului termic.
Vapori, 1atm
Apă, Tsat Fir, qs, ∆Te=Tp–Tsat
E I
Fig. 3.31 Instalaţia experimentală a lui Nukiyama
Prin măsurarea diferenţei de temperatură între temperatura peretelui

şi temperatura de saturaţie: ∆Te = Te − Ts , s-a trasat curba de variaţie
qs = f (∆Te ) , care evidenţiază 4 regimuri de transfer de căldură (figura
3.32).
Zona 1 Convecţia naturală monofazică apare în porţiunea
∆Te < ∆TeA . În această zonă nu apare încă fierberea. Transferul de căldură
se realizează prin convecţie naturală, coeficientul de convecţie fiind
proporţional cu ∆Te la puterile 1/4 sau 1/3, deci fluxul termic unitar va fi
proporţional cu ∆Te la puterile 5/4 sau 4/3.
Zona 2 Fierberea nucleică
În punctul A excesul de temperatură este suficient de mare ca să
permită nucleaţia bulelor de vapori în zonele adiacente suprafeţei încălzite.
În prima parte a zonei (A–B) deoarece temperatura nu a atins temperatura de
saturaţie în toată masa de lichid bulele desprinse de pe suprafaţa de schimb

de căldură, condensează cedând căldura latentă fluidului care se încălzeşte.
Această subzonă caracterizată de Tp > Ts > Tf este zona fierberii nucleice
subrăcite (nedezvoltate). După punctul B temperatura de saturaţie s-a atins
în toată masa de fluid, astfel că bulele nu mai condensează şi sub formă de
jeturi sau coloane de bule străbat masa de lichid şi ies prin suprafaţa sa
liberă. Este zona fierberii nucleice la saturaţie (dezvoltată). Pe măsura
creşterii lui ∆Te densitatea de bule pe suprafaţa de schimb de căldură,
crescând coeficientul de convecţie, ceea ce permite realizarea unor fluxuri
termice unitare de suprafaţă mari la diferenţe de temperatură moderată, de
ordinul zecilor de grade.
Convecţie Fierbere Fierbere Fierbere

naturală nucleică tranzitare peliculară
nedezvoltată dezvoltată
107
C Fluxul critic
qcr1 E
106
qs (W/m2)
B
105
G qcr2 D
A Punctul
104 Leidenfrost qcr2
∆Te,A ∆Te,B ∆Te,C ∆Te,D
103
1 5 10 30 120 1000
∆Te =Ts – Tsat (°C)
Fig. 3.32 Regimurile fierberii pentru

apă la presiunea atmosferică
În punctul C la atingerea fluxului critic qcr se produce criza de

ordinul I a transferului de căldură la fierbere, datorită trecerii de la
fierberea nucleică la fierberea peliculară. După atingerea punctului C
parcurgerea curbei fierberii depinde de modul de încălzire a suprafeţei de
schimb de căldură. Dacă încălzirea se face la flux termic constant ca în cazul
încălzirii electrice sau a elementelor combustibile a reactoarelor nucleare, în
momentul apariţiei unor zone de fierbere peliculară, în acele porţiuni
creşterea temperaturii este explozivă, trecerea făcându-se pe direcţia CE şi
este însoţită de obicei de arderea suprafeţei de schimb de căldură. Spre
exemplu dacă presupunem qcr1 = 1,2·106 W/m2, ∆Tcr = 30°C şi
α f .nucl = 40000 W/(m2·K), în momentul trecerii la fierberea peliculară,
peretele venind în contact cu un gaz, coeficientul de convecţie scade brusc
la circa α f . pelic ≈ 600 W/( m2·K), rezultă la acelaşi flux termic ∆Te = 2000°C.
Fenomenul care s-a observat şi în cazul experimentului lui
Nukiyama prin arderea sârmei de nichel–crom, a fost numit iniţial burnout
(arderea în limba engleză).
Criza transferului de căldură la fierbere este un fenomen extrem de
periculos în special pentru reactorii nucleari, caracterizaţi de fluxuri termice
mari. Din aceste motive el trebuie evitat absolut în instalaţiile energetice,
putând conduce la accidente extrem de grave.
În cazul încălzirii suprafeţei de schimb de căldură cu abur care
condensează, păstrându-se constantă astfel temperatura peretelui şi în
consecinţă a lui ∆Te, curba fierberii poate fi urmărită pe calea CDE.
Zona 3 Fierberea tranzitorie
Regiunea corespunzând ∆Te,C ≤ ∆Te ≤ ∆Te, D poartă denumirea de
fierbere tranzitorie, fierbere peliculară instabilă sau fierbere peliculară
parţială. În aceste condiţii, bulele de vapori se produc cu o frecvenţă
mărită, iar densitatea centrelor de nucleaţie devine atât de mare încât practic
suprafaţa de schimb de căldură se acoperă cu un film de vapori, care, în mod
periodic, se distruge şi apoi se reface, dând procesului un caracter de
instabilitate termică şi hidrodinamică. Transferul de căldură se face atât prin
fierberea nucleică cât şi prin convecţie prin filmul de vapori cu valori
scăzute ale coeficientului de convecţie, ceea ce pentru ∆Te = const., produce
o reducere a fluxului qs.
Zona 4 Fierberea peliculară
Fierberea peliculară stabilă apare după punctul D, caracterizat de
qcr2, care poartă denumirea de punctul Leidenfrost. Pe suprafaţa de schimb
de căldură se formează un film stabil de vapori transferul de căldură creşte
uşor, la temperaturi ridicate şi datorită radiaţiei termice, păstrându-se însă la
valori coborâte. Creşterea fluxului termic se realizează în special datorită

creşterii diferenţei de temperatură.
Trecerea de la fierberea peliculară la cea nucleică, poartă denumirea
de tranziţia Leidenfrost (DG) şi are loc la al doilea flux critic qcr2.
3.5.2.3. Transferul de căldură la

fierberea nucleică
Procesul fierberii nucleice poate fi împărţit în mai multe stadii.
Stadiul iniţial îl constituie formarea primelor bule în centre de nucleaţie de
la suprafaţa de schimb de căldură. Dimensiunea minimă a bulelor în
momentul formării lor este caracterizată de raza critică (Rk). Cea mai
simplă relaţie pentru raza critică, rezultată numai din echilibrul de forţe are
forma:
2σTs
Rk =
rρ v (T p − Ts )
, (3.135)
unde: Tp şi Ts sunt temperaturile peretelui şi de saturaţie; ρv – densitatea

vaporilor; r – căldura latentă de vaporizare; σ – tensiunea superficială a
lichidului.
Rezultă ca raza critică se micşorează o dată cu creşterea diferenţei de
temperatură ∆Te şi cu micşorarea tensiunii superficiale.
După formarea bulelor în centre de nucleaţie cu R > Rk are loc
creşterea bulelor, prin primirea de căldură prin conducţie de la fluidul mai
cald din jurul bulei prin suprafaţa laterală a bulei Fb şi prin suprafaţa de sub
bulă Fp. Parametrul care determină viteza de creştere a bulelor este criteriul
lui Jakob:
c p ∆Te
Ja = ‚ (3.136)
r
unde cp este caldura specifică a lichidului
Criteriul lui Jakob creşte cu mărimea excesului de temperatură ∆Te şi
cu micşorarea presiunii.
Pentru presiuni mai mari ca presiunea atmosferică ( Ja ≤ 20 ),
mărirea razei bulei în timp se face după legea:
R = 2β Ja aτ , (3.137)
unde: a este difuzivitatea termică a fluidului; τ – timpul de contact a bulei cu
peretele.
Pentru presiuni coborâte legea de variaţie este:
R = 2 γJa aτ . (3.138)
Parametri γ şi β depind de gradul de udare a peretelui de către lichid,

având valori: γ = 0,1 ÷ 0,49 ; β = 6.
Bula formată creşte până la un diametru d0, la care ea se desprinde
(figura 3.33).
Diametrul critic d0 se determină din echilibrul de forţe care
acţionează asupra bulei (forţa de adeziune, forţa arhimedică şi forţa de
greutate). El se poate calcula cu relaţia:
d 0 = 0,0208θ σ / g (ρ l − ρ v ) , (3.139
unde θ este unghiul de udare la fierbere.
d0
2
Rk
Fig. 3.33 Schema simplificată de creştere a bulei
Procesele de formare, creştere, desprindere şi deplasare a bulei

influenţează transferul de căldură prin intermediul a trei procese principale:
− conducţie termică prin suprafaţa laterală a bulei de la lichidul
supraîncălzit;
− evaporarea la suprafaţa microstratului de sub bulă;
− convecţia liberă pe suprafeţele neacoperite de bule de vapori.
Intensitatea transferului de căldură la fierberea nucleică este cu unul
sau chiar două ordine de mărime mai mare ca la convecţia monofazică,
aceasta putându-se explica prin trei mecanisme (figura 3.34):
− agitaţia impus de bule (figura 3.34a)

− schimbul vapori-lichid (figura 3.34b)
− evaporarea microstratului de sub bulă (figura 3.34c).
Primul mecanism consideră intensificarea transferului de căldură pe
seama agitaţiei induse de bulele de vapori.
Al doilea mecanism este caracterizat de efectul de pompaj, care
ridică prin creşterea şi desprinderea bulelor stratul de lichid fierbinte de
lângă perete, permiţând ocuparea locului rămas cu lichid mai rece.
Al treilea mecanism atribuie creşterea transferului termic pe seama
procesului de evaporare a microstratului de lichid de sub fiecare bulă.
a)
Lichid fierbinte
Lichid rece
b)
Condensare
Lichid supraîncălzit
Evaporare
c)
Microstrat
de lichid
Fig. 3.34 Mecanisme ale fierberii nucleice
Una dintre primele relaţii pentru calculul coeficientului de convecţie

la fierberea nucleică în volum mare a fost propusă de Rohsenow [37]:
g (ρ l − ρ v )  C pl (T p − Ts )
3
qs = η l r   (3.140)
σ n
 r Prl C s , f 
Indicii l şi v indică faptul că mărimile fizice respective se referă la

lichid sau vapori. Coeficienţii Cs,f şi n sunt funcţie de combinaţiile fluid-
perete. În tabelul 3.17 sunt prezentate valorile pentru o serie de combinaţii
Tabelul 3.17
Valorile coeficienţilor Cs,f şi n

pentru combinaţii fluid−perete
Combinaţie fluid−perete Cs,f n

1 2 3
Apă − cupru rugos 0,0068 1,0
Apă – cupru lucios 0,0130 1,0
Apă – oţel inoxidabil 0,0130 1,0
Apă – nichel 0,0060 1,0
Apă – alamă 0,0060 1,0
Apă – platină 0,0130 1,0
n –Penton – cupru 0,0154 1,7
Benzen – crom 0,1010 1,7
Alcool etilic – crom 0,0027 1,7
Relaţii care dau o bună concordanţă cu materialul experimental sunt

cele propuse de Labunţov [21]:
Nu* = 0,125 Re *0 , 65 Pr1 / 3 , dacă Re* ≥ 0,01; (3.141)
Nu* = 0,0625 Re *0 ,5 Pr1 / 3 , dacă Re* < 0,01 , (3,142)
unde:
q s l* α l* ν c pl ρ lσTs
Re * = ; Nu* = ; Pr = l ; l* =
rρ v ν l λl al (rρ v )2
Formulele lui Labunţov sunt valabile pentru 0,86≤Pr≤7,6; 105≤Re*≤
4
10 ; p = 0,045...175 bar.
Pentru apă, în tabelul 3.18 sunt date valorile l*, l*/ (r , ρ v ν l ) şi
λ l /(r , ρ v ν l ) .
Tabelul 3.18
Valorile mărimilor l*, l*/ (r , ρ v ν l ) şi λ l /(r , ρ v ν l )
din formulele (3.141) – (3.142) pentru apă
l* λl l* λl
ts l*106 10 6 10 2 ts l*106 10 6 10 2
rρ v ν l rρ v ν l rρ v ν l rρ v ν l
°C m °C m
m2/W l/°C m2/W l/°C
1 2 3 4 5 6 7 8
30 16450 276870 1040 200 0,296 0,123 27,5
40 5950 73345 782 210 0,200 0,0718 23,5
50 2305 20894 587 220 0,136 0,0426 20,2
60 960 6543 450 230 0,0938 0,0254 17,3
70 423 2201 347 240 0,0646 0,0155 15,1
80 197 798 273 250 0,0451 0,00989 13.6
90 96 304 216 260 0,0318 0,00593 11,4
100 48,7 122,4 172 270 0,0224 0,00373 9,80
110 25,9 51,8 138 280 0,0158 0,00243 8,80
120 14,2 22,8 110 290 0,0114 0,00153 7,47
130 8,05 10,7 96 300 0,0080 0,000911 6,16
140 4,70 5,13 75 310 0,00565 0,000609 5,64
150 2,82 2,58 60,5 320 0,00398 0,000388 4,93
160 1,73 1,33 52,6 330 0,00278 0,000249 4,34
170 1,08 0,710 44,5 340 0,00192 0,000158 3,77
180 0,715 0,396 37,5 350 0,00126 0,0000989 3,36
190 0,450 0,216 32,2
Pentru fierberea nucleică dezvoltată o relaţie răspândită este şi cea a

lui Kutadeladze:
qs = 22, 2 p 0 ,54 (T p − Ts )
3, 33
, (3.143)
unde p este presiunea în bar.

Fluxul critic a fost mult studiat, existând numeroase relaţii de calcul,
unele contradictorii. Una dintre relaţiile cele mai răspândite este cea
obţinută de Kutadeladze prin analiză dimensională şi Zuber prin analiza
stabilităţii hidrodinamice:
(
 σg ρ l − ρ v 
= 0,149rρ v 
) 1/ 4
qcr1  . (3.144)
 ρ v2 
Pentru mai multe detalii privind fluxul critic se pot consulta lucrările
lui Tong [44] şi Doroşciuk [17].
Fluxul critic al tranziţiei Leidenfrost poate fi calculat cu relaţia
propusă de Zuber [20]:
( )
 gσ ρ l − ρ v 
= 0,09ρ v r 
1/ 4
2 
qcr 2 (3.145)
 (ρ l + ρ v ) 

fierberea peliculară
În procesul de fierbere peliculară (în film) pe suprafaţa de schimb de
căldură se generează un strat de vapori care izolează lichidul de suprafaţa
încălzită. Căldura este transferată prin conducţie până la interfaţa lichid–
vapori unde se produce evaporarea. Coeficientul de convecţie este influenţat
de poziţia suprafeţei (orizontală, verticală), natura fluidului şi excesul de
temperatură ∆Te = T p − Ts .
În tabelul 3.19 sunt prezentate câteva relaţii pentru fierberea în film
[20,13].
Tabelul 3.19
Relaţii pentru calculul coeficientului
de convecţie la fierberea peliculară
Geometria Autor Relaţia
Nu = α d = C  g (ρ l − ρ v )rd 
1/ 4
 3

Ţevi orizontale,
sfere
Bromley λv  ν λ
v v ∆ T e 
C = 0,62 pentru cilindri C = 0,67 Pentru sfere
Nu = 0,425 X ρ v (ρ l − ρ v )g (r + 0,4c p ∆Te )

1/ 4
 3 
Ţevi orizontale Berenson  η v λ v ∆Te 
X = σ / g (ρ l − ρ v )
 Hρ (ρ − ρ v )gc pv 
1/ 3
Nu = 0,24 v l 
Suprafeţe verticale Labunţov  ηv λ v 
H – înălţimea peretelui
−1 / 3
 ηv2 
α = 0,0114 Re 0 ,6
 3 
 gρ v (ρl − ρv )λ v 
Ţevi verticale Hsu 4Gab ; G – debitul de vapori la partea
Re = ab
πd e η v
superioară a ţevii; de – diametrul exterior
În cazul temperaturilor ridicate ale peretelui (Tp ≥ 300°C) la efectul

convecţiei se adaugă şi radiaţia, coeficientul total de convecţie se va calcula
cu relaţia
αtot = αconv + αrad , (3.146)
unde: αconv se va calcula cu una din relaţiile din tabelul 3.19, iar αrad cu
relaţia:
α rad =
( )
εσ 0 Tp4 − Ts4
, (3.147)
T p − Ts
unde: ε este factorul de emisie al peretelui, σ 0 factorul de emisie al corpului
negru (vezi capitolul 4): σ 0 =5,67 10-8 W/(m2K4).
3.5.3. Fierberea cu convecţie forţată
3.5.3.1. Mărimi caracteristice

Curgerea bifazică presupune prezenţa celor două faze: lichid şi
vapori, care se deplasează împreună şi interacţionează reciproc,
hidrodinamica curgerii şi transferul de căldură fiind legate între ele.
Principalele mărimi care caracterizează amestecul bifazic sunt:
• titlul masic care reprezintă raportul între debitul de vapori Dv şi
debitul total al amestecului D:
Dv
x= . (3.148)
D
• titlul volumic (coeficientul de goluri) reprezintă raportul între

volumul (suprafaţa din secţiunea canalului) ocupat de vapori şi
volumul (suprafaţa totală) a canalului:
Vv S v
β= = . (3.149)
V S
• densitatea amestecului bifazic, care se poate scrie:
m ml + mv ml Vl mv Vv
ρ= = = + . (3.150)
V V Vl V Vv V
Dar: ρ l = ml / Vl ; ρ v = mv / Vv ; β = Vv / V ; 1 − β = Vl / V
Atunci:
ρ = ρ l (1 − β ) + ρ v β (3.151)
• entalpia amestecului bifazic se determină cu relaţiile:
i = ils + xr = ivs − (1 − x ) r [kJ/kg], (3.152)
unde: ils, ivs sunt entalpiile lichidului, respectiv al vaporilor la saturaţie;

r=ivs–ils – căldura latentă de vaporizare.
• titlul termodinamic se defineşte din ecuaţia entalpiei:
xt = (i − ils ) / r . (3.153)
Pentru i > ils titlul termodinamic are aceleaşi valori ca titlul masic.
Spre deosebire de aceasta însă, titlul termodinamic poate avea şi valori
negative, care caracterizează fierberea subrăcită.
• alunecarea fazelor este definită ca raportul vitezelor celor două
faze:
wv x 1 − β ρl
s= = ⋅ ⋅ (3.154)
wl 1 − x β ρ v
Alunecarea fazelor este o mărime care intervine în calculul

pierderilor de presiune la curgerea bifazică.
3.5.3.2. Structura curgerii bifazice

Configuraţia sau structura curgerii bifazice, respectiv forma
geometrică şi modul de dispunere a fazelor, are deosebită importanţă pentru
interacţiunea termohidraulică dintre fluidul bifazic şi canalul de curgere.
• Canalul adiabat (neîncălzit)
În cazul canalului neîncălzit vertical principalele tipuri de structuri

ale curgerii bifazice sunt (figura 3.25):
– bule de vapori dispersate în masa de lichid;

– dopuri de vapori;
– curgere inelară;
– picături de lichid dispersate în masa de vapori.
În canalele orizontale pe lângă cele 4 tipuri de curgere de la canalul
vertical mai pot apărea:
– curgerea stratificată a fazelor;
– curgerea stratificată cu valuri de suprafaţă.
Film de
Dopuri de Vapori
Bule de lichid
vapori
vapori
Picături
Vapori de lichid
Lichid Lichid
Picături
de lichid
lichid
a) b) c) d)
Valuri de
Vapori Lichid suprafaţă
e) f)
Fig. 3.35 Structura curgerii bifazice printr-un

canal adiabat (neîncălzit) [33]
Titlul vaporilor creşte progresiv de la prima spre ultima configuraţie.

Tipul configuraţiei este funcţie atât de titlul x cât şi de viteza masică ρw. În
figura 3.36 este prezentată una dintre diagramele întocmite de Becker pentru
stabilirea structurii curgerii [8, 17].
kg / (m2·s)
8 ρw·10-3
6
4
3
1
2
1
0,8
0,6
0,4
2
x
0,2
0 0,5 1,0
Fig. 3.36 Diagrama regimurilor de curgere bifazică (p=70bar)

1– bule de vapori; 2 – inelară; 3 – dispersă
• Canalul diabat (încălzit)
În cazul unui canal încălzit în care intră un lichid subrăcit şi ies

vapori suraîncălziţi se pot evidenţia 6 zone de curgere şi de transfer de
căldură aferent (figura 3.37).
În zona I lichidul este subrăcit (xt < 0), temperatura peretelui fiind
mai mică ca temperatura de saturaţie, nu există condiţii de apariţiei a
fierberii. Curgerea este monofazică, iar transferul de căldură se realizează
prin convecţie forţată monofazică.
În zona II la perete s-a depăşit temperatura de saturaţie existând
condiţii de nucleaţie . Bulele de vapori formate cresc, se desprind de perete
şi se deplasează în fluxul de fluid condensând. Curgerea este cu bule de
vapori dispersate în lichid, iar transferul de căldură este fierbere nucleică
subrăcită (nedezvoltată). Titlul termodinamic este în continuare negativ.
În zona III temperatura fluidului depăşeşte uşor temperatura de
saturaţie în toată masa de fluid, fierberea nucleică fiind la saturaţie
(dezvoltată). Bulele se generează cu o frecvenţă crescândă iniţial sub forma
unei spune de vapori, apoi sub formă de dopuri de vapori din ce în cei mai
mari.
Configuraţia Transferul
curgerii de căldură
Simplă fază
Tsat
Vapori Convecţie VI
supraîncălziţi monofazică
Convecţie
monofazică
xcrII Vapori saturaţi
Vaporizarea picăturilor
V
B dispersate
Film inelar
pe perete
Convecţie prin
Picături
dispersate
filmul de lichid IV
şi fierbere
în centru
Dopuri de vapori
Fierbere nucleică
Spumă în toată masa
de fluid (fierbere III
la saturaţie)
Bule de vapori
Spumă
Tperete Tfluid xreal Bule de vapori Fierbere nucleică

A detaşate de perete numai lângă
perete (fierbere II
Bule de vapori subrăcită)
ataşate
Simplă
xtermo- fază Convecţie
Tsat dinamic Lichid
monofazică I
subrăcit
300 200 100 0 100 0

Temperatura, °C Titlul, %
Fig. 3.37 Configuraţia curgerii bifazice

într-un canal încălzit
În zona IV titlul volumic creşte mult, apărând tranziţia către

curgerea inelară, când pe perete se formează o peliculă de vapori, iar vaporii
cu picături de lichid dispersate în el curg în centrul canalului. Transferul de
căldură se face prin convecţie în pelicula de lichid şi prin vaporizarea
picăturilor dispersate.
La un moment dat pelicula de lichid se transformă într-o
micropeliculă asupra căreia acţionează următoarele fenomene: vaporizarea
micropeliculei, ruperea de picături de lichid din peliculă datorită alunecării
mari între cele două faze şi transportul unor picături de lichid dispersate în
vapori
în micropelicule. Cele trei fenomene conduc la distrugerea (uscarea)
micropeliculei. În acest moment peretele vine în contact cu vaporii,
coeficientul de convecţie scăzând brusc şi în consecinţă înregistrându-se un

salt al temperaturii peretelui. Fenomenul poartă denumirea de criză de
ordinul II a transferului de căldură la fierbere, sau criza fierberii prin
uscarea filmului de lichid (CFU) sau „dryout”. Saltul de temperatură nu este
la fel de brusc ca la criza de ordinul I, fenomenul fiind numit în unele lucrări
criza lentă (slow burnout).
În zona V secţiunea canalului este umplută de vapori cu picături
dispersate de lichid – curgere ceaţă (mist-flow). Transferul de căldură este
predominant monofazic, cu vaporizarea picăturilor dispersate. La sfârşitul
acestei zone titlul atinge valoarea 1, procesul de vaporizare încheindu-se.
În zona VI vaporii saturaţi uscaţi încep să se supraîncălzească.
Convecţia termică este monofazică în faza de vapori.

fierberea cu convecţie forţată
Toate metodele recomandate pentru calculul coeficientului de
convecţie în acest caz se bazează pe suprapunerea efectelor fierberii şi
convecţiei forţate. În acest scop se calculează coeficientul de convecţie la
fierberea nucleică în volum mare, αvm şi coeficientul de convecţie la
curgerea monofazică lichidă, αcf.
Pentru calculul coeficientului de convecţie la fierberea cu curgere
forţată se recomandă diferite relaţii [21]:
• relaţia lui Kutadeladze:
α = α 2vm + α cf2 ; (3.155)
• relaţiile lui Labunţov:

– dacă α vm / α cf ≤ 0,5 : α = α cf ; (3.156)
– dacă 0,5 < αvm /αcf < 2:
4α cf + α vm
α = α cf ; (3.157)
5α cf − α vm
– dacă αvm /αcf ≥ 2:
α = α vm . (3.158)
• relaţia lui Gungor [20 ]
α = S α vm + P α cf , (3.159)
unde: P şi S sunt coeficienţi determinaţi în funcţie de criteriul Lockart –

Mortinelli:
0 ,5 0,1
 1 − x   ρ v   ηl 
0,9
X tt =       (3.160)
 x   ρ l   ηv 
Pentru calculul parametrului F se poate utiliza relaţia:
0,86
 1 
F = 1 + 24000 Bo + 1,37
1,16
 (3.161)
 X tt 
Numărul fierberii Bo, caracterizează contribuţia fierberii în
coeficientul qs de convecţie:
qs
Bo = (3.162)
ρ l wl r
Coeficientul S se poate determina cu formula:
1
S= , (3.163)
1 + 1,15 ⋅10 −6 F 2 Re1l ,17
ρ w (1 − x ) d i
Re l = l l , (3.164)
ηl
unde: qs este fluxul termic unitar, în W/m2 ; wl – viteza lichidului,
în m/s; x – titlul amestecului; r – căldura latentă, în J/kg.
3.6. Transferul de căldură la condensare
Condensarea este procesul prin care vaporii saturaţi sunt transformaţi

în lichid saturat. Procesul, ca şi cel de fierbere, este izobar şi izoterm.
În tehnică condensarea se realizează prin contactul vaporilor cu o
suprafaţă rece (figura 3.38a, b). Acest tip de condensare poartă numele de
condensare pe suprafaţă. Condensarea se poate realiza şi în volumul
vaporilor prin scăderea presiunii acestora, formându-se o ceaţă (figura
3.38c). Se poate obţine de asemenea condensarea vaporilor prin contactul
acestora cu picături reci de fluid sau barbotarea vaporilor printr-o masă de
lichid rece (figura 3.38d).
Tp < Tsat Tp < Tsat
Picături Vapori
Film
Ceaţă
a) b) c)
Lichid
Vapori
Vapori
Lichid
pulverizat
Picături
Lichid
d)
Fig. 3.38 Moduri de realizare a condensării

a) peliculară pe suprafaţă; b) nucleică pe
suprafaţă; c) omogenă prin scăderea presiunii;
d) prin contact direct
Condensarea de suprafaţă poate fi: peliculară sau nucleică. La

condensarea peliculară pe suprafaţa de schimb de căldură se formează o
peliculă de condensat care curge laminar sau turbulent sub acţiunea forţei
gravitaţiei. În cazul condensării nucleice pe suprafaţa de schimb de căldură
se formează picături de condensat. Condensarea peliculară apare la fluidele
care udă suprafaţa de schimb de căldură, iar cea nucleică la fluidele care nu
udă suprafaţă de schimb de căldură.
3.6.1. Condensarea peliculară
La condensarea peliculară pe un perete vertical curgerea

condensatului în peliculă poate fi (figura 3.39):
– laminară cu suprafaţa plană a peliculei;
– laminară cu suprafaţă ondulată a peliculei;
– turbulentă.
Elementul care caracterizează tipul curgerii este criteriul Reynolds:
ρwx d ech
Re = (3.165)
η
Dar pentru o peliculă cu lăţimea peretelui de 1 m (b = 1) dech = 4δ, iar
debitul de lichid care circulă prin peliculă este G(x) = ρwx δ . Atunci:
4G
Re = (3.166)
η
Dar din bilanţul termic:

q h = Gr şi q = α (Ts − T p ) , (3.167)
unde h este înălţimea peliculei. Rezultă:
α ∆Th
G= , (3.168)
r
Laminar, plan
x
Reδ ≈ 30
Laminar, ondulat
δ Reδ ≈ 1800
Turbulent
G(x) = ρlwmδ(x)
a) b)
Fig. 3.39 Curgerea fluidului prin peliculă
Atunci:
α ∆Th
Re = 4 (3.169)
rη
Valorile limită ale lui Reynolds, cel mai des întâlnite în literatură
sunt:
• Re ≈ 30 pentru limita între curgerea laminară plană şi ondulată;
• Re ≈ (1600...1800) pentru curgerea turbulentă.
3.6.1.1. Transferul de căldură la condensarea

peliculară cu curgere laminară
Una dintre primele relaţii propuse prin tratarea ecuaţiilor stratului
limită este datorată lui Nusselt, care a făcut următoarele ipoteze
simplificatoare:
– temperatura la suprafaţa peliculei este constantă şi egală cu
temperatura de saturaţie Ts;
– temperatura peretelui este constantă în lungul peretelui, Tp;
– curgerea lichidului în peliculă este laminară;
– frecarea între faza lichidă şi gazoasă se neglijează, pelicula având o
suprafaţă plană;
– caracteristicile fizice ale condensatului nu depind de temperatură;
– forţele de inerţie în peliculă sunt neglijabile faţă de forţele de
frecare şi de greutate;
– densitatea vaporilor este mică faţă de densitatea condensatului;
– se neglijează transferul de căldură convectiv în peliculă şi
conductiv în lungul ei, luându-se în considerare numai schimbul de căldură
conductiv transversal (perpendicular pe perete).
m& (x )
y
dq = rd m&
qs (b· dx)
x dq
dq
dx dm&
Vapori
δ (x)
m& + dm&
Stratul limită hidraulic
∂w
=0
∂y y =δ
Stratul limită termic

Ts Tsat
Fig. 3.40 Stratul de condensat în

ipoteza lui Nusselt
În ipotezele făcute ecuaţiile diferenţiale pentru pelicula de condensat

sunt:
• ecuaţia conducţiei unidirecţionale:
d 2T
=0 ; (3.170)
dy 2
• ecuaţia mişcării:
d 2 wx
ηl + g (ρ l − ρ v ) =0 (3.171)
dy 2
Condiţiile la limită vor fi:
– la y = 0 , T = Tp şi wx = 0
dwx
– la y = δ , T = Ts şi = 0 (din ipoteza că frecarea cu faza lichidă
dy
este neglijabilă s = η (dwx /dy) = 0)
Din ecuaţia conducţiei, prin integrare rezultă:
dt
= C1 şi T = C1 y + C 2 (3.172)
dy
Punând condiţiile la limită obţinem:
Ts − T p
C 2 = T p ; C1 =
δ
Atunci:
dT Ts − T p
= . (3.173)
dy δ
Coeficientul de convecţie va fi:
dT Ts − T p
λl λl
α=
qs
=
dy
= δ . (3.174)
Ts − T p Ts − T p Ts − T p
Deci:
λ
α= l (3.175)
δ
Prin integrarea ecuaţiei mişcării (3.171) rezultă:

ρ − ρv 2
wx = g l y + C1 y + C 2 (3.176)
ηl
Punând condiţiile la limită rezultă:
g (ρ l − ρ v )δ
C2 = 0 şi C1 = .
η
Atunci:
ρl − ρ v  1 2
wx = g  yδ − y  (3.177)
ηl  2 
Cantitatea de lichid, care trece în unitatea de timp prin secţiunea x,
pentru o lăţime a peretelui b = 1 m, este:
δ δ
1 ρ − ρv  1 2
G = ρ l wxδ = ρ lδ ∫ wx dy = ρ l ∫ g l  y δ − y dy =
δ 0 0
ηl  2 
(3.178)
ρl − ρv δ 3
G = gρ l
ηl 3
Rezultă:
3Gν l
δ=3 . (3.179)
g (ρ l − ρ v )
Debitul G este format prin condensarea vaporilor în porţiunea 0–x, el
putând fi determinat din ecuaţia bilanţului termic:
x
Q = ∫ q s dx = q s x = rG . (3.180)
0
Înlocuind în (3.180) valoarea lui G din (3.178) şi cea a lui qs din

(3.174) se obţine:
ρ − ρv 3
λ (Ts − T p )∫ = rg l
x
dx
δ . (3.181)
0
δ 3ν l
Deoarece la x = 0, δ = 0, ecuaţia lui δ, în funcţie de x este de forma:

δ = C xn . (3.182)
Înlocuind ultima expresie în (3.181) se obţine:
λ (Ts − T p ) x1− n ρ − ρ v 3 3n
= rg l C x . (3.183)
C 1− n 3ν l
Deoarece indicii puterii lui x trebuie să fie identici în cei doi membri,
rezultă:
1–n = 3n, deci n = 1/4.
Înlocuind valoarea lui n în (3.183) rezultă:
 4λ (Ts − T p )ν l 
1/ 4
C=  (3.184)
 rg (ρ l − ρ v ) 
Atunci:
 4 x (Ts − T p )ν l x 
1/ 4
δ=  (3.185)
 rg (ρ l − ρ v ) 
Înlocuind în (3.175), rezultă valoarea coeficientului local de
convecţie:
λ  λ3rg (ρ l − ρ v ) 
1/ 4
α = = 
δ  4 (Ts − T p )ν l x 
(3.186)
Valoarea medie a coeficientului de convecţie pe înălţimea h a plăcii

va fi:
4  λ3 r g (ρ l − ρ v ) 
1/ 4
h
1
α = ∫α d x =  
3  4 (Ts − T p )ν l h 
, (3.187)
h0
sau:
 λ3r g (ρ l − ρ v ) 
1/ 4
α = 0,943 
 (Ts − Tp )ν l h 
(3.188)
Dacă se notează:
 λ3r g (ρ l − ρ v ) 
1/ 4
A=  , (3.189)
 ν 
A
α = 0,943 . (3.190)
(∆T h )1 / 4
Studiile lui Sparow, Chen [20] şi Labunţov [22] au evidenţiat că
ecuaţia lui Nusselt dă rezultate bune (eroare sub 3%) pentru valori ale
 c ∆T 
criteriului Jakob Ja ≤ 0,1 Ja = p  şi 1 ≤ Pr ≤ 100.
 r 
Pentru a ţine seama de variaţia proprietăţilor fizice ale fluidului cu
temperatura în pelicula de condensat şi de ondularea peliculei, Miheev[33]
recomandă relaţia:
α = α N ε t ε0 . (3.191)
unde: εt este corecţia pentru variaţia temperaturii în pelicula de condensat; ε0

– corecţia pentru ondularea peliculei.
Se recomandă:
1/ 8
 λ p  3 η 
ε t =   s  ; (3.192)
 λ s  η p 
ε 0 = (Re s / 4 )
0 , 04
.
În cazul ţevilor înclinate cu unghiul ψ faţă de orizontală se va
introduce o corecţie suplimentară [33 ]:
ε ψ = (sin ψ )
1/ 4
. (3.193)
Labunţov [22] recomandă pentru curgerea laminară o peliculă de
condensat pe un perete vertical relaţia:
Re = α ∆T h B = 3,8Z 0, 78 (3.194)
unde:
4
B= ; (3.195)
r ρl ν l
Z = ∆T h A ; (3.196)
λ
1/ 3
g
A=  . (3.197)
 ν  r ρν
Relaţia este valabilă pentru Re ≤ 1600 şi Z < 2300.
Pentru condensarea pe ţevi orizontale Nusselt propune relaţia:
 λ3 r ρ g (ρ l − ρ v ) 
1/ 4
α = 0,725 l l  , (3.198)
 D η l ∆T 
unde D este diametrul ţevii.

Labunţov recomandă relaţia:
A0, 75 1
α = 3,25 , (3.199)
B (πR∆T )0, 25
A şi B au aceleaşi valori ca la relaţia pentru pereţi vertical; R este

raza ţevii.
La curgerea peste un fascicul de ţevi cu N rânduri se recomandă
introducerea unei corecţii pentru fascicul, pentru care se recomandă relaţia
[33]:
1
ε ft = 4 . (3.200)
N
Pentru un calcul mai exact se recomandă metodologia lui
Kutadeladze [29], care propune calcularea valorii coeficientului de
convecţie pentru fiecare rând cu relaţia:
−0 ,07
 n 
 ∑ Gi 
αn  i =1 
= , (3.201)
α1  G n 
 
 
unde: Gi este debitul de vapori condensaţi pe rândul i.
Valoarea coeficientului de convecţie mediu pe fascicul se
caracterizează ca o medie ponderată pentru fiecare rând din fascicol (relaţia
3.107).
3.6.1.2. Transferul de căldură la condensarea

peliculară cu curgere turbulentă
În cazul curgerii turbulente a peliculei de condensat pe un perete
vertical, cu Re > 1600 sau Z > 2300, Labunţov [22] recomandă relaţia:
4/ 3
  Prs 
0, 25

Re = α ∆T h B =  253 + 0,069  Prs0,5 (Z − 2300 ) , (3.202)
  Pr p  
   
Notaţiile sunt aceleaşi ca la curgerea laminară a peliculei de condensat.

La condensarea pe ţevi orizontale cu curgere turbulentă acelaşi autor
propune relaţia:
0 ,16
 g ρ l2 D 3 
1/ 3
 λ p  3  η 
Nu = 1,14  Re − 0 , 282
   s  , (3.203)
η  λ s   η p 
2 cd
 l  
unde:
 D λl ∆T [ρ l ( ρ l − ρ v ) g ]1/ 3 
3/ 4
Re cd = 9,11  . (3.204)
 ηl5 / 3 r 
3.6.1.3. Influenţa vitezei vaporilor asupra

Relaţiile prezentate în paragrafele anterioare sunt valabile pentru
condensarea vaporilor în repaus sau pentru viteze mici ale vaporilor. La
viteze mari ale aburului apare o interacţiune dinamică între abur şi pelicula
de condensat. Dacă aburul are aceeaşi direcţie de curgere cu pelicula acesta
produce o mărire a vitezei de curgere în peliculă, o micşorare a grosimii
acesteia şi o intensificare în consecinţa a transferului de căldură. La o
curgere a vaporilor de jos în sus, viteza de curgere în peliculă este frânată şi
coeficientul de convecţie scade. La viteze mai mari însă se rup picături din
peliculă şi grosimea acesteia scăzând, coeficientul de convecţie creşte.
Pentru luarea în considerare a vitezei vaporilor la condensarea pe ţevi şi
suprafeţe verticale, se poate utiliza relaţia:
2 + (1 + M )
0,5
αh 2  ρ wv h 
0 ,5
=  
[1 + (1 + M ) ]
Nu = (3.205)
λ 3  η  0, 5 0 , 5
unde:
16 ghη r
M=
ww λ (Ts − Tp )
,
în care: ρ, η, λ sunt densitate, viscozitatea dinamică şi conductivitatea

condensatului, ww – viteza vaporilor; h – înălţimea ţevii.
În cazul condensării pe ţevi orizontale, pentru valori ale debitului
specific wvρv < 1 kg/(m2·s), viteza aburului este neglijabilă. Pentru wvρv > 1
se poate utiliza relaţia:
α
= 28,3Π 0 ,8 Nur−0, 58 , (3.206)
αr
unde:
wv2 ρ vα r
Π= . (3.207)
gρλ
3.6.1.4. Influenţa prezenţei gazelor necondensabile

asupra condensării peliculare
Dacă vaporii condensează în prezenţa unor gaze
necondensabile, moleculele de vapori antrenează şi pe cele de gaz în
mişcarea lor spre pelicula de condensat. Gazele necondensabile se
acumulează la suprafaţa peliculei de condensat formând un film de gaz. Se
creează o barieră prin care vaporii trebuie să treacă pentru a ajunge la
peliculă (figura 3.41).
pelicula de gaze
perete condensat necondensabilă
lichid Mg Mv
refrige-
rant Ts
mv dS
amestec vapori
TI +
gaze necondensabile
Tp2 Tp1
Tc Mg Mv - dMv
Fig. 3.41 Condensarea în prezenţa

gazelor necondensabile
Filmul de gaz incondensabil creează o rezistenţă termică

suplimentară importantă, înrăutăţind transferul de căldură.
Aşa cum rezultă fin figura 3.42, 10% gaz necondensabil (aer) în
vaporii de apă reduc coeficientul de convecţie la condensare cu mai mult de
50%. Din aceste motive în toate condensatoarele de vapori trebuiesc luate
măsuri speciale pentru eliminarea aerului sau altor gaze necondensabile din
aparat.
1
α/α0
0,9
0,8
0,7
0,6
w = 5m/s
0,5
w = 2m/s
0,4
0,3
0,2
w = 0,5m/s
0,1
x
0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9 1
Fig. 3.42 Efectul prezenţei aerului asupra

transferului de căldură la condensare
3.6.1.5. Condensarea peliculară

în interiorul ţevilor
Dacă într-o ţeavă răcită intră un debit G” de vapori cu viteza w,,, pe
măsura condensării unei părţi a vaporilor debitul de vapori scade în lungul
ţevii şi corespunzător se micşorează şi viteza sa, în schimb debitul de
condensat G’ se măreşte.
Particularitatea condensării în ţevi o constituie interacţiunea
dinamică între vapori şi pelicula de condensat.
În ţevile verticale la curgerea vaporilor de sus în jos, interacţiunea
dinamică a vaporilor şi forţa de greutate acţionează în acelaşi sens. La ţevile
scurte şi pentru viteze limitate ale vaporilor, pelicula se deplasează în
special datorită forţei de greutate, influenţa vaporilor fiind neglijabilă. În
acest caz pentru determinarea coeficientului de convecţie pot fi utilizate
relaţiile la condensarea pe pereţi verticali. În cazul ţevilor lungi, atunci când

viteza vaporilor este importantă, viteza condensatului în peliculă creşte,
grosimea peliculei se micşorează şi coeficientul de convecţie creşte.
În cazul în care vaporii curg prin ţevi verticale de sus în jos se
calculează:
2
ρ  ν v  Re v2
ψ= v   Re lx−0, 28 , (3.208)
ρl ν
 l Ga 2/3
l
unde:
wv d gd3 qx
Re v = ; Gal = 2 ; Re lx = s
νv νl r ηl
Dacă ψ ≤ 35 influenţa vitezei aburului este neglijabilă. În caz contrar
raportul între coeficienţii locali de convecţie cu luarea şi fără luarea în
considerare a vitezei aburului este:
αx
= 0,005ψ + (0,005ψ ) + 1
2
. (3.209)
α xr
În cazul condensării prin ţevi orizontale, structura curgerii şi
transferul de căldură depind de viteza vaporilor. Pentru valori limitate ale
acesteia:
ρwd
Re v = v v i < 35000 , (3.210)
ηv
pelicula de vapori se îngroaşe la partea inferioară umplând o mare parte din
partea inferioară a ţevii (figura 3.43a). La viteze mari a vaporilor curgerea
devine inelară, grosimea peliculei fiind uniformă pe periferia ţevii (figura
3.43b).
Condensat
Vapori
Vapori
Condensat
a) b)
Fig.3.43 Condensarea peliculară în ţevi orizontale

a) secţiune transversală prin ţeavă la viteze reduse
ale vaporilor; b) secţiune longitudinală la viteze
mari a vaporilor
Pentru viteze mici a vaporilor Chato [20] recomandă relaţia:
 g ρ l (ρ l − ρ v )λ3l r * 
1/ 4
α = 0,555 
 ηl (Ts − T p )d i 
, (3.211)
unde:
r * = r + c pl (Ts − T p )
3
. (3.212)
8
3.6.2. Transferul de căldură la

condensarea nucleică
Condensarea nucleică apare în cazul în care condensatul nu udă

suprafaţa de schimb de căldură, forţele de coeziune a condensatului fiind
mai mari ca forţele de adeziune la suprafaţa de schimb de căldură.
Observaţiile experimentale cu camera rapidă de luat imagini au
evidenţiat că picăturile de condensat formate în jurul unor neregularităţi pe
suprafaţa de schimb de căldură, cresc la început cu o viteză foarte mare. pe
măsura creşterii dimensiunilor viteza de creştere se micşorează, apărând în
acelaşi timp un proces de unire a picăturilor, care sub acţiunea gravitaţiei şi
a vitezei vaporilor se desprinde de la suprafaţa de schimb de căldură. La
diferenţe de temperatură (∆T = Ts –Tp) mari se poate observa şi formarea
unei micropelicule cu grosime de aproximativ 1 µm, care este instabilă, se
rupe în picături şi apoi se reface.
Transferul de căldură la condensarea nucleică este foarte intens, fiind
de obicei cu un ordin de mărime mai mare ca la condensarea peliculară. Din
acest motiv trecerea de la condensarea peliculară la cea nucleică este una
dintre metodele de intensificare a transferului de căldură la condensare.
Variaţia coeficientului de convecţie la condensarea nucleică a
vaporilor de apă pe suprafeţe hidrofobe, în funcţie de ∆T este prezentată în
figura 3.45 [30 ].
Griffith [20] propune ca pentru condensarea nucleică a vaporilor de
apă să se utilizeze relaţiile:
α = 51104 + 2044Ts [W/(m2 K)] , pentru 20°C≤Ts≤100°C (3.213)
α = 255510 [W/(m2K)] , pentru Ts > 100°C (3.214)
O analiză detaliată a procesului de formare a picăturilor de condensat
este făcută de Isacenko [22], care recomandă pentru calculul coeficientului
de convecţie relaţiile:
Fig. 3.44 Variaţia coeficientului de convecţie

la condensarea nucleică a vaporilor de apă în
funcţia de ∆T = Ts – Tp şi Ts
• pentru Rex = 8·10-4 ÷ 3·10-3:

Nu = 3,2·10-4 Re *−0 ,84 π1k,16 Pr1/ 3 ; (3.215)
• pentru Rex = 3·10-3 ÷ 3,5·10-2:
Nu = 5·10-6 Re *−1,57 π1k,16 Pr1/ 3 , (3.216)
unde:
α Rk α 2σTs wR λ (T − T p )
= ; Re * = * k = l s
λ l ρ l r (Ts − T p )
Nu = ;
λl νl rηl
ξσRk (Ts − T p )
2ξσ 2Ts ν
πk = = ; Pr = l ,
ρl ν l
2
rρ l ν l
2 2
al
în care: Rk – raza critică a picăturilor (raza minimă pentru formarea
acestora):
2σTs
Rk =
rρ l (Ts − T p )
, (3.217)
σ – tensiunea superficială a condensatului;

1  ∂σ 
ξ=   – coeficientul de temperatură a tensiunii superficiale.
σ  ∂T 
CAP. 4 RADIAŢIA TERMICĂ
4.1. Elemente fundamentale
4.1.1. Natura fenomenului
Toate corpurile cu o temperatură superioară temperaturii de T = 0K

emit energie sub formă de radiaţii. Radiaţia are un dublu caracter
ondulatoriu şi corpuscular. Energia şi impulsul sunt conţinute în fotoni, iar
probabilitatea de a se găsi într-un punct oarecare din spaţiu este caracterizat
de unde. Rezultă că radiaţia este caracterizată de lungimea sa de undă λ sau
frecvenţa ν, legătura dintre cele două mărimi fiind:
ν=c/λ , (4.1)
unde c este viteza luminii (c = 2,998·108 m/s).
În funcţie de lungimea de undă radiaţiile pot fi de diferite tipuri,
începând cu radiaţiile γ şi continuând cu radiaţiile X, ultraviolete, vizibile,
infraroşii şi radio (microunde) (figura 4.1) [20].
Vizibile
Albastru
Galben
Violet
Verde
Roşu
Radiaţii X Infraroşii
Ultraviolete
Radiaţii γ Microunde
Radiaţie termică
0,4 0,7
10-5 10-4 10-5 10-2 10-1 1 10 102 105 104

λ(µm)
Fig. 4.1 Spectrul radiaţiilor electromagnetice

Radiaţia termică este rezultatul transformării energiei interne a

corpurilor în energie cu lungimile de undă cuprinse între λ = 0,1÷100 µm,
incluzând o porţiune din radiaţiile ultraviolete şi în întregime spectrele
radiaţiilor vizibile şi infraroşii.
4.1.2. Definiţii
Mărimile fizice care caracterizează radiaţia sunt caracterizate de

două criterii independente: compoziţia spectrală şi distribuţia spaţială
(direcţională).
În funcţie de compoziţia spectrală, mărimile fizice se pot referi la
tot spectrul de radiaţii şi se numesc totale sau la o anumită lungime de undă,
mărimile numindu-se monocromatice.
Mărimile se numesc emisferice dacă se referă la toate direcţiile în
care o suprafaţă emite sau primeşte radiaţie şi direcţionale dacă
caracterizează o direcţie dată de propagare a radiaţiei.
Fluxul termic radiant emis total, Q& e [W], reprezintă energia emisă
de un corp în unitatea de timp, în tot spaţiu.
Fluxul radiant Q& care cade pe o suprafaţă poate fi absorbit de
aceasta (QA), reflectat (QR) sau trece prin suprafaţă (QD) (figura 4.2):
Q n
QR
QA
QD
Fig. 4.2 Distribuţia energiei radiante
Q = QA + QR + QD ; [W] (4.2)
A+R+D=1 , (4.3)
unde: A este coeficientul de absorbţie, R – coeficientul de reflexie; D –
coeficientul de difuzie.
Radiaţia termică 185
Coeficienţii A, R, D pot avea valori cuprinse între 0 şi 1, în funcţie

de natura corpului, starea suprafeţei, spectrul radiaţiei incidente şi
temperatură.
Corpul negru absoarbe toată radiaţia incidentă, astfel că: A = 1;
R=D=0.
Corpul alb reflectă toată radiaţia incidentă: R = 1; A=D=0.
Corpul diaterm este transparent pentru radiaţia incientă: D = 1;
A=R=0.
Suprafaţa unui corp este lucie dacă reflectă radiaţia incidentă într-o
singură direcţie, unghiul de incidenţă fiind egal cu cel de reflexie, este mată
dacă reflectă radiaţia incidentă în toate direcţiile.
Dacă considerăm o suprafaţă elementară dS, care emite radiaţia în
direcţia unei suprafeţe dSn, caracterizată în coordonate sferice de unghiul
zenital θ şi azimutal ϕ, (figura 4.3) se defineşte intensitatea de radiaţie
monocromatică I e,λ (λ, θ, ϕ) , cu relaţia:
dQ& e
I e,λ (λ, θ, ϕ ) = [W/(m2·sr·µm)] (4.4)
dS1 cos θdΩdλ
unde: Ω este unghiul solid sub care se vede suprafaţa dSn din centrul
suprafeţei dS1.
Radiaţie
n emisă
dSn
θ r
dS1 dΩ
+ +
dS n
dΩ ≡
ϕ r2 dSn
a) b)
Fig. 4.3 Definirea intensităţii de radiaţie (a)

şi a unghiului solid (b)
Unghiul solid dΩ este definit de relaţia:

dS
dΩ = 2n [sr] , (4.5)
r
În coordonatele sferice unghiul solid se poate determina cu relaţia:
dΩ = sin θdθdϕ (4.6)
Dacă vom nota:
dQ& e / dλ = dQ& eλ , (4.7)
Rezultă:
dQ& eλ = I λ ,e (λ, θ, ϕ )dS1 cos θdΩ (4.8)
sau înlocuind valoarea lui dΩ din relaţia (4.6):
dQ& eλ = I λ ,e (λ , θ, ϕ)dS1 sin θ cos θdθdϕ . (4.9)
Intensitatea totală a radiaţiei emise, Ie(θ, ϕ) reprezintă fluxul
radiant emis pe toate lungimile de undă în direcţia (θ, ϕ) de unitatea de
suprafaţă a unui corp, în unghiul solid dΩ, care conţine direcţia (θ, ϕ):
dQ& e
I e (θ, ϕ ) = [W/(m2·sr)] . (4.10)
dS1 cos θdΩ
În unele lucrări [38] intensitatea de radiaţie este denumită

luminiscenţă, fiind notată cu L.
Puterea de emisie monocromatică reprezintă fluxul radiat emis de
unitatea de suprafaţă a unui corp în toate direcţiile pe o anumită lungime de
undă:
2π π/2
Eλ (λ ) = ∫ dθ ∫ I λ ,e (λ, ϕ, θ) cos ϕ sin ϕdϕ [W/(m2·µm)] (4.11)
0 0
Puterea totală de emisie reprezintă fluxul radiat de unitatea de

suprafaţă a unui corp, în toate direcţiile şi pe toate lungimile de undă:
∞
E = ∫ Eλ (λ ) dλ [W/m2] . (4.12)
0
Înlocuind valorile lui Eλ(λ) din relaţia (4.11):

∞ 2 ππ / 2
E=∫∫
0 0 0
∫ I (λ, θ, ϕ)cos ϕ sin ϕdθdϕdλ
λ ,e . (4.13)
Dacă intensitatea de radiaţie este independentă de direcţie emisia

poartă denumirea de emisie difuză (izotropă) şi I λ ,e (λ, θ, ϕ) = I λ ,e (λ ) .
Înlocuind în relaţia (4.11) se obţine:
2π π/2
Eλ (λ ) = I λ ,e (λ ) ∫ dθ ∫ cos ϕ sin ϕdϕ , (4.14)
0 0
Rezolvând integralele:
E λ (λ ) = πI λ ,e (λ ) ; (4.15)
şi:
E = πI e , (4.16)
Iradiaţia reprezintă radiaţia incidentă pe o suprafaţă care provine

din emisia sau reflexia altor suprafeţe.
Iradiaţia monocromatică (figura 4.4) se defineşte cu relaţia:
2 ππ / 2
Gλ (λ ) = ∫ ∫ I (λ, θ, ϕ)cos θ sin θdθdϕ

λ ,i [W/(m2·µm)] (4.17)
0 0
Radiaţia
incidentă, Iλ, i n
dΩ dS1
Fig. 4.4 Natura direcţională a iradiaţiei

Iradiaţia totală va fi:

∞
G = ∫ Gλ (λ )dλ , [W/m2] (4.18)
0
sau:
∞ 2 ππ / 2
G=∫∫
0 0 0
∫ I (λ, θ, ϕ)cos θ sin θdθdϕdλ
λi . (4.19)
Dacă radiaţia incidentă este difuză:
Gλ (λ ) = πI λ ,i (λ ) ; (4.20)
G = πI i (4.21)
Radiozitatea caracterizează toată energia radiată de o suprafaţă care

include emisia proprie şi emisia datorată iradiaţiei reflectate (figura 4.5).
Radiozitatea
Emisia
Iradiaţia
Iradiaţia
reflectată
Fig. 4.5 Radiozitatea unei suprafeţe
Radiozitatea monocromatică se defineşte cu relaţia:
2 ππ / 2
J λ (λ ) = ∫ ∫I λ ,e + r (λ, θ, ϕ)cos θ sin θdθdϕ [W/m2·µm)] . (4.22)

0 0
unde: Iλ, e+r este intensitatea radiaţiei asociată emisiei şi reflexiei.

Radiozitatea totală va fi:
∞
J = ∫ J λ (λ )dλ [W/m2] (4.23)
0
În mod analog ca la puterea de emisie şi iradiaţie, pentru cazul
emisiei şi reflexiei difuze:
J λ (λ ) = πI λ ,e+ r [W/(m2·µm)] (4.24)
J = πI e+ r (W/m2] (4.25)
4.1.3. Legile radiaţiei termice
Majoritatea legilor radiaţiei termice se referă la corpul negru.

Acesta este un corp care îndeplineşte următoarele cerinţe:
• absoarbe în întregime toată radiaţia incidentă;
• emite radiaţia difuz independent de direcţie;
• pentru o temperatură şi o lungime de undă dată, emite energie
mai mult decât orice alt corp.
Mărimile referitoare la corpul negru se vor nota cu indicele 0.
4.1.3.1. Legea lui Planck

Legea lui Planck reprezintă legea de distribuţie a intensităţii de
radiaţie Iλ în funcţie de lungimea de undă şi temperatură, care este de forma:
2hc02
I λ 0 (λ,T ) = [W/( m2·µm)] (4.26)
λ5 [exp(hc0 / λ kT ) − 1]
unde: h = 6,6256·10-34 J·s; k = 1,3805·10-23 J/K sunt constantele universale

ale lui Planck, respectiv Boltzmann; c0 = 2,998·108 m/s – viteza luminii; T –
temperatura absorbantă a suprafeţei, în K, λ – lungimea de undă, în m.
Puterea de emisie va fi atunci:
Eλ 0 (λ , T ) = πI λ 0 (λ T ) =
C1
[W/( m2·µm)] (4.27)
λ [exp (C 2 / λ T ) − 1]
5
Relaţia (4.27) este cea mai cunoscută formă a legii lui Planck. Aici:
W ⋅ µm 4
C1 = 2πhc02 = 2,742 ⋅108 2
; C2 = (hc0/k) = 1,439·104µm·K, sunt
m
constantele radiaţiei ale lui Planck.
Reprezentarea grafică a legii lui Planck este prezentată în figura 4.6.
Fig. 4.6 Puterea de emisie spectrală a corpului negru [20]
Din analiza distribuţiei spectrale a puterii de emisie se pot face

următoarele observaţii:
• Puterea de emisie variază continuu cu lungimea de undă;
• Puterea de emisie monocromatică tinde către 0 când λ→0 şi
λ→∞, având un maxim pentru fiecare temperatură;
• Puterea de emisie creşte cu temperatura pentru o lungime de
undă dată;
• O mare parte a puterii de emisie a soarelui care poate fi
aproximat cu un corp negru cu temperatura 5800 K se emite în
zona vizibilă a radiaţiilor, în schimb pentru corpuri cu
temperatura T ≤ 800 K, toată radiaţia se face în spectrul
infraroşu.
Legea lui Planck are două cazuri extreme, în funcţie de valoarea λT,
comparată cu constanta C2.
Legea lui Rayleigh–Jeans
Estre un caz particular al legii lui Planck în cazul în care λT >> C2.
În acest caz din dezvoltarea în serie a e C2 / λT se pot reţine numai

primii doi termeni:
2
C 2 / λT 1 C  1  C 
e = 1 +  2  +  2  + .....
1!  λT  2!  λ T 
şi relaţia (4.27) devine:
Eλ , 0 (λ, T ) =
C1T
[W/( m2·µm)] (4.28)
C 2 λ4
Legea lui Wien

Ea se obţine în cazul în care λT << C2, astfel că în relaţia (4.27) în
paranteza dreaptă se poate neglija unitatea. Se obţine:
C1 −C2 / λT
Eλ ,0 = e [W/( m2·µm)] (4.29)
λ5
Pentru determinarea valorii lui λ pentru care Eλ,0 are un maxim se

egalează cu zero derivata ecuaţiei (4.29) şi se obţine:
λmax T = C3 = 2897,8 [µmK] (4.30)
Rezultă că la creşterea temperaturii maximul puterii spectrale de

emisie se deplasează către lungimi de undă mai mici.
4.1.3.2. Legea lui Stefan–Boltzmann

Legea lui Stefan–Boltzmann, care reprezintă legea fundamentală a
radiaţiei termice se poate determina analitic prin integrarea legii lui Planck
(4.27) pe întregul spectru de lungimi de undă. Ea se formulează astfel:
Puterea totală de emisie a corpului negru este proporţională cu
temperatura absolută a acestuia la puterea patra:
4
 T 
E0 = σT 4 = C 0   [W/m2] , (4.31)
 100 
unde: σ = 5,67·10-8; C0 = 5,67 [W/(m2 K4)] reprezintă coeficienţii de radiaţie

a corpului negru.
Pentru corpurile cenuşii puterea totală de emisie se calculează cu
relaţia:
4
 T 
E = ε(T )E0 = ε(T )C0   [W/m2], (4.32)
 100 
unde: ε(T) este factorul de emisie total al corpului.

Se poate defini şi un factor de emisie spectral (monocromatic):
Eλ (λ, T )
ε(λ, T ) = . (4.33)
Eλ 0 (λT )
În figura 4.7 este prezentată variaţia factorului de emisie spectral în
funcţie de lungimea de undă pentru diverse materiale, iar în figura 4.8 se
poate observa variaţia cu temperatura a factorului de emisie total.
Fig. 4.7 Variaţia factorului de emisie spectral

cu lungimea de undă [20 ]
Fig. 4.8 Variaţia factorului de emisie total

cu temperatura [20 ]
Valorile orientative ale factorului de emisie total pentru diferite

tipuri de materiale sunt prezentate în figura 4.9.
Metale puternic polizate

Metale polizate
Metale
0 0,05 0,10 0,15
Metale noi, nepolizate
Metale oxidate
Oxizi, mat. ceramice
Carbon, grafit
Minerale, sticlă
Vegetale, apă, piele

Vopsele speciale
0 0,2 0,4 0,6 0,8 1,0
Fig. 4.9 Valori ale factorului de emisie total
Din analiza datelor din figura 4.9 rezultă o serie de observaţii:

• factorul de emisie a metalelor este în general mic, el crescând cu
prezenţa oxizilor pe suprafaţa acestora;
• factorul de emisie pentru materialele nemetalice are valori mai
ridicate, superioare de obicei valorii de 0,6;
• pentru metale ε creşte cu temperatura, pentru nemetale putem
avea creşteri sau descreşteri a factorului de emisie cu
temperatura;
• factorul de emisie depinde puternic de natura suprafeţei, metode
de fabricaţie, tratamentele termice, reacţiile chimice cu mediul
înconjurător.
4.1.3.3. Legea lui Kirchhoff

Legea lui Kirchhoff stabileşte legătura între proprietăţile emisive şi
absorbante ale unui corp.
Dacă se consideră o incintă mare cu temperatura Ts considerată un
corp negru în care sunt incluse corpuri cu suprafeţe S1, S2, S3....Sn mult mai
mici ca suprafaţa incintei (figura 4.10).
Ts
G
A1 G=Eb(Ts)
A2
E1 A3 E2
E3
Fig. 4.10 Transferul radiativ într-o

incintă izotermă
Iradiaţia primită de cele n corpuri aflate în echilibru termic cu

incinta: T1 = T2 = ....= Ts, este aceeaşi şi egală cu puterea totală de emisie a
corpului negru:
G1 = G2 = G3 = .....= G = E0 (T) = σ0T4 [W/m2] (4.34)
Dacă se scrie bilanţul termic pe unul din corpuri cu suprafaţa S1,
obţinem:
A1GS1 = E1(Ts) S1 , (4.35)
unde: A1 este coeficientul de absorbţie al corpului 1.
Rezultă că:
E1 (Ts )
= G = E0 (T ) (4.36)
A1
Generalizând pentru toate suprafeţele se obţine forma matematică a
legii lui Kirchhoff:
E1 (Ts ) E2 (Ts )
= = ... = E0 (Ts ) (4.37)
A1 A2
Ea poate fi enunţată astfel: pentru toate corpurile raportul între

puterea totală de emisie şi coeficientul de absorbţie este acelaşi şi egal cu
puterea totală de emisie a corpului negru.
Conform legii Stefan–Boltzmann:
E1 = ε1 E0 ; E2 = ε 2 E0 ....., rezultă din (4.37):
ε1 ε 2
= = ....1 , (4.38)
A1 A2
sau:
ε=A (4.39)
Deci factorul total de emisie a unui corp este egal cu coeficientul

său total de absorbţie.
4.1.3.4. Legea lui Lambert

Legea lui Lambert stabileşte energia radiată de o suprafaţă în direcţia
unei alte suprafeţe. Potrivit acestei legi intensitatea totală de radiaţie a
corpului negru într-o direcţie dată este proporţională cu intensitatea de
radiaţie totală în direcţia normală la suprafaţă şi cosinusul unghiului θ,
format de cele două direcţii.
I θ = I n cos θ . (4.40)
În paragraful 4.1.2. a fost prezentată valoarea intensităţii de radiaţie

şi a puterii de emisie, ţinând seama de legea lui Lambert.
4.2. Transferul de căldură prin radiaţie între

corpuri separate prin medii transparente
4.2.1. Transferul de căldură prin radiaţia între

două suprafeţe plane paralele
Schimbul de căldură prin radiaţie reprezintă un proces complex de

reflexii şi absorbţii repetate şi amortizate. O parte din energia radiantă se
reflectă şi se reîntoarce la sursa iniţială, frânând astfel procesul de schimb de
căldură.
În figura 4.11 este prezentat cazul cel mai simplu al radiaţiei între
două plăci paralele cu coeficienţii de absorbţie A1 şi A2, puterile de emisie ε1
şi ε2 şi cu temperaturile T1 şi T2.
1
T1 > T2
E1
A1E2 E1A2
E2(1-A1)
E1(1-A2)A1 E1(1-A2) E2(1-A1)A2
E1(1-A2)(1-A1)
E2(1-A1)(1-A2)A1 E2(1-A2)(1-A1)
E1(1-A2)(1-A1)A2
E2(1-A1)2(1-A2)
E1(1-A1)2(1-A2)A1 E1(1-A2)2(1-A1) E2(1-A1)2(1-A2)A2
E1(1-A1)2(1-A2)2
E2(1-A1)2(1-A2)2A1 E2(1-A1)2(1-A2)2
Fig. 4.11 Schema schimbului de căldură prin radiaţie

între două suprafeţe plane paralele
Prima suprafaţă emite radiaţia E1. Din aceasta, cea de-a doua
suprafaţă absoarbe E1A2 şi refelctă înapoi E1(1 – A2). Din aceasta, prima
suprafaţă absoarbe E1(1 – A2)A1 şi reflectă E1(1 –A2)(1 – A1). A doua
suprafaţă absoarbe din nou E1(1 – A2)(1 – A1)A2 şi radiază E1(1 – A2)2(1–
A1), procesul repetându-se astfel la infinit.
În mod analog se petrece fenomenul cu radiaţia emisă de suprafaţa a
doua E2, din care prima absoarbe E2A1 şi radiază E2(1 –A1) ş.a.m.d.
Pentru determinarea energiei pe care prima suprafaţă o transmite
celei de-a doua, este necesar ca din energia emisă iniţial E1 să se scadă în
primul rând ceea ce se reflectă şi este absorbită de prima suprafaţă şi în al
doilea rând energia absorbită de prima suprafaţă din energia emisă de cea
de-a doua:
qs = E1 – E1(1+p+p2+...)(1–A2)A1–
– E2A1(1+p+p2+...) [W/m2] , (4.41)
unde s-a notat p = (1–A1)(1–A2), qs fiind fluxul termic unitar de suprafaţă.
Deoarece p < 1, suma unei progresii geometrice descrescătoare este:
1
1 + p + p 2 + ... = . (4.42)
1− p
Rezultă:
E1 (1 − A2 ) A1 E2 A1
qs = E1 − − . (4.43)
1− p 1− p
Înlocuind valoarea lui p şi aducând la acelaşi numitor, rezultă:
E A − E2 A1
qs = 1 2 [W/m2] . (4.44)
A1 + A1 − A1 A2
Conform legii lui Stefan–Boltzmann:
4 4
 T  T 
E1 = ε1C 0  1  ; E2 = ε 2 C 0  2  , (4.45)
 100   100 
Pentru corpurile cenuşii, egalitatea A1 = ε1 şi A2 = ε2 are loc nu
numai la echilibru termodinamic (legea lui Kirchhoff), ci şi în cazul
schimbului de căldură prin radiaţie. Ţinând seama de aceasta, înlocuind în
expresia (4.44) relaţiile (4.45), se obţine:
 T  4  T  4 
qs = ε r C 0  1  −  2   [W/m2] , (4.46)
 100   100  
unde εr este factorul de emisie redus al sistemului:
1
εr = . (4.47)
1 1
+ −1
ε1 ε 2
Rezultă că pentru intensificarea transferului radiativ între cele două
suprafeţe este necesară mărirea temperaturii suprafeţei mai calde şi să se
mărească factorul de emisie redus al sistemului.
Pentru frânarea procesului radiativ cea mai simplă metodă constă în
montarea unui ecran între cele două suprafeţe (figura 4.12).
1 E 2
T1
Te
T2
ε1 εe ε2
Fig. 4.12 Ecran de protecţie pentru
atenuarea radiaţiei
Dacă vom scrie egalitatea fluxului radiant schimbat între peretele 1

şi ecran, cu cel schimbat între ecran şi peretele 2 în ipoteza unor factori de
emisie egali (ε1 = ε2 = εe), obţinem:
 T  4  T  4   T  4  T  4 
qe = ε r C 0  1  −  e   = ε r C 0  e  −  2   (4.48)
 100   100    100   100  
Din această egalitate rezultă:
T 4 + T24
Te = 1
100
Rezultă fluxul termic unitar schimbat în prezenţa ecranului:
 T1  4  T2  4 
qe = 0,5ε r C 0   −   (4.49)
 100   100  
Deci prin amplasarea unui ecran între cele două suprafeţe fluxul
termic radiativ se reduce la jumătate.
În cazul mai multor ecrane şi a unor factori de emisie diferiţi pentru
pereţi şi ecrane se obţine relaţia [39]:
qe 1
= . (4.50)
q12 2 − εe ε
1+ n
2 − ε εe
Rezultă că prin utilizarea unor ecrane cu factori de emisie mici

reducerea fluxului radiat între suprafeţe scade mai mult faţă de ipoteza
iniţială ε = εe. De exemplu pentru două suprafeţe cu factorul de emisie ε =
0,8, prin utilizarea unui ecran cu factorul de emisie εe = 0,1, reducerea
fluxului radiant între cei doi pereţi este de peste 12 ori, faţă de 2 ori ipoteza
ε = εe.
4.2.2. Transferul de căldură prin radiaţie

între două corpuri oarecare
Dacă se consideră două suprafeţe oarecare dSi şi dSj (figura 4.13)

situate la distanţa R una de cealaltă şi la care raza vectoare R care uneşte
centrele celor două suprafeţe formează cu normalele la acestea unghiurile θi,
respectiv θj, fluxul transmis de suprafaţa dSi către dSj, din ecuaţia de
definiţie a intensităţii totale de radiaţie (relaţia (4.10)) este:
dQ& i→ j = I i cos θi dS i dΩ j −i [W] (4.51)
unde: Ii este intensitatea totală de radiaţie a suprafeţei i către j, în W/(m2·sr);

dΩ ji – unghiul solid sub care se vede suprafaţa j din centrul suprafeţei i, în
sr.
dSj
nj dSjcosθj
θj
ni R Sj, Tj
dΩj-i
θi
dSi ni
dSi
Sj, Tj
Fig. 4.13 Radiaţia a două suprafeţe oarecare
Dar unghiul solid dΩ j-i se poate calcula cu relaţia:
dS j cos θ j
dΩ j −i = [sr] (4.52)
R2
Atunci:
cos θi cos θ j
dQ& i→ j = I i dS i dS j [W] (4.53)
R2
Considerând atât radiaţia emisă, cât şi cea reflectată difuz în relaţia
(3.53) se va utiliza intensitatea totală emisă şi reflectată Ie+r, sau radiozitatea
I
totală a suprafeţei i către j, J i = ie+r
π
cos θ cos θ
dQ& i→ j = J i
i j
dS i dS j [W] . (4.54)
πR 2
Fluxul radiat de suprafaţa i către suprafaţa j se obţine prin integrare:

cos θ i cos θ j
Q& i → j = J i ∫ ∫ dS i dS j (4.55)
Si S j
πR 2
Se defineşte factorul de forma Fij, fracţiunea din fluxul radiat de

suprafaţa i care este interceptat de suprafaţa j:
Qi→ j
Fij = , (4.56)
Si J i
sau:
1 cos θ i cos θ j
Fij =
Si ∫∫
Si S j
πR 2
dS i dS j (4.57)
În mod analog se defineşte factorul de formă Fji:
1 cos θ i cos θ j
F ji =
Sj ∫∫
Si S j
πR 2
dS i dS j (4.58)
Rezultă relaţia de reciprocitate:
S i Fij = S j F ji . (4.59)
Fluxul radiat de suprafaţa i către suprafaţa j va fi:

Qi ← j = S i J i Fif (4.60)
Dacă considerăm corpul negru radiozitatea este egală cu puterea de
emisie şi:
Qi→j = Si E0i Fij (4.61)
Analog fluxul radiat de suprafaţa j către suprafaţa i va fi:
Qj→i = Sj E0j Fji (4.62)
Transferul net de căldură de la suprafaţa i la suprafaţa j este:
Qij = Qi→ j − Q j →i , (4.63)
sau:
Qij = S i E0i Fij − S j E0 j F ji . (4.64)
Înlocuind Fji = Fij (Si/Sj) şi valorile E0i şi E0j cu relaţia Stefan–
Boltzmann se obţine:
 T  4  T j  4 
Qij = S i Fij C 0  i  −    (4.65)
 100   100  
Factorii de formă pentru diferite geometrii pot fi determinate prin

metode analitice, grafo-analitice, algebrice sau prin modelare în tabelul 4.1
şi 4.2 sunt prezentate câteva relaţii de calcul a factorilor de formă pentru
geometri bidimensionale (tabelul 4.1) şi tridimensionale (tabelul 4.2) [20].
Tabelul 4.1
Factorul de formă pentru geometri bidirecţionale
Geometria Relaţia
1 2
Plăci paralele centrate
wi
i
Fij =
[(W + W )
i j
2
+4 ] 1/ 2
[
− (W j − Wi ) + 4
2
] 1/ 2
2Wi
L
j Wi = wi / L, W j = w j / L
wj
Plăci înclinate
α
j
Fij = 1 − sin 
w
2
α
i
Plăci perpendiculare
[ ]
j
1 + (w j / wi ) − 1 + (w j / wi )
0 2 1/ 2
Fij =
wj 2
i
0
wi
Incintă triunghiulară
wj wi + w j − wk
wk
j Fij =
k 0 2 wi
0
i
0
wi
Tabelul 4.1
(continuare)
1 2
Cilindri paraleli
Fij =
1
2π
 2
[
π + C − (R + 1)
2
] 1/ 2
[
− C 2 − (r − 1) ]
2 1/ 2

 R   1   R   1   
+ (R − 1) cos −1   −   − (R + 1) cos −1   +    
+ ri + rj  C   C   C   C   
R = r j / ri , S = s / ri
i
j
C =1+ R + S
s
Cilindru şi placă paralelă
+ r
r  −1 s1 −1 s2 
j Fi , j =  tan L − tan L 
L s1 − s 2  
i
s2
s1
Fascicol de ţevi faţă de un

perete plan
1/ 2
  D 2 
1/ 2
s D  D  s2 − D2 
Fij = 1 − 1 −    +   tan −1  
  s   s
2
+ + + + + + j  D 
i
Tabelul 4.2
Factorul de formă pentru geometri tridimensionale
Geometria Relaţia
Plăci paralele (figura X = X / L,Y = Y / L
  (1 + X 2 )(1 + Y 2 ) 1 / 2
4.14)
2
Fij = ln  
πXY   1 + X + Y 
2 2
+ X (1 + Y 2 ) tan −1
j
1/ 2 X
(1 + Y 2 )1/ 2
L

i
+ Y (1 + X 2 )
Y 1/ 2 Y
X tan −1 − X tan −1 X − Y tan −1 Y 
(1 + X ) 2 1/ 2

Discuri coaxiale
paralele (figura 4.15) Ri = ri / L, R j = r j / L
rj
1 + R 2j
j
S = 1+
Ri2
{ [ ] }
L
S − S 2 − 4(r j / ri )2
ri 1 1/ 2
Fij =
i 2
Plăci perpendiculare H = Z/X, W = Y/X

(figura 4.16) 
1 −1 1 1
Fij = W tan + H tan −1
πW
 W H
(
− H 2 + W 2 tan −1 ) 1
H +W 2
2
(
1/ 2
)
( )( )
1  1 + W 2 1 + H 2  W 2 1 + W 2 + H 2  ( )
2
W
j
+ ln 
Z
i

4  1+ W 2 + H 2  1 + W 2 W 2 + H 2 

(
)( )
( H2 
)
Y X
 H 2 1 + H 2 + W 2   
⋅
( 2 2
)( 2 
 1 + H H + W   


)
Fig. 4.14 Factorul de formă pentru două plăci

dreptunghiulare paralele
Fig. 4.15 Factorul de formă pentru două discuri

coaxiale paralele
Fig. 4.16 Factorul de formă pentru două plăci

dreptunghiulare perpendiculare
4.3. Radiaţia gazelor
Gazele, ca şi corpurile solide, posedă capacitatea de a absorbi şi a

emite energie radiantă, însă această capacitate este diferită. Gazele mono şi
biatomice (O2, CO, H2, N2 etc.) practic pot fi considerate diaterme,
cantitatea de energie absorbită şi emisă de ele fiind neglijabilă. Gazele
poliatomice, în special, CO2, vaporii de H2O, SO2, NH3 au capacitatea de
absorbţie şi de emisie importantă.
Absorbţia şi emisia gazelor, în comparaţie cu cea a corpurilor solide
prezintă două particularităţi importante:
• Gazele emit şi absorb energie numai în anumite intervale ale
lungimilor de undă (benzi de radiaţie), amplasate în diverse porţiuni ale
spectrului. Pentru alte lungimi de undă, în afara acestor benzi, gazele sunt
transparente şi energia lor de radiaţie este nulă. În felul acesta, emisia şi
absorbţia gazelor are un caracter selectiv. În tabelul 4.3 sunt prezentate
benzile de absorbţie a CO2 şi vaporilor de apă.
Tabelul 4.3
Benzile de absorbţie a energiei radiante pentru CO2 şi H2O
CO2 H2O
λ, µm ∆λ, µm λ, µm ∆λ, µm
2,4–3,0 0,6 2,2–3,0 0,8
4,0–4,8 0,8 4,8–8,5 3,7
12,5–16,5 4,0 12–30 18
• Emisia şi absorbţia gazelor se realizează în întreg volumul

respectiv şi nu la suprafaţă, ca în cazul corpurilor solide şi lichide.
Mecanismul procesului de absorbţie şi emisie a gazelor se poate
explica considerând radiaţia ca un flux de fotoni care se deplasează în spaţiu
cu viteza luminii c şi au energia hν. La trecerea prin gaz a fluxului de fotoni,
o parte din ei, şi anume aceia a căror energie hν corespunde unei frecvenţe ν
(respectiv lungimea de undă λ = c/ν) din banda de absorbţie a gazului, sunt
absorbiţi de acesta. Fotonii cu alte energii trec prin gaz fără a fi absorbiţi.
Concomitent cu procesul de absorbţie în gaz, unele molecule pierd periodic
o mică parte din energia lor termică, care se transformă într-un flux de
fotoni cu energie corespunzătoare benzilor de emisie a gazului. Acest proces
determină radiaţia proprie a volumului de gaz.
Pentru caracterizarea radiaţiei proprii a unui strat de gaz, se poate
utiliza, ca şi în cazul suprafeţelor solide, factorul spectral de emisie:
ε ν = ν = f (aν l )
E
, (4.66)
E0ν
unde aνl este grosimea optică a stratului de gaz.
Deoarece gazele radiază numai în anumite benzi ale lungimii de
undă, factorul de emisie mediu pe spectru ε este sensibil mai mic ca
unitatea, fiind în funcţie de natura gazului, presiune, temperatură şi
grosimea stratului de gaz l.
Grosimea stratului radiant se calculează cu relaţia generală:
4V
l = 0,9 , (4.67)
S
unde: V este volumul de gaze, în m3 ; S – suprafaţa care primeşte radiaţia, în
m2.
În tabelul 4.4 sunt date valorile grosimii stratului radiant pentru
diferite forme ale spaţiului ocupat de gaz [39].
Tabelul 4.4
Valoarea grosimii efective l pentru diferite forme

ale spaţiului ocupat de gaz (pentru calculul produsului pl)
Forma volumului de gaz l

Sferă, cu diametrul d 0,6 d
Cub, cu latura a 0,6 a
Cilindru infinit, cu diametrul d 0,9 d
Cilindru, cu înălţimea h = d, radiind spre suprafaţa convexă 0,6 d
Cilindru, cu înălţimea h = d, radiind către centrul bazei 0,77 d
Cilindru infinit, cu baza semicirculară cu raza r, radiind pe partea plată 1,26 r
Volumul dintre două plane paralele infinite, separate prin distanţă δ 1,8 δ
Fascicul de ţevi, cu diametrul d şi distanţa între suprafeţele ţevilor x:
– dispuse în triunghi, x = d 2,8 x
– dispuse în triunghi, x = 2d 3,8 x
– dispuse paralel, x = d 3,5 x
În cazul radiaţiei gazelor de ardere, foarte răspândit în instalaţiile

energetice, compoziţia acestora conţinând: O2, CO2, CO, N2, vapori de H2O,
rezultă că numai CO2 şi vaporii de H2O emit şi absorb radiaţie celelalte gaze
fiind diaterme, deoarece sunt biatomice.
Factorul total de emisie al gazelor de ardere se poate calcula cu
relaţia:
ε g = ε CO2 + βε H 2O − ∆ε g (4.68)
unde: ε CO2 , ε H 2O sunt factorii de emisie ai CO2, respectiv vaporilor de apă.

Ei pot fi determinaţi din nomogramele din figurile 4.17 şi 4.18, în funcţie de
temperatură şi produsul între presiunea parţială a gazului p, respectiv şi
grosimea stratului radiant, l.
Pentru calculul lui ε CO2 şi ε H 2O Isacenko [20] propune relaţiile
simplificate:
3, 5
 T 
ε CO2 = 3,5( pl )  
0 , 33
CO2 (4.69)
 100 
3
0 ,8  T 
ε H 2O = 3,5( pl )H 2O   (4.70)
 100 
Relaţii de calcul mai precise pentru ε CO2 şi ε H 2O sunt date în [27].
β este un coeficient de corecţie care ţine seama de faptul că pentru

vaporii de H2O influenţa presiunii parţiale pCO2 este mai mare ca a grosimii
stratului radiant, l. Determinarea lui β se poate face cu diagrama din figura
4.19.
∆εg este un coeficient de corecţie care ţine seama că benzile de
radiaţie şi absorbţie ale CO2 şi CO se suprapun parţial şi o parte din emisia
unui gaz este absorbită de celălalt . Valorile lui ∆εg pot fi determinate cu
nomogramele din figura 4.40, în funcţie de presiunile parţiale pCO2 şi p H 2O ,
grosimea stratului radiant şi temperatură.
Fig. 4.17 Factorul de emisie al vaporilor de apă

Fig.4.18 Factorul de corecţie β
Fig. 4.19 Factorul de emisie al CO2

Fig. 4.20 Factorul de corecţie ∆εg
Fluxul termic unitar transmis prin radiaţie de un gaz cu temperatura

Tg către un perete cu temperatura Tp se poate calcula cu relaţia:
  Tg  4  Tp  
4
qr = 0,5(ε p + 1)C 0 ε g   − Ag    [W/m2] (4.71)

  100   100  
unde: εp este factorul de emisie al peretelui; εg – factorul de emisie al

gazelor; Ag – factorul de observaţie al gazelor, determinat cu relaţia:
Ag = ACO2 + AH 2O = ε CO2 (Tg / T p ) + β ⋅ ε H 2O
0 , 65
(4.72)
În cele mai multe cazuri radiaţia gazelor este însoţită de convecţie,
coeficientul total de convecţie + radiaţie va fi:
α g = α cg + α rg [W/(m2 K)] (4.73)
unde: α cg este coeficientul de convecţie de la gaze la perete; α rg este

coeficientul echivalent de transfer radiativ:
qr
α gr = [W/(m2 K)]
(Tg − T p ) . (4.74)
CAP. 5 INTENSIFICAREA TRANSFERULUI
TERMIC
Una dintre principalele cerinţe pentru aparatele cu transfer de căldură

o constituie transmiterea fluxului termic impus printr-o suprafaţă de schimb
de căldură cât mai mică. Considerând ecuaţia de bază a transferului de
căldură, Q& = K S ⋅ S ⋅ ∆t med , se observă că pentru acelaşi flux termic schimbat
între cele două fluide din aparat, creşterea coeficientului global de schimb
de căldură KS permite fie reducerea ariei suprafeţei de schimb de căldură S,
deci diminuarea costului echipamentului, fie reducerea diferenţei medii de
temperatură ∆tmed, deci diminuarea costurilor de exploatare (reducerea
pierderilor exergetice).
Intensificarea transferului termic se bazează în special pe mărirea
coeficientului global de schimb de căldură. Tot în această categorie intră şi
utilizarea suprafeţelor nervurate (extinse) care conduce la realizarea unor
aparate mai compacte şi mai ieftine.
Orice metodă de intensificare a transferului de căldură pentru a fi
adoptată trebuie justificată tehnic şi economic prin considerarea investiţiilor,
a costului energiei de vehiculare a fluidelor, a cheltuielilor de exploatare a
aparatului, a comportării şi efectelor produse de aparat prin încadrarea sa în
instalaţia din care face parte. De exemplu, modificarea geometriei suprafeţei
de schimb de căldură prin utilizarea rugozităţilor artificiale este însoţită de
creşterea coeficientului local de schimb de căldură şi în consecinţă a
coeficientului global de schimb de căldură, însoţită de reducerea suprafeţei
necesare de schimb de căldură şi deci a costului aparatului. În acelaşi timp
însă apare şi o creştere a coeficientului pierderilor de presiune prin frecare,
deci creşterea energiei de pompare şi a cheltuielilor de exploatare. Este
obligatorie analiza simultană a celor doi factori şi determinarea pe baza unor
calcule de optimizare a soluţiilor ce se justifică a fi aplicate atât din punct de
vedere economic dar şi funcţional.
Pentru evidenţierea principalelor căi de mărire a coeficientului
global de schimb de căldură trebuie pornit de la ecuaţia de bază a
transferului de căldură. În tabelul 5.1 [30] s-au prezentat câteva cazuri
numerice extreme, care evidenţiază următoarele concluzii importante pentru

stabilirea strategiei de intensificare a transferului global de căldură:
Tabelul 5.1
Efectul diferitelor rezistenţe termice asupra transferului global de
căldură
kS
Cazul W/(m2.K) W/(m2.K) mm W/(m2.K) %
W/(m2.K)
1 50 5000 3 30 49.26 0.493
2 50 10000 3 30 49.5 0.495
3 100 5000 3 30 97.1 0.971
4 10000 5000 3 30 2500 25
5 10000 5000 3 300 322 3.25
• Coeficientul global de transfer de căldură este mai mic

decât cel mai mic coeficient de convecţie;
• În cazul unei diferenţe mari între cei doi coeficienţi de
convecţie (două ordine de mărime) coeficientul global de schimb de
căldură este determinat numai de cel mai mic coeficient de convecţie,
rezistenţa termică conductivă fiind neglijabilă. În acest caz trebuie să
intensificăm transferul de căldură pe partea agentului termic cu
coeficient de convecţie redus, sau să extindem suprafaţa de schimb de
căldură pe această parte;
• În cazul în care cei doi coeficienţi de convecţie sunt
apropriaţi, rezistenţa termică conductivă poate avea o pondere
importantă, micşorarea sa prin reducerea grosimii peretelui şi utilizarea
unui material cu o conductivitate termică mai mare, putând mări
coeficientul global de transfer de căldură. În acest caz trebuie acţionat şi
pentru intensificarea convecţiei la ambii agenţi termici.
5.1 INTENSIFICAREA TRASNFERULUI TERMIC

CONVECTIV
5.1.1 Metode de intensificare
În prezent există mai multe mecanisme de intensificare a transferului

de căldură convectiv monofazic funcţie de tipul curgerii :
• pentru curgerea laminară, se recomandă intensificarea transferului
de masă de la perete la centrul curgerii şi invers. Acest lucru se poate
Intensificarea transferului termic 213
obţine prin utilizarea suprafeţelor ce prezintă schimbări de direcţie

(ţevi cu caneluri, plăci ondulate) şi a inserţiilor (Kenics, Heatex,
etc.);
• pentru curgerea turbulentă, rezistenţa termică fiind concentrată în
stratul limită din vecinătatea suprafeţei peretelui, se recomandă
perturbarea acesteia prin obstacole de mică grosime, amplasate pe
perete (nervuri, ţevi cu rugozitate continuă, plăci ondulate),
generarea de curgeri secundare (caneluri, inserţii de benzi răsucite),
limitarea dezvoltării stratului limită prin utilizarea suprafeţelor
discontinue (de exemplu nervuri discontinue) sau prin reducerea
diametrului hidraulic.
In cazul fierberii principalele căi de intensificare ale transferului
căldură sunt legate de intensificarea procesului de nucleaţie şi de mărirea
turbulenţei în masa de fluid.
Pentru intensificarea transferului termic la condensare se realizează
pe două căi principale : micşorarea grosimii sau ruperea peliculei de
condensat şi trecerea de la condensarea peliculară la cea nucleică.
Principalele metode de intensificare a transferului de căldură
convectiv pot fi clasificate în şase categorii [5]:
• modificarea naturii suprafeţei de schimb de căldură prin acoperiri
cu substanţe speciale;
• modificarea stării suprafeţei de schimb de căldura (porozitatea şi
rugozitatea suprafeţei de schimb de căldură);
• exinderea suprafeţelor de transfer de căldură prin utilizarea
nervurilor;
• utilizarea generatorilor de turbulenţă ce crează o curgere elicoidală
a fluidului;
• utilizarea generatorilor de turbulenţă ce favorizează amestecarea
fluidului în secţiunea transversală;
• modificarea geometriei suprafeţei de schimb de căldură prin
ondulări sau caneluri pentru producerea unui efect capilar.
Tabelul 5.2 sintetizeză domeniile de aplicare a fiecăreia din cele şase
metode de intensificare prezentate.
Tabelul 5.2
Domeniile de aplicare a metodelor de intensificare a transferului termic
Metoda de Monofazic
Vapori- Conden-
intensifi- Figuri
laminar turbulent zare sare
care
0 1 2 3 4 5
Acoperiri
poroase
Acoperiri - -
Acoperiri
hidrofobe
suprafeţe
cu
- - structuri
poroase
integrale
plăci ondulate (în special

plăci ondulate
pentru lichide)
Rugozitate
şi
porozitate
- ţevi cu rugozitate continuă
ţevi cu
rugozitate
ţevi cu rugozitate discontinuă
discontinuă
(rugozităţi de înălţime mică)
(rugozitţi de
înălţime mare)
plăci cu nervuri (în special

plăci cu nervuri
pentru gaze)
Suprafeţe ţevi cu nervuri interioare (în special pentru lichide)

extinse
ţevi cu nervuri exterioare ţevi cu nervuri

(înălţimi mici pentru exterioare de înălţimi
lichide, mari pentru gaze) mici
0 1 2 3 4 5
inserţii de benzi răsucite
inserţii în formă de stea

Curgere
(cu 5, 6 sau 12 vârfuri)
elicoidală
ţevi cu nervuri elicoidale
inserţii
Kenics
inserţii
Heatex
inserţii cu
Amestec discuri
al
fluidului inserţii cu
în bile
secţiunea (sfere)
transver-
sală inserţii
resort inserţii resort
(diametru (diametrul mic al
mare al sârmei)
sârmei)
inserţii cu
benzi
răsucite
ţevi cu caneluri
interne
ţevi cu
Suprafeţe nervuri
cu efect pirami-
capilar dale
ţevi cu
caneluri
exterioare
5.1.2 Nervurile
Utilizarea nervurilor pentru intensificarea transferului de căldură este

frecvent întâlnită în cazul transferului de căldură gaz-lichid sau gaz-gaz,
acolo unde coeficientul de schimb de căldură local dintre perete şi gazul
aflat în general în circulaţie forţată este foarte mic .
Pentru suprafeţele plane, în practică sunt întâlnite diferite
geometrii de nervuri [5] :
• nervuri netede, care formeaza secţiuni de curgere de formă
rectangulară (fig.1.1a) sau triunghiulară (fig.5.1b), pentru care
corelaţiile de transfer de căldură sunt cele clasice pentru canale
netede;
• nervuri ondulate (fig.5.1c), care impun un canal de curgere ondulat
şi permit ameliorări considerabile ale coeficientului de transfer de
căldură;
• nervuri perforate (fig.5.1d), ce permit o uşoară ameliorare a
transferului de căldură pentru numere Reynolds mai mari ca 2000;
• nervuri discontinue (fig.5.1e), cu lungimea l cuprinsă în general între
3 şi 6 mm, pentru care există formule generale de calcul al
coeficientului de transfer de căldură şi a coeficientului de frecare
pentru gaze, funcţie de numărul Stanton şi factorul lui Colburnj [23]
• nervuri cu fante (fig.5.1f), care conduc la performanţe comparabile
cu cele ale nervurilor discontinue. Formulele generale pentru
calculul coeficientului de transfer de căldură şi a coeficientului de
frecare la gaze pentru aceste nervuri sunt de asemenea exprimate
funcţie de numărul lui Stanton şi factorul lui Colburn j [15].
a) b)
c) d)
e) f)
Legendă:
b grosimea nervurii; h înălţimea nervurii; l lungimea nervurii; hp înălţimea fantei; s pasul
dintre nervuri; lp lungimea fantei; t grosimea nervurii ; sp pasul între fante
Fig. 5.1 Plăci cu nervuri

(a) nervuri netede cu secţiunea de curgere rectangulară; b) nervuri netede cu
secţiunea de curgere triunghiulară; c) nervuri ondulate; d) nervuri perforate; e)
nervuri discontinue; f) nervuri cu fante.
În cazul suprafeţelor cilindrice (ţevi) cele mai utilizate geometrii de

ţevi cu nervuri exterioare sunt :
• ţevi cu nervuri exterioare circulare netede (fig.5.2a), obţinute fie prin
extrudare, fie prin fixare directă pe ţeavă. Corelaţiile pentru calculul
coeficientului de transfer de căldură şi a factorului de frecare sunt
diferite pentru nervurile înalte (înălţimi mai mari ca 10 mm) [36] şi

pentru nervuri joase (înălţimi mai mici ca 2 mm) [35];
• ţevi cu nervuri exterioare ameliorate: nervuri perforate (fig.5.2b şi c),
nervuri constituite dintr-un fir metalic (fig.1.2d) şi nervuri aciculare
(fig.1.2e);
• ţevi cu nervuri exterioare plane continue netede (fig.5.3a), ondulate
(fig.5.3b) sau cu fante (fig.5.3c). Aceste geometrii sunt cel mai des
întâlnite la bateriile de climatizare. În cazul nervurilor ondulate sau
cu fante se pot înregistra creşteri ale coeficientului local de transfer
de căldură de 30 % şi respectiv de 50-100 %, comparativ cu
nervurile netede.
Fig. 5.2 Ţevi cu nervuri exterioare circulare

(a) nervuri netede; b) şi c) nervuri perforate; d) nervuri cu fir metalic; e) nervuri
aciculare
Legendă:
De diametrul exterior al ţevii; SL pasul longitudinal între ţevi; ST pasul transversal între ţevi;
s pasul între nervuri
Fig. 5.3 Ţevi cu nervuri exterioare plane continue

(a) nervuri netede; b) nervuri ondulate; c) nervuri cu fante
Nervurarea suprafeţelor de transfer de căldură în cazul lichidelor se

poate face atât la interiorul cât şi la exteriorul ţevilor. Deoarece coeficientul
de transfer de căldură al unui lichid este superior celui corespunzător unui
gaz, nervurile sunt în general mai puţin înalte, pentru creşterea
randamentului lor. Creşteri de suprafaţă prin nervurare de 1,5-3 ori faţă de
suprafaţa netedă sunt frecvent întâlnite la lichide, în timp ce pentru gaze
aceste valori depăşesc curent valoare de 20. În cazul nervurilor exterioare
acestea pot fi circulare netede (fig.4.1a) sau plane netede (fig.4.2a) [7],
obţinute prin extrudare. Nervurarea ţevilor în cazul lichidelor se poate aplica
atât în regimul de curgere laminar cât şi turbulent.
Nervurile interioare, mai rar utilizate, pot fi drepte şi paralele cu
direcţia curgerii sau pot prezenta o formă elicoidală (tab. 1.1).
Un aspect important în realizarea ţevilor sau plăcilor nervurate îl
constituie modul de fixare a nervurilor pe suprafaţa de bază, rezistenţa de
contact ce apare în acest caz jucând un rol foarte important. Se pot obţine
rezistenţe de contact neglijabile în cazul extrudării nervurilor la ţevile din
cupru sau aluminiu şi la sudare sau lipirea nervurilor pe suprafaţa primară.

Din contră, în cazul nervurilor fixate prin sertizarea sau expansiunea ţevii,
rezistenţele de contact nu mai sunt neglijabile.
5.1.3 Inserţiile
Inserţiile sunt dispozitive sunt introduse în ţevile netede care permit

ameliorarea transferului de căldură în special prin favorizarea curgerilor
rotative sau prin amestecarea liniilor de fluid, dar şi prin constituirea lor ca o
rugozitate ce distruge stratul limită din apropierea peretelui. Aceste
dispozitive prezintă avantajul că pot fi instalate în schimbător si după
construcţia sa, natura materialului suprafeţei de transfer de căldură
neconstituind un obstacol în utilizarea inserţiilor.Principalul lor dezavantaj
este legat de creşterea puternică a pierderilor de presiune
Dispozitivele care favorizează amestecarea liniilor de fluid (tab.5.2)
acţionează în general în toată secţiunea de curgere cum ar fi dispozitivele
statice (inserţii statice de amestec) (Kenics şi Heatex), sau inserţiile cu
discuri sau bile utilizate în cazul fluidelor vîscoase în regim de curgere
laminar.
Utilizarea inserţiilor resort (tab.5.2) în regim laminar poate conduce
la creşterea coeficientului de transfer de căldură faţă de ţeava netedă de 4
ori (pentru acelaşi număr Reynolds), în timp ce creşterea coeficientului de
frecare este inferioară acestei valori [45]. Dacă se considera ca indice de
performanţă al suprafeţelor ameliorate raportul dintre numărul Stanton şi
coeficientul de frecare, inserţiile resort prezintă o valoare a acestui indice
net superioară celorlalte insertii (Kenics, Heatex, inserţii cu discuri sau bile).
Aceste inserţiile pot fi utilizate şi în regim turbulent cu perfornaţe bune [28].
Inserţiile în formă de stea (tab. 5.2) sunt constituite dintr-o piesă
extrudată din aluminiu, prezentand o formă de stea cu 5, 6 sau 12 colţuri.
Contactul între inserţie şi ţeavă este asigurată prin etirarea ţevii. Extinderea
suprafeţei de transfer de căldură este foarte importantă în acest caz iar o
intensificare semnificativă a transferului de căldură poate fi obţinută şi prin
generarea unei curgeri secundare dacă inserţia este răsucită.
Inserţiile cu benzi răsucite (tab. 5.2) reprezintă o metodă particulară,
simplu de aplicat, pentru care performanţele sunt cunoscute. Intensificarea
transferului de căldură se realizează prin trei acţiuni : reducerea diametrului
hidraulic al ţevii, generarea unei curgeri rotative ce conduce la viteze
ridicate şi extinderea suprafeţei interne de schimb de căldură în condiţiile
unui bun contact perete-inserţie şi a unei conductivităţi ridicate a
materialului folosit pentru inserţie. Performanţele obţinute cu aceste inserţii
sunt diferite funcţie de regimul de curgere laminar [19] sau turbulent [42].
Parametrul utilizat în general pentru caracterizarea geometriei inserţiei este
rata deformării (twist ratio) y, definită ca raportul dintre lungimea benzii
corespunzătoare unei rasuciri de 180° şi diametrul interior al ţevii. Unghiul
elicei ce consituie banda este legat de acest parametru prin relaţia
tg (a ) = 1 y .
5.1.4. Suprafeţele rugoase
Utilizarea suprafeţelor rugoase este specifică atât schimbătoarelor de

căldură cu plăci cât şi a celor cu ţevi, la interiorul sau exteriorul peretelui.
Rugozităţile pot fi grupate în trei categorii (figura 5.4): rugozităţi în trei
dimensiuni de tip granular, ondulări în două dimensiuni caracterizate prin
obstacole repartizate uniform pe perete, caneluri în două dimensiuni
repartizate uniform pe perete. Pentru caracterizarea geometriei acestor
rugozităţi au fost definite următoarele numere adimensionale :
Rugozitate uniformă
Rugozitate în două Rugozitate în două
(în trei
dimensiuni tip ondulări dimensiuni tip caneluri
dimensiuni)
Geometrie
de bază
Geometrii
cu diferite
valori p/e
Geometrii
cu diferite
forme ale
obstacolelor
Fig. 5.4 Tipuri de rugozităţi

• înălţimea relativă a rugozităţii, definită ca raportul dintre înălţimea e

a obstacolului şi diametrul hidraulic Dh al canalului ( e* = e Dh );
• pasul relativ al rugozităţilor, definit ca raportul dintre pasul p dintre
două obstacole şi diametrul hidraulic Dh al canalului ( p* = p Dh );
• forma rugozităţii;
• în cazul obstacolelor bidimensionale, unghiul obstacolului a cu
direcţia curgerii.
Legendă:
º sensul curgerii; - - strat limită; ¡ recirculare
Fig. 5.5 Diferite tipuri de curgere în spatele obstacolului
Curgerea în vecinătatea obstacolului, cum este reprezentată în figura 5.5,

este dependentă de raportul p/e. Astfel, după desprinderea de la perete, stratul
limită se reface la o distanţă cuprinsă între 6e şi 8e de ultimul obstacol. La
aproximativ ceastă distanţă coeficientul de schimb de căldură atinge valoare sa
maximă, valoare în general superioară de câteva ori celeia din faţa obstacolului. Cu
cât raportul p/e este mai mic, apare o recirculare între două obstacole, făra punct de
de refacere a stratului limită. S-a constatat că optimul din punct de vedere al
transferului de căldură corespunde unor valori ale raportului p/e situate între 10 şi
15. Calculul coeficientului de transfer de căldură şi a pierderilor de presiune s-a
realizat prin determinarea numărului lui Stanton şi a coeficientului de frecare, cu o
formulare generală bazată pe anlogia între transferul de căldură şi masă [47].
5.1.5 Intensificarea transferului termic la fierbere
La fierberea nucleică, coeficientul de schimb de căldură este

determinat de numărul centrelor de nucleaţie aflate pe suprafaţa de schimb
de căldură, precum şi de realizarea unor condiţii optime de amorsare a
acestora. De aceea, folosirea suprafeţelor rugoase (care prezintă un număr
mare de cavităţi) conduce la obţinerea unor coeficienţi de schimb de căldură
mari. Creşterea coeficientului de schimb de căldură cu mărirea rugozităţii
este cu atăt mai însemnată, cu căt presiunea redusă Pred (raportul dintre
presiunea de saturaţie şi presiunea critică) a sistemului considerat este mai
mică. De exemplu, creşterea rugozităţii unei suprafeţe plane de la 1 µm la
10 µm determină mărirea coeficientului de schimb de căldură cu 56%, dacă
presiunea redusă este de 0,03, şi cu 38%, dacă presiunea redusă este de 0,3
(fig. 5.6) [5].
60
Cre]terea relativ` a coeficientului local de transfer de caldura [n
fierberea nucleic` fata de valoare corespunzatoare unei placi cu
50
Pred = 0,03
Pred=0,3
Pred=0,9
40
rugozitatea de 1 m (%)
30
20
10
0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Rugozitatea sprafe\ei ( m)
Fig. 5.6 Mărirea coeficientului de transfer de căldură în fierberea nucleică funcţie

de rugozitatea suprafeţei şi presiunea redusă
Trebuie sublinat că, în timpul procesului de fierbere, o parte din cavităţile

active ale suprafeţei pot fi dezamorsate: lichidul care pătrunde în cavitate după
desprinderea bulei de vapori condensează vaporii rămaşi în cavitate, dezactivând
centrul de nucleaţie. Acest fenomen, numit instabilitate a centrului de nucleaţie,
este determinat, în special, de forma cavităţii. Astfel, o cavitate tip “pungă” (fig.5.7
b) [48] reprezintă un centru de nucleaţie cu o stabilitate superioară faţă de cavităţile
cilindrice sau conice (fig.5.7 a). Deci, pentru intensificarea transferului de căldură
la fierberea nucleică, suprafaţa trebuie să aibă un număr mare de cavităţi (centre de
nucleaţie) active şi stabile în timp. Această condiţie este îndeplinită de suprafeţele

acoperite cu straturi metalice poroase (formate, de exemplu, prin sinterizare) sau de
suprafeţele cu geometrii speciale prezentate în tabelul 5.2 (Thermoexcel E, Gewa
T) sub denumirile lor comerciale, care au un număr mare de cavităţi tip “pungă”
conectate între ele.
a b
Fig. 5.7. Cavitate conică dezactivată (a) şi cavitate tip “pungă” (b)
Intensificarea transferului termic în fierberea la convecţie forţată

se poate realiza prin folosirea suprafeţelor cu rugozitate artificială
(uniformă sau discretă) sau cu geometrii speciale pentru intensificarea
fierberii nucleice. Un exemplu de ţeavă cu rugozitate artificială care
intensifică procesul de fierbere la convecţie forţată este cea cu un număr
mare (50…70) de nervuri interioare elicoidale de înălţime mică (nu
depăşeşte 0,2 mm), prezentată în tabelul 5.2. Ea este utilizată, de exemplu,
în construcţia vaporizatoarelor din instalaţiile frigorifice.
Fierberea la convecţie forţată poate fi intensificată şi prin utilizarea
generatorilor de turbulenţă care realizează o curgere elicoidală (benzile
răsucite). Acestea pot fi amplasate, eventual, numai în zonele cu fluxuri
termice unitare maxime producându-se astfel intensificarea transferului
termic cu un efect redus asupra puterii totale de pompare. La fierberea în
interiorul ţevilor se folosesc şi inserţiile în formă de stea (nervuri radiale din
aluminiu dispuse în interiorul ţevii), prezentate în tabelul 1.34. Această
soluţie este folosită, în special, la vaporizarea agenţilor frigorifici în interior
şi curgerea apei la exterior.
Unul dintre indicii care caracterizează performanţele geometriilor
suprafeţelor folosite pentru intensificarea fierberii este raportul dintre
excesul de temperatură (diferenţa dintre temperatura peretelui şi temperatura
fluidului la saturaţie) corespunzător fierberii pe suprafeţa netedă şi excesul
de temperatură realizat în procesul de fierbere intensificat (pe suprafaţa cu
geometrie modificată), pentru acelaşi flux termic unitar transmis, raport care
reprezintă de fapt de câte ori s-a intensificat transferul de căldură convectiv .
De exemplu, în cazul fierberii agentului frigorific R113 la un flux termic
unitar de suprfaţă de 10 kW/m2, acest indice este 7 pentru ţevi cu geometria
suprafeţei de tip Thermoexcel-E şi 2,5 pentru ţevi cu geometria suprafeţei de

tip GEWA-T [32].
5.1.6. Intensificarea transferului de căldură la condensare
Intensificarea transferului de căldură la condensare se obţine prin

crearea condiţiilor pentru obţinerea condensării nucleice (în picături) şi prin
micşorarea grosimii peliculei de condensat, în cazul condensării peliculare.
Apariţia şi menţinerea condensării nucleice poate fi determinată prin
acoperirea suprafeţei de schimb de căldură cu materiale hidrofobe ca, de
exemplu, metale nobile sau teflon. Folosirea metalelor nobile este limitată
de preţul ridicat al acestora. Teflonul prezintă inconvenientul unei
conductivităţi termice reduse, care diminuează efectul favorabil al
condensării în picături asupra transferului termic. De aceea, stratul de teflon
trebuie să aibă o grosime foarte mică. Dintre rezultatele experimentale se
pot menţiona cele prezentate de Depew şi Reisbig‚ [16] care au evidentiat că
acoperirea unei ţevi de diametru de 12,7 mm cu un strat de teflon cu
grosimea de 1,27 µm a condus la dublarea valorii coeficientului de transfer
termic.
În cazul condensării peliculare, întălnită de obicei în aparatele
industriale, intensificarea transferului de căldură se bazează pe micşorarea
rezistenţei termice a peliculei de condensat. Aceasta se realizează prin
mărirea turbulenţei în peliculă şi, în special, prin micşorarea grosimii
peliculei. Atât creşterea turbulenţei condensatului, căt şi micşorarea grosimii
peliculei se obţin prin mărirea vitezei vaporilor; acesta determină ondularea
accentuată a suprafeţei peliculei şi chiar ruperea parţială a acesteia în
picături.
Pentru micşorarea grosimii medii a peliculei, se preferă poziţionarea
orizontală a ţevilor faţă de cea verticală şi se folosesc suprafeţe de schimb
de căldură cu obstacole artificiale, care rup pelicula de condensat formată,
sau cu geometrii speciale, care favorizează scurgerea condensatului sub
acţiunea forţelor de tensiune superficială. La condensarea în ţevile
orizontale, se pot folosi generatori de turbulenţă ca, de exemplu, benzile
răsucite.
Ţevile cu talere (fig.5.8) menţin, pe toată suprafaţa lor, o grosime
medie a peliculei de condensat redusă. Talerele reprezintă obstacole în
drumul condensatului format, rupând pelicula de pe suprafaţa ţevii.
Diametrul exterior al talerelor trebuie să fie suficient de mare pentru ca
lichidul să se scurgă de pe ele în picături.
Dintre ţevile cu geometrii ale suprafeţei care favorizează scurgerea

condensatului sub acţiunea forţelor de tensiune superficială se menţionează:
ţevile canelate, ţevile orizontale cu nervuri transversale şi ţevile cu nervuri
piramidale (tab.5.2). Ţevile canelate reprezintă una dintre cele mai eficiente
geometrii utilizate în cazul condensării. Ele se folosesc la aparatele
vaporizatoare cu ţevi verticale în care vaporii condensează în exteriorul
ţevii, iar lichidul se vaporizează în ţeavă. Canelurile pot fi paralele cu axa
ţevii sau înclinate faţă de aceasta, ţevile din a doua categorie având o
capacitate mai mare de preluare a diferenţelor de presiune. Pentru această
geometrie, intensificarea transferului termic este rezultatul scurgerii
condensatului în şanţurile profilului sub acţiunea forţelor de tensiune
superficială. Astfel, în regiunea crestelor profilului, coeficienţii de convecţie
sunt ridicaţi, coeficientul de convecţie mediu pe suprafaţa acestei ţevi fiind
mult mai mare (aproximativ, de şase ori) decăt în cazul unei ţevi netede. In
plus, ţeava canelată măreşte şi suprafaţa de schimb de căldură pe unitatea de
lungime. Scurgerea condensatului în şanţurile profilului determină
menţinerea practic constantă a coeficientului de convecţie pe lungimea ţevii.
Ţevile canelate pot fi prevăzute cu talere pentru limitarea nivelului
condensatului din şanţurile profilului suprafeţei. Datorită aceluiaşi fenomen
determinat de forţele de tensiune superficială, intensificarea procesului de
condensare se obţine şi pe ţevile verticale care au lipite în lungul lor fire de
sărmă.
Ţevile orizontale cu nervuri transversale de înălţimi mici sunt
folosite pentru intensificarea condensării de mai mulţi ani. Gradienţii de
presiune creaţi de tensiunea superficială favorizează scurgerea
condensatului (fenomenul de “reţinere” a condensatului), însă, capilaritatea
determină totodată reţinerea condensatului în spaţiile dintre nervuri, la
partea inferioară a ţevii, micşorând transferul termic în această zonă. Pentru
reducerea acestui efect negativ, distanţa dintre nervuri se stabileşte în
funcţie de natura fluidului şi parametrii funcţionali. Ţevile orizontale cu
nervuri transversale de înălţimi mici măresc considerabil coeficientul de
convecţie la condensare. Astfel, coeficientul de convecţie obţinut la
condensarea vaporilor de R-11 pe o ţeavă orizontală cu 1378 nervuri/metru,
nervurile avănd un diametru exterior de 19 mm şi o înălţime de 0,9 mm,
este de 5,28 ori mai mare decăt coeficientul de convecţie la condensarea
aceluiaşi agent frigorific pe o ţeavă netedă cu acelaşi diametrul exterior [48].
Acest rezultat a fost stabilit pentru o temperatură a fluidului la saturaţie de
35 °C şi o diferenţă între temperatura la saturaţie şi temperatura peretelui de
9,5 °C.
Condensat
Taler
Fig. 5.8 Ţeavă cu talere
Suprafaţa cu nervuri piramidale este folosită, de asemenea, pentru

intensificarea transferului termic la condensare. Pe suprafaţa nervurilor
grosimea peliculei de condensat este redusă, condensatul fiind drenat în
şanţurile formate între şirurile de nervuri, sub acţiunea forţelor de tensiune
superficială
În cazul condensării la ineriorul ţevilor intensificarea transferului de
căldură se realizează cel mai frecvent prin utilizarea nervurilor interioare sau a
inserţiilor statice de amestec. În figura 5.9 se prezintă rezultatele obţinute de Azer
şi Said [41] privind mărirea coeficientului mediu de transfer de căldură la
condensarea în interiorul ţevilor prin mecanismele menţionate.
Fig. 5.9 Coeficientul mediu de transfer de căldură la condensarea

în interiorul ţevilor
5.2 INTENSIFICAREA TRANSFERULUI TERMIC

PRIN RADIAŢIE
În cazul transferului de căldură prin radiaţie între două suprafeţe

solide separate printr-un mediu diaterm, fluxul termic net schimbat,
respectiv coeficientul echivalent de radiaţie,pentru valori date ale
temperaturilor, cresc cu mărirea factorului de emisie redus al sistemului
considerat. Ca urmare, mărirea coeficientului echivalent de radiaţie este
determinată de folosirea suprafeţelor cu factori de emisie ridicaţi şi stabilirea
unor poziţii reciproce a suprafeţelor care să conducă la mărirea factorului de
emisie redus al sistemului.
Fluxul radiant net cedat de gazele de ardere învelişului solid care le
conţine este determinat de suprafaţa de schimb de căldura, temperaturile şi
factorii de emisie ce caracterizează gazele de ardere şi respectiv suprafaţa
[30]. Conform acestor dependenţe, intensificarea transferului de căldură, în
acest caz, este determinată de marirea temperaturii gazelor de ardere şi
folosirea unor suprafeţe cu factori de emisie mari şi de creşterea factorului
de emisie al gazelor de ardere. La o temperatură şi o compoziţie date pentru
gazele de ardere, factorul de emisie al gazelor de ardere creşte cu mărirea
grosimii efective a stratului radiant, care poate realiza prin alegerea
corespunzătoare a geometriei spaţiului în care se află gazele astfel încât
raportul între volumul ocupat de acestea şi suprafaţa închisă de volum să fie
cât mai mare.
CAP. 6 TRANSFERUL DE MASĂ
Transferul de masă este ştiinţa proceselor spontane ireversibile de

propagare a unui component masic al unui amestec dintr-o zonă cu
concentraţie mai ridicată către o zonă cu concentraţie mai coborâtă.
Din însăşi definiţie se poate observa o analogie între transferul de
masă şi transferul de căldură. Ambele sunt procese spontane şi ireversibile.
Transferul de căldură se realizează datorită unui gradient de temperatură,
transferul de masă este datorat gradientului de concentraţie. Rezultă
primul element al analogiei: temperatură – concentraţie.
Transferul de masă poate apărea în fază gazoasă, lichidă, în sisteme
gaz–lichid, vapori–lichid, cu sau fără transfer simultan de căldură.
Transferul de masă se face în două moduri: prin difuzie moleculară
şi prin difuzie turbulentă.
Difuzia moleculară este analogă conducţiei termice şi se datorează
tendinţei naturale de uniformizare a concentraţiei dintr-un fluid prin
mişcarea dezordonată a moleculelor.
Difuzia turbulentă este analogă convecţiei termice şi reprezintă
transferul de masă între o interfaţă şi un fluid în mişcare. Interfaţa poate fi
suprafaţă unui solid sau unui lichid. Fenomenul este dependent de
proprietăţile de transport ale fluidului şi de caracteristicile hidrodinamice ale
procesului.
6.1. Transferul de masă prin

difuzie moleculară
6.1.1. Definiţii. Legi de bază
Dacă într-un spaţiu există un amestec de componente a căror

concentraţii variază în spaţiu, apare un fenomen natural care ţine să
uniformizeze compoziţia amestecului în spaţiu considerat.
Astfel într-un amestec de două componente A şi B cu concentraţii
diferite într-un volum considerat, componenta A având o concentraţie mai
mare în zona din stânga, iar componenta B o concentraţie mai mare în zona
din dreapta (figura 6.1)
Dacă se consideră un plan imaginar x0, deoarece mişcarea
moleculelor este dezordonată, numărul de molecule A fiind mai mare la
stânga planului x0, un număr mai mare de molecule A vor străbate planul x0
de la stânga la dreapta, decât de la dreapta la stânga. Se obţine astfel în timp
o uniformizare a concentraţiei.
Concentraţia CA Concentraţia
componentei A CB
componentei B
x0
x
B
A
Fig. 6.1 Transferul de masă prin difuzie moleculară
Pe lângă difuzia produsă de diferenţa de concentraţie, asupra

transferului de masă prin difuzie moleculară mai pot apare două fenomene
care să frâneze sau să intensifice procesul:
• difuzia termică, bazată pe efectul Soret, corespunzător căruia
moleculele cu masă mai mare tind să se deplaseze în zonele cu
temperatură mai coborâtă;
• difuzia de presiune, cauzată de diferenţa de presiune.
Concentraţia unui component i dintr-un amestec poate fi
caracterizată de:
• Concentraţia masică:
mi
ρi = [kg/m3] (6.1)
V
Transferul de masă 231
• Concentraţia molară:
ni
Ci = [kmol/m3] (6.2)
V
unde: mi, ni sunt masa, respectiv numărul de moli ai componentului i; V –

volumul.
Relaţia de legătură între cele două concentraţii este:
ρi = M iCi , (6.3)
unde Mi este masa moleculară a elementului i, în kg/kmol.
Pentru un amestec cu i componente, densitatea amestecului ρ,
respectiv numărul total de moli pe volum al amestecului C va fi:
ρ = ∑ ρ i ; C = ∑ Ci (6.4)
i i
Pentru caracterizarea concentraţiei unui component dintr-un amestec
gazos se utilizează şi presiunea parţială a componentului i, legată de
concentraţia molară prin relaţia:
ni p
Ci = = i ; pi = C i RT [Pa] (6.5)
V RT
unde: R este constanta gazelor, în J/(kmolK); T – temperatura , în K.
Se mai definesc:
• fracţia masică
ρ
gi = i (6.6)
ρ
• fracţia molară
C p
xi = i = i (6.7)
C p
• gradientul de concentraţie
∂ρ
grad ρ i = L [kg/(m3·m)] (6.8)
∂x
• debitul masic
m& i = mi [kg/s] (6.9)
• fluxul masic
M&
ji = i [kg/(m2·s)] (6.10)
S
• fluxul molar
n
Ji = i [kmol/(m2·s)] (6.11)
Sτ
• viteza medie masică a amestecurilor multicomponente:
∑i ρ i wi
w= [m/s] (6.12)
ρ
• viteza medie molară a amestecului:
∑i Ci wi
W= [m/s] (6.13)
C
Legea lui Fick este legea fundamentală a difuziei moleculare. Pentru
un amestec din două componente A şi B, ea se poate scrie sub forma:
dC A
J Az = − D AB , [kmol/(m2·s)] (6.14)
dz
unde: JAz este fluxul molar al componentei A în direcţia z, în kmol/(m2·s);

DAB – coeficientul de difuzie a componentei A prin componenta B, în m2/s;
CA – concentraţia molară a componentei A în amestec, în kmol/kg.
Legea lui Fick este analogă legii lui Fourier pentru conducţia
termică.
Legea lui Fick se poate pune şi sub forma propusă de Groot :
[ fluxul ] = 
dnsitatea  coeficientul   gradientul fractiei 
⋅  
totala  de difuzie  masice sau molare 
j A = −ρD AB grad g A , (6.15)

sau:
J A = CD AB grad x A , (6.16)
unde: ρ = ρ A + ρ B ; C = C A + C B ; g A = ρ A / ρ; x A = C A / C = p A / p .
Se observă că între fluxuri există relaţia:
J A = J AM A (6.17)
Pentru un amestec de doi componenţi cu viteza medie masică wz în
direcţia z, fluxul masic se scrie:
J Az = ρ A (wAz − wz ) , (6.18)
în care wAz este viteza componentului A în direcţia z.
Ţinând seama şi de ecuaţia (6.15), rezultă:
J Az = ρ A (w Az − wz ) = −ρD AB grad g A (6.19)

care, după rearanjare, conduce la:
dg
ρ A w Az = −ρD AB A + ρ A wz . (6.20)
dz
Pentru acest sistem binar, wz se poate calcula cu relaţia (6.12), astfel
încât:
ρ w + ρ B wBz
wz = A Az . (6.21)
ρ
Înlocuind în relaţia (6.20), rezultă:
ρ A wAz = −ρD AB A + g A (ρ A w Az + ρ B wBz ) .
dg
(6.22)
dz
Deoarece wAz şi wBz reprezintă vitezele componenţilor A şi B
raportate la un sistem fix de axe, cantităţile ρ A wAz şi ρ B wBz reprezintă
fluxurile masice raportate la sistemul fix de axe, care se notează cu:
n Az = ρ A wAz ; nBz = ρ B wBz . [kg/(m2·s)]
Înlocuind în ecuaţia (6.22), se obţine:
n Az = −ρD AB A + g A (n Az + nBz )
dg
. (6.23)
dz
Această relaţie se poate generaliza şi scrie în formă vectorială:
n A = −ρD AB ∇g A + g A (n A + n B ) , (6.24)
care arată că fluxul masic unitar nA are următoarele două componente[25]:

• – ρD AB ∇g A = J A este fluxul masic relativ şi reprezintă contribuţia
gradientului de concentraţie;
• g A (n A + n B ) = ρ A w – contribuţia deplasării amestecului.
În mod similar, se poate scrie fluxul molar faţă de un sistem de
referinţă fix în felul următor:
N A = −CD Ab ∇x A + x A (N A + N B ) , (6.25)
în care: N A = C A w A şi N B = C B wB .
Ecuaţiile (6.24) şi (6.26) reprezintă alte forme echivalente cu
expresiile (6.15) şi (6.16) ale legii lui Fick. Coeficientul de difuzie DAB este
identic în toate cele patru ecuaţii.
Coeficientul de difuzie D
Coeficientul de difuzie este introdus de legea lui Fick, fiind analog
conductivităţii termice din ecuaţia legii lui Fourier. Ecuaţia sa de definiţie
este:
J Az
D AB = [m2/s] (6.26)
 A
dC
 
 dz 
El se defineşte ca fluxul molar al componentei A în direcţia z, pentru
un gradient al concentraţiei molare de 1 kmol/(kg·m).
Coeficientul de difuzie este o proprietate specifică amestecului, care
depinde de compoziţia sa, de temperatură şi presiune.
Utilizând teoria cineticii pentru gaze ideale se poate stabili o variaţie
a coeficientului de difuzie invers proporţională cu presiunea şi direct
proporţională cu temperatura:
DAB ∼ p-1T 3/2 (6.27)
În tabelul 6.1 sunt prezentate valori ale coeficientului de difuzie

pentru diferite perechi de substanţe [20].
Tabelul 6.1
Valorile coeficientului de difuzie
la presiunea atmosferică
Substanţa A Sunstanţa B T DAB

(K) (m2/s)
1 2 3 4
Gaze
NH3 Aer 298 0,28·10-4
H2O Aer 298 0,26·10-4
CO2 Aer 298 0,16·10-4
H2 Aer 298 0,41·10-4
O2 Aer 298 0,21·10-4
Acetona Aer 273 0,11·10-4
Benzina Aer 298 0,88·10-5
Naftalina Aer 300 0,62·10-5
Ar N2 293 0,19·10-4
H2 O2 273 0,70·10-4
H2 N2 273 0,68·10-4
Tabelul 6.1
(continuare
1 2 3 4
H2 CO2 273 0,55·10-4
CO2 N2 293 0,16·10-4
CO2 O2 273 0,14·10-4
O2 N2 273 0,18·10-4
Soluţii
Cafeina H2O 298 0,63·10-9
Ethanol H2O 298 0,12·10-8
Glucoza H2O 298 0,69·10-9
Glicerină H2O 298 0,94·10-9
Acetonă H2O 298 0,13·10-8
CO2 H2O 298 0,20·10-8
O2 H2O 298 0,24·10-8
H2 H2O 298 0,63·10-8
N2 H2O 298 0,26·10-8
Solide
O2 Cauciuc 298 0,21·10-9
N2 Cauciuc 298 0,15·10-9
CO2 Cauciuc 298 0,11·10-9
He SiO2 293 0,4·10-13
H2 Fe 293 0,26·10-12
Cd Cu 293 0,27·10-18
Al Cu 293 0,13·10-33
6.1.2. Ecuaţiile diferenţiale ale

difuziei moleculare
6.1.2.1. Ecuaţia de continuitate

Pentru a determina ecuaţia generală a difuziei moleculare vom
considera un element de volum dv = dx dy dz (figura 6.2), pentru care vom
face un bilanţ masic scriind:
Viteza de variaţie Variaţia fluxului de Viteza de generare

a concentraţiei de = substanţă care + a masei în volum
substanţă din volum tranzitează volumul prin reacţii chimice
Viteza de variaţie a cantităţii de component A din volum este:

∂ρ
M& A,V = A dx dy dz [kg/s] (6.28)
∂τ
Fluxul de masă care intră în elementul dv după direcţia x va fi:
na , x dy dz = ρ A w A, x dy dz [kg/s] (6.29)
Fluxul masic care iese din element după aceeaşi direcţie este:
∂[n A, x dy dz ]
n A, x + dx dy dz = n A, x dy dz + dz [kg/s] (6.30)
∂x
Fluxul de masă rămas în elementul de volum după direcţia x va fi:
∂n
n A, x + dx dy dz − n A, x dy dz = A, x dx dy dz (6.31)
∂x
Scriind în mod analog variaţia fluxului de masă ce tranzitează
elementul după celelalte direcţii dy, dz se obţine fluxul variaţia fluxului de
masă după cele trei direcţii:
∂ ∂ ∂ 
M& A,st = − n Ax + n Ay + n A, z  dv [kg/s]
 ∂x ∂y ∂z 
Semnul minus apare deoarece s-a presupus că fluxul masic care
părăseşte volumul este mai mare ca cel care intră în volum.
Viteza de generare a masei în volum datorită unor reacţii chimice, în
ipoteza unei generări omogene de masă cu viteza qmv,A, în kg/(m3·s) va fi:
nA z+dz
nA y+dy
z
y
x dz
M& A, g
nA,x M&
nA,x+dx
A, st
nA,y dy
dx
nA,z
Fig. 6.2 Bilanţul masic pentru un

element de volum
M& A, g = q mv, A dv [kg/s] (6.32)

Înlocuind valorile M& A,v ; M& A,st ; M& A, g în bilanţul de masă se obţine:
∂ ∂ ∂ ∂ρ
n A, x + n A, y + n A, z + A − q mv, A = 0 (6.33)
∂x ∂y ∂z ∂τ
Aceasta este ecuaţia de continuitate pentru componentul A. Deoarece

r
nA,z, nA,y, nA,z sunt proiecţiile pe cele trei axe ale vectorului n A , ecuaţia
(6.33) se poate scrie:
∂ρ A
∇n A + − q mv, A = 0 (6.34)
∂τ
O ecuaţie similară se poate scrie pentru componentul B din amestec:
∂ρ B
∇n B + − q mv, B = 0 (6.35)
∂τ
şi adunând ecuaţiile (6.34) şi (6.35), rezultă:
∂ (ρ A + ρ B )
∇(n A + n B ) + − (qmv , A + q mv, B ) = 0 . (6.36)
∂τ
Ţinând seama că, pentru un amestec de doi componenţi există
relaţiile:
n A + nB = ρ A w A + ρ B wB = ρw ;
ρA + ρB = ρ ;
qmv , A = − qmv , B ,
deoarece generarea componentului A se face pe seama epuizării
componentului B, se obţine ecuaţia de continuitate pentru amestec:
∂ρ
∇(ρw) + =0 , (6.37)
∂τ
care este identică cu ecuaţia de continuitate pentru curgerea unui fluid

omogen.
6.1.2.2. Forme speciale ale ecuaţiei

de continuitate
Pentru determinarea distribuţiei concentraţiei, trebuie înlocuit fluxul
unitar prin expresiile rezultate din legea lui Fick. Astfel, dacă se înlocuieşte
în ecuaţia (6.34) valoarea lui nA (6.24):
n A = −ρD AB ∇g A + g A (n A + n B )
sau echivalentul său:
n A = −ρD AB ∇g A + ρ A w ,
rezultă:
∂ρ A
− ∇(ρD AB ∇g a ) + ∇(ρ A w) + − qmv , A = 0 . (6.38)
∂τ
sau scrisă în funcţie de concentraţia molară:
∂C A
− ∇(CD AB ∇x A ) + ∇(ρ A w ) + − qmv, A = 0 (6.38a)
∂τ
Această ecuaţie este generală şi exprimă distribuţia concentraţiei

componentului A într-un amestec. În această formă este, însă foarte greu de
utilizat şi de aceea se fac ipoteze simplificatoare care permit aducerea ei
într-o formă mai uşor de folosit.
• Dacă densitatea ρ şi coeficientul de difuzie DAB se consideră
constante, ecuaţia devine:
∂ρ
− D AB ∇ 2 ρ A + ρ A∇w + w∇ρ A + A − qmv , A = 0 (6.39)
∂τ
• Pentru un fluid incompresibil, viteza este constantă şi deci ∇w = 0 .
Dacă nu există generare de substanţă A, atunci qmv,A = 0. De asemenea, dacă
se consideră constante densitatea şi coeficientul de difuzie, ecuaţia (6.39) se
reduce la forma:
∂ρ A
+ w∇ρ A = D AB ∇ 2ρ A . (6.40)
∂τ
Se observă că membrul stâng al ecuaţiei conţine doi termeni: derivata locală
∂ρ A / ∂τ a câmpului scalar de concentraţie masică ρ A ( x, y , z , τ ) şi termenul:
∂ρ ∂ρ ∂ρ
w ∇ρ A = w x A + w y A + w z A ,
∂x ∂y ∂z
care reprezintă derivata în raport cu viteza a concentraţiei masice
ρ( x, y, z , τ) . Suma acestor două derivate este denumită derivata
substanţială a concentraţiei masice şi deci ecuaţia (6.40) se poate scrie în

forma:
Dρ A
= D AB ∇ 2 ρ A , (6.41)
Dτ
care este analogă cu ecuaţia pentru transferul de căldură în regim tranzitoriu:
DT
= a∇ 2T , (6.42)
Dτ
în care T este temperatura, iar a – difuzivitatea termică.
• În cazul în care fluidul nu se deplasează w = 0 nu există generare
de masă qmv,A = 0, iar densitatea şi difuzivitatea sunt constante, ecuaţia
(6.40) se reduce la:
∂ρ A
= D AB ∇ 2 ρ A . (6.43)
∂τ
Această ecuaţie este cunoscută sub numele de legea a doua de difuzie a lui
Fick. Ipoteza că fluidul nu se deplasează restrânge aplicabilitatea ei numai
la corpuri solide sau lichide staţionare, precum şi la sisteme binare de gaze,
sau lichide, la care nA = –nB.
Ecuaţia (6.43) este analogă cu ecuaţia lui Fourier pentru conducţia
căldurii:
∂T
= a∇ 2T . (6.44)
∂τ
• Ecuaţiile (6.39), (6.40) şi (6.43) pot fi simplificate în continuare
dacă procesul se consideră staţionar şi deci ∂ρ A / ∂τ = 0 . Pentru densitate
constantă şi coeficient de difuzie constant, ecuaţia (6.39) devine:
w∇ρ A = DAB ∇ 2 ρ A + q mv , A . (6.45)
Dacă nu există nici generare de substanţa, se obţine:
w∇ρ A = DAB ∇ 2 ρ A . (6.46)
În plus, dacă w = 0, ecuaţia se reduce la:
∇ 2ρ A = 0 , (6.47)
care este ecuaţia lui Laplace, pentru concentraţii masice de component A.

6.1.2.3. Condiţii iniţiale şi la limită

Pentru descrierea cazurilor concrete de transfer de masă, trebuie
rezolvată una din ecuaţiile diferenţiale prezentate pentru anumite condiţii
iniţiale şi la limită care permit determinarea constantelor de integrare.
Condiţiile la limită cele mai întâlnite sunt următoarele:
A • Specificarea concentraţiei la interfaţă în concentraţie molară CA
= CAs sau masică ρA = ρAs sau fracţia molară xAs, iar în cazul gazelor, prin
presiunea parţială pA = pAs sau fracţia molară xA,s. Pentru un caz concret de
difuzie a unui component din faza gazoasă în faza solidă sau lichidă (figura
6.3), dacă concentraţia elementului A din faza gazoasă este caracterizată de
presiunea parţială pA,s, transformarea ei în funcţie molară se va face utilizând
legea lui Henry:
p
x As = As , (6.48)
H Interfaţa
Gaz lichid
sau
gaz solid
pAs
xAs
Gaz Lichid
sau
solid
x
Fig. 6.3 Interfaţa gaz–lichid
sau gaz–solid
unde H este constanta lui Henry, în bar. Valorile constantei lui Henry pentru
unele soluţii apoase ale unor gaze sunt prezentate în tabelul 6.2.
Tabelul 6.2
Valorile constantei lui Henry pentru soluţii apoase
H = pA, i/aA, i (bar)

T
NH3 Cl2 H2 S SO2 CO2 CH4 O2 H2
(K)
1 2 3 4 5 6 7 8 9
273 21 265 260 165 710 22,880 25,500 58,000
280 23 365 335 210 960 27,800 30,500 61,500
290 26 480 450 315 1300 35,200 37,600 66,500
300 30 615 570 440 1730 42,800 45,700 71,600
Tabelul 6.2
(continuare)
1 2 3 4 5 6 7 8 9
310 – 755 700 600 2175 50,000 52,500 76,000
320 – 860 835 800 2650 56,300 56,800 78,600
323 – 890 870 850 2870 58,000 58,000 79,000
B • Al doilea tip de condiţii la limită descriu continuitatea fluxului

JA,s la interfaţă.
∂x
J A, s = −CD AB A . (6.49)
∂x x=0
În cazul unor interfeţe impermeabile pentru componenta A
∂x A / ∂x x=0 = 0 .
Cantităţile iniţiale presupun cunoaşterea câmpului de concentraţii
la momentul τ = 0.
6.1.3. Difuzia masică prin medii cu geometri simple

fără reacţii chimice care generează masă în volum
• Mediu plan
Dacă se consideră un mediu plan în repaus, cu grosimea δ prin care
difuzează o componentă A prin componenta B, în regim staţionar, fără surse
interne de masă datorate unor reacţii chimice (figura 6.4), pentru
determinarea distribuţiei concentraţiei în spaţiu, se pleacă de la ecuaţia
(6.38a), care în ipotezele făcute are forma:
d  dx 
 CD AB A  = 0 (6.50)
dx  dx 
A+B
xA,s1
xA,s2
NA,x
Fig. 6.4 Transferul de masă printr-un mediu plan

Prin integrarea ecuaţiei (6.50), în condiţiile la limită: x = 0;

x A = x A,s1 şi x = δ; x A = x A,s 2 , se obţine câmpul de concentraţii în perete:
x A ( x ) = (x A , s 2 − x A , s 1 ) + x A , s 1
x
, (6.51)
δ
Fluxul molar (relaţia 6.25) în ipoteza considerată se scrie:
dx A ( x )
N A = −CD AB (6.52)
dx
Înlocuind valoarea xA(x) din (6.51), rezultă:
x A,s 2 − x A, s1
N A = −CD AB . [kmol/(m2·s)] (6.53)
L
Multiplicând cu suprafaţa S şi înlocuind xA = CA/C, rezultă:
D AB ⋅ S
NA = (C A,s1 − C A,s 2 ) [kmol/s] (6.54)
δ
Extinzând analogia electrică a transferului de căldură şi la transferul

de masă:
∆C
NA = S [kmol/s] (6.55)
Rm ,dif
rezultă că rezistenţa masică difuzivă pentru un mediu plan este:
δ
Rm, dif = [s/m3] (6.56)
D AB
Dacă mediul prin care are loc difuzia este cilindric sau sferic valorile
câmpului fracţiei molare şi al rezistenţelor masice sunt prezentate în tabelul
6.3 [20,40]
Tabelul 6.3
Rezistenţele masice şi distribuţia concentraţiei
Geometria Distribuţia concentraţiei Rezistenţa masică

xA(x) xA(r) difuzivă, Rm,dif
xA,s1 A
δ
x A ( x ) = (x A, s 2 − x A, s1 ) + x A,s1
x
Rm,dif =
L D AB
L xA,s2
x
r2
r1
x A,s1 − x A, s 2 r ln (r2 / r1 )
x A (r ) = Rm,dif =
r
ln  + x A,s 2
L ln(r1 / r2 )  r2 
2πD AB
xA,s2
xA,s1
r1
r2
1 1 1
Rm,dif =  − 
x − x 1 1  4πDAB  r1 r2 
x A (r ) = A,s1 A,s 2  +  + x A,s 2
xA,s2
+
r 1 / r1 − 1/ r2  r r2 
xA,s1
6.2. Transferul de masă convectiv
Transferul de masă convectiv reprezintă transportul de substanţă

între un fluid în mişcare şi o interfaţă. Aceasta poate fi suprafaţă unui solid
sau unui lichid.
Transferul de masă convectiv este analog convecţiei termice, având
ca şi aceasta două componente: o difuzie moleculară în stratul limită masic
şi o mişcare de amestec în afara acestuia.
Transferul de masă convectiv apare în numeroase echipamente sau
instalaţii termice, cum ar fi: scruberele, turnurile de răcire, degazoarele
termice, instalaţiile de uscare. De cele mai multe ori transferul de masă
convectiv este însoţit şi de un transfer de căldură.
6.2.1. Ecuaţii de bază
Ecuaţia fundamentală ale transferului de masă convectiv (difuzie

turbulentă) este analogă ecuaţiei lui Newton a convecţiei termice, având
forma:
n A = k c (ρ Ai − ρ A ) , [kg/(m2·s)] (6.57)
unde: nA este fluxul unitar masic al componentei A; kc – coeficientul de

transfer de masă, în m/s; ρAi, ρA – concentraţiile substanţei A la interfaţă,
respectiv la distanţa de interfaţă în fluidul în mişcare, în kg/m3.
Cea mai uzitată metodă de determinare a coeficientului de masă este
analiza dimensională succedată de experiment. Se pot obţine astfel relaţii
criteriale.
La calculul transferului de masă, pe lângă numerele criteriale
întâlnite şi la transferul de căldură (Re, Pr) se utilizează şi numere criteriale
proprii:
Criteriul Schmidt (Sc) reprezintă raportul dintre difuzivitatea
impulsului şi difuzivitatea masei:
ν η
Sc = = . (6.58)
D AB ρD AB
Criteriul Sc este analog criteriului Pr care reprezintă raportul între

difuzivitatea masei şi a căldurii (Pr = ν/a).
Criteriul Lewis (Le) este raportul între difuzivitatea căldurii şi cea
a masei:
a λ
Le = = (6.59)
D AB ρC p D AB
Criteriul Sherwood (Sh) reprezintă raportul între rezistenţa la

transferul de masă prin difuzie moleculară şi rezistenţa termică prin difuzie
turbulentă:
kc l
Sh = , (6.60)
D AB
unde: l este lungimea caracteristică, în m.

Criteriul Sherwood este analog criteriului Nusselt.
Relaţiile criteriale care caracterizează transferul de masă convectiv
sunt în general de forma:
Sh = f (Re, Sc, Le) , (6.61)
pentru transferul de masă prin convecţie forţată şi de forma:
Sh = f (Gr*, Sc) , (6.62)
pentru transferul de masă prin convecţie naturală unde:

Gr* = l3∆ρA/ρν2 este criteriul lui Groshof pentru transferul de masă.
În tabelul 6.4 sunt prezentate o serie de relaţii criteriale pentru
determinarea coeficientului de transfer de masă convectiv[20,40,39,25].
Tabelul 6.4
Relaţii criteriale pentru transferul
de masă convectiv
Nr. Relaţia criterială Domeniul de Tipul de transfer

crt. valabilitate masic
0,6 < Sc < 3000
ShL = (0,037 Re 4L.5 − 871)Sc1 / 2
Curgerea peste o
1 5·105<ReL<108
placă cu lungimea L
2 Curgere laminară în
1/ 3
 Re Sc  ţevi cu lungimea L
ShD = 1,86 D  ReD < 2300
 L/ D  şi diametrul D
2000 < ReD<35000
Curgere turbulentă
3 ShD = 0,023Re 0,83
D Sc 0 , 44 0,6<Sc<2,500
în conducte
Curgerea turbulentă
4 ShD = 0,023 Re 0D,83 Sc 0, 33 2000<ReD<70000
în conducte
1000<Sc<2260
6.2.2. Transferul de masă interfazic
În cazul transferului de masă între două faze diferite separate printr-o

interfaţa (sisteme lichide-lichid, lichid-gaz, gaz-solid, lichid-solid), acesta se
efectuează în trei etape: transferul de masă convectiv de la una din faze la
interfaţă (suprafaţa de separare dintre faze); transferul de masă prin
suprafaţă şi transferul de masă de la suprafaţă la al doilea fluid. În cele mai

multe cazuri suprafaţa (interfaţa) nu este solidă, astfel că rămâne numai
două rezistenţe masice. În figura 6.4 este prezentat un astfel de model care
presupune transferul de masă între un gaz şi un lichid.
Interfaţă gaz-lichid
p = pA+pB
δg δl
pBg
Presiunea (concentraţia)
Film de gaz Film de lichid

(c*Bg) cAi
cBl
(p*Ai ) (p*Bl)
pAg pAi
(c*Ag) (c*Ai ) cAl
Faza gazoasă Faza lichidă
(p*Al)
z
Distanţa
Fig. 6.5 Transferul de masă interfazic
Mecanismul de transfer de masă este un proces combinat care

cuprinde transferul molecular şi transferul turbulent cu efecte care nu se pot
evidenţia separat. Din această cauză este necesară utilizarea conceptului de
coeficient de transfer care să ia în considerare ambele tipuri de procese.
Fluxul molar de component A transferat în direcţia z poate fi
exprimat prin relaţiile:
N Az = k g ( p Ag − p Ai ) = kl (c Ai − c Al ) [kmol/(m2·s)] (6.63)
în care: pAg, pAi reprezintă presiunea parţială a componentului A în gaz şi la
interfaţă; cAl, cAi – concentraţia molară de component A în lichid şi respectiv,
la interfaţă; kg, kl – coeficienţii individuali de transfer de masă în gaz şi
respectiv, în lichid.
Determinarea practică a concentraţiei sau a presiunii parţiale la
interfaţă este deosebit de dificilă, motiv pentru care se preferă folosirea unor
coeficienţi globali de transfer de masă, care iau în considerare potenţialul
total de transfer. Astfel, dacă se defineşte coeficientul global în funcţie de
presiunile parţiale, fluxul molar se poate scrie:
N A = K g p Ag − p *A (
[kmol/(m2·s)] ) (6.64)
unde: Kg este coeficientul global de transfer de masă definit în funcţie de

presiunea parţială activă în faza gazoasă, în kmol/(m2·s·Pa); pAg – presiunea
parţială în faza gazoasă, în Pa; p *A – presiunea parţială a componentului A în
echilibru cu compoziţia din faza lichidă, în Pa.
În mod similar, coeficientul global se poate defini în funcţie de
concentraţia componentului A în faza lichidă şi atunci fluxul devine:
(
N A = K l c *A − c Al )
[kmol/(m2·s)] , (6.65)
unde: Kl este coeficientul global de transfer de masă definit în funcţie de
concentraţia activă în faza lichidă, în m/s; cAl – concentraţia componentului
A în faza lichidă, în kmol/m3 ; c *A – concentraţia componentului A
corespunzătoare echilibrului cu pAg, în kmol/m3.
Valorile de echilibru ale concentraţiei şi presiunii parţiale se
determină pe baza legii lui Henry, conform relaţiilor:
c *A = p Ag / H ; p *A = Hc Al , (6.66)
unde H este constanta lui Henry. În figura 6.5 este prezentată forţa activă a
transferului de masă asociată cu fiecare fază, precum şi forţa activă globală.
pA
pAg
∆pAg
pAi
∆pAtotal
∆cAl ∆cAg
∆pAl
p* A ∆cAtotal
cAl cAi c* A cA
Fig. 6.6 Forţa activă a transferului de masă

în modelul celor două filme
Raportul dintre rezistenţa la transfer opusă de fiecare fază şi rezistenţa totală

se calculează cu relaţiile:
Rgaz ∆p Ag 1 / kg
= = (6.67)
Rtotal ∆p Atot 1 / kg
Rlichid ∆c Al 1/ kl
= = (6.68)
Rtotal ∆c Atot 1 / K l
Ţinând seama de relaţiile anterioare se poate determina legătura

dintre coeficienţii individuali şi cei globali de transfer de masă. Rezultă
următoarele relaţii:
1 1 H
= + ; (6.69)
K g k g kl
1 1 1
= + . (6.70)
K l Hk g kl
BIBLIOGRAFIE
[1] ARPACI. V.S., Conduction heat-transfer, Adidisan-Wesley., 1996.

[2] BADEA. A., NECULA. H., STAN. M., IONESCU. L., BLAGA. P., DARIE. G.,
Echipamente si instalatii termice, Editura Tehnica, Bucuresti, 2003.
[3] BADEA.A.,NECULA,H.,Schimbătoare de căldură, Editura AGIR, Bucureşti,
2000
[4] BELOV,I.A.,KUDRIAVTEV,N.A., Teplootdacia i saprotivlenie pachetov trub.
Energoatomizdat, 1987.
[5] BONTEMPS, A., GARRIGUE,A, ş.a Technologie des echangeurs thermiques.
Techniques de l'Ingineur. Paris,1998
[6] BRATIANU. C., Metode cu elemente finite in dinamica fluidelor.Editura
Academiei, Bucuresti, 1983.
[7] BRIGGS,D.E, YOUNG, E. H. Convection heat transfer and pressure drop of air
flowing across triangular pitch banks of finned tubes. Chem.Eng. Symp. Series no
41, vol. 59, 1983, p. 1 - 10.
[8] BUTTERWORTH,D.,HEWIT,G.F., Tow-phase flow and heat transfer,Oxford
University Press, 1977.
[9] CARABOGDAN. I. GH., BADEA. A., ş.a. Metode de analiza a proceselor si
sistemelor termoenergetice. Editura Tehnica, Bucuresti, 1989.
[10] CHERON.B., Transferts thermiques, Ellipsas , Paris 1999.
[11] CHIRIAC. FL., s.a., Procese de transfer de caldura si masa in instalatiile
industriale.Editura Tehnica, Bucuresti, 1982.
[12] CHURCHILL,S.W.,CHU,H.S., Corelating Equations for Laminar and Turbulent
Free Convection from a Vertical Plate. Int. Jurnal of Heat and Mass
Transfer,18,1323,1975.
[13] COLLIER, J. G., THOME, J.R. Convective boiling and condensation.Third
Edition, Clarendon Press, Oxford, 1994, 596p.
[14] CRABOL,J., Transfert de chaleur (3 tomes), Masson, Paris, 1992.
[15] DAVENPORT, C.J. Correlations for heat transfer and flow friction characteristics
of lourered fins. Heat Transfer, Seattle 1983. AICHE Symp. no225, vol 79,1983, p
19-27
[16] DEPEW, C.A., REISBIG, R.L. Vapor condensation on a horizontal tube using
Teflon to promote dropwise condensation. Industrial Engineering Chemistry,
Processing, Design and Development, vol. 11, 1964
[17] DOROSCIUC, B.E., Crizisi temploobmena pri chiperii vodi v trubah., Energhia,
Moskva, 1970.
[18] GRAY, D.L., WEBB, R.L. Heat transfer and friction correlation for plate fin and
tube heat exchangers having plain fins. Heat transfer, vol 6, 1986, p. 2745 - 2750
[19] HONG, S. W., BERGLES, A.E. Augmentation of laminar flow heat transfer in
tubes by means of twisted tape inserts. J. Heat Transfer, vol.91, 1969, p. 434-442
[20] INCROPERA. F.P., DEWITT. D.P., Fundamentals of Heat and Mass Transfer,
John Wily & Sans, New York, 1996.
[21] ISACENCO. V.P., OSIPOVA. V.A., SUKOMEL. A.S., Teplaperdacia, Energhia,
1975.
[22] ISACENKO.V.P., Teploobmen pri condensatii, Energhia, Moskva,1977
[23] JOSHI, H.M., WEBB, R.L. Prediction of heat transfer and friction in the offset
strip fin arraz. Int. J. Heat Mass Transfer, vol.30. no1, 1987, p 69 – 84
[24] JUKAUSKAH,A.,JIUJGDA,I., Teplotdacia v laminarnom patoke jidcosti, Mintis,
Vilnius, 1969.
[25] KAFAROV,V.V., Fundamentals off mass transfer, Mir Publishers, 1975.
[26] KAKAC, S., Handbook of single phase connectiv heat transfer, 1987
[27] KREITH. K., Principales of heat transfer, New-York International, 1976
[28] KUMAR,R., JUDD, R.L. Heat transfer with coiled turbulance promoters. Canad.
J. Chem. Eng., vol.48,1970,p. 378 -383.
[29] KUTADELADZE. CC., Teplaperedacia pri condensatii i kipenii, Masghiz, 1952.
[30] LECA, A., MLADIN,E.C., STAN,M. Transfer de căldură şi masă. Editura tehnică.
Bucureşti,1998.783p
[31] LOCKHART,R., MARTINELLI, R.C. - Proposed Corelation of Data for
Isothermal Two-Phase, 1994
[32] MARTO, P. J., LEPERE, V. J. Pool Boiling Heat Transfer from enhanced surfaces
to dielectric fluids. Advances in Enhanced Heat Transfer, HTD-18, ASME, New
York,1981.
[33] MIHEEV. M.A., MIHEEVA. I.M., Osnovi teplaperedaci, Energhia, Moskwa,
1973
[34] PETUHOV,B.S., Teploobmen I saprotivlenie pri laminarnom tecenii v trubah,
Energhia, Moscva,1967
[35] RABAS, T.J. The effect on fin density on the heat transfer and pressure drop
performance of low finned tube banks. ASME paper n0 80-HT-97,1980.
[36] ROBINSON, H., BRIGGS,D.E. Pressure drop of air flowing across trangulair
pitch banks of finned tubes. CEP Szmp. Series n0 64, vol 62,1996, p. 177-188
[37] ROSHEWOW, W.M., Hand book of Heat Transfer, Mc Gnow-Hill, New York,
1985
[38] SACADURA. J.F., Invitation aux transferts thermoques, Laroisier, TEC & DOC,
Paris 1993.
[39] STEFANESCU. D., LECA. A., LUCA. L., BADEA. A., MARINESCU. M.,
Transfer de căldură şi masă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1983
[40] SUBBOTIN,V.I., Obşcie vaprosî teplo i maso obmena, Nauca i Tehnica, Minsc,
1966
[41] STEPHAN,K. Heat transfer in condensation and boiling. Springer-Verlag Berlin
Heidelberg, 1992, 325 p
[42] THORSEN,R., LANDIES, F. Friction and heat transfer characteristics in turbulent
swirl flow subjected to large transverse temperature gradients. J. Heat Transfer,
vol.90, 1968, p 87-89.
[43] TIEN-MO SHIH, Numerical Heat Transfer, Hemisphere Publishing, 1984.
[44] TONG. L.L., Biling Heat Transfer and Two - Phase Flow, Wiley, New York,
1965.
[45] UTTAWAR, S.B., RAJA RAO, M. Turbulent flow friction and heat transfer
characteristics of single spirally enhanced tubes. J. Heat Transfer, vol 107,1985,p
930 - 935
Bibliografie 251
[46] VIDIL. R., MARVILLET, Ch., Les echangeurs a plaques. GRETh, Grenoble
1990.
[47] WEBB, R.L. Principles of Enhanced Heat Transfer. John Wiley &Sons, Inc., New
York, 1994,556p.
[48] WEBB, R.L., RUDY, T.M.,KEDZIERSKI, M.A. Prediction of the Condensation
coefficient on horizontal integral-fin tubes. J. Heat Transfer, vol. 107,1985.

Transfer de Caldura Si Masa

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Transfer de Caldura Si Masa

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Prof.dr.ing.

Adrian Alexandru Badea

Cap.1 Consideraţii generale

2.2.3.4. Transferul de căldură printr-un perete nervurat.. 58

3.4.2. Curgerea prin canale necirculare……………… 144

Cap.5 Intensificarea transferului termic

Transferul de căldură este ştiinţa proceselor spontane, ireversibile,

1.1.1. Câmpul de temperatură

Temperatura caracterizează starea termică a unui corp, caracterizând

Câmpul de temperatură definit de relaţia (1.1) este tridimensional şi

1.1.2. Suprafaţa izotermă

Suprafaţa izotermă este locul geometric al punctelor din spaţiu care

1.1.3. Gradientul de temperatură

Câmpul de temperatură fiind o funcţie derivabilă se poate defini în

Fig.1.1 Gradientul de temperatură

1.1.4. Fluxul termic

Fluxul termic este cantitatea de căldură care trece printr-o suprafaţă

1.1.5. Fluxuri termice unitare

Fluxul termic unitar de suprafaţă (densitatea fluxului termic)

1.1.6 Linii şi tub de curent

Liniile de curent sunt tangentele la vectorii densităţii fluxului termic

1.2. Analogia electrică a

Două fenomene sunt analoge dacă diferă ca natură dar au ecuaţii

1.3. Modurile fundamentale

Transferul de energie termică se poate realiza prin trei moduri

1.3.1. Conducţia termică este procesul de transfer al căldurii dintr-o

În cazul metalelor conducţia termică se realizează atât prin fononi

unde: λ este conductivitatea termică, în W/(mK); S – suprafaţa, în m2 ;

1.3.2. Convecţia termică

Convecţia termică reprezintă procesul de transfer de căldură între un

de mişcare cărora le corespund două tipuri de convecţie: liberă sau naturală

Q = αS / T f − T p / = αS∆T [W] , (1.11)

q s = α∆T [ W/m2] . (1.12)

unde: α este coeficientul de convecţie, în W/(m2 ⋅K); T f ,T p – temperaturile

Fluidul şi tipul convecţiei α, în W/(m2⋅K)

1.3.3 Radiaţia termică

Radiaţia termică este procesul de transfer de căldură între corpuri cu

2.1. ECUAŢIILE DIFERENŢIALE

2.1.1. Ecuaţia legii lui Fourier

Această ecuaţie care caracterizează conducţia termică

2.1.2. Ecuaţia generală a conducţiei termice

Această ecuaţie caracterizează conducţia tridimensională, în regim

Ecuaţia bilanţului termic pentru elementul dv are forma:

cǎldura intratǎ şi rǎmasǎ în corp cǎldura generatǎ de surse

Difuzivitatea termică a reprezintă o proprietate fizică a unui

Ecuaţiile diferenţiale ale conducţiei termice

Denumire Regimul Ecuaţia

În cazul corpurilor neomogene şi neizotrope : λ = λ (λ x , λ y , λ z ), la

2.1.3. Condiţii de determinare univocǎ

Ecuaţiile diferenţiale prezentate descriu o scară largă de procese de

La interfaţa de contact pantele celor două variaţii ale temperaturilor

2.1.4. Conductivitatea termică

Conductivitatea termică se defineşte din ecuaţia legii lui Fourier:

Ea reprezintă fluxul transmis prin conducţie prin unitatea de

Fig. 2.3. Ordinul de mărime al conductivităţii termice

Fig.2.4. Variaţia cu temperatură a conductivităţii termice pentru solide

Fig. 2.5. Variaţia cu temperatură a conductivităţii termice pentru lichide

Fig.2.6. Variaţia cu temperatură a conductivităţii termice pentru gaze

2.2. Conducţia termicǎ unidirecţionalǎ

2.2.1. Corpuri cu forme geometrice simple

a) Conducţia la limitǎ de ordinul I

În acest caz mărimile cunoscute sunt: grosimea peretelui δ, în m;

Se ce mărimile: câmpul de temperaturǎ T(x), fluxul termic unitar qs

Fluid cald Fluid rece