DETERMINAREA POTENŢIOMETRICĂ A

pH-ULUI DIN SOLUŢII SIMULATE DE

FLUID INTESTINAL

Scopul lucrǎrii este de a prezenta aplicaţiile metodei potenţiometrice în

determinări directe de pH, utilizând electrodul cu membrană de sticlă ca electrod
indicator al ionilor hidroniu.

1. Generalităţi
Organismul uman ȋşi păstrează pH-ul in jurul valorii generale de
7,35÷7,45, iar abaterea de la aceşti indici anunţă instalarea unor afecţiuni. Ȋn
cazul ȋn care pH-ul sȃngelui scade cu mult sub 6,8 sau peste 7,8, celulele
ȋncetează să mai funcţioneze, iar pacientul ȋşi pierde funcţiile vitale. Un pH
ideal al sȃngelui este de 7,4, aşadar este mai alcalin decȃt acid.
Pe de alta parte, pH-ul tractului digestiv uman variază destul de mult.
Cel al salivei este cuprins de regulă ȋntre 6,5 şi 7,5. La nivelul orificiului
stomacal, pH-ul scade la valorile de 4,0÷6,5, fiind mai acid pentru faza de
predigestie.
Apoi, secreţia de acid clorhidric şi pepsina reduce nivelul pH-ului
pȃnă la valorile de 1,5÷4,0. După aceea alimentele sunt amestecate cu
sucurile gastrice şi intră ȋn intestinul subţire, unde pH-ul se schimbă la
7,0÷8,5. Ȋn acest punct, are loc absorbţia de nutrienţi şi eliminarea
reziduurilor prin colon (al cărui pH este de 4,0÷7,0).
Pentru a digera mâncarea și a omorî bacteriile și virusurile introduse
odată cu aceasta, interiorul stomacului nostru are un pH acid. În interiorul
stomacului pH-ul se menține în jurul valorii de 4. Când consumăm alimente
sau bem apă, pH-ul din interiorul stomacului crește. În acest moment,
mecanismele de tip feedback din stomac sesizează această schimbare și
comandă celulelor din pereții stomacului să secrete acid gastric pentru a
reduce valoarea pH-ului înapoi la 4, și astfel pH-ul stomacului redevine
acid.
Ingredientele din celulele stomacului care ajută la producția de acid
clorhidric (HCl) sunt dioxidul de carbon (CO 2 ), apa (H 2 O) și clorura de
sodiu (NaCl) sau clorura de potasiu (KCl).
Reacțiile chimice care au loc sunt:
NaCl + H 2 O + CO 2 → HCl + NaHCO 3
sau
 KCl + H 2 O + CO 2 → HCl + KHCO 3
După cum se observă, din procesul de fabricare a acidului
clorhidric rezultă și două produse secundare și anume bicarbonatul de
sodiu (NaHCO 3 ) și bicarbonatul de potasiu (KHCO 3 ) care intră la rândul lor
în circulația sanguină. Aceşti bicarbonaţi sunt tampoanele alcaline care
neutralizează excesul de acid din sânge, ele dizolvă și transformă reziduurile
acide solide în formă lichidă. Prin neutralizarea reziduurilor acide solide se
eliberează mai mult dioxid de carbon, care este transportat la plămâni. Pe
măsură ce organismul îmbătrânește, aceste tampoane alcaline se diminuează
și astfel apare fenomenul de acidoză.
Acidoza este fenomenul natural ce apare pe măsură ce în corpul
nostru se acumulează tot mai multe reziduuri acide. Atunci când pH-ului
stomacului devine mai mare de 4, stomacul știe ce să facă ca să îl scadă, şi
produce acid. Totuși, dacă pH-ul scade sub 4, indiferent de cauze, stomacul
nu mai are ce să facă și are nevoie de ajutor din exterior. În acest caz, acidul
clorhidric nu mai este produs de pereții stomacului, deci nu se mai
adaugă tampoane alcaline circulației sanguine.
Încă un exemplu în care un organ produce acid pentru a putea
produce alcalinitate este pancreasul. După ce mâncarea este digerată în
stomac, ajunge în intestinul subțire, iar în acest moment mâncarea este atât
de acidă încât ar putea găuri peretele intestinului. Pancreasul, pentru a evita
această problemă produce o secreție alcalină (sucul pancreatic). Acest suc
pancreatic este bicarbonat de sodiu, care se combină cu mâncarea acidă ce
ajunge în intestin din stomac. Conform ecuației chimice de mai sus, pentru a
se produce bicarbonat (alcalin), pancreasul este nevoit să producă acid
clorhidric, care este eliberat în circulația sanguină.
De exemplu, după o masă copioasă, apare o stare de somnolență – nu
în timpul mesei sau când mâncarea este digerată în stomac, ci atunci când
mâncarea digerată iese din stomac în intestinul subțire. Atunci este timpul
când acidul clorhidric intră în sânge. Acidul clorhidric este principalul
element al antihistaminazei, astfel apare starea de somnolență.
Produsele alcaline sau acide generate de organism trebuie să aibă o
proporție egală și opusă, deci nu există un câștig net. Echilibrul alcalin/acid
general al organismului poate fi modificat prin aport exterior de alimente și
apă.

Principiul de funcţionare a electrodului de sticlă

Electrodul cu membrană de sticlă funcţionează pe baza echilibrului
proceselor de schimb ionic stabilite la interfaţa membrană/soluţie.
Electrodul cu membrană de sticlă a fost primul (şi mult timp, singurul)

2
electrod cu membrană, fiind adoptat în practica de laborator după 1930, şi
denumit pe scurt "electrod de sticlă".
Membrana de sticlă este higroscopică. Hidratarea se realizează prin
menţinerea timp îndelungat (1÷2 zile) a membranei în contact cu o soluţie
apoasă slab acidă, rezultând astfel pe suprafaţa membranei un strat
superficial puternic hidratat. Simultan, o parte din ionii de sodiu din stratul
superficial vor fi substituiţi cu ioni de hidrogen, proveniţi din soluţie, printr-
un proces de schimb ionic:
-SiO-)Na+ St + H+ Sol ⇄ -SiO-)H+ St + Na+ Sol (1a )
Constanta de echilibru a acestui proces este atât de mare încât practic
suprafaţa membranei de sticlă constă dintr-un gel de acid silicic. Grosimea
acestui strat este de ordinul 10-4 mm. În interiorul membranei structura
sticlei nu se modifică în urma contactului cu soluţia.
Atunci când membrana de sticlă se imersează într-o soluţie, la
nivelul celor două interfeţe membrană/soluţie au loc procese de schimb
ionic, care pot fi exprimate prin echilibrele:
-SiO-)H+ St + X- Sol ⇄ -SiO-) St + H+ Sol + X- Sol (1b)
Procesul de mai sus determină apariţia unui exces de grupări
anionice pe fiecare faţă a membranei, deci a unor sarcini negative.
Cantitatea de electricitate astfel acumulată depinde de concentraţia ionilor
de hidrogen în soluţie. Cu cât aceasta este mai mică, cu atât va fi mai mare
numărul de grupări negative în stratul superficial al membranei.

Măsurarea pH-ului cu ajutorul pH-metrului

Măsurarea pH-ului unei soluţii, utilizând ca electrod indicator
electrodul cu membrană de sticlă, se realizează cu ajutorul instrumentelor
numite pH-metre. Aceste instrumente sunt milivoltmetre de mare precizie
(precizie de cel puţin ± 0,001 V), a căror scală este gradată în unităţi de pH,
ca urmare a corelaţiei liniare dintre pH şi T.E.M. a celulei:

pH indicat = a + bε cel (1)

a şi b sunt parametri reglabili ai pH-metrului.
Funcţia de etalonare a electrodului cu membrană de sticlă este de
tipul , ε cel = k + SpH , şi se rescrie în forma:

pH proba = a' +b' ε cel (2)

în care a’ = -k / S şi b’ = 1/ S sunt parametrii celulei cu electrod de sticlă.

3
 Etalonarea pH-metrului presupune reglarea mărimilor a şi b astfel
încât să fie îndeplinite condiţiile: a = a’ şi b = b’. În acest scop se utilizează
două soluţii standard de pH.
Prima soluţie standard se alege astfel încât pH-ul său să fie cât mai
apropiat de pH-ul soluţiei interne a electrodului de sticlă. Se reglează
parametrul a până când valoarea indicată de instrument este pH-ul soluţiei
standard (reglaj de asimetrie).
Corectarea parametrului b se face în raport cu o a doua soluţie
standard de pH (reglaj de pantă).
După etalonare se poate efectua determinarea rapidă şi precisă a pH-
ului unui mare număr de probe făra a fi necesară recalibrarea frecventă a
pH-metrului. Totuşi, datorită modificării lente în timp a unor parametri, cum
ar fi potenţialul de asimetrie, este recomandabil să se verifice zilnic
instrumentul cu ajutorul unor soluţii etalon şi să se repete, la nevoie,
etalonarea.

2. Recoltare
Determinările de pH se efectuează din diferite probe biologice
recoltate. O probă biologică = fluide biologice (sânge, urină, LCR (lichid
cerebro-spinal), lichid amniotic, aspirate), colectate evitând riscul
contaminării.
De asemenea, se poate măsura pH-ul patului lacrimal de la sprafață
ochiului. Acesta trebuie să fie în jurul valorii 5,5. O scădere a pH-ului
patului lacrimal duce la cataractă. Cataracta este rașchetarea suprafeței
corneei de către aciditatea patului lacrimal. Valoarea pH-ului stomacal se
determină mai rar, ȋntrucât necesită realizarea unei biopsi, iar aciditatea
crescută a lichidului stomacal afectează peretele stomacal putând fi ușor
depistată la ecografia abdominală. În cazul unor intervenții chirurgicale se
mai poate face determinare de pH în timpul intervenției pentru a se strabili
anumite măsuri care ar trebui luate.
Metodele de recoltare sunt ȋmpărţite ȋn tehnici de intubaţie şi metode
fără tub.
Determinarea pH- ului din urină:
Aportul de lichide în timpul recoltării trebuie să fie normal (cu
excepţia cazurilor când medicul curant face recomandări specifice în acest
sens). În unele cazuri se recomandă întreruperea medicaţiei care poate
induce interferenţe, cu cel puţin 12 ore (de preferat 48÷72 ore) înaintea
începerii recoltării. Unele alimente pot influenţa anumiţi compuşi chimici,

4
astfel că uneori, la sfatul medicului, pacientul trebuie să ţină o anumită dietă
înaintea acestei analize.
Cu alte cuvinte, timp de trei zile ȋnainte de practicarea analizei, se
evită ingerarea de aspirină ȋn doze mari, sau alte antiinflamatoare: vitamina
C (pot să rezulte fals pozitive), preparate din fier administrat oral, carne
roşie, pui, peşte, precum şi alte fructe şi legume ca: hrean, castraveţi,
conopidă.
Determinarea pH- ului sanguin se poate face prin două metode;
- direct, utilizind probe de sȃnge analizate la pH- metru;
- indirect, prin ecuaţia Henderson - Hasselbach
Testarea nivelului propriu de pH al organismului se poate realiza ȋn
mod regulat, folosind o hȃrtie de turnesol ȋn salivă sau urină, la prima oră a
dimineţii, fără să fi consumat ȋnainte mȃncare sau apă.

3. Valori critice
Abaterea pH-ului de la valorile normale ale acestui indicator anunţă
instalarea unor afecţiuni. Ȋn cazul ȋn care pH-ul sȃngelui scade cu mult sub
6,8 sau peste 7,8, celulele ȋncetează să mai funcţioneze, iar pacientul ȋşi
pierde funcţiile vitale. Un pH ideal al sȃngelui este de 7,4, aşadar este mai
alcalin decȃt acid.

Valori normale :
pH arterial = 7, 35÷7, 45
pH venos = 7, 31÷7, 41

Pe de alta parte, pH-ul tractului digestiv uman variază destul de

mult. Cel al salivei este cuprins de regulă ȋntre 6,5 şi 7,5. La nivelul
orificiului stomacal, pH-ul scade la valorile de 4,0÷6,5, fiind mai acid
pentru faza de predigestie.

4. Metoda de analiză

4.1. Principiul lucrării

Metodele potenţiometrice de analiză sunt metode electrochimice
bazate pe determinarea tensiunii electromotoare a unei celule electrochimice
(T.E.M.) în condiţii de echilibru, adică la o valoare practic nulă a curentului
electric prin celulă.
Determinarea potenţiometrică a pH-ului presupune utilizarea unor
electrozi indicatori ai concentraţiei ionilor de hidroniu (senzori de pH).

5
Aceşti senzori se caracterizeză prin faptul că în anumite condiţii prezintă un
potenţial de electrod care se corelează liniar cu pH-ul soluţiei cu care se află
în contact. Printre senzorii potenţiometrici pentru determinarea pH-ului se
numără: electrodul cu membrană de sticlă; electrodul de hidrogen;
electrodul de chinhidronă; electrodul de stibiu.
Principiul metodei este de a prezenta aplicaţiile metodei
potenţiometrice în determinări directe de pH, utilizând electrodul cu
membrană de sticlă ca electrod indicator al ionilor hidroniu.

4.2. Reactivi şi aparatură

- KH 2 PO 4
- NaOH 0,2M
- soluţie simulată de fluid intestinal
- sucuri acide, ceaiuri din comerţ
- pH metru
- hȃrtie indicatoare de pH

4.3. Modul de lucru

1. Se pregătesc cele două soluţii standard de pH necesare pentru calibrarea
pH-metrului.
Se dizolvă 6,8 g KH 2 PO 4 ȋn 250 mL apă distilată şi apoi se adaugă 190
mL NaOH 0,2 M. Se omogenizează amestecul şi se mai adaugă 400 mL
apă distilată, se ajustează pH-ul soluţiei rezultate cu NaOH 0,2 M pȃna
la pH 7,4 ± 0,1. La final soluţia se aduce la semn la balon cotat de 1000
mL, (soluţie simulată de fluid intestinal).
Se poate prepara şi a doua soluţie standard de pH 4± 0,1 corespunzătoare
pH-ului din stomac.
2. Electrodul de sticlă şi electrodul de referinţă se spală cu apă distilată,
evitând atingerea membranei de sticlă cu vârful pisetei. Se usucă prin
tamponare cu hârtia de filtru şi se introduc în paharul care conţine primul
standard de pH.
ATENŢIE! Se solicită atenţie deosebită în manevrarea electrozilor!
Electrozii nu se răstoarnă şi nu se deplasează de la masa de lucru!

6
3. După stabilizarea indicaţiei pH-metrului se ajustează valoarea indicată la
valoarea de pH corespunzătoare altui standard utilizat.
4. Pentru determinarea pH-ului unei probe necunoscute electrozii se spală
cu apă distilată, se usucă prin tamponare cu hârtia de filtru şi se introduc
în paharul care conţine proba.
5. După stabilizarea indicaţiei se citeşte valoarea pH-ului afişată pe ecranul
pH-metrului.
În Tabelul 1 sunt indicate o serie de substanţe standard de pH şi
concentraţiile molale (M) ale soluţiilor ce trebuie preparate în mod riguros,
astfel ca pH-ul acestora să aibă valoarea indicată în tabel.
Tabelul 1
Standarde de pH, conform NIST
(National Institute of Standards and Technology)
Nr. crt. Substanţa Concentraţia, M pH S la 25°C
(mol solut/ kg H 2 O)
1 Tartrat acid de potasiu sol. saturată 3,557
(C 4 H 5 O 6 K)
2 Citrat biacid de potasiu 0,05 3,776
(C 6 H 7 O 7 K)
3 Ftalat acid de potasiu 0,05 4,008
(C 8 H 5 O 4 K)
4 KH 2 PO 4 /Na 2 HPO 4 0,025 + 0,025 6,865
5 KH 2 PO 4 /Na 2 HPO 4 0,008695 +0,03043 7,413
6 Na 2 B 4 O 7 ·10H 2 O 0,01 9,180
7 NaHCO 3 /Na 2 CO 3 0,025 + 0,025 10,012

O atenţie specială trebuie acordată temperaturii de lucru. Este indicat

ca temperatura probei să fie egală cu cea a soluţiilor etalon. În plus, trebuie
să se ţină seama de faptul că pH-ul unei soluţii standard este uşor dependent
de temperatură, abaterile fiind tabelate în lucrări de specialitate. Dacă există
diferenţe mari între temperatura probei şi cea a soluţiilor standard, se poate
recurge la corecţii, efectuate cu ajutorul unor reglaje speciale, cu care este
prevăzut pH-metrul.

4.4. Interpretarea rezultatelor

Ȋn general, pH-ul este scăzut ȋn acidemii prin creşterea producţiei de
acid şi este crescut ȋn alkalemii prin pierderi exagerate de acid.
Dioxidul de carbon (CO 2 ) este un compus acid, iar ionul bicarbonat
(𝐻𝐻𝐻𝐻𝐻𝐻3−) este o bază. Ȋn interpretarea dezechilibrelor acido-bazice se va

7
urmări evoluţia acestor parametri. Modificarea ȋn acelaşi sens cu echilibrul
acido-bazic arată cauza primară a dezechilibrului, iar modificări de sens
opus arată tendinţa de compensare a acestuia.
Primul pas este analizarea pH-ului şi stabilirea normalităţii sau
sensului devierii acestuia (alcaloză sau acidoză sau valoare normală).
Valoarea normală a pH-ului nu înseamnă neapărat absenţa unui dezechilibru
acido-bazic. pH-ul este direct proporţional cu ionii 𝐻𝐻𝐻𝐻𝐻𝐻− 3 (creşterea
anormală a bicarbonatului determină creşterea pH-ului) şi invers
proporţional cu CO 2 (creşterea anormală a CO 2 determină scăderea pH-
ului).
Dezechilibrele care apar la nivelul pH-ului organismului pot conduce la
dezvoltarea mai multor probleme de sănătate, printre care se numără:
- tulburările hormonale;
- afecţiunile cardiovasculare;
- pierderea sau acumularea excesivă ȋn greutate;
- boli ale vezicii urinare şi ale rinichilor;
- imunodeficienţa;
- accelerarea proceselor oxidative ale radicalilor liberi;
- slăbiciunea sistemelor structurale (oase fragile, fracturi de şold sau
disconfort articular);
- disfuncţionalităţi hepatice;
- lipsa de energie;
- digestie ȋncetinită şi constipaţie;
- dezvoltarea infecţiilor fungice;
- dezvoltarea tumorilor;
Alimentele alcaline echilibreaza pH-ul organismului, contribuie la
pierderea ȋn greutate şi la prevenirea multor afecţiuni specifice vieţii
moderne (artrita, diabetul etc.).
Exemple de alimente acide, neutre şi alcaline:
Alimente acide: apa carbonatată, băuturi acidulate şi energizante,
popcorn, crema de brȃnză, lapte bătut, produse de patiserie, paste, carne de
porc, bere, vin, ceai negru, castraveţi muraţi, ciocolata, nuci prăjite, oţet,
dulciuri, cafea, sucuri de fructe, fistic, carne de vit, pȃine albă, grȃu, ouă,
peşte, fasole gătită, lapte de soia, nuca de cocos, orez brun, cacao, ovăz, orz,
ficat, stridii, somon etc.
Alimente neutre: apa plată, apa minerală necarbonatată;
Alimente alcaline: mere, migdale, roşii, porumb, ciuperci, măsline,
piersici, ardei roşu, ridichii, ananas, cireşe, caise, căpşuni, banane, avocado,
ceai verde, salata verde, ţelina, mazăre, cartofi dulci, vinete, fasole verde,
afine, pere, struguri, kiwi, pepene galben, mandarine, curmale, mango,

8
papaya, spanac, broccoli, varza de Bruxelles, conopida, morcovi, castraveţi,
lămȃie, alge, sparanghel, varza Kale, ceapa etc.