Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Aceasta institutie este tot atat de veche pe cat de vechi sunt teritoriile pe care s-au
asezat si trait stramosii nostri, manifestandu-se in functie de perioada istorica in care a
existat si indeplinind misiunile conform intereselor momentului parcurs.
Tracii asezau posturi pe inaltimile dominante pentru a semnala aparitia unor invadatori,
folosind ca mijloc de avertizare indeosebi focul. La incrucisarile de drumuri se vamuiau
produsele negustorilor straini care intretineau schimburi comerciale cu bastinasii.
In timpul lui Decebal, principalele cai de comunicatie au fost intarite cu cetati prevazute
cu santuri de aparare, maluri de pamant si garduri din lemn si piatra. Masurile luate de
iscusitul conducator dac Decebal sunt apreciate de generalul Targe in lucrarea sa "La
garde de nos frontieres" (1930), lucrare care trateaza distinct modul si procedeele pe
care trebuie sa le foloseasca aceasta activitate. In Dacia Romana, paza hotarelor
consta dintr-un sistem de limesuri, fortificatii, castre si tabere situate pe granita.
Dupa pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), in serviciul pazei pe Dunare apar mici vase
de patrulare. O anafora domneasca adresata vataseilor de la fruntarii, din aceasta
epoca, demonstreaza seriozitatea cu care autoritatea centrala trata serviciul de paza la
frontiera: "nizamul (paza) marinei si a intrarilor tarii este o treaba din cele mai
importante si mai dintai la datoria noastra care ne sileste pururea ziua si noaptea sa fie
bine pazita ... pe toate drumurile mari si mici si la fiecare poteca sa aveti potecasi
deplini...". Tot acum, din considerente de ordine interna, s-a realizat o reglementare
riguroasa a trecerilor peste frontiera, introducandu-se, pentru prima data, pasaportul
(1782).
In februarie 1763 s-a facut o noua incercare prin asa-numitele "Puntumuri vestite la
Orastie", in care se reglementa mai bine starea militarilor din regimentele de graniceri,
dar prin care se stipulau insa restrictii si pedepse aspre pentru ostenii de paza ai
hotarelor. La 10 mai 1763, cu prilejul depunerii Juramantului de catre 9 companii ale
Regimentului 2 Graniceri, in curs de formare, a avut loc marea revolta de la Salva, de
pe platoul ramas in istorie cu numele de "Mocirla". La auzul juramantului pe care urmau
sa-l depuna, care i-ar fi obligat sa lupte pentru imperiu in afara granitelor, granicerii
romani au aruncat armele si, mai apoi, le-au ridicat impotriva comandantilor austrieci.
Desi revolta a fost inabusita iar "capii" omorati sau pedepsiti aspru, imparateasa Maria
Tereza s-a vazut nevoita sa emita, la 16 martie 1764, o patenta prin care preciza ca
granicerii nu vor fi dusi din tara in tinuturi indepartate, decat cu totul exceptional. Se
preciza inclusiv faptul ca romanii pot deveni ofiteri, subofiteri sau fruntasi destoinici ai
unitatilor de graniceri si vor primi solda, inclusiv in timp de pace. La cateva luni, mai
precis la 15 august 1764, intregul efectiv (peste 3.000 de oameni) al Regimentului 2
Graniceri a depus Juramantul. In anul 1765 s-a incheiat si constituirea celui de-al doilea
regiment - Regimentul 1 Graniceri.
Cu toate aceste restrictii si obligatii la care erau supusi militarii, s-a constatat un exod la
inrolare, pentru ca aceasta insemna o usurare a situatiei materiale a taranilor,
eliberarea de sarcinile iobagesti. Aparitia celor doua regimente graniceresti in
Transilvania reprezinta un pas inainte si pe linia crearii unor stari militare, ce vor fi
folosite in actiunile de emancipare a poporului roman.
Precizam ca, in anul 1768, a fost infiintat un alt regiment romanesc de graniceri, la
Caransebes.
La razboiul dintre Franta si Austria, din 1796 - 1797, au participat doua batalioane de
graniceri de cate trei companii fiecare, din doua regimente romanesti - 32 de ofiteri si
1880 soldati. Mai tarziu, in luptele din Italia, li s-au adaugat si altele. Despre eroismul
unui batalion de graniceri romani, cronicarii spun ca Napoleon a afirmat ca "daca ar fi
dispus de un asemenea batalion ar fi ajuns la Viena in trei zile". In batalia pentru
cucerirea Podului de la Arcole, la Areda Venetiei, aparat de un batalion romanesc,
opozitia a fost atat de indarjita, incat insusi Napoleon, care preluase comanda
ostilitatilor, a cazut in mlastina si s-a salvat cu mare greutate. Inutil sa mai precizam
participarea granicerilor de dincolo si de dincoace de Carpati la evenimentele din anii
1821 si 1848, din timpul Razboiului de Independenta, in timpul celor doua razboaie
mondiale etc.
Porunca Divanului Printipatului Valahiei din 16 decembrie 1829 catre locuitorii tarii
vorbea despre desfiintarea vamilor interioare, despre libertatea comertului in cuprinsul
tarii si despre stabilirea unei vami de import si export de 3%. Treptat, apoi, sistemul de
la granita se perfectioneaza, se stabilesc sectoare de responsabilitate, norme si
procedee noi de executare a pazei, a controlului in functie de specificul frontierelor
(munte, apa). Apar, totodata, uniformele militare cu specific romanesc.
In anul 1834, pe timpul Regulamentului Organic, s-a infiintat pentru prima data, in
Muntenia, Corpul Granicerilor, intocmindu-se "Proectul asupra pazei Dunarei si a
granitei dinspre Austria si Moldova". Paza granitei se facea in punctele mai importante
de catre Oastea permanenta, iar in punctele secundare, atat pe linia Dunarii cat si pe
frontiera muntoasa si spre Moldova de catre Cordonasi (la Dunare), Potecasi sau
Pichetasi (la munte) si care se luau din oamenii satelor din apropierea frontierei. Pentru
paza unui punct secundar concura 120 de familii. Fiecare sat trebuia sa aiba in
permanenta un caprar, patru oameni inarmati si un vaslas, cu imbracamintea si hrana
lor. Hrana li se dadea de catre sateni, in bani, socotit 20 de parale pe zi pentru fiecare
ostas. Aceasta stare a durat pana in 1850 cand prin "Legea pentru Organizatia
Granicerilor" se ia ostirei paza frontierelor si se da satelor. Legea stabilea ca 120 de
familii sa aiba de pazit patru pichete. Pichetele de la Dunare aveau cate 22 oameni,
cele de la granita cu Austria cate 14, iar cele dinspre Moldova cate 7 oameni. Paza se
facea in doua schimburi, a cate o saptamana.
In total, pe marginea Dunarii erau 222 pichete, pe frontiera cu Austria 154, iar spre
Moldova 103, pentru ele fiind nevoie de 7.761 graniceri.
Un alt moment important in evolutia institutiei este cel din 1850, cand Barbu Dimitrie
Stirbei "Domnul stapanitor a toata Tara Romaneasca" a dat "Legiuirea granitelor" nr.
129/14 iulie 1850 pentru Organizatia Granicerilor, votata de Divan la 23 iulie 1850, un
fel de regulament (in limba chirilica), in care stabileste modul de asigurare a pazei si
controlului granitelor, incadrarea cu personal, numarul pichetelor (222 pe Dunare, 154
pe granita cu Austria si 103 pe cea a Moldovei) si al oamenilor care le compuneau, pe
fiecare parte de granita (4.484 pe linia Dunarii, 2156 pe granita cu Austria, 721 cu
Moldova, dintr-un total de 7361 de persoane), consfintind aparitia armei granicerilor. Se
prevedea, totodata, modul in care trebuia dotate pichetele cu armament si munitie, de
tinere a evidentei si de plata a personalului. De mentionat ca exista o nota in care se
precizeaza: "strajuirea granitei cu Moldova neavand trebuinta de organizatie ca la
celelalte, mai mult chiar, pichetele de pe dansa pot sa se desfiinteze cu vremea... iar
soldatii vor fi trimisi in alte locuri" (o anticipare a Unirii celor doua Principate).
Legiuirea nr.129 din 14 iulie 1850 pentru Organizarea Granicerilor a adus unele
modificari si completari privind "Regulile generale pentru strajuirea granitelor".
Interesanta de mentionat este prevederea de la art. 7, care stipula ca "nimeni dintre
strajuitorii pichetasi nu va fi intrebuintat la alta slujba decat la strajuire pentru care va
raspunde comandirii".
Porunca nr. 6 din 10 ianuarie 1852 a Domnitorului Tarii Romanesti, Barbu Dimitrie
Stirbei catre seful Ostirii stipula, printre altele, ca "paza granitelor printipatului despre
munte si despre Dunare este incredintata comenzilor de graniceri si toata politia acestor
granite ofiterilor comandiri, fiecare subt a sa raspundere cu desavarsita putere la
punctul sau respectiv". Comandantul de punct veghea ca prin punct "nici un fel de
marfa sa intre sau sa iasa pe ascuns decat prin legiuite puncte; scrisorile gasite asupra
calatorilor si cartile de citit sunt poprite; pentru obiectele poprite, precum arme, praf de
pusca si alte asemenea, comandirii vor pune raspundere strasnica asupra vamesilor a
nu lasa sa intre ceva din acestea la nici o intamplare. Pentru lipitani si vite cornute
comandirii se vor incredinta ei insusi la slobozirea trecerii prin numaratoare si
cantarire". Comandantul de punct priveghea asupra tuturor slujbasilor din schela ca sa
se poarte cu pasagerii cu toata cuviinta si fara nici un fel de asuprire, dand insusi pilda
de buna purtare blanda si plina de cuviinta cu toti pasagerii, pana la cel mai mic.
Modelul din Tara Romaneasca este preluat, patru ani mai tarziu, in Moldova.
Unirea Principatelor Romane din 1859 a adus modificari si in ceea ce priveste structura
granicerilor, in sensul contopirii celor doua administratii intr-una singura. Prin Decretul
nr. 485 din 10 iulie 1862 a fost desfiintata granita de pe Milcov dintre cele doua state
romanesti. Inaltul Decret Domnesc numarul 893/24 iulie 1864 al domnitorului Alexandru
Ioan Cuza prevedea organizarea granicerilor din Moldova dupa modelul celui din Tara
Romaneasca si unirea celor doua corpuri graniceresti. Corpul granicerilor, de dincoace
si de dincolo de Milcov, unificat, facea parte integranta din armata, aflandu-se sub
autoritatea nemijlocita a Ministerului de Razboi. El era organizat pe patru Inspectorii:
Bucuresti, Iasi, Piatra-Neamt si Pitesti, structurate pe cate zece batalioane, fiecare cu
cate trei-patru companii. Mentionam ca in scrisoarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza,
trimisa la 1 octombrie 1865 lui Napoleon al III-lea, imparatul Frantei, vorbind despre
progresele pe care le facuse Romania in domeniul militar, preciza ca aceasta dispunea
de 12.000 de graniceri.
Granicerii, indiferent cum se numeau ei, faceau serviciul pe rand la frontiera, o treime
din timpul lor erau in serviciu si 2/3 la casele lor. Ei nu erau alesi prin tragere la sorti ci
dupa varsta si numai dintr-o zona de 30 de kilometri de la frontiera spre interior.
Acestea purtau cele trei culori introduse dupa proclamarea Unirii, rosu, galben si
albastru, precum si inscriptia "Onoare si patrie". Granicerilor li s-au inmanat doua
drapele: unul Cordonului Dunarii, altul Cordonului Muntilor.
Prin Regulamentul nr. 1943 din 22 decembrie 1869 asupra serviciului granicerilor se
confera un prim cadru organizatoric si functional armei granicerilor. Prin Decizia
Ministerului de Razboi nr. 57 din 13 august 1870 se face o delimitare mai clara a
punctelor principale si secundare de granita in vederea unei mai bune incadrari, in
functie de importanta si dificultate.
In martie 1872, prin modificarea "Legii de organizare a puterii armate din 1868",
granicerii sunt desfiintati ca structura corp aparte, ei intrand in Legea comuna si facand
parte din regimentele de dorobanti, fruntariile fiind pazite de catre acestia. Este
perioada in care zona de frontiera se stabileste la 30 de km de la granita spre interior,
unde isi indeplineau misiunile companiile din regimente stabilite nominal prin decizie
domneasca. "Armatura", imbracamintea si munitia era data dorobantilor de catre stat,
iar judetele erau obligate sa construiasca cazarmile necesare. Ulterior, pana in 1904,
paza s-a efectuat de catre unitatile de infanterie.
La 1 aprilie 1903 apare Legea asupra organizarii Politiei Generale a Statului promulgata
prin Decretul regal nr. 1330, precedata de discursul ministrului de interne Vasile Lascar
rostit in sedinta Senatului din 25 ianuarie in care acesta remarca faptul ca "un numar
considerabil de straini au trecut granita noastra fara controlul..." si se impune sa existe o
Politie de Frontiera. La o frontiera de 2000 km, in 1903, existau 75 de trecatori, din care
la 14 erau politisti, in fapt cate un singur agent care facea serviciu permanent zi si
noapte. "Este o adevarata gluma..." - remarca in acea sedinta ministrul Vasile Lascar.
Inaltul Decret nr. 760 din 3 martie 1904, de instituire a corpului de graniceri, stabileste
ca acesta, pe langa misiunea de paza si supraveghere a frontierelor, avea si indatoriri
de ordin vamal si politienesc. Prin Decretul-Regal nr. 1187 din 31 martie 1904 privind
Regulamentul asupra serviciului de politie la punctele de frontiera in porturi si gari s-au
pus bazele organizatorice functionale si relationale ale Politiei de Frontiera. La 1 aprilie
1904, prin Inalt Decret nr. 884, Corpul Granicerilor si-a schimbat denumirea in
"Batalionul de Graniceri". Alte modificari apar in anii 1906 (la 1 septembrie 1906, prin
Inalt Decret nr. 3178 s-a pus in aplicare primul Regulament al serviciului granicerilor,
prin care s-au stabilit conditiile de functionare a serviciului de paza a granitelor si s-a
introdus culoarea verde - inchis in loc de albastru. La 1 aprilie 1907 granicerii au primit
si paza Bratului Chilia si a litoralului Marii Negre, care se faceau de catre Marina
Militara. La 1 aprilie 1910, pentru paza pe Dunare si diferite transporturi pe apa, a luat
fiinta in cadrul Corpului Granicerilor o companie de graniceri de marina, ce primise de la
Marina Militara canoniera "Fulgerul", patru salupe - Vedea, Arges, Trotus, Teleorman -,
vaporasul "Prutul" si patru salupe-automobile - A, B, C, D; - resedinta era la Galati),
1912, 1913 (in 1913 conditiile de recrutare a tinerilor pentru graniceri prevedeau: sa fie
roman, sa fie robust, sa aiba inaltimea de cel putin 1,65 m, sa stie carte, adica a citi,
scrie si socoti) si 1915.
Anul 1919 a gasit institutia granicereasca intr-o noua postura: organizarea pazei
frontierei Romaniei Mari. Realizarea visului de secole al romanilor a determinat implicit
si profunde reorganizari ale granicerilor.
In perioada 1919 - 1940, Corpul de Graniceri s-a reorganizat in mai multe randuri pe
brigazi, regimente si companii, numarul brigazilor si regimentelor fiind la inceput una,
respectiv trei, ajungand, in anul 1935, la patru, respectiv opt mari unitati si unitati. Tot in
aceasta perioada s-a infiintat Grupul Navelor de Graniceri, cu salupe si ambarcatiuni
auxiliare.
Alte schimbari si reorganizari, dupa cum se va vedea mai departe, au avut loc in
conditiile amputarilor teritoriale si ale celui de-al doilea razboi mondial, precum si ca
urmare a instalarii noului regim politic din Romania, in anul 1944.
In punctele de trecere cu un trafic mai intens si unde apareau probleme specifice s-a
suplimentat cu posturi de jandarmi pedestrii, detasati din companiile din apropierea
frontierei. "Acestia au calitatea de agenti de politie si sunt pusi sub ordinele imediate ale
sefului punctului, care singur este in drept a hotari cum pot ei sa-si faca serviciul" -
subliniau documentele.
In acest act normativ apar, pentru prima data, prevederi unitare, cuprinzatoare si
detaliate, asupra institutiei controlului la trecerea peste frontiera de stat romana care, pe
parcursul anilor, vor capata consistenta si eficacitatea pe care a urmarit-o legiuitorul
roman al inceputului de secol XX. Prevederile juridice, care consfinteau, la acea vreme,
statutul deplasarilor strainilor in Romania, incorporau in suportul lor legal principiul ca
traversarea frontierelor nationale se putea realiza numai in baza documentelor de
calatorie valabile si recunoscute cat si a vizelor aplicate de reprezentantele diplomatice
si consulare ale tarii noastre in strainatate.
Spre exemplu, era interzisa intrarea in tara a strainilor care au fost expulzati sau izgoniti
din tara pe cale administrativa ori prin hotarare judecatoreasca "cata vreme pedeapsa
nu a fost ridicata". Evidenta acestor straini era tinuta intr-un "Registru alfabetic pentru
inscrierea expulzatilor, extradatilor si izgonitilor".
Legislatia romana care reglementa trecerea si controlul peste frontiera stipula, cu titlu
de exceptie, ca se putea "permite iesirea din tara chiar fara pasaport sau bilet de 5 zile
persoanelor pentru care se va da ordin special de ministru catre seful politiei punctului".
In fata pericolului dezlantuirii celui de-al doilea razboi mondial, la 16 decembrie 1938, a
fost adoptata "Legea pentru crearea zonelor militare si masurile necesare apararii tarii",
teritoriul fiind impartit in zone militare, printre care si zona de granita, definita in articolul
3 ca "teritoriu romanesc de-a lungul hotarelor tarii a carui adancime variaza dupa natura
granitei intre 10-30 km". In aceasta zona s-au aplicat mai multe restrictii specifice
regimului de frontiera si nevoilor de aparare a tarii.
In timpul celei de-a doua conflagratii mondiale, fortele graniceresti au indeplinit misiuni
caracteristice razboiului, iar pentru modul in care ele au fost indeplinite au fost citate
prin Ordin de Zi pe Unitate, inclusiv prin Ordin de Zi pe Intreaga Armata.
Legea nr. 59, aprobata prin Decretul nr. 143 din 23 ianuarie 1941, a prevazut
militarizarea oficiilor politienesti de la frontiera, porturi, aeroporturi si gari si au fost puse
sub controlul Marelui Stat Major sau al altor organe ale armatei, hotarate de aceasta.
Instructiunile nr. 28860 din 8 martie 1947 pentru organizarea si executarea controlului si
supravegherii in spatele frontierei, prevedea ca acestea se faceau de catre echipele
speciale de politie si jandarmi in vederea stavilirii trecerilor peste frontiera ce se faceau
pe scara intinsa din cauza pazei insuficient facute.
La 21 iunie 1947, prin Legea nr. 208, Comandamentul Trupelor de Graniceri a fost scos
din subordinea Ministerului Apararii Nationale si trecut in cea a Ministerului de Interne,
avand aceeasi misiune - paza si apararea frontierelor. Pe linia si zona de frontiera
granicerii aveau atributiuni de politie generala, iar comandantii de unitati de paza si
subofiterii comandanti de plutoane erau imputerniciti ca ofiteri ai Politiei Judiciare.
Prin H.C.M. nr. 1361/11.07.1956 structura M.I. era constituita din Departamentul
Securitatii si Departamentul Internelor. La Directia Securitatii se aflau Trupele de
Securitate, Trupele de Graniceri si Trupele de Paza. Prin Decretul nr. 68/20.02.1960
Trupele de Graniceri au fost trecute la Ministerul Fortelor Armate iar punctele de
frontiera au ramas in structura Comandamentului Trupelor de Graniceri. In 1964, prin
H.C.M. nr. 258/26 mai, punctele de control pentru trecerea frontierei de stat au trecut de
la M.F.A. la M.A.I.
Decretul nr. 14 din anul 1972, la art. 1, stipula ca "paza si apararea frontierei de stat au
devenit un atribut al intregului popor; pentru asigurarea pazei frontierei de stat trupele
de graniceri coopereaza cu celelalte comandamente ale M.Ap.N., cu organele M.I. si cu
comitetele executive ale consiliilor populare. In indeplinirea misiunii de paza a frontierei
de stat se sprijina, de asemenea, pe serviciile pazei obstesti din comunele situate in
zona de frontiera si pe concursul voluntar al cetatenilor".
Anterior, prin Ordinul nr. 172 din 22 noiembrie 1968, s-a stabilit ca "atributiile M.A.I. cu
privire la munca de pasapoarte, evidenta a strainilor si controlul trecerii frontierei de stat
romane se aduc la indeplinire de catre Directia de Pasapoarte, Evidenta a Strainilor si
Controlul Trecerii Frontierei, direct si prin organele sale subordonate, precum si prin
inspectoratele judetene de militie, respectiv Inspectoratul de Militie Bucuresti".
Prin Hotararea C.S.A.T. nr. 113 din 16 decembrie 1998 privind Programul M.I. de
restructurare a fortelor cu competente la frontiera de stat s-a dispus ca sa se constituie
Politia de Frontiera Romana, condusa de Inspectoratul General al Politiei de Frontiera,
pentru indeplinirea misiunilor de paza, supraveghere si controlul frontierei de stat, iar
prin O.U.G. nr. 80 din 4 iunie 1999 s-a infiintat Politia de Frontiera Romana, prin
preluarea structurilor si efectivelor C.N.Gr. si D.P.F. din cadrul Directiei Generale de
Politie de Frontiera, Straini, Probleme de Migrari si Pasapoarte. La data intrarii in
vigoare a ordonantei s-a infiintat si Garda de Coasta, in structura I.G.P.F., prin
preluarea unitatilor de marina granicereasca maritima si fluviala din cadrul C.N.Gr. si a
unor posturi ale Politiei T.N. din cadrul I.G.P., stabilite prin Ordin al ministrului de
interne.
Realitatile juridice actuale din sfera protectiei si managementul frontierei cat si din
mecanismul functional al institutiei politiei de frontiera, ce privesc suportul legislativ,
cadrul structural, dimensiunea organizatorica cat si algoritmul relational, isi au
consacrarea si materializarea in urmatorul corp de acte normative: O.U.G. nr. 104 din
27.06.2001, aprobata prin Legea nr. 81 din 26.02.2002, O.U.G. nr. 105 din 27.06.2001,
aprobata prin Legea nr. 243 din 29.04.2002, H.G. nr. 445 din 6.05.2002 de aprobare a
Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 105 cat si strategiile de securizare a
frontierei de stat si cea privind managementul integrat al frontierei.