FIȘA STUDIULUI DE CAZ

Titlul: Ernest Hemingway-’’Bătrânul și marea’’

Componența grupei de elevi:
1. Brotnei Lavinia Anca
2. Hoza Florentina
3. Rachiș Anamaria
4. Tiran Luminița Georgiana
Profesor coordonator: Tibil Anca
Data susținerii: octombrie

1
Cuprins

Motto
Date generale despre text:
Repere biografice.............................................................................................4
Evenimentele și modul în care sunt reprezentate............................................8
Concluzie.......................................................................................................13
Anexe............................................................................................................14
Bibliografie....................................................................................................17

2
 Motto

“-Dar omul nu e făcut să fie înfrînt, declamă el. Un om poate fi distrus, dar nu
înfrînt.”

Ernest Hemingway, în “Bătrînul și marea”. Ce lecție de viață îți poate da o partidă

de pescuit? Depinde de circumstanțele în care se desfășoară și de rezultatul acesteia. Dar
ce anume se întâmplă în momentul în care partida de pescuit este, de fapt, o relatare a
vieții? Bătrânul Santiago, sărăc pescar ce locuiește pe coasta Cubei, înfruntă o aventură
care dezvăluie o realitate crudă. „Bătrânul și marea” este o carte accesibilă tuturor
vârstelor, datorită modului simplu în care este redactată.

3
 Repere biografice

Ernest Miller Hemingway s-a născut la 21 iulie 1899, la Oak Park, Illinois, o suburbie
a orașului Chicago, fiind cel de-al doilea copil al familiei Clarence Edmonds Hemingway – de
profesie medic – și Grace Hemingway – de profesie muziciană. Se spune că tatăl său şi-a dorit
ca şi cel de-al doilea copil al său să fie fată, astfel că, după naşterea lui Ernest, tatăl și-a îndreptat
întreaga afecțiune către sora mai mare a lui Ernest, Marcelline. Astfel că, pentru a atrage măcar
atenția mamei sale, fiul începuse încă de mic să folosească un limbaj jignitor. Familia
Hemingway îşi petrecea verile la casa de vacanţă de lângă lacul Walloon, unde micul Ernest
era învăţat de tatăl său să pescuiască, să vâneze şi era luat în drumeţii, experienţe care nu doar
că au fost surse de inspiraţie pentru scrierile sale de la maturitate ci i-au favorizat şi cele mai
mari pasiuni ale vieţii: să pescuiască şi să trăiască în zone îndepărtate şi izolate de restul lumii.

În perioada liceului ia şi primele lecţii de jurnalism, după ce unul dintre profesorii

săi concepea sala de clasă ca o redacţie a unui ziar. Acum începe Hemingway să publice
primele texte în „The Trapeze“, ziarul şcolii, adoptând stilul jurnaliştilor sportivi, întocmai cum
fusese învăţat, cu propoziţii scurte, paragrafe scurte, într-un ton pozitiv. După absolvirea
liceului, se mută în Kansas City, unde se angajează reporter la ziarul Kansas City Star.

Participă la Primul Război Mondial, înrolându-se voluntar, în anul 1918, în formațiile

auxiliare ale Crucii Roșii americane care activau într-o unitate de ambulanțe pe frontul din
Italia. A fost rănit, la 8 iulie 1818, de explozia unui obuz în apropiere de localitatea Fossalta di
Piave, apoi, după încheierea războiului, este decorat de către autorităţile italiene cu Medalia
d’Argento al Valore Militare și Croce al Merito di Guerra.

Devine apoi corespondent al publicaţiei „Toronto Star Weekly“, apoi se îndrăgosteşte

de Hadley Richardson – o roşcată cu opt ani mai în vârstă decât Ernest – , o dominşoară care
venise în vizită la sora colegului de cameră al lui Hemingway.

A urmat o perioadă de corespondenţă intensă între cei doi, apoi căsătoria, Hemingway
se angajează corespondent extern al publicaţiei „Toronto Star“ pentru Paris, iar cei doi se vor
muta, pentru o perioadă, în Capitala Franţei. În anul 1923, cei doi soţi s-au instalat într-un

4
apartament din „Cartierul Latin“, iar Hemingway îşi va dedica timpul scrisului. El considera
că la Paris trăiau cei mai interesanţi oameni din lume, iar şederea aici

a prilejuit întâlnirea cu Gertrude Stein, James Joyce şi Ezra Pound, iar la petreceri i-a cunoscut
pe Pablo Picasso, Joan Miró şi Juan Gris.

Întâlnirea cu poetul american Ezra Pound avea să rămână definitorie pentru întreaga
sa carieră, după ce acesta l-a sprijinit în conturarea unui stil aparte, numit „teoria iceberg“ –
adică reflectarea lucrurilor cele mai simple în modul cel mai simplu, într-o proză energică,
aspră, dură, cu o mare economie a mijloacelor stilistice și susținută de un ton colocvial – şi l-a
introdus în cercurile frecventate de James Joyce, care reprezentau tot atâtea ocazii de a se lansa
în discuţii artistice stropite din plin cu alcool. În septembrie 1923, copilul soţilor Hemingway,
John Hadley Nicanor, se năştea la Toronto, apoi familia va reveni la Paris. Hemingway publică
primul său volum, proza scurtă „Tabăra indiană“, care a cunoscut un succes rem La finalul
anului 1928, Hemingway primea o telegramă prin care era anunţat că tatăl său se
sinucisese, iar scriitorul a intrat într-o depresie adâncă, de care nu va mai scăpa
până la finalul vieţii.

În anul 1929, Hemingway publică romanul „Adio, arme“, iar critica de specialitate i-a
acordat cele mai înalte calificative. „Adio, arme” este povestea locotenentului Henry,
concentrat pe frontul italian în timpul Primului Război Mondial, și a pasiunii lui pentru
Catherine Barkley, o soră medicală britanică. Încă de la prima lor întâlnire, Catherine îi
povestește, de parcă în contextul respectiv propria ei tragedie și-ar fi pierdut orice interes, cum
logodnicul ei fusese omorât în luptă cu un an înainte, după ce încercase în zadar să o convingă
să se căsătorească.

În perioada războiului civil din Spania a fost corespondent al agenției americane North
American Newspaper Alliance (NANA), prima oară în februarie – mai 1937, apoi între august
1937 şi ianuarie 1938, apoi din martie până în mai 1938 și din septembrie 1938 până la
retragerea de pe Ebru. În toată această perioadă, Hemingway va călători intens, în Franța, la
Toulouse, apoi la Barcelona, Valencia și Alicante, apoi pe câmpul de luptă de la Guadalajara,
la Brihuega. În corespondențele trimise ziarelor americane, Hemingway nu a fost doar un
simplu corespondent de război, ci a trimis mesaje de solidaritate cu lupta dusă de republicani
cu forțele intervenționiste reunite ale Germaniei hitleriste, ale Italiei lui Mussolini și ale
rebelilor spanioli conduși de generalul Franco.

5
 Mai mult, Hemingway va realiza, alături de cineastul olandez Joris Ivens, un film
despre Spania, al cărui scenariu și comentariu au fost scrise de autorul american, un film-
mărturie despre lupta poporului spaniol pentru libertate.

La 20 noiembrie 1940, Hemingway se căsătorea pentru a treia oară, iar Martha Gellhorn
era cea care îl va inspira să scrie romanul „Pentru cine trag clopotele“, finalizat în iulie 1940,
care avea să cunoască un succes fulminant, cu o jumătate de milion de exemplare vândute în
doar câteva luni, şi o nominalizare pentru premiul Pulitzer. În anul 1944, Hemingway s-a aflat
în Europa, fiind prezent, la 25 august, la eliberarea Parisului. La sfârşitul anului este afectat de
o febră puternică, fiind internat de urgenţă în spital, cu pneumonie. Hemingway va fi decorat
cu „Steaua de Bronz“, pentru acte de vitejie în cel de-al Doilea Război Mondial.

O va întâlni, apoi, la Londra, pe Mary Welsh, corespondenta revistei „Time“, de care

se îndrăgosteşte imediat şi pe care o cere în căsătorie după a treia întâlnire, însă la scurtă vreme
suferă un accident auto şi o puternică lovitură la cap. Toate aceastea veneau pe fondul vechii
lui depresii, adâncite de pierderea celor mai importanţi prieteni din lumea literară, pe fondul
unor dureri de cap cumplite, a unor probleme grave ale tensiunii arteriale, a diabetului, toate
puse pe seama anilor de excese alcoolice. În anul 1948, se va îndrăgosti nebuneşte, la Veneţia,
de Adriana Ivanci, o tânără de 19 ani, o poveste care îl va inspira în scrierea volumului „Dincolo
de râu şi între copaci“, publicat în anul 1950, care a reprezentat, însă, un adevărat fiasco.

Enervat la culme de acest insucces, în 1951, Hemingway scrie „Bătrânul şi marea“,

publicat un an mai târziu, devenit capodoperă, un volum care avea să-i aducă, în anul 1953,
Premiul Pulitzer.

„Bătrânul și marea” relatează trei zile din viața unui pescar cubanez pe nume Santiago,
care timp de aproape trei luni nu prinde nici un pește. Urmărit de ghinion, el iese departe în
larg, iar de data aceasta momeala aruncată de el atrage cel mai mare pește care a fost văzut
vreodată, care însă nu se va lăsa prins fără luptă. Modul în care Hemingway descrie
confruntarea, dar și relaţia dintre Santiago și ucenicul său fidel, singurul care nu-și pierde
încrederea în el, fac din „Bătrânul și marea” o capodoperă a literaturii universale, o povestire
bogată în sensuri, limpede și cuceritoare.

6
 În anul 1954, Hemingway suferă două accidente de avion succesive, în Africa, o prăbuşire
şi o explozie la decolare, soldate cu lovituri multiple, arsuri grave şi o pierdere consistentă a
fluidului cerebral. În perioada recuperării, petrecută în Uganda, Hemingway se amuza citind
falsele necrologuri scrise despre „moartea sa”. La doar câteva luni distanţă, în octombrie 1954,
Hemingway a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatură, „pentru măiestria artei
narative, foarte recent demonstrată în «Bătrânul și marea» și pentru influența pe care a
exercitat-o asupra stilului contemporan”. Hemingway se simțea slăbit și, drept urmare un
diplomat american din Suedia a fost prezent în locul său la ceremonie.

A urmat o puternică deteriorare a stării psihice a scriitorului, iar la 25 iulie 1960, Ernest
şi Mary au părăsit definitiv Cuba, în special din cauza turiştilor ce-i invadau ferma. Hemingway
începe să se izoleze, nu mai vorbeşte cu nimeni, îşi îchipuie chiar că FBI-ul îi supraveghează
locuinţa. Este internat de zeci de ori în spital, este tratat prin terapie electroconvulsivă, are o
tentativă de sinucidere, este din nou internat. La 2 iulie 1961, Hemingway s-a sinucis, la
locuinţa sa din Ketchum, Idaho, cu două gloanţe, cu arma sa preferată, folosită anterior pentru
a împuşca porumbei. La ani distanţă, fratele şi sora scriitorului, aveau să sfârşească exact în
acelaşi fel, alegând să se sinucidă, la fel ca tatăl, fratele şi bunicul lor.

Postum, i-au fost publicate volumele: „The Wild Years” (Anii sălbatici) – în 1962, romanul
„A Moveable Feast” – în 1964, „By-Lines” (un volum cu articole publicate în „Toronto Star”)
– în 1967, romanul „Islands in the Stream” (Insule în derivă) – în 1970, „The Nick Adams
Stories” (Povestirile lui Nick Adam) – în 1972, volumul de poezii „88 Poems” (88 Poezii) – în
1979 şi volumul de corespondenţă „”Selected Letters” – în 1981.

7
 Evenimentele și modul în care sunt prezentate

Romanul “Bătrânul și marea “, capodopera scriitorului american Ernest

Hemingway, apare în anul 1952, autorul fiind unul dintre marii prozatori americani de factură
clasică ai secolului al XX-lea. Titlul operei, ”Bătrânul și marea”, focalizează asupra celor două
motive centrale ale romanului care aduc faţă în faţă două realități fundamentale ale existenței:
Omul şi Lumea, Spiritul şi forța stihială, de neînfrânt, a Naturii. Legate prin conjuncția
coordonatoare “și”, cele două substantive se înfruntă şi îşi răspund într-un dialog al contrariilor
care se completează. Marea, vechea Thalassa, este tărâmul posibilităților infinite, al forței
creatoare nesfârșite şi misterioase a lumii care renaște în fiecare primăvară. Marea este de
asemeni existenţa însăși ce invită spiritul la eterna căutare a unui ideal ce mereu îi este refuzat
omului. Bătrânul pescar Santiago este caracterizat direct și indirect, fiind un personaj complex
și rotund. Bătrânul este eroul cărții, plecând în căutarea adevărului asemeni eroilor din basme,
singur în spațiul infinit al mării, purtând în suflet dorința arzătoare de a descoperi adevărul și
de a-l arăta muritorilor. El se diferențiază de ceilalți prin eroismul de a înfrunta misterul şi de
a ieși victorios în ciuda aparențelor de a fi pierdut singura lupta esențială a vieții sale. În drumul
lor spre terasă, bătrânul și puștiul discută despre zilele de “glorie“ ale bătrânului, la care visează
nostalgic, asemeni oricărui bătrân care se întoarce spre vârsta juvenilă ca spre un paradis
pierdut. În fond, în ciuda vârstei, bătrânul e tot un puşti care visează mari aventuri ale mării şi
ale absolutului. Santiago este caracterizat de narator: „slab și ciolănos și avea niște riduri adânci
pe ceafă… totul la el era bătrân, cu excepția ochilor, iar ei aveau aceeași culoare ca și marea și
erau veseli și neînfrânți.” Acest pasaj este menit să ilustreze portretul fizic al bătrânului pescar,
care uimește prin ineditul privirii ce atrage prin culoarea ei asemeni mării, trădându-i veselia
tinerească a sufletului în ciuda trupului firav și istovit. Deși bătrânul este tăcut, calm și simplu,
el atrage atenția celorlalți pescari care încing în jurul său discuții jignitoare ce sunt generate de
lipsa lui de noroc la pescuit. Nenorocul lui este însă unul simbolic, căci tocmai el este alesul
destinului, el este eroul din poveste, care ascunde sub masca slăbiciunii şi a bătrâneții, un erou
arhetipal, capabil de mari revelații şi aventuri ale cunoașterii. De fapt, Santiogo este un maestru
în arta pescuitului, meserie mitică, şi îl inițiază în această artă a cunoașterii lumii pe puștiul
care îi repetă, prin sensibilitatea de care dă dovadă şi prin abnegația cu care i se dedică, destinul:
“(…) vârsta e ceasul meu deșteptător…”. Cele două personaje, bătrânul și băiatul, sunt de fapt
ipostazele contradictorii

8
ale sufletului omenesc dar şi cele două vârste complementare ale omului: bătrânul este simplu,
are înțelepciunea dată de experienţă, dar poartă şi aspirația spre idealitate, specifică
adolescenților. Călătoria bătrânului pe mare pentru a prinde un pește simbolizează plecarea
eroului spre a afla adevărul și a-l livra oamenilor într-o formă accesibilă. Chemarea pe care o
simte pescarul de a vâsli pe întinsul legănat al mării este de fapt un instinct desăvârșit al
absolutului, slujit și de o voință titanică de a găsi adevărul și de-al și-l însuși: “Azi o să merg
și o să pescuiesc în larg…”. Peștele care urmărea un banc de doroade intră în atenția pescarului
care afirmă: “Acum e momentul să mă gândesc la un singur lucru. Lucrul pentru care m-am
născut.”. Fragmentul de mai sus luminează convingerea pe care o are bătrânul cum că rostul
omului pe lume este căutarea adevărului eliberator care spulberă Neantul și întunericul. În cele
din urmă, bătrânul reușește să „păcălească“ frumosul peşte spadă, capturându-l. De fapt, nu
este păcălit, ci absolutul se lasă capturat și confiscat temporal de om, se ”jertfește” tocmai
pentru a proba caracterul său intangibil. Prin aceasta, romanul atestă, o dată în plus, caracterul
său inițiatic. Lupta prin care pește spadă este învins şi însângerat reprezentă de fapt lupta
oricărui om de a avea acces la adevăr. Numai că se întâmplă faptul că acesta nu poate fi
comunicat celorlalți. Cunoașterea este o aventură periculoasă și incomunicabilă. Fiecare
trebuie să trăiască pe propria-i piele înfruntarea riscantă cu marea. Pentru a avea acces la
cunoaștere, omul trebuie să își asume eventualitatea suferinței și a căutărilor: ”Cât de mult ai
suferit? (…) Din belșug”.

În roman se sugerează faptul că adevărul nu se poate împărtăși celorlalți pentru că

acesta nu persistă în mâinile căutătorului, ci este furat de fiarele mării (ale Răului) și care mereu
împiedică accesul luminos la cunoaștere. Rechinul, fiara malefică a mării, este un mesager al
Infernului, venit din adâncurile obscure și larvare ale lumii (mării) când simțise norul roșiatic,
dulce și greu al sângelui jertfit ce se răspândea din trupul sfârtecat al peștelui spadă: ”Erau
rechini din aceia odioși, împuțiți, ucigași, care mâncau și hoituri, iar când le era foame, erau
gata să muște și din vâsla sau din cârma unei bărci.(..). Căci bestia, cu ochii lui galbeni și
înguști, cu fălcile larg deschise, mușcase deja din el”. Acesta este dușmanul de moarte al
omului, Răul care împiedică accesul la lumea adevărului și împărtășirea lui către celorlalți
împiedicând părăsirea condiției mizere de dinaintea marii întâlniri. Faptul că pescarul poate să
ucidă câțiva rechini, salvându-și pentru o vreme prizonierul și prietenul, sugerează reușita lui
incontestabilă, dar relativă, de a tăia pânza ucigătoare și negricioasă a întunericului, lăsând
astfel urmașilor doar un mic semn în drumul

9
spre ascensiunea lor spre adevăr: ”acum suntem legați unul de altul. Suntem legați încă de la
prânz. Și nu-i nimeni să ne ajute – pe niciunul dintre noi”. Există în roman o imagine extrem
de sugestivă: frumosul pește spadă trage mica barcă a pescarului într-o alunecare vertiginoasă
care îl sperie pe Santiago. Prins în această cursă, bătrânul se cutremură de vijelia cu care peștele
gonește barca, această alunecare fiind, la nivelul semnificațiilor textului, goana însăși a
timpului pe care peștele îl accelerează, Santiago efectuând o călătorie inițiatică prin timp. În
cursa infernală în care este atras, bătrânul, în imensitatea mării și a lumii, se simte abandonat
și înfiorător de singur. Confruntarea cu adevărul nu poate să se desfășoare decât la granițele
absolute ale lumii, în singurătatea perfectă a ființei omenești. Aflat în pericol, Santiago
redescoperă legătura cu Dumnezeu. Pentru a-și potoli zbuciumul sufletesc și pentru a grăbi
înțelegerea adevărului, acesta „apelează” la ajutorul divin. Rugăciunea reprezintă actul intim
de comuniune perfectă dintre transcendent și lume, dintre sufletul omenesc și divinitate. Ea
reprezintă în text un act de refugiu din fața stihiilor dezlănțuite ale lumii și de împăcare cu sine
însuși a personajului. El înalță o rugăciune către Fecioara din Cobre: ”și se simți mult mai bine”
. Rugăciunea devine pentru el un act eliberator din funia suferinței care, deși continuă să
persiste, devine mai ușor de suportat. Adresându-se atât copiilor în forma unei acaparante
povești pescărești, dar și adulților, propunându-le aventura căutării și însușirii idealului, opera
scriitorului american este un roman al căutării Idealului care nu se lasă însă învins de om.
Motivele literare ale romanului pun în lumină tema operei: cunoașterea adevărului care se
compune din cioburile sclipitoare ale unei picturi cubiste și mozaicate. Motivul literar al
profesiunii mitice, prezentă și în cele două Testamente biblice, poartă o încărcătură inițiatică,
asemeni celei atribuite Sfinților Apostoli. Bătrânul reușește să descopere Adevărul, însă el nu
îl poate comunica celorlalți deoarece aventura cunoașterii este una a plecării de unul singur și
pe cont propriu pentru a-l descoperi. Numai asumarea suferinței și a implicării totale în marea
căutare poate să conducă la posesia acestui imaterial dar. Nu oricine poate avea acces la
cunoașterea absolută. Doar cei care participă cu viața lor pot descifra semnele lumii și pot intra
sub cupola rarefiată a Idealului.

Peștele spadă este simbolul acestui adevăr inaccesibil Omului. Culoarea sa

albastră, simbol al imaterialității, se reflectă în solzii care prin sclipirea lor sub razele soarelui
istorisesc un bogat arbore genealogic al nostalgiei tragice și iremediabile a idealului, ale cărui
vlăstare sunt amprentate de o gnostică noblețe. Peștele este trofeul câștigat de Santiago cu un
imens efort, dar odată confiscat și atins de mână omenească, acesta atrage ofensiva forțelor
malefice. Frumusețea, puritatea și lumina îi sunt întinate, funcția lor benefică este confiscată,

10
ca și în cazul poveștii licornei care își pierde puterea purificatoare și nimbul de ființă fabuloasă,
intangibilă, și tocmai de aceea perfectă în unicitatea și singurătatea ei atemporală, în momentul
contactului cu omul. Aura atemporalității conferă acestor personaje caracter sacral, capabile să
atragă omul în aventuri spirituale, care să îi reveleze condiția lui spirituală. Marea este spațiul
infinitei căutări în care omul reușește pentru câteva clipe să aibă revelația Idealității și a
Transcendenței. Este locul unde Frumusețea se poate revela fulgurant, intermitent, evanescent.
Odată intrat sub incidența timpului, Idealul se destramă, moare, intră în furcile caudine ale
lumii și distorsiunii, în dinții de rechin ai Răului și temporalității. Visul de frumusețe eternă
este posibil doar atâta timp cât rămâne intangibil, păstrându-și caracterul atemporal. Marea este
locul confruntării Timpului și Eternității, Binelui și Răului, materiei și idealității lumii. Omul,
pescarul, este martorul acestei lupte eterne dintre lucrurile contrare ale lumii, el însușii fiind
sinteza îndurerată a acestei dualități: spirit și materie totodată. De asemenea, marea este spațiul
forțelor vitale și letale ale Vieții cosmice, rezervorul infinit al formelor concrete, aflate într-o
permanentă mișcare larvară sau ajungând la afirmarea unor exemplare de o stranie și
misterioasă frumusețe (”el ar fi putut să aleagă să rămână în apele adânci și întunecate, ferit de
orice capcane, șiretlicuri și viclenii”), așa cum este peștele spadă prins de Santiago. Marea e
tărâmul lumii originare, care întinde mreje vinovate vieții, dar lasă loc și marilor întâlniri și
confruntări dintre om și natură, explodând în peisaje de o tulburătoare frumusețe: ”Soarele
apăru palid din mare, apoi soarele lumină mai puternic și apa luci tăios, iar când discul său se
arătă complet, întinderea netedă îi reflectă lumina”; ”norii de deasupra uscatului se ridicară
acum ca niște munți …. Apa se făcuse de un albastru întunecat, atât de întunecat încât părea
aproape mov”. Marea este simbolul misterului și totodată al existențelor abisale, al adevărului
păstrat în adâncimea de taină a lumii. Ea uimește prin imensitatea ei și prin sugestiile pe care
le oferă inconștientului și imaginarului uman. Santiago spune: ”dar închipuie-ți ce ar fi dacă
vreun om ar trebui să încerce în fiecare zi să ucidă soarele. Ne-am născut cu noroc…. Ne ajunge
că trăim pe mare” . Relația intimă și simplă cu marea este un privilegiu pe care pescarul îl
retrăiește zilnic, la fel de misterios și de firesc. A pescui soarele este la fel de simplu și de
imposibil ca a trăi pe mare. Locuitor al infinitului, frumosul pește spadă este proiecția Idealului
dar și a frumuseții naturale, concrete, care iese la lumina soarelui din adâncurile tainice și
foșnitoare ale lumii. Din el nu rămâne decât un imens și strălucitor schelet de pește, depus pe
nisipurile aurii ale unui țărm locuit de pescari: ”se opri o clipă, se uită în urmă și văzu în reflexia
luminilor de pe stradă coada imensă a peștelui înălțându-se din spatele bărcii, mult de la capătul
de la pupa. Văzu o dungă albă, șira spinării peștelui, masa întunecată a capului, spada ițindu-i-
se dreaptă în față și golul rămas în locul trupului.”. Adunați în jurul lui, pescarii pot să înțeleagă
ceva din marea confruntare a lui Santiago și din frumusețea acestui uriaș, dar desigur, nu foarte

11
mult. Țărmul, omul, a dorit să fure ceva din splendoarea marină ca și ceva din inefabilul
adevărului. Din splendoarea și intensitatea unei revelații, rămâne doar conturul vag al amintirii
despre splendorile la care a avut acces ființa căutătorului plecat spre inima MĂRII, căruia, la
început, frumosul pește spadă îi dă ocol, îi tentează, culminând în a se dărui incomplet omului:
”Văzu peștele pentru prima oară atunci când acesta făcu al treilea ocol. Mai întâi îl văzu ca o
umbră întunecată, căreia îi trebui atât de mult timp până să treacă pe sub barcă, încât bătrânului
nici nu-i veni să creadă că ar fi așa de lung. Dar era atât de mare și când își termină colul, ieși
la suprafață la doar treizeci de metri de el. Bătrânul îi văzu coada ridicată deasupra apei. Era
mai lungă decât tăișul unei coase mari și liliachiul ei palid răsărea deasupra apei de un albastru
închis..” .

Bătrânul și marea se încheie cu planurile de viitor pe care și le fac Santiago și

băiatul. Descurajarea de moment a bătrânului face treptat loc unui optimism exprimat prin
proiecte concrete, aparent mărunte, dar care, prin însuşi acest fapt, dau senzația revenirii la
viață.

12
 Concluzie

“Scriitorul adevărat este un om singur. Şi, pe măsură ce crește în ochii celorlalți, se

cufundă tot mai mult în singurătate. Iar dacă este suficient de bun, în fiecare zi e nevoit să se
confrunte cu eternitatea sau cu absența ei. Pentru un scriitor adevărat, fiecare carte este un nou
început, o nouă încercare de a atinge ceva care rămîne mereu de neatins. Misiunea lui este de
a merge pe căi ce n-au mai fost umblate sau de a izbuti acolo unde alții au dat greş. Dar să scrii
literatură nu înseamnă doar să spui cu alte cuvinte ceea ce deja s-a spus - tocmai pentru că au
existat marii scriitori ai trecutului, noi, cei de astăzi, sîntem nevoiți să mergem mai departe
decît am fi crezut vreodată că putem ajunge, să ieşim în larg, pînă cînd rămînem cu totul singuri,
lipsiți de orice sprijin."

Ernest Hemingway

13
 Anexe

Ernest Hemingway {1899-1961}

14
Hemingway, voluntar în Primul Război Mondial.

O scrisoare a lui Hemingway despre capturarea unui marlin care ar fi inspirat "Bătrânul şi
Marea", adjudecată la 28.000 de dolari.

15
 Absurdul existenței “Bătrînul și marea”

“Bătrânul și marea” – Ernest Hemingway. Un omagiu închinat singurătății.

16
 “ Forța și măreția omului constau în faptul că, pierzând o bătălie, nu se lasă
înfrânt, ci se pregătește de alta.”

Bibliografie

• www.wordpress.com
• www.blogdecititori.com
• www.rador.ro
• www.wikipedia.org
• www.seminarulagapia.ro
• „Bătrânul și marea”-Ernest Hemingway, editura Polirom, 2016

17