Utilitatea unui lucru este aceea care face din el o valoare de
întrebuinţare4). Dar această utilitate nu pluteşte în aer. Condiţionată de proprietăţile corpului-marfă, ea nu există fără acesta. De aceea, însuşi corpul-marfă, ca fierul, grîul, diamantul etc., este o valoare de întrebuinţare, sau un bun. Acest caracter al său nu depinde de faptul că, pentru a-şi însuşi calităţile lui utile, omul trebuie să cheltuiască mai multă sau mai puţină muncă. Cînd se analizează valorile de întrebuinţare, se presupune întotdeauna o determinare a lor cantitativă, ca: o duzină de ceasuri, un cot de pînză, o tonă de fier etc. Valorile de întrebuinţare ale mărfurilor constituie obiectul unei discipline speciale: merceologia5). Valoarea de întrebuinţare nu se realizează decît în procesul întrebuinţării sau al consumului. Valorile de întrebuinţare formează conţinutul material al avuţiei, oricare ar fi forma socială a acesteia. În orînduirea socială pe care o analizăm, ele sînt în acelaşi timp purtătorii materiali ai valorii de schimb.
Valoarea de schimb apare înainte de toate ca raportul cantitativ, ca
proporţia în care valori de întrebuinţare de un fel se schimbă pe valori de întrebuinţare de alt fel6), raport care variază necontenit în funcţie de timp şi de loc. Valoarea de schimb pare să fie din această cauză ceva întîmplător şi pur relativ, iar o valoare de schimb intrinsecă, imanentă mărfii (valeur intrinsèque), apare deci ca o contradictio in adjecto7). Să cercetăm problema mai îndeaproape.
O marfă oarecare, un cuarter de grîu de pildă, se schimbă pe
cantitatea x de cremă de ghete, sau pe cantitatea y de mătase, sau pe cantitatea z de aur etc., într-un cuvînt, pe alte mărfuri în proporţiile cele mai diferite. Grîul are, prin urmare, valori de schimb multiple, în loc să aibă una singură. Dar cum cantitatea x de cremă de ghete, ca şi cantitatea y de mătase sau cantitatea z de aur etc. reprezintă valoarea de schimb a unui cuarter de grîu, cantităţile x de cremă de ghete, y de mătase, z de aur etc. trebuie să fie valori de schimb care pot fi înlocuite una prin alta sau care sînt egale una cu alta. De aici urmează, în primul rînd, că diferitele valori de schimb ale uneia şi aceleiaşi mărfi exprimă acelaşi lucru şi, în al doilea rînd, că valoarea de schimb nu poate fi decît modul de exprimare, „forma de manifestare“ a unui conţinut deosebit de ea.
Să luăm acum două mărfuri, de pildă grîu şi fier. Oricare ar fi
raportul lor de schimb, el poate fi reprezentat întotdeauna printr-o ecuaţie, în care o cantitate de grîu dată e considerată ca fiind egală cu o cantitate