1/11/2021 Karl Marx (1867): Capitalul, vol.

1 - Capitolul unu

oarecare de fier; de pildă: 1 cuarter de grîu = a zentneri*1 de fier. Ce ne

spune această ecuaţie? Ea ne spune că în două obiecte diferite — într-un
cuarter de grîu şi în a zentneri de fier — există un element comun de
aceeaşi mărime. Amîndouă sînt, aşadar, egale cu un al treilea, care în sine
nu este nici primul, nici al doilea. Fiecare din aceste două obiecte, în
măsura în care constituie o valoare de schimb, trebuie deci să poată fi
redus la acest al treilea element.

Un exemplu simplu luat din geometrie ne va ilustra acest fapt.

Pentru a determina şi a compara suprafeţele tuturor figurilor rectilinii,
descompunem aceste figuri în triunghiuri. Triunghiul însuşi este redus la
o expresie cu totul deosebită de aspectul său vizibil — jumătatea
produsului dintre bază şi înălţime. Tot astfel valorile de schimb ale
mărfurilor trebuie să fie reduse la un element comun, din care ele
reprezintă o cantitate mai mare sau mai mică.

Acest element comun nu poate fi o proprietate geometrică, fizică,

chimică sau o altă proprietate naturală a mărfurilor. Proprietăţile lor
corporale sînt luate în consideraţie numai în măsura în care ele fac ca
mărfurile să fie utile, adică să fie valori de întrebuinţare. Pe de altă parte
însă, ceea ce evident caracterizează raportul de schimb al mărfurilor este
tocmai faptul că se face abstracţie de valorile lor de întrebuinţare. În
cadrul acestui raport de schimb, o valoare de întrebuinţare preţuieşte
exact atît cît oricare alta, cu condiţia ca ea să existe în proporţia cuvenită.
Sau, cum spune bătrînul Barboni):

„Un fel de marfă este tot atît de bun ca oricare altul, cu condiţia
ca valorile lor de schimb să fie egale. Nu există nici o diferenţă sau
distincţie între lucruri cu valoare de schimb egală“8).

Ca valori de întrebuinţare, mărfurile sînt în primul rînd de calitate

diferită; ca valori de schimb, ele nu pot avea decît deosebiri cantitative şi
nu conţin deci nici un atom de valoare de întrebuinţare.

Dacă facem abstracţie de valoarea de întrebuinţare a mărfurilor,

acestora nu le mai rămîne decît o singură însuşire: aceea de a fi produse
ale muncii. Dar acum şi produsul muncii capătă cu totul alt aspect. Dacă
facem abstracţie de valoarea sa de întrebuinţare, facem totodată abstracţie
de elementele şi formele corporale care fac din el o valoare de
întrebuinţare. El nu mai este o masă, o casă, un fir de tort sau alt obiect
util. Toate proprietăţile sale care pot fi percepute prin simţuri au dispărut.

https://www.marxists.org/romana/m-e/1867/capitalul-vol1/c01.htm#3A4 3/52
1/11/2021 Karl Marx (1867): Capitalul, vol. 1 - Capitolul unu

De asemenea, el nu mai este nici produsul muncii tîmplarului, zidarului,

filatorului sau al oricărei alte munci productive determinate. O dată cu
caracterul util al produselor muncii dispare şi caracterul util al muncilor
reprezentate prin aceste produse, dispar, prin urmare, şi diferitele forme
concrete ale acestor munci; ele nu se mai deosebesc între ele, ci sînt
reduse, toate, la una şi aceeaşi muncă omenească, la muncă omenească
abstractă.

Să analizăm acum reziduul produselor muncii. Din ele nu a mai

rămas decît una şi aceeaşi obiectualitate fantomatică, simplă masă amorfă
de muncă omenească nediferenţiată, adică de cheltuire de forţă de muncă
omenească, indiferent de forma cheltuirii. Aceste lucruri exprimă doar
faptul că în producţia lor a fost cheltuită forţă de muncă omenească, a
fost acumulată muncă omenească. Ele sînt cristalizări ale acestei
substanţe sociale care le e comună tuturor, ele sînt valori — valori-marfă.

În raportul de schimb al mărfurilor, valoarea lor de schimb ne-a

apărut ca ceva cu totul independent de valorile lor de întrebuinţare. Dacă
facem realmente abstracţie de valoarea de întrebuinţare a produselor
muncii, obţinem valoarea lor aşa cum a fost determinată mai sus.
Elementul comun care apare în raportul de schimb sau în valoarea de
schimb a mărfii este, aşadar, valoarea ei. În continuare, analiza noastră ne
va duce din nou la valoarea de schimb ca mod de exprimare necesar sau
formă de manifestare necesară a valorii; valoarea trebuie analizată însă
mai întîi independent de această formă.

O valoare de întrebuinţare sau un bun are deci valoare numai pentru

că în el este obiectualizată sau materializată munca omenească abstractă.
Cum se măsoară însă mărimea valorii lui? Prin cantitatea de „substanţă
creatoare de valoare“, aşadar de muncă pe care o conţine. Cantitatea de
muncă însăşi se măsoară prin durata ei, iar timpul de muncă, la rîndul lui,
îşi are unitatea de măsură în părţi de timp determinate, în ore, zile etc.

Dacă valoarea unei mărfi este determinată de cantitatea de muncă

cheltuită pentru producerea ei, s-ar putea crede că cu cît un om este mai
leneş şi mai neîndemînatic, cu atît valoarea mărfii sale este mai mare,
pentru că lui îi trebuie cu atît mai mult timp pentru confecţionarea mărfii
respective. Dar munca ce formează substanţa valorilor este muncă
omenească identică, este cheltuirea uneia şi aceleiaşi forţe de muncă
omeneşti. Întreaga forţă de muncă a societăţii, care se manifestă în
valorile lumii mărfurilor, este considerată aici ca una şi aceeaşi forţă de

https://www.marxists.org/romana/m-e/1867/capitalul-vol1/c01.htm#3A4 4/52