1/11/2021 Karl Marx (1867): Capitalul, vol.

1 - Capitolul unu

muncă omenească, deşi ea se compune din nenumărate forţe de muncă

individuale. Fiecare dintre aceste forţe de muncă individuale este aceeaşi
forţă de muncă omenească ca şi celelalte în măsura în care ea are
caracterul unei forţe de muncă sociale mijlocii şi acţionează ca forţă de
muncă socială mijlocie, deci în măsura în care, pentru producerea unei
mărfi, ea nu foloseşte decît timpul de mumcă necesar în medie, adică
timpul de muncă socialmente necesar. Timpul de muncă socialmente
necesar este timpul de muncă cerut pentru a produce o valoare de
întrebuinţare oarecare, în condiţiile de producţie existente, normale din
punct de vedere social, şi cu gradul social mediu de îndemînare şi
intensitate a muncii. Astfel, în Anglia, după introducerea războiului de
ţesut acţionat de forţa aburului, pentru a transforma în ţesătură o cantitate
de fire dată a fost suficientă poate jumătate din munca ce fusese necesară
anterior. Desigur, ţesătorul manual din Anglia avea nevoie, pentru această
transformare, de acelaşi timp de muncă ca şi în trecut, dar acum produsul
orei sale individuale de muncă nu mai reprezenta decît jumătate din ora
socială de muncă şi de aceea valoarea lui a scăzut la jumătate.

Prin urmare, numai cantitatea de muncă socialmente necesară sau

timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea unei valori de
întrebuinţare determină mărimea valorii ei9). Fiecare marfă în parte
contează în genere ca un exemplar mijlociu al genului ei10). Mărfurile în
care sînt cuprinse cantităţi de muncă egale sau care pot fi produse în
acelaşi timp de muncă au deci valori de aceeaşi mărime. Între valoarea
unei mărfi şi valoarea oricărei alte mărfi este acelaşi raport ca şi între
timpul de muncă necesar pentru producerea celei dintîi şi timpul de
muncă necesar pentru producerea celei de-a doua. „Ca valori, toate
mărfurile sînt doar măsuri determinate de timp de muncă solidificat“11).

Mărimea valorii unei mărfi ar rămîne deci constantă dacă timpul de

muncă necesar pentru producerea ei ar fi constant. Dar acesta din urmă se
schimbă o dată cu fiecare schimbare care intervine în forţa productivă a
muncii. Forţa productivă a muncii este determinată de împrejurări
diferite, între altele de nivelul mijlociu de îndemînare a muncitorilor, de
gradul de dezvoltare a ştiinţei şi de gradul ei de aplicabilitate tehnologică,
de combinarea socială a procesului de producţie, de volumul şi de
eficacitatea mijloacelor de producţie, precum şi de condiţiile naturale. De
pildă, aceeaşi cantitate de muncă îşi găseşte expresia în 8 busheli de grîu
dacă anul este favorabil, şi numai în 4 busheli dacă anul este nefavorabil.
Aceeaşi cantitate de muncă produce mai mult metal în minele bogate

https://www.marxists.org/romana/m-e/1867/capitalul-vol1/c01.htm#3A4 5/52
1/11/2021 Karl Marx (1867): Capitalul, vol. 1 - Capitolul unu

decît în cele sărace ş.a.m.d. Diamantele se găsesc rar în scoarţa

pămîntului, şi descoperirea lor necesită, în medie, mult timp de muncă.
Prin urmare, ele reprezintă multă muncă într-un volum mic. Jacob se
îndoieşte că aurul a fost plătit vreodată la întreaga sa valoare25. Cu atît
mai mult se poate spune acest lucru despre diamante. După Eschwegei),
produsul total în timp de 80 de ani al minelor de diamante din Brazilia nu
atinsese încă în 1823 preţul producţiei medii pe timp de un an şi jumătate
a plantaţiilor de trestie de zahăr sau de cafea din Brazilia, deşi el
reprezenta mult mai multă muncă, deci mai multă valoare. O dată cu
deschiderea unor mine mai bogate, aceeaşi cantitate de muncă şi-ar găsi
expresia într-o cantitate mai mare de diamante, iar valoarea acestora ar
scădea. Dacă s-ar reuşi să se transforme cărbunele în diamant cheltuindu-
se un volum mic de muncă, valoarea acestuia ar putea să scadă sub
valoarea cărămizilor. În general: cu cît este mai mare forţa productivă a
muncii, cu atît este mai scurt timpul de muncă necesar pentru producerea
unui articol, cu atît este mai mică masa de muncă cristalizată în el, cu atît
este mai mică valoarea lui. Invers, cu cît este mai mică forţa productivă a
muncii, cu atît este mai mare timpul de muncă necesar pentru producerea
unui articol, cu atît este mai mare valoarea articolului respectiv. Mărimea
valorii unei mărfi variază deci direct proporţional cu cantitatea şi invers
proporţional cu forţa productivă a muncii care se realizează în această
marfă*2.

Un lucru poate să fie valoare de întrebuinţare fără să fie valoare.

Acesta este cazul atunci cînd utilitatea sa pentru om nu este mijlocită de
muncă. Aşa sînt, de pildă, aerul, pămînturile virgine, păşunile naturale,
pădurile sălbatice etc. Un lucru poate să fie util şi poate să fie produs al
muncii omeneşti fără să fie marfă. Omul care prin produsul muncii sale
îşi satisface o trebuinţă creează, ce-i drept, o valoare de întrebuinţare, dar
nu o marfă. Pentru a produce o marfă, el trebuie să producă nu numai o
valoare de întrebuinţare, ci o valoare de întrebuinţare pentru alţii, valoare
de întrebuinţare socială. { Şi nu numai pentru alţii în general. O parte din
grîul produs de ţăranul medieval era dat feudalului ca dijmă şi o parte
popii ca zecimală. Dar nici grîul dat ca dijmă, nici grîul dat ca zeciuială
nu deveneau mărfuri prin faptul că erau produse pentru alţii. Pentru a
deveni marfă, produsul trebuie să fie transmis celui căruia îi serveşte ca
valoare de întrebuinţare, prin intermediul schimbului. }11a). În sfîrşit, nici
un lucru nu poate să fie valoare dacă nu este totodată obiect de
întrebuinţare. Dacă lucrul este lipsit de utilitate, atunci şi munca cuprinsă

https://www.marxists.org/romana/m-e/1867/capitalul-vol1/c01.htm#3A4 6/52