DREPTUL AFACERILOR

Note de curs

Curs 1. Noțiunea de drept civil. Normă juridică, Raport juridic civil

Notiunea dreptului civil

Dreptul civil reprezintă principala ramură a dreptului privat. Este un ansamblu de reguli de drept, de
hotărâri ale instanţelor judecătoreşti, de comentarii ale Codului civil şi altor legi civile. Dreptul civil
conferă fiecărei societăţi o ordine internă, o organizare de ansamblu. Este o „Constituţie civilă” care
face ca viaţa cotidiană să fie dublată de o viaţă juridică.
Dreptul civil este „expresia unei civilizaţii”. Este expresia spiritualităţii unui popor, istoriei şi tradiţiei
lui. El guvernează majoritatea raporturilor private: proprietatea, obligaţiile, moştenirile etc. Când
cumpărăm haine, alimente, cărţi, încheiem acte de vânzare-cumpărare; când călătorim cu trenul,
vaporul, autobuzul, taxiul, încheiem contracte de transport; naşterea, căsătoria, decesul produc
consecinţe juridice civile.
Dreptul civil este ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile patrimoniale şi
nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate
juridică.
Normele de drept civil sunt reguli care alcătuiesc conţinutul dreptului civil. Totalitatea normelor de
drept civil sunt grupate pe categorii care alcătuiesc instituţiile dreptului civil. În ordinea studiului lor
(în facultate), instituţiile dreptului civil sunt următoarele:
 raportul juridic civil;
 actul juridic civil;
 prescripţia extinctivă;
 subiectele dreptului civil (persoanele fizice şi juridice);
 drepturile reale;
 teoria generală a obligaţiilor;
 contractele civile speciale;
 succesiunile.
Raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale alcătuiesc obiectul dreptului civil.
Oamenii îşi pun în valoare drepturile subiective prin relaţiile sociale la care participă. Acestea capătă
înfăţişarea unor raporturi juridice, fiindcă se referă la drepturi şi obligaţii, adică produc efecte juridice.
Deci, raportul juridic este o relaţie socială reglementată de o normă juridică.
Este patrimonial acel raport juridic al cărui conţinut poate fi evaluat în bani, are valoare economică.
Raportul juridic nepatrimonial nu are valoare economică, este o relaţie socială în care îşi găseşte
expresia individualitatea persoanei, aprecierea morală de care se bucură ea în cadrul societăţii.
Cel de-al treilea element al definiţiei priveşte subiectele dreptului civil, adică persoanele fizice şi
juridice. Pentru dreptul civil, subiect este nu numai omul privit individual, desemnat prin sintagma
„persoană fizică”, ci şi colectivul de oameni, care, prin întrunirea unor condiţii legale, devine subiect
colectiv de drept, desemnat prin sintagma „persoană juridică”.
Principiile dreptului civil
Orice sistem de drept este guvernat de principii fundamentale, adică de reguli de bază, idei
călăuzitoare, comune tuturor ramurilor de drept. Fiecare ramură de drept cuprinde propriile reguli de
bază, care se aplică pentru întreaga legislaţie din domeniu, sau doar pentru unele instituţii juridice din
respectiva ramură de drept.
Vorbim deci despre trei categorii de principii:
- principii fundamentale ale dreptului român;
- principii fundamentale ale dreptului civil;
- principii specifice unor instituţii de drept civil. Principiile fundamentale ale dreptului civil sunt
acele idei călăuzitoare care se aplică legislaţiei civile. Sunt considerate a fi principii specifice
dreptului civil:
- principiul proprietăţii;
- principiul egalităţii în faţa legii civile;
- principiul îmbinării intereselor generale cu cele particulare;
- principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile.

Normele juridice de drept civil

Noţiune şi clasificare
Norma de drept civil poate fi definită ca regula generală, impersonală şi obligatorie care
reglementează conduita subiectelor în raporturile juridice civile şi care poate fi îndeplinită la nevoie
prin forţa de constrângere a statului.
În funcţie de caracterul conduitei prescrise, normele de drept civil se clasifică în norme dispozitive şi
norme imperative.
Normele dispozitive sunt acelea care îngăduie subiectelor de drept civil să deroge de la dispoziţiile pe
care aceste norme le cuprind, înlesnind libertatea părţilor prin suplinirea sau interpretarea voinţei lor
neexprimate sau insuficient exprimată.
Normele dispozitive se clasifică în norme permisive şi norme supletive. Normele permisive nici nu
impun şi nici nu interzic săvârşirea unei acţiuni, lăsând la aprecierea părţilor să aleagă conduita pe
care doresc să o urmeze din mai multe variante posibile indicate de lege.
Normele supletive sunt acelea care stabilesc o anumită conduită, care este obligatorie pentru părţi
numai în cazurile în care acestea, prin voinţa lor, nu au stabilit o altă conduită.
Normele imperative sunt acelea care impun o acţiune sau o inacţiune, de la care subiectele de drept
civil nu se pot abate decât asumându-şi riscul sancţiunii prevăzute de lege.
Normele imperative se clasifică în norme onerative şi norme prohibitive. Normele onerative sunt cele
care prevăd expres obligaţia pentru părţi de a săvârşi o anumită acţiune. Normele prohibitive interzic
săvârşirea unor acţiuni.
Normele imperative, fiind obligatorii, determină respectarea lor întocmai de către părţile unui raport
juridic, sub consecinţa aplicării sancţiunilor civile, în timp ce prevederile normelor dispozitive pot fi
înlăturate prin voinţa părţilor, fără a se aplica vreo sancţiune.
În funcţie de natura interesului ocrotit, normele de drept civil se împart în norme de ordine publică,
dacă ocrotesc un interes general, public, şi norme de ordine privată, dacă ocrotesc un interes
individual, particular. Normele de ordine publică sunt întotdeauna norme imperative, însă nu toate
normele imperative sunt de ordine publică. De asemenea, normele dispozitive sunt întotdeauna şi
norme de ordine privată, însă nu toate normele de ordine privată sunt dispozitive. Cu alte cuvinte,
norma imperativă poate fi de ordine publică sau de ordine privată, iar norma de ordine privată poate fi
dispozitivă sau imperativă.
În funcţie de întinderea câmpului de aplicare, normele de drept civil se împart în norme generale şi
norme speciale.
Normele generale sunt acelea care se aplică în toate cazurile şi în orice domeniu, dacă o altă normă
legală nu prevede altfel. Normele speciale se aplică limitativ, doar în cazurile expres prevăzute de
lege. Norma generală reprezintă dreptul comun, în timp ce norma specială reprezintă excepţia.
Norma specială derogă de la norma generală, în timp ce norma generală nu derogă de la norma
specială. De asemenea, norma specială nu poate fi modificată ori abrogată de o normă ulterioară decât
printr-o abrogare expresă directă.

Normele juridice – izvoare ale dreptului civil

Dreptul izvorăşte din lege. În toate statele cu sistem juridic de inspiraţie romano-germanică, dreptul
civil are ca principal izvor actul normativ scris. Obiceiul şi jurisprudenţa joacă un rol secund.
Formele specifice de exprimare a normelor de drept civil constituie izvoare ale dreptului civil. Aceste
forme de exprimare a normelor juridice civile se realizează pe calea actelor normative.
Actele normative sunt acele acte care emană de la organele de stat investite cu prerogativa legiferării.
Sunt astfel izvoare ale dreptului civil: Constituţia, Codul civil, legile (adoptate de Parlament şi
promulgate de Preşedinte), hotărârile şi ordonanţele Guvernului (inclusiv cele de urgenţă), ordinele şi
instrucţiunile miniştrilor, actele normative emise de autorităţile administraţiei publice locale. La
acestea se adaugă unele acte normative adoptate înainte de 1990, în măsura în care acestea mai sunt în
vigoare (legi, decrete, hotărâri ale Consiliului de Miniştri, ordine şi instrucţiuni), precum şi
reglementări internaţionale (convenţii, pacte, acorduri etc.) la care România este parte.
Varietatea actelor normative ce reglementează raporturi sociale ce fac obiectul dreptului civil impune
o anumită ierarhizare a acestora ce se stabileşte în funcţie de caracterul şi ierarhia organului care le
edictează.

Noţiunea şi caracterele raportului juridic civil

Noţiunea raportului juridic civil
Relaţiile dintre oameni sunt diverse. Unele sunt simple relaţii care alcătuiesc raporturi de prietenie, de
amiciţie, de colegialitate etc. Altele sunt relaţii reglementate de norme juridice şi alcătuiesc raporturi
juridice. Deci nu toate relaţiile sociale sunt şi raporturi juridice, ci doar acelea care fac obiectul
reglementării juridice, celelalte rămânând în domeniul social.
Dintre raporturile juridice (relaţiile sociale reglementate de norme juridice) care se stabilesc între
oameni, unele intră în sfera dreptului civil. Vânzarea, schimbul, prestarea unor servicii constituie
exemple de raporturi juridice ale căror condiţii de desfăşurare sunt reglementate de dreptul civil.
Putem defini astfel raportul juridic civil ca fiind acea relaţie socială reglementată de norma de
drept civil.

Caracterele raportului juridic civil

Raportul juridic civil are atât caracterele comune tuturor raporturilor juridice, cât şi unele caractere
specifice, care-l deosebesc de celelalte categorii de raporturi juridice. Acestea sunt:
a) Caracterul de raport social
Raportul juridic civil, fiind un raport social, este un raport între oameni, priviţi fie individual, în
calitate de persoane fizice, fie grupaţi în colective de persoane, în calitate de persoane juridice
 b) Caracterul voliţional
Raportul juridic civil este un raport voliţional, în sensul că exprimă atât voinţa statului de a transforma
o simplă relaţie socială în raport juridic prin edictarea unei norme de drept civil, cât şi voinţa
subiectivă a persoanelor care dau naştere raporturilor juridice civile prin încheierea de acte juridice.
Prin urmare, în raporturile juridice civile concrete, voinţa are un caracter dublu şi anume: ea apare ca
voinţă a legiuitorului şi ca voinţă juridică individuală a participanţilor la raporturile juridice de drept
civil.
c) Caracterul de raport de drept în care părţile au o poziţie de egalitate juridică
În raporturile juridice de drept civil părţile sunt pe poziţie de egalitate juridică, ele nefiind
subordonate una, celeilalte. În acest fel raporturile juridice de drept civil se deosebesc de raporturile
juridice ale altor ramuri de drept (drept penal, drept administrativ etc.) în care una dintre părţi este în
poziţie de subordonare faţă de cealaltă. Acest caracter nu trebuie confundat cu principiul fundamental
al dreptului civil şi anume „egalitatea în faţa legii civile”. Această poziţie de egalitate juridică nu
semnifică faptul că părţile ar avea drepturi egale sau că patrimoniile lor ar fi identice. Poziţia de
egalitate juridică înseamnă că nici una din părţi nu poate impune celeilalte să încheie un raport juridic
civil sau să stabilească unilateral conţinutul acestuia.

2.2. Elementele raportului juridic civil

Raportul juridic civil este alcătuit din trei elemente constitutive: părţile, conţinutul şi obiectul. Pentru
a fi în prezenţa unui raport juridic civil aceste trei elemente trebuie întrunite cumulativ.
Părţile (sau subiectele) raportului juridic sunt persoanele fizice sau persoanele juridice între care se
statorniceşte raportul juridic.
Conţinutul raportului juridic reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor civile ale părţilor care
participă la raportul juridic civil.
Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile sau inacţiunile pe care le vizează drepturile şi
obligaţiile părţilor.

Părţile (subiectele) raportului juridic civil

Noţiunea de subiect al raportului juridic civil
Raportul juridic civil fiind un raport social, părţile acestui raport nu pot fi decât oamenii, priviţi fie
individual, în calitate de persoane fizice, fie grupaţi în anumite colective, în calitate de persoane
juridice.
Persoanele fizice sunt oamenii priviţi individual ca titulari de drepturi şi obligaţii în raporturile
juridice civile. Persoanele juridice sunt colective de oameni, care, în numele lor propriu, pot să
dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii.
Pentru a deveni persoană juridică un colectiv de persoane trebuie să îndeplinească, cumulativ,
următoarele condiţii:
- organizarea de sine stătătoare, care asigură funcţionarea persoanei juridice ca un tot unitar;
- independenţa patrimonială, care constă în aceea că persoana juridică are un patrimoniu propriu,
distinct de patrimoniile celor ce o alcătuiesc;
- afectarea patrimoniului la realizarea unui scop determinat, în acord cu interesul general.
Capacitatea civilă a subiectelor raportului juridic
Pentru ca o persoană fizică sau juridică să poată participa la raporturile juridice de drept civil, trebuie
să aibă capacitate civilă. Capacitatea civilă cuprinde capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii. Capacitatea de
exerciţiu este aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii.
Capacitatea de folosinţă este deci aptitudinea care conferă persoanelor posibilitatea de a avea
drepturi şi obligaţii şi de deveni, astfel, subiecte în raporturile juridice de drept civil.
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice începe la naşterea ei, iar în ce priveşte aptitudinea de
a dobândi drepturi civile, chiar de la data când copilul a fost conceput, cu condiţia însă de a se naşte
viu. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează la moartea acesteia sau odată cu declararea
judecătorească a morţii persoanei fizice.
Capacitatea de folosinţă este recunoscută de lege tuturor persoanelor fizice, fără nici o discriminare.
Ea este generală – cuprinde toate drepturile şi obligaţiile civile recunoscute de dreptul obiectiv – şi
este egală pentru toate persoanele. Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de folosinţă, decât în
cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege. De asemenea, nici o persoană fizică nu poate renunţa,
nici în tot, nici în parte, la capacitatea ei de folosinţă sau la cea de exerciţiu.
Persoanele juridice dobândesc capacitatea de folosinţă odată cu înfiinţarea lor. Astfel, persoanele
juridice supuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosinţă de la data înregistrării lor. Persoanele
juridice care nu sunt supuse înregistrării, dobândesc capacitatea de folosinţă, după caz, de la data
înscrierii actului de dispoziţie prin care se înfiinţează, de la data recunoaşterii actului de înfiinţare sau
a celui prin care se autorizează înfiinţarea lor, precum şi de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe
prevăzute de lege. Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice ia sfârşit prin încetarea fiinţei lor.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanelor fizice sau juridice de a-şi exercita drepturile şi
de a-şi asuma obligaţii, încheind acte juridice în nume propriu.
Persoanele fizice dobândesc capacitatea deplină de exerciţiu la 18 ani, vârsta majoratului, la care
legiuitorul presupune că ele au o voinţă conştientă şi putere de discernământ care le îngăduie să-şi dea
seama de însemnătatea actelor juridice pe care le săvârşesc. Până la vârsta de 14 ani, minorii sunt
complet lipsiţi de capacitatea de exerciţiu. Sunt, de asemenea, lipsiţi de capacitatea de exerciţiu
alienaţii şi debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească. Actele juridice ale celor lipsiţi de
capacitatea de exerciţiu sunt încheiate de reprezentanţii lor legali, părinţi sau tutori, în numele şi pe
seama minorilor şi a alienaţilor şi debililor mintali puşi sub interdicţie judecătorească.
Minorii care au împlinit vârsta de 14 ani au capacitatea de exerciţiu restrânsă. Ei încheie singuri acte
juridice, dar cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorelui. Aceasta înseamnă că între 14 şi 18
ani minorii au o voinţă conştientă şi discernământul actelor lor de comportament însă nu au experienţa
vieţii juridice.
În ce priveşte capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice, potrivit legii ele îşi exercită drepturile şi
îşi îndeplinesc obligaţiile prin organele lor de conducere. Actele juridice făcute de organele persoanei
juridice în limita puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi. Faptele licite
sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost săvârşite cu prilejul
exercitării atribuţiilor lor. Faptele ilicite atrag însă şi răspunderea personală a celor ce le-au săvârşit,
atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi

Conţinutul raportului juridic civil. Noţiune

Conţinutul raportului juridic civil este alcătuit din drepturile subiectului activ şi din obligaţiile
subiectului pasiv. Drepturile şi obligaţiile ce se nasc între părţile raportului juridic civil sunt
interdependente în sensul că drepturilor subiectului activ le corespund obligaţiile subiectului pasiv şi
invers, obligaţiilor subiectului pasiv le corespund drepturile subiectului activ.
Conţinutul drepturilor subiective este, aşadar, determinat de obligaţiile ce corespund acestor drepturi,
după cum conţinutul obligaţiilor este determinat de drepturile subiective corespunzătoare.
Cuprinsul drepturilor şi obligaţiilor care alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil este, prin urmare,
corelativ sau, cu alte cuvinte, drepturile şi obligaţiile reprezintă diferitele aspecte ale conţinutului unui
raport juridic civil, după cum acest conţinut e privit din punctul de vedere al subiectului activ sau al
subiectului pasiv. Interdependenţa corelativă a drepturilor şi obligaţiilor ce alcătuiesc conţinutul
raportului juridic se întâlneşte la toate raporturile juridice, indiferent că acestea sunt patrimoniale sau
nepatrimoniale, iar cele patrimoniale, reale sau de creanţă.

Dreptul subiectiv civil

Dreptul subiectiv poate fi definit ca fiind posibilitatea juridică a titularului dreptului, dintr-un raport
juridic civil, de a desfăşura o anumită conduită garantată de lege prin putinţa de a pretinde persoanei
obligate o anumită comportare corespunzătoare care poate fi impusă, în caz de nevoie, prin mijlocirea
forţei coercitive a statului.
Din această definiţie, reiese că dreptul subiectiv prezintă următoarele caractere specifice:
a) presupune neapărat o obligaţie corelativă a altei sau altor persoane, implicând astfel în mod necesar
un raport social între două sau mai multe persoane, raport reglementat de norma juridică de drept
civil;
b) conferă titularului său posibilitatea de a desfăşura o anumită conduită, în limitele legii, căreia îi
corespunde o anumită comportare corelativă din partea persoanei obligate;
c) conferă titularului său putinţa de a pretinde persoanei obligate să-şi îndeplinească obligaţia, adică
de a avea o anumită comportare corespunzătoare, recurgând în caz de nevoie la concursul forţei de
constrângere a statului;
d) ia fiinţă la naşterea raportului juridic, chiar dacă titularul său n-a început încă să-l exercite,
deoarece el este posibilitatea juridică a unei anumite conduite şi nu numai decât însăşi această
conduită.
Drepturile subiective civile se clasifică după următoarele criterii:
1) în funcţie de gradul de opozabilitate în drepturi absolute şi drepturi relative;
2) în funcţie de conţinutul lor în drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale;
3) în funcţie de gradul de siguranţă şi certitudine oferit titularilor se împart în drepturi pure şi simple
şi afectate de modalităţi.
1) Drepturi absolute şi drepturi relative
Drepturile absolute sunt acele drepturi în temeiul cărora titularul lor are posibilitatea să le exercite
singur, fără concursul altor persoane, drepturi cărora le corespunde obligaţia generală negativă a
tuturor persoanelor de a se abţine de a le aduce vreo vătămare.
Drepturile absolute prezintă următoarele caractere specifice:
a) raportul juridic care are în conţinutul său un drept absolut, se stabileşte între titularul dreptului, ca
subiect activ, şi toate celelalte persoane, ca subiecte pasive, nedeterminate;
b) drepturile absolute sunt opozabile tuturor, erga omnes;
c) conţinutul obligaţiei subiectelor pasive nedeterminate este îndatorirea lor generală negativă de a se
abţine de la orice act sau fapt care ar putea aduce atingere dreptului absolut al subiectului activ.
Sunt drepturi absolute: drepturile personale nepatrimoniale; dreptul de proprietate şi celelalte drepturi
reale.
Drepturile relative, în opoziţie cu cele absolute, sunt acele drepturi cărora le corespunde obligaţia
uneia sau a unor persoane determinate din însuşi momentul naşterii raportului juridic, de a da, de a
face (obligaţii pozitive), sau, uneori, de a se abţine de la săvârşirea unor acte sau fapte juridice
(obligaţie negativă).
Drepturile relative prezintă următoarele caractere specifice:
a) raportul juridic care are în conţinutul său un drept relativ se stabileşte între titularul sau titularii
dreptului ca subiect activ şi una sau mai multe persoane determinate, din însuşi momentul naşterii
raportului juridic ca subiecte pasive;
b) drepturile relative sunt opozabile numai unor persoane determinate, care constituie subiectele
pasive determinate ale raportului juridic respectiv;
c) conţinutul obligaţiei subiectului pasiv determinat este îndatorirea, cel mai adesea, pozitivă, de a da
sau a face ceva prin îndeplinirea cărora se realizează dreptul subiectului activ, sau uneori, de a se
abţine de la săvârşirea unor anumite acte sau fapte (obligaţie negativă).
Sunt drepturi relative, drepturile care rezultă din acte juridice ori din fapte juridice, în temeiul cărora
una sau mai multe persoane determinate numite creditori, au dreptul de a pretinde altor persoane
determinate, numite debitori, de a da, a face sau a nu face ceva1.

2) Drepturi patrimoniale şi drepturi personale nepatrimoniale

După cum au sau nu conţinut economic drepturile civile se împart în drepturi patrimoniale şi drepturi
nepatrimoniale.
Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi care au un conţinut economic şi care pot fi evaluate în
bani. Marea majoritate a drepturilor civile sunt patrimoniale, căci dreptul civil reglementează, în
principal, raporturi patrimoniale. Drepturile patrimoniale pot fi, fie absolute, cum este dreptul de
proprietate şi celelalte drepturi reale, fie relative, cum sunt drepturile de creanţă.
Drepturile nepatrimoniale sunt acele drepturi care n-au un conţinut economic şi nu pot fi evaluate în
bani. Intră în această categorie: drepturile care privesc integritatea fizică şi morală a persoanei, cum ar
fi drepturile la existenţă şi integritate corporală, la cinste, la onoare, la reputaţie etc.; drepturi care
privesc atributele de identificare ale persoanei, cum ar fi dreptul la nume, prenume, domiciliu etc.;
drepturile care privesc latura nepatrimonială a creaţiei intelectuale, cum ar fi dreptul de autor,
inventator etc.
Aceste drepturi sunt drepturi absolute, adică opozabile tuturor persoanelor, erga omnes; nu fac parte
din patrimoniul persoanei; nu se pot transmite prin moştenire şi se exercită personal. Uneori,
drepturile personale nepatrimoniale sunt împletite cu drepturile patrimoniale sau pot da naştere la
drepturi patrimoniale. Astfel, de exemplu, dreptul personal nepatrimonial de autor sau de inventator
dă naştere dreptului patrimonial de a primi o remuneraţie atunci când opera este încredinţată unei
edituri spre publicare, sau când invenţia este predată unei societăţi comerciale spre a fi aplicată în
practică.
Drepturile patrimoniale se împart, la rândul lor, în drepturi reale şi drepturi de creanţă.
Drepturile reale sunt acele drepturi patrimoniale în temeiul cărora titularii lor îşi pot exercita
prerogativele conferite de lege, direct şi nemijlocit asupra unui bun determinat fără a fi necesar
concursul altor persoane.
Drepturile reale prezintă următoarele caractere specifice:
a) ele rezultă din raporturi juridice care se stabilesc între una sau mai multe persoane, ca subiecte
active determinate, şi toate celelalte persoane, ca subiecte pasive nedeterminate;
1
Astfel, din contractul de vânzare rezultă dreptul relativ al vânzătorului de a obţine de la o persoană determinată
(cumpărătorul) plata preţului lucrului vândut, plată prin săvârşirea căreia se realizează dreptul vânzătorului; vânzătorul este
creditorul preţului, iar cumpărătorul este debitorul plăţii acestui preţ; dreptul vânzătorului este relativ, deoarece el nu poate
cere şi obţine plata preţului decât de la cumpărător. Tot astfel, dacă o persoană a suferit o pagubă în urma faptei ilicite
culpabile a altor persoane, victima are dreptul relativ de a cere de la autorii pagubei, persoane determinate, o despăgubire
corespunzătoare.
b) ele conferă titularilor lor puterea de a-şi exercita prerogativele direct şi nemijlocit asupra unui bun,
fără concursul altor persoane;
c) ele implică obligaţia generală negativă a subiectelor pasive de a nu face nimic de natură să
stânjenească exerciţiul prerogativelor ce aparţin titularului dreptului real;
d) ele sunt drepturi absolute şi, ca atare, opozabile tuturor, erga omnes;
e) ele conferă titularilor, atât prerogativa de a putea urmări lucrul respectiv în orice mâini s-ar afla
(dreptul de urmărire), cât şi prerogativa creditorilor ale căror creanţe sunt garantate prin drepturi reale
accesorii asupra unor lucruri ale debitorilor lor, de a fi satisfăcuţi cu preferinţă faţă de creditorii
chirografari, lipsiţi de asemenea garanţii (dreptul de preferinţă);
f) drepturile reale sunt limitate ca număr.
Drepturile reale se clasifică, la rândul lor, în drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii.
Drepturile reale principale sunt acele drepturi care au o existenţă de sine stătătoare, existenţa lor
nefiind condiţionată de un alt drept, titularul lor exercitându-şi atributele conferite de lege asupra
bunului fără intervenţia altor persoane. Sunt drepturi reale principale, dreptul de proprietate, în toate
formele sale, drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate (uzufruct, uz,
abitaţie, superficie, servitute), dreptul de folosinţă, etc.
Drepturile reale accesorii sunt acele drepturi care nu au o existenţă de sine stătătoare, naşterea,
existenţa şi stingerea lor depinzând de drepturile de creanţă ale căror garanţii sunt. Aceste drepturi
sunt accesorii drepturilor de creanţă şi sunt afectate garantării acestor drepturi. Drepturile reale
accesorii sunt: dreptul de gaj (amanet) ipoteca, privilegiile şi dreptul de retenţie.
Drepturile de creanţă sunt acele drepturi patrimoniale în temeiul cărora subiectul activ, numit
creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, ca acesta să dea, să facă ori să nu facă,
obligaţii prin săvârşirea cărora se realizează dreptul creditorului.
Raporturile juridice al căror conţinut este alcătuit din drepturi de creanţă şi obligaţii corespunzătoare
acestor drepturi, se numesc raporturi de obligaţii, sau pe scurt obligaţii, expresia de obligaţie fiind
întrebuinţată aici în înţelesul larg al cuvântului, de raport obligaţional civil.
Drepturile de creanţă prezintă următoarele caractere specifice:
a) ele rezultă din raporturi juridice care se stabilesc între una sau mai multe persoane, ca subiecte
active determinate, şi una sau mai multe persoane, ca subiecte pasive determinate;
b) ele conferă titularului lor  creditorului  dreptul de a pretinde subiectului pasiv determinat 
debitorul  să dea, să facă sau să nu facă ceva, obligaţii prin săvârşirea cărora se realizează drepturile
creditorului. Astfel, în raportul juridic de vânzare-cumpărare, vânzătorul (care este creditorul preţului
lucrului vândut), poate pretinde cumpărătorului (care este debitorul obligaţiei de a plăti preţul lucrului
cumpărat) să efectueze această plată, prin săvârşirea căreia se realizează dreptul vânzătorului.
Vânzătorul (creditorul) nu se poate adresa în acest scop decât cumpărătorului (debitorului său);
c) ele implică obligaţia subiectului pasiv  a debitorului  de a da (adică de a constitui sau strămuta un
drept real asupra unui anumit bun), de a face (adică de a săvârşi anumite acte, acţiuni, lucrări sau de a
presta anumite servicii), sau de a nu face (adică de a se abţine de la o anumită activitate pe care ar fi
avut dreptul să o săvârşească);
d) ele sunt drepturi relative şi, ca atare, nu sunt opozabile decât faţă de persoana sau persoanele care
figurează în raportul juridic respectiv, ca subiect sau subiecte pasive determinate;
e) drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr.
Între drepturile reale şi cele de creanţă există unele asemănări, dar şi deosebiri.
Astfel, sub aspectul asemănărilor, menţionăm în primul rând, că ambele drepturi sunt patrimoniale şi
în al doilea rând, în raporturile juridice ce au în conţinutul lor drepturi reale şi de creanţă sunt
cunoscuţi titularii acestor drepturi, adică subiectele active.
Drepturile de creanţă se deosebesc de drepturile reale, aşa cum reiese din caracterele lor specifice,
prin următoarele:
a) la drepturile de creanţă, creditorul nu poate obţine realizarea dreptului său decât în urma activităţii
sau abţinerii debitorului, pe când la drepturile reale, titularul dreptului real îşi poate exercita direct şi
nemijlocit atributele (prerogativele) dreptului său asupra bunului, fără concursul altor persoane;
b) la drepturile de creanţă, subiectul pasiv  debitorul  este determinat din momentul naşterii
raportului juridic, pe când la drepturile reale, subiectul pasiv, este universal, nedeterminat;
c) la drepturile de creanţă, subiectul pasiv  debitorul  are obligaţia de a da, a face sau a nu face
ceva, pe când la drepturile reale, subiectul pasiv universal are numai obligaţia de a nu face nimic de
natură să stânjenească pe titularul dreptului real în exerciţiul atributelor conferite de lege;
d) drepturile de creanţă sunt relative, pe când drepturile reale sunt absolute;
e) drepturile de creanţă sunt nelimitate, ca număr pe când drepturile reale sunt limitate;
f) drepturile reale conferă titularilor săi dreptul de urmărire şi drept de preferinţă.

3) Drepturi pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi

Drepturile pure şi simple sunt acele drepturi care conferă titularilor lor certitudine şi siguranţă, ele
producându-şi efectele, imediat şi definitiv din momentul naşterii raportului juridic, existenţa şi
exercitarea lor nefiind afectată de vreo împrejurare viitoare.
Drepturile afectate de modalităţi sunt acele drepturi a căror naştere, existenţă, exercitare ori stingere
depind de anumite evenimente viitoare sigure sau nesigure denumite termen, condiţie şi sarcină.

Obligaţia civilă
Obligaţia, la rândul ei, poate fi definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al unui raport juridic
civil, de a avea o anumită comportare corespunzătoare faţă de conduita titularului dreptului subiectiv,
comportare care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care, poate fi impusă la nevoie, prin
mijlocirea forţei de constrângere a statului.
Din această definiţie rezultă următoarele trăsături caracteristice ale obligaţiei:
a) constă într-o îndatorire a subiectului pasiv şi nu într-o posibilitate juridică pe care o are subiectul
activ;
b) îndatorirea subiectului pasiv constă dintr-o conduită corespunzătoare şi pretinsă de conduita
subiectului activ;
c) conduita subiectului pasiv constă, cel mai adesea, dintr-o prestaţie pozitivă, a da, a face şi numai
rareori dintr-o prestaţie negativă, a nu face;
d) în caz de nevoie, subiectul pasiv poate fi obligat să-şi îndeplinească îndatorirea prin mijlocirea
forţei coercitive a statului.
Termenul de obligaţie civilă în afara sensului de îndatorire a subiectului pasiv mai are şi sensurile de
raport juridic obligaţional ce se naşte între creditor şi debitor, precum şi de înscris constatator al unei
datorii, cum ar fi spre exemplu, obligaţiile la o bancă.

Obiectul raportului juridic civil. Noţiune

Fiind un raport social, raportul juridic de drept civil se referă la activitatea oamenilor. De aceea,
obiectul lui va consta întotdeauna în anumite acţiuni ale acestora sau în abţinerea de a săvârşi anumite
acţiuni, deci într-o conduită anume.
Prin urmare, obiectul raportului juridic civil îl constituie acţiunea sau inacţiunea pe care subiectul
activ o pretinde şi pe care subiectul pasiv trebuie să o îndeplinească.
Bunurile nu sunt decât obiecte materiale exterioare raportului juridic la care se referă raportul juridic
(obiecte juridice derivate), ele neputând fi considerate un element al raportului juridic civil. Ele nici
nu apar în toate raporturile juridice civile, ci doar în unele raporturi patrimoniale.

Bunurile şi clasificarea lor

În legislaţia civilă, deşi există numeroase texte care folosesc termenul de „bun” sau „lucru”, nu găsim
o definiţie a bunului.
Literatura juridică a fost cea care a arătat că prin lucru se înţelege tot ce se află în natură, fiind
perceptibil prin simţurile noastre. Pentru ca un lucru să devină bun în sens juridic, trebuie să fie util
omului, să aibă valoare economică şi să fie susceptibil de apropriere (însuşire) sub forma unor
drepturi ce intră în compunerea unui patrimoniu, fie al unei persoane fizice, fie al unei persoane
juridice
Putem defini astfel bunul ca fiind acea valoare economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoilor
materiale ori spirituale ale omului şi este susceptibilă de apropriere sub forma dreptului patrimonial.
Bunurile pot fi clasificate după următoarele criterii:
1) În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile se împart în bunuri imobile
(nemişcătoare) şi bunuri mobile (mişcătoare);
2) În raport de regimul juridic al circulaţiei lor bunurile se împart în bunuri care se află în circuitul
civil şi bunuri scoase din circuitul civil;
3) După cum au o întrebuinţare independentă sau sunt utile numai prin intermediul altor bunuri de
care sunt strâns legate, deosebim bunuri principale şi bunuri accesorii;
4) După cum pot fi sau nu împărţite fără să-şi schimbe destinaţia, distingem bunuri divizibile şi bunuri
indivizibile;
5) După cum sunt ori nu producătoare de fructe, bunurile se clasifică în bunuri frugifere şi bunuri
nefrugifere;
6) După modul cum sunt determinate, bunurile se clasifică în bunuri individual determinate (res certa)
şi bunuri determinate generic (res genera);
7) După cum pot fi înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii, deosebim bunuri fungibile şi
bunuri nefungibile;
8) După cum întrebuinţarea lor implică ori nu consumarea sau înstrăinarea lor, bunurile se împart în
bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile;
9) După modul cum sunt percepute, bunurile se împart în bunuri corporale şi bunuri incorporale;
10) După cum sunt sau nu supuse urmăririi şi executării silite, distingem bunuri sesizabile şi bunuri
insesizabile.
În funcţie de criteriile menţionate, în cele ce urmează vor fi înfăţişate noţiunea şi caracterele specifice
fiecărei categorii de bunuri în parte .

1) Bunuri imobile (nemişcătoare) şi bunuri mobile (mişcătoare)

Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o aşezare fixă şi stabilă şi nu pot fi mişcate dintr-un loc în
altul. Bunurile mobile sunt acele bunuri care se pot muta dintr-un loc în altul fie prin energie proprie,
fie cu ajutorul unei energii străine.
Bunurile imobile se clasifică în: a) imobile prin natura lor; b) imobile prin destinaţie; c) imobile prin
obiectul la care se aplică.
Bunurile mobile, la rândul lor, se împart în trei categorii şi anume: a) mobile prin natura lor; mobile
prin determinarea legii; c) mobile prin anticipaţie.
a) Bunuri mobile prin natura lor se pot strămuta din loc în loc (art. 473 C. civ.). Sunt bunuri mobile
prin natura lor cele care se mişcă de la sine prin putere proprie, precum şi cele care pot fi mişcate
dintr-un loc în altul printr-o forţă externă.
b) Bunuri mobile prin determinarea legii sunt de exemplu, drepturile reale asupra mobilelor, drepturile
de creanţă asupra bunurilor mobile, precum şi acţiunile în justiţie privitoare la mobile
c) Bunuri mobile prin anticipaţie. Fac parte din această categorie bunuri imobile prin natura lor, dar
pe care părţile prin contract le consideră ca fiind bunuri mobile. De exemplu, acele imobile care prin
aderenţa lor la pământ sunt considerate într-un contract, în mod anticipat, ca mobile, calitate pe care
nu o vor avea decât în viitor, în care caz, pentru contractanţii respectivi, ele sunt mobile prin
anticipaţie.
2) Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil
Sunt bunuri aflate în circuitul civil acele bunuri care pot face obiectul actelor juridice, în alţi termeni,
bunurile care pot fi dobândite ori înstrăinate prin acte juridice. Sunt scoase din circuitul civil acele
bunuri care nu pot forma obiectul actului juridic civil. Aceste bunuri sunt inalienabile.

3) Bunuri principale şi bunuri accesorii

Bunurile ce servesc la folosirea altor bunuri se numesc bunuri accesorii, iar cele pe care le servesc se
numesc bunuri principale. Sunt astfel, bunuri accesorii: cutiile pentru instrumentele muzicale, cheile
pentru lacăte, pompa şi cheile pentru bicicletă, lopeţile pentru o barcă, beţele de sprijin pentru schi
etc.

4) Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile

Sunt divizibile acele bunuri care se pot divide în mai multe părţi, fără ca prin aceasta să se schimbe
destinaţia lor economică. De exemplu, o bucată de stofă care se poate împărţi în mai multe cupoane.
Dimpotrivă, bunurile care, prin împărţirea lor în mai multe părţi, îşi pierd destinaţia lor economică
anterioară sunt bunuri indivizibile. De exemplu, o maşină, o haină etc.

5) Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere

Bunurile frugifere sunt acelea care dau naştere în mod periodic altor produse (fructe), fără a se
consuma substanţa lor. Bunurile nefrugifere sunt acelea care nu pot crea alte produse fără consumarea
substanţei lor.
Codul civil distinge trei categorii de fructe: naturale, industriale şi civile.
Fructele naturale sunt produsul naturii, fără intervenţia muncii omului. Sunt astfel de bunuri fructele
de pădure. Fructele industriale sunt acelea care se produc ca urmare a activităţii omului. Fac parte din
această categorie fructele şi legumele de cultură (recoltele, plantaţiile). Fructele civile reprezintă
echivalentul în bani al folosirii unui anumit bun. Sunt astfel de fructe chiriile, dobânzile etc. Fructele
nu trebuie confundate cu productele. Productele sunt foloase trase dintr-un bun cu consumarea
substanţei sale. Este product, de exemplu, piatra dintr-o carieră sau nisipul dintr-o albie a unui râu.
6) Bunuri individual determinate (certe) şi bunuri determinate generic (generice)
Bunurile determinate prin caractere individuale şi specifice unui anumit bun, se numesc bunuri certe.
Sunt bunuri individual determinate, spre exemplu, o anumită casă, un anumit tablou etc. Bunurile
determinate prin caractere generice, adică comune unei anumite categorii de bunuri şi care se
individualizează prin indicarea greutăţii, numărului ori măsurii, se numesc bunuri generice. Sunt
bunuri generice, spre exemplu, banii, alimentele, combustibilul etc.

7) Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile

Bunurile fungibile sunt acele bunuri care pot fi înlocuite unele cu altele cu ocazia executării unei
obligaţii. Sunt bunuri fungibile: banii, alimentele de un anumit fel etc. Bunurile nefungibile sunt acele
bunuri care nu pot fi înlocuite cu altele în executarea unei obligaţii. De exemplu: un tablou, o mobilă
executată la comandă etc.

8) Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile

Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care implică prin folosirea lor conform destinaţiei obişnuite,
consumarea substanţei ori înstrăinarea lor de la prima întrebuinţare. Astfel, alimentele, combustibilul,
etc., sunt bunuri consumptibile, deoarece ele nu pot fi folosite conform destinaţiei lor obişnuite, fără a
li se distruge sau consuma substanţa de la prima întrebuinţare. La fel, banii sunt bunuri consumptibile,
căci ei nu pot fi folosiţi fără a fi înstrăinaţi, fără a ieşi din patrimoniul posesorului lor. Bunurile
neconsumptibile sunt acele bunuri care pot fi folosite în mod repetat, fără ca prin aceasta să-şi
consume substanţa sau să fie necesară înstrăinarea lor.
De exemplu pământul, clădirile, maşinile, obiectele casnice, hainele etc. sunt bunuri neconsumptibile,
fiindcă pot face obiectul unor acte multiple şi succesive de întrebuinţare, fără a fi distruse sau
înstrăinate. Consumptibilitatea ori neconsumptibilitatea depind, de regulă generală, de natura
bunurilor. Ea poate rezulta însă şi din voinţa oamenilor.