Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2
CĂTĂLINA SĂNDULACHE IULIAN SĂNDULACHE
EDITURA UNIVERSITARĂ
Bucureşti, 2012
3
Colecþia: Geografie
Referent ºtiinþific: Prof. Gr. I, Nicoleta Popa, ªcoala Generalã nr. 114 „Principesa Margareta”
913(4)(075.35)
371.279.8:373.5
© Toate drepturile asupra acestei lucrãri sunt rezervate, nicio parte din aceastã lucrare nu poate
fi copiatã fãrã acordul Editurii Universitare
Copyright © 2012
Editura Universitarã
Director: Vasile Muscalu
B-dul. N. Bãlcescu nr. 27-33, Sector 1, Bucureºti
Tel.: 021 – 315.32.47 / 319.67.27
www.editurauniversitara.ro
e-mail: redactia@editurauniversitara.ro
5
CUPRINS
7
Testul 10 ......................................................................................................................................................... 149
Testul 11 ......................................................................................................................................................... 153
Testul 12 ......................................................................................................................................................... 157
Testul 13 ......................................................................................................................................................... 161
Testul 14 ......................................................................................................................................................... 165
Testul 15 ......................................................................................................................................................... 169
Testul 16 ......................................................................................................................................................... 173
Testul 17 ......................................................................................................................................................... 177
8
Capitolul I
2. Spaţiul românesc prezintă următoarele caracteristici: locul 13 ca suprafaţă (238 391 km2) şi locul 10 ca
populaţie (21,7 mil. loc.) în Europa.
Aşezarea geografică: România este situată în emisfera nordică, la intersecţia dintre paralela de 450 lat.N
(ce o situează la jumătatea distanţei dintre Ecuator şi Polul Nord) cu meridianul de 250 long. E (ce o situează la
jumătatea distanţei dintre Oceanul Atlantic şi Munţii Ural);
- pe continent, România se situează în Europa Centrală, la jumătatea distanţei dintre vestul şi estul continentului;
- faţă de limitele continentului, România este situată la distanţe aproximativ egale (2600 - 2800 km) faţă de
Oceanul Atlantic (vest), Oceanul Arctic (nord), Munţii Ural (est) şi mai aproape (1000 km) faţă de Marea
Mediterană (sud);
Vecinii si punctele extreme:
Vecinii: N – Ucraina; S – Bulgaria; E – Rep. Moldova, Ucraina şi Marea Neagră; V- Ungaria şi Serbia;
Punctele extreme: S – Zimnicea, E – Sulina, N – Horodiştea, V – Beba Veche;
Personalitatea României pe continentul european este definită de următorii factori:
Carpaţii, Dunărea, Marea Neagră şi astfel România este definită ca o ţară carpato-danubiano-pontică:
este ţară carpatică pentru că două treimi din lungimea Carpaţilor se află pe teritoriul României;
este ţară danubiană pentru că 1075 km din lungimea Dunării se află pe teritoriul României sau la
graniţele sale;
este ţară pontică pentru că are ieşire la Marea Neagră pe o lungime de 244 km;
prin poziţia geografică şi mărimea sa, România este un stat central european de mărime mijlocie (atât
ca suprafaţă, cât şi ca populaţie);
spaţiul românesc corespunde interferenţei structurilor geologice şi de relief ale Europei de Est cu cele
din Europa Centrală;
pe teritoriul României interferează mase de aer din toate direcţiile;
Din punct de vedere geopolitic:
- în 2004 România a devenit membru al NATO;
- în 2007 România a devenit membru al Uniunii Europene;
Din punct de vedere administrativ, România este alcătuită din 41 de judeţe şi Municipiul Bucureşti;
9
ELEMENTE FIZICO – GEOGRAFICE DEFINITORII ALE EUROPEI ŞI ROMÂNIEI
RELIEFUL EUROPEI
- trepte, tipuri şi unităţi majore de relief -
3. Tipuri genetice (minore) de relief: au rezultat în urma acţiunii agenţilor externi asupra tipurilor majore de
relief:
- relieful glaciar:
este rezultatul acţiunii gheţarilor (de calotă şi montani) care s-au format în perioada glaciară cuaternară
(pleistocen) în Europa Nordică şi în masivele montane cu altitudini mai mari de 1800 m;
prin retragerea gheţarilor au rezultat: aliniamente de morene, depresiuni lacustre (în nordul Europei) şi
circuri, văi, morene glaciare (în masivele montane);
în prezent, există gheţari în masivele care depăşesc 3000 m altitudine, în insulele arctice şi în Alpii
Scandinaviei (datorită situării lor la latitudine mai mare de 600, altitudini mai mari de 2000 m; calota
glaciară pleistocenă a creat platouri, pe care gheţarii actuali sunt situaţi la cele mai mari altitudini).
- relieful carstic:
este format pe roci carstificabile (calcare, sare, gips);
cuprinde: exocarstul (lapiezuri, doline, chei, poduri naturale, ponoare) şi endocarstul (peşteri);
este reprezentativ în: Podişul Karst, din Slovenia, unde a fost studiat pentru prima oară;
- relieful vulcanic:
este format în urma erupţiilor vulcanice;
cuprinde:
platouri vulcanice şi vulcani activi (Hekla) în Islanda (aceasta este o insulă vulcanică, unde sunt şi
numeroase gheizere), aflată pe Dorsala Atlantică, la contactul dintre plăcile tectonice euro-asiatică şi
americană;
vulcani activi, cu conuri şi cratere vulcanice: Vezuviu, Etna, Vulcano, Stromboli (în Italia), Santorini
(Grecia), aflaţi în zona de contact dintre placa tectonică africană şi placa tectonică euro-asiatică;
un lanţ de vulcani stinşi, cu resturi de conuri şi cratere vulcanice (în Carpaţii Româneşti);
- relieful eolian: este legat de prezenţa maselor de nisip din Câmpia Română (Bărăgan şi Câmpia Olteniei),
Câmpia de Vest (Câmpia Carei) şi Delta Dunării; este reprezentat prin câmpuri de dune de nisip în sud-vestul
Franţei şi Câmpia Mării Caspice;
10
- relieful litoral este reprezentat de mai multe tipuri de ţărm:
ţărm cu fiorduri (specific Europei de Nord, unde Norvegia este denumită “ţara fiordurilor”);
ţărm cu canale sau dalmatic în vestul Croaţiei;
ţărm cu delte (Volga, Dunăre, Pad);
ţărm cu estuare (formate datorită amplitudinilor mari ale mareelor, sunt favorabile amenajărilor portuare
şi dezvoltării navigaţiei fluvio-maritime): Elba, Tamisa, Sena;
ţărm cu lagune (lagunele sunt foste golfuri barate de cordoane de nisip): ţărmurile Mării Baltice (nordul
Germaniei, Poloniei), ţărmul Mării Negre (sistemul lagunar Razim - Sinoie);
ţărm cu riass (Marea Britanie, NV Franţei, N Spaniei);
- relieful fluviatil este reprezentat de lunci şi terase (4-8 trepte situate de-a lungul râurilor).
Munţii Alpi:
- s-au format prin încreţirea scoarţei terestre în timpul orogenezei alpine;
- sunt alcătuiţi predominant din roci metamorfice, dar şi din calcare (în est);
- altitudinile depăşesc 4000 m ( vf. Mont Blanc 4807 m);
- sunt puţin fragmentaţi (se caracterizează prin masivitate);
- prezintă relief glaciar (pleistocen şi actual) şi relief carstic.
Munţii Carpaţi:
- s-au format prin încreţirea scoarţei terestre în orogeneza alpină, dar şi prin erupţii vulcanice;
- sunt alcătuiţi dintr-o varietate de roci: metamorfice, vulcanice, sedimentare;
- altitudinile depăşesc 2500 m (vf. Gherlachovka 2655 m, din Munţii Tatra, pe teritoriul Slovaciei);
- sunt fragmentaţi (aproape un sfert din suprafaţa lor fiind reprezentată de depresiuni şi culoare de vale);
- prezintă relief glaciar (pleistocen), vulcanic, carstic.
Munţii Pirinei:
- s-au format prin încreţirea scoarţei terestre în timpul orogenezei alpine;
- sunt alcătuiţi predominant din roci metamorfice;
- altitudinile depăşesc 3000 m (vf. Pic d’Aneto 3404 m);
- sunt puţin fragmentaţi (se caracterizează printr-o masivitate remarcabilă);
- prezintă relief glaciar (pleistocen şi actual).
Munţii Apenini:
- s-au format prin încreţirea scoarţei terestre în timpul orogenezei alpine, dar şi prin si erupţii vulcanice (o
parte din vulcani sunt încă activi);
- sunt alcătuiţi din roci metamorfice, dar şi din roci vulcanice şi calcare;
- altitudinile sunt de aproape 3000 m (vf. Gran Sasso d’Italia 2912 m);
- sunt destul de fragmentaţi;
- prezintă relief vulcanic şi carstic;
Munţii Caucaz:
- s-au format prin încreţirea scoarţei terestre şi erupţii vulcanice în timpul orogenezei alpine;
- sunt alcătuiţi predominant din roci metamorfice, la care se adaugă calcare şi roci magmatice (granit);
- altitudinile depăşesc 5000 m (vf. Elbrus 5642 m);
- sunt puţin fragmentaţi (se caracterizează printr-o masivitate remarcabilă);
- prezintă relief glaciar (pleistocen şi actual), carstic şi vulcanic.
Alpii Dinarici:
- s-au format prin încreţirea scoarţei terestre în timpul orogenezei alpine;
- sunt alcătuiţi predominant din calcare;
- altitudinile depăşesc 2500 m (vf. Jezerski 2694 m, situat la graniţa dintre Albania şi Muntenegru);
- sunt fragmentaţi tectonic;
- prezintă relief carstic.
Munţii Balcani (Stara Planina):
- s-au format prin încreţirea scoarţei terestre în timpul orogenezei alpine;
- domină rocile metamorfice;
- altitudinile depăşesc 2000 m (vf. Botev 2376 m);
- sunt puţin fragmentaţi;
- prezintă relief glaciar pleistocen;
11
Masivul Central Francez:
- s-a format prin încreţirea scoarţei terestre în timpul orogenezei hercinice, iar în cuaternar au apărut
vulcani;
- este alcătuit din roci vulcanice, dar şi calcare;
- are altitudini relativ reduse, în medie de 700 m; altitudinea maximă se înregistrează în vf. Mt. Doré
1886 m;
- prezintă relief vulcanic (partea centrală şi nordică) şi carstic (în S şi SV).
Meseta Spaniolă (Podişul Castiliei):
- fundamentul s-a format în timpul orogenezei hercinice, peste care s-a depus ulterior o cuvertură
sedimentară;
- altitudini peste 500 m;
- domină rocile metamorfice;
- are aspectul unui platou vălurit şi pietros;
- este o unitate de relief intens erodată, dominată de culmi numite sierre, apărute în urma reînălţării unor
blocuri cristaline în timpul orogenezei alpine;
Munţii Ural:
- este cel mai lung lanţ muntos din Europa, peste 2000 km, orientat nord – sud;
- s-au format prin încreţirea scoarţei terestre în timpul orogenezei hercinice;
- sunt alcătuiţi predominant din roci metamorfice;
- înregistrează altitudini medii de 600 m şi maxima în vf. Narodnaia 1894 m;
- sunt fragmentaţi tectonic;
- există relief glaciar pleistocen.
Munţii Pădurea Neagră:
- s-au format prin încreţirea scoarţei terestre în timpul orogenezei hercinice;
- sunt alcătuiţi predominant din roci metamorfice, parţial şi roci sedimentare;
- au altitudini relativ reduse, în jur de 1200 m (Vf. Feldberg 1493 m);
- sunt fragmentaţi tectonic;
- relieful este reprezentat de culmi domoale şi rotunjite;
Patrulaterul Boemiei:
- s-au format în timpul orogenezei hercinice;
- este alcătuit din Podişul Boemiei încadrat de Colinele Ceho-Morave, Munţii Metaliferi şi Munţii Sudeţi;
- domină rocile metamorfice, dar sunt şi calcare;
- are altitudini reduse (sub 500 m);
- este puternic fragmentat;
- prezintă relief carstic;
Munţii Penini:
- s-au format prin încreţirea scoarţei terestre în timpul orogenezei caledonice;
- sunt alcătuiţi din şisturi cristaline, dar şi din calcare;
- altitudinile sunt foarte reduse, nedepăşind 1000 m;
- sunt fragmentaţi tectonic, având un aspect îmbătrânit;
- prezintă relief carstic.
Alpii Scandinaviei:
- s-au format prin încreţirea scoarţei terestre în timpul orogenezei caledonice;
- sunt alcătuiţi din roci metamorfice;
- altitudinile sunt în jur de 2000 m (vf. Galdhopiggen 2469 m);
- prezintă relief glaciar pleistocen şi actual;
- spre vest văile au versanţi abrupţi care se termină prin fiorduri;
Podişul Finlandei:
- s-a format prin sedimentare peste un fundament precambrian ce aparţine Scutului Baltic;
- fundamentul este alcătuit din şisturi cristaline, peste care sunt situate depozite glaciare;
- altitudini de 400 – 500 m;
- a fost putenic modelat de gheţarii cuaternari, rezultând astfel un relief glaciar format din şiruri de
morene, între care există lacuri.
Câmpia Europei de Est:
- s-a format prin depunere de sedimente peste un fundament precambrian, ce aparţine Platformei Est -
Europene;
- este alcătuită din roci sedimentare: argile şi löess (la suprafaţă);
- are altitudini medii sub 200 m; altitudini cuprinse între - 28 m (regiunea Mării Caspice, în sud) şi 463 m
(Colinele Timan, în nord);
12
- cuprinde câmpii joase, colinare şi podişuri vechi; acestea din urmă prezintă înălţimi de peste 300 m
(Podişul Volgăi, Podişul Central Rus, Podişul Valdai, Colinele Timan);
- a fost modelată de calota glaciară pleistocenă, ceea ce a determinat existenţa depozitelor fluvio –
glaciare şi a morenelor glaciare (în jumătatea nordică);
- este fragmentată de numeroase râuri: Dvina, Peciora, Volga.
Câmpia Nord – Europeană:
- este o câmpie fluvio – glaciară, care s-a format prin depunere de sedimente, peste un fundament vechi,
ce aparţine Scutului Baltic, fiind modelată de calota glaciară pleistocenă;
- este o câmpie larg vălurită;
- este alcătuită din roci sedimentare, acoperite de löess în cea mai mare parte;
- are altitudini sub 200 m;
- este presărată cu morene glaciare;
- este fragmentată de numeroase râuri;
- în Olanda se găsesc poldere (uscat obţinut de sub apele mării prin procese de îndiguire şi desecare);
Câmpia Padului:
- este o câmpie de acumulare fluviatilă, care s-a format prin depunere de sedimente aduse de râuri din
Alpi şi depuse într-un vechi golf al Mării Adriatice;
- este alcătuită din roci sedimentare;
- are altitudini în jur de 100 m, dar la contactul cu munţii atinge 300 m;
- aspectul reliefului este neted sau uşor înclinat, caracterizându-se prin existenţa interfluviilor netede şi
largi.
Câmpia Panonică:
- s-a format prin depunere de sedimente, peste un fundament cristalin faliat şi căzut în trepte;
- este alcătuită din roci sedimentare;
- prezintă compartimente mai joase (cu altitudini sub 150 m) şi compartimente mai înalte (150 – 300 m);
- aspectul reliefului este neted, caracterizându-se prin existenţa interfluviilor netede şi largi;
- este fragmentată de numeroase râuri (Dunărea, Tisa, Sava, Drava).
13
14
Fig. 1 – Unităţile majore de relief ale Europei
14
RELIEFUL ROMÂNIEI
- trepte, tipuri şi unităţi majore de relief -
15
3. Grupa Sudică a Carpaţilor Orientali (Carpaţii Curburii)
Caractere generale ale reliefului:
Mod de formare: s-a format doar prin încreţirea scoarţei terestre, în timpul orogenezei alpine;
Altitudini: maxima este de 1954 m, în vf. Ciucaş, din Munţii Ciucaş;
Tipuri de roci: este alcătuită doar din roci sedimentare cutare (fliş);
Tipuri genetice de relief:
- relief ruiniform, format pe conglomerate, prezent în Munţii Ciucaş;
- relief carstic în Munţii Piatra Mare, Postăvaru;
Fragmentare: este fragmentată de depresiuni şi văi (Depresiunea Braşov este cea mai mare depresiune
intramontană din ţară, fiind străbătută de Olt);
Direcţia de orientare a culmilor montane: se schimbă direcţia de orientare a culmilor montane, fie de la E spre
V (Munţii Întorsurii), fie de la N spre S (Munţii Vrancei) sau NE spre SV (Munţii Buzăului, Munţii Ciucaş);
1. Munţii Banatului
Caractere generale ale reliefului:
- s-au format prin încreţirea scoarţei terestre în timpul orogenezei alpine;
- prezintă altitudinea maximă în vf. Semenic (1446 m), din Munţii Semenic;
- sunt alcătuiţi din şisturi cristaline şi calcare;
- prezintă relief carstic;
- sunt fragmentaţi de depresiuni şi văi;
16
2. Munţii Poiana Ruscă:
Caractere generale ale reliefului:
- s-au format prin încreţirea scoarţei terestre în timpul orogenezei alpine;
- altitudinea maximă în vârful Padeş 1374 m;
- sunt alcătuiţi din şisturi cristaline;
- sunt bogaţi în minereuri de fier şi marmură;
- sunt masivi;
3. Munţii Apuseni:
Caractere generale ale reliefului:
- s-au format prin încreţirea scoarţei terestre şi prin erupţii vulcanice (în Munţii Metaliferi) în timpul orogenezei
alpine;
- altitudinea maximă în Vf. Bihor 1849 m, din Munţii Bihor;
- sunt alcătuiţi din toate tipurile de roci (metamorfice, vulcanice, sedimentare) dispuse dezordonat, ceea ce
determină un „mozaic petrografic”;
- prezintă relief vulcanic (în Munţii Metaliferi) şi relief carstic (foarte bine dezvoltat);
- sunt foarte fragmentaţi de depresiuni şi văi: depresiuni intramontane (Depresiunea “Ţara Arieşului”) şi
depresiuni-golf (situate în vest: Depresiunea Zarand – pe Crişul Alb; Depresiune Beiuş – pe Crişul Negru;
Depresiunea Vad-Borod – pe Crişul Repede);
- culmile montane sunt dispuse radiar;
SUBCARPAŢII cuprind:
1. Subcarpaţii Moldovei:
Caractere generale ale reliefului:
- s-au format prin încreţirea scoarţei terestre, la sfârşitul orogenezei alpine;
- prezintă altitudini între 300-900 m, maxima în Culmea Pleşului (912 m);
- sunt alcătuiţi din roci sedimentare (argile, marne, gresii, conglomerate);
- relieful este reprezentat de:
un singur şir de depresiuni submontane închise, în partea de est de dealuri subcarpatice;
carst pe sare la Tg.Ocna;
alunecări de teren
2. Subcarpaţii Curburii:
Caractere generale ale reliefului:
- s-au format prin încreţirea scoarţei terestre, la sfârşitul orogenezei alpine;
- prezintă altitudini între 300-900 m, maxima în Măgura Odobeşti (997 m);
- sunt alcătuiţi din roci sedimentare (argile, marne, gresii, conglomerate);
- relieful este reprezentat de:
două şiruri de depresiuni: depresiuni submontane (regiuni joase situate la poalele munţilor) şi
intracolinare (regiuni joase situate între dealuri) şi două şiruri de dealuri subcarpatice;
carst pe sare la Slănic;
alunecări de teren.
- este cel mai complex sector subcarpatic deoarece:
prezintă două şiruri de depresiuni şi două şiruri de dealuri subcarpatice;
pătrund pinteni de munte (Pintenul Ivăneţu);
au formă curbată;
fac trecerea de la o regiune montană la una de câmpie;
3. Subcarpaţii Getici:
Caractere generale ale reliefului:
- s-au format prin încreţirea scoarţei terestre, la sfârşitul orogenezei alpine;
- reprezintă cel mai înalt sector subcarpatic; prezintă altitudini între 300-1000 m, maxima în Măgura Măţău
(1018 m) şi Dealul Chiciora (1218 m);
- sunt alcătuiţi din roci sedimentare (argile, marne, gresii, conglomerate);
- relieful este reprezentat de:
două şiruri de depresiuni: depresiuni submontane (regiuni joase situate la poalele munţilor) şi
intracolinare (regiuni joase situate între dealuri) şi dealuri subcarpatice;
carst pe sare la Ocnele Mari;
alunecări de teren;
17
DEALURILE DE VEST:
Caractere generale ale reliefului:
- s-au format la poalele Carpaţilor Occidentali prin acumularea sedimentelor aduse de râurile din munţi;
- sunt alcătuiţi din roci sedimentare (argile, marne, nisipuri şi pietrişuri), străpunse din loc în loc de măguri
alcătuite din şisturi cristaline şi roci eruptive;
- altitudinile sunt cuprinse între 200 şi 400 m; în nord 500-600 m, maxima în Dealul Prisnel (651m),
din Dealurile Silvaniei;
- relieful este reprezentat de:
un şir de dealuri fragmentate de depresiuni-golf şi văi largi;
alunecări de teren;
- înclină de la est la vest;
- cuprind:
în sud: Dealurile Banatului, dintre care se remarcă Dealurile Lipovei;
în centru: Dealurile Crişene;
în nord: Dealurile Silvaniei, cele mai întinse şi mai înalte; cuprind Depresiunea Baia Mare.
PODIŞUL MOLDOVEI:
Caractere generale ale reliefului:
- s-a format prin sedimentare peste un fundament cristalin vechi, precambrian, ce aparţine Platformei Est-
Europene;
- prezintă altitudini cuprinse între 200-600 m, maxima 688 m, înregistrată în Dealul Ciungi, din Podişul Sucevei
şi minima 10 m, în Lunca Prutului;
- este alcătuit din roci sedimentare (argile, marne, gresii; nisipuri, pietrisuri şi löess, în sud);
- tipuri de relief:
platouri structurale (interfluvii netede şi largi), în Câmpia Moldovei;
cueste, prezente în Podişul Bârladului (Ex.Coasta Iaşilor în nordul Podişului Bârladului);
alunecări de teren;
- cuprinde:
1. Podişul Sucevei (în NV), cu altitudini de 500-600 m, maxima în Dealul Ciungi 688 m;
2. Câmpia Moldovei (a Jijiei) (în NE), cu altitudini de 200 m, maxima în Dealul Cozancea 265 m (se
numeşte „câmpie” deoarece relieful este neted, altitudinie sunt reduse şi este cultivată agricol);
3. Podişul Bârladului (în S), cu altitudini de 400-500 m, maxima în Dealul Doroşan 561 m;
4. Culoarul Moldova – Siret;
PODIŞUL DOBROGEI:
- cuprinde:
1. Masivul Dobrogei de Nord
2. Podişul Dobrogei de Sud
18
Caractere generale ale reliefului:
- s-a format:
Masivul Dobrogei de Nord: prin încreţirea scoarţei terestre în timpul orogenezei caledoniene (Podişul
Casimcei, care este cea mai veche unitate de relief a tării) şi orogenezei hercinice (Munţii Măcin);
Podişul Dobrogei de Sud: prin sedimentare;
- este alcătuit din:
Masivul Dobrogei de Nord: granit în Munţii Măcin, calcare, şisturi verzi în Podişul Casimcei (şisturile
verzi sunt cele mai vechi roci din ţară);
Podişul Dobrogei de Sud: calcare acoperite cu löess;
- înregistrează altitudini de 300-400 m (Masivul Dobrogei de Nord), maxima în Vf. Greci 467 m (Munţii Măcin)
şi în jur de 200 m (Podişul Dobrogei de Sud);
- tipuri de relief:
munţi vechi, intens erodaţi;
relief litoral reprezentat de faleză şi plajă;
relief carstic reprezentat de peşteri şi chei;
- înclină de la vest la est (în Masivul Dobrogei de Nord) şi de la est la vest (în Podişul Dobrogei de Sud);
PODIŞUL GETIC (Piemontul Getic):
Caractere generale ale reliefului:
- s-a format prin sedimentare la poalele unei unităţi înalte, de aceea se numeşte şi piemont;
- este alcătuit din roci sedimentare (nisipuri, pietrişuri, argile, marne);
- înregistrează altitudini de 600-700 m, în nord şi 200-300 m, în sud, maxima este de 745 m (Dealul Perilor), în
nordul Podişului Cândeşti;
- tipuri de relief:
interfluvii netede, sub formă de platforme;
alunecări de teren;
- este fragmentat de văile râurilor;
- înclină de la nord la sud;
PODIŞUL MEHEDINŢI:
Este cea mai mică unitate majoră de relief a ţării.
Caractere generale ale reliefului:
- s-a format prin încreţirea scoarţei terestre, la sfârşitul orogenezei alpine;
- este alcătuit din şisturi cristaline şi calcare;
- înregistrează altitudini de 500 – 700 m;
- prezintă relief carstic reprezentat de: peşteri, chei, ”Podul natural de la Ponoare”;
Este o unitate de relief aparte deoarece se aseamănă cu:
- munţii prin mod de formare (încreţire), roci (şisturi cristaline şi calcare) şi tipuri de relief (relief carstic);
- dealurile prin altitudini (500-700 m).
CÂMPIA ROMÂNĂ:
Este cea mai întinsă unitate majoră de relief a ţării.
Caractere generale ale reliefului:
- s-a format prin sedimentare peste o unitate de platformă;
- este alcătuită din roci sedimentare: argile, nisipuri, pietrişuri acoperite cu löess (a cărei grosime este mai mică
în vest şi mai mare în est, depăşind 20 m în Câmpia Bărăganului);
- înregistrează altitudini medii în jur de 100 m, maxima este de 300 m în Câmpia Piteşti şi altitudinea minimă 6
m în Câmpia Siretului Inferior;
- tipuri de relief:
câmpii înalte, piemontane, cu altitudini de 200-300 m, situate la poalele dealurilor, ferite de inundaţii
(Ex. Câmpia Piteştiului);
câmpii joase, de subsidenţă (Ex. Câmpia Buzăului, Câmpia Siretului Inferior);
câmpii orizontale, tabulare, cu aspectul unor câmpuri întinse şi netede (Ex. Câmpia Bărăganului);
dune de nisip în sudul Câmpiei Olteniei şi în Câmpia Bărăganului (în lungul văilor Ialomiţa, Călmăţui şi
Buzău);
relief pe löess reprezentat de crovuri;
- înclină de la nord la sud (în partea de vest) şi de la vest la est (în partea de est);
- este fragmentată de văile râurilor;
19
- cuprinde:
1. Câmpia Olteniei, situată în vest, între Olt şi Dunăre, străbătută de Jiu;
2. Câmpia Centrală (Câmpia Munteniei de Vest), între Olt şi Argeş;
3. Câmpia Estică (Câmpia Munteniei de Est), la est de Argeş, unde se află Câmpia Bărăganului (cea mai extinsă
subdiviziune a Câmpiei Române);
4. Lunca Dunării.
CÂMPIA DE VEST:
Caractere generale ale reliefului:
- s-a format prin sedimentare;
- este alcătuită din roci sedimentare: argile, nisipuri, pietrişuri acoperite cu löess;
- înregistrează altitudini medii în jur de 100 m, maxima este de 174 m în Câmpia Vingăi;
- tipuri de relief:
câmpii înalte, piemontane, cu altitudini de peste 100 m, situate la poalele dealurilor, ferite de inundaţii
(Ex.Câmpia Vingăi);
câmpii joase, de subsidenţă, cu altitudini de 80-90 m, unde râurile au cursuri divagante, producând
frecvent inundaţii şi înmlăştiniri, de aceea unele au fost îndiguite şi canalizate ( Ex. Câmpiile Timişului,
Someşului, Crişurilor);
câmpii tabulare (orizontale) (Ex. Câmpia Aradului, Câmpia Carei);
dune de nisip în Câmpia Carei;
relief pe löess reprezentat de crovuri;
- înclină de la est la vest;
- este fragmentată de văile râurilor;
DELTA DUNĂRII:
- este cea mai nouă unitate majoră de relief a ţării, care s-a format prin umplerea cu sedimente a unui vechi
golf al Mării Negre, în următoarele condiţii:
cantitate mare de sedimente transportată şi depusă de Dunăre;
platformă continentală netedă şi extinsă;
maree reduse şi curenţi circulari în apele Mării Negre;
- este o câmpie în formare prin procese de sedimentare;
- este cea mai joasă unitate majoră de relief a ţării, înregistrând altitudini medii de 0,5 m şi altitudinea maximă
de 12,4 m în Grindul Letea;
- este alcătuită din roci sedimentare (nisipuri, pietrişuri, mâluri);
- tipuri de relief:
a) relief pozitiv: este reprezentat de grinduri (constituie uscatul din deltă), care ocupă 13% din suprafaţa Deltei
şi sunt de următoarele tipuri:
- grinduri fluviale (sunt longitudinale, dispuse de-o parte şi de alta a braţelor Dunării) s-au format prin depunerea
aluviunilor aduse de Dunăre în timpul revărsărilor;
- grinduri fluvio – maritime (sunt transversale, situate perpendicular pe braţele Dunării): grindurile Letea,
Caraorman, Sărăturile; prezintă dune de nisip; s-au format pe vechi linii de ţărm, sub acţiunea curenţilor litorali,
care au creat cordoane de nisip, în spatele cărora s-au depus aluviuni aduse de fluviu;
- grinduri continentale: grindul Chilia; este rest dintr-un vechi uscat predeltaic;
b) relief negativ: este reprezentat de braţele principale, braţele secundare, lacuri, bălţi, mlaştini:
Braţele principale: la Pătlăgeanca, Dunărea se desface în 2 braţe:
Chilia: situat în nord, este cel mai mare şi mai adânc braţ al deltei (- 39 m), transportă cea mai mare
cantitate de apă din volumul apelor Dunării şi-şi formează la gura de vărsare o deltă secundară numită
Delta secundară a Chiliei;
Tulcea, care la est de oraşul Tulcea se desface în braţele:
o Sulina: situat în centru, cel mai scurt şi singurul navigabil cu nave de tonaj mare (maritime);
o Sf. Gheorghe: situat în sud, la a cărui gură de vărsare se află Insula Sacalin;
20
21
Fig. 2 - Unităţile şi subunităţile de relief ale României
21
Verificati-vă!
22
22
CLIMA – FACTORII GENETICI, ELEMENTELE CLIMATICE ŞI REGIONAREA CLIMATICĂ
EUROPA
Europa se desfăşoară în zona de climă temperată şi partea sa nordică, în zona de climă rece.
Elementele care definesc particularităţile climatice ale Europei sunt: factorii genetici, elementele climatice şi
regionarea climatică.
I. Factorii genetici ai climei:
a. Radiaţia solară: este rezultatul poziţiei pe glob şi determină caracterul temperat al climei; scade ca
valoare anuală de la cca 140 kcal/cm2 în sud, la 70 kcal/cm2 în extremitatea nordică;
b. Circulaţia generală a atmosferei se desfăşoară dominant de la vest la est şi plasează Europa în zona de
acţiune a Vânturilor de Vest, ceea ce determină repartiţia descrescătoare a precipitaţiilor, diminuarea caracterului
oceanic al climei, accentuarea continentalismului termic; de asemenea pe continent ajung mase de aer diferite:
polare (foarte reci şi relativ uscate), atlantice (răcoroase şi umede), mediteraneene/ nord – africane (calde),
continentale (reci/calde, după sezon şi uscate). Diversitatea acestora şi raporturile dintre ele influenţează regimul
temperaturilor şi precipitaţiilor.
c. Relieful influenţează elementele climatice prin altitudine (determinând etajarea climatică), dispunerea
şirurilor de munţi (sunt bariere în calea maselor de aer) şi prin expoziţia versanţilor (modificarea
intensităţii radiaţiei solare);
d. Suprafeţele active ale apelor determină moderarea regimului termic;
e. Curentul oceanic cald al Golfului scaldă ţărmurile Arhipelagului Britanic şi ale Peninsulei Scandinave
şi determină existenţa unui climat temperat-oceanic în partea de sud-vest a acesteia.
ROMÂNIA
Temperatura medie anuală scade de la sud (10-110C) la nord (8,50C) şi scade odată cu altitudinea,
înregistrându-se 60C la 1000 m şi 00C la 2000 m.
Temperatura medie anuală se calculează făcând media aritmetică a temperaturilor medii lunare. Pentru
valorile multianuale se calculează media aritmetică a temperaturilor medii anuale.
Temperatura medie anuală este repartizată astfel:
Temperatură mai mare de 110C se înregistrează în sudul Câmpiei de Vest, Lunca Dunării şi sudul
Câmpiei Române, Podişul Dobrogei de Sud, Litoralul, Delta Dunării;
Temperaturi de 10-110C se înregistrează în Câmpia de Vest, Câmpia Română, Dobrogea Centrală şi de
Nord;
Temperaturi de 8-100C se înregistrează în dealurile joase, cu altitudini sub 500 m: Dealurile de Vest,
Podişul Getic, Podişul Mehedinţi, Podişul Transilvaniei, sudul şi estul Podişului Moldovei;
Temperaturi de 6-80C se înregistrează în dealurile înalte, cu altitudini de peste 500 m: Podişul Sucevei,
Subcarpaţi, Subcarpaţii Transilvaniei;
Temperaturi de 6-00C se înregistrează în etajul montan, cu altitudini cuprinse între 1000-2000 m ;
Temperaturi sub 00C se înregistrează în etajul alpin, la peste 2000 m.
Precipitaţiile medii anuale:
- scad de la vest la est, înregistrându-se o cantitate medie anuală de precipitaţii de 630 mm în Câmpia de
Vest, 500-600 mm în vestul şi centrul Câmpiei Române, 400-500 mm în estul Câmpiei Române, sudul şi estul
Podişului Moldovei, Podişul Dobrogei, sub 400 mm pe litoral şi în Delta Dunării;
24
- cresc odată cu altitudinea, înregistrându-se o cantitate de precipitaţii de 500-700 mm/an în câmpii şi
dealurile joase, 700-800 mm/an în dealurile înalte, 800-1200 mm/an în etajul montan şi peste 1200 mm/an în
etajul alpin, la peste 2000 m.
Precipitaţiile medii anuale se calculează făcând suma precipitaţiilor medii lunare. Pentru valorile
multianuale se calculează media aritmetică a precipitaţiilor medii anuale.
Vânturile:
Vânturile de Vest: bat în centrul şi vestul ţării, aducând precipitaţii;
Crivăţul: bate în estul şi sud-estul ţării, este un vânt rece, ce bate iarna cu viteze de peste 100 km/h,
provocând îngheţ, polei, viscole;
Austrul: bate în sud-vestul ţării, este un vânt cald, mediteranean;
Föehnul: este un vânt călduţ, ce bate primăvara, determinând creşterea bruscă a temperaturii, bate
în Subcarpaţii Moldovei, Subcarpaţii Curburii, Subcarpaţii Getici, Podişul Mehedinţi, sudul şi sud-
vestul Depresiunii Transilvaniei (Depresiunea Alba Iulia-Turda, Depresiunea Sibiului şi
Depresiunea Făgăraş - unde se numeşte Vântul Mare);
Brize litorale şi brize montane;
EUROPA dispune de resurse importante de apă, având o distribuţie neuniformă (fig. 3).
Principalii factori care influenţează hidrografia Europei sunt: relieful (care determină repartiţia apelor
curgătoare şi stătătoare) şi clima (care influenţează regimul hidrologic).
Componentele hidrografice ale Europei sunt:
1. Oceane şi mări:
- Oceanul Atlantic (în vest), Oceanul Arctic (în nord);
- Marea Norvegiei, Marea Nordului, Marea Baltică, Marea Barents (în nord), Marea Mediterană, Marea
Adriatică, Marea Ionică, Marea Tireniană, Marea Egee (în sud), Marea Neagră (în SE).
2. Fluvii şi râuri:
Cel mai mare fluviu al Europei (ca lungime, bazin hidrografic şi debit) este Volga.
Regimul de scurgere a râurilor variază în cursul unui an în funcţie de climă şi relief, existând:
a. Râuri cu regim complex (care străbat regiuni variate atât morfologic, cât şi climatic): Rhin;
b. Râuri cu regim simplu, care în funcţie de variaţiile debitului se diferenţiază astfel:
Tipul nordic: cuprinde fluvii a căror scurgere este redusă în sezonul rece (din cauza îngheţului) şi
prezintă debite mari la sfârşitul primăverii şi vara: Peciora, Dvina de Nord;
Tipul vestic (atlantic): curpinde râuri a căror scurgere se caracterizează prin ape bogate tot timpul
anului: Loara, Sena, Tamisa;
Tipul sudic (mediteranean): cuprinde râuri care prezintă scurgere bogată iarna şi debite reduse vara:
Rhon, Pad, Tibru;
Tipul central – european: cuprinde râuri care se caracterizează printr-un regim de scurgere complex, cu
ape mari primăvara, viituri vara şi ape mici toamna şi iarna: Dunărea, Vistula;
Tipul est – european: cuprinde râuri care se caracterizează printr-un debit oscilant, foarte mic vara (din
cauza climatului continental excesiv), dar şi iarna (din cauza îngheţului): Volga, Nipru, Don;
Debitul mediu anual se calculează făcând media aritmetică a debitelor medii lunare.
3. Lacurile:
Cel mai mare lac al Europei, ca suprafaţă, este Marea Caspică (situat la limita cu Asia).
După modul de formare, lacurile Europei sunt:
lacuri tectonice: Marea Caspică, Balaton (în Ungaria);
lacuri glaciare: prezente atât în regiunile modelate de calota glaciară, situate în depresiunile dintre
valurile morenaice: Ladoga, Onega (în Rusia), Varern, Vattern (în Suedia), Lacurile Mazuriene (nordul
Poloniei), în Finlanda, cât şi în regiunea montană, situate în circuri şi văi glaciare: Garda, Como,
Maggiore (în Italia);
lacuri vulcanice: Bolseno, Albano (Italia);
lacuri carstice: în Alpii Dinarici;
lagune, limanuri: pe ţărmurile Mării Negre, Mării Baltice;
lacuri hidroenergetice (de acumulare): pe Volga (Samara), pe Dunăre (Porţile de Fier I) etc.
ROMÂNIA
RÂURILE INTERIOARE:
Aparţin în proporţie de 98 % bazinului Dunării. Sunt dispuse concentric, pe margini, şi radiar, în interior.
Importanţă: transporturi, hidroenergie, irigaţii, piscicultură, alimentarea cu apă a localităţilor, turism. Sunt
organizate, în funcţie de râul colector principal, în grupe hidrografice (fig. 4):
1. Grupa hidrografică de nord şi vest cuprinde râuri colectate de Tisa:
- Vişeu şi Iza, principalele râuri maramureşene;
- Someşul, format din Someşul Mare (cu izvoare în Grupa Nordică a Carpaţilor Orientali) şi Someşul Mic (cu
izvoare în Munţii Apuseni);
- Barcău, Crişul Repede, Crişul Negru, Crişul Alb (izvorăsc din Munţii Apuseni);
- Mureşul este cel mai lung râu al tării, izvorăşte din Munţii Hăşmaşul Mare, cei mai importanţi afluenţi ai săi
sunt Târnava Mică şi Târnava Mare (unite la Blaj); Arieşul;
- Bega, izvorăşte din Munţii Poiana Ruscă, este singurul râu interior canalizat şi navigabil;
2. Grupa hidrografică de SV şi S cuprinde râuri colectate de Dunăre:
- Timişul, Bârzava, Caraş, Nera (izvorăsc din Munţii Banatului);
- Cerna, izvorăşte din Grupa Retezat – Godeanu;
- Jiul, se formează în Depresiunea Petroşani, din unirea Jiului de Est (cu izvoare în Grupa Parâng) cu Jiul de
Vest (cu izvoare în Grupa Retezat - Godeanu). Principalii săi afluenţi sunt: Motru şi Gilort;
26
- Oltul este cel mai lung râu ce curge integral pe teritoriul României. Izvorăşte din Munţii Hăşmaşul Mare,
străbate cele mai multe depresiuni, principalii săi afluenţi sunt: Cibin, Lotru, Topolog, Olteţ;
- Vedea izvorăşte din Podişul Getic;
- Argeşul izvorăşte din Munţii Făgăraş; principalul său afluent este Dâmboviţa;
- Ialomiţa izvorăşte din Munţii Bucegi; principalul său afluent este Prahova;
4. Grupa hidrografică de SE sau dobrogeană cuprinde râuri scurte, cu debite reduse, care se varsă în lacurile
din lungul litoralului: Teliţa,Taiţa, Slava, Casimcea (cel mai mare);
LACURILE:
Sunt acumulări de apă situate în excavaţiuni ale scoarţei terestre. Ocupă 1,1 % din suprafaţa tării.
Importanţă: hidroenergie, irigaţii, alimentarea cu apă a aşezărilor umane, piscicultură, turism, tratament. După
modul de formare sunt: lacuri naturale (glaciare, vulcanice, de baraj natural, carstice, cu apă sărată, lagune,
limanuri etc.) şi lacuri antropice (de acumulare, iazuri).
Sunt repartizate astfel:
1. Lacuri din regiunea de munte:
- glaciare: Lala (Munţii Rodnei), Capra, Bâlea, Podragu (Munţii Făgăraş), Gâlcescu (Munţii Parâng), Bucura
(cel mai întins lac glaciar) şi Zănoaga (cel mai adânc lac glaciar) (ambele în Munţii Retezat);
- vulcanice: Sf.Ana (situat în craterul masivului Ciomatul Mare) (Gr. Centrală a Carpaţilor Orientali);
- de baraj natural: Lacul Roşu (format în anul 1837 prin bararea văii Bicaz) (Gr. Centrală a Carpaţilor Orientali);
- carstice: Vărăşoaia (Munţii Apuseni);
- cu apă sărată: Coştiui şi Ocna Şugatag (Depresiunea Maramureş) (Gr.Nordică a Carpaţilor Orientali);
- de acumulare (hidroenergetice): Izvorul Muntelui (pe Bistriţa, cel mai întins lac de acumulare de pe râurile
interioare – 33 km2) – Gr. Centrală a Carpaţilor Orientali , Vidraru (pe Argeş) – Gr. Făgăraş, Vidra (pe Lotru) –
Gr. Parâng, Porţile de Fier I (pe Dunăre) – sudul Munţilor Banatului.
2. Lacuri din regiunea de deal şi podiş:
- cu apă sărată: Slănic (Subcarpaţii Curburii), Ocnele Mari (Subcarpaţii Getici), Ocna Sibiului, Sovata, Ocna
Mureş (Depresiunea Colinară a Transilvaniei);
- limanuri fluviale (lacuri formate prin bararea gurilor de vărsare a unor râuri mici cu aluviuni aduse de un alt
râu): Oltina, Vederoasa (Podişul Dobrogei);
- carstice: Ponoare (Podişul Mehedinţi);
- lagune (lacuri formate prin bararea unor golfuri cu cordoane de nisip aduse de mare): Siutghiol şi Complexul
lagunar Razim – Sinoe (format din lagunele Razim – cel mai întins lac natural din ţară - 415 km2, Sinoe,
Goloviţa, Zmeica) (pe litoral, Podişul Dobrogei);
- limanuri fluvio – maritime (lacuri formate prin bararea gurilor de vărsare a unor mici râuri dobrogene cu
cordoane de nisip aduse de mare): Taşaul, Mangalia, Costineşti, Techirghiol (cu apă sărată) (pe litoral, în Podişul
Dobrogei);
- iazuri (lacuri construite de om pentru piscicultură şi irigaţii): Dracşani (Câmpia Moldovei), Geaca, Cătina, Zau
de Câmpie (Câmpia Transilvaniei);
- de acumulare (hidroenergetice): Porţile de Fier I (pe Dunăre) – Podişul Mehedinţi, Stânca – Costeşti (pe Prut)
– Câmpia Moldovei, pe Olt, Argeş, Bistriţa;
3. Lacuri din regiunea de câmpie:
- de crov: cu apă dulce: Ianca, Plopu şi cu apă sărată : Amara, Lacul Sărat (Câmpia Bărăganului) (formate prin
ridicarea capilară a apei încărcate cu săruri şi precipitarea acestora la suprafaţă);
- limanuri fluviale: Snagov, Căldăruşani, Mostiştea (estul Câmpiei Române);
- de acumulare (hidroenergetice): Ostrovul Mare (pe Dunăre) – Câmpia Olteniei, pe Olt, Argeş.
4. Lacuri din Lunca şi Delta Dunării: bălţi: Bistreţ, Suhaia, Crapina (Lunca Dunării), Merhei, Matiţa,
Fortuna, Roşu, Puiu (Delta Dunării).
27
28
Fig. 3 – Principalele ape ale Europei
28
29
Fig. 4 – Reţeaua hidrografică a României
29
Verificaţi-vă!
30
30
DUNĂREA:
- este al doilea fluviu ca lungime şi debit din Europa (după Volga);
- străbate Europa de la vest (din Germania, din Munţii Pădurea Neagră) la est (Marea Neagra), trecând prin 10
ţări şi 4 capitale (Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad);
Cursul Dunării este împărţit în trei sectoare:
1. Cursul superior (sectorul alpin): se desfăşoară de la izvoare şi până la Bratislava. În acest sector, fluviul
primeşte o serie de afluenţi dinspre Munţii Alpi: Günz, Mindell, Riss, Würm, Inn (cel mai important). În aval de
localitatea Ulm, cursul Dunării devine navigabil.
2. Cursul mijlociu (sectorul panonic) se desfăşoară între Bratislava şi Baziaş. Cei mai importanţi afluenţi: Drava,
Sava, Tisa.
3.Cursul inferior (sectorul românesc): se desfăşoară de la Baziaş şi până la vărsarea în Marea Neagră, pe
lungime de 1075 km.
Cursul românesc al Dunării este împărţit în 4 subsectoare:
a. Sectorul Baziaş – Porţile de Fier (Defileul Dunării – 144 km: cel mai lung din Europa) situat în sudul
Munţilor Banatului;
b. Sectorul Porţile de Fier – Călăraşi (Lunca Dunării);
c. Sectorul Călăraşi – Brăila (Sectorul Bălţilor: Balta Ialomiţei şi Balta Brăilei/Insula Mare a Brăilei);
d. Sectorul Brăila – Sulina (Dunărea maritimă): permite accesul vapoarelor maritime cu pescaj de până la 7 m.
La Pătlăgeanca, Dunărea se desparte în braţele Chilia şi Tulcea, iar la est de oraşul Tulcea, acest braţ se desface
în braţele Sulina (singurul navigabil) şi Sf.Gheorghe.
Importanţă: transporturi (realizează legătura între Marea Neagră şi Marea Nordului prin intermediul
canalelor Dunăre – Marea Neagră şi Dunăre – Main – Rhin ), traversează ţări fără ieşire la mare (Austria,
Slovacia, Ungaria, Serbia) facilitând schimburi comerciale, hidroenergie, irigaţii, piscicultură, alimentarea cu apă
a localităţilor, turism.
MAREA NEAGRĂ:
- este o mare de tip continental (înconjurată de uscat);
- suprafaţa: 413 000 km2;
- comunică cu Marea Azov prin strâmtoarea Kerci şi cu Mările Marmara şi Egee prin Strâmtorile Bosfor şi
Dardanele;
- mişcările apei: maree reduse, valuri mari în timpul furtunilor, curenţi de suprafaţă provocaţi de vânt şi
curenţi de compensare, care aduc apă mai sărată din Marea Mediterană (şi o depun pe fundul Mării Negre) şi de
descărcare ce duc apă mai puţin sărată din Marea Neagră, pe la suprafaţă, în Marea Mediterană.
- originalitatea Mării Negre constă în lipsa curenţilor verticali, aşa se explică existenţa în Marea Neagră a două
straturi de apă cu caracteristici diferite:
unul, la suprafaţă, până la 200 m, se caracterizează prin salinitate mai mică, 16-17 ‰, este puternic
oxigenat, există viaţă;
altul, la adâncime, sub 200 m, se caracterizează prin salinitate mai mare, peste 22 ‰, lipsa oxigenului,
lipsa vieţii, existenţa unui gaz otrăvitor (H2S) rezultat din descompunerea plantelor şi animalelor moarte
în stratul de suprafaţă;
- relieful Mării Negre cuprinde:
platforma continentală până la 200 m;
taluzul (abrupt) continental: 200 – 1600 m;
bazinul (fundul) mării: 2000 m; adâncimea maximă este de 2245 m (în apropierea ţărmului turcesc);
- ţărmurile Mării Negre: puţin dantelate, prezintă puţine insule (I. Sacalin, I. Şerpilor), peninsule (Pen. Crimeea)
şi golfuri (G. Odessa);
- flora: diferite tipuri de alge, distribuite doar până la 7-8 m adâncime, unde încă mai pătrunde lumina solară;
- fauna: sturioni (morun, nisetru, păstrugă), guvid, scrumbia albastră, rechin; ca specii rare delfinul şi foca de
Marea Neagră;
- importanţă economică: navigaţie, zăcăminte de petrol exploatate din platforma continentală, faună piscicolă
bogată (între care se remarcă sturionii – care deţin icre negre), dezvoltarea aşezărilor umane încă din antichitate
(Constanţa – Tomis, Mangalia – Callatis), dezvoltarea activităţilor turistice;
Litoralul românesc se desfăşoară pe 244 km lungime între gura de vărsare a braţului Chilia (în nord) şi Vama
Veche (în sud) şi prezintă două sectoare:
Sectorul nordic: se desfăşoară între gura de vărsare a braţului Chilia şi Capul Midia; este jos, deltaic,
lagunar;
Sectorul sudic: se desfăşoară între Capul Midia şi Vama Veche, prezintă faleză şi plajă, favorizând
dezvoltarea staţiunilor turistice.
31