Darul magilor 
(O. Henry) The Gift of the Magi
Un dolar şi optzeci şi şapte de cenţi. Asta era
toată agoniseala. Iar şaizeci de cenți din ă ştia
erau mă runţiş. Îi economisise cu multă caznă ,
bă nuț cu bă nuț, uneori câ te doi deodată,
tocmindu-se cu băcanul, cu zarzavagiul şi cu
măcelarul, pâ nă ce gâ ndul că era doar un pui de
zgâ rie-brâ nză , niciodată rostit, o îmbujora de
ruşine. Della îi numă ră de trei ori. Un dolar şi
optzeci şi şapte de cenţi. Şi asta era în ajun de
Cră ciun …
Acum nu mai era nimic de fă cut decâ t să se
trâ ntească pe patul ăla să ră căcios şi să înceapă
să urle. Iar Della asta făcu. Ceea ce te poate duce
la gâ ndul că viața e făcută în întregime din
oftaturi, suspine şi zâ mbete (mai presus de
toate, suspine, nu?).
În timp ce stă pâ na casei se linişteşte încet-încet,
hai să aruncă m o privire în jur. Un apartament
mobilat, închiriat cu 8 dolari pe să ptă mâ nă . Nu,
nu prea aşteaptă să fie descris îndeaproape, la
drept vorbind nici nu am avea ce spune.
Jos, în vestibul, era o cutie poştală în care nu
putea să încapă nici o scrisoare şi un buton la
care nimeni nu putea să sune la sonerie. Iar
ală turi de ele, era scris numele „D-l James
Dillingham Young”, pe un crâmpei de hâ rtie.
Numele “Dilingham” ară tase impună tor într-o
trecută perioadă de prosperitate, pe vremea
câ nd posesorul era plă tit cu treizeci de dolari pe
să ptă mâ nă. Acum, câ nd venitul lui scă zuse la
două zeci de dolari, literele ară tau şterse ca şi
cum se pregă teau serios să se reducă la un
modest şi umil “D”. Însă ori de câ te ori domnul
James Dillingham Young venea acasă şi ajungea
în apartamentul să u de mai sus era strigat “Jim”
şi îmbră țişat cu putere de doamna Dillingham
Young, cu care ați făcut deja cunoştință (ea este
Della). În fine, toate sunt bune pâ nă acum.
Della încetă să suspine şi îşi pudră obrajii. Se
opri la fereastră şi privi ră tăcită o pisică cenuşie
pe un gard cenuşiu din curtea cenuşie aflată în
spatele casei. A doua zi era Crăciunul, iar ea nu
avea decâ t un dolar şi optzecişisapte de cenți cu
care sa cumpere un dar pentru Jim. Şi asta după
ce luni de zile la râ nd pusese cu greu deoparte
One dollar and eighty–seven cents. That was all.
And sixty cents of it was in pennies. Pennies
saved one and two at a time by bulldozing the
grocer and the vegetable man and the butcher
until one’s cheeks burned with the silent
imputation of parsimony that such close dealing
implied. Three times Della counted it. One dollar
and eighty–seven cents. And the next day would
be Christmas.
There was clearly nothing to do but flop down
on the shabby little couch and howl. So Della did
it. Which instigates the moral reflection that life
is made up of sobs, sniffles, and smiles, with
sniffles predominating.
While the mistress of the home is gradually
subsiding from the first stage to the second, take
a look at the home. A furnished flat at $8 per
week. It did not exactly beggar description, but
it certainly had that word on the lookout for the
mendicancy squad.
In the vestibule below was a letter–box into
which no letter would go, and an electric button
from which no mortal finger could coax a ring.
Also appertaining thereunto was a card bearing
the name “Mr. James Dillingham Young.” The
“Dillingham” had been flung to the breeze
during a former period of prosperity when its
possessor was being paid $30 per week. Now,
when the income was shrunk to $20, though,
they were thinking seriously of contracting to a
modest and unassuming D. But whenever Mr.
James Dillingham Young came home and
reached his flat above he was called “Jim” and
greatly hugged by Mrs. James Dillingham Young,
already introduced to you as Della. Which is all
very good. Della finished her cry and attended to
her cheeks with the powder rag. She stood by
the window and looked out dully at a gray cat
walking a gray fence in a gray backyard.
Tomorrow would be Christmas Day, and she had
only $1.87 with which to buy Jim a present. She
had been saving every penny she could for
months, with this result. Twenty The Gift of the
Magi by O. Henry 2 Created for Lit2Go on the
bă nuț cu bă nuț. Deh, cu două zeci de dolari pe
să ptă mâ nă nu ai cum să ajungi prea departe.
Cheltuielile fuseseră mai mari decâ t socotise.
Întotdeauna sunt aşa. Doar un dolar şi
optzecişişapte de cenți cu care să cumpere un
dar pentru Jim. Dragul de Jim. Câ te clipe de
fericire nu petrecuse ea plă nuind să îi cumpere
ceva frumos. Ceva fin şi rar şi de calitate – ceva
câ t de câ t demn de onoarea să-i aparțină .
Pe peretele dintre cele două ferestre ale camerei
era o oglindă înaltă . Poate că ați mai vă zut o
oglindă din astea într-un apartament mobilat,
închiriat cu opt dolari pe să ptă mâ nă . O persoană
slă buță şi foarte agilă îşi poate da seama de felul
în care arată privindu-se în imagini înguste,
înalte, într-o rapidă înşiruire. Della, care era
foarte zveltă , stă pâ nea această artă cu mă iestrie.
Della se întoarse brusc de la fereastră şi se opri
în fața oglinzii. Ochii ei scâ nteiau, însă chipu-i
pă li după nici două zeci de secunde. Îşi trase iute
pă rul în jos şi-l lă să să atâ rne pe întreaga
lungime.
Vedeți, două lucruri de preț aveau soții
Dillingham Young şi se mâ ndreau deopotrivă cu
ele cu stră şnicie. Unul din lucruri era ceasul de
aur pe care Jim îl moştenise de la tată l să u şi
care, mai înainte, fusese al bunicului să u. Celălalt
era pă rul Dellei. Dacă însă şi Regina din Saba ar fi
locuit vizavi, Della şi-ar fi lă sat pă rul să se usuce,
cu capul atâ rnâ nd la fereastră , doar aşa, ca să -i
ia Majestă ții sale din stră lucire. Şi dacă însuşi
Regele Solomon ar fi fost portarul, cu toate
avuțiile sale îngră mă dite în subsolul clă dirii, Jim
şi-ar fi scos ceasul din buzunar de câ te ori ar fi
trecut pe lâ ngă el, numai şi numai ca să îl vadă
smulgâ ndu-şi barba, mă cinat de invidii.
Pă rul frumos al Dellei se ră sfiră de jur împrejur,
sclipind castaniu şi unduind ca o cascadă . Îi
trecea de genunchi şi o învă luia aproape cu
totul, ca o mantie strâ nsă în jurul trupului ei.
Apoi, cu un gest nervos şi gră bit, şi-l trase în sus.
Şovă i preț de o clipă şi o lacrimă , două, că zură pe
covorul roşu, uzat al odă ii, în timp ce stă tea
ațintită .
Îşi trase pe umeri jacheta ei ponosită şi cafenie;
îşi puse pe cap pă lă ria ei veche şi maronie. Fusta
i se învolbură câ nd se ră suci pe călcâie. Se
nă pusti spre ieşire şi coborî gră bită în stradă .
Avea încă în ochi acea lică rire.
Se opri la o firmă : “Madame Sofronie. Articole
web at etc.usf.edu dollars a week doesn’t go far.
Expenses had been greater than she had
calculated.
They always are. Only $1.87 to buy a present for
Jim. Her Jim. Many a happy hour she had spent
planning for something nice for him. Something
fine and rare and sterling—something just a
little bit near to being worthy of the honor of
being owned by Jim.
There was a pier–glass between the windows of
the room. Perhaps you have seen a pierglass in
an $8 flat. A very thin and very agile person may,
by observing his reflection in a rapid sequence
of longitudinal strips, obtain a fairly accurate
conception of his looks. Della, being slender, had
mastered the art. Suddenly she whirled from the
window and stood before the glass. her eyes
were shining brilliantly, but her face had lost its
color within twenty seconds. Rapidly she pulled
down her hair and let it fall to its full length.
Now, there were two possessions of the James
Dillingham Youngs in which they both took a
mighty pride. One was Jim’s gold watch that had
been his father’s and his grandfather’s. The
other was Della’s hair. Had the queen of Sheba
lived in the flat across the airshaft, Della would
have let her hair hang out the window some day
to dry just to depreciate Her Majesty’s jewels
and gifts. Had King Solomon been the janitor,
with all his treasures piled up in the basement,
Jim would have pulled out his watch every time
he passed, just to see him pluck at his beard
from envy.
So now Della’s beautiful hair fell about her
rippling and shining like a cascade of brown
waters. It reached below her knee and made
itself almost a garment for her. And then she did
it up again nervously and quickly. Once she
faltered for a minute and stood still while a tear
or two splashed on the worn red carpet.
On went her old brown jacket; on went her old
brown hat. With a whirl of skirts and with the
brilliant sparkle still in her eyes, she fluttered
out the door and down the stairs to the street.
Where she stopped the sign read: “Mne.
pentru Pă r de Orice Fel”. Della urcă într-o fugă şi
îşi trase suflarea odată ajunsă sus, gâ fâind.
Cucoana mare şi grasă , cu o față indiferentă şi
foarte pudrată , nu ară ta defel a “Madame
Sofronie”.
— Cumperi pă rul meu? întrebă Della.
— Cumpă r, cum nu? ră spunse Madama. Ia
scoate-ți nițel pălă ria să vă d cum arată .
Cascada curse din nou sclipind castaniu.
— Două zeci de dolari, zise Madama, ridicâ nd
pricepută gră mada de pă r.
— Dă -mi repede banii, ră spunse Della.
O, şi cum cutreieră tot oraşul în urmă toarele ore,
purtată în zbor de aripi trandafirii. (La drept
vorbind, asta e o metaforă cam chinuită ). Ră scoli
toate pră vă liile scotocind după darul lui Jim.
Într-un sfâ rşit, îl gă si… Negreşit, nu era pentru
altul, fusese făcut pentru Jim. Le întorsese pe
toate cu fundul în sus, nu mai era nimic de felul
ă sta în nici o pră vă lie. Era un lanț din platină
pentru un ceas de buzunar, cu aspect câ t se
poate de simplu, proclamâ ndu-şi valoarea prin
substanță , şi nu prin înflorituri – aşa cum ar
trebui să o facă toate lucrurile bune şi fine.
Merita chiar onoarea să atâ rne de Ceasul lui Jim.
Era chiar ca Jim. Discreție şi valoare – o
descriere ce li se potrivea amâ ndurora
deopotrivă . Două zeci şi unu de dolari îi luară pe
el, şi apoi împreună cu cei şaptezeci şi opt de
cenți care îi ră mă seseră în buzunar dă du fuga
acasă . Cu un asemenea lanț, în orice companie,
Jim avea să îşi privească ceasul cu neră bdare şi
cu mâ ndrie. Oricâ t ar fi fost ceasul de straşnic,
acum îl privea uneori pe furiş, asta pentru că în
loc de lanț agă țase de el o curea ponosită .
Câ nd Della ajunse acasă , un uşor sentiment de
prudență şi de rațiune înlocui starea ei de beție.
Îşi scoase ondulatorul, dă du drumul la gaze şi
începu să repare din pagubele pe care le
pricinuise cu multă dragoste şi mă rinimie. Ceea
ce, dragi prieteni, întotdeauna este un efort
titanic, extrem de dificil.
După patruzeci de minute, capul ei era acoperit
de câ rlionți care îi dă deau un minunat aer de
ştrengă riță . Se privi îndelung în oglindă , atent şi
critic.
“Dacă atunci câ nd dă cu ochii de mine nu mă
omoară ”, îşi spuse, “Jim o să creadă că semă n cu
o coristă din Coney Island înainte să mă
Sofronie. Hair Goods of All Kinds.” One flight up
Della ran, and collected herself, panting.
Madame, large, too white, chilly, hardly looked
the “Sofronie.”
“Will you buy my hair?” asked Della.
“I buy hair,” said Madame.
“Take yer hat off and let’s have a sight at the
looks of it.” Down rippled the brown cascade.
“Twenty dollars,” said Madame, lifting the mass
with a practised hand.
“Give it to me quick,” said Della. Oh, and the next
two hours tripped by on rosy wings. Forget the
hashed metaphor. She was ransacking the stores
for Jim’s present. She found it at last. It surely
had been made for Jim and no one else. There
was no other like it in any of the stores, and she
had turned all of them inside out. It was a
platinum fob chain simple and chaste in design,
properly proclaiming its value by substance
alone and not by meretricious ornamentation—
as all good things should do. It was even worthy
of The Watch. As soon as she saw it she knew
that it must be Jim’s. It was like him. Quietness
and value—the description applied to both.
Twenty–one dollars they took from her for it,
and she hurried home with the 87 cents. With
that chain on his watch Jim might be properly
anxious about the time in any company. Grand
as the watch was, he sometimes looked at it on
the sly on account of the old leather strap that
he used in place of a chain. When Della reached
home her intoxication gave way a little to
prudence and reason. She got out her curling
irons and lighted the gas and went to work
repairing the ravages made by generosity added
to love. Which is always a tremendous task, dear
friends—a mammoth task.
Within forty minutes her head was covered with
tiny, close–lying curls that made her look
wonderfully like a truant schoolboy. She looked
at her reflection in the mirror long, carefully,
and critically.
“If Jim doesn’t kill me,” she said to herself,
“before he takes a second look at me, he’ll say I
look like a Coney Island chorus girl. But what
privească a doua oară . Dar ce era să fac? Ce era
să fac cu un dolar şi şaptezeci şi opt de cenți, ce
altceva puteam să fac cu atâ t?”
La ora şapte, cafeaua era pregă tită , iar tigaia
aştepta să gă tească cotlete, înfierbâ ntată pe
plită.
Jim nu întâ rzia niciodată . Della strâ nse lanțul în
mâ nă şi se aşeză pe colțul mesei de lâ ngă uşa pe
care intra întotdeauna în casă. Apoi îl auzi în
depă rtare pă şind pe prima treaptă şi pentru o
clipă se albi toată . Avea obiceiul să spună zilnic o
rugă ciune pentru fiece lucru, oricâ t de mic, aşa
că şopti şi acum: “Rogu-te, Doamne, fă -l să mă
vadă încă frumoasă .”
Jim intră în casă şi închise uşa în urma lui. Ară ta
foarte îngâ ndurat şi era tras la față. Bietul de el,
n-avea decâ t două zeci şi doi de ani şi ducea pe
umeri povara unei familii! Avea nevoie de un
palton nou şi nu avea nici mă nuşi.
Nemişcat, ca un prepelicar adulmecâ nd o
prepeliță, Jim ră mă sese lâ ngă uşa de la intrare şi
stă tea țintuit. Ochii săi erau ațintiți la Della, şi
aveau o că ută tură pe care, spre groaza ei, ea nu
o putea desluşi. Nu era nici mâ nie, nu era nici
surpriză , nu era dezaprobare, nu era nici oroare,
nu era nici una dintre tră irile la care se
aşteptase. Pur şi simplu, cu o expresie ciudată pe
față , stă tea cu privirea pironită asupra ei.
Della se ridică de pe masă înfiorată şi-i ieşi în
întâ mpinare.
— Dragul meu Jim, scâ nci ea, nu te uita la mine
aşa. Da, m-am tuns şi mi-am vâ ndut pă rul pentru
că nu aş fi putut suporta să petrec Crăciunul fă ră
să îți fac un dar. Va creşte la loc – nu te superi pe
mine, da? Pă rul meu creşte foarte repede.
Spune-mi “Cră ciun fericit!” şi hai să fim fericiți.
Tu nici nu ştii ce lucru dră guț, ce lucru frumos ți-
am luat în dar.
— Zici că ți-ai tă iat pă rul? întrebă Jim anevoie,
ca şi cum nu ar fi realizat încă asta, nici măcar
după cel mare efort de gâ ndire.
— L-am tăiat şi l-am vâ ndut, ră spunse Della. Nu
mă placi oricum, nu mă placi şi aşa? Chiar şi fă ră
pă r eu sunt aceeaşi, nu e aşa?
Jim privi curios în odaie.
— Zici că s-a dus pă rul tau? întrebă cu un aer
nă tâ ng.
— Nu îl mai căuta, ră spunse Della. L-am vâ ndut,
l-am vâ ndut şi s-a dus, îți spun. Băiatul meu
could I do—oh! what could I do with a dollar
and eighty–seven cents?”
At 7 o’clock the coffee was made and the frying–
pan was on the back of the stove hot and ready
to cook the chops.
Jim was never late. Della doubled the fob chain
in her hand and sat on the corner of the table
near the door that he always entered. Then she
heard his step on the stair away down on the
first flight, and she turned white for just a
moment. She had a habit of saying a little silent
prayer about the simplest everyday things, and
now she whispered: “Please God, make him
think I am still pretty.”
The door opened and Jim stepped in and closed
it. He looked thin and very serious. Poor fellow,
he was only twenty–two—and to be burdened
with a family! He needed a new overcoat and he
was without gloves. Jim stopped inside the door,
as immovable as a setter at the scent of quail.
His eyes were fixed upon Della, and there was an
expression in them that she could not read, and
it terrified her. It was not anger, nor surprise,
nor disapproval, nor horror, nor any of the
sentiments that she had been prepared for. He
simply stared at her fixedly with that peculiar
expression on his face. Della wriggled off the
table and went for him.
“Jim, darling,” she cried, “don’t look at me that
way. I had my hair cut off and sold because I
couldn’t have lived through Christmas without
giving you a present. It’ll grow out again—you
won’t mind, will you? I just had to do it. My hair
grows awfully fast. Say `Merry Christmas!’ Jim,
and let’s be happy. You don’t know what a nice
—what a beautiful, nice gift I’ve got for you.”
“You’ve cut off your hair?” asked Jim,
laboriously, as if he had not arrived at that
patent fact yet even after the hardest mental
labor. “Cut it off and sold it,” said Della. “Don’t
you like me just as well, anyhow? I’m me
without my hair, ain’t I?”
Jim looked about the room curiously.
“You say your hair is gone?” he said, with an air
almost of idiocy.
“You needn’t look for it,” said Della. “It’s sold, I
tell you—sold and gone, too. It’s Christmas Eve,
drag, e ajun de Cră ciun. Fii bun cu mine pentru
că s-a dus pentru tine. Poate că au fost numă rate
firele mele de pă r, adăugă ea pe un ton dulce şi
dintr-o dată serios, însă nimeni nu va putea
mă sura vreodată dragostea mea pentru tine.
Pun cotletele în tigaie, Jim?
Jim pă rea să iasă din transă . O cuprinse pe Della.
Vă invit să privim discret un obiect neînsemnat
aflat în cealaltă parte a odă ii, preț de zece
secunde. Opt dolari pe să ptă mâ nă sau un milion
de dolari pe an – care e diferența? Un om de
ştiință sau un înțelept vă vor da ră spunsul greşit.
Magii aduceau daruri de preț, dar ă sta nu se afla
printre ele. Aveți un pic de ră bdare, această
enigmă va fi desluşită un pic mai tâ rziu.
Jim aruncă pe masă un pachet pe care îl ținuse în
buzunarul de la pardesiu.
— Dell, spuse el, să nu mă înțelegi greşit. Nu
cred că un tuns, un ras sau un spă lat mă vor face
vreodată să te iubesc mai puțin. Dar dacă vei
desface pachetul ăla vei putea vedea de ce mi-
am pierdut firea în prima clipă.
Degete albe şi iscusite rupseră sfoara, apoi
sfâ şiară hâ rtia. Urmă un strigă t de încâ ntare şi
bucurie; apoi, fatalitate! o bruscă schimbare de
stare de spirit, pur feminină , trecâ nd la vaiete,
lacrimi şi isterie, şi căutâ nd alinare la stă pâ nul
casei, care fu nevoit să facă uz de puterea sa pe
deplin.
Pentru că în pachet erau acei piepteni, acel set
de piepteni, pieptenii pentru tâmple şi cei
pentru ceafă , la care Della râ vnea de câ nd îi
vă zuse pe Broadway, într-o vitrină . Piepteni
frumoşi, din baga curată, cu rame încrustate cu
pietre prețioase – exact nuanța care se potrivea
pă rului ei frumos, acum dispă rut. Erau piepteni
scumpi, ştia acest lucru, şi tâ njise la ei fă ră să
nutrească speranța că îi va avea vreodată . Iar
acum, iată : erau ai ei, însă nu mai gă seau cosițele
castanii pe care urmau să le împodobească .
Cu toate acestea, îi strâ nse la piept, şi după
multă vreme putu să privească în sus cu ochi
tulburi. Îi spuse zâmbind:
— Pă rul meu creşte atâ t de repede, Jim!
Apoi Della să ri tresă rind uşor, ca o pisică.
Jim nu vă zuse încă darul ei cel frumos. I-l întinse
neră bdă toare cu palma întinsă . Metalul prețios,
fă ră luciu, pă rea să stră lucească înflă că rat de
spiritul ei viu, arză tor.
boy. Be good to me, for it went for you. Maybe
the hairs of my head were numbered,” she went
on with sudden serious sweetness, “but nobody
could ever count my love for you. Shall I put the
chops on, Jim?”
Out of his trance Jim seemed quickly to wake. He
enfolded his Della. For ten seconds let us regard
with discreet scrutiny some inconsequential
object in the other direction. Eight dollars a
week or a million a year— what is the
difference? A mathematician or a wit would give
you the wrong answer. The magi brought
valuable gifts, but that was not among them.
This dark assertion will be illuminated later on.
Jim drew a package from his overcoat pocket
and threw it upon the table.
“Don’t make any mistake, Dell,” he said, “about
me. I don’t think there’s anything in the way of a
haircut or a shave or a shampoo that could make
me like my girl any less. But if you’ll unwrap that
package you may see why you had me going a
while at first.”
White fingers and nimble tore at the string and
paper. And then an ecstatic scream of joy; and
then, alas! a quick feminine change to hysterical
tears and wails, necessitating the immediate
employment of all the comforting powers of the
lord of the flat.
For there lay The Combs—the set of combs, side
and back, that Della had worshipped long in a
Broadway window. Beautiful combs, pure
tortoise shell, with jewelled rims—just the
shade to wear in the beautiful vanished hair.
They were expensive combs, she knew, and her
heart had simply craved and yearned over them
without the least hope of possession. And now,
they were hers, but the tresses that should have
adorned the coveted adornments were gone. But
she hugged them to her bosom, and at length
she was able to look up with dim eyes and a
smile and say:
“My hair grows so fast, Jim!”
And then Della leaped up like a little singed cat
and cried, “Oh, oh!” Jim had not yet seen his
beautiful present. She held it out to him eagerly
upon her open palm. The dull precious metal
seemed to flash with a reflection of her bright

— Jim, nu e aşa că e şic? Am cutreierat după el
tot oraşul. Va trebui să îți priveşti ceasul de o
sută de ori pe zi de acum. Dă-mi ceasul tău.
Vreau să vă d cum îți vine.
În loc s-o asculte, Jim se pră buşi pe canapea, îşi
duse mâinile după cap şi zâ mbi.
— Dell, spuse el, hai să ne punem darurile
deoparte şi să uităm de ele o vreme. Acum sunt
mult prea frumoase ca să le folosim. Am vâ ndut
ceasul ca să fac rost de bani să îți cumpă r
piepteni. Şi acum cred că poți pune cotletele alea
la fript.
Magii erau înțelepții – de o înțelepciune absolut
minunată – care au adus daruri Pruncului nă scut
în iesle, după cum bine ştiți. Ei au fost cei care au
creat datina darurilor de Cră ciun. Fiind înțelepți,
darurile lor erau negreşit înțelepte şi ele
(probabil puteau fi schimbate dacă erau
duplicate). Ceea ce v-am istorisit eu aici este
povestea searbă dă a doi copii nesă buiți, lipsiți
total de înțelepciune, care şi-au sacrificat
reciproc cele mai de preț comori ale că minului
lor. Dar, în încheiere, vă zic aici vouă , înțelepților
zilei, că dintre toți acei ce fac daruri, aceşti doi
copii au fost cei mai chibzuiți. Pretutindeni, cei
mai înțelepți oameni din lume sunt cei
asemenea lor. Pentru că magii – magii sunt ei.
and ardent spirit.
“Isn’t it a dandy, Jim? I hunted all over town to
find it. You’ll have to look at the time a hundred
times a day now. Give me your watch. I want to
see how it looks on it.” Instead of obeying, Jim
tumbled down on the couch and put his hands
under the back of his head and smiled.
“Dell,” said he, “let’s put our Christmas presents
away and keep ‘em a while. They’re too nice to
use just at present. I sold the watch to get the
money to buy your combs. And now suppose
you put the chops on.”
The magi, as you know, were wise men—
wonderfully wise men—who brought gifts to the
Babe in the manger. They invented the art of
giving Christmas presents. Being wise, their gifts
were no doubt wise ones, possibly bearing the
privilege of exchange in case of duplication. And
here I have lamely related to you the uneventful
chronicle of two foolish children in a flat who
most unwisely sacrificed for each other the
greatest treasures of their house. But in a last
word to the wise of these days let it be said that
of all who give gifts these two were the wisest.
Of all who give and receive gifts, such as they are
wisest. Everywhere they are wisest. They are
the magi.