MISCAREA PLANETELOR

1. Miscarea aparenta a planetelor si explicarea acestei miscari

Din antichitate s-a observat ca, în timp ce marea majoritate a astrilor nu-si schimba pozitiile unii în raport
cu altii(reciproce), unii astrii ratacesc printre stele prin diferite constelatii zodiacale. Acestia au fost numiti
planete. Privite cu luneta, ele apar cu un diametru care creste odata cu puterea de marire a lunetei. Mai mult
planetele nu scânteiaza ca stelele(a caror stralucire si culoare variaza neîntrerupt din cauza atmosferei).

În antichitate se cunosteau sapte planete, care, în ordinea asezarii lor fata de Pamânt erau: Luna, Mercur,
Venus, Soarele, Marte, Jupiter si Saturn. Soarele si Luna erau considerate planete, deoarece îsi schimba pozitia
fata de stele deplasându-se în sens direct. Celelalte planete se deplaseaza când în sens direct, câ 717g66h nd în
sens retrograd, trecând de la un sens la altul printr-o oprire aparenta numita statie.

Planetele
Mercur si
Venus au
fost numite
inferioare,
deoarece,
fiind între
Pamânt si Soare, erau considerate ca "mai jos" decât Soarele. Ele
sunt vazute totdeauna în vecinatatea Soarelui fie seara dupa apusul
Soarelui, în elongatie estica(elongatia fiind distanta unghiulara
dintre Soare si planeta), fie dimineata înainte de rasaritul
Soarelui, în elongatie vestica.

Planetele Marte, Jupiter si Saturn erau numite superioare (adica "mai sus" decât Soarele). O planeta
superioara se îndeparteaza de Soare, descrie o bucla, apoi ajunge din urma Soarele.

Pozitia aparenta a planetei se defineste fata de Soare prin diferenta dintre longitudinea sa (λ) si a Soarelui
(λS):

      Când λ -λS=0, planeta este în conjunctie cu Soarele;

      Când λ -λS=900 sau 2700, planeta este în cuadratura cu Soarele;

      Când λ -λS=1800, planeta este în opozitie cu Soarele.

Intervalul de timp dintre doua opozitii(sau conjunctii) succesive se numeste revolutie sinodica a planetei.
Intervalul de timp în care longitudinea planetei creste cu 360 0(în care îsi descrie orbita completa) se numeste
revolutie siderala.
 În antichitate se sustinea ca toate corpurile ceresti se misca în jurul Pamântului fix, aflat în centrul
Universului. Platon(427-347 î.Hr.) si Aristotel(384-322 î.Hr.) considerau planetele ca fiind prinse în câte o sfera
de cristal care le poarta în jurul Pamântului. Deci sistemele lor asupra structurii lumii erau geocentrice.

Claudiu Ptolemeu(sec.II î.Hr.) sintetizeaza toate sistemele geocentrice în lucrarea sa Almagest. Dupa
teoria lui, toate planetele(7 la numar) descriu orbite circulare, cu o miscare uniforma în jurul Pamântului. Pentru
a explica miscarea aparenta a planetelor, el sustine ca, exceptând Luna si Soarele, fiecare planeta descrie câte
un cerc mic(epiciclul), al carui centru descrie în jurul Pamântului un cerc mare(deferentul), admitând chiar mai
multe epicicle pentru aceeasi planeta.

Alaturi de conceptia geocentrica au existat în antichitate si minti luminate, care au

întrezarit adevarul. Aristarh din Samos(sec.III î.Hr.) a aratat ca este mai logic a aseza Soarele
mare în centrul Universului. Universul, fiind foarte mare, nu se poate roti în jurul Pamântului,
ci Pamântul este o planeta oarecare, cu o miscare de rotatie în jurul axei sale.

Astronomului Nicolaus Copernic(1473-1543) îi revine gloria

de a fi descoperit ca Pamântul este o planeta. El constata ca
orbitele lui Mercur si Venus nu cuprind Pamântul si, spre
deosebire de celelalte planete, sunt convexe fata de Pamânt. De aici se
deduce ca locul Pamântului si al Lunii este între orbita convexa a lui Venus si
orbita concava a lui Marte, deci în rândul planetelor, iar locul Soarelui în centrul
Universului. Sistemul sau cu Soarele în centru este un sistem heliocentric,
având urmatoarele caracteristici:

      Soarele si stelele sunt imobile;

      Planetele Mercur, Venus, Pamânt, Marte, Jupiter si Saturn efectueaza miscari de revolutie în jurul
Soarelui;

      În timp ce descrie orbita în jurul Soarelui într-un an, Pamântul executa si rotatii diurne în jurul
axei proprii;

      Toate miscarile au acelasi sens.

În baza teoriei heliocentrice, Copernic explica cu usurinta

miscarea planetelor. Sa consideram Pamântul P si planeta
Marte(M) în jurul Soarelui S. Fie P 1, P2, P3, P4 si M1, M2, M3,
M4 patru pozitii ale Pamântului si planetei în vecinatatea
opozitiei. Proiectia pe sfera cereasca a planetei Marte se
deplaseaza în sens direct(M'1, M'2) apoi este vazuta
retrogradând(M'2, M'3) si din nou mergând în sens direct(M'3,
M'4). Astfel, la fiecare opozitie, planeta va fi vazuta descriind o
bucla. Pastrând falsul postulat al miscarii circulare si uniforme
el nu reuseste sa studieze miscarea reala a planetelor.
Conceptia lui Copernic este cuprinsa în opera sa De
revolutionibus orbium coelestium(1543), adica Despre
miscarile de revolutie ale corpurilor ceresti.

2. Lupta pentru sistemul heliocentric

Ideile lui Copernic explicau miscarea aparenta a planetelor, dar nu dispuneau de dovezi necesare, mai ales
ca deplasarile aparente ale stelelor(elipsele de paralaxa) sugerate de Copernic nu erau puse în evidenta cu
mijloacele modeste de observare existente în epoca lui.
 Ele au avut putini partizani, dar înflacarati. Giordano Bruno(1548-1600) a fost nu
numai propagatorul înflacarat al ideilor lui Copernic, dar le-a depasit mult pe acestea. El
considera Universul nemarginit, deci centrul lui nu este în Soare ci oriunde. În acest
spatiu, stelele sunt sori, având planete în jurul lor care se rotesc ca si Pamântul în jurul
soarelui lor. Admite ca unele dintre aceste nenumarate planete pot fi locuite.

Ideile lui Bruno erau opuse celor admise de biserica, care sustinea ca Pamântul cu
locuitorii sai este unic. De aceea, în anul 1600 a fost ars pe rug de catre inchizitie. În anul
1616, inchizitia constata ca "erezia" provine de la opera lui Copernic, care este pusa sub
index(interzisa de a fi citita).

Galileo Galilei(1564-1642) în cursurile sale tinute la universitatile din Pisa si Padova a expus cu multa
convingere sistemul heliocentric al lui Copernic. În 1609 a construit prima luneta astronomica, cu ajutorul
careia, observând corpurile ceresti, aduce primele dovezi materiale în sprijinul heliocentrismului, si anume:

      Vede suprafata accidentata a Lunii, asemanatoare cu cea a Pamântului si ajunge la convingerea
inexistentei deosebirilor dintre "ceresc" si "pamântesc", sustinute de doctrina lui Aristotel;

      Descopera primii patru sateliti ai lui Jupiter, pe care îi observa ca se rotesc în jurul lui Jupiter si nu
în jurul Pamântului;

      Descopera fazele planetei Venus si variatia diametrului sau aparent, de unde deduce ca planeta
Venus primeste lumina de la Soare si se roteste în jurul acestuia;

      Descopera petele de pe suprafata Soarelui si cu ajutorul lor rotatia Soarelui în jurul axei sale;

      Vede Calea Lactee descompunându-se într-o multime de stele mici, deci Universul care este
foarte mare nu se poate roti în 24 de ore în jurul Pamântului.

Dar inchizitia îl sileste sa renunte în scris la ideile heliocentrice, cuprinse în lucrarile sale Sidereus
nuncius(1612) si Dialogo sopra i due massimi sistem del mondo(1632) si-l obliga sa stea tot restul vietii sale în
localitatea Arcetri, lânga Florenta.

3. Miscarea reala a planetelor

În a doua jumatate a sec. al XVI-lea, un observator neegalat, învatatul danez Tycho

Brahe(1546-1601), cu ajutorul instrumentelor sale fara lunete, aduna un bogat material de
observatii, erorile lor fiind mai mici de 2'- 3', cu scopul de a confirma teoria lui Ptolemeu. Lasa
toate observatiile asistentului sau Johannes Kepler(1581-1630), care continua observatiile
asupra planetei Marte. El compara observatiile cu calculul bazat pe ipoteza miscarilor circulare
în sistemul geocentric, dar gaseste diferente de peste 7', care nu puteau fi atribuite erorilor de
observatie ale profesorului sau. Atunci trece la sistemul heliocentric. Combinând potrivit
observatiilor, deduce orbita reala a planetei Marte în jurul Soarelui ca fiind o elipsa. Apoi
gaseste orbitele eliptice si ale celorlalte planete. Stabileste legile de miscare ale planetelor, legi
care îi poarta numele(legile lui Kepler), cuprinse în operele sale Astronomia nova(1609) si Harmonices mundi
libri V(1619)(Cinci carti despre armonia lumii).

      Legea I: Fiecare planeta descrie o elipsa, Soarele ocupând unul din focare.

Elipsa este o curba plana definita ca locul geometric al punctelor

pentru care suma distantelor la doua puncte fixe numite focare este
constanta. Marimea elipsei este data de semiaxa mare a, iar forma
 ei de excentricitatea ei care este raportul dintre distanta focarului la centrul elipsei si semiaxa
mare. Punctul elipsei cel mai apropiat de Soare se numeste periheliu iar cel mai departat afeliu.

      Legea II: Raza vectoare pornind de la Soare la planeta matura arii egale în timpuri egale
(legea ariilor).

Raza vectoare a planetei este segmentul care uneste planeta cu centrul Soarelui. Se vede ca în baza acestei legi la
periheliu viteza planetei este mai mare, iar la afeliu este cea mai mica.

      Legea III: Patratele perioadelor siderale de revolutie sunt proportionale cu cuburile semiaxelor
mari ale orbitelor lor.

Notând cu T si T' perioadele siderale de revolutie ale planetei si ale Pamântului si cu a si a' semiaxele orbitelor lor, putem scrie:

. Cunoscând datele referitoare la Pamânt, ca si perioada planetei, se poate calcula semiaxa mare a
orbitei planetei.

La aceste trei legi se pot adauga urmatoarele indicatii:

-         planele orbitelor planetare sunt aproape confundate cu planul eclipticii. Numai planul planetei Mercur
este înclinat cu 70 fata de planul eclipticii, iar al planetei Venus este înclinat cu 3 024'. Pentru toate
celelalte planete înclinarile sunt mai mici de 20;

-         toate orbitele planetare sunt parcurse în acelasi sens, sensul astronomic direct.

Mai intai a fost Aristarh, matematicianul si astronomul grec care a trait intre 310 si 230 i.Hr. Acesta a fost
primul care a afirmat ca Pamantul se roteste in jurul Soarelui insa nu doar ca nu a fost luat in seama dar a fost si
ridiculizat pentru aceasta conceptie. Mai tarziu, Ptolemeu (87-165 d.Hr) a enuntat teoria conform careia
Pamantul se gasea chiar in centrul universului, luna, soarele si celelalte planete si stele invartindu-se in jurul
sau. Biserica a acceptat aceasta teorie si a respins de-a lungul timpului orice alta idee asupra cosmologiei.

In 1473 insa a avut loc nasterea lui Nicolaus Copernicus, cel care, mai tarziu, avea sa devina unul dintre cei mai
straluciti astronomi ai omenirii. Copernicus a studiat la Cracovia (in Polonia) apoi la Universitatea din Bologna
medicina si dreptul canonic, in acelasi timp aprofundand pe cont propriu astronomia si geografia. Dupa ce a
primit in 1503 titlul de doctor in drept canonic, Copernicus se intoarce in Polonia unde elaboreaza un tratat de
astronomie “De Hypothesibus Motuum Coelestium a se Constitutis Commentariolus” in care descrie modelul
heliocentric al sistemului solar. Manuscrisul finalizat in 1512 a fost vazut insa doar de catre membrii familiei.
Urmatorii 18 ani i-a dedicat studiului universului si redactarii operei sale principale, “De Revolutionibus
Orbium Coelestium” (Despre miscarile de revolutie ale corpurilor ceresti). Si aceasta lucrare, terminata in 1530,
o tine ascunsa de reprezentantii bisericii, teoria sa contrazicand flagrant doctrina bisericii catolice, putandu-se
face vinovat de erezie. Copernicus si-a publicat opera in cele din urma, legenda spunand ca primul exemplar a
fost tiparit chiar in ziua mortii sale (24 mai 1543), avand ocazia sa isi tina cartea in brate inaintea trecerii sale in
nefiinta.

Mai bine de 1000 de ani Pamantul a fost centrul universului, teoria lui Ptolemeu (87-165 d.Hr) fiind general
acceptata mai ales la presiunile si sub influenta Bisericii careia aceasta teorie ii venea ca o manusa. Copernicus
(1473-1543) a trebuit sa ascunda 31 de ani ideea miscarii planetelor in jurul soarelui tot de frica Bisericii dar
vestea s-a raspandit odata ce a avut ocazia, facand valuri bineinteles (Copernicus si-a publicat cartea chiar in
ziua mortii sale, altfel ar fi avut Inchizitia grija de el). Chiar si teoriile lui Kepler au fost ignorate la inceput
(unul dintre cei care nu le-a dat importanta a fost insusi Galileo Galilei) insa pe masura trecerii timpului si
verificarii lor oamenii au acceptat ca Universul isi desfasoara existenta dupa niste legi oarecum ciudate
(demontau teoriile traiectoriilor circulare in jurul stelelor) dar veridice.
Iata cele 3 legi ale miscarii planetelor, enuntate de catre Johannes Kepler (1571-1630):

Legea nr. 1

Planetele se misca in jurul stelelor pe traiectorii eliptice, stelele fiind situate intr-unul dintre focarele
elipselor astfel descrise.

Legea demonta astfel miscarea circulara a planetelor in jurul stelelor si traiectoriile concentrice ale planetelor
din sistemul solar.

Legea nr. 2

Cu cat o planeta este mai aproape de steaua sa cu atat se misca mai repede.

Avand la baza prima lege, Kepler a dedus ca o planeta aflata pe traiectoria sa eliptica se misca cu o viteza mai
mare atunci cand e mai aproape de soare, datorita efectelor gravitationale crescute prin aceasta apropiere, si cu
o viteza mai mica atunci cand e mai departe de soare. O concluzie rezultata din aplicarea acestei legi este aceea
ca linia dreapta care uneste planeta cu steaua sa (raza vectoare a planetei), matura arii egale in perioade de timp
egale.

Aceasta lege este aplicata cu succes in cadrul misiunilor sondelor spatiale care se folosesc de gravitatia
planetelor pe langa care trec pentru a schimba directia si pentru a-si spori viteza in drumul lor prin spatiu.

Legea nr. 3

Patratul perioadei de revolutie a planetei este proportional cu distanta medie dintre planeta si soare la
puterea a treia.

O lege care descrie destul de corect miscarea planetelor a caror masa este neglijabila in comparatie cu masa
stelei in jurul careia se invart, o lege la care cercetatorii au adaugat ulterior o serie de mici ajustari pentru a
include si efectele gravitationale reciproce dintre planete si miscarii stelelor insele.

In memoria lui Kepler si a contributiei remarcabile pe care a avut-o in dezvoltarea fizicii universului si a
intelegerii miscarii planetelor, Universitatea din Linz (Austria) a luat numele lui Johannes Kepler, Linz fiind
orasul in care germanul a locuit in timpul elaborarii celei de-a treia sale legi.

Pamantul se invarte in jurul propriei axe in 24 de ore, Saturn o face in 10 ore si ceva. La polul opus se afla
Venus care se invarte foarte incet in jurul propriei axe, ziua venusiana durand 243 de zile pamantene, mai mult
chiar decat durata rotatiei planetei in jurul soarelui, de 225 zile. Ajungand la soare, e bine de stiut ca si acesta se
invarte in jurul propriei axe, o rotatie completa avand nevoie de 25,05 zile de-ale noastre. Iar soarele, in fapt
intregul Sistem Solar (soarele, Pamantul, celelalte planete, satelitii, meteorii, asteroizii si cometele ce formeaza
Sistemul Solar), se invarte in jurul centrului galaxiei Calea Lactee, realizand o rotatie completa in jurul acestuia
in.. 225 de milioane de ani (anul galactic al sistemului solar). Cum distanta fata de centrul galaxiei este de 25-
28.000 ani-lumina si viteza cu care Sistemul Solar “zboara” prin univers este de doar 220 kilometri pe secunda,
mai avem de asteptat pana sa ajungem din nou in aceeasi pozitie.