Criticismul junimist

I. „Junimea” a fost o societate culturală întemeiată la Iași în anul 1863 din inițiativa a cinci tineri
intelectuali întorși de la studii din străinătate: Petre Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Theodor
Rosetti și Titu Maiorescu,cel care a devenit mentorul spiritual al Junimii.
Scopul inițial a fost acela de a organiza „prelecțiuni populare” pe teme diferite de interes larg
prin care se urmărea educarea gustului publicului, unificarea limbii române literare și interesul
pentru literatură.

II. Titu Maiorescu (1840-1917), critic literar si estetician a fost cel mai important membru fondator
al societatii literare “Junimea”. Titu Maiorescu a avut un rol definitoriu în cadrul societății Junimea,
impunându-se ca adevăratul ei conducător, iar în cadrul epocii, drept îndrumătorul cultural și literar.
Acesta se remarcă prin diferite funcții în stat pe care le-a deținut (academician, avocat, om politic,
critic literar, filosof, pedagog, prim-ministru) și scrierile sale, care pun bazele „criticii estetice”.
Format în spiritul culturii germane și francezee, cu studii superioare este autorul celebrei teorii
sociologice a formelor fără fond, baza junimismului politic și „piatra de fundament” pe care s-au
construit operele lui Mihai Eminescu, I. L. Caragiale și Ioan Slavici. Prin critica literară s-a
remarcat cu scrierile: „Eminescu și poeziile lui”, „Comediile d-lui Caragiale” etc. Maiorescu a
abordat și direcții precum orientarea lingvistică „Beția de cuvinte” și orientare culturală „Teoria
formelor fără fond” în articolul ”În contra direcției de astăzi în cultura română”. Junimismul include
atât elemente de ruptură față de trecut, cât și tendințe de continuare cu direcția inițiată de Mihail
Kogălniceanu. Circulația ideilor junimiste în epocă este asigurată de faptul că societatea avea o
tipografie proprie, o librărie și că editează revista „Convorbiri literare”, începând din 1867. În
paginile revistei vor fi publicate operele marilor clasici și articolele lui Maiorescu.

III. Studiul din 1889, Eminescu şi poeziile lui, relevă trăsăturile personalităţii poetului şi
principalele coordonate ale operei eminesciene. Criticul apreciază doar importanța şi efectele operei
eminesciene asupra limbii şi a literaturii române ulterioare: „Pe cât se poate omeneşte prevedea,
literatura poetică română va începe în secolul al XX- lea sub auspiciile geniului lui”. Definind
creatia eminesciană, Maiorescu porneşte de la tendința poetului în a cerceta adevărul, spre a afirma:
,,poeziile lui sunt subiectiv adevărate nu numai atunci când exprimă o intuiție a naturei sub formă
descriptivă, o simtire de amor uneori veselă, adeseori melancolică, ci şi atunci când trece peste
marginea lirismului individual şi îmbrățişează şi reprezintă un simțământ național sau umanitar.” In
mod de-a dreptul magistral se expun deodată sinteza şi perspectiva eminesciană, căci poetul
,,trăieşte de acum înainte în viata poporului său. Aşadar, Maiorescu devine primul eminescolog
(cercetător şi cuceritor al operei eminesciene). Criticul supune analizei câteva dintre poeziile
eminesciene reprezentative care-i pun în valoare genialitatea, comentându-le sub aspectul
limbajului şi al conținutului de idei, socotit inovator în literatura română a momentului. Acesta
remarcă multitudinea de idei filosofice, religioase, ştiințifice, mitologice care se regăsesc la
Eminescu, şi le explică prin cultura exceptională a acestuia. Evidențiază talentul admirabil dovedit
în mânuirea limbii, concretizat în alegerea celor mai potrivite cuvinte pentru exprimarea ideilor.

IV. Opera „Floare albastră” publicată la 1 aprilie 1873 în revista „Convorbiri literare”, este o
capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinerețe, „un nucleu de virtualități” menită să
anunțe marile creații ulterioare. Aceasta prezintă ideile criticii lui Maiorescu, tema iubirii cu cea a
naturii fiind în corelație, susținând stările sufletești ale eului liric. Poemul ilustrează ipostaza iubirii
paradisiace adoptând condiția geniului. Această creație conține numeroase idei filosofice, profunde,
ce transfigurează realitatea concretă într-o viziune excepțională, eminesciană, care reflectă
sensibilitatea iubirii. Tema poeziei reflectă dorința poetului pentru o iubire ideală, aspiră spre
perfecțiunea care nu poate fi îndeplinită generând un sentiment amar exprimat în ultima parte a
operei „ Totul este trist în lume”. Prin ilustratea temei centrale a poeziei se susține o primă idee a
criticii lui Maiorescu, evindențiindu-se genialitatea și cultura poetului. La Eminescu, motivul "florii
albastre" semnifică aspiraţia spre iubirea ideală posibilă, proiectată în viitor, dar şi imposibilitatea
împlinirii cuplului, idee îmbogăţită de poet cu accente filozofice profunde privind incompatibilitatea
a doua lumi diferite, din care fac parte cei doi îndrăgostiţi.
Pe deoparte, între înzestrările de bază ale lui Eminescu, farmecul limbajului a fost esențial în
rapida pătrundere a operei spre sensibilitatea publică. Este susținută expresivitatea prin stilul poeziei
erotice, colorat și îmbogățit cu procedee artistice diversificate precum: epitete cromatice, „de-aur
părul”, „albastra, dulce floare”, şi metaforice: „mititica”, „bolta cea senină”. Epitetul „dulce”
defineşte ambiguitatea stilistică, bazată pe echivocul lexical rezultat din interpretarea semantică
diferită a acestui cuvânt, care surprinde prin inedit, în comparaţia: „dulci ca florile ascunse” sau
metaforele „dulce minune”, „dulce floare”, sugerând profunzimea iubirii, năzuinţa neostoită a
geniului de a atinge fericirea absolută. În aceeaşi notă de ambiguitate se înscrie şi expresia încărcată
de ironie „dulce netezindu-mi părul”, care exprimă uşorul dispreţ pe care geniul îl manifestă faţă de
gestul penibil al fetei, sugerând superficialitatea acesteia. La nivel lexico-semantic sunt ilustrate
elemente specifice spațiului cosmic (cerul, stele, soare, bolta senină), câmpul semantic al terestrului
(codrul, izvoare, stânca, prăpastia). Unele cuvinte sunt utilizate atât ca adjective, cât și ca adverbe,
poetul dovedind ingieniozitate și priceperea la manevrarea instrumentului lingvistic. Varietatea
figurilor de stil încarcă exprimarea, demonstrând faptul că poezia a fost compusă în etapa de
tinerețe a artistului.

V. Titu Maiorescu a fost un reprezentant al culturii, care a pus bazele unei literaturi originale
românești.