8.

 1 Generalităţi. Definiţii
o Evaluarea nivelului de siguranţă a elementelor de construcţie sub acţiunea încărcărilor, impune 
compararea stării de tensiune efectivă din punctele cele mai solicitate cu starea de tensiune limită. 
Starea de tensiune limită într‐un punct, reprezintă pragul ce produce trecerea de la un domeniu de 
comportare a materialului cu anumite proprietăţi mecanice la altul cu proprietăţi diferite ce constituie 
o stare periculoasă de exploatare.
o În cazul stărilor de tensiuni compuse, definite de tensiunile normale principale 𝝈𝟏 ,𝝈𝟐 , 𝝈𝟑 , 
determinarea pe cale experimentală a stării limită este dificilă datorită numărului mare de încercări 
(egal cu numărul combinaţiilor celor trei tipuri de tensiuni principale) cât şi de dificultăţile tehnice 
generate de realizarea unor încărcări pentru anumite combinaţii. 
o Valorile tensiunilor limită se determină mai simplu şi cu suficientă precizie pe cale experimentală, pe 
epruvete solicitate la întindere centrică. Acest fapt conduce la ideea găsirii unor criterii teoretice care 
să aprecieze comportarea materialului şi atingerea stării limită în baza încercărilor experimentale 
obţinute pentru starea limită de tensiune liniară. Starea limită de tensiune liniară este definită de o 
singură tensiune principală diferită de zero, care constituie tensiunea limită. Tensiunea limită este 
influenţată de modul de cedare al materialului şi de tipul solicitării. Astfel, pentru materialele ductile, 
aceasta reprezintă limita de curgere 𝝈𝒄 iar pentru materialele casante limita de rupere 𝝈𝒓 . Starea de 
tensiune liniară limită dintr‐un punct este definită unic de următorii factori: tensiunile normale sau 
tangenţiale, deformaţiile specifice, respectiv energia potenţială specifică acumulată. 
o În concluzie, starea de tensiune liniară limită nu poate fi definită de un singur parametru. În consecinţă, 
stabilirea echivalenţei între starea de tensiune compusă, reală şi starea limită se va realiza prin 
intermediul unei stări de tensiune liniare echivalente considerând preponderent unul din factorii 
enumeraţi anterior.
Starea de tensiune limită sau teoria de rezistenţă, reprezintă ipoteza că un anumit factor este hotărâtor 
în atingerea stării limită, valoarea limită a acestuia fiind aceeaşi atât în cazul stării de tensiune compusă 
dată cât şi al stării de tensiune echivalentă întindere centrică.
o Astfel teoriile de rezistenţă se diferenţiază funcţie de factorii determinanţi în atingerea stării
limită purtând denumirea acestora: teoria tensiunilor normale maxime, teoria deformaţiilor liniare 
specifice maxime, teoria tensiunilor tangenţiale maxime, teoria energiei potenţiale specifice totale şi teoria 
energiei potenţiale specifice pentru modificarea formei. Starea de tensiune spaţială, definită de tensiunile 
normale principale 𝝈𝟏 ,𝝈𝟐 ,𝝈𝟑 , poate fi înlocuită cu o stare de tensiune echivalentă de întindere centrică cu 
acelaşi nivel de siguranţă reprezentată de tensiunea principală  𝝈𝒆𝒄𝒉 ( fig. 1.1).
o Tensiunea echivalentă 𝝈𝒆𝒄𝒉 reprezintă tensiunea normală principală care se dezvoltă în epruveta supusă 
la întindere centrică ce creează o stare de tensiune cu acelaşi nivel de siguranţă ca al stării de tensiune 
reală. Tensiunea echivalentă 𝝈𝒆𝒄𝒉 depinde de valorile tensiunilor normale principale 𝝈𝟏 ,𝝈𝟐 ,𝝈𝟑 , fiind 
definită matematic de funcţia:

(8.1)
 Starea limită într‐un punct este atinsă atunci când:

(8.2)

unde:
‐ 𝝈𝟎 ‐ este rezistenţa limită la întindere sau compresiune a materialului cu valorile 𝝈𝟎 =𝝈𝒄
pentru materialele ductile, respectiv 𝝈𝟎 =𝝈𝒓 pentru materialele casante;
‐ 𝝈𝒆𝒄𝒉 ‐ este tensiunea echivalentă pentru starea de tensiune compusă, dată în conformitate cu
teoria de rezistenţă adoptată.

Fig.8.1
 Coeficientul de siguranţă al stării de tensiune dată reprezintă valoarea raportului dintre tensiunea
limită şi tensiunea echivalentă:

(8.3)

care este egal cu valoarea coeficientului de siguranţă al stării echivalente.
Relaţia (8.3) devine condiţie de rezistenţă pentru punctul cel mai solicitat dintr‐un element de 
construcţie dacă termenul din dreapta este tensiunea admisibilă 𝝈𝟎 𝝈𝒍𝒊𝒎 ⁄𝒄 unde c este coeficientul 
de siguranță în metoda rezistenţelor admisibile, respectiv rezistenţa de calcul 𝑹𝒅 =𝑹𝒌 ⁄𝜸𝒎 ( 𝜸𝒎 ‐ este 
coeficientul de siguranţă a materialului în metoda stărilor limită).
Pentru materialele ductile, atunci când membrul din dreapta al relaţiei (8.2) este 𝝈𝟎 =𝝈𝒄 , aceasta poate 
fi considerat drept un criteriu de plasticitate. Atunci când rezistenţa limită dintr‐un punct atinge starea 
limită de tensiune, relaţia (8.1) conduce la funcţia:

care întru‐un sistem de axe ortogonale 𝝈𝟏 ,𝝈𝟐 ,𝝈𝟑 reprezintă o suprafaţă limită. În acelaşi sistem

de axe, starea de tensiune dintr‐un punct al unui element reprezintă punctul 𝑴 𝝈𝟏 , 𝝈𝟐 , 𝝈𝟑 . Starea
de tensiune din punctul „M” este limită, atunci când punctul se află pe suprafaţa limită şi inferioară stării 
limită atunci când se află în interiorul zonei delimitată de suprafaţa limită. 
8. 2 Teoria tensiunilor normale maxime ( teoria I‐ a)

Prima teorie de calcul la stări limită a fost emisă de Galileo Galilei, care consideră că starea de tensiune 
oarecare dintr‐un punct al unui element, atinge starea limită atunci când tensiunea normală maximă 
𝝈𝒙,𝒎𝒂𝒙 este egală cu tensiunea normală corespunzătoare stării limită 𝝈𝟎 de la întindere sau compresiune 
centrică:

Tensiunea limită 𝝈𝟎 pentru materialele ductile reprezintă limita de curgere  𝝈𝒄 iar pentru

materialele casante limita de rupere 𝝈𝒓 . În general, materialele cu comportare casantă utilizate în
construcţii au tensiuni limită diferite la întindere şi compresiune pură 𝝈𝟎,𝒊 𝝈𝟎,𝒄 .  În cazul general când
starea de tensiune din punctul analizat este spaţială cu 𝝈𝟏 𝝈𝟐 𝝈𝟑 , tensiunea normală maximă
este:

Ţinând seama de faptul că pentru starea de tensiune echivalentă de întindere centrică 𝝈𝒎𝒂𝒙 =𝝈𝒆𝒄𝒉 ,

condiţia atingerii stării limită într‐un punct este:
iar condiţia de rezistenţă din punctul respectiv se poate scrie sub forma:

unde 𝑹𝟎 ‐ reprezintă forma generalizată a rezistenţei de calcul ( 𝑹𝒅 este rezistenţa de calcul a 

materialelor ductile, 𝑹𝒅,𝒊 , 𝑹𝒅.𝒄 ‐reprezintă rezistenţa de calcul a materialelor casante solicitate la 
compresiune centrică respectiv întindre centrică).
 Atunci când 𝝈𝒎𝒊𝒏 =𝝈𝟑 𝟎, condiţia de rezistenţă (1.4) se completează cu relaţia:

(8.4)

Pentru materialele casante cu 𝑹𝒅,𝒊 𝑹𝒅,𝒄 , condiţia de rezistenţă se exprimă sub forma:

 Condiţia de rezistenţă dintr-un punct aflat în stare plană de tensiune, se poate exprima în raport cu
tensiunile de pe două feţe ortogonale:

Suprafaţa limită pentru această teorie de calcul se obţine prin exprimarea condiţiei ca tensiunile 

normale principale 𝝈𝟏 ,𝝈𝟐 , 𝝈𝟑 , să nu depăşească starea limită :

(8.5)

În sistemul de coordonate (𝝈𝟏 ,𝝈𝟐 ,𝝈𝟑 ), condiţiile (8.5) la limită, reprezintă ecuaţiile a şase planuri 

( 𝝈𝟏 = 𝝈𝟎 , 𝝈𝟐 = 𝝈𝟎 , 𝝈𝟑 = 𝝈𝟎 ) paralele două câte două cu planurile de coordonate, care delimitează un 
cub cu laturile 2𝝈𝟎 ( fig.8.2‐a). Suprafaţa laterală a cubului, reprezintă suprafaţa limită corespunzătoare 
teoriei I‐a.  Pentru cazul particular al stării plane de tensiune (𝝈𝟑 =0 ), condiţiile (8.5) la limită devin:

(8.6)
 Raportate la sistemul de coordonate (𝝈𝟏 ;𝝈𝟐 ), relaţiile (1.6) reprezintă ecuaţiile unor drepte ce
delimitează un pătrat cu centrul în originea axelor ( fig. 1.2-b). Conturul acestuia constituie curba limită
căutată. În cazul materialelor casante, 𝝈𝟎,𝒊 𝝈𝟎,𝒄 cubul şi pătratul limită au laturile egale cu 𝝈𝟎,𝒊 𝝈𝟎,𝒄 iar
centrul acestora nu mai coincide cu originea sistemului de axe ( fig. 12.2-c) în care 𝝈𝟎,𝒊 este tensiunea
limită a materialelor casante solicitate la întindere iar 𝝈𝟎,𝒄 este tensiunea limită a materialelor casante
solicitate la compresiune.

Fig.8.2
 Această teorie de calcul prezintă următoarele viscitudini:
a) la atingerea stării limită, nu se iau în considerare tensiunile normale principale 𝝈𝟐 , 𝝈𝟑 deşi acestea 
influenţează comportarea materialului. Astfel în cazul materialelor solicitate la compresiune triaxială 
uniformă (𝝈𝟏 =𝝈𝟐 =𝝈𝟑 = 𝝈 ), starea limită (ruperea) se atinge când are aceeaşi valoare ca în cazul 
compresiunii centrice:

Experimental, se constată că starea limită în acest caz se atinge pentru valori ale tensiunii normale ce 
depăşesc cu mult valoarea tensiunii limită 𝝈𝟎,𝒄 corespunzătoare compresiunii centrice.
b)  în cazul forfecării sau torsiunii libere a barelor cu secţiune circulară sau inelară, cu  tensiunile 
normale principale 𝝈𝟏 τ şi 𝝈𝟐 = 𝜏 , după această teorie de calcul materialul cedează când:

adică 𝝈𝟎 =𝝉𝟎 . Valabilitatea acestui rezultat este infirmat de expierienţele lui Bauschinger din care rezultă 

că 𝝉𝟎 =𝝈𝟎 ⁄𝟐. 
c) conduce la rezultate confirmate de datele experimentale numai în cazul materialelor
fragile, când starea de tensiune se apropie de cea monoaxială ( una din tensiunile principale în valoare 
absolută este mult mai mare decât celelalte două) şi a materialelor din polimeri la care ruperea se 
produce prin separare, perpendicular pe direcţia tensiunii normale maxime.
8.3 Teoria deformaţiilor liniare specifice maxime (teoria a II-a)

Teoria a II‐a de rezistenţă a fost elaborată de E. Mariote care consideră că o stare de tensiune 

oarecare dintr‐un punct al unui element solicitat, atinge starea limită atunci când deformaţia liniară 
specifică maximă 𝜺𝒎𝒂𝒙 din acel punct este egală cu deformaţia liniară specifică corespunzătoare stării 
limită de la întindere sau compresiune centrică, determinată pe cale experimentală:

(8.7)

unde:
‐ 𝜺𝒎𝒂𝒙 ‐este deformaţia specifică liniară maximă,
‐ 𝜺𝟎 ‐ este valoarea limită a deformaţiei liniare specifice obţinută prin încercări la întindere sau 
compresiune centrică:

În cazul stării spaţiale de tensiune când 𝜺𝟏 𝜺𝟐 𝜺𝟑 , condiţia la starea limită (8.7) devine:

 Ţinând seama de legea generalizată a lui Hooke pentru starea spaţială de tensiune rezultă:

sau

(8.8-a)

Ţinând seama de relaţia (8.8‐a) condiţia de rezistenţă se exprimă cu relaţia:

(8.8‐b)

Pentru întinderea triaxială cu  𝝈𝟏 𝝈𝟐 𝝈𝟑 𝝈𝟎 , condiţia de rezistenţă se exprimă cu relaţia (8.8 b). În 

cazul compresiunii triaxiale cu  𝝈𝟏 𝝈𝟐 𝝈𝟑 𝝈𝟎 , condiţia de rezistenţă pentru materialele ductile este:

(8.9)

Condiţiile de rezistenţă pentru materialele casante cu rezistenţe diferite la întindere şi compresiune

(𝑹𝒅,𝒊 𝑹𝒅,𝒄 ), sunt date de relaţiile:
 (8.10)

În starea plană de tensiune când 𝝈𝟑 =0 şi 𝝈𝟏 𝝈𝟐 𝟎 , relaţia (8.9) devine:

(8.11)

Expresia tensiunii echivalente în raport cu tensiunile dintr‐un punct, de pe două feţe ortogonale capătă 
forma:

sau în cazul particular când 𝝈𝒛 =0 :

Reprezentând grafic condiţiile la limită în sistemul de coordonate  𝝈𝟏 , 𝝈𝟐 , 𝝈𝟑 , condiţiile la limită pentru 

starea de tensiune spaţială:
 (8.12)

se obţine un paralelipiped oblic. Suprafaţa laterală a paralelipipedului oblic reprezintă suprafaţa limită
definită de teoria a-II-a de rezistenţă. Pentru starea plană de tensiune (𝝈𝟑 𝟎), ecuaţiile dreptelor ce
rezultă din exprimarea condiţiilor la limită:

(8.13)

în sistemul de coordonate (𝝈𝟏 , 𝝈𝟐 ) delimitează paralelogramul cu centrul în originea sistemului de axe (fig. 
8.3).
 Fig.8.3
(Ecuaţia dreptei 𝝈𝟏 𝝂𝝈𝟐 𝟎 are tăieturile  𝒐𝒂 𝝈𝟏 =𝝈𝟎 şi 𝒐𝒂 𝝈𝟐 = 𝝈𝟎 ⁄𝝂. Analog ecuaţia 𝝈𝟏 𝝂𝝈𝟐 𝝈𝟎
defineşte dreapta ce trece prin punctele c şi d. Construind dreptele date de ecuaţiile 𝝈𝟐 𝝂𝝈𝟏 𝟎 şi
𝝈𝟏 𝝂𝝈𝟐 𝝈𝟎 , care trec prin punctele a,c respectiv b,d se obţine paralelogramul abdc.). 
Deşi teoria a II‐a , ţine seama de toate tensiunile principale la atingerea stării limită, este puţin utilizată 
în calculele de rezistenţă, fiind infirmată în multe situaţii de datele experimentale. În acest sens, 
semnificative sunt următoarele cazuri:
a) pentru elementele de construcţie solicitate la întinderea uniformă după două direcţii, când
𝝈𝟏 =𝝈𝟐 =𝝈 și  𝝈𝟑 =0, condiţia de atingere a stării limită este:
de unde rezultă că:

ceea ce nu se confirmă experimental.
b) pentru elementele de construcţie solicitate la forfecare pură (𝝈𝟏 =𝝉; 𝝈𝟐 =0  și  𝝈𝟑 = 𝝉), condiţia de 
rezistenţă la limită:

conduce la:

Pentru oţel, când 𝝊 𝟎, 𝟑𝟎 se obţine 𝝉𝟎 =0,77𝝈𝟎 în timp ce rezultatele experimentale indică valoarea 

𝝉𝟎 𝟎, 𝟓𝝈𝟎 . Cu această teorie de rezistenţă se poate explica corect cedarea materialelor casante 
solicitate la compresiune centrică. Ruperea epruvetei se realizează prin formarea de fisuri longitudinale, 
paralelele cu direcţia forţei, datorită deformaţiei liniare transversale de întindere.

8.4  Teoria tensiunilor tangenţiale maxime ( teoria a‐III‐a).

Propusă pentru prima dată de Ch. Culomb în anul 1773 şi reformulată sub forma actuală de inginerul 

francez Tresca în 1865, teoria a‐III‐a se bazează pe ipoteza că factorul determinant în atingerea stării 
limită este tensiunea tangenţială maximă.
 Astfel, starea de tensiune oarecare dintr‐un punct al unui element solicitat atinge starea limită atunci 
când tensiunea tangenţială maximă din acel punct este egală cu tensiunea tangenţială limită de la întindere 
sau compresiune centrică, determinate pe cale experimentală:

Înlocuind starea de tensiune spaţială cu starea de tensiune liniară echivalentă, condiţia de stare limită 

este dată de relaţia:
(8.14)

în care:
‐ 𝝉𝒎𝒂𝒙 ‐ este tensiunea tangenţială maximă. În cazul stării spaţiale de tensiune cu 𝝈𝟏 𝝈𝟐 𝝈𝟑 , tensiunea 
tangenţială maximă este semi diferenţa tensiunilor normale principale extreme:

(8.15)

‐ 𝝉𝒆𝒄𝒉 ‐ este tensiunea tangenţială echivalentă cu starea de tensiune spaţială dată. Pentru solicitare 

monoaxială, între 𝝈𝒆𝒄𝒉 şi 𝝉𝒆𝒄𝒉 există relaţia de dependenţă:

(8.16)
- 𝝉𝟎 - este tensiunea tangenţială maximă corespunzătoare stării de tensiune liniară limită de întindere
sau compresiune, determinată pe cale experimentală:

(8.17)

Înlocuind relaţiile (8.15) şi (8.17) în relaţia (8.14), se obţine condiţia de atingere a stării limită după teoria 

a‐III‐a:

(8.18‐a)

Similar, condiţia de rezistenţă după teoria a – III ‐ a este dată de relaţia:

(8.18‐b)

Pentru starea de tensiune spaţială când  𝝈𝟏 𝝈𝟐 𝝈𝟑 , condiţia de rezistenţă se exprimă

sub formă generalizată:

(8.19)

În starea plană de tensiune (𝝈𝟑 =0 ) , atunci când se respectă condiţia 𝝈𝟏 𝝈𝟐 𝝈𝟑 , relaţia (8.19) are 

forma particulară:
 (8.20)

Dacă 𝝈𝟏 𝝈𝟐 𝟎 ( pentru întindere sau compresiune biaxială), condiţia de rezistenţă este dată de cea mai 

restrictivă relaţie:

iar atunci când 𝝈𝟏 𝝈𝟐 𝟎, (pentru stare de tensiune mixtă cu 𝝈𝟏 𝟎, 𝝈𝟐 𝟎), termenul  𝝈𝟏 𝝈𝟐 din

relaţia (8.20) are cea mai mare valoare şi în consecinţă:

În cazul încovoierii plane cu forţă tăietoare (𝝈𝒛 =0), condiţia de rezistenţă după teoria a‐III‐a scrisă în 

raport cu tensiunile normale şi tangenţiale de pe două feţe ortogonale devine:

Suprafaţa limită pentru această teorie de calcul reprezintă suprafaţa laterală a prismei hexagonale 

rezultată din intersecţia planelor:
parale două câte două ( fig. 8. 4-a).
În cazul stării plane de tensiune când 𝝈𝟑 =0 , prin reprezentarea în sistemul de axe (𝝈𝟏 ;𝝈𝟐 ) a
dreptelor:

se obţine un hexagon neregulat a cărui contur reprezintă curba limită a teoriei a –III‐a de rezistenţă
pentru acest caz ( fig. 8.4‐b). ( Ecuaţia 𝝈𝟏 𝝈𝟐 în cadranele 1 şi 3 pentru care 𝝈𝟏 𝝈𝟐 𝟎, conduce la conturul abc şi
def iar ecuaţiile 𝝈𝟏 𝝈𝟐 𝝈𝟎 conduc la dreptele înclinate cu 𝟒𝟓° cu tăieturile 𝝈𝟎 respectiv ‐𝝈𝟎 reprezentate în 
desen prin segmentele cd şi af.).
Concluziile teoriei a‐III‐a, referitoare la atingerea stării limită sunt confirmate de încercările 
experimentale pentru următoarele solicitări:
a) pentru forfecare (𝝈𝟏 =𝝉, 𝝈𝟐 = 𝝉), din condiţia la limită (8.18‐a), se obţine:

deci  𝜏 =𝝈𝟎 ⁄𝟐, rezultat confirmat de încercările efectuate de Bauchinger;

b) pentru compresiunea monoaxială (𝝈𝒙 𝝈 ) şi compresiunea biaxială uniformă (𝝈𝒙 𝝈𝒛 𝝈),
starea limită se atinge atunci când:
 Fig.8.4

respectiv
rezultate confirmate de experimentările făcute de Föppl (𝝈𝒍𝒊𝒎 𝝈𝟎 );
c) pentru compresiunea triaxială (𝝈𝟏 𝝈𝟐 𝝈𝟑 𝝈) şi întindere triaxială uniformă (𝝈𝟏 𝝈𝟐 𝝈𝟑
𝝈 ), materialul trebuie să suporte încărcări infinite deoarece tensiunile tangenţiale extreme sunt nule. 
Această concluzie este confirmată pe cale experimentală numai pentru compresiunea triaxială uniformă şi
infirmată pentru întinderea triaxială uniformă.
 Proporţionalitatea dintre tensiunea tangenţială şi lunecarea specifică corespunzătoare, conduce la 
concluzia că teoria a – III ‐ a de rezistenţă este în acelaşi timp o teorie a lunecărilor specifice maxime. 
Deoarece apariţia deformaţiilor permanente la metale este consecinţa lunecărilor din structura 
materialului, criteriul tensiunilor tangenţiale maxime poate constitui un criteriu de plasticitate iar 
primele două teorii, criterii de rupere.
Încercările experimentale pentru materiale cu proprietăţi plastice conduc la rezultate satisfăcătoare 
pentru această teorie. Teoria tensiunilor tangenţiale maxime are următoarele viscitudini:
a) nu poate ţine seama de tensiunile limită diferite la întindere şi compresiune ale materialului, deci se 
aplică numai în cazul materialelor ductile;
b) cedarea materialului se produce numai prin lunecare, dar nu şi prin smulgere, în consecinţă această 
teorie nu se poate aplica în cazul materialelor casante;
c) în cazul întinderii sau compresiunii triaxiale, după această teorie, starea limită nu poate fi atinsă, 
criteriul fiind inaplicabil în acest caz.
8. 5 Teoria energiei potenţiale de deformaţie (teoria a‐IV‐a)

Această teorie de rezistenţă a fost propusă de E. Beltrami în 1885, care consideră că factorul hotărâtor 
în atingerea stării limită este energia potenţială specifică totală de deformaţie. Astfel starea de tensiune 
oarecare, dintr‐un punct al unui corp solicitat atinge starea limită atunci când energia potenţială specifică 
de deformaţie acumulată de material este egală cu valoarea limită a energiei potenţiale specifice totale de 
deformaţii pentru cazul întinderii sau compresiunii centrice, determinată pe cale experimentală:

Condiţia de atingere a stării limită este dată de relaţia:

(8.21)
unde:
‐ 𝑼𝟏 ‐ este energia potenţială specifică totală, care în cazul stării de tensiune spaţială este evaluată cu 
relaţia:

(8.22)
- 𝑼𝟏,𝒆𝒄𝒉 ‐ este energia potenţială specifică totală în cazul stării de tensiune echivalentă cu starea de 
tensiune spaţială:

(8.23)

- 𝑼𝟎𝟏 ‐ este energia potenţială specifică totală în cazul stării de tensiune limită de la întinderea

centrică:

(8.24)

Introducând relaţiile (8.24), (8.23) şi (8.22) în relaţia (8.21) se obţine condiţia la limită după teoria a –IV‐a:

(8.25‐a)

În cazul particular al stării plane de tensiune (𝝈𝟑 𝟎 ), relaţia (8.25) devine:

(8.26‐a)

Ţinând seama de relaţiile (8.25‐a) şi (8.26‐a) condiţiile de rezistenţă sunt date de relaţiile:

 (8.25‐b)

respectiv pentru starea plană de tensiune:

(8.26‐b)

Ecuaţia:

în sistemul de coordonate 𝝈𝟏 , 𝝈𝟐 , 𝝈𝟑 reprezintă un elipsoid de rotaţie a cărei suprafaţă laterală constituie 

suprafaţa limită a acestei teorii. Elipsa cu semiaxele 𝝈𝟎 ⁄ 𝟏 𝝂 și 𝝈𝟎 ⁄ 𝟏 𝝂 , definită de ecuaţia:

reprezintă curba limită a acestei teorii în cazul stării plane ce delimitează un domeniu de rezistenţă apropiat 
de cel dat de teoria tensiunilor tangenţiale maxime (fig.8.5).
Deşi în teoria lui Beltrami, energia potenţială de deformaţie ţine seama de toţi factorii ce caracterizează 
starea de solicitare, rezultatele obţinute cu această teorie nu sunt confirmate pe cale experimentală și din 
aceste motive nu este folosită în calculele de rezistenţă. Teoria a‐IV‐a de rezistenţă are următoarele 
viscitudini:
 Fig.8.5
a) nu ţine seama de rezistenţa diferită a materialelor fragile la întindere şi compresiune;
b) nu a fost confirmată de experimente în cazul solicitărilor biaxiale;
c) în cazul compresiunii triaxiale, relaţia (8.25) conduce la:
sau

valoare ce nu este confirmată de încercările experimentale. Materialele solicitate la compresiune
triaxială uniformă ajung la starea limită pentru valori mult mai mari ale acelor tensiuni. Această teorie
prezintă o importanţă teoretică dată de faptul că a stat la baza elaborării teoriei a‐V‐a de rezistenţă.

8. 6 Teoria energiei potenţiale de deformaţie a variaţiei formei (teoria a‐V‐a)

Sub acţiunea încărcărilor corpul îşi modifică forma şi volumul. M.T. Huber, face ipoteza că atingerea 
stării limită este dată numai de o parte a energiei potenţiale de deformaţie corespunzătoare variaţiei
formei.
Starea de tensiune oarecare dintr-un element de construcţie solicitat atinge starea limită atunci când
energia potenţială specifică acumulată de material ca urmare a modificării formei este egală cu
valoarea limită a energiei potenţiale specifice pentru modificarea formei în cazul întinderii sau
compresiunii centrice:
 Obţinerea stării limită dintr‐un punct, se exprimă cu relaţia:

(8.27)

în care:
‐ 𝑼𝟏𝒇 ‐ este energia potenţială specifică corespunzătoare modificării formei în cazul stării de
tensiune spaţială:
(8.28)

‐ 𝑼𝟏𝒇,𝒆𝒄𝒉 ‐ este energia potenţială specifică corespunzătoare modificării formei în cazul stării de tensiune 

liniară echivalentă cu starea de tensiune dată:

(8.29)

‐ 𝑼𝟎𝟏𝒇 ‐ este energia potenţială specifică corespunzătoare modificării formei în cazul stării de tensiune 

liniară limită la întindere centrică:
 (8.30)

Ţinând seama de relaţiile (2.30), (2.29) şi (2.28) relaţia (2.27) pentru exprimarea condiţiei de rezistenţă

devine:
(8.31‐a)
sau
(8.32‐a)

Ţinând seama de relaţiile (8.31‐a) şi (8.31‐b) condiţia de rezistenţă dintr‐un punct se exprimă cu relaţiile:

(8.31‐b)
sau

(8.32‐b)

În raport cu tensiunile de pe trei feţe ortogonale care trec printr‐un punct, expresia tensiunilor
echivalente este:
sau

În cazul stării plane de tensiune, condiţia de rezistenţă se scrie sub forma:

sau

(8.33)

Pentru încovoierea plană cu forţă tăietoare ( 𝝈𝒙 𝝈; 𝝈𝒚 𝝈𝒛 𝟎; 𝝉𝒙𝒛 =𝝉; 𝝉𝒙𝒚 =𝝉𝒛𝒚 =0 ), condiţia (8.33) 

devine:

Ecuaţia:
reprezintă un cilindru elipsoidal cu axa egal înclinată faţă de axele de coordonate. În starea de tensiune
plană (𝝈𝟑 =0 ) curba care delimitează domeniul de rezistenţă va fi o elipsă definită definită de ecuaţia:

circumscrisă hexagonului neregulat corespunzător teoriei tensiunilor tangenţiale maxime, cu semiaxele 
𝟐𝝈𝟎 ≅ 𝟏, 𝟒𝟏𝝈𝟎 , respectiv   𝟐⁄𝟑 𝝈𝟎 ≅ 𝟎, 𝟖𝟐𝝈𝟎 . Deformaţiile cu privire la modificarea formei fiind în 
general plastice, pentru tensiuni de intensitate mică, condiţia de rezistenţă (8.31) la limită:

care nu conţine nici o constantă elastică a permis lui R. von Mises şi H. Henky să o considere drept condiţia

universală de trecere a materialului din starea elastică în starea plastică (criteriu de plasticitate). Condiţia
de plasticitate după teoria a‐V‐a, poartă denumirea de criteriu lui R. von Mises. În cazul stării plane de 
tensiune, condiţia de plasticitate are una din următoarele forme:

sau sau (8.34)

 Fig.8.6

Teoria stării limită a energiei potenţiale de deformaţie pentru variaţia formei se aplică numai în cazul 

materialelor cu aceiaşi tensiune limită 𝝈𝟎 la întindere sau compresiune centrică. Această teorie explică 
imposibilitatea atingerii stării limită pentru compresiunea triaxială dar rămâne inaplicabilă în cazul 
întinderii triaxiale. Pentru starea de forfecare pură (𝝈𝒙 =0 ; 𝝈𝒛 =0; 𝝉 0 ) din relaţia (8.34) se obţine:
deci 𝝉𝟎 𝟎, 𝟓𝟓𝟕𝝈𝟎 , valoare apropiată de cea obţinută pe cale experimentală de Bauschinger.
Teoriile de rezistenţă a –III‐a şi a ‐V‐ a au domenii de rezistenţă apropiate, diferenţa maximă dintre cele 
două teorii (15,4%) se obţine pentru solicitarea la forfecare pură la care stadiul limită se atinge atunci când:
o 𝝈𝟏 = 𝝈𝟑 =𝝉 𝟎, 𝟓𝝈𝟎 după teoria a –III‐a şi
o 𝝈𝟏 = 𝝈𝟑 =𝝉 𝟎, 𝟓𝟕𝟕𝝈𝟎 , după teoria a –V‐a.
În concluzie aplicarea teoriei a ‐V‐ a, conduce la obţinerea unor rezultate ce conferă o largă aplicabilitate 
în calculele de rezistenţă.

8. 7  Teoria lui Mohr

Încercările experimentale efectuate pe diverse tipuri de materiale au evidenţiat faptul că starea
limită este determinată de mărimea şi semnul tensiunilor normale principale maxime 𝝈𝟏 şi minime
𝝈𝟑 . Tensiunea normală principală        are o influenţă
𝜎 redusă asupra stării limită de rupere sau
curgere. Astfel pentru o stare de tensiune spaţială cu 𝝈𝟏 𝝈𝟐 𝝈𝟑 𝟎, factorul hotărâtor în
atingerea stării limită îl constituie starea plană de tensiune definită de tensiunile normale principale
𝝈𝟏 =𝝈𝒎𝒂𝒙 şi 𝝈𝟑 =𝝈𝒎𝒊𝒏 . Grafic (fig.8.7), această stare corespunde cercului lui Mohr cu diametrul
maxim, denumit cerc principal. Dacă tensiunile normale principale 𝝈𝟏 şi 𝝈𝟑 corespund stării de
tensiune limită a materialului, cercul principal se numeşte cerc limită.
 Fig.8.7
Cunoscând valorile limită ale tensiunilor principale 𝝈𝟏 şi 𝝈𝟑 determinate pe cale experimentală pentru 
un material, se trasează cercurile limită în cazul solicitărilor: întindere centrică (cercul C3), compresiune 
centrică (cercul C1), forfecare pură (cercul C2), întindere biaxială –cercul 𝑪𝟒 𝝈𝟏 𝝈𝟐 𝟎 şi întindere 
uniformă triaxială (cercul C5 , 𝝈𝟏 =𝝈𝟐 =𝝈𝟑 𝟎 ). Curba înfăşurătoare a cercurilor stărilor limită de tensiune 
analizate reprezintă înfăşurătoarea limită sau curba limită intrinsecă ce delimitează domeniul de 
rezistenţă după teoria lui Mohr (fig.8.8). Cercurile care depăşesc acest domeniu intersectând 
înfăşurătoarea limită corespund stărilor de tensiune periculoase care nu îndeplinesc condiţia de 
rezistenţă.
 Fig.8.8
Din analiza curbei înfăşurătoare limită se constată descreşterea ordonatelor simultan cu creşterea
tensiunilor de întindere. Această curbă intersectează axa absciselor în punctul A care corespunde întinderii 
triaxiale uniforme, când ruperea prin lunecare nu este posibilă. Când tensiunile normale principale 
uniforme depăşesc forţele de coeziune dintre particule, ruperea se produce prin smulgere, valoarea 
tensiunii limită fiind dată de abscisa punctului de intersecţie a înfăşurătorii limită cu axa Oσ. Spre sensul 
negativ al abscisei, domeniul se deschide, atingerea stării limită se realizează pentru valori mari ale 
tensiunilor normale de compresiune. Astfel, în cazul stării triaxiale de compresiune uniformă atingerea 
stării limită este imposibilă, fapt confirmat de încercările experimentale. În acest caz, cercul lui Mohr se 
reduce la un punct de coordonate 𝝈𝟏 =𝝈𝟐 =𝝈𝟑 = 𝝈, care intersectează axa absciselor la infinit, deci 
înfăşurătoarea limită rămâne deschisă.
 Reprezentarea grafică a înfăşurătorii limită impune efectuarea unui număr mare de încercări 
experimentale care au un grad sporit de dificultate în zona întinderii triaxiale. Această viscitudine se elimină 
dacă înfăşurătoarea limită reală se înlocuieşte cu o dreaptă tangentă la cercurile limită, corespunzătoare 
întinderii cu centrul în O1 şi compresiunii cu centrul în O2. Cercul limită cu centrul în O3 pentru o stare de 
tensiune dată, caracterizată de tensiunile 𝝈𝟏 𝝈𝟑 𝟎 , este tangent la dreptele limită AB şi A1B1(fig. 8.9). 
Cele trei stări de tensiune reprezentate de cercurile lui Mohr, tangente la înfăşurătoarea limită sunt la fel de 
periculoase, astfel tensiunea echivalentă pentru starea dată, poate fi considerată egală cu valoarea limită a 
stării de întindere centrică:

(8.35)

În aceste condiţii, relaţia de dependenţă dintre tensiunea echivalentă şi tensiunile normale principale 𝝈𝟏 ,𝝈𝟑

se obţin pe cale geometrică. Segmentul 𝑶𝟏 𝑬 paralel cu segmentul AB , intersectează segmentele C𝑶𝟑 şi
A𝑶𝟐 în punctele D şi E . Din asemănarea triunghiurilor 𝑶𝟏 𝑫𝑶𝟑 şi 𝑶𝟏 E𝑶𝟐 rezultă:
 Fig.8.9

Înlocuind segmentele cu valorile tensiunilor corespunzătoare se obţine:
de unde:

(8.36)

Introducând relaţia (8.36) în relaţia (8.35), se obţine condiţia de stare limită după teoria lui Mohr:

(8.37)

în care 𝒌 𝝈𝟎,𝒊 ⁄𝝈𝟎,𝒄 . Într‐un punct solicitat al unui element de construcţie, condiţia de rezistenţă după 

teoria lui Mohr este dată de expresia:

(8.38)

Relaţiile (8.37) şi (8.38) sunt valabile atunci când tensiunile principale 𝝈𝟏 şi 𝝈𝟑 au semne diferite sau 

dacă una din aceste tensiuni este nulă. În cazul materialelor ductile care au aceeaşi tensiune limită la 
întindere şi compresiune ( 𝝈𝟎,𝒊 =  𝝈𝟎,𝒄 ), se obţine 𝒌 𝟏 iar relaţiile (8.37) şi (8.38) au aceeaşi formă cu 
cele ale teoriei tensiunilor tangenţiale maxime. Astfel, tangentele la cercurile limită devin paralele cu axa 
absciselor (fig.8.10).
 Fig.8.10
Suprafaţa limită în cazul stării spaţiale de tensiune este dată de suprafaţa laterală a prismei hexagonale 
cu axa egal înclinată faţă de axele sistemului de coordonate (fig. 8.11 a). În starea de tensiune plană când  
𝝈𝟏 𝟎 şi 𝝈𝟑 𝟎 iar tensiunea minimă 𝝈𝟐 =0 din relaţia (8.38) rezultă condiţiile la limită: 𝝈𝟏 𝝈𝟎,𝒊 sau  
𝝈𝟑 =𝝈𝟎,𝒊 care în sistemul de coordonate reprezintă dreptele ab şi ac . Dacă 𝝈𝟏 𝟎 şi 𝝈𝟑 𝟎 se obţin
condiţiile la limită 𝝈𝟏 = 𝝈𝟎,𝒄 sau 𝝈𝟑 𝝈𝟎,𝒄 care sunt reprezentate prin dreptele de şi df . Atunci când 
𝝈𝟏 𝟎 şi 𝝈𝟑 𝟎,  condiţia la limită reprezintă dreapta be care are următoarele tăieturi pe axele de 
coordonate: 𝝈𝟏 𝝈𝟎,𝒊 sau  𝝈𝟑 𝝈𝟎,𝒄 . Analog, când 𝝈𝟏 𝟎 şi 𝝈𝟑 𝟎 se obţine dreapta fc . În 
concluzie domeniulul de rezistenţă este un hexagon neregulat (fig. 8.11 b).
 Fig.8.11

Teoria lui Mohr se aplică în cazul materialelor casante cu rezistenţe diferite la întindere şi compresiune 
cât şi în cazul materialelor ductile. În această teorie, curgerea sau ruperea materialului este influenţată
atât de tensiunile tangenţiale cât şi de tensiunile normale care se dezvoltă pe secţiunea de lunecare. 
Dintre dezavantajele teoriei lui Mohr se menţionează:
‐ lipsa datelor experimentale necesare trasării înfăşurătorii limită pentru diferite tipuri de materiale;
‐ neglijarea influenţei tensiunii principale intermediare 𝝈𝟐 asupra curgerii materialelor ductile şi asupra 
rezistenţei la rupere a materialelor casante;
‐ nu dă o explicaţie corectă a ruperii în cazul întinderii triaxiale.

8.8 Teoria Davâdenkov‐Fridman

Această teorie admite ipoteza că funcţie de starea de tensiune din matreial ruperea se produce prin 
smulgere datorită tensiunilor normale de întindere sau alungirilor, respectiv prin lunecare datorită 
tensiunilor tangenţiale. Astfel, tensiunea normală de pe secţiunea de rupere prin smulgere se numeşte
tensiune limită (rezistenţă) la smulgere iar tensiunea tangenţială de pe secţiunea de rupere prin lunecare 
se numeşte tensiune limită (rezistenţă) de lunecare. Tensiunea limită prin smulgere este egală cu 
tensiunea echivalentă a teoriei deformaţiilor liniare specifice maxime:

iar tensiunea limită la lunecare este egală cu tensiunea echivalentă a teoriei deformaţiilor unghiulare
specifice maxime:
 Modul de cedare al materialului este influenţat de tipul stării de tensiune care se evaluează prin 
diagrama stării mecanice a materialului sau diagrama Davâdenko‐Fridman. Acastă diagramă se
construieşte în sistemul de coordonate 𝝈𝑰𝑰 𝒆𝒄𝒉 şi 𝝉𝒎𝒂𝒙 . Pe axa ordonatelor se fixează punctele
corespunzătoare tensiunii limită de curgere ( 𝝉𝒎𝒂𝒙 𝝉𝒄 ) şi a tensiunii limită de lunecare ( 𝝉𝒎𝒂𝒙 =𝝉𝒓 )
prin care se duc două drepte paralele cu axa absciselor (fig.8.12), dreapta d2, respectiv d3 .
Similar, prin punctul corespunzător valorii tensiunii normale echivalente de rupere ( 𝝈𝑰𝑰 𝒆𝒄𝒉 𝝈𝒆𝒄𝒉,𝒓 ), se 
trasează dreapta d1 paralelă cu axa ordonatelor care este înclinată spre dreaptă, deasupra limitei de 
curgere datorită creşterii rezistenţei la smulgere odată cu apariţia curgerii.
Fiecare stare de tensiune este definită printr‐o dreaptă care trece prin originea axelor cu panta:

În raport cu valorile 𝝈𝟏 , 𝝈𝟐 , 𝝈𝟑 , 𝝂, dreapta are următoarele poziţii distincte:

1) intersectează întâi dreapta 𝒅𝟏 , deci ruperea se produce prin smulgere fără deformaţii plastice;
2) intersectează întâi dreapta 𝒅𝟐 şi apoi dreapta 𝒅𝟏 , deci ruperea se produce prin smulgere dar în 
prealabil apar deformaţii plastice;
3) intersectează întâi dreapta 𝒅𝟐 şi apoi dreapta 𝒅𝟑 , deci ruperea se produce prin lunecare după apariţia
deformaţiilor plastice.
 Fig.8.12
Dacă prin procedee diverse se modifică caracteristicile materialului ( 𝝉𝒓 , 𝝉𝒄 , 𝝂 ) care conduc la mărirea 
valorii tensiunii echivalente la smulgere  𝝈𝑰𝑰
𝒆𝒄𝒉 , dreapta d1 se deplasează spre dreapta iar linia 1 va 
intersecta întâi dreapta orizontală d2 . În consecinţă, se modifică modalitatea de rupere a materialului, 
acesta cedează prin smulgere după ce în prealabil apar deformaţii plastice din lunecare. Aceiaşi modalitate 
de rupere se obţine dacă tensiunea echivalentă la smulgere 𝝈𝑰𝑰 𝒆𝒄𝒉,𝒓 îşi păstrează valoarea dar se micşorează
tensiunea limită de lunecare 𝝉𝒄 . De asemenea păstrând caracteristicile materialului şi crescând panta 
dreptei 1 prin modificarea raportului dintre tensiunile principale 𝝈𝟏 , 𝝈𝟐 , 𝝈𝟑 se ajunge la aceiaşi modalitate 
de cedare.
 În concluzie, modul de rupere al unui material poate fi dirijat modificând caracteristicile mecanice sau
raportul dintre tensiunile produse de forţele exterioare. Diagrama Davâdenko- Fridman are următoarele
limite:
- exprimă aproximativ dependenţa dintre modul de cedare al materialului şi starea de tensiune dată,
deoarece tensiunea limită de curgere şi tensiunea limită de rupere nu sunt mărimi constante pentru
orice stare de tensiune;
- stările de tensiune nu pot fi reprezentate prin linii drepte după ce tensiunile depăşesc limita de
curgere.

8.9 Sinteza teoriilor de rezistenţă
Cercetările experimentale privind modalitatea de cedare a materialelor evidenţiază faptul că teoriile de 
rezistenţă au un domeniu diferenţiat de aplicabilitate. Atingerea stării limită depinde atât de natura 
materialului cât şi de tipul stării de tensiune din punctul analizat. Astfel pentru un material casant atingerea 
stării limită coincide cu apariţia fisurilor şi cedarea prin smulgere datorită tensiunilor normale sau 
deformaţiilor liniare de întindere. În cazul unui material ductil, starea limită coincide cu starea plastică care 
conduce la apariţia unor deformaţii permanente vizibile carte evidenţiază curgerea şi cedarea prin lunecare 
sau forfecare. Aceste concluzii conduc la ideea că teoria a‐I‐a şi a‐ II‐a reflectă mai bine comportarea 
materialelor casante iar teoriile a III‐a şi a V‐a comportarea materialelor ductile.
 Modalitatea de cedare a materialului şi starea de tensiune de pe secţiunea de rupere este luată în
considerare cel mai riguros în cazul teoriei stărilor limită a lui Mohr. Pentru materialele ductile, în
analiza stării limită dintr-un punct se indică aplicarea teoriei a V-a, a energiei potenţiale specifice de
variaţie a formei sau a teoriei tensiunilor tangenţiale maxime (teoria a III-a). Diferenţele rezultatelor
obţinute prin aplicarea celor două teorii sunt mici, ceea ce conferă o aplicabilitate mai largă teoriei a III-
a, datorită formei mai simple de exprimare matematică.
 Teoria I-a dă rezultate apropiate de cele obţinute pe cale experimentală pentru materialele la care
starea de tensiune este de întindere şi în special de întindere triaxială uniformă.
 Teoria a II-a, se aplică în special în cazul materialelor casante.
 Teoria a III-a dă rezultate apropiate de cele obţinute pe cale experimentală atât pentru materiale
ductile cât şi pentru materiale casante, în mod deosebit în cazul stărilor plane de tensiune cu
excepţia solicitărilor apropiate de întindere sau compresiune biaxială cu 𝝈𝟏 𝝈𝟑 .
 Teoria a IV-a se aplică în cazul materialelor ductile dar are o aplicabilitate redusă, având
o importanţă mai mult teoretică. Această teorie constituie suportul teoretic pentru teoria a V-a de
rezistenţă.
 Teoria a V-a este aplicabilă materialelor cu proprietăţi plastice pronunţate.
Pentru teoriile stărilor limită condiţia de rezistenţă are o formă de exprimare unică:

unde expresia tensiunilor echivalente depinde de teoria de calcul utilizată. Analiza teoriilor stărilor limită 
conduce la concluzia că pentru acelaşi material şi aceeaşi stare de tensiune se obţin rezultate diferite. 
Fig.8.13
 Acest lucru este evidenţiat în figura 8.13 unde sunt reprezentate domeniile de rezistenţă pentru cele cinci 
teorii clasice de rezistenţă, în cazul particular al stării plane de tensiune, în cazul materialelor ductile.
 Dacă punctul (𝝈𝟏 , 𝝈𝟐 ) se află în exteriorul înfăşurătorii exterioare (zona haşurată orizontal) rezistenţa
materialului a fost depăşită după toate teoriile, acest lucru duce la ruperea elementului solicitat.
 Între cele două curbe înfăşurătoare (zona nehaşurată) se află punctele stărilor de tensiune incerte, care 
după unele teorii îndeplinesc condiţiile de rezistenţă iar după altele, nu. De exemplu punctul M1 de 
coordonate (𝝈 ; 𝝈 ) reprezintă o stare de tensiune unde condiţia de rezistenţă este îndeplinită numai 
după teoria a II‐a în timp ce pentru celelalte teorii această stare este periculoasă.
 Cea mai mare incertitudine apare pe diagonala forfecării pure (𝝈𝟏 𝝉 , 𝝈𝟐 𝝉), în zonele delimitate
de curbele înfăşurătoare exterioare şi interioare (între punctele h‐l şi a‐k) unde rezultatele obţinute după cele 
cinci teorii de calcul prezintă diferenţe semnificative.
 În punctele de intersecţie a curbelor ce delimitează domeniile de rezistenţă cu axele sistemului de 
coordonate (a,c,e,g) corespunzătoare stării de tensiune de întindere şi compresiune centrică, rezultatele 
date de teoriile de rezistenţă se suprapun iar condiţia de rezistenţă este unică:
 Dacă punctul de coordonate (𝝈𝟏 , 𝝈𝟐 ) pentru o stare de tensiune dată se află în interiorul suprafeţei
delimitate de curba înfăşurătoare interioară (zona haşurată vertical), condiţia de rezistenţă este 
îndeplinită după orice teorie.

 Pentru starea plană de tensiune, siguranţa maximă este dată de teoria a III‐a cu excepţia, cazurilor 

apropiate de întindere şi compresiune biaxială (zona cuprinsă între colţul pătratului şi curba teoriei a‐
V‐a). 
 Concluziile cu privire la teoriile de rezistenţă se referă numai la materialele care pot fi considerate 
cu suficientă aproximaţie, izotrope. 
 Pentru materialele anizotrope (cazul lemnului) relaţiile de calcul stabilite pentru verificarea 
rezistenţei nu pot fi aplicate.