Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Deci în cazul cel mai general trebuie îmbinată logica cablată cu logica programată,
realizând o anumită pondere convenabilă a celor două variante.
7.1.2.- Încă un fel de introducere.
Sistemele automate de control a proceselor formează la ora actuală un conglomerat de
dispozitive electronice, care conferă stabilitate, acurateţe şi performanţă. Sistemele de
operare pot avea diverse forme de implementare pornind de la surse de alimentare şi până
la maşini, dar pentru că reprezintă un rezultat rapid al progresului tehnologic, cele mai
complexe operaţii au fost rezolvate prin conectarea în sistem a unor automate
programabile şi unităţi centrale de proces. Aceste automate programabile (PLC -
Programabille Logic Controller), aşa cum le vom denumi în continuare, pe lângă
conexiunile cu instrumentele de măsură şi senzorii din procesul de automatizare, va
trebui să permită comanda intregului proces şi ceea ce este şi important, să comunice
operatorului stările procesului, prin semnale vizuale şi sunet, şi/sau eventual legare la un
computer, printr-o reţea de comunicaţie corespunzătoare. Aceste caracteristici permit
exploatarea automatizării la un înalt grad de flexibilitate, prin schimbarea şi
monitorizarea mult mai comodă a parametrilor de bază a procesului.
În figura 7.2 se dă vederea exterioară a unui automat programabil tip Omron-CPM1A.
Fiecare componentă din sistemul de control al procesului
joacă un anumit rol, în concordanţă cu importanţa sa. Spre
exemplu, fără niciun senzor, PLC-urile nu ar putea ştii
modul de variaţie în timp a parametrilor principali ai
procesului (consideraţi parametri de intrare).
În sistemele automate, PLC-urile sunt partea centrală a
sistemului de control sau a automatizării.
Prin executarea programului înregistrat în memorie, PLC-
ul monitorizează în mod continuu stările sistemului prin
recepţia semnalelor de la dispozitivele de intrare (senzori).
Pe baza logici implementată în program, PLC-ul determină
ce acţiune trebuie executată pentru a comanda un anumit
instrument din cadrul procesului.
Fig.7.2.- Vederea exterioară a Pentru a comanda mai multe procese simultan este posibil
unui PLC Omron-CPM1A. să conectăm mai multe PLC-uri la o unitate centrală (un
calculator); un astfel de sistem este prezentat în figura 7.3.
Fig.7.3.- Un model de schemă cu mai multe nivele de conducere în cadrul unui proces tehno-
Fig.7.3.- Unlogic
modelcomplex.
de schemă cu mai
Fig.7.7.- Schema de principiu, pentru aprinderea luminii, cu ajutorul unui automat programabil.
Fig.7.8.- Vederea exterioră (o variantă) a unui automat programabil, cu componenetele sale principale.
Aceasta este o variantă contructivă modulară, adică formată din mai multe module, ce
se pot conecta/deconecta prin rack destul de simplu. Dacă se deconectează toate modulele
şi se păstrează doar sursa de alimentare (de c.c. şi de c.a) cu rack, atunci contructiv
automatul apare ca în figura 7.9.
Fig.7.11.- Vederea exterioară (pentru o variantă constructivă de PLC) în care se arată montarea unui
modul de I/O al automatului programabil.
Modulele de I/O pot fi, în principiu, de tip input/output – digital/analogice. Un modul
I/O de tip digital se poate referi la semnale discrete de tipul pornit/oprit, semnale
realizate de unele tipuri de butoane, senzori de limită sau selector de switch-uri, etc.
Un modul de I/O analogic converteşte un semnal de tensiune/curent într-un echivalent
digital, ce poate fi înţeles de CPU; exemple de dispozitive analogite pot fi traductoarele
de presiune, debitmetrele, termocuplele pentru citirea temperaturii, etc.
7.1.7.- Cum se programa un automat programabil ?
La ora actuală se realizează un program cu ajutorul unui PC (program specific/dedicat
realizat de producătorul PLC-ului), care se depune în CPU-ul automatului ceea ce
permite acestuia apoi să lucreze în cadrul procesului tehnologic unde se implementează.
La început însă, automatele programabile erau foarte simple şi programarea lor se realiza
conform cu aşa-numita „logică scării” (logica ladder). Fiecare „treaptă a scării”
corespundea unei anumite comenzi ce trebuia efectuată cu ajutorul unui element de
acţiune din cadrul schemei tehnologice (releu, electrovalvă, servomotor, etc). Pe aceste
„trepte ale scării” erau dispuse nişte simboluri (în loc de cuvinte), care se interconectau
cu nişte linii, pentru a indica circulaţia curentului, de exemplu, spre bobina unui releu.
Numărul simbolurilor a crescut, adică „treptele scării” s-au înmulţit, iar întreaga
diagramă arăta chiar ca o „scară”, pentru că treptele scării erau montate (ca la orice scară)
între „lateralele scării”, care ar putea fi privite ca două barete, conectate la o sursă de
alimentare, adică ar fi o versiune a schemei defăşurate cu dispunerea elementelor pe
verticală, dar rotită cu 90 de grade. Un segment dintr-o astfel de „scară” (ce
funcţionează deci după logica ladder), este dată în figura 7.12.
Fig.7.12.- Un segment de “scară”, ce folosea “logică scării” la programarea unui automat progra-
mabil.
În figura 7.12 în prima “treaptă a scării” este prevazut un pushbutton prin închiderea
căruia se aprinde o sursă luminoasă, iar a 2-a treaptă a scării se referă la “end”, adică
finele programului.
Aceasta era de fapt logica ladder !
Adică, era un fel de schemă monofilară, dezvoltată secvenţial, astfel încât automatul să
execute operaţiunile într-o anumită ordine, iar variantă această de programare era foarte
pe înţelesul electricianului cu o anumită pregătire, care putea să realizeze programarea
automatului relativ uşor.
Trebuie reţinut că iniţial automatele programabile erau folosite, pentru “procese” destul
de simple, dar odată cu evoluţia lor s-a ajuns la programe foarte complexe, ce folosesc
elemente de logică booleană, respectiv elemente de programare ca în cazul unor medii de
programare evoluate.
7.1.8.- Câteva elemente mai de detaliu la început nu strică.
După unele generalităţi şi prezentări foarte sumare, se consideră util să fie date şi câteva
detalii, care parţial se vor referi la un PLC de tip Omron.
7.1.8.1.-Din nou despre componentele automatelor programabile.
PLC-ul este actualmente un sistem industrial cu microcontroler (iniţial a fost numit
procesor în loc de microcontroler), care se compune dintr-o partea hardware şi software
specifică şi adaptată să funcţioneze în medii industriale. O schemă bloc ar putea fi
prezentată ca în figura 7.13. O atenţie deosebită trebuie acordată separării galvanice a
microcontrolerului faţă de partea de forţă şi execuţie din mediul industrial.
Componentele pot diferi ca număr de la un exemplar la altul, dar elementele care se
regăsesc in general sunt urmatoarele:
unitatea centrală : reprezintă partea cea mai importantă a automatului
programabil şi este compusa din 3 parti importante: procesor, memorie şi sursa de
alimentare. Prin intermediul acesteia se realizeaza practic conducerea intregului proces;
unitatea de programare : la ora actuală este reprezentată în multe cazuri de către
un calculator prin intermediul căruia pot fi scrise programe, ce apoi sunt incărcate pe
unitatea centrală şi rulate. În cazul în care se doreşte o unitate mai uşor de manevrat sunt
puse la dispozitia programatorilor (de catre majoritatea firmelor), console (sisteme de gen
laptop) prin intermediul carora pot fi scrise programe pentru automate;
modulele de intrare/ieşire : permit interconectarea cu procesul primind sau
transmiţând semnale către acesta; acestea pot fi cuplate direct cu unitatea centrală sau
prin control la distanta (dacă este cazul pentru un anumit proces);
şina : dispozitivul pe care sunt montate unitatea centrală, modulele de
intrare/ieşire şi alte module funcţionale adiţionale (dacă este cazul).
7.1.8.2.- Unitatea centrala de procesare – CPU.
Unitatea centrală de procesare (CPU) este creierul automatului programabil. CPU este în
mod uzual un microcontroler. Odinioară, aceste microcontrolere erau pe 8 biţi, cum ar fi
8051, iar actualmente sunt microcontrolere pe 16 sau 32 de biţi. În automate programa-
bile de marcă, cum ar fi Siemens, Hitachi şi Fujitsu, o să regăsiţi diferite tipuri de
microcontrolere produse de
diferite firme, cum ar fi
Motorola. Modulul de
comunicaţie este ataşată la unul
din porturile microcontro-
lerului. Automatele programa-
bile au diferite rutine pentru
verificare memoriei, asta din
motive de siguranţă. La modul
general vorbind, unitatea
generală de procesare
efectuează o serie întreagă de
rutine de verificare a stării
tehnice a PLC-ului. Pentru
semnalizarea diferitelor erori
Fig.7.17.- O exemplificare cum unui port de ieşire al PLC-ului îi corespunde un anume şir binar.
atunci când se pune în funcţie automatul programabil, acestă să pornească, spre exemplu,
un motor, când de fapt ar fi trebui să aştepte să primească o comandă pe o intrare ca să
facă acest lucru.
Fig. 7.22.- Porţiunea din schemă în “ladder diagram” pentru exemplul propus cu PLC-ul Omron.
În imaginea din figura 7.23 este prezentat schema
de interconexiuni a aplicaţiei realizate pe baza
programului de mai sus, prezentat în figura 7.22.
7.1.10.- Câteva scurte comentarii la acest
subcapitol introductiv.
Aşa cum s-a amintit deja în treacăt, PLC-ul nu
este singura opţiune pentru controlul unui proces
tehnologic mai extins. A fost o perioadă în care s-
a dezbătul destul de mult ce trebuie « să
rămână » la controlul unui proces : PLC-ul sau
PC-ul ? În final a rămas (cel puţin până la ora
actuală !) că este bină să fie folisită o combinaţie
oarecare a celor două tehnologii.
a) PLC vs releu. Când s-a început prima dată
programarea programarea PLC-urilor, a apărut şi
întrebarea dacă totuşi “releele” nu sunt
mai bune, deşi preţurile PLC-urilor
scădeau mereu.
În general, în cazul unei proiectări ce se
referă la astfel de situaţii, proiectantul
Fig.7.23.- Schema de conexiuni pe baza trebuie să răspundă la mai multe întrebări şi să
aplicaţiei realizate cu PLC-ul Omron. tragă concluzia corespunzătoare :
Există o nevoie de flexibilitate în logica de
control ? Vor fi modificări frecvente ale acestei logici ? Va fi nevoie de modificări
rapide ale logicii de control ? Dacă unele obiective ale tehnologiei vor impune unele
modificări, atunci se impune realizarea acestor modificări : prin hardware-relee sau prin
software-PLC ?
Este necesar ca logica de control similară, să fie folosită pe maşini sau zone
tehnologice diferite ? Trebuie ţinut seama de faptul că oricum este mult mai uşor să fie
descărcat un program pentru un PLC, decât de a construi un panou de relee.
Se prevede o dezvoltare într-un viitor destul de apropiat ? Un PLC poate
accepta cu uşurinţă un nou modul într-un slot sau să fie realizată o extindere
corespunzătoare.
Se pune problema unei fiabilităţi ridicate ? Un PLC se comportă din acest
punct de vedere mult mai bine decât multe componente de control individuale.
Exită o preocupare pentru downtime ? Unele intervenţii în cadrul PLC pot fi
efectuate fără nici o întrerupere a sistemului de control, spre deosebire de
cazul panourilor cu relee când întreruperile sunt aproape inevitabile.
Se impun unele condiţii privind spaţiul de utilizare ? Variantă panou
relee/PLC poate conduce la o economie de spaţiu folosit.
Se pune problema unui număr sporit de ieşiri ? PLC-urile pot fi mai
rapide decât omoloagele lor mecanice.
Se pune problema colectării unor date specifice de lucru şi/sau
teletransmiterea lor ? Acest lucru este posibil numai în cazul PLC-urilor şi al PC-
urilor.
Care sunt costurile totale în cele două variante ? Trebuie ţinută seama şi de
pierderile ce se pot produce, nu numai de costurile investiţiilor.
b) PLC vs dedicate Controller. Un controler dedicat este oarecum un instrument unic,
dedicat pentru controlul unui anumit parametru, cum ar fi, de exemplu, un controler PID
pentru controlul temperaturii în cadrul unui proces de încălzire. Tipul acesta de controlere
au avantajul unui singur pachet, ce cuprinde de obicei afişajul şi unele butoane.
Acest element poate fi foarte util în cazul unor aplicaţii simple, dar un PLC
poate concura ca preţ şi funcţionalitae cu această variantă mai ales în cazul în
care se folosesc mai multe astfel de controlere dedicate. Trebuie amintit că un
PLC oferă un grad mare de flexibilitate prin aceea că poate fi programat să se
ocupe de mai multe scenarii diferite.
c) PLC vs PC (calculatoare personale). Dezbaterea în această privintă se continuă şi
acum, iar răspunsul difinitiv nu a fost dat. Este însă cert că ambele variante au avantaje
şi dezavantaje, iar în final trebuie judecat despre ceea ce se întâmplă cu cele două
elemente, ce sunt folosite în diversele zone ale unui sector tehnologic. În tabelul următor
sunt redate câteva din aspectele mai esenţile :
Specific PLC PC-ul
Mediu PLC a fost conceput special pentru conditii aspre PC-urile comune nu sunt concepute pentru medii
cu « zgomote » electrice, câmpuri magnetice, dure.PC-uri industriale sunt disponibile, dar
vibratii, temperaturi extreme sau umiditate. costa mai mult.
Uşurinţa PLC-ul este proiectat mai prietenos pentru Sisteme de operare precum Windows sunt
utilizării tehnicieni, deoarece acestea folosesc logica comune. Conectarea I / O pentru PC-ul nu este
ladder (scară) şi se pot executa uşor conexiunile. întotdeauna la fel de simplă
Flexibilitate PLC-uri cu format rack se pot modifica uşor, PC-urile tipice sunt limitate de numărul de
respe-ctiv adăuga piese. Acestea sunt concepute carduri ce pot conectate şi nu sunt uşor
pentru modulariare şi extindere. extensibile.
Viteză PLC-uri executa un singur program în ordine PC-urile, de design, sunt menite să se ocupe de
secvenţială. Au o capacitate mai bună de a sarcini simultane. Ele însă au dificultăţi în ma-
gestiona evenimente in timp real. nipularea evenimente în timp real.
Limbaje de Limbajele sunt de obicei în cu logica « scara », Un PC este foarte flexibil şi puternic sub aspectul
programare bloc funcţie sau text structurat. programării.
Gestionarea Memoria este limitată în capacitatea sa de a stoca Aceasta este elementul în care PC-ul exceleaza,
datelor o cantitate mare de date. din cauza că are un hard disk. Stocarea datelor pe
termen lung, istoria şi trend-ul se realizează cel
mai bine pe un PC.
Pur şi simplu prea greu pentru a compara preţurile, cu atât de multe variabile cum ar fi : I /
Cost
O , hardware-ul necesar, programare, etc.
Există însă deja şi hibrizi PLC/PC, cum ar fi, de exemplu, WinPLC. Acest tip de
hardward înceară să folosească cele două platforme, cu punctele forte ale ambelor. Deci
un CPU ar putea fi capabil să ruleze Windows sau Linux, într-un rack ce poate acepta
module comune de I/O.
NOTĂ. Supliment la subcapitolul introductiv.
RS-232.
La punctul 7.1.9.1. al acestui subcapitol introductiv s-a amintit despre interfaţa serială de
tip RS-232.
Ce reprezintă de fapt RS-232 ?
RS-232 (Recommended Standard 232) pentru telecomunicaţii, reprezintă standardul
pentru transmisia serială (sincronă şi asincronă) a datelor binare dintre un terminal (Data
Terminal Equipment, DTE) şi un dispozitiv de comunicaţie (Data Commucation
Equipment, DCE).
Descriere.
RS-232 este o interfaţă pentru transmiterea informaţiei între două dispozitive, la o
distanţă de 15 m. Informaţia se transmite prin conductoare, cu un nivel al semnalelor
diferit de cel standard, de 5 V, în vederea obţinerii unei stabilităţi mai mari în raport cu
perturbaţiile. Transmisia asincronă a datelor se realizează cu stabilirea vitezei şi
sincronizarea nivelului de semnal impulsului de start.
Destinaţia.
Interfaţa RS-232-C a fost dezvoltată pentru o folosire simplă aşa cum rezultă prin
definire : “Interfaţa dintre terminalele dispozitivelor şi dispozitivele de legătură, cu
schimbul unui cod binar serial”.
Cel mai adesea se foloseşte în mediul industrial şi în cadrul unor dispozitive speciale;
uneori se foloseşte la unele calculatoare personale contemporane.
Principiul de lucru.
Conform cu structura sa este un protocol asincron serial obişnuit, adică partea
transmiţătoare, pe rând, emite în linie semnale de 0 şi 1, iar partea receptoare le primeşte
şi le memorează.
Datele se transmit prin pachete de un bait (8 biţi).
Iniţial se transmite bitul de start, de polaritate inversă stării (idle) a liniei libere
(neocupate), după care se transmite direct cadrul informaţiei utile, de la 5, la 8 biţi.
Observând bitul de start, cel ce recepţionează aşteaptă un interval de timp T1 şi enumără
primul bit, apoi la intervalele T2 enumără ceilalţi biţi informaţionali. Ultimul bit, bitul de
stop (starea neocupată a liniei) arată că transmisia este încheiată. Sunt posibile 1, 1.5, 2
biţi de stop. La finalul baitului, cel de înaintea bitului de stop, se poate transmite bitul de
paritate (parity bit) pentru controlul calităţii transmisiei. El permite observarea eventual a
unei greşeli printr-un număr impar apărut.
Cuploarele.
Dispozitivele pentru legături conform cu un canal serial
folosesc cabluri cu 9 sau 25 fire respectiv cuploare de tip D-
sub. De regulă se notează cu DB-9, DB-25, CANNON9,
CANNON25.
Iniţial în cadrul RS-232 se foloseau DB25, dar pentru că multe
din aplicaţiile foloseau numai o parte din contactele standard,
s-a ajuns la folosirea tipului DB9 (D-miniatură), care sunt
Fig.7.24.- Un cuplor recomandate prin standardul RS-574.
DB-9. Standardele.
Asociaţia industriei electronice (EIA) dezvoltă standardele privitoare la transmiterea
datelor. Standardele EIA au prefixul „RS”, ceea ce înseamnă standard recomandat, dar la
ora actuală aceste standarde se notează, pur şi simplu, „EIA”. RS-232 au fost introduse în
anul 1962, acest standard s-a dezvoltat, iar în anul 1969 el a ajuns deja la a treia ediţie
(RS-232C), respectiv în anul 1987 era RS-232D, denumit, de asemenea, ca EIA-232D.
RS-232 este identic cu standardele CCITT V.24/V.28, X.20bis/X.21bis, respectiv ISO
IS2110. Ultima modificare (la nivelul acestui document !) este „E” din 1991 ca standard
EIA/TIA-232E. În această variantă nu apar niciun fel de modificări tehnice ce pot duce la
incompatibilităţi cu precedentele variante.
NOTĂ.
În practică, în funcţie de calitatea cablului, distanţa de 15 este posibil să nu fie valabila
pentru o anumită viteză de transmitere şi să se ajungă, de exemplu, doar la 1.5 m pentru o
viteză de 115200 bod pentru un cablu neecranat de tip plat sau rotund. Pentru înlăturarea
acestei limitări, dar şi pentru o izolare galvanică dintre nodurile reţelei de transmisie se
poate folosi combinaţia RS-232 – RS-422 (cu conservarea întregului program) sau
combinaţia RS-232 – RS-485 (cu o oarecare limitare a programului), iar în acest caz
distanţa de transmitere poate fi mărită până la 1 km la o viteză de 9600 bod, în condiţiile
folosirii unui cabulu cu o pereche torsodată de categoria 3.
RS-485.
RS-485 (Recommended Standard 485, EIA-485, Electronic Industrie Allience-485) este
un standard pentru transmisia datelor prntr-un canal simi-duplex, multidrop serial.
Standardul RS-485 a fost dezvoltat în comun de 2 asociaţii : EIA – Electronics Industries
Association şi TIA – Telecommucation Industry Association. Mai înainte EIA marca
toate standardele sale cu prefixul „RS” (Recommended Standard) şi mulţi ingineri
continuă să folosească această notaţie şi totuşi în mod oficial „RS” a fost înlocuită cu
EIA/TIA cu scopul simplificării identificării provenienţei acestor standarde.
La ora actuală, diferitele dezvoltări ale standardului RS-485 cuprind un larg spectru de
aplicaţii şi acest standard a devenit standardul de bază pentru formarea unei familii
întregi de reţele industriale foarte des folosite în cadrul automatizărilor industriale.
În cadrul standardului RS-485 pentru transmiterea şi receptarea datelor se foloseşte o
pereche unică de conductoare torsodate, iar transmisia datelor se realizează cu ajutorul
semnalelor diferenţiale. Printr-un conductor (notat A) se transmite semnalul original, iar
prin celălalt (notat B) copia sa inversată. Cu alte cuvinte, dacă pe un conductor avem „1”,
pe celălalt avem „0”, iar în acest fel între conductoarele perechii torsodate există
permanent o diferenţa de potenţial : pentru „1” diferenţa este este pozitivă,iar pentru „0”
ea este negativă.
Caracteristicile tehnice ale interfeţei RS-485.
Interfaţa RS-485 susţine următoarele standarde :
USA Franţa Germania Altele
EIA/TIA-422 CCITT V.10 — DIN 66 259-3 IEEE 1118
90kbit/1.2 km nesimetrice
CCITT V.11 — DIN 66 259-4 (4-Ware RS- (4-Ware BitBus)
EIA/TIA-422A simetrice 485)
EIA/TIA −485 ISO/IEC 8482 (4-
Interfaţa sistemelor de măsură Ware RS-485)
BitBus (Intel, Protocol DIN 66 348-2 (4-Wire RS-
485) DIN Measuring Bus
HLDC)
Susţinerea reţelelor:
BitBus, ModBus,
InterBus-S, DIN
Measuring Bus
NOTĂ.
1.- Standardul RS-485 se referă numai la caracteristicile electrice ale mediului fizic, dar
nu şi despre platforma de programare.
2.- Standardul RS-485 nu se referă la :
posibilitatea reunirii reţelelor simetrice cu cele nesimetrice;
parametri calităţii semnalului, nivelul de deformare (%);
metodele de acces la linia de legătură;
protocolul de schimb;
configuraţia de apartaj (mediul de schimb, cabluri);
tipurile de conectoare/deconectoare, numerotarea contactelor;
calitatea susrsei de alimentare (stabilizaţia, pulsaţia, accesul);
reflectarea în cadrul liniilor lungi.
Caracteristicile electrice şi temporale ale interfeţei RS-485.
la 32 emisie/recepţie, în cazul unei configuraţii ale reţelei multinodale (pentru un
segment, lungimea maximă a reţelei de segment : 1200 m)
numai un singur transmiţător este activ;
numărul maxim de noduri din reţea : 250 cu considerarea amplificatoarelor
magistralei;
Caracteristica viteza de schimb/lungimea liniei (dependenţă exponenţială) :
--- 62,5 kb/s 1200 m (o pereche torsodată);
--- 375 kb/s 300 m (o pereche torsodată);
--- 500 kb/s;
--- 1000 kb/s;
--- 2400 kb/s 100 m (2 perechi torsodate);
--- 10000 kb/s 10 m.
NOTĂ. Viteza de schimb : 62,5 kb/s, 375 kb/s, 2400 kb/s sunt menţionate prin standardul
RS-485. Pentru viteze mai mari de 500 kb/s se recomandă folosirea perechii torsodate
ecranate.
Tipul receptoarelor/transmiţătoaelor – diferenţial, potenţial. Modificarea
tensiunilor de intrare/ieşire în liniile A şi B : Ua (Ub) de la -7 V, la +12 V (+7 V)
Condiţiile impuse pentru cascada de ieşire : cascada de ieşire reprezintă o susrsă
de tensiune cu o rezistenţă de ieşire mică, |Uies|=1,5:5,0 V (nu < 1,5 V şi nu > 6,0 V)
--- starea logicului „1” : Ua mai mare decât Ub (histerezis 200 mV) – MARK,
OFF;
--- starea logicului „0” : Ua mai mic decât Ub (histerezis 200 mV) – SPACE,
ON;
--- cascada de ieşire trebuie să suporte regimul de scurtcircuit, să admită un
current maxim de 250 mA, gradientul semnalului de ieşire 1,2 V/mks şi o schemă de
limitare pentru puterea de ieşire.
Condiţiile impuse pentru o cascadă de intrare : o cascadă de intrare reprezintă o
intrare diferenţială cu rezistenţă de intrare mare şi o caracteristică de prag de la -200 mV,
până la +200 mV;
--- gama admisibilă a tensiunilor de intrare Uag (Ubg) în raport cu pământul
(GND), de la -7 V, până la +12 V;
--- semnalul de intrare este o tensiune diferenţială (Ui+0,2 V) sau mai mult;
--- nivelul stării receptorului cascadei de intrare – vezi starea transmiţătorului
cascadei de ieşire.
Protocoalele de reţea ce lucrează peste RS-485, sunt :
LanDrive
Profibus DP
Modbus
DMX512
Oven
HDLC
DCON
Reţelele industriale executate pe baza de RS-485, sunt :
LanDrive
Profibus
Modbus
Ultimele indicative de protocoale şi denumiri de reţele pot fi căutate pe internet pentru
extinderea documentaţiilor.
Fig. 7.33.
În figura 7.33 avem un circuit SAU, realizat cu releele CRA şi CRB, a căror contacte
sunt notate respectiv A şi B. Circuitul SAU are rolul de a comuta în zero ieşirea numai
dacă toate intrările sunt în zero.
L1 şi L2 sunt liniile de alimentare ale becului, L1 fiind faza, iar L2 nulul reţelei de
alimentare cu energie electrică.
Ieşirea circuitului numită OUT este considerată în starea „1” logic dacă becul se aprinde.
Becul stins semnifică „0” logic la ieşirea circuitului logic. Se constată că becul luminează
dacă oricare din contacte este închis (sau amândouă) fiind conectat la sursa de alimentare.
Se stinge dacă ambele contacte sunt deschise, adică nici un releu nu este sub tensiune (a
se înţelege – bobină a releului !).
În figura 7.34 este prezentat circuitul ŞI cu două intrări. Becul luminează (adică, este în
starea „1” logic) dacă ambele contacte A şi B sunt închise, realizând astfel conectarea
becului la liniile de alimentare cu energie electrică.
Fig. 7.34
Pentru a realiza o negaţie (un circuit cu semnal logic NU ) se foloseşte un contact normal
închis al releului, ca în figura 7.35.
Fig. 7.35.
Becul este aprins numai dacă releul nu este alimentat cu tensiune, contactul A rămânând
în starea normală (adică, închis).
Este cunoscut că pe lângă releele “normale”, prezentate mai sus, există o clasă de relee,
care îndeplinesc funcţii de protecţie specifice şi o altă clasă care acţionează având drept
variabilă de intrare atât comanda cât şi timpul, motiv pentru care se numesc relee de
timp. În condiţiile în care mărimea monitorizată iese din domeniul impus, bobina releului
este alimentată şi contactele releului iniţiază o acţiune specifică (spre exemplu
semnalizează depăşirea limitelor).
Releele de protecţie au în componenţă un senzor (traductor) al unei mărimi
supravegheate, un detector de valoare impusă (pentru mărimea urmărită) şi un releu
normal.
În cadrul schemelor de acţionare au fost folosite mai multe tipuri de relee de protecţie
printre care avem:
relee maximale de curent, declanşează dacă curentul într-un circuit depăşeşte
valoarea impusă;
relee minimale de tensiune, acţionează dacă tensiunea monitorizată scade sub
valoarea impusă;
relee maximale de tensiune, acţionează dacă tensiunea monitorizată depăşeşte
valoarea impusă;
relee de temperatură, acţionează când temperatura incintei monitorizate scade
sub o valoare (în cazul cuptoarelor) sau creşte peste o valoare impusă;
relee de timp.
Releele de timp sunt de două tipuri:
cu temporizare la conectare, adică contactele releului îşi schimbă starea după un
timp prestabilit, măsurat din momentul când bobina releului a fost alimentată cu energie;
cu temporizare la deconectare, adică contactele releului rămân în starea în care
au fost un interval de timp prestabilit, după ce bobina releului a fost deconectată de la
sursa de energie.
În figura 7.36 sunt prezentate contactele a două relee de timp : a) contactul normal
deschis se închide la 5 secunde după alimentarea bobinei, b) contactul care este închis pe
durata alimentării bobinei, se deschide la 5 secunde după ce bobina nu mai este
alimentată cu energie.
a) b)
Fig. 7.36
Fig. 7.38
Releele fiind în serie, alimentarea bobinei releului CR1 se face numai dacă toate sunt
închise. Contactul normal deschis CR1 se închide şi becul verde semnalează pornirea
corectă. Contactul normal închis se deschide şi becul roşu se stinge, respectiv se
consideră că programul de pornire al cuptorului a fost realizat.
7.2.4.- Unele detalii despre PLC.
Controlerul PLC (Programmable Logic Controller) este un sistem, care a apărut
iniţial din necesitatea de a înlocui funcţiile logice realizate cu releele electromagnetice, cu
un ansamblu de contactoare statice comandate, de un program memorat, capabil să
efectueze conexiunile (care erau realizate de releele electromagnetice). Necesitatea se
referă la creşterea fiabilităţii, la centralizarea sistemului de comandă, la standardizarea şi
modularizarea echipamentelor pentru înlăturarea rapidă a defectelor.
Între timp controlerele PLC au fost dotate cu noi funcţii, pe lângă cele destinate
controlului funcţionării instalaţiilor industriale, dintre care cea mai importantă este
funcţia de reglare.
Reglarea se referă la posibilitatea sistemului de a elabora comenzi prin intermediul
cărora un proces să-şi menţină starea de funcţionare impusă, indiferent de perturbaţiile
care acţionează (pentru a scoate sistemul din starea dată).
Majoritatea producătorilor (ABB, Allen-Bradley, GE-Fanuc, Hitachi, Honeywell, LG
Industrial Systems, Mitsubishi, Motorola, Omron, Rockwell Automation, Schneider
Automation, Siemens, Toshiba, Yokogawa) de echipamente PLC au implementat
funcţia de reglare după abatere prin algoritmi PID .
În literatura de specialitate se afirmă că numai 10% din buclele de reglare nu sunt
realizate cu regulatoare de tipul PID, ceea ce înseamnă că sistemele PLC dotate cu
funcţia de reglare PID acoperă 90% din necesităţile de reglare ale industriei.
Comenzile sunt elaborate pe baza măsurării unor variabile ale procesului, ceea ce
înseamnă că sistemul este prevăzut cu intrări analogice şi cu intrări numerice (tipic este
de la 4, la 40 intrări, dar numărul poate fi crescut prin adăugarea unor module electronice
de extensie).
În cele mai multe cazuri intrările analogice acceptă semnal de intrare standardizat (spre
exemplu tensiuni din domeniul 0,.., 1 V , 0,.., 5 V, -10,.., +10 V sau curenţi din domeniul
2,.., 10 mA, 4,.., 20 mA) dar uneori intrările sunt specializate pentru un anumit tip de
traductor (spre exemplu, are intrări pentru măsurarea temperaturii cu o termorezistenţă
sau pentru măsurarea temperaturii cu un termocuplu). Specializarea implică dotarea
intrării cu blocuri funcţionale (spre exemplu, amplificatoare sau atenuatoare de
semnal), care să adapteaze valorile semnalului furnizat de traductor la domeniile
standardizate, acceptate de controler.
Spre exemplu, un termocuplu furnizează tensiuni de ordinul mV, care vor fi amplificate
de adaptor, pentru a se încadra într-unul din domeniile tensiunilor de intrare standardizate
(de regulă în domeniul 0,.., 5 V).
Intrările numerice pot fi stări de tip contact sau nivele de tensiune de diferite valori cu
variaţie lentă sau rapidă în timp (spre exemplu, există domenii de 12 Vcc , 24 Vcc, 5 Vcc,
100-120 Vac, 200-240 Vac, etc).
Observăm că, controlerele actuale au pe lângă intrări de tip contact (de releu) atât
intrări cât şi ieşiri analogice. O parte din intrările analogice sunt folosite pentru a prelua
semnale de la traductoare în scopul controlului şi protecţiei instalaţiei şi o mică parte
pentru a implementa funcţia de reglare a unor parametri (spre exemplu debit,
temperatură, nivel, etc).
Tipul de intrări şi domeniul valorilor semnalului de intrare, pot fi stabilite prin program,
la iniţializarea controlerului.
Comenzile, care reprezintă ieşiri ale controlerului, pot fi:
numerice, adică de tipul stări ale unui contact (de releu) ;
analogice, adică – un semnal de tensiune sau curent, cu domeniul precizat de
necesităţile procesului.
Domeniul ieşirilor analogice se stabileşte prin program, iar în cazul sistemelor ieftine este
fixat la un domeniu (spre exemplu, de 0,.., 5 V), de către producătorul echipamentului.
Ieşirile pot fi stări tip contact sau nivele de tensiune de diferite valori (spre exemplu, 24
Vcc, 5 Vcc, 100-120 Vac, 230 Vac,etc), adoptate în aşa fel încât să aibă suficientă energie
pentru acţionarea unui element de execuţie.
Elementele de execuţie sunt dispozitive, care pot modifica controlat, fluxul de materie
sau fluxul de energie într-un proces. Drept elemente de execuţie uzuale sunt : motoare
electrice, maşini hidraulice, maşini termice, contactoare statice, dispozitive mecanice
ş.a.
Pentru prelucrarea numerică (de către microprocesorul controlerului) a mărimilor
analogice, după adaptarea domeniului semnalul de intrare (în sensul că semnalul de la
intrarea analogică este convertit – amplificat sau atenuat – într-un semnal, care să se
încadreze în domeniul intrării convertorului analog – numeric CAN) acesta este
transformat într-un semnal numeric de către CAN.
Pe lângă intrările şi ieşirile accesibile din exterior (conectate la procesul industrial)
controlerul are implementate:
relee interne, care sunt folosite pentru efectuarea unor operaţii logice (releele
interne se întâlnesc uneori sub numele de markeri, flaguri);
relee de timp, care permit iniţierea unor activităţi la momente de timp
prestabilite;
numărătoare (care numără spre exemplu de câte ori s-a modificat o intrare şi
generează un semnal când numărătorul a ajuns la o valoare prestabilită), regiştrii şi
memorii;
oscilatoare, care permit sincronizarea în timp a unor activităţi;
comparatoare, care permit compararea a două semnale şi evidenţierea egalităţii
sau inegalităţii acestora;
sisteme de întrerupere a unui program şi comutarea pe o altă secvenţă în cazul
unor evenimente deosebite (spre exemplu în caz de defect al sistemului, în caz de
nefuncţionare a unui traductor etc).
O altă funcţie, este funcţia de comunicare a controlerului PLC, cu alte
echipamente (spre exemplu cu un microprocesor, cu un calculator, cu un sistem de
conducere centralizată, etc).
Fiecare producător de echipamente PLC oferă un protocol de comunicaţie, prin
intermediul căruia două (sau mai multe) PLC se înţeleg şi pot schimba date între ele.
Dezavantajul este acela, că rareori două PLC ale unor producători diferiţi pot comunica
între ele, datorită faptului că au protocoale de comunicaţie diferite.
Notă: Prin termenul de protocol de comunicaţie se înţelege o specificaţie a modului
de codare a mesajelor schimbate între două entităţi. De fapt nu se referă numai la codarea
datelor, ci şi la modul în care decurge dialogul. Spre exemplu:
- E1 trimite către E2 o cerere de conectare (connect request),
- E2 dă către E1 un răspuns la cerere prin care acceptă conectarea,
- în continuare se transferă date de la E1, la E2,
- după ce E1 a terminat de transferat datele trimite către E2, apare o cerere pentru
eliberarea conexiunii (disconnect request),
- E2 trimite o confirmare (disconnect confirmation) şi legătura este eliberată,
canalul de comunicaţie putând fi utilizat de alte echipamente.
Comunicarea se poate face prin interfeţe standardizate (spre exemplu, Ethernet, RS-
232, RS-485, etc), care permit integrarea PLC într-o reţea industrială sau poate fi
conectat la reţeaua Internet. Uneori comunicarea este de tip wireless, pe baza
standardului IEEE 802.3.
Notă: Termenul de interfaţă standardizată se referă la o specificaţie, care
precizează atât aspectul fizic (modul de legare între ele al echipamentelor, spre exemplu
prin 3 fire, prin 8 conductori, etc), nivelele semnalelor, viteza de transfer, cât şi
protocolul de comunicaţie dintre echipamente (care transmite primul, cum răspunde
celălalt şi în ce ordine se transmit datele, câte date, ce semnificaţie au semnalele
vehiculate pe liniile de conectare, etc).
Cea mai simplă interfaţă este RS-232, care are avantajul că poate fi conectată atât la PLC
cât şi la orice calculator, ce dispune de un port serial. Dezavantajele interfeţei RS-232 se
referă la viteza de transfer de maximum 19,2 kbps şi la distanţa mică dintre echipamente
(de maximum 15 m).
Datorită faptului că echipamentele lucrează în timp real, comunicarea trebuie să decurgă
în deplină siguranţă, fără erori şi cu întârzieri cât mai mici. Din acest motiv se adoptă
protocoale de comunicaţie elaborate de diferite firme.
Spre exemplu protocolul MAP al firmei General Motors este folosit în U.S.A., iar în
Europa sunt folosite Profibus (cu posibilitatea de transmisie până la 1,2 km, rată de
transfer de 9,6,.., 500 kbps, pentru maximum 32 staţii) , Modbus Plus (cu posibilitatea de
transmisie până la 450 m, rată de transfer de 1 Mbps la care se pot conecta maximum 32
staţii) , FIP Bus, ş.a.
Funcţia de diagnoză a controler-ului se referă la capacitatea acestuia de a-şi testa/
corecta funcţionalitate, de a elabora rapoarte la intervale de timp impuse, de a genera
semnale de alarmare sau atenţionare la sesizarea unei anomalii.
Funcţia de diagnoză poate fi implementată prin program şi extinsă pentru testarea
funcţionării corecte a echipamentelor conectate la intrările şi la ieşirile sistemului. Pe
lângă testarea hardware-ului sistemului, sistemele evoluate au posibilitatea de a verifica
funcţionarea corectă a ansamblului de programe (soft-ul sistemului) prin rularea
controlată a unor programe de autotestare, în sensul că se generează intrări impuse şi se
verifică corectitudinea comenzilor.
O altă clasă de programe de diagnoză au drept scop ajustarea parametrilor fizici ai
sistemelor de măsură în scopul compensării erorilor.
Spre exemplu, datorită temperaturii mediului ambiant, parametrii adaptorului se modifică
(fără voia noastră). În aceste condiţii semnalul numeric, corespunzător mărimii măsurate
va fi mai mic sau mai mare decât cel real. Controlerul generează la intrare un semnal, ce
conduce la o valoare numerică cunoscută. Dacă se obţine altă valoare, controlerul
modifică factorul de amplificare al adaptorului pentru a obţine valoarea numerică corectă.
Această caracteristică a sistemului de a-şi modifica parametrii de funcţionare sau
structura internă în scopul micşorării efectului perturbaţiilor se numeşte adaptabilitate.
Elaborarea programului pentru controler se face pe un calculator oarecare utilizând:
scheme de conexiuni (leadder logic diagram), similare celor din figurile 7.38;
pe baza descrierii schemelor logice cu ajutorul unui program specific
controlerului, folosind instrucţiuni specifice;
pe baza descrierii schemelor logice într-un limbaj de programare (spre exemplu în
C) acceptat de controler;
pe baza unor limbaje standardizate pentru controlere, de cele mai multe ori
folosindu-se specificaţiile IEC-1131.
Pentru programe simple sau pentru modificarea unui program existent în memoria PLC
se poate folosi interfaţa locală a controlerului.
Introducerea programului pentru controler, în memoria acestuia, se face prin intermediul
unui conector, cu care este prevăzut sistemul PLC (de regulă interfaţa asigură un
transfer serial al datelor, fiind de tipul RS-232 sau USB – (Universal Serial Bus). Prin
intermediul conectorului elementul de programare (un laptop, un calculator sau un circuit
specializat de programare) are acces la o magistrală a controlerului.
Limbajele folosite de controlere nu au fost încă (!) standardizate, fiecare
producător folosind alte instrucţiuni, care de fapt au acelaşi scop : de implementare, prin
intermediul controlerului, a unor funcţii logice. Controlerele mai performante acceptă
instrucţiuni în limbaje evoluate, spre exemplu în limbajul C.
Se încearcă unificarea limbajelor de programare a PLC prin intermediul recomandărilor
standardului IEC-1131 elaborat de Comisia Internaţională de Electrotehnică IEC
(International Electrotechnical Commission). De fapt producătorii de echipamente
PLC nu au renunţat în totalitate la sistemul propriu de programare, ci au introdus
suplimentar posibilitatea programării pe baza specificaţiilor standardului menţionat.
Această facilitate este indicată prin compatibilitatea echipamentului cu standardul (IEC
1131 compliant).
Nu trebuie confundată funcţia de comunicare, cu funcţia de programare a
controlerului. Cele două funcţii sunt separate atât fizic (pentru ca să se evite
reprogramarea accidentală a controlerului), cât şi funcţional.
Pentru programarea PLC şi testarea funcţionalităţii există soft-uri dedicate (de exemplu,
CAD) puse la dispoziţie de producătorii de echipamente. Spre exemplu, “PicoSoft” cu
ajutorul căruia se pot desena schemele şi se poate simula funcţionarea; este pus la
dispoziţie gratuit (pentru platforme Windows) de firma Allen-Bradley (SUA).
Tabelul 1.
COD IC697CPX772 IC697CPX782 IC697CPX928 IC697CPX935
Intrari/iesiri numerice 2k 12k 12k 12k
Intrar/iesiri analogice 8k 8k 8k 8k
Memoria disponibila
512k 1M 6M 1M
aplicatiei utilizator
Timpul de executie a
0.4ms/k 0.4ms/k 0.4ms/k 0.4ms/k
operatiilor logice
Indexul de performanta 6.0 8.0 8.0 10.0
Procesorul 486DX4 486DX4 486DX4 486DX4
Frecventa procesorului 96MHz 96MHz 96MHz 96MHz
Aritmetica in virgula mobila DA DA DA DA
Fig. 7.39
Se precizează, de la bun început, că situaţia prezentată nu va fi niciodată întâlnită în
practică, datorită unor inconveniente, printre care şi faptul că sistemul nu revine în starea
iniţială fără o comandă externă (vezi finalul logicii de comandă).
Rezistorul R este alimentat cu tensiune alternativă 220 Vca de la sursa AC, dacă bobina
releului C este sub tensiune.
Circuitul de comandă are două butoane fără revenire (odată apăsate rămân aşa !) unul
notat cu P – pentru pornire şi altul notat cu O – pentru oprire.
Dacă P este apăsat, se alimentează bobina releului B, contactul acestuia se închide
şi bobina releului C va fi conectată la sursa de c.c. notată VCC. Contactul releului C se
închide, sarcina este alimentată, iar LED - ul se aprinde, indicând prezenţa tensiunii în
circuitul de forţă (de c.a. al rezistorului R şi LED-ului).
Dacă O este apăsat, se alimentează bobina releului A, contactul acestuia se
închide şi bobina releului C va fi deconectată la sursa de c.c. Contactul releului C se
deschide, sarcina este scoasă de sub tensiune, iar LED-ul se stinge indicând faptul că
sarcina nu este alimentată.
Pentru a aduce circuitul în starea iniţială se impune deblocarea celor două
butoane.
Din cele anterioare se constată că toată logica de comandă, inclusiv releele, sunt
implementate de către PLC, iar în exteriorul acestuia se află numai butoanele, care
constituie intrări ale PLC-ului şi sarcina, conectată la una din ieşirile controlerului.
Exemplul 2. Transferul programului în memoria unui PLC.
În figura 7.40 la PLC s-au conectat la intrări 3 contacte ale unor mărimi din proces, iar la
o ieşire s-a conectat un bec.
PLC- ul prezentat are 6 intrări (notate cu X) , 6 ieşiri (notate cu Y) , două borne de
alimentare L1 , L2 şi un conector pentru programare (Programming).
Contactele conectate la PLC pot avea orice nume, în schimb în cadrul programului se vor
folosi numai numele porţilor (ale bornelor PLC) la care este conectat contactul.
Observăm că în cadrul schemei de programare (din partea de jos a figurii) apar notaţiile
porţilor înscrise pe PLC (X1,X2, X3 pentru contactele de intrare şi Y1 pentru becul
conectat la ieşire).
Se impune să se facă o distincţie clară între elementele fizice conectate la PLC şi
elementele din programul controler-ului, asociate acestor elemente fizice (cu toate că
pot avea aceeaşi denumire).
Fig. 7.40
În cazul figurii 7.40 programul din memoria controlerului (exprimat prin schema din
partea de jos a figurii), conţine contactul notat X1 (element de programare), care este
asociat elementului fizic conectat la prima bornă de intrare a PLC-ului şi care ca element
fizic se poate numi tot X1 sau altfel (spre exemplu, START). De altfel, elementul de
programare X1 are alocat un registru (o zonă de memorie), în care se păstrează valoarea
ON sau OFF a lui X1. Programul va prelua starea contactului din registrul asociat (şi tot
acolo va face actualizarea stării).
7.2.5.- Execuţia programului controlerului.
Programul controlerului se execută secvenţial spre deosebire de circuitele cu relee
unde acţiunea contactelor este asincronă (evenimentul constând în schimbarea stări
unui contact, ce poate apare la orice moment de timp şi rezultatul se obţine imediat).
După încheierea programului acesta este reluat ciclic, de la început. Durata unui ciclu
poate fi în domeniul 1,..., 100 ms (vezi punctul 7.2.2. cu figurile 7.26, 7.27).
Etapele oricărui program sunt evidenţiate în cele următoare.
A. Selftest
Controlerul efectuează o diagnosticare a stării sistemului şi în cazul funcţionării
corespunzătoare trece la etapa de preluare a mărimilor conectate la intrările PLC – ului.
B. Actualizarea stării intrărilor
Secvenţialitatea înseamnă că la momente discrete de timp, controlerul execută o acţiune
de testare a unui contact sau intrare analogică, apoi al altui contact ş.a.m.d., până când
efectuează actualizarea stării tuturor elementelor conectate la intrările controlerului. De
fapt, actualizarea constă în memorarea stării intrărilor într-o memorie RAM.
C. Analiza circuitului şi actualizarea în memorie a stării ieşirilor
În faza următoare, controlerul analizează prima ramură (treaptă a scării) a circuitului,
calculează rezultatele şi modifică în memorie starea ieşirilor.
Trece la analiza următoarei ramuri (trepte) de circuit ş.a.m.d., până la sfârşitul schemei.
Acesta este ordinea în care se testează şi se calculează rezultatele acţiunii contactelor.
Reluând cele anterioare, rezultă că ordinea secvenţială este următoarea :
se începe din colţul stânga sus al diagramei,
se parcurge prima ramură de la stânga la dreapta şi se memorează rezultatul
(adică starea ieşirilor din ramura respectivă),
se trece la următoarea ramură în josul schemei, până la sfârşit.
De reţinut faptul că se memorează starea ieşirilor circuitului, imediat ce se face calculul.
Notă: Există posibilitatea, ca în calculele care se execută, să se folosească date ale
intrărilor neactualizate, prin specificarea explicită a acestei opţiuni. S-a prevăzut această
posibilitate pentru a utiliza în calcule date considerate sigure sau date care se actualizează
(se testează) la intervale mai mari de timp (vezi timpul total de răspuns şi figurile 7.28,
7.29, de la punctul 7.2.2).
D. Actualizarea stării ieşirilor PLC.
În această ultimă etapă, se face actualizarea ieşirilor propriu-zise de la bornele
controlerului PLC, conform ieşirilor memorate în etapa anterioară, după care se reia
programul de la punctul A.
Rezultă că pe parcursul analizei schemei (a derulării programului) starea din memorie a
unei ieşiri se poate modifica, dacă logica schemei o impune, de mai multe ori.
Această modalitate de parcurgere a schemei determină necesitatea de a nu schimba
ordinea în care sunt poziţionate ramurile circuitului, pentru că există probabilitatea ca
să se obţină alte rezultate.
Spre exemplu, dacă un contact condiţionează funcţionarea altuia, prin schimbarea
poziţiei, se poate ca acesta să fie testat mai întâi contactul al doilea – rezultă că primul
contact nu va mai condiţiona funcţionarea celui de al doilea (la testarea celui de al doilea
contact se va lua în considerare starea neactualizată, din memorie a primului contact !).
Se impune concluzia că o ramură (treaptă) de circuit nu poate condiţiona funcţionarea
unei ramuri din amonte (microprocesorul nu se întoarce să analizeze din nou ramurile
deja parcurse).
Astfel, intrările PLC se regăsesc în instrucţiunile condiţionale ale programului, iar ieşirile
PLC sunt modificate cu instrucţiuni, care stabilesc starea ieşirilor.
Pe de altă parte, structurile PLC pot implementa funcţii de memorare şi prelucrare
matematică avansată a datelor (funcţii statistice, funcţii trigonometrice, derivare,
integrare, etc).
Costul sistemelor PLC fiind în continuă scădere, există tendinţa de a implementa câte un
PLC sau un grup de PLC - uri pentru fiecare element din sistem (maşină, instalaţie, etc)
care să preia funcţiile locale de supraveghere şi conducere şi să comunice cu sistemul
centralizat prin intermediul unei magistrale de comunicaţie.
Se poate vorbi, în această situaţie de sisteme de conducere distribuite pentru
că funcţia de conducere nu mai este centralizată (o parte din decizii se iau la nivel local şi
altele la nivelul ierarhic următor).
Dar, orice controler PLC, indiferent de producător, are următoarele componente (vezi
figura 7.41):
sursă de alimentare cu energie electrică internă sau externă, care poate fi de c.a.
(120 V sau 220 V) sau de c.c. ( 24 V);
unitate centrală de prelucrare CPU (Central Processing Unit);
memorii de tipul RAM şi memorii de tipul ROM (de obicei sunt reinscriptibile
electric, adică sunt de tipul EEPROM), notate MEMORY în figură;
sistemul INPUT de preluare a semnalelor din proces;
sistemul OUTPUT al comenzilor către proces;
interfaţă pentru programarea PLC, care de regulă este separată de sistemul
intrărilor;
una sau mai multe interfeţe pentru comunicarea cu alte echipamente (o
magistrală de comunicaţie cu exteriorul), care poate fi integrată de blocurile I/O;
un sistem de afişare a stărilor controlerului (display alfanumeric şi LED - uri).
Fig. 7.41
Fig. 7.42
În figura 7.43 este prezentată o schemă a adaptorului pentru reprezentarea în c.a. a
semnalelor digitale din proces.
Fig. 7.43
Se constată că în ambele scheme se foloseşte optocuplarea, în scopul separării
semnalelor din proces, de controlerul sistemului, pentru protecţia reciprocă.
În cadrul schemei din figura 7.42 diodele D1 şi D2 au rolul de limitare a semnalului de la
intrare.
Schema din figura 7.43 primeşte la intrare semnal de c.a., care este redresat de puntea de
diode PD, filtrat de grupul C,R,R1 şi limitat ca valoarede semnal, de dioda Zener Dz.
Semnalele digitale de ieşire, sunt furnizate procesului de către PLC prin intermediul
unui adaptor, cu funcţia de a converti semnalul digital furnizat de CPU în semnal
compatibil cu elementul de execuţie, care va fi conectat la respectiva ieşire.
Există elemente de execuţie cărora PLC le furnizează un curent, ceea ce înseamnă că
elementul de execuţie se conectează între borna de ieşire a PLC şi masă (sourcing
output).
Există elemente de execuţie, care dispun de o sursă proprie de alimentare şi se vor
conecta între borna de ieşire a PLC şi sursa proprie de alimentare (sinking output).
Elementele numerice de execuţie lucrează unele cu semnale de comandă de curent
continuu, iar altele cu semnale de comandă de curent alternativ.
Spre exemplu în figura 7.44 este prezentată o ieşire a PLC, care furnizează semnale
digitale de c.c. echipamentului conectat la respectiva ieşire.
Fig. 7.44
În figura 7.45 este prezentat adaptorul de semnal pentru o ieşire cu semnal digital în
curent alternativ.Optocuplorul primind semnal de comandă va comanda triacul în sensul
intrării în conducţie a acestuia.
Fig. 7.45
Semnalele analogice de comandă (de la ieşirile PLC) se obţin prin convertirea semnalului
digital într-un semnal analogic cu ajutorul unui circuit electronic numit CNA convertor
numeric – analogic.
7.2.6.- Elementele primare de programare a PLC.
Elaborarea programului de funcţionare al unui PLC se face prin intermediul unor
instrucţiuni de programare specifice fiecărui producător de echipamente sau prin
intermediul unor limbaje de programare pentru PLC impuse de standardul IEC- 1131
(International Electrotechnical Commission).
În continuare vor fi prezentate principalele aspecte de programare definite de IEC
1131, care standard datorită diferitelor revizuiri este cunoscut şi sub numele IEC 61131.
Standardul respectiv nu se referă numai la programarea PLC, fiind un manual de definire
a sistemelor cu logică programabilă. Se compune din mai multe secţiuni, şi anume:
informaţii generale (1); echipamente şi testarea acestora (2); limbaje de programare,
conţine o descriere a instrucţiunilor şi informaţii privind standardele de programare (3);
utilizarea sistemelor PLC (4); tehnici de comunicare (5);control prin logică fuzzy (6).
În principiu, documentaţia poate fi organizată logic în două clase, după cum urmează :
Modelul software, care defineşte elemente numite comune, de fapt stabileşte
organizarea logică a software-ului în conexiune cu hardware-ul. Modelul software
are în componenţă:
- configuraţii;
- resurse;
- taskuri;
- unităţi de organizare a programelor POU;
- tipuri de date;
- variabile;
- diagrame funcţionale secvenţiale SFC (Sequential Function
Chart), o metodă grafică, specificând fluxul de date prin blocuri
funcţionale, în care se înscriu instrucţiuni ale unui alt limbaj de
programare.
Specificaţii pentru limbaje de programare, în cadrul celei de a treia secţiuni.
Limbajele de programare recomandate sunt:
- LD (Ladder Diagram) – limbaj grafic, pe baza schemelor
(diagramelor) cu contacte;
- FBD (Function Block Diagram) – limbaj grafic, pe baza
schemelor bloc (scheme logice);
- IL (Instruction List) – limbaj text, pe baza listelor de mnemonici;
- ST (Structured Text) – limbaj text pe baza unui set de instrucţiuni,
similare celor din limbajul BASIC clasic de programare.
Înainte însă de a prezenta unele aspecte principale ale celor patru limbaje de programare
(detalierea urmând să fie efectuată la o anume specializare), se impun câteva consideraţii
privind abordarea programării controlerelor.
Secvenţialitatea execuţiei instrucţiunilor conduce la foarte multe stări succesive ale
automatului şi o proiectare necorespunzătoare determină stări nedorite ale sistemului,
ceea ce conduce la un efort considerabil pentru depanarea programelor. O proiectare
necorespunzătoare împarte bugetul de timp necesar implementării astfel : 10%
stabilirea temei, 10% concepţiei, 30% scrierea programului (softul), 40% testare şi
depanare, 10% elaborarea documentaţiei.
O programare structurată determină un sistem fiabil, care poate fi cu uşurinţă completat
(upgradat) şi care, de altfel, scurtează şi timpul necesar implementării. Se afirmă că o
creştere la 30% a timpului alocat concepţiei (structurării), va micşora timpul alocat
scrierii programului la 10% şi va scădea timpul necesar depanării la 10% (iată o
economie de 30%, adică o scădere a timpului necesar implementării automatului).
Orice proiect are cel puţin o configuraţie, care specifică resursele (şi trebuie să fie cel
puţin o resursă). În cadrul resurselor se definesc unităţile de organizare a programelor
POU (Program Organisation Units) şi task-urile (adică, sarcinile) .
În cadrul unui POU avem : programe, funcţii şi funcţii bloc.
Configuraţia se referă la controlerul de care dispune sistemul proiectat, specificând
elementele hardware ce vor fi utilizate, modalitatea şi punctele de conectare a intrărilor şi
ieşirilor controlerului, asocierea intrărilor şi ieşirilor controlerului cu adrese de memorie
(unde să se memoreze valorile).
Lansarea în execuţie a unei configuraţii presupune iniţializarea variabilelor locale şi
activarea resurselor pe care le conţine.
Configuraţiile comunică, între ele, prin intermediul variabilelor de acces (vezi mai jos).
Resursele sunt elemente ale sistemului PLC (atât hardware cât şi software) prin
intermediul cărora se procesează o parte sau toate semnalele atât cele furnizate de
traductoare cât şi comenzile PLC către procesul condus (vezi figura 7.46).
CONFIGURATIA 1
RESURSA 1 RESURSA 2
FB1 FB1
FB2 FB2
Fig. 7.46
Din punctul de vedere al software, resursele conţin instanţieri ale unor programe
de prelucrare (codul sursă), de fapt conţin POU (Program Organisation Units),
ce are în componenţă : programe, funcţii şi funcţii bloc.
Pe lângă instrucţiunile, care implementează algoritmul de prelucrare (adică,
POU), resursa dispune de o interfaţă prin intermediul căreia sunt precizaţi
parametrii formali.
Din punctul de vedere hardware, resursele pot fi un CPU sau un sistem virtual
(de simulare).
Activarea unei resurse (lansarea în execuţie) determină iniţializarea variabilelor
proprii şi activarea taskurilor resursei.
Programele pot intra în execuţie imediat sau la comanda taskurilor, iar resursele
pot avea taskuri sau nu.
Notă. Prin instanţiere se înţelege că un program este copiat în cadrul resursei,
particularizându-se parametrii pentru respectiva resursă.
În figura 7.46 a fost prezentat un exemplu de configuraţie.
Taskul conţine instrucţiuni, care comandă activarea unor programe sau a unor funcţii
bloc (din cadrul programelor), într-o ordine prestabilită, la momente de timp periodice
sau la apariţia unor evenimente exterioare controlerului (de exemplu, o întrerupere).
Astfel, Taskul 1, din figura 7.46, lansează în execuţie programul P1 la diferite momente
de timp şi funcţia bloc FB1 la alte momente de timp. Similar pentru celelalte taskuri. Dar
Taskul 1 poate fi întrerupt de Taskul 2 dacă acesta are prioritate mai mare. După ce a
fost întrerupt, se execută Taskul 2 şi după ce acesta îşi termină treaba, se revine la
Taskul 1 (care se continuă de unde a fost întrerupt).
Spre exemplu, dacă în Resursa 1(figura 7.46) se declară:
TASK 1 (INTERVAL := t#20ms, PRIORITY := 3) ;
TASK 2 (INTERVAL := t#5ms, PRIORITY := 2) ;
Atunci, Taskul 1 se execută la fiecare 20 ms, iar Taskul 2 se execută la fiecare 5 ms.
Dar, prioritatea mai mare este alocată Taskului 2; deci dacă Taskul 1 este încă în
execuţie şi s-au scurs 5 ms de la ultima lansare a Taskului 2, atunci se întrerupe execuţia
Taskului 1 şi se execută Taskul 2, după care se revine la execuţia Taskului 1, din
punctul în care a fost întrerupt.
Funcţia este un elementul POU, care dacă este invocat şi executat, furnizează ca
rezultat o singură dată.
Rezultatul execuţiei (data de ieşire) se transmite procedurii, care a apelat funcţia
prin intermediul variabilei nume_funcţie.
Data poate fi elementară sau derivată (adică, matrice, structură).
Funcţia poate fi utilizată în expresii, ceea ce conduce la execuţia procedurii şi
folosirea rezultatului în cadrul expresiei.
Funcţiile pot fi implementate de sistemul de operare (adică, pot fi funcţii
standard) sau pot fi definite de utilizator.
Declararea funcţiilor utilizator se face (aproape ca în mediile de programare
obişnuite) astfel:
FUNCTION nume_funcţie. ...... END_FUNCTION
Spre exemplu, se defineşte funcţia reală SMP (reală, în sensul că data de ieşire furnizată
de funcţie în variabila SMP este o dată reală).
Se remarcă faptul că, în cadrul instrucţiunilor de definire a funcţiei, trebuie să existe cel
puţin o atribuire pentru variabila SMP (atribuirile se realizează cu simbolul „:=”).
Funcţiile standard sunt clasificate după datele asupra căreia acţionează şi după
modalitatea de prelucrare.
Există o posibilitatea de control a execuţiei unei funcţii prin intermediul unei variabile
binare de intrare EN (Enable) şi a unei variabile de ieşire ENO. Variabila de intrare EN
permite blocarea execuţiei corpului funcţiei, iar variabila de ieşire ENO arată dacă
funcţia a fost executată şi furnizează indicaţii privind modalitatea în care s-a încheiat
execuţia funcţiei. Cele două variabile de control pot fi accesate din exteriorul funcţiei.
Funcţia bloc este un elementul POU, care dacă este invocat şi executat furnizează ca
rezultat una sau mai multe date (spre deosebire de funcţie care furnizează o singură dată).
Funcţiile bloc pot fi standard, prezente în cadrul bibliotecilor sistemului de operare, sau
pot fi definite de utilizator.
De notat că funcţiile bloc definite de utilizator pot fi incluse în bibliotecile sistemului.
Declararea funcţiei bloc se face astfel:
FUNCTION BLOCK nume_funcţie. ...... END_FUNCTION_BLOCK.
Iată şi câteva elemente privind variabilele :
Variabilele de intrare se declară cu VAR_INPUT sau cu VAR_IN_OUT, iar
variabilele de ieşire cu VAR_OUTPUT.
Variabilele interne (locale) se declară cu VAR.
Din exteriorul procedurii (adică, a function block) sunt accesibile numai
variabilele de intrare şi cele de ieşire.
O funcţie bloc (dacă a fost declarată) poate face parte din corpul variabilelor de
intrare ale unei alte funcţii bloc (incluzând-o în corpul variabilelor de intrare).
Pot fi create oricâte instanţieri ale unei funcţii bloc, prin specificarea unui
identificator numai în cadrul altor funcţii bloc sau în cadrul programelor.
Funcţia bloc este accesibilă în modulul în care a fost definită, dar poate fi vizibilă
şi în alte module prin declararea GLOBAL.
Comunicaţia („legătura”) funcţiilor bloc în interiorul programelor este prezentată în
figura 7.47.
Fig. 7.47
Din figura 7.47 se constată că, în mod practic, se conectează ieşirea FB1 (care este o
instanţiere a FB_X), la intrarea FB2 (care este o instanţiere a FB_Y).
7.2.7.- Elemente privind programele pentru PLC.
Programul este un element POU care, prin intermediul instrucţiunilor unui limbaj de
programare, implementează algoritmul de prelucrare a semnalelor în vederea controlului
unui proces cu ajutorul unui controler.
Declararea programului se face cu instrucţiunea :
PROGRAM nume_program. ...... END_PROGRAM.
Pot fi create instanţieri ale unui program, prin specificarea unui identificator
numai în cadrul resurselor.
Programul are toate proprietăţile funcţiilor bloc la care se adaugă posibilitatea
folosirii variabilelor de acces (cu declaraţia VAR_ACCESS ... END_VAR).
Programul poate avea în componenţă funcţii bloc şi funcţii.
Comunicarea între programe se face prin intermediul variabilelor (care sunt vizibile
în modulul, care le-a definit şi în modulele subordonate) sau al căilor de acces (adică,
prin intrmrdiul variabilor de acces).
Variabilele declarate la nivelul resursă sunt variabile globale şi permit comunicaţia
numai între programe aflate în cadrul resursei respective.
Comunicaţia între programe, în cadrul aceleiaşi configuraţii şi resurse diferite, este pre-
zentată în figura 7.48.
Fig. 7.48
Comunicaţia între programe aflate în configuraţii diferite prin funcţii bloc este prezentată
în figura 7.49.
CONFIGURATION C CONFIGURATION D
PROGRAM A
send1 rcv1 PROGRAM B
SEND RCV
Fig. 7.49
Comunicaţia între configuraţii se poate realiza şi prin aşa-numitele variabile de acces.
7.2.8.- Unele detalii despre DATE şi VARIABILE.
Datele pot fi numerice, şir de caractere sau literari, prin care se exprimă timpul.
Variabilele sunt nume simbolice prin intermediul cărora se memorează datele, pentru
unele intervale de timp mai lungi sau mai scurte.
7.2.8.1.- DATE.
Pentru a prezenta tipurile de date, mai jos, sunt prezentate câteva exemple de
reprezentare a datelor (pe tipuri) :
Numere întregi cu sau fără semn: +1, -10, 120, -890, ş.a.
Numere reale: 0.1, 1.56, - 15.9, +1.3, -1.3E+2, -1.3e+4, 5.6e12, ş.a.
Numerice cu specificarea bazei (2,8,16): 2#1001 (9 în zecimal), 8#27 (23 în
zecimal), 16#1F (31 în zecimal), 16#e1 (241 în zecimal), ş.a.
Numere binare: 0 ‚ FALSE, 1, TRUE
Şir de caractere: ‘a’ (un caracter), ‘ ’ (şirul vid), ’Aas’ (3 caractere) , ‘numar’ (5
caractere), ş.a.
Exprimarea duratei de timp: t#12ms, T#15ms,TIME#25ms, T#2h3m15s,
t#139ms, ş.a.
Exprimarea datei (anul –luna - ziua) : d#2009-09-30, DATE#2009-12-31,
D#2019-06-17, ş.a.
Exprimarea timpului din cadrul unei zile (ora: minutul: secunda:) :
TIME_OF_DAY#17:36:54.31, time_of_day#15:36:55.36, tod#11:32:17.3,
TOD#11:32:17.3, ş.a.
Exprimarea datei şi a timpului din cadrul unei zile:
DATE_AND_TIME#2009-09-30-11:32:17.3, dt#2009-09-30-11:32:17.3, ş.a.
Tipurile de date elementare şi spaţiul de memorie alocat, sunt prezentate în tabelele 3-
5.
Tabelul 3. Şiruri de caractere
Nr. Numele Tipul Nr. biţi
1 TIME Durata
2 DATE Data
3 TIME_OF_DAY or TOD Timpul zilei
4 DATE_AND_TIME or DT Data şi timpul zilei
Tabelul 5. Date numerice
Nr. Numele Tipul Nr. biţi
1 BOOL Boolean 1
2 SINT Întreg scurt 8
3 INT Întreg 16
4 DINT Întreg dublu 32
5 LINT Întreg lung 64
6 USINT Întreg scurt fără semn 8
7 UINT Întreg fără semn 16
8 UDINT Întreg dublu fără semn 32
9 ULINT Întreg lung fără semn 64
10 REAL Numere reale 32
11 LREAL Numere reale lungi 64
Pot exista şi date derivate, care sunt date declarate de utilizator prin intermediul
construcţiei:
TYPE nume data: ..... END_TYPE.
Sunt posibile 4 tipuri de date derivate şi anume enumerări, domenii, matrice şi date
structurate (vezi detalii la specializare).
7.2.8.2.- VARIABILE.
Variabilele pot fi cu un singur element, dacă domeniul corespunde tipurilor de date
elementare sau variabile cu elemente multiple al căror domeniu corespunde datelor
structurate sau matricilor.
Variabilele cu un singur element sunt singurele, care pot face asocierea datelor cu
intrările, ieşirile şi locaţiile de memorie ale controlerului.
Reprezentarea directă a variabilelor cu un singur element se face cu semnul de procent
„%„ la care se adaugă prefixul de locaţie, specificând unde se găseşte la microcontroler
sau dimensiunea.
În tabelul 6 sunt prezentate prefixul de locaţie şi dimensiunea.
Tabelul 6.
Nr. Prefixul Semnificaţia Tipul
1 I Intrare
2 Q Ieşire
3 M Locaţie de memorie
4 X Un bit BOOL
5 Nici un Un bit BOOL
prefix
6 B Octet (8 bits) BYTE
7 W Cuvânt(16 bits) WORD
8 D Cuvânt dublu (32 bits) DWORD
9 L Cuvânt lung (64 bits) LWORD
7.2.8.3.- Declararea tipului variabilei.
Fiecare POU (Program organization units) se impune să aibă la început o declarare a
variabilelor ce vor fi folosite în cadrul procedurii (program, funcţie sau funcţie bloc).
Variabilele sunt locale, cu excepţia celor declarate drept globale (cu VAR_GLOBAL).
Accesarea datelor declarate ca fiind globale de alte proceduri se poate face numai dacă sunt
declarate în POU ca variabile externe (cu VAR_EXTERNAL). În cadrul acestei structuri nu
este permisă iniţializarea variabilelor.
Transferul datelor de la POU către alte structuri se face prin intermediul datelor declarate de ieşire
(cu VAR_OUTPUT).
Preluarea de date de la alte structuri se face prin intermediul variabilelor declarate de intrare (cu
VAR_INPUT).
Transferul datelor se poate face şi cu variabile declarate ca fiind atât de intrare cât şi de ieşire (cu
VAR_IN_OUT).
Cuvântul cheie RETAIN permite unei variabile să îşi păstreze valoarea şi după restartarea la cald
a sistemului.
Declararea numelui se face cu construcţia:
VAR .... END_VAR.
Pentru a preciza tipul se completează VAR ca în tabelul 7.
Tabelul 7.
Cuv. cheie Utilizare
Nume contact În
nume
In
Out
In FB Out
Nume bobină
In Out
b)
Fig. 7.50
continuare se vor face doar câteva precizări privind câteva tipuri de limbaje (urmând ca
toate detalierile să se facă în cadrul unei specializări); un accent oarecare se va acorda
limbajului LD.
Limbajul IL (Instruction List), poate fi considerat similar limbajului de
asamblare folosit de microprocesoare. Sunt puţine tipuri de controlere care mai pot fi
programate prin intermediul listelor de instrucţiuni (IL) şi tendinţa este de a nu mai fi
utilizat. Cauza principală este faptul că celelalte limbaje sunt mai uşor de implementat.
Limbajul ST (Structured Text) de text structurat este similar limbajelor de
nivel înalt C şi Visual Basic.
Există un program principal (între PROGRAM şi END_PROGRAM) care apelează
funcţii sau subrutine.
Limbajul SFC (Sequential Function Charts), spre deosebire de
celelalte limbaje, acest limbaj permite ca mai multe procese să fie active în acelaşi
moment de timp. De fapt programele se activează concurenţial, în sensul că se străduie să
acapareze resursele sistemului, mai exact să preia din timpul de lucru al controlerului.
Limbajul mai este cunoscut sub numele Grafcet sau IEC 848.
Principalele elemente ale grafurilor SFC sunt prezentate în figurile 7.51,...,7.53
Prin intermediul liniilor se indică trecerea de la un pas la altul, adică tranziţia automatului
dintr-o stare în alta.
Fig. 7.53
Limbajul FBD (Function Block Diagram).
Principiul, pe baza căruia a fost implementat limbajul FBD constă în transferul datelor de
la intrări către ieşiri prin intermediul blocurilor funcţionale. De fapt limbajul forţează
programatorul să evidenţieze circulaţia datelor prin sistem.
Spre exemplu, în figura 7.54 ieşirea O:000/01 este activă dacă la intrarea A avem o
valoare mai mică decât la intrarea B (B=N7:2), unde intrarea A este determinată de
variabilele N7:0 şi N7:1 prin relaţia A sin( N 7 : 0) * la ( N 7 : 1) .
Fig. 7.54
a) c)
b) d)
Fig. 7.55
a) b) c) d)
Fig. 7.56
5. Bobină sensibilă
la tranziţia low – high (Pozitivă), din figura 7.57a
Dacă stânga contactului efectuează o tranziţie din OFF (low), în ON (high),
atunci variabila booleană asociată (specificată prin “nume”) devine ON.
6. Bobină sensibilă la tranziţia high – low (Negativă), din figura 7.57b
Dacă stânga contactului efectuează o tranziţie din ON (high) în OFF (low),
atunci variabila booleană asociată (specificată prin “nume”) devine ON pe
durata evaluării. Apoi starea din sânga este copiată în dreapta (adică, devine
OFF).
nume nume
P N
a) b)
Fig. 7.57
7. Bobinele cu reţinere sunt prezentate în figura 7.58
Funcţionarea corespunde punctelor 1, 3, 4 asociind simbolurile din figura 7.58 cu
cele din figura 7.56 (7.58a, cu 7.56a bobina normală; 7.58b, cu 7.56c stare a
bobinei, 7.58c, cu 7.56d resetare a bobinei) dar se păstrează starea bobinelor de la
un restart la altul.
nume nume nume
M SM RM
a) b) c)
Fig. 7.58
Temporizatoarele.
Temporizatoarele sunt elemente de programare (blocuri funcţionale) având rolul de a
întârzia anumite activităţi sau de a realiza activităţi pe o durată de timp prestabilită
(intervale de timp). Astfel, sunt modelate relee de timp şi contacte temporizate.
Stabilirea duratei de timp se face programând mai întâi baza de timp (adică, a unui
generator de cuante de timp) pentru a genera impulsuri la intervale de ordinul a 1 s, 1 ms,
0,1 ms, etc. Apoi se programează intervalul de temporizare exprimat în unităţi ale bazei
de timp.
Notă. Există automate, care au o singură bază de timp (spre exemplu, generează cuante
de timp la fiecare μs) pentru toate temporizatoarele şi nu mai este necesar să fie
programată.
Temporizatoarele au cel puţin o intrare de iniţializare (de pornire a temporizării) şi cel
puţin o ieşire. Există intrări, care pe baza unor condiţii logice, pot activa sau inhiba
(adică, acţiunea de temporizare nu mai are loc) funcţionarea temporizatorului.
Temporizatoarele complexe permit întârzieri variabile, durata întârzierii fiind impusă de
starea unor variabile logice (adică de îndeplinirea unor condiţii logice).
În figura 7.59 este prezentat simbolul grafic al unui temporizator TON, având rolul de a
întârzia comanda (trecerea din L în H) aplicată la intrarea IN, cu un interval de timp TP.
TON
IN
Q
R
TS
TP
a) b)
Fig. 7.59
Starea ieşirii Q se modifică la valoarea logică a intrării IN după un interval de timp TP,
vezi zona 1 din figura 7.59b. Dacă temporizarea este nulă (fără temporizare), atunci
ieşirea Q urmăreşte starea intrării IN.
Dacă intrarea îşi schimbă starea înainte de încheierea intervalului de temporizare ieşirea
nu îşi mai schimbă starea, zona 2 din figura 7.59b.
Intrarea R este pentru resetarea ieşirii Q. Ieşirea este zero indiferent de starea intrării IN,
pe durata cât R este activ, zona 3 din figura 7.59b.
Prin intermediul intrării TP, din figura 7.59a , se stabileşte valoarea timpului de
întârziere. Ieşirea TS permite citirea timpului după care se încheie temporizarea.
În figura 7.60 este prezentat simbolul grafic al unui temporizator TOFF, având rolul de
a întârzia comanda (trecerea din H în L) aplicată la intrarea IN cu un interval de timp
TOF
F
IN
Q
R
TS
TP
a) b)
Fig. 7.60
TP.
În mod normal, fără temporizare, Q urmăreşte IN. Dacă intervine temporizarea căderea
semnalului IN conduce la căderea în zero a semnalului Q după trecerea intervalului TP
de temporizare, vezi zona 1 din figura 7.60b. În zona 2 constatăm că ieşirea Q nu îşi
schimbă starea deoarece a apărut o variaţie a semnalului IN (din L, în H) înainte de
încheierea temporizării.
Zona 3 prezintă acţiunea semnalului de resetare (semnal la borna R), care trece ieşirea Q
în zero, indiferent dacă temporizarea s-a încheiat sau nu.
Temporizatorul TP, din figura 7.61, lucrează ca un circuit basculant monostabil, care la
tranziţia intrării IN din L, în H, basculează ieşirea Q, în H, îi menţine starea un timp TP
după care basculează în starea L, indiferent de ce face intrarea IN (pe durata temporizării
TP).
Semnalul de resetare R basculează necon-
TP diţionat ieşirea Q în L, chiar dacă nu s-a încheiat
temporizarea (întrerupe temporizarea).
IN Numărătoarele.
Q Numărătorul CT are rolul de a contoriza (count)
impulsurile sosite pe intrarea de numărare CU
R
(numără crescător) / CD (numără
TS descrescător), vezi figura 7.62, care prezintă un
TP numărător CTU (CounT Up) .
Intrarea PV este pentru iniţializarea
numărătorului. Se precizează limita până la care
vor fi numărate impulsurile, după care ieşirea
Fig. 7.61 devine activă.
Intrarea R este pentru resetarea numărătorului, acesta reluând procesul de numărare.
Există numărătoare care pot număra atât descrescător cât şi crescător (dar nu simultan).
Au două intrări una CU şi una CD, care specifică modul de numărare. Dacă impulsurile
de numărare se aplică la CU atunci se numără crescător.
Alte CTU blocuri funcţionale.
Se menţionează faptul că numărătoarele
şi temporizatoarele se încadrează în
categoria CU blocurilor funcţionale. Fiecare
QU
producător de controlere îşi realizează o
bibliotecă R proprie de funcţii şi funcţii bloc, ce
pot fi CV apelate de programele utilizator.
Pentru desenarea schemelor cu contacte
(Ladder PV Diagram) se folosesc editoare puse
la dispoziţie, de obicei, de către firmele
producătoare de echipamente PLC.
Fig. 7.62
Exemple de editoare : J-Ladder [52],
DELMIA Automation LL1 [48], ISaGRAF, TRiLOGY [55], Easy Soft (de la Moeller),
Twido Soft (de la Schneider Electric), ALPCSWIN260 şi GX IEC Developer (de la
Mitsubishi), LOGO , PG20 şi STEP7 Lite (de la Siemens) ş.a.
BIBLIOGRAFIA.
1.- Theodor Borangiu, Andrei Nick Ivănescu, Sorin Brotac, Automate programabile,
U.P.B., Fac de Automatică şi Calculatoare. (extragere Internet).
2.- prof dr.ing. Cristian Bucur, capitolul 8 („Circuite logice programabile”) din
cursul Circuite electronice în comutaţie, Ed U.P.G. Ploieşti, 2010.
În prima bibliografie se propun mai multe exemple/aplicaţii de automatizare a
proceselor productive :
1.- Controlul unei macarale folosite în cadrul unui proces tehnologic.
2.-Comanda mişcării de dute-vino a unui mobil.
3.-Automatizarea unei dozări şi malaxări de produse.
4.-Staţia automată de spălare a automobolelor.
5.- Controlul temperaturii unui lichid.
Se foloseşte programarea ISAGraf, diagrame Grafcet şi Ladder.
Parcurgând cu atenţie exemplele propuse în lucrarea menţionată, se pot desprinde câteva
aspecte privind felul cum “se rezolvă” o anumită tema de automatizare :
1.- Descrierea procesului, ceea ce presupune cunoasterea tuturor detaliilor legate de
automatizarea şi evidenţierea lor exactă cu toate conexiunile specifice; se remarcă de
fiecare dată execuţia sumară, dar cu toate detaliile necesare, a unei schiţe a instalaţiei
procesului ce trebuie automatizat. Tot în cadrul acestui punct se stabilesc :
--- elementetele de execuţie cu nominalizarea lor;
--- elementele de măsură cu nominalizarea lor.
2.- Se stabilesc soluţiile automatizării, eventual în mai multe variante, cu precizarea :
--- variabilelor de intrare booleene;
--- variabilelor de ieşire booleene;
--- variabilelor analogice;
--- variabilelor de tip timer şi a altor tipuri de variabile.
3.- Comentari diverse, eventual propuneri pentru modifficări de soluţii, diagrame, etc.
4.- Pot fi adăugate şi alte elemente/aspecte utile pentru o bună rezolvare a temei.
SUPLIMENT 1.
În cadrul documentaţiilor parcurse s-au găsit de mai multe ori menţionarea despre PicoSoft,
un soft ce se pune gratuit la dispoziţie de Allen Bradley, pentru programarea şi testare PLC-
urilor de acest tip.
În figura următoare apare pagina extrasa de pe internet (cu adresa corespunzătoare), care
arată cum se poate downloada PicoSoft-ul :
Pachetul PicoSoft-ului, denumit „dniinstl” este de 2.428 kB şi prin desfăşurare pune la
dispoziţie iconul (scurtătura), prin click-area căruia apare fereastra de lucru, ca în figura
următoare (pe fondul desktop-ului unui calculator; pe partea stânga jos, se poate observa şi
iconul pentru PicoSoft 6) :
Fereastra de lucru are desfăşurat „?” ce cuprinde o serie de help-uri : Help Topics, User
Interface, Visit Beginner’s Course, ce permit o bună instruire a sistemului de lucru cu
fereastra respectivă, mai ales dacă help-urile respective se printează sub forma de
documentaţie scrisă, existentă la indemâna utilizatorului pe masa sa.
SUPLIMENT 2.
Rockwell Automation, Allen-Bradley (dar şi Schneider Electric), consideră că
varianta PLC este deja o etapă mai veche, iar cea mai nouă este Programmable
Automation Controllers (PAC), prezentând seturile sale de variante, în forma celor
următoare :
PROGRAMMABLE CONTROLLERS
Solutions that Set the Industry Standard
Allen-Bradley control solutions set the standard — from the Programmable
Logic Controller (PLC) invented nearly 30 years ago to the more recent
technology embodied in the rugged, scalable, highly-functional Programmable
Automation Controller (PAC). The reason? You move forward with our control
solutions while protecting the control investment you made in the past. We
offer multiple types of controllers to fit your specific needs:
ARC Brief - OEM White Paper OEM-WP001A-EN-P English August 2003 284KB
ControlLogix Family October
1756 Brochure/Magazine 1756-1.3-NOV99 English 4167KB
Brochure 1999
Converting PLC-5 or SLC
500 Logic to Logix5550 November
1756-L55 Reference Manual 1756-RM085B-EN-P English 1501KB
Logic Reference 2001
Manual
1756-L1,1756-
L1M1,1756-
L1M2,1756-
L1M3,1756-
L55,1756-
L55M12,1756-
L55M13,1756-
L55M14,1756-
L55M16,1756-
L55M22,1756-
L55M23,1756-
Create Tag Descriptions
L55M24,1756-
Automatically with
L61,1756- White Paper LOGIX-WP004A-EN-P English March 2004 1159KB
User-Defined Data
L62,1756-
Types
L63,1769-
L20,1769-
L30,1769-
L31,1769-
L32,1769-
L35C,1769-
L35E,1789-
L60,1794-
L33,1794-
L34,PowerFlex
700S
1747-BA,
1754-BAT,
1755-BAT,
1756-BA1,
1756-BA2,
1756-BATA,
1756-BATM,
Guidelines for Handling
1757-PLXBAT,
Lithium Batteries Technical Data AG-5.4-AUG09 English August 2009 362KB
1763-BA,
Technical Data
1769-BA,
1770-XO,
1770-XR,
1770-XY,
1770-XYB,
1770-XYC,
1770-XZ
Import/Export Project 1756-L61, Programming Manual 1756-PM019C-EN-P English March 2010
Components 1756-L62, 5141KB
1756-L63,
1756-L64,
1756-L65,
1756-L61S,
1756-L62S,
1756-L63S,
1756-LSP,
1756-L63XT,
1768-L43,
1768-L45,
1768-L43S,
1768-L45S,
1769-L23-
QBFC1B,
1769-L23E-
QB1B, 1769-
L23E-QBFC1B,
1769-L31,
1769-L32E,
1769-L35E,
1769-L32C,
1769-L35CR,
1789-L10,
1789-L30,
1789-L60, 20D
DriveLogix,
20D-DL2-
ENET0, 20D-
DL2-LEB0,
20D-DL2-
CKE1, 20D-
DL2-CKS1
1756-L1,
1756-L1M1,
1756-L1M2,
1756-L1M3,
1756-L53,
1756-L55,
1756-L55M12,
1756-L55M13,
1756-L55M14,
1756-L55M16,
Logix Error Codes for 1756-L55M22,
October
PLC and SLC Messages, 1756-L55M23, Quick Reference 1756-QR108A-EN-E English 289KB
2002
R10.x and Later 1756-L55M24,
1756-L63,
1769-L20,
1769-L30,
1789-L60,
1794-L33,
1794-L34,
PowerFlex
700S,
PowerFlex
700SE
September
Logix White Paper White Paper LOGIX-WP001A-EN-P English 1818KB
2000
MicroLogix Press
Clutch/Brake Product Profile MACS-PP002A-EN-P English August 2000 641KB
Profile
Pro-Set 200 / RSView November
6500 User Manual 6500-UM001B-EN-P English 2395KB
Design Manual 2002
PROD DATA FOR PRO- February
Technical Data 6500-2.9 English 193KB
SET 200 1998
1756-L1,1756-
Programming Messages Application
L1M1,1756-
In a ControlLogix Profile/Customer 1756-AP002A-US-E English March 2000 385KB
L1M2,1756-
System Success Story
L1M3
Reuse Ladder Code
Investment With Partial
White Paper LOGIX-WP005A-EN-P English March 2004 424KB
Import/Export White
Paper
RSLogix 5000 Add-on
9324 RSLogix February
Instructions Capability Profile 9324-PP004A-EN-P English 269KB
5000 V16 2007
Profile
RSLogix 5000
Programming Software November
9324 White Paper 9324-WP001A-EN-P English 800KB
Support for Multiple 2001
Revisions of Controllers
RSLogix 5000 Start
9324 RSLogix November
Pages Capability Profile IASIMP-PP001A-EN-P English 269KB
5000 2006
Profile
1756, 1769,
Select a Controller 1794, 1761,
Quick Reference 1756-QR103B-EN-E English January 2005 293KB
Quick Reference 1762, 1764,
1747, 1785
Supliment 3.
În cele următoare se prezintă sub forma sintetică (forma prescurtată : idei,
prezentări grafice, material sistematizat pe 13 capitole, etc) un material extras de pe
internet, ce poate fi extrem de folositor pentru sistematizarea cunoştinţelor (mai ales
că este foarte detaliat) privind PLC-eurile. RECOMAND mai ales cap.10 pentru
programare în LD, respectiv cap.9 pentru Reţele industriale.
2.2.- Descriere.
--- Funcţionarea circuitelor combinaţionale este descrisă de un set de funcţii
booleene :
3.3.- Algoritm.
Din condiţiile problemei se stabilesc corespondenţele între combinaţiile
semnalelor de intrare şi ieşire folosind tabelul de adevăr, diagrama V-K etc.
Se realizează minimizarea funcţiilor booleene care rezultă din etapa
precedentă
Se implementează dacă este cazul cu funcţiile elementare impuse de
realizarea practică
Se stabileşte logigrama (schema logică) plecând de la forma minimă obţinută
pentru funcţiile de ieşire în pasul al treilea
Se analizează circuitul obţinut pentru a vedea dacă corespunde condiţiilor
impuse iniţial (etapă facultativă).
3.4.- Exemplu.
Un motor electric este alimentat de la 3 generatoare. Funcţionarea fiecărui
generator este monitorizată prin activarea a unuia sau două dispozitive de
avertizare când generatorul se defectează. Circuitul de monitorizare activează
dispozitivele de avertizare când sunt îndeplinite următoarele condiţii:
–O lampă de semnalizare este aprinsă dacă unul sau două
generatoare sunt defecte
–O hupă de avertizare (avertizare sonoră) este activată dacă
două sau mai multe generatoare se defectează
3.4.1.- Exemplu. Alocarea variabilelor.
se numerotează generatoarele cu 1,2,3 şi se alocă variabilele x1, x2, x3
xi=0 semnifică generator în stare de funcţionare, xi=1 semnifică generator
defect
circuitul de monitorizare are două ieşiri cărora le corespund două FB, A(x1,
x2, x3)şi L(x1, x2, x3) pentru avertizare acustică, respectiv luminoasă.
A=1 dacă alarma sonoră este activă
L=1 dacă alarma luminoasă este activă
3.4.2.- Exemplu. Tabelul de adevăr.
Pe baza descrierii funcţionării se construieşte următorul table de adevăr:
- F0 = 0 Funcţia constantă 0
- F1 = A.B (SI) AND
- F2 = AB' Inhibiţie(A dar nu B)
- F3 = A Identitate
- F4 = A B Inhibiţie(B dar nu A)
- F5 = B Identitate
- F6 = AB' + A'B SAU-Exclusiv(XOR), se notează şi A’ B
- F7=A+B SAU
- F8 = (A + B)' SAU-NU(NOR) (în logica matematică denumită funcţia lui
Peirce, se mai notează A ↓B
- F9 = A'B' + AB Echivalenţă, se notează şi A≡B
- F10=B' Complement,NU (NOT)
- F11 = A + B' Implicaţie (B implică A), se notează şi B →A
- F12 = A' Complement,NU (NOT)
- F13= A' + B Implicaţie (A implică B), se notează şi A →B
- F14 = (AB)' SI-NU(NAND)-în logica matematică denumită funcţia Sheffer, se
mai notează A ↑B
- F15 = 1 Funcţia constantă 1
BIBLIOGRAFIE.
E.van der WalInstruction List-an assembler type of language,
www.plcopen.org
SR EN 61131-3, Automate programabile. Partea 3. Limbaje de programare
- C.G.Haba, Sisteme de comandă a maşinilor electrice, Ed. Gh.Asachi, Iaşi
C
o
n
f
r
o
m
4.Comutativitatea
5.Distributivitatea
3.Unicitatea lui 0 şi 1
4.Elementele 0 şi 1 sunt unice
5.Unicitatea elementului opus
Pentru a B, a’este unic
6.Distincţia dintre 0 şi 1
Elementele 0 şi 1 sunt distincte
7.Involuţia
8.Absorbţia
9.Asociativitatea
10.De Morgan
Element neutru.
Ditributivitate.
Elementul opus.
Idempotenţa.
Proprietăţile lui 0 şi 1.
Absorbţia.
De Morgan.
7.3.- Funcţiile booleene de două variabile.
n=2 nr. de variabile
2^2=4 combinaţii de valori pentru variabile
(2^2)^2=16 funcţii de 2 variabile
F0 = 0 Funcţia constantă 0
F1 = A.B (SI) AND
F2 = AB' Inhibiţie (A dar nu B)
F3 = A Identitate
F4 = A B Inhibiţie (B dar nu A)
F5 = B Identitate
F6 = AB' + A'B SAU-Exclusiv (XOR), se notează şi A B
F7=A+B SAU
F8 = (A + B)' SAU-NU (NOR) (în logica matematică denumită funcţia lui
Peirce, se mai notează A ↓B
F9 = A'B' + AB Echivalenţă, se notează şi A≡B
F10=B' Complement, NU (NOT)
F11 = A + B' Implicaţie (B implică A), se notează şi B →A
F12 = A' Complement, NU (NOT)
F13= A' + B Implicaţie (A implică B), se notează şi A →B
F14 = (AB)' SI-NU (NAND) -în logica matematică denumită funcţia Sheffer,
se mai notează A ↑B
F15 = 1 Funcţia constantă 1.
8.2.- Definiţii.
Un literal este apariţia unei variabile în forma normală sau negată.
–Ex. x, x’, a, a’, x1, x1’etc.
Un termen produs sau termen normal conjunctiv este produsul logic al mai
multor literale. Fiecare literal apare o singură dată
–Ex. x.z’, a.b’.c,x1’.x2.x3
Un minterm sau constituent al unităţii este un termen produs, care include
toate variabilele de care depinde funcţia.
–Ex. Pentru f(x,y,z)
x.y.z, x’.y.z sunt mintermi,
x.y nu este minterm pentru ca lipseşte variabila z
–Ex. Pentru f(a,b,c,d)
a.b.c.d’, a’.b.c.d’sunt mintermi
a.d nu este minterm pentru că lipsesc variabilele b şi c
Un maxterm sau constituent al lui 0 este un termen sumă, care include toate
variabilele de care depinde funcţia.
–Ex. Pentru f(x,y,z)
x+y+z,x’+y+z sunt maxtermi,
x+y nu este maxterm pentru ca lipseşte variabila z
–Ex. Pentru f(a,b,c,d)
a+b+c+d’, a’+b+c+d’sunt mintermi
a+d nu este maxterm pentru că lipsesc variabilele bşi c
Un termen sumă sau termen normal disjunctiv este suma logică a mai multor
literale. Fiecare literal apare o singură dată
–Ex. x+z’, a+b’+c, x1’+x2+x3
O expresie sumă de produse sau formă normală disjunctivă este formată din
suma logică a mai multor termeni produs.
Ex. a.b’.c’+a’.b.c+a’.b.c’
Observaţie
Pentru simplificare, când nu există dubii, operatorul “.” se poate omite
Ex. ab’c’+a’bc+a’bc’
O expresie produs de sume sau formă normală conjunctivă este formată din
produsul logic a mai multor termeni sumă.
Ex. (a+b’+c’).(a’+b+c).(a’+b+c’)
Observaţie
Pentru simplificare, când nu există dubii, operatorul “.” se poate omite
Ex. (a+b’+c’)(a’+b+c)(a’+b+c’)
8.3.- Tabela de adevăr şi mintermi
Regulă:
Fiecărei combinaţii de valori îi corespunde un minterm în care
–xi apare normal dacă pentru combinaţia respectivă xi=1
–xi apare negat dacă pentru combinaţia respectivă xi=0
Funcţie de 2 variabile
D
a
t
e
l
e consumate şi generate
Exemple:
Ethernet: e-mail, ftp
DeviceNet: procesarea dispozitivelor I/OAplicaţie
9.4.2.- OSI – Nivel de prezentare & Nivel sesiune.
Formatarea datelor
Conexiuni aplicaţie
Exemple :
Ethernet/IP
Gestionează conexiunile;
Corectare erori;
Controlul transferului.
Exemplu :
T
C
P
Rutarea mesajelor;
Controlul congestiei;
Transmisie nod-nod.
Exemple :
IP
E
x
e
m
p
l
e
T
o
a
t
e
.
9.5.3.- Reţeaua AS – I.
cea mai bună pentru dispozitive “binare”cum ar fi limitatoare de cursă,
fotodetectoare şi detectoare de prezenţă;
reducerea costurilor cu 15-40%;
circuite AS-I permit accesul la reţea;
1 Master, 31 Slave(62 înV2.1);
4 ni,4 nd per nod (maxim
248);
100 m lungime totală (cablu galben);
topologii: arborescentă, în linie, stea şi altele;
alimentarea şi datele integrate în aceeaşi reţea;
durata unui ciclu e de 5mscu toate cele 31slave;
-
-
-
S
e
m
n
a
l
i
z
a
r
e
f
i
z
i
c
ă
-
-
-
C
o
n
t
r
o
l
u
l
a
c
c
e
s
u
l
u
i
l
a
m
e
d
i
u
-
-
-
C
o
n
t
r
o
l
u
l
c
o
l
i
z
i
u
n
i
l
o
r
p
r
i
n
a
r
b
i
t
r
a
r
e
l
a
n
i
v
e
l
d
e
b
i
t
10.2,4.- Numărătoarele.
Numărătoarele sunt elemente de programare care poate primi o serie de
impulsuri ce sunt analizate în cadrul programului LD pentru a detecta numărul de
apariţii ale unor evenimente cum ar fi:
– numărul de paşi efectuaţi de un motor pas cu pas,
– numărul de conectări-deconectări ale unui aparat.
– numărul de sticle care au fost umplute într-o staţie de îmbuteliere, etc.
Numărul de evenimente poate fi comparat cu anumite valori prestabilite şi în
funcţie de rezultatul acestor comparaţii pot fi luate anumite decizii şi date comenzile
corespunzătoare.
Există mai multe tipuri de numărătoare, printre cele mai uzuale fiind:
–numărătoarele unidirecţionale crescătoare
–numărătoarele unidirecţionale descrescătoare şi
–numărătoarele bidirecţionale ce pot număra atât descrescător cât şi crescător.
Fiecare numărător din schemă este identificat în mod unic, modul de
identificare fiind diferit de la un producător la altul.
Pentru fiecare numărător se precizează valoarea prestabilită, aceasta
reprezentând valoarea maximă pe care o va număra numărătorul după care va
activa ieşirea.
Numărătorul are cel puţin două intrări, una de numărare şi una de
iniţializare (la activarea acesteia numărătorul începe să numere impulsurile sosite la
intrarea de numărare) şi o ieşire.
Alte variante de numărătoare sunt prevăzute şi cu o intrare de validare şi o
ieşire care reprezintă negata primei ieşiri.
10.2.5.- Blocurile funcţionale.
Pentru materializarea unor funcţii mai complexe menite să uşureze scrierea
programelor în limbaj LD sunt utilizate blocurile funcţionale (BF).
BF modelează diverse categorii de funcţii, cele mai utilizate fiind:
–funcţii de încărcare a unor constante numerice,
–funcţii aritmetice,
–funcţii logice pe 8 sau 16 biţi,
–funcţii de conversie a informaţiei din diferite formate (binar, BCD, Gray, etc),
–funcţii de tratare a întreruperilor,
–funcţii pentru detectarea fronturilor crescătoare sau descrescătoare a semnalelor,
–funcţii pentru realizarea controlerelor şi secvenţiatoarelor,
–funcţii pentru actualizarea rapidă a intrărilor şi ieşirilor,
–funcţii pentru comanda numărătoarelor de mare viteză.
Formatul şi modul de funcţionare al blocurilor funcţionale diferă de la un
automat la altul, fiind specific fiecărui producător în parte.
10.3.- Restricţii în scrierea programelor orientate pe scheme de contacte.
Atunci când se realizează scrierea unui program LD pentru un automat
programabil concret, trebuie să se ţină seama de limitările pe care pachetul de
programe le poate avea:
–limitări privitoare la formatul diagramei LD
–limitări legate de modul de execuţie al programului
Limitările ţin de:
–proprietăţile intrinseci ale limbajului;
–implementările specifice ale diferitelor pachete de programe comerciale
Sunt datorate soluţiilor tehnice adoptate de firmele producătoare pentru
implementarea diverselor elemente ale limbajului.
--- O parte a acestor limitări sunt prezentate în continuare:
– o bobină trebuie să fie alimentată întotdeauna prin intermediul unui contact;
– bobina trebuie să fie introdusă întotdeauna la capătul din dreapta al liniei;
– toate contactele trebuie să fie pe direcţie orizontală;
– numărul contactelor pe o linie de alimentare a unei bobine este limitat prin
program;
– un grup de contacte poate alimenta o singură bobină;
– realizarea buclelor poate fi realizată într-un singur mod sau poate să nu fie
permisă;
– sensul curentului prin circuit este de la stânga, la dreapta diagramei.
De obicei manualele de utilizare ale programelor conţin toate informaţiile
necesare pentru ca utilizatorul să poată scrie programul în formatul acceptat de
AP.
Funcţionarea AP se bazează pe execuţia repetată a programului pe care îl
are înscris în memorie. Fiecare ciclu de execuţie a programului cuprinde 3 etape
separate:
–citirea intrărilor
–execuţia instrucţiunilor din program
–actualizarea ieşirilor
Durata unui astfel de ciclu depinde atât de viteza procesorului cu care este
dotat AP, cât şi de lungimea programului utilizatorului.
Etapa de citire a intrărilor, se citesc stările terminalelor de intrare în AP şi
conform acestora se înscrie informaţia în tabelul intrărilor.
Etapa de execuţie a instrucţiunilor din program, valorile intrărilor sunt
folosite pentru execuţia instrucţiunilor, rezultatul acestora fiind înscrise în tabela
ieşirilor.
Etapa de actualizare a ieşirilor constă în transferarea informaţiei din tabela
ieşirilor către terminalele de ieşire a automatului.
Cele trei etape amintite mai sus se execută separat, modificarea semnalelor
de la intrările AP în etapa a doua nu are efect asupra valorilor intrărilor folosite
pentru execuţia instrucţiunilor. Ele vor fi folosite doar după ce vor fi citite în
următoarea etapă de citire a intrărilor.
Dacă în etapa a doua, în urma execuţiei uneia sau mai multor instrucţiuni se
modifică valoarea unei ieşiri în tabela de ieşiri, această modificare nu va apare
efectiv la terminalul de ieşire corespunzător, decât în etapa a treia. Atunci se
realizează actualizarea ieşirilor pe baza tabelei ieşirilor calculată în etapa de
execuţie a instrucţiunilor care a precedat-o.
În scrierea unui program în limbajul LD trebuie avute în vedere şi modul în
care este interpretat programul scris.
10.4.- Interpretarea programelor LD.
Există două moduri de interpretare a unui program LD:
–citirea se face pe linie -se citesc contactele pe linie, de la stânga la dreapta, linie cu
linie, începând cu prima linie şi terminând cu ultima;
–citirea se face pe coloană - se citesc contactele pe coloană, câte unul, de sus până
jos, coloană cu coloană, începând cu prima coloană din stânga şi terminând cu
ultima din dreapta.
În ambele situaţii trebuie să se aibă în vedere diferenţa faţă de schemele de
comandă cu relee:
–Relee: Omodificare în starea unui contact din circuitul de alimentare a bobinei
unui contactor poate duce la modificarea imediată a stării acesteia indiferent dacă
mai există sau nu alte elemente legate în serie sau paralel cu acel contact.
–Program LD:starea bobinei nu va fi modificată decât după ce se va citi starea
tuturor elementelor prin care aceasta este alimentată.
Datorită vitezei mari de execuţie a procesorului, acest lucru nu pune în
general nici o problemă. Ea trebuie considerată în cazurilor unor aplicaţii critice
unde ar putea să apară o funcţinare diferită de cea dorită.
10.4.1.- Interpretarea programelor LD – Citirea pe linie.
Parameteri
–CU/CD = Numărare crecătoare/descrescătoare
–Q/QU/QD = Ieşirea comparatorului
–R = Aducere în Zero
–LD = Încărcarea CV cuPV
–PV = Valoarea prestabilită
–CV = Valoarea numărată de la momentul
activării
10.8.- Setul de instrucţiuni IEC1131-3.
IEC61131-3 furnizează un set de bază de instrucţiuni cu care se realizează
operaţiile de bază (81 instrucţiuni LD) :
–Conversii ale tipurilor de date-Trunc,Int_to_Sint, Dint_to_Real, Bcd_To_Int …
–OperaţiiBooleene-Bit Test, Bit Set, One Shot, Semaphores …
–Temporizatoare/ Numărătoare-Ton, Tp,Ctu, Ctd, Ctud
–Operaţii aritmetice simple -Add, Sub, Mul, Div, Mod, Move, Expt
–Diferite operţii matematice-Abs, Sqrt, Ln, Log, Exp, Sin, Cos, Tan, Asin, Acos,
Atan;
–Deplasări de biţi-Shl, Shr, Ror, Rol;
–Operaţii logice-And, Or, Xor, Not;
–Selecţie-Sel, Max, Min, Limit, Mux;
–Comparaţie-GT, GE, EQ, LE, LT, NE;
–Siruri de caractere-Len, Left, Right, Mid, Concat, Insert, Delete, Replace, Find;
–Control -JMP, LBL, JSR, RET.
10.8.1.- Extinderea setului de intrucţiuni IEC1131-3.
Toate operaţiile complexe sunt lăsate pentru a fi definite de producător sau
utilizator
–Operaţiile cu fişiere,PID, diagnostic, bucle For/Next,căutările, sortările nu sunt în
IEC1131-3
–Sunt permise extensii astfel încât producătorii să vină în întâmpinarea cerinţelor
clienţilor
–Toţi producătorii au definite propriile lor extensii
BIBLIOGRAFIE.
Ron Bliss, Introduction to IEC1131-3 Ladder Diagram, Allen-Bradley
SR EN 61131-3, Automate programabile. Partea 3. Limbaje de programare
C.G.Haba, Sisteme de comandă a maşinilor electrice, Ed. Gh.Asachi, Iaşi.
12.5.3.- Structura şi conectarea senzorilor (cu 2 fire) la intrările dugutale tip NPN.
12.5.4.- Structura şi conectarea senzorilor (cu 3 fire) la intrările digitale tip PNP.
12.5.5.- Structura şi conectarea senzorilor (cu 2 fire) la intrările dugutale tip PNP.
A := B;
Tip dată la tip dată
INT la INT
sau
Configuratie_Canal_Analogic la Configuratie_Canal_Analogic
13.3.- Instrucţiuni de control şi buclare.
IF .. THEN .. ELSE
CASE
FOR
WHILE …
REPEAT UNTIL
13.3.1.- Instrucţiunile IF…TEN…ELSE.
IF conditie= true
THENactiune1
ELSE actiune2 (condiţia nu e adevarată)
Exemplu :
IF plouaTHEN Stai_acasaELSE
Mergi_La_Plimbare
D := B*B -4*A*C ;
IF D < 0.0 THEN
NROOTS := 0 ;
ELSIF D = 0.0 THEN
NROOTS := 1 ;
X1 := -B/(2.0*A) ;
ELSE
NROOTS := 2 ;
X1 := (-B + SQRT(D))/(2.0*A) ;
X2 := (-B -SQRT(D))/(2.0*A) ;
END_IF ;
13.3.2.- Instrucţiunea CASE : IF repetitive
CASE selector OF
valoare_selector :actiune
ELSE …..
END_CASE;
TW := BCD_TO_INT(THUMBWHEEL);
TW_ERROR := 0;
CASE TW OF
1,5: DISPLAY := OVEN_TEMP;
2: DISPLAY := MOTOR_SPEED;
3: DISPLAY := GROSS -TARE;
4,6..10: DISPLAY := STATUS(TW -4);
ELSE DISPLAY := 0 ;
TW_ERROR := 1;
END_CASE;
QW100 := INT_TO_BCD(DISPLAY);
13.4.- Instrucţiunea FOR.
SUM := 0 ;
FOR valoare_initialaTO valoare_finalaDO
END_FOR ;
Exemplu :
SUM := 0 ;
FOR I := 1 TO 3 DO
FOR J := 1 TO 2 DO
SUM := SUM + J ;
END_FOR ;
SUM := SUM + I ;
END_FOR ;
J := 101 ;
FOR I := 1 TO 100 BY 2 DO
IF WORDS[I] = 'KEY' THEN
J := I ;
EXIT ;
END_IF ;
END_FOR ;
13.5.- Instrucţiunea WHILE.
J := 1;
WHILE J <= 100 & WORDS[J] <> 'KEY' DO
J := J+2 ;
END_WHILE ;
13.6.- Instrucţiunile REPEAT…UNTIL.
J := -1 ;
REPEAT
J := J+2 ;
UNTIL J = 101 OR WORDS[J] = 'KEY'
END_REPEAT ;
13.7.- Instrucţiunile EXIT şi RETURN.
Instrucţiunea EXIT va fi folosită pentru a termina interaţiile înainte să fie
satisfăcută condiţia de încheiere a iteraţiilor.
SUM := 0 ;
FOR I := 1 TO 3 DO
FOR J := 1 TO 2 DO
IF FLAG THEN EXIT ; END_IF
SUM := SUM + J ;
END_FOR ;
SUM := SUM + I ;
END_FOR ;
BIBLIOGRAFIE.
E.van der Wal, Structured Text-a high level language, www.plcopen.org
SR EN 61131-3, Automate programabile. Partea 3. Limbaje de programare
C.G.Haba, Sisteme de comandă a maşinilor electrice, Ed. Gh.Asachi, Iaşi.
Scurt istoric.
Primele DCS-euri au fost propuse pieţii în anul 1975 de către compania Honeywell
(sistemul TDC 2000) şi Yokogawa (sistemul CENTIUM). Producătorul american
Bristol Babcock a propus , în acelaşi an, controlerul său universal UCS 3000. Uneori la
sistemul DCS se raportează şi sistemul Contronic 3 al firmei Schoppe & Faeser.
În anul 1979 compania Fisher & Porter a propus sistemul său DCI-4000, iar Invensys a
propus sistemul SPECTRUM. În anul 1980 compania Bailey a propus sistemul
NETWORK 90, iar compania Alfa Laval a propus sistemul SattLine.
Cum se prezintă piaţa contemporană ?
Sistemele DCS contempoarane se prezintă astfel :
Areva T&D
PACiS
ABB
System 800xA
Emerson Process Managment
Ovation
Honeywell
Experion PKS
TDC3000
Total Plant Solution (TPS)
Invensys Foxbor
I/A Series
Foxboro A2 (Eurotherm Suite)
Siemens
SIMATIC PCS7 (incluzând CEMAT şi BRAUMAT)
APACS
QUADLOG
SPPA-T3000
Yokogawa
CENTUM CS 3000
În cadrul menţionat anterior firmele producătoare ocupă mai mult de jumătate din piaţa
sistemelor DCS. Producătorii mai puţin importanţi sunt : Alstom, Metso, Yamatake,
Toshiba, Hitachi, Fuji.
7.3.6.- O introducere în comunicaţiile industriale.
Reţelele de comunicaţii reprezintă soluţiile de bază pentru domeniul automatizărilor.
Datorită lor sunt posibile interconectările, respectiv schimbul de date dintre diferitele
componente şi dispozitive ale sistemului de automatizare. În cadrul acestor subparagrafe
se cuprind unele informaţii generale despre tehnologia şi proiectarea comunicaţiilor
industriale.
7.3.6.1.- Cerinţele speciale pentru sitemele de comunicaţii industriale.
Reţelele industriale.
Reţelele industriale trebuie să satisfacă unele cerinţe speciale, care în funcţie de anumite
condiţii de severitate pot fi fie de un nivel mai ridicat sau de un nivel mai inferior în
raport cu reţelele obişnuite. Aşa cum confirmă o analiză finală, susccesul sau insuccesul
unei întreprinderi depinde funcţionalitatea şi eficacitatea sistemului său de automatizare.
Sistemul comunicaţiilor industriale trebuie să asigure conectarea celor mai simple
traductoare şi a mecanismelor de execuţie la controlerele, de asemenea, conectarea
controlerelor între ele, respectiv a acestora la calculatoare.
Pentru a elimina probemele ce apar la “curgerea” proceselor tehnologice şi
activitatea sectoarelor productive, este necesar să se asigure o informare operativă :
informaţia necesară trebuie să fie acolo unde ea este necesară şi la momentul de timp
necesar.
O serie de condiţii privind factorilor productivi cum ar fi perturbaţiile
electromagnetice, un ridicat grad de contaminare, umiditatea şi unele sarcini mecanice,
presupun cerinţe ridicate pentru structura reţelei şi a componentelor sale.
O cerinţă deosebită reprezintă exactitatea datelor. Factorii perturbatori ce pot
acţiona asupra transmiţătorilor de date sau asupra mediului de transmisie, trebuie să fie
evidenţiaţi şi semnalizaţi, asrfel încât utilizatorul să fie sigur pe exactitatea şi
corectitudinea datelor recepţionate.
Destul de rar un anumit sistem de automatizare seamănă cu un altul, de aceea
sistemul reţelei industriale trebuie să fie elastic, asigurând posibilitatea adaptării la
cerinţele unei probleme concrete.
7.3.6.2.- Tipurile şi categoriile de reţele.
Clasificarea reţelelor.
Pentru a separa reţele de comunicaţii industriale (deci, reţele industriale de legătură) pe
diferite categorii, se poate realiza o clasificare primară bazată pe întinderea reţelei. O
reţea poate fi calisificate pe următoarele grupe :
Reţeaua universală (GAN) : reţeaua ce cuprinde întreaga lume terestră, de
exemplu Internet;
Reţeaua teritorială (WAN): reţeaua ce cuprinde anumite regiuni şi ţări, de
exemplu, reţeaua Datex-P a oficiului poştal al Germaniei sau reţeaua Intranet a unor
mari întreprinderi.
Reţeaua locală (LAN), ce corespunde unei legături în limitele unui teritoriu
limitat, de exemplu, din interiorul unei clădiri. O reţea locală se caracterizează, în cazul
general, printr-o structură omogenă de transmitere a datelor.
La ce categorie poate fi raportată reţeaua industrială ?
Reţelele industriale de legătură se include în grupa reţelelor locale, deşi ele admit şi un
schimb interreţele (de exemplu, prin intermediul Internet-ului) şi o transmitere a unei
anumite informaţii din sectorul industrial în orice punct al lumii.
7.3.6.3.- Funcţiile de comunicare din cadrul sistemelor de automatizare.
Sistemele legăturilor industriale pot execută diferite funcţii :
Legătura cu procesul sau de nivel sectorial : o conectare directă a
mecanismelor de execuţie şi a traductoarelor la controlerele programabile logic.
Schimbul de date poate fi ciclic, în funcţie de desfăşurarea procesului, dar poate fi aciclic
prin aplicarea comenzilor de conducere.
Schimbul de date : schimbul de date dintre controlere programabile sau între
controlerele programabile şi un partener inteligent (de exemplu, un PC) cu aplicarea
protocoalelor şi a interfeţelor în condiţiile industriale.
Comunicaţii IT : controlerele programabile pot fi integrate în cadrul tehnologiei
informaţionale contemporane, datorită căreia se poate realiza schimbul de informaţii în
toată lumea cu ajutorul unor instrumente standard, cum ar fi poşta electronică sau Web-
browser.
7.3.6.4.- Termenii folosiţi la folosirea unei reţele industriale.
Introducere.
În cadrul acestui paragraph se precizează unii termini, destul de larg folosiţi la proiectarea
sistemelor de comunicaţii. În principiu acest paragraf poate fi “ocolit” acum şi folosit
eventual mai târziu, când un anumit termen este întâlnit în cadrul unui text.
Termenii şi explicaţiile.
Protocol.
Protocol, reprezintă o sumă de reguli, conform cu care se realizează conducerea
transmiterii datelor. Cu ajutorul protocolului, de exemplu, se descrie structura datelor,
structura pachetelor de date, respectiv codarea lor. Cu ajutorul protocoalelor, de
asemenea, se pot descrie mecanismele de conducere, ca şi cerinţele prevăzute pentru
mijloacele de programare şi aparatele respective.
Conexiunea.
Conexiunea reprezintă un canal virtual dintre doi parteneri de comunicaţie. O sesiune de
comunicare cu folosirea protocoalelor, privitoare la conexiune, presupune următoarele :
--- stabilirea conexiunii;
--- schimbul de date;
--- încheierea conexiunii.
Legătura, orientată pentru stabilirea conexiunii, poate fi comparată cu o discuţie
telefonică, când după formarea numărului telefonic al abonatului, se realizează
conexiunea, apoi se realizează schimbul de date (convorbirea), după care
conexiunea din nou se întrerupe (abonaţii aşează braţul telefonului în furcă).
Arhitectura „client/server”.
Arhitectura „client/server” permite mai multor utilizatori să folosească împreună
resursele comune. Serverul oferă oficiile sale clienţilor. Clienţii folosesc oficiile, propuse
de server, prin emiterea diverselor probleme spre acesta. Serverul prelucrează sarcinile şi
expediază rezultatele către clienţi. În cazul general un server poate deservi simultan mai
mulţi clienţi. O anume interfaţa OPC se bazează pe arhitectura „client/server”.
Principiul „master/slave” („stăpân/sclav”).
Dacă comunicarea se realizează după principiul „master/slave”, atunci există o singură
staţie „master”, ce poate iniţia schimbul de date cu dispozitivele slave, din propria
iniţiativă. Apoi dispozitivele slave răspund dispozitivului master. Dispozitivul slave în
răspunsul său poate transmite date. Spre deosebire de dispozitivul master, un dispozitiv
slave niciodată nu poate activa o comunicaţie la iniţiativa sa. Pe principiul „master/slave”
se bazează, de exemplu, protocolul PROFIBUS-DP.
Schimbul (comunicarea) sincron/asincron.
Noţiunea de „sincron/asincron” se referă la principiul de execuţie al service-ului Dacă
service-ul se execută sincron, atunci conducerea programului revine iniţiatorului chemării
numai după obţinerea rezultatelor efectuării service-ului.
Dacă service-ul se execută asincron, atunci conducerea programului revine iniţiatorului
chemării imediat după abordarea service-ului. Rezultatul service-ului revine la iniţiatorul
chemării într-un timp nedeterminat, cu alte cuvinte, asincron.
Nivelul de câmp.
În cadrul nivelului de câmp (în sensul de câmp direct aplicativ) se realizează schimbul de
date dintre dispozitivele nivelului de câmp şi un nivel mai superior în care se dispune
nodul ce realizează conducerea. Dispozitivele de câmp se dispun la nivelul unui sector
productiv, ele execută măsurări, formează semnale şi transmit comenzile la nivelul mai
superior din sistemul de conducere al proceselor sau sistemul de conducere general al
uzinei. Schimbul de date ce se transmit la cest nivel este relativ mic. Pentru nivelul de
câmp este tipică o structură ierarhică de comunicaţii, când de fapt câteva dispozitive de
câmp fac schimbul de date cu un dispozitiv master.
La nivelul de câmp se realizează adunarea semnalelor procesului cu ajutorul
dispozitivelor intrare/ieşire, după care ele se transmit prin sitemul de comunicaţii
controlerului comandabil. Soluţia tip Siemens pentru legăturile la nivel de câmp şi
legătura cu procesul se realizează cu sistemul de interfeţe PROFIBUS-DP şi AS.
Nivelul sectorului productiv.
Acesta este acel nivel, în care semnalele semnalele obţinute de la process, cu ajutorul
dispozitivelor de intrare/ieşire, ajung la controlerul programabil prin intermediul sistemul
de comunicaţii. La nivelul sectorului productive (care altfel poate fi denumit nivelul
celulei separate de automatizare) se conectează între ele controlerele programabile,
calculatoarele personale (PC) şi dispozitivele conduceri operaţionale şi a vizualizării.
La nivelul sectorului productiv controlerele programabile fac schimb de informaţii, ceea
ce le permite să realizeze să conducă sarcinile (problemele) generale, pentru că la
controlerele programabile se conectează sistemele conducerii operationale şi de
vizualizare. Schimbul de date la nivelul sectorului productiv (nivelul celulei separate de
automatizare) se poate realize cu ajutorul componentelor Siemens prevăzute pentru
Industrial Ethernet, dar şi pentru PROFIBUS.
Nivelul superior de conducere.
La acest nivel se hotăresc şi se îndeplinesc unele probleme mult mai largi, ce
influienţează întregul proces productiv sau tehnologic în totalitate (funcţii de
management). În cadrul acestor probleme se include conservarea valorilor procesului,
optimizarea procesului şi funcţiile analitice, de asemenea funcţiile de protocolare şi
ahivare. Este posibil, de exemplu, să fie adunate datele necesare de la mai multe sectoare
productive sau de la uzine separate şi prelucrarea lor centralizată. Astfel de celule pot fi
chir mai mult de o mie.
La nivelul superior de conducere se pot hotărâ problemele controlului pe întreg process
productiv în totalitae. Aici sunt adunate datele din întreaga uzină, iar comenzile (de
exemplu, receptura) pot fi transmise la celulele productive dispuse inferior. Pentru
asigurarea legăturii şi a schimbului de date la nivelul superior de conducere sistemul ideal
de comunicaţie este Industrial Ethernet de la Siemens.
NOTĂ. Privind comunicaţia industrială cu PC.
În calitatea sa de component al sistemului automatizării industriale, calculatorul personal
(PC), poate îndeplini sarcinile de conducere nivelului de câmp, iar pe de altă parte poate
fi folosit pentru conducerea conducerii operaţionale şi vizualizării la nivelul unei celule
separate de automatizare (pentru sectorul productiv) sau la nivelul superior de conducere.
În cadrul acestei documentaţii se prezintă comunicaţia industrială cu PC, numai prin
PROFIBUS şi Industrial Ethernet.
7.3.8.- Comunicaţia industrială prin PROFIBUS.
Introducere.
În cadrul acestei secţiuni se face o descriere generală a magistralei din sistemul
PROFIBUS.
7.3.8.1.- Descrierea PROFIBUS-ului.
Introducere.
PROFIBUS este un standard internaţional deschis, ce descrie un sistem de magistrală,
destinată pentru stabilirea comunicaţiei cu procesele şi dispozitivele de câmp, la nivelul
sectorului de câmp, de asemenea pentru schimbul de date în limitele unei celule separate
de automatizare. Schimbul de date prin PROFIBUS se realizează fie prin intermediul
unui cablu de cupru (perechea torsodată), fie cu ajutorul unui cablu cu fibră optică,
nesupus perturbaţiilor electromagnetice.
În cadrul acestei secţiuni sunt descrise dispozitivele ce pot fi folosite în comunicaţie în
sistemul PROFIBUS. Se descriu, de asemenea, mecanismele de acces la magistrală,
după cum, se precizează locul PROFIBUS-ului în cadrul modelului etalon ISO/OSI.
7.3.8.2.- Protocoalele şi dispozitivele pentru SIMATIC NET PROFIBUS.
Legătura cu procesul şi schimbul de date.
În familia SIMATIC NET se găsesc următoarele protocoale PROFIBUS şi tipuri de
dispozitive :
a) Pentru legătura cu procesul la nivelul de câmp, avem (la nivelul anului 2005-2006) :
Fig. 7.64
Nodurile active controlează comunicaţiile din magistrală. Fiecare nod activ în
limitele unui ciclu obţine doar o singură dată marker-ul şi poate să facă schimbul de date
cu nodurile active şi pasive. Imediat ce timpul menţinerii marker-ului s-a scurs, nodul
transmite marker-ul către dispozitivul master următor.
Nodurile pasive nu pot fi iniţiatori de link-uri. Ele nu primesc marker-e şi
răspund doar la cererile din partea altor staţii. Exemplul tipic de staţie pasivă este
dispozitivul slave DP.
7.3.8.4.- Locul PROFIBUS-ului în cadrul modelului etalon ISO/OSI.
PROFIBUS se bazează pe modelul etalon ISO/OSI, dar nu cuprinde toate nivelele sale.
Nivelul 1.
La nivelul fizic (nivelul 1), unde se stabilesc caracteristicile electrice şi mecanice ale
magistralei, pentru PROFIBUS se foloseşte interfaţa, larg răspândită , RS-485. Prin
standardul PROFIBUS parametri magistralei, ce pot fi modificate pentru îndeplinirea
necesităţilor speciale ale sistemului magistralei sunt cele prezentate în tabelul următor :
Caracteristicile electrice :
Numărul maxim de noduri 126
Vitezele standard de transmisie 9.6 / 19.2 / 45.45 / 93.75 / 187.5 / 500 /1500 / 3000 / 6000 /
12000 кbut/s
Lungimea cablului Depinde de viteza de transmisie şi mediul de legătură; se
găseşte în limitele 200m şi 900 km.
Topologia Magistrală, Stea, Inel (numai pt.reţele optice)
Cablu Perechea torsodată ecranată
Cablu cu fibră optică.
Sarcina potrivită La ambele capete ale segmentului de magistrală trebuie
să fie conectate rezistori potriviţi.
Conectarea Conector cu 9 pini D-sub la dispozitivul de interfaţă, cu o
anumită distribuire a pinilor.
Nivelul 2.
La nivelul de canal (nivelul 2) se foloseşte metoda descrisă anterior pentru accesarea
magistralei şi a serviciilor de bază pentru transmiterea datelor. Acest nivel este cunoscut,
de asemenea, ca nivelul de legătură cu nivelul de câmp (FDL). El asigură universalitatea
protocolului pentru accesul la magistrală, ce descrie caracteristicile de bază ale
comunicării pentru diverse probleme aplicative. Serviciile FDL pot fi subîmpărţite în
servicii de conducere şi servicii productive. Cu ajutorul serviciilor de conducere se pot
regla parametri locali, necesari pentru folosirea serviciilor productivive. Serviciile
productive răspund de schimbul de date dintre diferitele noduri ale PROFIBUS-ului.
Pentru transmiterea datelor sunt prevăzute următoarele servicii :
SDN (transmiterea datelor fără confirmare);
SDA (transmiterea datelor cu confirmare);
SRD (transmiterea şi cererea datelor cu răspuns),
ceea ce se arată şi în figura 7.65 :
Nivelul 3 ... 7.
Nivelele 3 ... 7 într-o formă implicită
sunt realizate cu ajutorul protocoalelor
FMS şi DP, descrise în standardul
PROFIBUS. În protocolul DP
nivelele 3 ... 6 nu există în totalitate.
Fig. 7. 65 Adaptarea se asigură cu ajutorul unei
interfeţe de nivel inferior (LLI)
destinată nivelului 7, în cadrul căruia se realizează astfel de modificări precum stabilirea
link-urilor, efectuarea link-ului şi controlul.
S7-comunicaţia este un PROFIBUS lărgit, care face ca magistrala să devină o
componentă omogenă a familiei SIMATIC, cu ajutorul căruia se realizează, de asemenea,
elementele nivelului de reţea (nivelul 3) şi a nivelului de transport (nivelul 4).
În figra 7.66 se arată cam cum se încadrează PROFIBUS-ul în cadrul ISO/OSI şi ce fel de
protocoale se folosesc; tot din această figură rezultă că întradevăr S7 se referă la o varintă
lărgită a PRIFUBUS-ului.
Fig. 7.66
Există o variantă S5 Siemens pentru PROFIBUS cu toate elementele sale de dezvoltare
pentru sisteme mai puţin dezvoltate, dar varianta ultimă (la nivelul anului 2010 !) pentru
sistemele cele mai perfecţionate este S7.
7.3.8.5.- Configuraţia tipică pentru sistemul S7.
Protocolul S7 este folosit pentru legătura cu controlelerele programabile (PLC) tip
SIMATIC S7/M7 (deci specific Siemens). El dispune de următoarele proprietăţi de bază :
Este optimizat pentru comunicaţiile SIMATIC;
Elementele protocolului sunt adaptate pentru necesităţile SIMATIC;
O viteză mare în raport cu alte protocoale ale sistemelor de automatizare,
destinate pentru transmiterea de date;
Este acesibil (acest lucru este important !) pentru magistralele sistemelor de nivel
superior şi nivelul unei celule separate de automatizare, cum ar fi Industrial Ethernet şi
nivelul de câmp cu PROFIBUS.
În figura 7.67 este dat un exemplu de
configuraţie specifică pentru S7.
Protocolul S7 propune servicii de
comunicaţii simple şi eficace, realizate
pe principiul „client-server”. Schimbul
de date se realizează între problema de
automatizare aplicativă, staţia de lucru
SIMATIC PC (client) şi o altă
problemă de automatizare (server).
Datele sunt puse la dispoziţie de către
controlerul programabil, iar din acest
motiv astfel de staţii sunt servere. Datele
sunt cerute de problema, ce lucrează în
cadrul PC-ului, iar ca urmare PC-ul
apare ca un client. În etapa stabilirii
legăturii, dar de asemenea, şi în cazul
serviciilor de lucru cu buffer-e speciale
Fig.7.67 de transmi-sie/recepţie, PC-ul tot la fel
poate apare în rolul serverului. Dezvoltările sunt numeroase şi pe multe direcţii.
Serviciul pentru evenimente şi alarme.
Un aspect deosebit al lui S7 este probabil serviciul pentru evenimente şi alarmele.
Pentru semnalizarea diverselor evenimentelor pot fi folosite “alarmele”. Alarmele trebuie
să fie programate deoarece ele sunt iniţiate de către o funcţie specială S7-blocuri şi nu
prin modificarea stării procesului tehnologic controlat, dar împreună cu alarma propriu-
zisă se pot transmise încă 10 valori însoţitoare. Alarmele reprezintă unele evenimente
deosebite şi care se pun în funcţie de către dispozitivul partenerial; alarmele se dispun în
buffer-e special destinate, în legătură cu anuminte evenimente specifice pentru procesul
tehnologic şi nu pot fi eliminate. Alarmele se stabilesc prin OPC Alarms & Events (în
afară de interfaţa menţionată mai este importantă OPC-interfaţa Data Access).
NOTĂ.
Ce este un OPC ?
OPC = OLE for Process Control (OLE pentru controlul proceselor).
La momentul apariţiei OPC, pentru toate componentele arhitecturii Microsoft se folosea termenul OLE.
Iniţial prin OLE se înţelegeau mecanismele de înserare (încastrare) a obiectelor în cadrul documentelor
combinate.
Din acel moment însă s-au produs multe modificări şi acum OPC-ul ar trebui să fie descifrat precum un
„COM pentru conducerea (controlul) proceselor”, deoarece OPC se bazează pe modelul componento-obiect
(COM). Modelul COM reprezintă elementul cheie ale sistemelor operaţionale Windows, controlând
interacţiunea dintre numeroasele componente de programe.
Datorită aplicării COM OPC-server devine „cunoscută” partea sistemului operaţional Windows şi de aceea
se eliberează de dependenţa de numele fişierelor, de locul dispunerii lor şi de versiune. Ca o continuare a
dezvoltării tehnologiei COM, DCOM-ul susţine lucrul aplicaţiilor distribuite şi asigură interacţiunea dintre
componenetele de programe, dispuse pe diferite calculatoare din reţea. Până la apariţia OPC era necesară
depunerea unor eforturi deosebite pentru controlul diverselor dispozitive de producţii diferite prin
asigurarea unor programe aplicative. Exista o cantitate enormă de diferite sisteme şi protocoale, în
condiţiile în care pentru fiecare utilaj şi pentru fiecare protocol utilizatorul era obligat să comande o
asigurare de programe speciale, ce permiteau deschiderea accesului spre interfeţe speciale şi care conţineau
driverele necesare. Programele aplicative, în acest fel depindeau de un anume producător concret, de un
protocol sau sistem. OPC pe baza de COM sau DCOM are o interfaţă programabilă unificată, independentă
de producătorul concret, ceea ce a devenit punctul de cotitură în organizarea schimbului de date în cadrul
sistemelor de automatizare.
Dar ce este un COM ?
La baza construcţiei OPC stă modelul coponentă-obiect (COM = Component Object Model) al firmei
Microsoft.
COM este un standard ce permite formarea obiectelor în Windows sub forma unor module separate şi
adresarea către aceste obiecte dintr-o anumită parte/exterior lor. Fiecare obiect poate fi privit ca o extensie
a unui sistem operaţional. Obiectele nu depind de limbajele de programare şi în principiu sunt accesibile în
orice aplicaţie.
Obiectele COM sunt componente, care se realizează în mediul Windows şi presupun o reunire dată de
funcţii ale altor componente prin interfeţele lor. COM-obiect-ul poate fi folosit simultan de mai multe
aplicaţii. Datele şi codul de obiect al obiectului nu este observabil (transparent) pentru utilizatorul COM-
obiect-ului.
NOTĂ. Noţiunea de “obiect” în limitele modelului component-obiect nu corespunde cu noţiunea de
“obiect”, care se foloseşte în limbajele de programare orientate spre obiect. COM–obiect-ul trebuie privit
ca un modul autonom perfecţionat. COM-obiect-ul nu dispune de proprietăţi tipice ale limbajelor de
programare cu orientare pe obiecte, cum ar fi, de exemplu, ereditatea.
Dar la ora actuală pe piaţă există în jur de 50 de tipuri de magistrale industriale, însă cele mai importante
dintre ele sunt :
CAN
PROFIbus
LON
Foundation Fieldbus.
Câteva cuvinte despre fiecare !
CAN (Controller Area Network), este o magistrală de tip serial dezvoltată de companiile Bosch şi Intel
pentru industria de automobile, dar la ora actuală ea se foloseşte şi în cadrul sistemelor distribuite de
control mai ales pentru legăturile dintre traductoarele inteligente, a acţionărilor inteligente, respectiv în
cadrul unor sisteme de înalt nivel.
CAN este o magistrală cu mai multe master-noduri baztă pe o pereche de conductoare din cupru. Viteza de
transmisie depinde de lungimea magistralei : la distanţa de 40 metri viteza de transmitere a datelor este de 1
Mbit/s, dar la distanţa de 1000 metri viteza scade la 50Kbit/s. Există varianta CiA (CAN in Automation),
CAL (CAN Aplication Layer), CANopen.
Fondation Fieldbus – FF, este o magistrală industrială ce a rezultat la unificarea companiilor nord-
americane ISP-Foundation şi WorldFIP. Magistrala FF este orientată pe un control continuu în medii
umede, medii cu pericol de explozie, respectiv din aceste motive se proiectează pe baza unei logici de
tnsiune mică. Această magistrală este foarte asemănătoare cu magistrală PROFIbus-PA, dar şi cu unele
elemente din PROFIbus-FSM.
LON (Local Operating Network) este o magistrală ce se dezvolta iniţial de către companiile Echelon,
Motorola şi Toshiba pentru sistemele inteligente de automatizare ale clădirilor. La ora actuală ea se
foloseşte şi în cadrul sistemelor de automatizare industriale. Magistrala LON este destinată pentru
inteligenţa distribuită, astfel încât fiecare „neuron” (microschema unui nod) conţine 3 microprocesore,
dintre care unul este special stabilit pentru susţinerea comunicaţiei conform cu protocolul LonTalk, care
admite mari sarcini ale calculaţiei; o reţea LON poate cuprinde deja circa 32000 de noduri.
PROFIbus (PROcess Fieldbus) este tipul de magistrală cel mai răspândit în Europa şi SUA. PROFIbus
este standardul european (EN 50170), care la ora actuală este susţinut în SUA de organizaţia profesională
PROFIbus Trade Organization. Există câteva variante a protocoalelor de reţea, fiecare orientat pe un
anumit domeniu de aplicaţie :
PROFIbus-FSM;
PROFIbus-DP;
PROFIbus-PA.
PROFIbus-FSM este un protocol universal de comunicaţie. El se bazează pe diferite probleme
supervizoare de înalt nivel corespunzătoare PROFIbus-sistem.. FSM-eul a luat startul când utilizatorii
sistemelor industriale au început să aplice protocolul MAP (Manufacturing Automation Protocol), iar ca
rezultat mai multe elemente ale schimbului de informaţii sunt asemănătoare celor din MAP. Şi totuşi
sarcinile de înalt nivel ale acestui protocol îl fact neeficient pentru nivele inferioare ale traductoarelor.
PROFIbus-DP este un protocol productiv optimizat, destinat special pentru susţinerea timpului critic al
accesului la informaţii între nodurile inteligente distribuite şi nivelel ierarhice inferioare ale sistemului
PROFIbus şi apelează la unele elemente CAL. Acest protocol poate fi folosit în sisteme distribuite cu un
singur sau mai multe master-noduri, admiţând conectarea la magistrală până la 128 dispozitive.
PROFIbus-PA se foloseşte, de regulă, în cadrul sistemelor de automaţizare din mediile „umede” din
ramurile chimice şi ale prelucrării produselor petroliere în cadrul cărora se foloseşte o logică de tensiune
mică. De fapt, PROFIbus-DP se foloseşte de aceleaşi protocoale ca cele anterioare, dar într-o realizare
fizică diferită.
O altă variantă de magistrală, folosită mai ales de Schneider electrique, este MODBUS, iar în continuare este
redată o documentaţie sumară (în limba engleză) pentru acest tip de magistrală.
Device
address Address of the receiver
Function code Code defining message type
Data Data block with additional information
Error check Numeric check value to test for communication errors
Modbus serial transmission modes: Modbus/ASCII and Modbus/RTU
Serial Modbus connections can use two basic transmission modes, ASCII or RTU, remote terminal unit. The
transmission mode in serial communications defines the way the Modbus messages are coded. With
Modbus/ASCII, the messages are in a readable ASCII format. The Modbus/RTU format uses binary coding which
makes the message unreadable when monitoring, but reduces the size of each message which allows for more
data exchange in the same time span. All nodes on one Modbus network segment must use the same serial
transmission mode. A device configured to use Modbus/ASCII cannot understand messages in Modbus/RTU and
vice versa.
When using Modbus/ASCII, all messages are coded in hexadecimal values, represented with readable ASCII
characters. Only the characters 0...9 and A...F are used for coding. For every byte of information, two
communication-bytes are needed, because every communication-byte can only define 4 bits in the hexadecimal
system. With Modbus/RTU the data is exchanged in a binary format, where each byte of information is coded in
one communication-byte.
Modbus messages on serial connections are not sent in a plain format. They are framed to give receivers an easy
way to detect the beginning and end of a message. When using Modbus/ASCII, characters are used to start and
end a frame. The colon ':' is used to flag the start of a message and each message is ended with a CR/LF
combination. Modbus/RTU on the other hand uses time gaps of silence on the communication line for the
framing. Each message must be preceded by a time gap with a minimum length of 3.5 characters. If a receiver
detects a gap of at least 1.5 characters, it assumes that a new message is comming and the receive buffer is
cleared. The main advantage of Modbus/ASCII is, that it allowes gaps between the bytes of a message with a
maximum length of 1 second. With Modbus/RTU it is necessary to send each message as a
continuous stream.
Properties of Modbus/ASCII and Modbus/RTU
Modbus/ASCII Modbus/RTU
Start bit 1 1
Data bits 7 8
Parity even/odd none even/odd none
Stop bits 1 2 1 2
Modbus addressing.
The first information in each Modbus message is the address of the receiver. This parameter contains one
byte of information. In Modbus/ASCII it is coded with two hexadecimal characters, in Modbus/RTU one
byte is used. Valid addresses are in the range 0..247. The values 1..247 are assigned to individual Modbus
devices and 0 is used as a broadcast address. Messages sent to the latter address will be accepted by all
slaves. A slave always responds to a Modbus message. When responding it uses the same address as the
master in the request. In this way the master can see that the device is actually responding to the request.
Within a Modbus device, the holding registers, inputs and outputs are assigned a number between 1
and 10000. One would expect, that the same addresses are used in the Modbus messages to read or set
values. Unfortunately this is not the case. In the Modbus messages addresses are used with a value
between 0 and 9999. If you want to read the value of output (coil) 18 for example, you have to specify the
value 17in the Modbus query message. More confusing is even, that for input and holding
registers an offset must be substracted from the device address to get the proper address
to put in the Modbus message structure. This leads to common mistakes and should be
taken care of when designing applications with Modbus. The following table shows the
address ranges for coils, inputs and holding registers and the way the address in the
Modbus message is calculated given the actual address of the item in the slave device.
Device and Modbus address ranges
Device
Modbus address Description
address
1...10000* address - 1 Coils (outputs)
*
10001...20000 address - 10001 Inputs
40001...50000* address - 40001 Holding registers
*
Maximum value is device dependent
Modbus function codes.
The second parameter in each Modbus message is the function code. This defines the message type and the
type of action required by the slave. The parameter contains one byte of information. In Modbus/ASCII this
is coded with two hexadecimal characters, in Modbus/RTU one byte is used. Valid function codes are in the
range 1..255. Not all Modbus devices recognize the same set of function codes. The most common codes
are discussed here.
Normally, when a Modbus slave answers a response, it uses the same function code as in
the request. However, when an error is detected, the highest bit of the function code is
turned on. In that way the master can see the difference between success and failure
responses.
Common Modbus function codes
Code Description
01 Read coil status
02 Read input status
03 Read holding registers
04 Read input registers
05 Force single coil
06 Preset single register
07 Read exception status
15 Force multiple coils
16 Preset multiple registers
17 Report slave ID
Function 01: Read coil status
can be used to read the
In Modbus language, a coil is a discrete output value. Modbus function 01
status of such an output. It is only possible to query one device at a time. Broadcast
addressing is not supported with this Modbus function. The function can be used to
request the status of various coils at once. This is done by defining an output range in the
data field of the message.
Function 01 query structure
When receiving a Modbus query message with function 01, the slave collects the necessary output values
and constructs an answer message. The length of this message is dependent on the number of values that
have to be returned. In general, when N values are requested, a number of ((N+7) mod 8) bytes are
necessary to store these values. The actual number of databytes in the datablock is put in the first byte of
the data field. Therefore the general structure of an answer to a Modbus function 01 query is:
After receiving a query message with Modbus function 02, the slave puts the requested input values in a
message structure and sends this message back to the Modbus master. The length of the message depends
on the number of input values returned. This causes the length of the output message to vary. The number
of databytes in the data field that contain the input values is passed as the first byte in the data field. Each
Modbus answering message has the following general structure.
Literature
- The Modbus technical resources on the Modbus-IDA site are a good starting point for those who need the
latest information about implementing and using the Modbus interface. Modbus-IDA is the current
driving force behind the promotion and implementation of the Modbus protocol.
Frequently Asked Questions
What is Modbus?
What is it used for?
How does it work?
What is hexadecimal?
How is data stored in Standard Modbus?
What is a function code?
What is a CRC?
What are the formats of Modbus commands and responses?
What are data types?
What is byte and word ordering?
What is a Modbus Map?
What is the difference between Modbus ASCII and Modbus RTU?
What are extended register addresses?
How does 2-byte addressing work?
How can you send events and historical data?
What is Enron Modbus?
What else?
What is Modbus?
Modbus is a serial communication protocol developed by Modicon published by Modicon® in 1979 for use
with its programmable logic controllers (PLCs). In simple terms, it is a method used for transmitting
information over serial lines between electronic devices. The device requesting the information is called the
Modbus Master and the devices supplying information are Modbus Slaves. In a standard Modbus network,
there is one Master and up to 247 Slaves, each with a unique Slave Address from 1 to 247. The Master can
also write information to the Slaves.
The official Modbus specification can be found at www.modbus-ida.org.
What is it used for?
Modbus is an open protocol, meaning that it's free for manufacturers to build into their equipment without
having to pay royalties. It has become a standard communications protocol in industry, and is now the most
commonly available means of connecting industrial electronic devices. It is used widely by many
manufacturers throughout many industries. Modbus is typically used to transmit signals from
instrumentation and control devices back to a main controller or data gathering system, for example a
system that measures temperature and humidity and communicates the results to a computer. Modbus is
often used to connect a supervisory computer with a remote terminal unit (RTU) in supervisory control and
data acquisition (SCADA) systems. Versions of the Modbus protocol exist for serial lines (Modbus RTU
and Modbus ASCII) and for Ethernet (Modbus TCP).
How does it work?
Modbus is transmitted over serial lines between devices. The simplest setup would be a single serial cable
connecting the serial ports on two devices, a Master and a Slave.
>
The data is sent as series of ones and zeroes called bits. Each bit is sent as a voltage. Zeroes are sent as
positive voltages and a ones as negative. The bits are sent very quickly. A typical transmission speed is
9600 baud (bits per second).
What is hexadecimal?
When troubleshooting problems, it can be helpful to see the actual raw data being transmitted. Long strings
of ones and zeroes are difficult to read, so the bits are combined and shown in hexadecimal. Each block of
4 bits is represented by one of the sixteen characters from 0 to F.
0000 = 0 0100 = 4 1000 = 8 1100 = C
0001 = 1 0101 = 5 1001 = 9 1101 = D
0010 = 2 0110 = 6 1010 = A 1110 = E
0011 = 3 0111 = 7 1011 = B 1111 = F
Each block of 8 bits (called a byte) is represented by one of the 256 character pairs from 00 to FF.
How is data stored in Standard Modbus?
Information is stored in the Slave device in four different tables.
Two tables store on/off discrete values (coils) and two store numerical values (registers). The coils and
registers each have a read-only table and read-write table.
Each table has 9999 values.
Each coil or contact is 1 bit and assigned a data address between 0000 and 270E.
Each register is 1 word = 16 bits = 2 bytes and also has data address between 0000 and 270E.
AE41 5652 high byte first high word first
5652 AE41 high byte first low word first
41AE 5256 low byte first high word first
5256 41AE low byte first low word first
Referinţa Descrierea.
1 Reflectarea stărilor ieşirilor (B … E reprezintă ieşirile analogice); fiecare ieşire analogică
poate fi folosită în calitate de ieşire discretă.
2 Reflectarea regimului de lucru ((RUN/STOP) şi a regimului de programare (LD/FBD).
3 Reprezentarea datelor (număr şi timpul pentru dispozitivele ce permit astfel de posibilităţi)
4 Reprezentarea stărilor ieşirilor.
5 Menu-ul de context / tastele pentru acţiune rapidă / icoanele ce reflectă regimul de lucru.
Tasta Shift. Tasta albă şi este dispusă la dreapta ecranului. Când tasta Shift
este apăsată, deasupra Z-tastelor apare menu-ul de context (ins, del, Param, ş.a.)
Tasta Menu/OK. Tasta albastră şi este dispusă sub ecran. Această tastă se
foloseşte pentru confirmarea : menu, submenu, programe, parametri, etc.
Taste de navigare sau Z-taste. Z-tastele sunt taste de culoarea gri, dispuse în
linie de la stânga (Z1), la dreapta (Z4), sub LCD. Săgeţile ce arată direcţia de
mişcare sunt dispuse deasupra tastelor. Tastele de navigare se folosesc pentru deplasarea
în sus, în jos, la stânga şi la dreapta
Poziţia pe ecran este prezentată printr-o zonă intermitentă (clipire) :
patrat ■ pentru o poziţie ce corespunde unui contact (numai în regimul de
programare);
cerc ● pentru o bobină (numai în regimul de programare).
NOTĂ. Când tastele pot fi folosite pentru alte acţiuni, în afară de deplasare, atunci se
afişează rândul din meniul de context (De exemplu : 1, 2, 3 şi 4, ca intrări legate cu Zx-
taste).
Menu-ul de context.
Când cursorul este plasat (pe un) într-un parametru modificabil, atunci la apăsarea tastei
Shift apare menu-ul de context.
Ilustrarea este dată în figura următoare :
1.4.- Exemple.
Descrierea/Acţiunea Ecranul
Alegerea limbajului
SAU +
(Alegerea este evidenţiată prin clipirea textului) Tasta Menu/OK se foloseşte pentru confirmarea alegeri
limbajului. Ecranul se reîntoarce la menu-ul principal (MAIN)
(regimul STOP).
Reîntoarcerea la ecranul INPUT S– OUTPUTS
+ 7 ori
Se intră în menu-ul alegerii limbajului.
+ 3 ori
Din meniul CONFIGURATION se intră în submeniul
modificării datei/timp – CHANGE D/T
+ 3 ori
Se intră în menu-ul configurării datei şi a timpului :
Dacă sunt active simultan mai multe funcţii ale display-ului, atunci se pot observa
următoarele :
În limbajul LD este reprezenta numai ultimul bloc activat;
În limbajul FBD este reprezentată o superpoziţie a tuturor ecranelor FBD.
NOTĂ. Funcţiile display-ului pot fi programate numai cu ajutorul unui instrument
programabil (pentru o informare completă se poate contacta Zelio Soft 2 on-lin).
Apăsarea simultană a tastelor Shift şi Menu/OK comută display-ul din ecranul TEXT
(LD) sau DISPLAY (FBD) pe ecranul INPUTS/OUTPUTS.
Modificările admisibile.
Toţi parametri pentru care este stabilită opţiunea Modificări Admisibile pot fi modificaţi
din panoul frontal. Descrierea procedurii modificării pentru reprezentarea valorilor este
dată în tabelul următor :
Pasul Descrierea
1 Se apasă tasta SHIFT (tasta albă) pentru afişarea menu-ului de contxt
Rezultatul : cuvântul Param este afişat în partea inferioară a ecranului.
2 Se apasă tasta → (fără a elibera tasta Shift) pentru afişarea meniului de context.
Rezultatul : parametrul ce poate fi modificat apare clipitor şi se afişează următorul
menu de context :
3 Se alege parametrul pentru modificare prin folosirea tastelor săgeţilor ← sau→ din
menu-ul de context (valorile admisibile pentru modificare devin clipitoare).
4 Se modifică valoarea parametrului cu ajutorul tastelor + (↑) şi – (↓) din menu-ul de
context.
5 Se confirmă modifcarea prin apăsarea tastei Menu/OK.
Rezultatul : display-ul revine de la ecranul INPUTS/OUTPUTS, la ecranul
TEXT/DISPLAY.
Limbajul FBD.
Funcţiile în legătură cu parametri în limbajul FBD sunt :
Input-urile numerice de tip Constant;
Ceasul;
Amplificator;
Timer-e : TIMER A/C, TIMER B/H, TIMER Li;
Contoarele : PRESET COUNT;
Contoare rapide;
Blocul CAM.
Accesul la blocurile FBD pentru parametri trebuie cunoscută de către utilizator :
numărul blocului şi introducerea lui. Numărul apare în lista de legătură în colţul din
dreapta-sus al blocului. Dacă parametri sunt afişabili (şi nu sunt blocaţi), atunci ei apar în
cadrul ferestrei, altfel apare comunicarea NO PARAMETERS.
Procedura modificării parametrului este :
Pasul Descrierea.
1 Cursorul se dispune deasupra menu-ului PARAMETERS din menu-ul principal
(PARAMETERS clipeşte) şi se confirmă alegerea făcută prin apasarea tastei Menu/OK.
Rezultatul : fereastra parametrilor se deschide prin afişarea primuluiparametru.
2 Se alege funcţia pentru modificare. Pentru ca să fie aleasă funcţia necesară se listează toate
funcţiile (cu ajutorul tastelor de navigare ↑ şi ↓) până ce se ajunge la cea necesară.
3 Se alege parametrul ce se modifică. Se folosesc tastele ← şi → pentru alegerea parametrului
ce trebuie modificat.
4 Se modifică parametrul cu ajutorul tastelor + şi – (↓ şi ↑) din menu-ul de context
5 Se confirmă modificarea prin apăsarea tastei Menu/OK, care deschide fereastra de
confirmare.
6 Se confirmă din nou prin dubla apăsare Menu/OK.
Rezultatul : display-ul se returnează la ecranul INPUTS/OUTPUTS în regimul RUN şi la
menu-ul principal în regimul STOP.
Modificarea parametrilor.
Pentru modificarea parametrilor se procedează astfel :
Pasul Descrierea
1 Se folsesc tastele cursorului pentru deplasare spre elementul ce ar trebui modificat : primul pas al
procedurii introducerea elementului.
2 Se apasă simultan tastele SHIFT şi Param pentru chemarea ferestrei parametrilor.
3 Se folosesc tastele cursorului pentru deplasarea în câmpul parametrului ce trebuie modificat :
→←
4 Se modifică valoarea parametruli folosind tastele + şi - .
5 Se confirmă modificarea prin apăsarea tastei Menu/OK, care deschide fereastra confirmării.
Se confirmă di nou apăsând de 2 ori Menu/OK.
6 Se confirmă din nou prin apăsarea Menu/OK.
Rezultatul : revenirea la ecranul parametrului.
7 Se confirmă din nou prin apăsarea Mrnu/OK.
Rezultatul : display-ul se comută la ecranul INPUTS/OUTPUTS.
Aici se propune utilizatorului alegerea confirmării stării de comutare, care este inversă
celei curente : YES clipeşte totdeauna.
Dacă programul se află în regimul :
STOP : se propune RUN PROG..
RUN : se propune STOP PROG..
Tastele cursorului ↑↓ se folosesc pentru alegere. Când alegerea regimului este confirmată
prin tasta Menu/OK, atunci display-ul se comută pe ecranul INPUTS/OUTPUTS.
Erorile posibile.
Nu există memorie de rezervă. Comunicarea erorii : TRASFER ERROR : NO
MEMORY.
Configuraţia programului ce se transferă nu este compatibil cu configuraţia
aparatului. Comunicarea erorii : TRANSFER ERROR : CONFIG INCOPAT (se
precizează numărul erorilor). Se poate referi la menu-ul FAULT pentru determinarea
numărului erorii şi posibilitatea înlăturării sale.
Exemplu :
Alegerea limbii.
Limba curentă este indicată prin simbolul alegerii (simbolul rombului negru).
Procedura alegerii limbii este :
Paşii Descriere.
1 Se alege limba folosind tastele de navigaţie : ↓↑ (alegerea devine clipitoare)
2 Se confirmă alegerea făcută cu ajutorul Menu/OK.
Rezultatul : display-ul se returnează la ecranul INPUTS/OUTPUTS în regimul RUN,
respectiv la menu-ul principal în regimul STOP.
Această informaţie este accesibilă atât pentru modulul dat, cât şi pentru extensiile ataşate.
Simbolul săgeţii, dispus în partea dreaptă inferioară a ecranului că există extensia(iile)
legată de modul.
Exemplu :
Descrierea erorilor.
Numărul Tipul erorii.
00 Nu sunt erori
01 Eroarea depinde de EEPROM. Această eroare este legată de problema transferului
dintre memorie şi controller. Dăcă eroarea se produce des, atunci trebuie realizată
legăura cu serverul-centrului.
02 Eroarea notării valorilor ceasului. Dăcă eroarea se produce des, atunci trebuie realizată
legtura cu serverul de centru.
04 Suprasarcina la tranzistoarele de output (avertizare). Imediat ce temperature
tranzistorului de input atinge 170 C, grupa formată din 4 output-urilor, din care face
parte, se dezactivează. Pentru activarea acestei grupe de output-uri, la incept trebuie
înlăturată cauza supraîncălzirii (de exemplu, scurtcircuit), iar apoi îndepărtată eroarea
din menu-ul FAULT.
50 Programul de asigurare al modulului este degradat. Se reîncarcă programul de asigurare
al modulului şi aplicaţia utilizatorului. Dacă această eroare apare din nou, atunci trebuie
realizată legătura cu serverul-centrului.
51 Suprasolicitarea timer-ului. Avertizare sau eroare în legătură cu alegerea făcută în
menu-ul CONFURATION (display-ul modulului) sau în fereastra configurării
(instrumentarul pentru programarea Zelio Soft 2) Timpul ciclului la nivelul modulului
este prea mic în comparaţie cu timpul execuţiei programului aplicaţiei înscrise în
controler. Dacă aplicaţia necesită un timp strict, atunci se poate alungi timpul ciclului
din modul. Pentru aceasta se configurează modulul fie în menu-ul CONFIGURATION
(display-ul modulului) sau în fereastra configuraţiei (instrumentarul pentru programarea
Zelio Soft 2). Dacă aplicaţia nu necesită controlul timpului ciclului, atunci în menu-ul
CONFIGURATION se alege : No action for the WATCHDOG.
52 Controlerul a executat o operaţiune necunoscută. Dacă eroarea se repetă constant, atunci
se reîncarcă programul modulului şi aplicaţia utilizatorului. Dacă această eroare apare
din nou, atunci trebuie realizată legătura cu serverul-centrului.
53 Este distrus link-ul dintre modul şi magistrala extensiei. Se verifică funcţionarea corectă
a extensiei.
54 Este distrus link-ul dintre modul şi extensia input/output. Se verifică funcţionarea
corectă a extensiei.
58 Erorea persistă în programul asigurării (asigurarea programată specifică pentru
controler) sau în cadrul dispozitivelor controlerului. Dacă eroarea apare în mod
constant, atunci se reîncarcă programul modulului şi aplicaţia utilizatorului.
59 La punerea în funcţie a aplicaţiei modului : aplicaţia nu se poate comuta în regim RUN,
deoarece nu este compatibilă cu modulul.
Dacă această eroare se repetă din nou, atunci trebuie realizată legătura cu serverul-
centrului.
60 La pornirea aplicaţiei modulului : aplicaţia nu se comuta în rgimul RUN, deoarece ea nu
este compatibilă cu magistrala extensiei.
Dacă această eroare se repetă din nou, atunci trebuie realizată legătura cu serverul-
centrului.
61 La pornirea aplicaţiei modulului : aplicaţia nu se comuta în rgimul RUN, deoarece ea nu
este compatibilă cu extensia input/output.
Dacă această eroare se repetă din nou, atunci trebuie realizată legătura cu serverul-
centrului.
62 Versiunea nu este compatibilă la reîncarcarea programului din memoria de rezervă.
Dacă această eroare se repetă din nou, atunci trebuie realizată legătura cu serverul-
centrului.
63 Configuraţia aparaturii este incompatibilă la reîncarcarea programului din memoria de
rezervă.
Dacă această eroare se repetă din nou, atunci trebuie realizată legătura cu serverul-
centrului.
Dacă cheia apare, atunci înseamnă că modulul este protejat printr-o parolă. În fereastră
apare declaraţia CLEAR şi numărul de încercări 1/5. Ca rezultat pot fi următoarele
comunicări :
Password is correct : adică, parola este deconectată şi modulul revine la menu-ul
PASSWORD.
Password is incorrect : contoarul încercărilor CLEAR se măreşte cu o unitate,
respectiv apare următoarea imagine a ferestrei :
Modificarea parolei.
Pentru modificarea parolei pur şi simplu se înlocuieşte vechiul prin introducerea celui
nou.
Această alegere poate fi făcută numai în acel caz când releul inteligent se găseşte în
regimul de STOP.
NOTĂ. Implicit releul inteligent este configurat să lucreze în regimul Slow
NOTĂ. Această funcţie este accesibilă la releul inteligent cu o conectare directă a
alimentării electrice.
NOTĂ. Pentru revenire la menu-ul de bază din menu-ul CONFIGURATION se foloseşte
tasta cursorului ← .
Alegerea tipului de filtru.
Tipul curent este arătat de simbolul de alegere (rombul negru).
Procedura alegeri filtrului este :
Paşii Descriere.
1 Se alege tipul filtrului : ↓↑ (alesul clipeşte).
2 Se confirmă cu ajutorul Menu/OK.
Rezultatul : display-ul revine la menu-ul principal.
NOTĂ. Zelio Logic conţine un program de modul, care determină ziua săptămânii la
introducerea datei corecte.
Exemplul 1 :
Exemplul 1 :
Aceasta este o funcţie foarte comodă, care permite conectarea sau deconectarea luminii
folosind o singură tastă. Dacă tasta este legată de input-ul I1, iar lampa la output-ul Q1,
atunci de fiecare dată când tasta este apăsată, lumina, dacă a fost deconectată, se va
conecta şi invers. Pentru instalarea unui comutator ambisens, pur şi simplu se conectează
input-urile în paralel, iar tasta se va conecta la ambele input-uri.
Exemplul de folosire a bonelor SET (conectează) şi RESET (deconectează).
Soluţia următoare se aplică pentru controlul alimentării instalaţiei cu ajutorul tastelor de
conectare şi deconectare.
Tasta BP2 este conectată la input-ul I2 a releului inteligent, iar tasta BP3 la input-ul I3.
Instalaţia de control, în cazul dat lampa cu denumirea L1, este conectată la output-ul Q2.
Se apasă tasta BP2 pentru conectarea lămpii.
Se apasă tasta BP3 pentru deconectarea sa.
NOTĂ. Bobina RESET are prioritate asupra bobinei SET.
Încuierea.
Implicit, după conectarea alimentării starea output-urilor corespunde cu iniţializarea
programului
Pentru restaurarea stărilor output-urilor, conservate în timpul întreruperii alimentării, se
activează încuierea output-urilor în cadrul ferestrei parametrilor, confirmând
introducerea parametrului .
Acest tip de diagramă în logica Ladder se foloseşte adesea pentru controlul diverselor
stări ale unor instalaţii.
Iniţializarea.
Stările contactelor la iniţializarea programului sunt :
Regimul normal-deschis (starea directă) -- neactive;
Regimul normal-închis (starea inversă) -- active.
Încuierea.
Implicit, după conectarea alimentării starea output-urilor corespunde cu iniţializarea
programului
Pentru restaurarea stărilor output-urilor, conservate în timpul întreruperii alimentării, se
activează încuierea output-urilor în cadrul ferestrei parametrilor, confirmând introducerea
parametrului .
NOTĂ. Pentru folosirea tastelor cursorului în acest fel, iniţial se verifică dacă ele sunt
activate prin funcţia Zx=KEYS din menu-ul CONFIGURATION. Numărul tastei, în
acest caz apare în menu-ul de context, în partea de jos a ecranului, ca în figura următoare:
În
cazul contrar, când releul inteligent se găseşte în regimul RUN, atunci aceste taste se
folosesc numai pentru navigare prin menu.
Exemplu de folosire a tastei “săgeata stânga”.
Acest exemplu arată cum se pote stabili releul de comutare, care va folosi în calitate de
input tasta Z1, iar ca output Q1.
Parmetrul. Descrierea
Numărul modulului 1 Se pot folosi 8 module numerotate de la 1, la 8.
Tipul configurării datei 2 D/W : Zilele săptămânii.
Ziua acţiunii (tipul D/W) 3 Zilele de acţiune pot fi :
0 : luni ;
1 : marţi ;
...
6 : duminica
Zilele nealese se menţionează cu simbolul _ .
Timpul iniţial (tipul D/W) 4 Timpul iniţial de acţiune se stabileşte în formatul:
Ora: Minutul
(C 00.00, până la 23.59).
Timpul final (tipul D/W) 5 Timpul final de acţiune se stabileşte în formatul :
Ora : Minutul
(C 00.00, până la 23.59).
Blocarea parametrilor : 6 Acest parametru se foloseşte pt. blocarea
parametrilor blocului funcţional Clock. După
blocate, deblocate blocare, valoarea iniţial stabilită nu mai apare în
menu-ul PARAMETER.
Intervalele de lucru. 7 Sunt accesibile 4 intervale de lucru : A, B, C, D.
NOTĂ. Un exemplu din capitolul 7 descrie un alt mod de folosire a intervalelor de timp.
În cazul unor variante complexe este posibil ca două intervale să fie conexe.
Parametri de comparare.
Formula de comparare este :
CONST X + VAL1 < Operatorul de coparare > CONST Y + VAL2
în care s-a notat :
CONST X şi CONST Y, constante în intervalul : -32767 şi 32767;
VAL1, VAL2, sunt valori stabilite de contoare pentru comparare; alegerea se face
în menu-ul ?????.
Operatorii de comparare se ot alege din fereastra PARAMETERS :
Zelio Descriere Simbol Descriere
> mai mare J inegal
mai mare sau egal J mai mic sau egal
= egal < mai mic
deblocat
neactiv Această funcţie se poate folosi la conservarea stării valorii curente a contoarului în cazul
activ deconectării alimentării.
Output-ul se comută în starea neactivă la finalul duratei impulsului. Dacă comutarea este
activă înainte de modifcarea stării, atunci impulsul de output va fi prelungit până la
suprapunerea cu aşa numita durată a impulsului (sincronizarea).
4.10.- Blocul funcţional TIMER.
Blocul funcţional Timer se foloseşte pentru reţinerea (întârzierea) şi controlul acţiunilor
în decursul unei perioade date de timp. El posedă input de descărcare, un input de control
şi un output pentru indicarea finalizării peroadei de timp stabilite.
Stabilirea parametrilor blocului funcţional se poate realiza :
prin introducerea unui rând al diagramei Ladder;
prin menu-ul PARAMETER, dacă funcţia nu este blocată.
Caracteristicile de timp pot fi stabilite prin folosirea uneia din cele 2 valori stabilite, în
funcţie de tipul timer-ului
Sunt stabilite în total 11 tipuri de timer-e (în detaliu vezi paragraful reglării parametrilor).
Folosirea în calitatea de contact.
Reprezentarea Funcţia Numărul Descrierea.
TNo. Normal deschis De la 1 Funcţionarea contactului depinde de stabilirea
parametrilor timer-ului. Stabilirea parametrilor
se descrie la finalul acestui paragraf.
tNo. Normal închis la G Idem.
Folosirea în calitate de bobină.
Element Descriere/Folosire.
TT Folosit în calitate de bobină în diagrama Ladder, acest element reprezintă un input de
control al timer-ului. Funcţionarea lui depinde de tipul folosit (vezi tabelulurmător).
RT Folosit în calitate de bobină în diagrama Ladder, acest element reprezintă n input de
descărcare. Stabilirea bobinei pentru descărcarea valorii curente a timer-ului : contactul
T se dezactivează şi blocul este gata pregătit pentru ciclu nou.
Stabilirea parametrilor.
Elementul Descrierea/Folosirea.
Tipul Există 11 tipuri de timer-e. Toate tipurile determină o anumită formă de acţiune pentru
diferite tipuri de probleme posibile.
A : reţinerea (întârzierea) acţiunii;
a : pentru lucrul cu un impulsstart/stop;
C : reţinerea (întârzierea) deconectării;
A/C : o combinaţie dintre timer-e A şi C;
B : deconectorul actvaţiei impulsului de control : impulsul coincident cu cu
frontul de la input-ul de control;
W : deconectorul dezactivării inpulsului de comandă : impulsul coincident cu
frontul dat de la input-ul de control;
D : clipire simetrică;
d : “clipirea” cu impulsul de comandă : sincron;
L : “clipirea” cu controlul reţinerii : asincron;
I : “clipirea” cu impulsul de control : asincron;
T : activare totală.
t=00.00 Această valoare se denumeste valoarea stabilită. Efectul acestei valori se modifică în
sau funcţie de tipul folosit. Se poate referi la un tabel următor pentru detaliere.
A=00.00 Pentru timer-e de tip A/C şi L, acest parametru se înlocuieşte cu următoarele :
B=00.00 A : A/C reţinere la încuiere;
B : A/C timer de reţinere la deconectare.
s Baza de timp a valorii stabilite. Exista 5 stări posibile :
1/100 secunde : 00.00 s (maximum 99.99);
1/10 secunde : 000.0 s (maximum 999.9);
minute: secunde : 00.00 m:s (maximum 99.59);
ore : 0000 o (maximum 9999)
Numai pentru tipul T (activării totale).
Acest parametru se foloseşte pentru blocare valorii stabilite a blocului funcţional. După
blocare valoarea stabilită nu mai apre în menu-ul PARAMETER.
T sau t Folosit ca contact, acest element al blocului funcţional reprezintă output-ul timer-ului.
Lucrul său depinde tipul ales (vezi unul dintabelele următoare).
Această funcţie se foloseşte pentru conservarea stării curente a timer-ului la
deconectarea (întreruperii) alimentării.
Urmează o figură în care sunt nominalizate elementele principale ale blocului funcţional
Timer.
La introducerea lui TT1 trebuie să fie stabiliţi parametri blocului funcţional al timer-ului
NOTĂ. Se folosesc următoarele taste : Sel./Ok pentru alegerea sau confirmarea
parametrului, Z2 şi Z3 pentru modificarea valorii parametrului ales, Z1 şi Z4 pentru
deplasarea de la un parametru, la altul.
În cele următoare se prezintă o succesiune ale ecranelor/comenteriilor privind folosirea
timer-ului în cadrul aplicaţiei date :
Ecranul Comentariu
Acesta este primul ecran. La început se
alege tipul de timer. ( 1 ori tasta → apoi
de 3 ori tasta ↑)
Se alege timer tip B, cu impus. Apoi se
alege baza de timp ( de 2 ori →, apoi de
2 ori ↑)
NOTĂ. Pentru punerea în funcţie a timer-ului este necesar ca releul în regimu RUN.
Stabilirea parametrilor.
Ecranul parametrilor Comparatorului, tipul histerezisului în regimul de lucru cu panoul
frontal apare astfel :
Activarea input-ului I1 face să apară textul pe LCD; iar activarea input-ului I2 conduce
la dispariţia textului.
Fiecare rând cuprinde 5 câmpuri cu câte 2 simboluri în care fiecare este pentru stabilirea
contactelor (condiţiilor). Cele 4 coloane centrale se pot folosi, de asemene, pentru
formarea legăturilor. Ultima coloana trisimbolică se foloseşte pentru bobine (acţiuni).
Legăturile trebuie să fie realizate între coloanele bobinelor şi cele ale contactelor.
Diagrama Ladder se inserează la releul inteligent cu ajutorul tastelor de la panoul
frontal (vezi descrierea tastelor de comandă din paragraful 3 al capitolului 1).
Dacă se foloseşte bobina S (Set) Dacă nu există bobina R (Reset), Bobina R (Reset) trebuie să fie folosită
în diagrama Ladder atunci bobina corespunzătoare se pentru descărcare.
va stabili în 1.
NOTĂ. Releele inteligente realizează o programă de sus în jos, respectiv de la
stânga, la dreapta.
3.- Se desenează legătura prin mişcarea cursorului în poziţia necesară cu ajutorul tastelor
de la Z1, la Z4;
4.- Se relaxează Shift.
Se repetă această acţiune de mai multe ori în funcţie de necesitate, pentru a lega (racorda)
elementele necesare.
Îndepărtarea legăturilor dintre elemente.
1.- Se deplasează cursorii sau asupra legăturii ce urmează să fie îndepărtată, cu
ajutorul tastelor de la Z1, la Z4 : ;
2.- Se apsă Shift : apare menu-ul de context;
3.- Cu tasta Menu/OK (Del.) se îndepărtează legătura;
4.- Se relaxează Shift.
În locuirea unei legături cu un contact.
Pentru înlocuirea unei legături cu un contact, pur şi simplu se dispune cursorul
deasupra câmpului dat şi se inserează contactul aşa cum se descrie la înserarea unui
element.
Fereastra PARAM este accesibilă, numai dacă blocul funcţional are parametri.
3.- Se relaxează Shift : apare menu-ul de context.
I1 corespunde poziţiei adevărate ale lui PB1, i1 corespunde stării inverse ale lui PB1, apăsrea lui
apăsarea lui PB1 activează input-ul I1, care la PB1 dezactivează input-ul i1, respectiv output-ul
rândul său închide Q1 şi aprinde lampa L1. Q1, ceea ce duce la stingerea lămpii L1.
Cazul general.
Tabelul următor ilustrează lucrul unui contact, legat de un releu inteligent.
Butonul PB1 este legat la input-ul I1, iar lampa L1 este conectată la output-ul Q1 al
releului inteligent.
Repaus. Funcţionare.
Schema electică Simbolul Zelio Schema electrică Simbolul Zelio
I1 = 0 I1 = 1
i1 = 1 i1 = 0
I1 = 1 I1 = 0
i1 = 0 i1 = 1
NOTĂ. Funcţia inversă poate lucra cu toate contactele din diagrama Ladder, fie că
reperzintă output-uri, relee auxuliare sau blocurile funcţinale.
I1 sau i1
sau
I1 sau i1
Bobina (SET)
Bobina (RESET)
I1—i2 M1 Clipeşte
Clipeşte M
I1—i2 M1
Clipeşte Q
de 2 ori
Apare cursorul ●
de 2 ori
Legătura este realizată.
de 3 ori
Cursorul se găseşte la
începutul rândului.
de atâtea ori cât este necesar să se
ajungă la începutul rândului.
I-ul se găseşte pe rândul 2 şi
clipeşte.
i- ul se găseşte pe rândul 2 şi
clipeşte.
1 se găseşte pe rândul 2 şi
clipeşte.
Clipeşte .
2 se găseşte pe rândul 2 şi
clipeşte.
de 2 ori
Acest exemplu aplicativ simplu arată unui utilizator, cum se poate insera o diagramă
Ladder. Următoarele puncte trebuie reţinute :
Când clipeşte ■ sau ●, atunci tasta Shift adaugă elementul (contact, bobina sau
simbolul grafic de legătură a elementelor);
Când clipeşte elementul (I, Q, No., …etc), se poate folosi Shift + săgeţile Z2 şi
Z3 de la claviatură pentru alegerea elementului necesar;
De asemenea, se pot folosi tastele de la Z1, la Z4 pentru deplasări în
cadruldiagramei Ladder.
Cap.7.- Depanarea
7.1.- Introducere.
Imediat ce aplicaţia a fost inserată sub forma unei digrame Ladder, este necesar să se
realizeze depanarea
Primul pas este acela că releul inteligent trebuie adus în regimul RUN, iar pentru aceasta
se alege punctul RUN/STOP din menu-ul principal, respectiv se confirmată pornirea
programului.
Din acest moment releul inteligent prelucrează input-urile şi output-urile fizice, conform
cu comenzile introduse în diagrama Ladder.
În continuare este prezentat ecranul releului la pornire.
Pentru modificarea lucrului releului inteligent, utilizatorul poate modifica sau reprezenta
unii dintre parametri blocului funcţional.
Modificarea diagramelor Ladder.
În mod ABSOLUT, NU ESTE POSIBILĂ modificarea rândurilor diagramei Ladder în
regimul RUN.
Dar se pot modifca parametri blocului funcţional în regimul MONITORING.
Folosirea Z-tastelor în calitate de butoane.
Dacă funcţia este activată, atunci pe ecranul INPUTS/OUTPUTS apare numărul tastei în
menu-ulde context, în partea de jos a ecranului, la paăsarea tastei SHIFT
Activarea tastei se poate face pur şi simplu prin alegerea sa : ↑→←↓.
NOTĂ. Apare reprezentarea numărului tastei folosite în cadrul programului.
De exemplu :
еню LD FBD
Descriere.
1 Numărarea mijloacelor de transport şi modificarea manuală a numărului mijloacelor de transport
ce se găsesc în fapt în parcarea auto.
2 Startul tmer-ului iluminării.
3 Startul timer-ului ventilatorului.
4 Prelucrarea funcţiei output-ului manual.
5 Controlul output-urilor : indicatorul gradului de umplere al parcării, blocarea intrării, iluminarea
parcării auto şi conectarea ventilatorului.
La enumerarea în sus şi în jos, contoarul se încuie, când parcarea auto se umple (dacă
mijloacelor de transport se permite manual întrarea, atunci nu se produce nici
evidenţierea, nici enumerarea).
IMPORTANT : Pentru contoarul dat bobinele CC şi DC trebuie să apară câte o singură
dată în cadrul diagramei Ladder. În afară de aceasta, output-ul Q2 se activează când
intrarea în parcare este interzisă. Aceasta conduce la folosirea unui releu auxiliar
(ajutător) pentru blocarea/deblocarea manuală a porţilor cu ajutorul tastelor cursorului.
Orele de lucru :
De luni, până vineri, de la
08.30, până la 17.30;
Sâmbăta, de la 09.30, până la
12.00;
Duminica închis.
Se folosesc deci 2 intervale.
Arow Keys.
Urmează un index alfabetic, care oricum nu este redat aici pentru că nu se potriveşte cu
partea tradusă - traducere B.Siro 01.01.2011, după documentaţia (rusă) de pe Internet.
PREFAŢĂ
Lucrarea “Automate şi Microprogramare” reprezintă un suport teoretic şi practice de
proiectare a soluţiilor de conducere automată a proceselor industriale utilizând
echipamente de tip automat programabil.
Lucrarea este dedicată în primul rând studenţilor facultăţii de Automatică şi Calculatoare
din Universitatea Politehnica Bucureşti, care audiază cursul şi frecventează laboratorul de
Automate şi Microprogramare. De asemenea este utilă studenţilor din facultăţile cu profil
de automatică aparţinând universităţilor tehnice din ţară.
Cartea este structurată în 4 capitole, în care sunt prezentate cele mai representative tehnici
de programare, suportate de majoritatea producătorilor de automate programabile
industriale:
- limbajul grafic Grafcet;
- diagrame de tip Ladder;
- limbaje literare de tip Structured Text.
De asemenea sunt prezentate in detaliu mediile de programare logică avansată ISaGRAF
şi IndraLogic, fiind descrise pe larg atât metodele de dezvoltare a unor proiecte ample cât
şi detalii despre implementarea interfeţelor grafice necesare vizualizării şi supervizării
aplicaţiei implementate.
Prezentarea funcţionării dispozitivelor de tip automat programabil reprezintă baza de
cunoştinţe necesare unui viitor inginer automatist în scopul dezvoltării de sisteme
automate performante.
Metodele si soluţiile originale prezentate în cadrul lucrării, cum ar fi consideraţiile asupra
trecerii de la diagrame logice la programe de tip treaptă, ajută viitorii specialişti
înconceperea unor soluţii software corecte indiferent de tipul automatului cu care se
lucrează.
Prezentarea detaliată a lucrului cu cele mai noi medii de programare logică, descrierea în
amănunt a soluţiilor de automatizare pentru procese industriale complexe, cuprinzând
programe ciclice, secvenţiale, ecrane de vizualizare, programe de comunicaţie, prezintă
un grad evident de noutate în literatura ştiinţifică şi tehnică din ţară.
Multe din informaţiile si soluţiile prezentate în carte înglobează experienţa şi cunoştinţele
colectivului centrului de cercetare de excelenţă CIMR din cadrul Facultăţii de
Automatică şi Calculatoare din Universitatea POLITEHNICA Bucureşti.
Autorul
CUPRINS
Capitolul 1: CARACTERISTICI ŞI PERFORMANŢE ALE AUTOMATELOR PROGRAMABILE
1.1. Structura automatelor programabile 7
1.2. Module de intrare ieşire 9
1.3. Funcţionarea automatelor programabile 11
1.4. Diagrame logice 13
BIBLIOGRAFIE 113
În diagrama de mai sus, intrarea 1 nu este văzută înainte de ciclul 2. Acest lucru se
întâmplă deoarece atunci când s-a activat intrarea 1, ciclul 1 terminase deja de testat
intrările. Intrarea 2 nu este văzută înainte de ciclul 3. Acest lucru are loc deoarece ciclul 2
deja terminase de testat intrările. Intrarea 3 nu este văzută niciodată, deoarece când ciclul
3 testa intrările, semnalul 3 nu era incă activ, iar la începutul ciclului 4 era deja inactiv.
Pentru a evita acest lucru trebuie ca intrarea să fie activă pentru cel puţin un timp de
răspuns la intrare + un timp de scanare.
Dacă nu este posibil ca intrările să fie active atât de mult timp, AP-ul nu mai poate citi
intrările active nemaiputând implementa corect o aplicaţie de control. Există o cale de a
rezolva acest neajuns (mai precis două):
Funcţia de extindere a impulsului. Această funcţie extinde lungimea (durata)
unui semnal de intrare până la momentul la care AP-ul testează intrările, în ciclul
următor.
Funcţia de întrerupere. Această funcţie întrerupe ciclul de scanare pentru a rula
o rutină specială scrisă de utilizator. Când se activează o intrare, indiferent de starea
ciclului de scanare, AP-ul opreşte execuţia programului principal şi execută rutina
deîntrerupere (fig. 1.4). O rutină poate fi privită ca un mini-program în afara programului
principal. După ce a terminat execuţia rutinei de întrerupere, se întoarce în punctul în care
se oprise şi continuă normal procesul de scanare.
cu semnificaţia:
EN = Enable;
EU = Unload Enable;
DN = Done;
EM = Stack Empty;
ER = Error;
UL = Unload;
IN = Inhibit;
FD = Found.
Formatul general de adresare este Rf:e.s sau Rf:e/b cu semnificaţiile deja cunoscute.
Aceste tipuri de fişiere sunt folosite în cadrul instrucţiunilor de tip stivă, shiftare,
secvenţiere, prezentate în capitolul 2.4.
Fişierele de tip Integer.
Acest tip de fişier conţine elemente de un cuvânt, maxim 255 de elemente.
Formatul de adresare este Nf:e. unde e = 0..255 reprezintă numărul elementului.
Sunt folosite în instrucţiuni de comparaţie, matematice,etc. Semnificaţia cuvintelor şi
biţilor elementelor va fi prezentată în cadrul capitolul 2.4, unde sunt descrise
instrucţiunile.
În partea stângă se găsesc instrucţiuni de intrare (una sau mai multe) care formează
întotdeauna o expresie logică de intrare. Expresia logică de la intrare este alcatuită din
operatori logici (ŞI, SAU).
În partea dreaptă se găsesc instrucţiuni de ieşire, una sau mai multe. Efectul instrucţiunii
de ieşire depinde de valoarea logică a expresiei de la intrare.
Executarea ramurilor:
se calculează expresia logică a instrucţiunii de intrare;
se execută instrucţiunea de ieşire în funcţie de valoarea logică a expresiei de la
intrare.
→tot aşa ramură cu ramură.
Programul este executat ciclic, deci se trece la scanarea primei ramuri după scanarea
ultimei ramuri.
În cazul unui bloc AND se poate face reprezentarea grafică:
Dacă A şi B sunt adevărate atunci C
devine sau rămâne adevărată.
HSC (High Speed Counter). Numărătorul de mare viteză HSC este un numărător
hardware şi operează asincron faţă de scanarea programului ladder. Spre deosebire de
celelalte numărătoare HSC nu contorizează tranziţiile FALSE-TRUE ale ramurii ci
tranziţiile intrării I:0/0. Frecvenţa maximă acceptată este de 8 kHz. Această instrucţiune
este valabilă numai pentru controlere I/O fixe cu 24 intrări VDC. O singură instrucţiune
HSC este permisă pe un singur controler. Simbolul sau grafic este :
Parametrii instrucţiunii sunt :
Această instrucţiune are asociat un fişier de
trei cuvinte (octeţi). Cuvântul 0 este cuvântul de
control şi conţine biţii de stare:
bitul 10 (UA) actulizează acumulatorul
pentru a reflecta starea imediată a numărătorului
când HSC devine activă;
bitul 12 (OV) indică o depăşire a numărătorului;
bitul 13 (DN) indică egalarea presetului de către acumulator;
bitul 15 (CU) arată starea de activ/inactiv a instrucţiunii HSC.
Cuvântul 1 conţine valoarea de preset în gama 1 - 32.767,iar cuvântul 2 valoarea
acumulată.
Cum funcţionează?
Fiecare tranziţie a intrarii I:0/0 face ca acumulatorul să se incrementeze; când
acumulatorul egalează valoarea presetului bitul Done (C5:0/DN) este setat şi
acumulatorul pus pe zero.
Pentru a afla starea HSC-ului, programul ladder trebuie să interogheze bitul Done
(C5:0/DN). Imediat cum acesta a fost detectat activ trebuie dezactivat (cu instrucţiunea
OTU) înainte ca acumulatorul (C5:0.ACC) să egaleze valoarea presetului (C5:0.PRE)
pentru ca altfel bitul Overflow (C5:0/OV) este setat.
Valoarea acumulatorului (C5:0.ACC) de obicei este actualizată de fiecare dată
când ramura cu HSC este evaluată, actualizarea însemnând transferarea valorii
acumulatorului hardware în acumulatorul HSC software. După actualizare instrucţiunea
HSC resetează bitul C5:0/UA.
Dacă se doreşte testarea C5:0.ACC în programul ladder după rangul care conţine
instrucţiunea HSC, trebuie mai intâi să se seteze bitul C5:0/UA. Acest lucru este necesar
întrucât intrarea I:0/0 poate să tranziteze de câteva ori de la ultima evaluare a lui HSC.
Instrucţiuni de comparare.
Sunt instrucţiuni de intrare şi au ca operanzi cuvinte ale fişierelor de date.
EQU (Equal) Compară (A) cu (B), unde A şi B sunt adrese de cuvinte. Dacă (A)
= (B), atunci instrucţiunea devine TRUE.
NEQ (Not Equal).Devine TRUE dacă (A) diferit de (B).
LES (Less Than).Devine TRUE dacă (A) < (B).
LEQ (Less Than or Equal).Devine TRUE dacă (A) ≤ (B).
GRT (Greater Than). Devine TRUE dacă (A) > (B).
GEQ (Greater Than or Equal). Devine TRUE daca (A) ≥ (B).
MEQ (Masked Comparison for Equal). Permite testarea egalităţii după
aplicarea unei măşti (poate fi o valoare hexa).
LIM (Limit Test). Permite testarea încadrării unei valori între două limite. Low Limit
=val./adr. limită inferioară. Test = val./adr.val. test. High Limit =val./adr. limită
superioară. Este TRUE când Low Lim ≤ Test ≤ High Lim.
Parametrii necesari acestor instrucţiuni sunt:
Source = adresă valoare
Compare = o constantă întreagă sau adresa unei referinţe.
Instrucţiuni matematice.
O instrucţiune matematică acceptă doi operanzi, dintre care maxim unul poate fi o
constantă. Sunt instrucţiuni de ieşire.
ADD (Add) Dest = A + B.
SUB (Substract) Dest = A – B.
MUL (Multiply) Dest = A * B.
DIV (Divide) Dest = A / B.
NEG (Negate) Dest = (complement faţă de 2) Sursa.
CLR (Clear) Dest ← 0.
SQR (Square Root)
SCL (Scale Data) Dest ← (Sursa):Rate.
Instrucţiuni logice şi de mutare.
Sunt instrucţiuni de ieşire. Instrucţiunile logice se aplică bit cu bit datelor stocate la
adresele sursă. Când condiţiile de pe ramură sunt TRUE, atunci :
MOV (Move) (Dest) ← (Sursa).
MVM (Masked Move). Analog cu MOV, dar după ce sursa a fost trecută prin
Mask; masca poate fi o valoare hexa (o constantă).
AND (And) (Dest) = A AND B.
OR (Or) (Dest) = A OR B.
XOR (Exclusive Or) (Dest) = A XOR B.
Instrucţiuni de lucru cu stiva.
Instrucţiunile FFL (FIFO Load) şi FFU (FIFO Unload) se folosesc împreună.
Instrucţiunea FFL încarcă octeţi într-un fişier creat de utilizator numit stivă FIFO.
Instrucţiunea FFU descarcă octeţi din stiva FIFO în aceeaşi ordine în care au fost
introduşi. Pentru folosirea acestor instrucţiuni sunt necesari următorii parametrii:
Source reprezintă o adresă de cuvânt sau o constantă (-32.768 până la 32.767) în
care se află valoarea de introdus în stiva FIFO.
Destination reprezintă o adresă de cuvânt care memorează valoarea extrasă din
stiva FIFO.
FIFO reprezintă adresa stivei. Trebuie să fie o adresă indexată de cuvânt dintr-
unul din fişierele de intrare, ieşire, stare, bit, sau întregi. Pentru ambele instrucţiuni FFL
şi FFU trebuie să avem aceeaşi stivă.
Length reprezintă numărul de elemente din stivă (maxim 128). Ambele
instrucţiuni FFL şi FFU trebuie să aibă acelaşi număr de elemente.
Position reprezintă următoarea locaţie disponibilă din stiva unde se pot încărca
date. Această valoare se schimbă după fiecare operaţie de încărcare sau descărcare.
Acelaşi număr este folosit pentru ambele instrucţiuni FFL şi FFU.
Control reprezintă adresa fişierului de control, fişier în care sunt stocate date
despre biţii de stare, lungimea stivei şi valoarea poziţiei. Această adresă nu trebuie
folosită pentru nici o altă instrucţiune.
Biţii de stare din elementul de control sunt folosiţi
astfel:
Bitul Empty EM (bit12) este setat de
instrucţiunea FFU indicând că stiva e goală
Bitul Done DN (bit 13) este setat de instrucţiunea FFL pentru a indica faptul că
stiva e plină; aceasta inhibă încărcarea stivei.
Bitul FFU Enable (bit 14) este setat la tranziţia din fals în adevărat a rangului
FFU şi resetat la tranziţia inversă.
Bitul FFL Enable (bit 15) este setat la tranziţia din FALSE, în TRUE a ramurii
FFL şi resetat la tranziţia inversă.
Blocul funcţional PID.
Un bloc funcţional reprezintă un set de instrucţiuni (invizibile utilizatorului) care, având
cunoscut un anumit număr de parametri de intrare, sunt capabile să obţină o serie de
valori de ieşire, calculate după un anumit algoritm, care nu este transparent utilizatorului.
Utilizatorul poate doar să configureze blocul funcţional introducând valorile parametrilor
de intrare.
PID este un bloc funcţional apelat ca o instrucţiune de ieşire cu ajutorul căreia se pot
conduce procese după temperatură, presiune, nivel sau debit folosind bucle de reglare.
Instrucţiunile PID controlează în mod normal o buclă închisă folosind intrările de la un
modul analogic şi furnizând anumite ieşiri pentru un modul analogic de ieşire.
Aceste instrucţiuni pot opera în modul eşantionat sau în modul STI (Selectable Timed
Interrupts - Întreruperi de Timp Reglabile). În modul eşantionat, instrucţiunile
actualizează periodic ieşirile la o rată ce poate fi aleasă. În modul STI, instrucţiunile
trebuie să fie plasate în subrutine de întrerupere STI; ieşirile vor fi actualizate în
momentele de scanare ale STI.
Intervalul STI şi rata de actualizare a buclei trebuie să fie la fel pentru a executa corect
ecuaţia. Blocul funcţional PID foloseşte următoarea formulă:
Instrucţiunile PID se pun pe o ramură fără condiţionări logice. Dacă ramura nu este
parcursă, ieşirile rămân la valorile anterioare, iar termenul integral este resetat. În timpul
programării se introduc adresele Blocului de Control, a Variabilelor de Proces şi a
Variabilelor de Control după ce instrucţiunile PID au fost puse pe ramură:
Blocul de Control este un fişier care memorează datele necesare instrucţiunilor
pentru operare. Mărimea fişierului este fixată la 23 de cuvinte şi poate fi introdusă ca o
adresă de fişier pentru întregi. De exemplu: N10:0 va aloca elementele de la N10:0 până
la N10:22.
Variabila de Proces PV este adresa unui element care stochează valoarea intrării
din proces. Această adresă poate fi un cuvânt rezervat unei intrări analogice unde va fi
stocată valoarea respectivei intrări. Această valoare poate fi un întreg dacă se alege scala
0 -16383.
Variabila de Control cv este adresa unui element care stochează valoarea ieşirii
instrucţiunii PID. Domeniul de ieşire este 0 – 16383 (16383 corespunde unui nivel de
100% din ieşire).
După ce au fost introduse adresele pentru CB, PV şi CV, va apare următorul ecran cu
ajutorul căruia se vor introduce datele necesare configurării şi acordării modulului PID:
În partea stângă sunt parametri instrucţiunii PID care trebuie introduşi:
[F1] Auto/Manual AM (word 0, bit 1), se face alegerea între Auto şi Manual.
Auto arată că PID controlează ieşirile automat. Manual arată că utilizatorul controlează
ieşirile (setează);
[F2] Mode TM (word 0, bit 0), se face alegerea între modurile eşantionat şi STI;
[F3] Control CM (word 0, bit 2), se face alegerea între E = SP - PV şi E= PV –
SP; varianta E = PV - SP presupune incrementarea ieşirii CV; când intrarea PV > SP, iar
varianta E = SP - PV presupuneincrementarea CV când intrarea PV < SP.
Setpoint SP (word 2), este punctul de control dorit pentru proces. Se introduce
valoarea dorită şi se tastează ENTER. Valoarea se poate schimba în programul ladder
prin instrucţiuni;
Gain KC (word 3), este factorul de amplificare proporţional, în gama 0.1 - 25.5.
O regulă este setarea lui la o valoare egală cu 1.5 din valoarea necesară pentru a
determina la ieşire oscilaţii când reset = 0 şi rate terms = 0;
Reset Ti (word 4) este factorul de timp al integratorului, având valori în gama 0.1
- 25.5 min. O regulă este setarea lui la perioada naturală măsurată înaintea calibrării;
Rate Td (word 5), este termenul derivativ, putând lua valori în gama 0.01 - 2.55
min. O regulă este setarea lui la 1/8 din Ti;
Maximum Scaled Smax (word 7), dacă setpoint este citit în mărimi inginereşti,
acest parametru corespunde valorii setpoint când intrarea atinge 16383;
Minimun Scaled Smin (word 8), dacă setpoint este citit în mărimi inginereşti,
acest parametru corespunde valorii setpoint când intrarea atinge valoarea 0;
Deadband DB (word 9) este o valoare pozitivă. DB este centrată în jurul valorii
SP, având lăţimea introdusă de utilizator. DB este introdusă când PV şi SP trec prin zero.
DB are efect numai după ce PV intră în DB şi trece de SP;
Loop Update (word 13) este un intervalul de timp între calculele PID. O regulă
este setarea lui la o valoare de 5 - 10 ori mai mică decât perioada naturală de încărcare;
Scaled Process PV (word 14) este pentru afişare;
Scaled Error (word 15) este pentru afişare; Output CV % (word 16) afişează
ieşirea CV în procente ( pentru intervalul 0 - 16383). Dacă este în mod Auto, această
setare este numai pentru afişare. Dacă este în mod Manual, valoarea CV se poate
schimba, iar noua valoare ajunge la ieşire;
[F4] Output (CV) Limit OL (word 0, bit 3) se poate alege între YES (se
limitează ieşirea între valorile min şi max) şi NO (nu se limitează ieşirea);
În coloana din dreapta sunt indicatorii (flags) asociaţi instrucţiunii PID:
Time Mode Bit TM (word 0, bit 0) specifică modul PID; este setat de către
modul TIMED şi este resetat de către modul STI; poate fi setat/resetat prin instrucţiuni
în programele ladder;
Auto / Manual Bit AM (word 0, bit 01), arată că operaţiile sunt automate când
este resetat şi manuale când este setat; poate fi setat/resetat prin instrucţiuni în
programele ladder;
Control Mode Bit CM (word 0, bit 02), este resetat dacă controlul este E = PV -
SP; poate fi setat/resetat prin instrucţiuni în programele ladder;
Output Limiting Enabled Bit OL (word 0, bit 03) este setat când a fost
selectată o limită pentru CV prin [F4]; poate fi setat/resetat prin instrucţiuni în
programele ladder;
Reset and Gain Range Enhancement Bit RG (word 0, bit 4), dacă este setat
face ca valoarea Reset Minute/Repeat şi factorul de amplificare să fie multiplicat de 10
ori;
Scale Setpoint Flag SC (word 0, bit 05), este resetat când se specifică o scală
pentru setpoint;
Loop Update Time Too Fast TF (word 0, bit 06) este setat de către algoritmul
PID dacă timpul de actualizare al buclei, care a fost dat, nu poate fi atins de către
program (din cauza limitărilor temporale de scanare). Dacă acest bit este setat se poate
încerca corectarea problemei prin actualizarea buclei la o rată mai mică sau mutarea
instrucţiunii într-o subrutină STI;
Derivitive (Rate) Action Bit DA (word 0, bit 07) dacă este setat face ca
Derivitive Rate să fie evaluată după eroare în loc de PV; dacă este resetat, Derivitive Rate
funcţionează ca procesorul 5/02;
DB, Set When Error is în DB (word 0, bit 08), este setat când PV este în
intervalul DB şi are valoarea 0;
Output Alarm, Upper Limit UL (word 0, bit 09) este setat când ieşirea CV
depăşeste limita superioară;
Output Alarm, Lower Limit LL (word 0, bit 10), este setat când ieşirea CV
depăşeste limita inferioară;
Setpoint Out of Range SP (word 0, bit 11), este setat când setpoint nu se
încadrează în scala dată;
Process Var Out of Range PV (word 0, bit 12) este setat când PV nu se
încadrează în intervalul 0 - 16383;
PID Done DN (word 0, bit 13), este setat când algoritmul PID a terminat
calculele;
PID Enable EN (word 0, bit 15), este setat când ramura instrucţiunii PID este
adevarată;
În exemplul dat, pentru ca instrucţiunea de ieşire OTE să seteze bitul B3/12, trebuie să nu
se întrerupă continuitatea logică pe ramură, adică trebuie ca starea XIC = TRUE ^ starea
XIO = TRUE. Concret, conform tabelului precedent:
Dacă B3/10 = 1 şi B3/11 = 0, deci dacă este gasită o cale continuă de instrucţiuni de
intrare adevărate, atunci instrucţiunea de ieşire devine sau rămâne adevărată. În acest caz
condiţiile ramurii sunt adevărate. Când nu este găsită această continuitate logică a
instrucţiunilor de intrare, atunci instrucţiunea de ieşire OTE devine sau rămâne falsă. În
acest caz condiţiile ramurii sunt false.
Modul de variaţie al stării bitului B3/12 în funcţie de stările biţilor B3/10 si B3/11 este:
Etapele iniţiale sunt activate cu ajutorul instrucţiunii OSR. Mici modificări apar atunci
când în diagrama Grafcet există divergenţe şi paralelisme.
În cazul în care dintr-o etapă se poate tranzita în diferite alte etape din cauza existenţei
mai multor condiţii de tranziţie, trebuie editată câte o ramură de tip 2 pentru fiecare
condiţie de tranziţie. Starea de activare a unei etape se testează cu instrucţiunea XIC
aplicată bitului asociat etapei.
Dacă ulterior activării unei tranziţii urmează un paralelism în care mai multe secvenţe vor
rula simultan, o dată cu dezactivarea etapei curente vor fi activate toate etapele iniţiale ale
tuturor secvenţelor paralele.
Ieşirile digitale pot fi activate şi dezactivate atât cu instrucţiunea OTE cât şi cu
instrucţiunile pereche OTL şi OTU. Instrucţiunea OTE se foloseşte atunci când o acţiune
este activă numai în etapa curentă şi va trebui dezactivată o dată cu dezactivarea etapei.
Dacă o ieşire trebuie să îşi menţină valoarea şi în etapele următoare, ea trebuie activată
obligatoriu cu instrucţiunea OTL.
Exemplu: Să considerăm că avem de controlat un proces a cărui diagramă Grafcet este
reprezenată în figura 2.20:
Pentru a construi diagrama Ladder
pornind de la diagrama Grafcet, în
primul rând trebuie stabilite poziţiile
intrărilor şi ieşirilor, precum şi
asocierea etapelor din diagrama
Grafcet cu biţi din fişierul de tip bit
B3. Presupunând că pe slotul 1 al
automatului se găseşte un modul de
intrări digitale cu 16 intrări iar pe
slotul 3 un modul de ieşiri digitale cu
24 ieşiri, putem conecta intrările şi
ieşirile către proces conform tabelului
2.21:
Asocierea etapelor Grafcet cu biţi din fişierul de Bit B3 se poate face conform tabelului
2.22:
Bitul B3/0 va fi rezervat instrucţiunii OSR
ca parametru intern. Se poate trece acum
la scrierea ramurilor diagramei Ladder,
conform algoritmului descris anterior.
Etapa 1 va fi activată iniţial cu ajutorul
instrucţiunii OSR astfel:
Deoarece în etapa 1 nu au loc acţiuni, nu se
mai scrie nici o ramură de tip 1 pentru etapă.
În schimb, deoarece are loc o divergenţă
pornind din etapa 1, trebuie scrise două ramuri de tip 2 pentru cele două condiţii de
tranziţie ce se exclud:
Pentru tranziţia cu condiţia i1:
- nivelul 2 reprezintă programarea în limbaj ST sau IL a acţiunilor din cadrul paşilor sau
condiţiile ataşate tranziţiilor, aşa cum se arată mai jos stânga.
Operaţii SFC.
O operaţie SFC este o secvenţă SFC fiu, pornită sau oprită după cum se schimbă starea
pasului. Poate avea unul din atributele: N (non stored), S (set), R (reset).
Sintaxa operaţiilor este :
<prog_fiu>(N); prog_fiu este pornit când pasul devine activ şi opritcând pasul devine
inactiv;
<prog_fiu>; acelaşi efect, atributul N fiind opţional;
<prog_fiu>(S); prog_fiu este pornit când pasul devine activ şi îşi păstrează starea când
pasul devine inactiv;
<prog_fiu>(R); prog_fiu este oprit când pasul devine activ şi îşi păstrează starea când
pasul devine inactiv.
Secvenţa SFC fiu prog_fiu trebuie să fie un program SFC fiu al programului curent.
Folosirea atributelor S(Set) sau R(Reset) pentru o acţiune SFC are exact aceleaşi efecte
cu folosirea lui GSTART şi GKILL într-o operaţie de tipul impuls din ST.
Convenţia IL.
Codul IL poate fi introdus direct într-un bloc SFC, după cum urmează:
ACTION(P): (* sau N*)
#info=IL
<instrucţiune>
<instrucţiune>
…
#endinfo
END_ACTION;
3.2.5. Condiţii ataşate tranziţiilor.
Fiecărei tranziţii îi este ataşată o expresie booleană care condiţionează trecerea la pasul
următor. Această condiţie este de obicei implementată în limbajele ST sau LD la nivelul
2 al tranziţiei. Pot fi utilizate şi alte modalităţi de implementare, cum ar fi :
- convenţia limbajului ST;
- convenţia limbajului LD;
- convenţia limbajului IL;
- apelul funcţiilor dintr-o tranziţie.
Convenţia ST.
Limbajul ST poate descrie condiţia ataşată tranziţiei. Expresia finală
a acesteia trebuie să fie de tip boolean şi să se termine cu punct şi
virgulă. Expresia poate conţine constante TRUE sau FALSE, o
singură variabilă de intrare sau o variabilă internă booleană sau o
combinaţie de variabile ce conduce la o valoare booleană.
Convenţia LD.
Limbajul LD poate descrie condiţia ataşată tranziţiei. Un exemplu de programare în LD
pentru tranziţii este redat alăturat.
Convenţia IL.
Condiţia este descrisă conform următoarei sintaxe:
#info=IL
<instrucţiune>
<instrucţiune>
…
#endinfo
valoarea conţinută în registrul IL (current result) la sfârşitul secvenţei condiţionând
tranziţia:
current result=0 → condiţia este FALSE
current result<>0 → condiţia este TRUE
Apelul procedurilor.
Nume: numele procedurii;
Semnificaţia: apelează o procedură din biblioteca ISaGRAF sau dinbiblioteca
utilizatorului şi accesează parametrii returnaţi;
Sintaxa: (*apelarea unei proceduri*)
<nume_bloc>(<p1>, <p2> ...);
(* obţinerea valorii returnate*)
<rezultat>:= <nume_bloc>, <ret_param1>;
...
<rezultat>:= <nume_bloc>, <ret_paramN>;
Operanzi: parametrii sunt expresii care potrivesc tipul parametrilor specificaţi pentru
acea procedură
Valoarea returnată: vezi sintaxa pentru a obţine parametrii returnaţi
Exemple de apelare a unei proceduri:
(*program ST care apelează o procedură*)
(*declararea procedurii în dicţionar*)
(*trigb1: bloc R_TRIG – rising edge detection*)
(*apelarea procedurii din limbajul ST*)
trigb1 (b1);
(*returnează parametrii de acces*)
IF (trigb1.Q) THEN nb_edge := nb_edge + 1;
END_IF;
3.3.4. Operatori booleeni specifici ST.
Următorii operatori booleeni sunt specifici limbajului ST:
- REDGE: rising edge detection;
- FEDGE: falling edge detection;
Alţi operatori booleeni standard care pot fi folosiţi sunt:
- NOT: negarea booleană;
- AND (&): ŞI logic;
- OR: SAU logic;
- XOR: SAU logic exclusive.
Operatorul « REDGE »
Nume: REDGE
Semnificaţia: evaluează frontul crescător al unei expresii boolene complete
Sintaxa: <edge>:=REDGE(<expr_logica>,<var_booleana>);
Operanzi: primul operand este orice variabilă booleană sau expresie complexă, al doilea
operand este o variabilă booleană internă folosită pentru a reţine ultima stare a expresiei
Valoarea returnată: TRUE atunci când expresia logică de la intrare trece din FALSE,
în TRUE în cadrul a două cicluri automate, FALSE altfel.
Frontul crescător al unei expresii nu poate fi detectat mai mult decât o dată în acelaşi
ciclu de execuţie, folosind operatorul REDGE. Acest operator poate fi folosit pentru a
descrie condiţia ataşată unei tranziţii SFC.
Operatorul « FEDGE »
Nume: FEDGE
Semnificaţia: evaluează frontul descrescător al unei expresii boolene
Sintaxa: <edge>:=FEDGE(<expr_logica>,<var_booleana>);
Operanzi: primul operand este orice variabilă booleană sau expresie complexă, al doilea
operand este o variabilă booleană internă folosită pentru a reţine ultima stare a expresiei
Valoarea returnată: TRUE atunci când expresia logică de la intrare trece din TRUE, în
FALSE în cadrul a două cicluri automate, FALSE altfel.
Frontul descrescător al unei expresii nu poate fi detectat mai mult decât o dată în acelaşi
ciclu de execuţie, folosind operatorul FEDGE. Acest operator poate fi folosit pentru a
descrie condiţia ataşată unei tranziţii SFC.
Atribuirea
Nume: :=
Semnificaţia: atribuie o variabilă unei expresii
Sintaxa: <var>:=<expr>;
Operanzi: variabila trebuie să fie internă sau de ieşire variabila şi expresia trebuie să aibă
acelaşi tip.
Expresia poate fi apelată de un subprogram sau o funcţie din biblioteca ISaGRAF.
Instrucţiunea RETURN
Nume: RETURN
Semnificaţia: termină execuţia programului curent
Sintaxa: RETURN;
Operanzi: nici unul
Într-un bloc SFC, instrucţiunea RETURN indică sfârşitul execuţiei unui singur bloc.
Instrucţiunea IF-THEN-ELSIF-ELSE
Nume: IF...THEN...ELSIF...THEN...ELSE...END_IF
Semnificaţia: execută una din două liste de declaraţii ST, selecţia este făcută în
concordanţă cu valoarea expresiei booleene.
Sintaxa: IF <expr_bool> THEN
<instrucţiune>;
<instrucţiune>;
...
ELSIF <expr_bool> THEN
<instrucţiune>;
<instrucţiune>;
...
ELSE
<instrucţiune>;
<instrucţiune>;
...
END_IF;
Instrucţiunile ELSE şi ELSIF sunt opţionale. Dacă instrucţiunea ELSE nu este scrisă, nu
este executată nicio instrucţiune când condiţia este FALSE.
Instrucţiunea CASE
Nume: CASE...OF...ELSE... END_CASE
Semnificaţia: execută una din câteva liste de declaraţii ST,selecţia este făcută în
concordanţă cu o expresie întreagă
Sintaxa: CASE <expr_int> OF
<valoare>: <instrucţiuni>
<valoare>, <valoare>: <instrucţiuni>;
...
ELSE
<instrucţiuni>;
END_CASE;
Valorile CASE trebuie să fie expresii constante întregi. Câteva valori, separate prin
virgule, pot duce la aceeaşi listă de instrucţiuni. Instrucţiunea ELSE este opţională.
Instrucţiunea WHILE
Nume: WHILE ... DO ... END_WHILE
Semnificaţia: structură iterativă pentru un grup de instrucţiuni ST, condiţia “continue”
este evaluată înaintea oricărei iteraţii.
Sintaxa: WHILE <expr_bool> DO
<instrucţiune>;
<instrucţiune>;
....
END_WHILE;
Instrucţiunea REPEAT
Nume: REPEAT ... UNTIL ... END_REPEAT
Semnificaţia: structură iterativă pentru un grup de instrucţiuni ST, condiţia “continue”
este evaluată după orice iteraţie.
Sintaxa: REPEAT
<instrucţiune>;
<instrucţiune>;
....
UNTIL <expr_bool>
END_REPEAT;
Instrucţiunea FOR
Nume: FOR ... TO ... BY ... DO ... END_FOR
Semnificaţia: execută un număr limitat de iteraţii folosind o variabilă index analog
întreagă
Sintaxa: FOR <index> := <mini> TO <maxi> BY <step> DO
<instrucţiune>;
<instrucţiune>;
END_FOR;
Operanzi: index: variabilă analog internă care creşte la fiecare buclă
mini: valoare iniţială pentru index (înaintea primei bucle)
maxi: valoarea maximă permisă pentru index
step: indexul de creştere la fiecare buclă
Instrucţiunea [BY step] este opţională. Dacă nu este specificată, pasul de incrementare
este 1.
Instrucţiunea EXIT
Nume: EXIT
Semnificaţia: ieşirea dintr-o instrucţiune iterativă FOR, WHILE sau REPEAT
Sintaxa: EXIT;
Operanzi: nici unul.
Instrucţiunea TSTART
Nume: TSTART
Semnificaţia: porneşte incrementarea unei variabile de tip timer, fără a-i reseta valoarea
Sintaxa: TSTART (<var_timp>);
Operanzi: orice variabilă timer inactivă
Valoarea returnată: nici una
Exemplu: Program SFC care foloseşte instrucţiunile TSTART şi TSTOP
În cazul în care b100 este adevarată, diagrama de
timp va fi întotdeauna falsă.
Instrucţiunea TSTOP
Nume: TSTOP
Semnificaţia: opreşte incrementarea
unei variabile de tip timer, fără a-i
modifica valoarea;
Sintaxa: TSTOP (<var_timp>);
Operanzi: orice variabilă timer activă;
Valoarea returnată: nici una.
Instrucţiunea GSTART
Nume: GSTART
Semnificaţia: porneşte un program fiu SFC punând un jeton în fiecare etapă iniţială
Sintaxa: GSTART (<progr_fiu>);
Operanzi: programul SFC specificat trebuie să fie un fiu al celui în care este scrisă
instrucţiunea;
Valoarea returnată: nici una
Exemplu: Folosirea lui GSTART şi GKILL
Instrucţiunea GKILL
Nume: GKILL
Semnificaţia: opreşte un program fiu SFC prin îndepărtarea jetoanelor existente în
etapele sale;
Sintaxa: GKILL (<prog_fiu>);
Operanzi: programul SFC specificat trebuie să fie un fiu al celui în care este scrisă
instrucţiunea;
Valoarea returnată: nici una.
Instrucţiunea GFREEZE.
Nume: GFREEZE
Semnificaţia: suspendă execuţia unui program SFC fiu; programele suspendate pot fi
repornite prin instrucţiunea GRST
Sintaxa: GFREEZE (<prog_fiu>);
Operanzi: programul SFC specificat trebuie să fie un fiu al celui în care este scrisă
instrucţiunea;
Valoarea returnată: nici una.
Instrucţiunea GRST
Nume: GRST
Semnificaţia: reporneşte un program fiu SFC
suspendat prin instrucţiunea GFREEZE
Sintaxa: GRST (<prog_fiu>);
Operanzi: programul SFC specificat trebuie să fie un
fiu al celui în care este scrisă instrucţiunea;
Valoarea returnată: nici una.
Instrucţiunea GSTATUS.
Nume: GSTATUS
Semnificaţia: returnează starea curentă a unui program SFC;
Sintaxa: <ana_var> := GSTATUS (<prog_fiu>);
Operanzi: programul SFC specificat trebuie să fie un fiu al celui în care este scrisă
instrucţiunea;
Valoarea returnată: 0 = programul este inactiv (oprit);
1 = programul este activ (pornit);
2 = programul este îngheţat.
Operaţii booleene:
boolean AND: ŞI boolean între două sau mai multe valori:
<var_0> :=<var_1> AND <var_2>
boolean OR: SAU boolean între două sau mai multe valori:
<var_0> :=<var_l> OR <var_2>
boolean Exclusive XOR : SAU exclusiv boolean între două valori de intrare
<var_0> :=<var_1> XOR <var_2>
Operaţii aritmetice:
adunarea a două sau mai multe variabile analogice:
<var_0> :=<var_l> + <var_2>
scăderea a două variabile analogice:
<var_0> :=<var_l> - <var_2>
înmulţirea a două sau mai multe variabile analogice:
<var_0> :=<var_l> * <var_2>
împărţirea a două variabile analogice:
<var_0> :=<var_l> / <var_2>
Operaţii logice:
AND_MASK: ŞI bit cu bit
<rezultat> := AND_MASK <(16#abc,16#f0f)>
(*rezultatul este 16#a0c*)
OR_MASK: SAU bit cu bit
<rezultat> := OR_MASK <(16#abc,16#f0f)>
(*rezultatul este 16#fbf*)
XOR_MASK: SAU EXCLUSIV bit cu bit
<rezultat> := XOR_MASK <(16#012,16#011)>
(*rezultatul este 16#003*)
NOT_MASK: NEGAŢIE bit cu bit
<rezultat> := NOT_MASK <(16#1234)>
(*rezultatul este 16#FFFF_EDCB*)
Comparaţii:
mai mic: se testează dacă o valoare este mai mică decât alta (analog, de tip timer
sau mesaj)
<rezultat> := <(‘z’ < ’B’)>
(*rezultatul este fals*)
mai mic sau egal: se testează dacă o valoare este mai mică sau egală decât alta
(analog sau mesaj)
<rezultat> := <(10 <= 25)>
(*rezultatul este adevărat*)
mai mare: se testează dacă o valoare este mai mare decât alta (analog, de tip
timer sau mesaj)
<rezultat> := <(‘ab’ > ‘a’)>
(*rezultatul este adevărat*)
mai mare sau egal: se testează dacă o valoare este mai mare sau egală decât alta
(analog sau mesaj)
<rezultat> := <(10 >= 25)>
(*rezultatul este fals*)
egal: testeaza dacă o valoare este egală cu alta (analog sau mesaj)
<rezultat> := <(10 = 25)>
(*rezultatul este fals*)
diferit : testează dacă o valoare este diferită de alta (analog sau mesaj)
<rezultat> := <(‘ab’ <> ‘ab’)>
(*rezultatul este fals*)
Conversia datelor:
BOO: converteşte orice variabilă în valoare de tip Boolean:
<rezultat1> := BOO <(10)> ;
(*rezultatul1 este adevărat*)
<rezultat2> := BOO <(t#0s)> ;
(*rezultatul2 este fals*)
ANA: converteşte orice variabilă în valoare de tip întreg:
<rezultat1> := ANA <(true)> ;
(*rezultatul1 este 1*)
<rezultat2> := ANA <(t#1s46ms)> ;
(*rezultatul2 este 1046*)
REAL: converteşte orice variabilă în valoare de tip real:
<rezultat1> := REAL <(true)> ;
(*rezultatul1 este 1.00*)
<rezultat2> := REAL <(198)> ;
(*rezultatul2 este 198.0*)
TMR: converteşte orice variabilă analogică într-o valoare de tip timer:
<rezultat> := TIMER <(1234)> ;
(*rezultatul este t#1s234ms*)
MSG: converteşte orice variabilă într-o valoare de tip mesaj:
<rezultat> := MSG <(true)> ;
(*rezultatul este ‘TRUE’*)
Altele:
CAT: concatenarea mai multor mesaje într-unul singur:
<numelemeu> := <(‘Dl’ + ‘’)+’Sorin’> ;
(* numelemeu := ‘Dl Sorin’ *)
SYSTEM: accesul la parametrii sistemului;
OPERATE: accesul la canalele I/O.
CTDU. Acest bloc funcţional este o combinaţie între cele două, adică prezintă ambele
funcţii de numărare incrementală şi decrementală, precum şi cele de reset şi load. Ieşirile
lui digitale sunt aceleaşi ca la cele două blocuri prezentate mai sus şi de aceea nu se va
arăta decât un exemplu
de utilizare în limbajul Ladder Diagram, în fig. 4.8.
TON. Timer On Delay are drept scop întârzierea cu un anumit timp a unui semnal digital
boolean. El are drept intrări: IN – aici se conectează variabila a cărei schimbare din false
în true se doreşte a fi întârziată, PT – o variabilă de tip TIME sau o constantă în formatul
TIME care spune cât timp se doreşte a fi întârziat semnalul, iar ca ieşiri are Q – variabila
care va deveni true după trecerea timpului PT, precum şi ET – cea care dă valoarea
timpului actual al timerului.
Modul de funcţionare presupune că atât timp cât intrarea IN este false, ieşirea Q să
rămână false. Imediat ce IN devine true, atunci timpul din timer, ET va începe să crească
de ordinul milisecundelor, până când valoarea sa atinge ceea ce utilizatorul a specificat în
PT, după care va rămâne constant. Dacă intrarea IN devine false, timerul se
reiniţializează. Ieşirea Q devine true numai dacă IN este true şi ET este egal cu PT, altfel
este false.
Exemplul de utilizare este cel din fig. 4.9.
Graficul ce explică funcţionarea acestui bloc este cel din fig. 4.10.
Graficul ce explică funcţionarea acestui bloc este cel din fig. 4.12.
Dacă se doreşte ca automatul să stea într-o etapă un interval de timp variabil, atunci se
foloseşte o altă metodă care se bazează pe proprietăţile acţiunilor din IndraLogic. După
cum a fost menţionat mai sus, sunt trei tipuri de acţiuni: cele care se execută la intrarea
într-o etapă, cele care se execută la fiecare ciclu atât timp cât automatul se află în acea
etapă şi cele care se execută la ieşirea dintr-o etapă. În plus trebuie să se folosească o
funcţie predefinită a mediului de programare şi anume funcţia TIME(). Această funcţie
returnează în milisecunde timpul care a trecut de când automatul a fost pornit sub forma
unei variabile de tip TIME.
Modul de folosire este următorul: variabila1:=TIME().
Metoda propusă presupune memorarea momentului de timp în care se intră în etapa
respectivă (în engleza “time stamp”) şi apoi citirea periodică a funcţiei TIME(), până
când diferenţa între cele două momente de timp este egală sau mai mare cu intervalul de
timp. Paşii care trebuiesc urmaţi sunt:
se crează etapa dorită dacă aceasta nu există deja;
se selectează etapa respectivă şi se apasă butonul din dreapta al mouse-ului;
se alege de acolo “Add Entry Action” în limbajul ST;
se declară o variabilă de timp în care se va memora “time stamp”- ul de intrare
folosind funcţia TIME();
se apasă dublu click pe etapa respectivă pentru a se putea introduce acţiunile
dorite a se efectua la fiecare ciclu;
se declară o variabilă de timp în care se va memora “time stamp”-ul curent
folosind funcţia TIME();
condiţia de ieşire din etapa este: “time-stamp” curent – “timestamp”de intrare
>= variabila de timp.
Exemplul simplificat de configurare se poate observa în fig. 4.15 şi 4.16.
Apoi se merge la editorul de taskuri aşa cum s-a precizat mai sus.
După care se trece la adăugarea unui nou task prin apăsarea butonului din dreapta al
mouse-ului când pointerul acestuia se află deasupra pictogramei “Task configuration” şi
alegându-se opţiunea “Append task” (vezi fig. 4.18.). Acestui task creat i se poate
modifica numele iar în dreapta ferestrei de editare se pot găsi opţiunile pe care
programatorul le are pentru acel task. În mod implicit acesta este un task ciclic fără o
durată predefinită, cu prioritate 1 (a doua prioritate) vezi fig. 4.19.
După ce acest task a fost creat, i se poate adăuga o apelare a unui program prin apăsarea
butonului din dreapta a mouse-ului, când pointer-ul acestuia se afla în dreptul
pictogramei cu numele task-ului definit, prin alegerea opţiunii “Append Program Call”
sau “Insert Program Call” dacă mouse-ul s-a aflat în dreptul pictogramei cu programul
ales (vezi fig. 4.20).
Odată definit, unui program call trebuie să i se configureze care din programele existente
în proiect va fi apelat de acesta. Pentru aceasta se foloseşte butonul special “...” care va
deschide fereastra denumită “Input Assistant”, ce permite alegerea din lista de programe
a celui care se doreşte a fi chemat, aşa cum rezultă din fig. 4.21.
Odată apelat, programul este executat conform proprietăţilor definite pentru task. Un task
poate apela mai multe programe prin repetarea paşilor de mai sus, iar ele vor fi executate
în ordinea apelării lor de acest task ca în fig. 4.22.
La apăsarea dublu click deasupra unui obiect, se deschide automat meniul de configurare
al acestui tip de element (ca în fig. 4.26).
Dacă se alege opţiunea “Text” se poate introduce textul ce se doreşte a fi afişat pe ecran,
iar prin alegerea opţiunii “Input” se poate configura tipul butonului (cu automenţinere sau
fără), precum şi variabila ce se doreşte a fi manipulată de acest buton. Dacă în câmpul
acesta se începe cu “.” Atunci apare lista variabilelor globale din care se poate alege
denumirea celei dorite, iar la apăsarea butonului “OK” se închide fereastra, butonul fiind
configurat.
Pentru configurarea obiectului de tip “LED” se deschide ca şi anterior meniul de
configurare iar prin alegerea opţiunii “Text” se poate introduce textul ce se doreşte a fi
afişat pe ecran. Se trece apoi la configurarea culorilor pe care acest led trebuie sa le ia în
funcţie de valoarea variabilei booleene, ca în fig. 4.27.
Opţiunile de aici sunt “Inside color” şi anume culoarea pe care o ia în mod implicit
obiectul (dacă variabila de care este legat este false) şi “Alarm color” unde se va
configura cea de-a doua culoare (cea pe care obiectul o să o aibă dacă variabila de care
este legat devine true).
Legarea de variabila dorită se face prin alegerea meniului denumit “Variables” iar la
opţiunea “Change color” se va scrie variabila de care se doreşte a se lega obiectul (vezi
fig. 4.28).
SFÂRŞIT.