Evaluarea curentă a cunoştinţelor la disciplina

„Tehnica energiei”, ciclul I, licenţă

Biomasa. Conversia biomasei.
Energia solară. Conversia energiei solare.

1) Biomasa e partea biodegradabilă a produselor, deșeurilor și reziduurilor din agricultură,

inclusiv substanțele vegetale și animale, silvicultură și industriile conexe, precum și partea
biodegradabilă a deșeurilor industriale și urbane. Biomasa reprezintă resursa regenerabilă cea mai
abundentă de pe planetă. Aceasta include absolut toată materia organică produsă prin procesele
metabolice ale organismelor vii. Biomasa este prima formă de energie utilizată de om, odată cu
descoperirea focului.
2) Tipuri de biomasă:produse secundare și deșeuri rezultate din producția agricolă (paie, coceni,
etc.), plante cultivate pentru scop energetic (rapiță, sfeclă de zahăr, diferite specii de copaci),
biomasă de proveniență animală (bălegar etc.), produse secundare provenite din silvicultură și
prelucrarea lemnelor (așchii de lemn, rumeguș, scoarță, etc.).
3) Culturile energetice sunt culturile care produc biomasă utilizată în scopuri energetice, cele
producătoare de: amidon, zahăr, ulei, lignocelulozice. Culturile ierboase anuale
(monocotiledonatele) reprezintă cea mai mare parte a agriculturii moderne pe scara largă. Acestea
includ cereale, culturi tehnice şi furajere. Seminţele de cereale, tulpinile şi tuberculii constituie o
bună sursă de amidon care poate fi utilizat în procese tehnologice pentru producerea de energie şi
biocombustibili. Culturile ierboase perene pot fi utilizate ca materie primă pentru producţia de
bioenergie atunci când este viabil din punct de vedere economic. Speciile de stuf şi trestie cu
crestare rapidă sunt culturi ierboase care pot avea o utilizare bună a nutrienţilor disponibili pentru a
creşte productivitatea biomasei.
4) Din reziduuri agroindustriale și agricole se poate de produs energie electrică, căldură și
vapori, combustibili gazoși, biocombustibili etc. Biogazul poate fi produs din aproape toate
deşeurile organice: deşeuri de la creşterea animalelor şi păsărilor, deşeuri de producţie pe bază de
spirt etilic, deşeuri pe bază de cereale, deşeuri din producerea berii, tescovina din sfeclă, deşeuri de
peşte şi de la abatoare, iarba, deşeuri de uz casnic, deşeuri din producţia lactatelor (zerul dulce şi
sărat), deşeuri din producţia de biodiesel (glicerina tehnică din seminţe de rapiţă), deşeuri din
producţia sucurilor, tescovina de fructe, pomuşoare, legume, struguri, alge, deşeuri de amidon şi
melasă (celuloză şi sirop, deşeuri din producţia de reciclare a cartofilor), de la producerea chips-
urilor (coji, tuberculi putrede), pulpa de cafea etc.,Dintr-o tonă de gunoi de grajd de bovine se obţine
50-65 m³ de biogaz cu un conţinut de metan de 60%.
5) Plantele pot fi crescute special pentru a fi utilizate ca sursă de energie, fie prin combustie
pentru a produce energie termică, fie printr-un proces de transformare în combustibili gazoşi sau
lichizi, fie pentru a genera energie electrică.
Biomasa culturilor vegetale poate fi divizată în două grupuri mari: biomasa erbacee şi biomasa
ierboasă. Biomasa erbacee include toate tipurile de ierburi şi culturi agricole cu destinaţii diferite
(alimentară, furajeră, energetică etc.). Culturile agricole utilizate în scopuri energetice sunt plantele
tehnice şi cerealiere.
 Din culturile tehnice fac parte plantele oleaginoase (floarea-soarelui, soia), folosite la producerea
uleiul/biodieselului, şi plantele de zahăr care, ca şi cerealele, pot fi utilizate la producerea
bioetanolului.
Plantele energetice sunt cultivate exclusiv în scopuri energetice şi nu sunt utilizate în alte
sectoare. Din acest grup de culturi vegetale fac parte unele ierburi cu viteză mare de creştere (stuh,
Panicum Virgatum etc.), plante perene (Tab.1), plante oleaginoase (rapiţa), culturi furajere (trifoiul,
lucerna) şi chiar copaci cu viteză mare de creştere (plopul, salcia, eucaliptul).
Culturile ierboase anuale (monocotiledonatele) reprezintă cea mai mare parte a agriculturii
moderne pe scara largă. Acestea includ cereale, culturi tehnice şi furajere.
Seminţele de cereale, tulpinile şi tuberculii constituie o bună sursă de amidon care poate fi
utilizat în procese tehnologice pentru producerea de energie şi biocombustibili.
Culturile ierboase perene pot fi utilizate ca materie primă pentru producţia de bioenergie atunci
când este viabil din punct de vedere economic. Speciile de stuf şi trestie cu crestare rapidă sunt
culturi ierboase care pot avea o utilizare bună a nutrienţilor disponibili pentru a creşte
productivitatea biomasei; dar, în acelaşi timp, alte caracteristici agronomice reprezintă încă puncte
slabe, cum ar fi sterilitatea florală, costurile prohibitive pentru înfiinţarea culturii, mecanizarea
relativ redusă a recoltării, umiditate mare a produsului recoltabil şi conţinut ridicat de cenuşă.
Culturile oleaginoase. Din punct de vedere agronomic, culturile de seminţe oleaginoase au o
istorie evolutivă diferită de cea a culturilor de cereale, de aceea pot aduce beneficii suplimentare ca
o cultură secundară pentru reducerea agenţilor patogeni din sol. Cea mai reprezentativă cultură
oleaginoasă în zonele europene sunt cele de floarea soarelui şi soia.
6. Analiza biomasei din reziduuri şi deşeuri este mai complicată, din cauza complexităţii de
materiale şi a sectoarelor de origine. Deşeurile sunt cele generate în procesul de producţie, deşeuri
industriale şi deşeuri municipale solide. Rolul unui management durabil al deşeurilor este de a
reduce cantitatea de deşeuri eliberate în mediu, prin reducerea cantităţii de deşeuri produse. Cantităţi
mari de deşeuri nu pot fi eliminate. Cu toate acestea, impactul asupra mediului poate fi redus printr-
o utilizare durabilă a deşeurilor. Acest lucru este cunoscut ca “ierarhia gestionarii deşeurilor”.
Ierarhia gestionarii deşeurilor se referă la reducere, reutilizare şi reciclare şi la clasificarea
strategiilor de management al deşeurilor în scopul minimizării deşeurilor.
Principii de bază privind formarea biogazului - La un conţinut de umiditate optim, componenta
de natură organică din deşeuri se poate descompune, în condiţii anaerobe, cu ajutorul
microorganismelor. În mediul anaerob anaerob din interiorul unui depozit de deşeuri,
microorganismele trebuie să-şi acopere nevoia de energie şi de oxigen prin reducerea substanţelor
organice. Procesele complexe care conduc la ruperea legăturilor polimerice până când se ajunge la
formarea metanului.
7. Conversia energetică a biomasei. Tehnologii progresive utilizate.
1 COMBUSTIA DIRECTĂ - Prin arderea directă a diferitelor tipuri de biomasă (lemn, diverse
reziduuri, paie, biogaz etc.) se obţin gaze fierbinţi care pot fi utilizate pentru a încălzire sau pentru a
produce abur. Aburul poate antrena în continuare un sistem turbină – generator în vederea producerii
de energie electrică. Arderea este cea mai simplă tehnologie şi se poate dovedi economică dacă sursa
de biomasă disponibilă se află în apropiere şi este suficientă
 PIROLIZA - Piroliza constă în descompunerea termochimică a biomasei solide, proces care are
loc la temperaturi de 300-800°C şi în absenţa oxigenului. În urma acestui proces rezultă căldură,
diferite gaze (hidrogen, metan, monoxid de carbon etc.), bio-ulei şi cărbune. Gazele combustibile
pot fi separate şi captate, iar carbunele rezultat, denumit şi biochar, poate fi utilizat ca fertilizator şi
amendament agricol, utilizare care reprezintă şi o modalitate eficientă şi economică de sechestrare a
carbonului.
GAZEIFICAREA Prin procesul termochimic de gazeificare biomasa solidă se transformă în gaz
la temperaturi de 800-1300°C. Gazul obţinut se numeşte gaz de sinteză sau singaz şi este un amestec
combustibil de hidrogen, monoxid de carbon, metan, azot, bioxid de carbon, sulf, compuşi alcalini şi
gudroane .Hidrogenul este vazut în prezent ca fiind combustibilul alternativ pentru vehiculele
electrice cu pile de combustie.
8. Energia solară este energia emisă de soare, fiind o sursă de energie regenerabilă. Termenul de
energie regenerabilă se referă la forme de energie produse prin transferul energetic al energiei
rezultate din procese naturale regenerabile. Astfel, energia luminii solare, poate fi captate de către
oameni utilizând diferite procedee.
Un sistem de conversie a energiei solare în energie termică trebuie sa fie optim din punct de
vedere al performanţei, costurilor de achiziţie şi funcţionare şi durabilităţii. Structura clasică a unui
sistem de încălzire a apei folosind energia radianta solară constă în următoarele componente:
1. Unul sau mai multe colectoare solare, care pot fi plane, cu tuburi vidate, sau cu tuburi cu
încălzire directă a apei; 2. Sistemul de transfer de căldura şi sistemul de (re)circulare;
schimbătorul de căldură (daca este cazul, în funcţie de tipul instalaţiei); 3. Sistemul de stocare a apei
calde; 4. Sistemul de comandă şi control; 5. Sistemul auxiliar de încălzire, care furnizează căldură
suplimentară în situaţiile în care radiaţia solară nu este suficientă. De obicei acesta constă într-o
rezistenţă electrică sau un echipament de încălzire cu gaze naturale.
9. Există numeroase tehnologii de conversie a radiaţiei solare în energie electrică. Cea mai facilă
metodă constă în utilizarea panourilor fotovoltaice, care realizează conversia directă în curent
continuu prin utilizarea materialelor semiconductoare care manifestă efect fotoelectric . Soluţia
fotovoltaică se poate utiliza la orice scară, începând de la aplicaţii rezidenţiale şi ajungând până la
parcuri de panouri fotovoltaice. Conversia indirectă se face cu ajutorul concentratoarelor solare sau
a sistemelor de lentile. Radiaţia luminoasă este concentrată asupra unui schimbător de căldură în
care energia este transferată unui fluid, ulterior aplicându-se de obicei un ciclu convenţional de
producţie a energiei (de ex. vapori – turbina – generator curent). O a treia categorie cu potenţial
comercial, de asemenea indirectă, o reprezintă combinaţia dintre un concentrator solar şi un motor
Stirling care antrenează un generator electric. Sistemele din aceste două categorii utilizează radiaţia
solară directă, fiind necesară orientarea automată a oglinzilor. Datorită complexităţii tehnice, se
impune existenţa unui proces continuu de întreţinere specializată. De aceea viabilitatea tehnică, dar
şi cea financiară (investiţie iniţiala şi costuri de întreţinere), se obţin în cazul implementării la nivel
de producţie centralizată de energie.