Unităţi majore de relief din România

Unităţi montane carpatice

Carpaţii Româneşti – sunt munţi cu înălţime mijlocie şi mică, altitudinea medie fiind de
840 m. Altitudinile cele mai mari apar în Carpaţii Meridionali şi Munţii Rodnei.
Principalele subdiviziuni sunt: Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Carpaţii
Occidentali

- Carpaţii Orientali – reprezintă 52 % din întreaga arie carpatică românească.

Petrografic, sunt constituiţi din şisturi cristaline, roci vulcanice şi fliş dispuse în trei şiruri
paralele orientate pe direcţia nord-vest sud-est. Altitudinea maximă este 2303 m în Vârful
Pietrosul Rodnei. Sunt fragmentaţi de văi şi depresiuni mari (Depresiunea Maramureş,
Depresiunea Dornelor, Depresiunea Giurgeu, Depresiunea Ciuc, Depresiunea Braşov).
Au fost modelaţi policiclic (prezintă suprafeţe de nivelare asemănătoare celor din
Meridionali), prezintă relief glaciar doar în Munţii Rodnei şi Munţii Maramureşului; are
relieful vulcanic cel mai dezvoltat (Oaş-Gutâi-Ţibleş-Căliman-Gurghiu-Harghita).
Principalele subdiviziuni ale Carpaţilor Orientali sunt: Carpaţii Maramureşului şi ai
Bucovinei, Carpaţii Moldo-Transilvani şi Carpaţii de Curbură.

Carpaţii Maramureşului şi ai Bucovinei, situaţi în nordul Carpaţilor Orientali, între

frontiera României cu Ucraina, în nord, şi aliniamentul depresionar (Depresiunea
Dornelor, Depresiunea Câmpulung Moldovenesc şi Depresiunea Gura Humorului) în sud.
Relieful cuprinde două sectoare: sectorul de vest (Depresiunea Maramureş şi munţii care
îl înconjoară) şi sectorul estic (Obcinele Bucovinei). Depresiunea Maramureşului are un
relief colinar, cu dealuri ce depăşesc 800 m, şi este drenată de râurile Vişeu, Iza şi Mara.
Pe latura de vest-sud vest depresiunea este închisă de munţii vulcanici Oaş, Gutâi şi
Ţibleş (1835 m), cu relieful dominat de conurile vulcanice. La sud-est de valea
Someşului Mare se află Munţii Bârgăului alcătuiţi din fliş străpuns de măguri vulcanice şi
Munţii Suhard alcătuiţi din şisturi cristaline. Pe latura est-nord estică depresiunea este
închisă de Munţii Maramureşului care culminează în vârfurile Farcău (1957 m) şi
Toroioaga (1930 m), alcătuiţi din şisturi cristaline. Munţii Rodnei se află în sud-estul
depresiunii, sunt formaţi din şisturi cristaline, au cea mai mare altitudine şi masivitate din
Carpaţii Orientali (Vf. Pietrosul 2303 m, Ineul 2279 m) şi constituie principalul nod
orografic al acestor munţi. Prezintă relief glaciar alcătuit din văi glaciare, circuri glaciare,
creste alpine şi morene. Sectorul de est, reprezentat de Obcinele Bucovinei, cuprinde trei
culmi montane paralele cu altitudini ce descresc de la vest spre est: Obcina Mestecăniş
cea mai înaltă, alcătuită din şisturi cristaline, Obcina Feredeului şi Obcina Mare. La sud
de obcine se află Depresiunea Dornelor şi depresiunile Câmpulung Moldovenesc şi Gura
Humorului, ultimele fiind situate pe valea Moldovei.

Carpaţii Moldo-Transilvani situaţi între aliniamentul depresionar al Dornelor şi Văii

Moldovei, în nord, şi valea Oituzului şi Depresiunea Braşovului, în sud. Pe latura vestică
vine în contact cu Depresiunea Colinară a Transilvaniei, realizat de un piemont vulcanic
de o remarcabilă netezime, iar în est cu Subcarpaţii Moldovei. Relieful cuprinde două
sectoare: vestic şi estic.
Sectorul de vest cuprinde grupa de sud a munţilor vulcanici şi depresiunile pe care
aceştia le închid la contactul cu fâşia cristalină (tectonice şi de baraj vulcanic). Grupa de
sud a munţilor vulcanici este mai înaltă şi mai masivă şi prezintă un relief vulcanic mai
bine păstrat (alături de conuri vulcanice se păstrează şi cratere sau fragmente de cratere):
Munţii Căliman (Vf. Pietrosul 2100 m), Munţii Gurghiu şi Munţii Harghita. La contactul
grupei vulcanice cu fâşia cristalină sunt închise mai multe depresiuni dintre care cele mai
întinse sunt Depresiunea Giurgeului, axată pe cursul superior al Mureşului şi depresiunea
Ciucului, axată pe cursul superior al Oltului. Ambele depresiuni au altitudini de 600-700
m şi prezintă cele mai intense fenomene de inversiuni termice, aici aflându-se polii
frigului - Joseni, în Depresiunea Giurgeului şi Miercurea Ciuc, în Depresiunea Ciucului.
În estul Munţilor Călimani se află micile depresiuni Bilbor şi Borsec.

Sectorul de est, denumit şi cel al Munţilor Moldovei, cuprinde trei şiruri paralele de
munţi, dintre care cel din vest şi centru aparţin fâşiei cristaline, iar cel estic unităţii
flişului. Primul şir cristalin este format din munţii: Giurgeu, Hăşmaşul Mare (cu o
cuvertură de calcare în care s-au dezvoltat Cheile Bicazului şi relieful rezidual al ,,Pietrei
Singuratice”), Ciucului şi Nemira. Al doilea şir cristalin este format din munţii: Giumalău
(peste 1800m, alcătuit din cristalin), Rarău ( cu stâncile calcaroase ,, Pietrele Doamnei”),
Bistriţei (1859 m), Ceahlău (Vf. Ocolaşul Mare, 1907 m), cu o cuvertură de conglomerate
care dau un relief spectaculos şi Tarcău. Şirul flişului se desfăşoară pe latura de est şi
cuprinde munţii Stânişoara, Goşmanu şi Berzunţ, ultimul închizând Depresiunea
Comăneşti.

Carpaţii de Curbură situaţi în sudul Carpaţilor Orientali, între valea Oituzului şi valea
Prahovei. Pe latura internă vin în contact cu Depresiunea Colinară a Transilvaniei, iar pe
latura externă vin în contact cu Subcarpaţii Curburii. Relieful cuprinde un domeniul
montan alcătuit din culmi şi văi dar în care munţii realizează o mare curbură în care este
închisă Depresiunea Braşovului. Alcătuirea geologică din fliş a permis o fragmentare mai
mare a reliefului. Varietatea rocilor sedimentare a impus un relief petrografic cu forme
specifice: relief ruiniform pe conglomerate (turnuri, ciuperci, Sfinxul Bratocei - în Munţii
Ciucaş), relief dezvoltat pe gresii (Munţii Buzăului), relief carstic (Munţii Bârsei), relief
dezvoltat pe nisipuri (dunele de nisip de la Reci în Depresiunea Braşovului). Curbura
carpatică externă cuprinde Munţii Vrancei, Munţii Buzăului, Munţii Ciucaş, şi Munţii
Baiului. Curbura internă, spre Depresiunea Braşovului cuprinde Munţii Întorsurii care
închid Depresiunea Întorsura Buzăului şi Munţii Bârsei (formaţi din Munţii Postăvaru, cu
vestita staţiune Poiana Braşov, Munţii Piatra Mare şi Munţii Tâmpa). În nord vestul
grupei se află trei munţi scunzi (cu altitudine medie de 100 m) care pătrund digitat în
Depresiunea Braşovului: Munţii Perşani (1104 m) cu defileul bazaltic de la Racoş şi
Măgura Codlei, Munţii Baraolt şi Munţii Bodoc.

Depresiunea Braşovului, situată la contactul Carpaţilor Orientali cu Carpaţii Meridionali

este drenată de râul Olt şi afluienţii săi Râul Negru şi Bârsa. Are aspectul unui şes întins,
cu altitudini de 500-600 m, cu terenuri agricole fertile, cu multe aşezări şi cu intersecţia
unor importante drumuri şi căi ferate transcarpatice.
- Carpaţii Meridionali – situaţi în sudul Depresiunii Colinare a Transilvaniei, între valea
Prahovei, la est şi Culoarele Timiş-Cerna şi Bistra-Strei, la vest.

Relieful Carpaţilor Meridionali deţine cele mai multe superlative geografice din
România:

- reprezintă cel mai masiv şi mai înalt domeniu al Carpaţilor Româneşti, datorită înălţării
în bloc cu peste 1000 m produsă la sfârşitul neogenului şi începutul cuaternarului. În
toate cele patru grupe depăşesc altitudinea de 2500 m, culminând în Munţii Făgăraşului
cu vârfurile Moldoveanu 2544 m şi Negoiu 2535 m , la care se adaugă Munţii Bucegi cu
vârful Omu de 2505 m, Munţii Parâng cu vârful Parângu Mare de 2519 m şi Munţii
Retezat cu vârful Peleaga de 2509 m;

- prezintă o asimetrie inversă: la est de râul Olt sunt abrupţi în nord şi coboară în trepte
spre sud, iar la vest de aceeaşi vale domină prin abrupturi în sud depresiunile
subcarpatice şi au pante mai domoale spre nord;

- sunt alcătuiţi aproape în întregime din şisturi cristaline şi intruziuni granitice, iar la
extremităţi dar şi local apar calcarele care introduc o mai mare varietate a reliefului. Cele
mai importante mase calcaroase apar în extremitatea vestică (Munţii Cernei şi Munţii
Mehedinţi) dar şi în sudul Parângului şi în Munţii Piatra Craiului; Munţii Bucegi fac
excepţie, fiind alcătuiţi din conglomerate care dau un relief specific de eroziune
diferenţială şi eoliană: ,,Babele” şi ,,Sfinxul”. Alcătuirea geologică dominant cristalină
explică masivitatea accentuată, aceşti munţi fiind traversaţi doar de râul Olt şi cuprind
doar trei depresiuni: Loviştei, Haţegului şi Petroşani;

- există trei platforme de eroziune care reprezintă stadii de echilibru în evoluţia reliefului:
platforma Borăscu la 2000m altitudine, cu valorificare pastorală estivală, platforma Râu-
Şes, mai neregulată ca nivelare şi bine evidenţiată în Munţii Retezat, la obârşiile râului
omonim şi la obârşiile Lotrului, este situată la 1200-1600 m; Platforma Gornoviţa sau a
Predealului, la 1000 m altitudine, este valorificată prin aşezări rurale sau urbane
permanente, dar şi prin fâneţe. Pe această platformă, in Munţii Orăştiei se păstrează
vestigiile cetăţii geto-dacice Sarmizegetusa Regia;

- altitudinile mari au făcut ca aceşti munţi să fie modelaţi, în pleistocen, de gheţari care au
modelat un relief specific alcătuit din circuri şi văi glaciare, separate de creste alpine
denumite popular ,,custuri” glaciare şi acumulări de morene. Caracterele alpine
dominante (relieful glaciar, altitudinea şi masivitatea cea mai mare) l-au determinat pe
geograful francez Emm. De Martonne să-i numească ,,Alpii Transilvaniei”;

- deşi sunt cei mai înalţi şi cei mai masivi, sunt totuşi traversaţi integral de valea Oltului
şi parţial de valea Jiului la nivele foarte joase, fenomen explicat prin epigenie (adâncirea
râurilor concomitent cu ridicarea munţilor); din această cauză trecătorile sunt joase:
Turnu-Roşu (400 m), Cozia (309 m) pe Olt şi Lainici (450 m) pe Jiu; în acelaşi timp sunt
şi pasuri de altitudine: Giuvala, din Culoarul Rucăr-Bran, dar şi drumurile
alpine ,,Transfăgărăşanul” (care traversează Munţii Făgăraşului la peste 2000 m
altitudine) şi ,,Transalpina” (care traversează Munţii Parâng la peste 2100 m altitudine);
în Munţii Bucegi se află drumul care urcă la 2500 m în Munţii Coştila. Faţă de Defileul
Oltului dintre Turnu-Roşu şi Cozia se pot delimita grupele Bucegi şi Făgăraş pe latura
estică şi grupele Parâng şi Retezat-Godeanu pe cea vestică.

Grupele Bucegi şi Făgăraş

Situate în estul Carpaţilor Meridionali, grupele Bucegi şi Făgăraş sunt delimitate în est de
Valea Prahovei, iar în vest de valea Oltului. Pe latura de nord domină prin abrupturi
depresiunile Braşovului şi Făgăraşului, iar în sud, spre Subcarpaţii Curburii şi Subcarpaţii
Getici, prezintă pante mai domoale.

Relieful include grupele Bucegi (alcătuiţi din Munţii Bucegi, Munţii Leaota, Culoarul
Rucăr-Bran, şi Munţii Piatra Craiului), şi Făgăraş (alcătuiţi din Munţii Făgăraş, în nord, şi
masivele fragmentate de afluienţii Argeşului: Munţii Cozia care închide la sud
Depresiunea Loviştei, Munţii Ghiţu, Munţii Frunţi, Munţii Iezer şi Munţii Păpuşa);

Munţii Bucegi reprezintă din punct de vedere genetic un sinclinal suspendat, culminează
cu vârful Omu (2505 m) şi se prezintă abrupt atât spre valea Prahovei (abruptul
prahovean al Bucegilor), cât şi spre Depresiunea Braşovului şi spre Culoarul Rucăr-Bran.
Sunt alcătuiţi din conglomerate şi calcare, prezentând un platou structural cu forme
interesante de relief eolian şi de eroziune diferenţială: ,,Babele” şi ,,Sfinxul” şi alte
,,ciuperci eoliene”. Relieful glaciar este prezent în jurul vârfului Omu prin circuri glaciare
dar şi prin văi glaciare (valea superioară a Ialomiţei). Accesibilitatea şi frumuseţea
deosebită a peisajului fac din Munţii Bucegi cel mai circulat masiv montan din România.
Munţii Leaota, situaţi la vest de Bucegi, sunt alcătuiţi din şisturi cristaline şi au un relief
masiv şi greoi.

Culoarul Rucăr-Bran reprezintă o depresiune tectonică (o vale de sinclinal) orientată

nord-vest sud-est cu importanţă în circulaţia transcarpatică încă din perioada feudală între
Braşov şi Câmpulung Muscel.

Munţii Piatra Craiului, situaţi la vest de Culoarul Rucăr-Bran se prezintă în relief ca cea
mai frumoasă creastă calcaroasă din România.

Munţii Făgăraşului corespund culmii înalte situată între valea Dâmboviţei şi Defileul
Oltului dintre Turnu Roşu şi Cozia, care este abruptă spre nord şi cu pante domoale spre
sud. Culminează în vârful Moldoveanu 2544 m, şi Negoiu 2535 m, sunt alcătuiţi în
întregime din şisturi cristaline şi cuprind cele mai extinse forme de relief glaciar din ţară
(circuri glaciare, văi glaciare, creste alpine, praguri glaciare, morene), având şi multe
lacuri glaciare (Bâlea, Podragul Mare, Capra, Avrig, Călţun, Urlea). Partea centrală a
Făgăraşului este traversată de drumul transcarpatic modernizat ,,Transfăgărăşanul” care
permite accesul, pe timpul verii, între Depresiunea Făgăraş şi Curtea de Argeş.
Făgăraşul sudic are în componenţă o culme mai joasă, fragmentată, formată din masive
alcătuite din şisturi cristaline intens metamorfozate (gnaisul ocular de Cozia): Munţii
Cozia, (1668 m), Munţii Frunţi, Munţii Ghiţu, Munţii Iezer şi Munţii Păpuşa (2462 m),
cu relief glaciar şi alcătuire cristalină.

Între cele două unităţi făgărăşene penetrează partea de est a Depresiunii Loviştei,
dezvoltată la confluenţa Lotrului cu Oltul şi în Masivul Parâng.

Grupele Parâng şi Retezat-Godeanu ocupă latura vestică a Carpaţilor Meridionali, fiind

situate între Defileul Oltului dintre Turnu Roşu şi Cozia în est şi culoarele tectonice
Timiş-Cerna în vest. În nord culoarul Bistra Strei îi desparte de Munţii Poiana Ruscăi,
culoarul Orăştiei îi separă de Munţii Apuseni şi în continuare Depresiunea Sibiului şi
Apoldului îi separă de Podişul Transilvaniei. Pe latura sudică se termină abrupt spre
depresiunile subcarpatice oltene.

Relieful include cele două grupe de munţi precum şi depresiunile Loviştei, Haţeg şi
Petroşani.

Grupa Munţilor Parâng include cel mai mare nod orografic din România din care pornesc
cinci unităţi montane cu dispoziţie radiară: în sud-vest Munţii Parâng (vârful Parângu
Mare, 2519 m), alcătuiţi din şisturi cristaline şi intruziuni granitice, cu relief glaciar şi
lacuri glaciare (L. Gâlcescu) din care se desprind spre nord-vest Munţii Şureanu (vârful
lui Pătru, 2130 m), cu relief glaciar dar şi cu peşterile Şura Mare şi Tecuri. Spre nord-est
Munţii Cândrel (vârful Cândrel, 2244 m), cu alcătuire cristalină şi relief glaciar. Spre est
se desfăşoară Munţii Lotrului (vârful Ştefleşti, 2242 m) şi Munţii Căpăţânii (vârful Ursu,
2124 m) alcătuiţi din calcare, cu văi în chei şi peşteri.

Între grupele Parâng şi Retezat-Godeanu se desfăşoară spaţiile depresionare ale Haţegului

şi Petroşanilor. Depresiunea Haţegului este o depresiune tectonică şi o veche zonă de
populare în care romanii stabilesc noua capitală a Daciei, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.
În Evul Mediu era cunoscută sub numele de ,,Ţara Haţegului”. Depresiunea Petroşani,
situată pe cursul superior al Jiului, este de origine tectonică şi corespunde celui mai mare
bazin huilifer al ţării. Spre nord , prin pasul Merişor se face legătura cu depresiunea
Haţegului, iar spre sud prin pasul Lainici şi Defileul Jiului cu Oltenia subcarpatică.

Grupa Retezat-Godeanu este situată între Depresiunea Petroşani şi Defileul Jiului la est,
depresiunea Haţegului şi Culoarul Bistrei la nord şi Culoarul Timiş-Cerna la vest. Are în
componenţă cele două masive centrale Munţii Retezat şi Munţii Godeanu care dau
numele grupei. Munţii Retezat (vârful Peleaga, 2509 m) prezintă cel mai ridicat nivel
altitudinal al grupei şi au cel mai complex relief glaciar. Adăpostesc cele mai multe lacuri
glaciare (Bucura, Zănoaga, Lia, Ana, Viorica, Florica, Tăul Porţii). Pitorescul peisajului
natural şi elementele rare de floră şi faună au dus la constituirea Parcului Naţional
Retezat încă din 1935.
Munţii Godeanu (vârful Gugu, 2291 m), alcătuiţi ca şi Retezatul din şisturi cristaline, au
un relief glaciar mai puţin spectaculos, dar prezintă cele mai întinse platforme de
eroziune de tip Borăscu şi Râu-Şes. Spre nord-vest se desfăşoară Munţii Ţarcului,
continuaţi de Muntele Mic, iar pe latura de sud-vest se desfăşoară Munţii Cernei şi
Munţii Mehedinţi, despărţiţi de valea adâncă a Cernei. Spre est sud-est sunt munţii
Vâlcanului (vârful Straja 1868 m) cu alcătuire calcaroasă şi văi în chei (Cheile Runcu).

Culoarul tectonic Timiş-Cerna are aspectul unui graben care separă grupele Retezat-
Godeanu de Munţii Banatului, printr-o denivelare tectonică de aproape 1000 m. Asigură
legătura nord-sud între oraşele Caransebeş şi Orşova prin pasul Domaşnea (540 m),
denumit şi Poarta Orientală, străbătut de drumul european E70 şi de magistrala feroviară
Bucureşti-Timişoara.

Culoarul Bistra desparte Masivul Retezat-Godeanu de Munţii Poiana Ruscăi şi asigură

legătura rutieră între Caransebeş şi Depresiunea Haţegului prin pasul Poarta de Fier a
Transilvaniei (700 m).

- Carpaţii Occidentali – denumiţi astfel după localizarea lor, la vest de Depresiunea

Colinară a Transilvaniei, se întind între Defileul Dunării, în sud, şi până la văile
Someşului şi Barcăului în nord. Spre est Culoarele Timiş-Cerna şi Bistra îi despart de
Carpaţii Meridionali, iar Depresiunea Alba Iulia Turda îi despart de Depresiunea Colinară
a Transilvaniei.

Constituie cel mai jos sector al Carpaţilor Româneşti, altitudinile maxime fiind cuprinse
între 1200-1400 m în sud şi abia depăşind 1800 m în nord;

Prezintă o accentuată asimetrie, ei coborând în trepte de la est la vest;

Caracteristica definitorie este discontinuitatea dintre grupele montane, acestea apărând ca

o succesiune de horsturi, despărţite de culoare tectonice (grabene): Mureşului, Timiş-
Cerna, Bistra;

Se adaugă pătrunderea Câmpiei de Vest sub formă de ,,câmpii golfuri” în lungul celor
trei Crişuri şi contactul direct al câmpiei cu munţii în dreptul Munţilor Zarandului;

Au alcătuirea geologică cea mai complexă (şisturi cristaline, fliş, roci vulcanice şi
magmatice), ceea ce a determinat apariţia unei mari varietăţi de forme de relief;

Sunt puternic fragmentaţi de numeroase văi, depresiuni intramontane şi depresiuni de

tip ,,golf”;

Sunt cei mai populaţi din Carpaţii Româneşti, aşezările permanente ajung până la 1600
m.
Munţii Banatului-sunt situaţi în sud-vestul ţării, între Defileul Dunării dintre Baziaş şi
Orşova în sud, Culoarul Timiş-Cerna în est, dealurile şi Câmpia de Vest în nord şi nord-
vest.

Analiza reliefului nu este completă fără includerea Defileului Dunării dintre Baziaş şi
Gura Văii, o vale transversală, caracterizată printr-o alternanţă de sectoare înguste -
Cazanele Mari şi Mici, Porţile de Fier - şi bazinete depresionare: Moldova Nouă şi
Orşova. Prin construirea sistemului energetic şi de navigaţie Porţile de Fier a fost
rezolvată atât problema navigaţiei pe Dunăre, în acest sector, cât şi valorificarea
potenţialului hidroenergetic.

Latura de est a Munţilor Banatului este mai înaltă (1200-1400 m) şi include în nord
Munţii Semenic (1446 m), alcătuiţi din şisturi cristaline şi cu aspectul unui platou la
nivelul de 1400 m, valorificat pastoral şi turistic. În sud, lungul Cazanelor se desfăşoară
Munţii Almăjului (vârful Svinecea Mare, 1224 m), alcătuiţi dintr-o alternanţă de şisturi
cristaline străpunse de granite sau acoperite de roci sedimentare (calcare). Între cele două
unităţi montane este închisă Depresiunea Almăjului (sau Bozovici), care este drenată de
râul Nera.

Partea de vest cuprinde munţi mai scunzi (muncei) cu altitudini de 600-1100 m dar cu
aceeaşi alcătuire geologică: Munţii Locvei, de-a lungul Dunării, în primul sector al
Defileului, Munţii Aninei (1160 m), care au o cuvertură de calcare pe care s-a dezvoltat
relieful carstic (Cheile Nerei, Caraşului şi Minişului, Peştera Comarnic). În nord-vest
sunt Munţii Dognecea (617 m), care închid Depresiunea Caraş-Ezeriş.

Munţii Poiana Ruscăi– sunt cuprinşi între Culoarul Bistrei la sud şi Defileul Mureşului
dintre Deva şi Zam, la nord. Pe latura estică intră în contact cu Depresiunea Haţegului iar
pe latura vestică cu Dealurile Lipovei.

Relieful Munţilor Poiana Ruscăi se caracterizează prin altitudini scăzute (vârful Padeşu,
1374 m) dar cu o masivitate remarcabilă dată de alcătuirea geologică (şisturi cristaline cu
intercalaţii de calcare cristaline, marmure şi chiar roci vulcanice. Fiind înconjurată de
zone joase Munţii Poiana Ruscăi au aspect de horst, înfăţişându-se sub formă de cupolă
şi de nod orohidrografic unitar. Prezintă văi adânci şi culmi largi, care facilitează
pătrunderea aşezărilor pe cele mai mari înălţimi.

Munţii Apuseni

Munţii Apuseni sunt situaţi la vest de Depresiunea Colinară a Transilvaniei, între defileul
Mureşului dintre Deva şi Lipova, în sud, şi văile Barcăului şi Someşului, la nord.
Munţii Apuseni includ următoarele subunităţi:

Masivul Bihorului, este gruparea montană centrală, cu alcătuire predominant cristalină şi

care culminează în vârful Bihor de 1849 m. Din acest masiv se desprind spre nord Munţii
Vlădeasa (1836 m), iar în est Muntele Mare (1826 m). Peste fundamentul cristalin au fost
depuse cuverturi d calcare în care s-au dezvoltat fenomene carstice şi calcaroase: Cheile
Someşului Cald şi ale Bulzului, Peşterile Scărişoara şi Focul Viu (ambele cu gheţari),
complexul carstic Padiş-Cetăţile Ponorului. Spre est-nord est se desprind Munţii Gilău,
iar în sud Muntele Găina cu vestitul ,,Târg de Fete”, nedee populară desfăşurată la
sfârşitul lunii iulie.

Latura de sud-est a Munţilor Apuseni este alcătuită din Munţii Mureşului, cu altitudini de
1000-1200 m, care cuprind munţii Trascăului (cu numeroase văi tăiate în calcare: Cheile
Turzii, Întregaldelor, Râmeţului), şi Munţii Metaliferi formaţi din andezite şi bazalte. Se
poate menţiona şi o formă spectaculoasă a reliefului vulcanic - ,,Detunatele”- cu coloane
de bazalt arcuite, cu aspect de orgă uriaşă.

În vest se desfăşoară munţii scunzi ai Crişurilor, separaţi de depresiunile golfuri: Munţii

Zarandului (836 m), Munţii Codru-Moma (1112 m), cu izbucul de la Călugări format pe
calcare, Munţii Pădurea Craiului, cu peşterile Meziad, Vadul Crişului, precum şi Peştera
Vântului (50 km lungime, fiind cea mai lună peşteră din ţară).

Munţii Plopiş sau Şes (918 m) se află situaţi în nord-vestul acestui spaţiu montan. Între
Munţii Crişurilor se interpun depresiunile ,,golfuri” : Zarandului (pe Crişul Alb),
Beiuşului (pe Crişul Negru) şi Vad-Borod (pe Crişul Repede). În spaţiul Munţi Apuseni
sunt prezente şi alte depresiuni mai mici: Gurahonţ, Brad, Huedin, Zlatna, Abrud şi
Câmpeni.

La nord – nord-est de valea Barcăului se desfăşoară sectorul munţilor scufundaţi, cu

alcătuire geologică dură, din şisturi cristaline şi calcare, structură care poartă numele
de ,,jugul intracarpatic”, format din Munţii Meseşului (996 m), şi dealurile cristaline:
Prisnel, Dealul Mare şi Preluca.

- Depresiunea colinară a Transilvaniei – situată în partea centrală a ţării, este cea mai
mare depresiune din interiorul arcului carpatic. Este mărginită de cele trei ramuri
carpatice, care şi-au luat denumirea după poziţia faţă de această mare unitate
depresionară: la nord şi est Carpaţii Orientali, la sud Carpaţii Meridionali, la vest Munţii
Apuseni iar la nord vest Dealurile Silvaniei.

Prezintă un fundament carpatic faliat şi scufundat la adâncimi de 2000-8000 m, acoperit

de o cuvertură de roci sedimentare formată din argile, marne, nisipuri, gresii,
conglomerate, tufuri vulcanice şi sare. Structura geologică conţine cute diapire, domuri şi
structuri monoclinale pe care s-au dezvoltat cuestele. Relieful depresiunii prezintă o
înclinare de la est (1080 m) şi nord-est spre vest sud-vest (300 m), fapt arătat şi de
orientarea generală a reţelei hidrografice Someş, Mureş, Târnave, Olt). Altitudinile medii
sunt cuprinse între 400-500 m, mai coborâte în depresiunile exterioare şi mai înalte în
zonele interioare de podiş.

În partea centrală, relieful este format dintr-un podiş cu strate sedimentare uşor boltite
(domuri) care conţin acumulări de gaz metan.

Zona marginală prezintă o structură cutată, mai slab în sud şi vest (unde apar
depresiunile de contact litologic: Făgăraş, Sibiu, Culoarul Alba Iulia-Turda) şi mai
accentuat în est , unde există o alternanţă de dealuri şi depresiuni specific subcarpatică,
de unde şi denumirea de Subcarpaţii Transilvaniei. Pe marginile depresiunii, la Praid,
Ocna Sibiului, Ocna Mureş sau Turda sunt prezente cutele diapire cu sâmburi de sare,
care uneori ajung la suprafaţă. Principalele diviziuni sunt: dealurile şi depresiunile
marginale şi Podişul Transilvaniei.

Dealurile şi depresiunile marginale situate în imediata vecinătate a munţilor cuprind

următoarele subunităţi:

- dealuri: Culmea Brezei, Preluca, Dealul Mare şi Prisnel în nord şi nord-vest, Dealul
Feleacului la vest, dealurile de tip subcarpatic în est;

- depresiuni: Depresiunea Almaşului (pe râul Almaş); Culoarul Alba Iulia-Turda (pe
Mureş şi Arieş) la vest; Depresiunea Sibiu (pe râul Cibin) şi Depresiunea Făgăraş in sud
(pe râul Olt); Depresiunea Bistriţa (pe râul Bistriţa) la est; Depresiunea Lăpuşului (pe râul
Lăpuş) la nord.

Podişul Transilvaniei – situat în partea centrală a Depresiunii colinare a Transilvaniei,

are următoarele diviziuni:

- Podişul Someşan, situat în partea nord-vestică a Podişului Transilvaniei şi traversat de

Someş între Dej şi Jibou; este format din interfluvii netede dezvoltate pe un substrat
sedimentar uşor înclinat spre sud-est, cu altitudini de 500-600 m;

- Câmpia Transilvaniei, delimitată la nord de Someşul Mare şi de Someşul Mic, iar la sud
de valea Mureşului, este o regiune cu un relief de dealuri joase (400-500 m), cu aspect
neted, slab ondulat (datorită prezenţei domurilor), văi scurte şi largi pe care s-au amenajat
iazuri;

- Podişul Târnavelor, cea mai întinsă subunitate, cuprinsă între Valea Mureşului la nord
şi Valea Oltului la sud, se caracterizează printr-un relief mai înalt (peste 600 m) ce
coboară în trepte de la est către vest; prezenţa domurilor şi a cuestelor; asimetria văilor,
intensitatea alunecărilor de teren. În cadrul său se individualizează trei subunităţi:
Dealurile Târnavelor, Podişul Hârtibacilui ş Dealurile Secaşelor.
Unităţi de dealuri şi podişuri

- Subcarpaţii – Subcarpaţii s-au format prin cutarea sedimentelor depuse în fosa

precarpatică în ultimele faze ale orogenezei alpine.

- Relieful este alcătuit din depresiuni sinclinale închise la exterior de dealuri anticlinale,
dispuse în unu sau două şiruri. Dealurile interne au structură cutată şi altitudini mai
mari, iar dealurile externe au altitudini mai mici şi structură monoclinală.

- Prezenţa stratului de argilă intercalat între depozitele de molasă favorizează producerea

alunecărilor de teren.

Subdiviziuni: Subcarpaţii Moldovei, Subcarpaţii de Curbură şi Subcarpaţii Getici.

Subcarpaţii Moldovei şi Culoarul Siretului

Subcarpaţii Moldovei sunt situaţi la est de grupa centrală a CarpaţilorOrientali, între

valea Moldovei, în nord, şi valea Trotuşului (Şuşiţa), în sud. Pe latura estică sunt
delimitaţi de Podişul Bârladului de o arie de discontinuitate geografică: Culoarul
Siretului.

Subcarpaţii Moldovei constituie cel mai simplu areal de tip subcarpatic, format din trei
mari depresiuni, închise spre exterior de dealuri cu structură cutată. De la nord la sud se
desfăşoară: Depresiunea Neamţ, drenată de râul Neamţ (Ozana) şi închisă de Culmea
Pleşului (911 m), Depresiunea Cracău-Bistriţa, drenată de râurile care îi dau numele,
închisă la nord de Dealul Corni (592 m), iar în sud de Dealul Barboiu; Depresiunea
Tazlău-Caşin, situată pe râul Trotuş, unde converg mai multe râuri, printre care şi cele
care îi dau numele. În est depresiunea este închisă de Culmea Pietricica (740 m), iar în
sud de dealurile Ouşoru şi Zăbrăuţ. Subcarpaţii Moldovei sunt formaţi din roci
sedimentare cutate în ultima etapă a orogenezei alpine. Dealurile externe cuprind la
contactul cu sectorul Culoarului Siretului o bordură de pietrişuri şi nisipuri piemontane.

Culoarul Siretului, împreună cu valea largă a Moldovei (ambele de natură erozională),

separă domeniul de orogen al Subcarpaţilor Moldovei de cel de platformă al Podişului
Moldovei. La confluenţa Siretului cu principalele râuri dinspre Carpaţii Orientali au
apărut oraşele Adjud (Trotuş), Bacău (Bistriţa), Roman (Moldova).

Subcarpaţii Curburii

Situaţi în partea central-sudică a ţării, între valea Trotuşului (mai corect Şuşiţa) în nord şi
valea Dâmboviţei în vest.

Reprezintă cel mai complex domeniu subcarpatic, cu altitudini mari, structura

întortocheată a depresiunilor, şi pătrunderea unor pinteni montani de fliş paleogen
carpatic în arealul subcarpaţilor (Pintenul Ivăneţu, 1021 m, şi pintenul Văleni). Se pot
distinge două şiruri de depresiuni, separate de două aliniamente deluroase:

- primul şi al depresiunilor ,,interne”, include : Depresiunea Soveja pe Şuşiţa,

Depresiunea Vrancei, drenată de râurile Putna şi Zăbala, Depresiunea Lopătari pe
Slănicul Buzăului, , Depresiunea Pătârlagele pe Buzău, Depresiunea Vălenii de Munte pe
Teleajen şi Depresiunea Câmpina pe Prahova. Acestea sunt închise de o mediană
deluroasă cu altitudini de 800-900 m: Răchitaş, Răiuţu, Gurbăneasa (979 m), Bisoca,
Ciolanu, Salcia;

- al doilea şir al depresiunilor ,,intracolinare” cuprinde depresiunile: Vidra, Mera,

Dumitreşti (pe Râmnicul Sărat), Policiori, Nişcov, Podeni pe Cricovul Sărat şi Pucioasa
pe Ialomiţa. Spre est şi sud, acestea sunt închise de dealurile externe: Măgura
Odobeştilor (996 m), Deleanu, Istriţa (749 m) şi Bucovel.

Subcarpaţii Getici

Situaţi la sud de Carpaţii Meridionali, între valea Dâmboviţei în est şi valea Motrului în
vest, intră pe latura de sud în contact cu Podişul Getic.

Relieful prezintă două şiruri de depresiuni, separate de două aliniamente deluroase:

- primul şir de depresiuni, la contactul cu muntele, cuprinde: Depresiunea Câmpulung

închisă la sud de Măgura Măţău (1018 m), Arefu pe Argeş, Jiblea pe Olt, Horezu pe
Bistriţa Vâlcii şi închisă de Măgura Slătioarei, urmate spre vest de Polovragi, Novaci,
Tismana şi Baia de Aramă;

- al doilea şir de depresiuni ,,intracolinare”, cuprind Depresiunea Râmnicu-Vâlcea, pe

Olt, închisă de Dealul Negru şi Depresiunea Târgu Jiu-Câmpu Mare închisă la sud de
Dealul Bran şi la est de Dealul Bârzei (560 m).

- Podişul Mehedinţi

– Altitudinal este un podiş, genetic aparţine orogenului carpatic. Este o peneplenă înălţată
cu relief întinerit.

- Petrografic este alcătuit din şisturi cristaline şi calcare, ceea ce a favorizat apariţia
reliefului carstic format din chei (Topolniţei şi Coşuştei), poduri naturale (Ponoare),
peşteri (Topolniţa). Altitudinea reliefului este cuprinsă între 500-600 m. Podişul
Mehedinţi cuprinde şi Depresiunea Severinului şi Dealurile Coşuştei.

- Piemontul Getic

– Este o unitate de platformă (cu fundament alcătuit din Placa Moessică şi cu umplutură
sedimentară). La suprafaţă s-au acumulat depozite de tip piemontan formate din pietrişuri
şi bolovănişuri aduse de râuri din Carpaţii Meridionali şi depuse în condiţii subaeriene.
Aceste depozite sunt cunoscute sub numele de pietrişuri de Cândeşti.

- Este cel mai mare piemont din România şi a fost puternic fragmentat de apele
curgătoare. Relieful înclinat de la nord spre sud, prezintă altitudini cuprinse între 600-700
m, în nord, şi de 200-300 m, la sud, la contactul cu Câmpia Română.

- Subunităţi: Platforma Strehaia, Platforma Jiului, Platforma Olteţului, Platforma Argeş,

Platforma Cotmeana şi Platforma Cândeşti.

- Podişul Moldovei

– unitate de platformă, cu fundament alcătuit din placa est-europeană în jumătatea

nordică şi placa nord-dobrogeană în jumătatea sudică peste care s-a depus o umplutură
sedimentară alcătuită din nisipuri, argile, marne, gresii în structuri orizontale sau
monoclinale.

Relieful structural este format din platouri structurale şi din cueste, la care se adaugă
văile consecvente şi cele subsecvente. Prezenţa argilelor a favorizat alunecările de teren.
Principalele subdiviziuni sunt:

- Podişul Sucevei situat în partea de nord-vest, între graniţa de stat cu Ucraina şi valea
Moldovei, reprezintă sectorul cel mai înalt, cu relieful alcătuit dintr-o alternanţă de
dealuri (Ciungi, Podişul Dragomirnei, Podişul Fălticenilor, Dealul Ibăneşti, Dealul Mare
-Hârlău) şi unităţi mai joase (Depresiunea Rădăuţi, Culoarul Moldovei, Culoarul
Siretului);

- Câmpia Moldovei situată în partea de nord-est a podişului Moldovei între Culmea Bour-
Dealul Mare în vest şi valea Prutului în est;

- Podişul Bârladului, situat între Siret şi Prut, ocupă jumătatea sudică a Podişului
Moldovei şi cuprinde următoarele subdiviziuni: Podişul Central Moldovenesc, Colinele
Tutovei, Dealurile Fălciului şi Podişul Covurlui.

- Podişul Dobrogei

- este cea mai complexă arie geologică şi geomorfologică din România. În partea de nord
este o unitate de orogen formată în orogeneza hercinică – Podişul Dobrogei de Nord;

- în partea centrală o peneplenă formată în orogeneza caledonică – Podişul Casimcei;

- în sud o platformă – Podişul Dobrogei de Sud. Orogeneza baikaliană a dus la

individualizarea Podişului Casimcei alcătuit din şisturi verzi; orogeneza hercinică a
ridicat Munţii Măcinului alcătuiţi din granite; partea sudică a podişului formată prin
sedimentare prezintă un relief uşor ondulat şi văi în canion. La suprafaţă s-a depus un
strat de loess cu grosimi de până la 40 m care a favorizat procesele de tasare şi sufoziune.
Diviziunile sunt următoarele:
- Podişul Dobrogei de Nord, alcătuit din: Munţii Măcinului alcătuit din granite, cu relief
rezidual (piramide, stâlpi, blocuri de piatră), Dealurile Tulcei cu relief colinar desfăşurat
pe direcţia vest-est, Depresiunea Nalbant şi Podişul Babadag alcătuit din calcare care au
favorizat apariţia reliefului carstic;

- Podişul Casimcei cu altitudine de 200-300 m are un relief modelat pe roci vechi (şisturi
verzi), cu culmi puţin proeminente, despărţite de văi largi evoluate, fără terase;

- Podişul Dobrogei de Sud cu un relief alcătuit din interfluvii netede sau uşor ondulate
cuprinde următoarele subdiviziuni: Podişul Medgidiei, Podişul Oltinei şi Podişul Negru
Vodă;

- Zona litorală reprezintă fâşia paralelă cu ţărmul Mării Negre, lată de 20-25 km, situată
între Capu Midia şi Vama Veche, prezintă un relief mai înalt ce se termină abrupt la
contactul cu marea (faleze).

Dealurile de Vest

– o bordură de dealuri piemontane festonată de apele curgătoare din partea de vest a

Carpaţilor. Se prezintă ca un piemont de eroziune cu altitudinea medie de 400 m.

- Sunt alcătuite din roci moi: argile, marne,nisipuri, gresii, pietrişuri. În partea nordică
apar unele măguri cristaline sau vulcanice care dau şi altitudinile cele mai mari (Dealul
Preluca 795 m, Dealul Codru, Măgura Şimleului).

- Aceste dealuri au caracter discontinuu fiind întrerupte de văile Crişurilor, Mureşului,

Timişului şi Begăi. Principalele diviziuni ale Dealurilor de Vest sunt:

- Dealurile Silvaniei, între Someş şi Barcău, unde pătura sedimentară mai subţire şi
eroziunea activă au determinat apariţia la zi a unor măguri şi culmi vulcanice sau
cristaline (Codrului, Şimleului, Preluca, Crasnei) şi a unor depresiuni (Baia Mare, Zalău,
Şimleu);

- Dealurile Crişene, între Barcău şi Crişul Alb, care cuprind Dealurile Plopişului şi
Dealurile Pădurii Craiului (Piemontul Codrului);

- Dealurile Banatului, între Mureş şi Dunăre, cuprind Dealurile Lipovei, Dealurile

Buziaşului, Dealurile Tirolului şi Dealurile Oraviţei.

Unităţile de câmpie

Câmpia de Vest
- Este o câmpie formată prin sedimentare lacustră pe un fundament carpatic scufundat.
Ea a devenit uscat succesiv, mai întâi câmpiile înalte din est, şi apoi câmpiile joase şi
luncile Câmpia de Vest se prezintă ca o fâşie îngustă de 15-70 km care pătrunde în
interiorul Apusenilor sub formă de depresiuni golf. Are o înclinare foarte redusă, din care
cauză râurile au cursuri divagante, Altitudinea medie a câmpiei este de 100 m şi urcă
până la 200 m la contactul cu Dealurile de Vest. Din punct de vedere genetic există
următoarele tipuri de câmpii:

- câmpii piemontane: Câmpia Vingăi, Câmpia Cermeiului, Câmpia Miersigului;

- câmpii tabulare: Câmpia Aradului, Câmpia Careilor;

- câmpii de subsidenţă: Câmpia Someşului, Câmpia Crişurilor şi Câmpia Timişului;

- câmpii cu dune de nisip: Câmpia Careilor în prezent cu plantaţii de viţă de vie.

Câmpia Română

- Ocupă 20 % din suprafaţa României şi s-a format în cuaternar prin umplerea unui lac
care s-a retras treptat spre est, dispărând la sfârşitul cuaternarului.

- Este o unitate de platformă cu fundament (Placa Moesică puternic faliată şi

compartimentată) şi umplutură sedimentară alcătuită din pietrişuri, argilă, nisipuri, peste
care s-a depus o cuvertură de loess.

- Câmpia este înclinată de la nord la sud, dar şi de la vest la est. Altitudinea medie a
câmpiei este de 64 m, altitudinea minimă de 4 m în Câmpia Siretului Inferior, iar
altitudinea maximă 300 m în Câmpia Piteştilor.

Din punct de vedere genetic există următoarele tipuri de câmpii:

- câmpii înalte cu caracter piemontan (200-300 m): Câmpia Piteşti, Câmpia Ploieştilor,
Câmpia Târgoviştei, Câmpia Râmnicului;

- câmpii de subsidenţă: Câmpia Titu, Câmpia Gherghiţa, Câmpia Buzăului şi Câmpia

Siretului Inferior;

- câmpii tabulare (numite şi câmpuri) care ocupă cele mai mari întinderi: Câmpia
Boianului, Câmpia Găvanu-Burdea, Câmpia Burnasului, Câmpia Vlăsiei, Câmpia
Mostiştei, Câmpia Bărăganului. Pe alocuri apar şi mici depresiuni de tasare a loessului
numite crovuri (găvane)

- câmpii cu formaţiuni de dune de nisip: Câmpia Olteniei, şi de-a lungul râurilor

Ialomiţa, Călmăţui, Buzău şi Siret.

Delta Dunării
- Este a doua mare unitate deltaică din Europa după cea a fluviului Volga. Delta Dunării
s-a format într-un fost golf marin prin aluviunile aduse de Dunăre şi din sedimentele
marine depuse de curenţii circulari ai Mării Negre care au creat grindurile maritime
(Letea, Sărăturile şi Caraorman).

- Delta Dunării reprezintă o câmpie terminală în formare, fiind unitatea de relief cea mai
nouă şi cea mai joasă. Altitudinea medie deasupra nivelului mării este de +0,52 m; în
spaţiile dintre braţe altitudinea variază între -3 m în depresiunile lacustre şi +12 m pe
grindul Letea; adâncimile cele mai mari se întâlnesc pe braţele Dunării (-39 m pe braţul
Chilia, -34 m pe braţul Tulcea, -26 m pe braţul Sfântu Gheorghe, -18 m pe braţul Sulina).

În cadrul reliefului deltei deosebim: relieful pozitiv reprezentat de grinduri şi ostroave

(16% din suprafaţa deltei), şi relieful negativ reprezentat de braţele Dunării, canale,
gârle, lacuri, lagune, mlaştini şi bălţi.