Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Higgins Clark Mary - Escrocheria
Higgins Clark Mary - Escrocheria
7
36
Mary Higgins Clark – Escrocheria
38
Mary Higgins Clark – Escrocheria
Nu avusesem de gând să o vizitez pe Lynn în ziua aceea,
dar după ce am trecut de ruina care fusese casa ei din Bedford,
mi-am dat seama că eram la doar zece minute depărtare de
spital. M-am hotărât să mă opresc acolo. Am să fiu sinceră:
văzusem fotografii ale acelei case frumoase, iar acum, uitându-
mă la resturile carbonizate, mi-am dat seama dintr-o dată cât de
norocoasă fusese Lynn că supravieţuise. Mai erau alte două
maşini în garaj în acea noapte. Dacă pompierul acela n-ar fi
observat Fiatul roşu pe care îl conducea ea de obicei şi n-ar fi
întrebat de el, acum Lynn ar fi fost moartă.
Fusese norocoasă. Mai norocoasă decât bărbatul ei, mi-
am zis în timp ce intram în parcarea spitalului. Eram sigură că
azi n-am să dau peste cameramani. În lumea asta care se mişcă
în viteză, întâlnirea lui Lynn cu moartea era deja o ştire veche.
Ea redevenea interesantă doar dacă cineva era arestat pentru
provocarea incendiului sau dacă se descoperea că Lynn însăşi
fusese părtaşă la furtul de la Gen-stone.
Mi s-a permis să intru în spital şi am fost îndrumată spre
ultimul etaj. Când am ieşit din ascensor, mi-am dat seama că
etajul era rezervat pacienţilor cu bani. Holuri, covoare, iar
rezerva liberă pe lângă care am trecut rivaliza cu o cameră
dintr-un hotel de cinci stele.
Mi-a trecut prin cap că ar fi trebuit să telefonez în
prealabil. Imaginea pe care o aveam în minte o reprezenta pe
Lynn aşa cum o văzusem acum două zile, cu tuburi de oxigen
în nas, cu mâinile şi picioarele bandajate şi patetic
recunoscătoare că venisem s-o văd.
Uşa de la rezerva ei era întredeschisă. Când m-am uitat
înăuntru am ezitat să intru pentru că ea vorbea la telefon. Stătea
întinsă pe un divan de lângă fereastră. Schimbarea petrecută în
înfăţişarea ei era spectaculoasă. Tuburile de oxigen dispăruseră.
Bandajele de pe palmele ei erau mult mai mici. Un halat de
satin de un verde deschis înlocuise cămaşa de noapte dată de
spital pe care o purtase marţi. Nu mai avea părul lăsat pe spate
39
liber, ci pieptănat într-un coc franţuzesc. Am auzit-o spunând:
“Şi eu te iubesc”.
Trebuie că mi-a sesizat prezenţa pentru că s-a întors în
timp ce închidea celularul. Ce am văzut pe faţa ei?
Surprindere? Sau, preţ de o clipă, o expresie supărată, chiar
alarmată?
Apoi zâmbetul ei a devenit primitor şi glasul cald.
— Carley, ce drăguţ din partea ta că ai venit! Tocmai
vorbeam cu tata. Nu pot să-l conving că n-am nimic.
M-am dus la ea şi, dându-mi seama că probabil nu
trebuia să-i ating mâna, am bătut-o uşurel pe umăr, după care
m-am aşezat pe fotoliul de două persoane din faţa ei. Pe masa
de lângă ea erau flori, flori erau şi pe comodă şi pe noptieră.
Nici unul din aranjamente nu era genul pe care îl întâlneşti în
holul spitalului. Toate trebuie să fi costat mulţi bani.
Mi-am reproşat sentimentul că şovăiam în faţa ei, de
parcă aşteptam ca ea să stabilească atmosfera. La prima noastră
întâlnire din Florida fusese condescendentă. Acum două zile,
vulnerabilă. Azi?
— Carley, n-am cuvinte să-ţi mulţumesc pentru felul în
care ai vorbit despre mine la interviul de alaltăieri, spuse ea.
— Am spus pur şi simplu că ai noroc că eşti în viaţă şi că
ai dureri.
— Tot ce ştiu este că am primit telefoane de la prieteni
care n-au mai vorbit cu mine după ce au aflat ce a făcut Nick.
— Ce crezi acum despre soţul tău, Lynn? Era o întrebare
pe care trebuia să o pun. Mi-am dat seama că pentru întrebarea
asta venisem aici.
Lynn a privit pe lângă mine. Gura i s-a strâns. Şi-a
împreunat mâinile, apoi a icnit şi le-a desfăcut.
— Totul s-a întâmplat atât de repede, Carley! Prăbuşirea
avionului. Nu mi-a venit să cred că Nick a murit. Era mai dur
ca viaţa. Tu l-ai cunoscut şi cred că ai sesizat asta. Am crezut în
el. L-am considerat un om cu o misiune. Îmi spunea: “Lynn,
40
Mary Higgins Clark – Escrocheria
am să înfrâng celula canceroasă, dar acesta e numai începutul.
Când văd copii care s-au născut surzi sau orbi sau retardaţi şi
ştiu cât de aproape suntem de prevenirea unor astfel de defecte
din naştere, înnebunesc că n-am ieşit încă pe piaţă cu vaccinul
ăsta.”
Îl întâlnisem pe Nicholas Spencer numai o dată, dar îl
văzusem de nenumărate ori la televizor, în diverse interviuri.
Conştient sau inconştient, Lynn prinsese ceva din glasul lui de
tenor, din acea pasiune plină de forţă care mă impresionase
profund.
Ridică din umeri.
— Acum nu pot decât să mă întreb dacă toată viaţa mea
cu el a fost o minciună. Oare a pus ochii pe mine şi pe urmă m-
a luat de soţie pentru că îi ofeream posibilitatea de a cunoaşte
oameni pe care altfel nu i-ar fi cunoscut?
— Dar tu cum l-ai cunoscut?
— A venit la firma de relaţii publice la care lucrez, în
urmă cu vreo şapte ani. Noi ne ocupăm numai de clienţi super.
Voia să înceapă să facă publicitate firmei lui ca să se afle
despre vaccinul la care se lucra. Pe urmă a început să mă invite
în oraş. Ştiam că semăn cu prima lui soţie. Nu-mi dau seama ce
s-a întâmplat. Tatăl meu şi-a pierdut banii de pensie pentru că
s-a încrezut în Nick. Dacă el l-a înşelat în mod deliberat pe tata,
ca şi pe toţi ceilalţi oameni, bărbatul pe care l-am iubit nici
măcar n-a existat. Ezită, apoi continuă:
— Au venit ieri la mine doi membri din consiliul de
conducere. Cu cât aflu mai mult, cu atât sunt mai convinsă de
faptul că Nick a fost un escroc de la început până la sfârşit.
Am hotărât că e cazul să-i spun că voi scrie un articol
amănunţit despre el pentru Wall Street Weekly.
— Va fi un articol “zarurile sunt aruncate”, am spus eu.
— Zarurile au fost aruncate.
Telefonul de pe noptieră sună. L-am luat şi i l-am dat.
Ascultă, oftă şi spuse:
41
— Da, pot să urce. Îmi dădu receptorul înapoi şi spuse:
doi tipi de la poliţia din Bedford vor să discute cu mine despre
incendiu. Nu vreau să te reţin, Carley.
Mi-ar fi plăcut tare mult să asist la acea întâlnire, dar
fusesem concediată. Am pus receptorul în furcă, mi-am luat
poşeta, apoi mi-a venit o idee.
— Mâine mă duc la Caspien, Lynn.
— Caspien?
— Oraşul unde a crescut Nick. Cunoşti pe cineva acolo la
care mi-ai sugera să mă duc? Adică, a pomenit Nick vreodată
de nişte prieteni apropiaţi?
S-a gândit o clipă, apoi a clătinat din cap.
— Nimeni de care să-mi amintesc. Brusc, s-a uitat pe
lângă mine şi a icnit. M-am întors să văd ce o speriase.
În prag stătea un bărbat, cu o mână în interiorul hainei şi
cu cealaltă în buzunar. Avea un început de chelie, tenul
pământiu şi pomeţii lăsaţi. M-am întrebat dacă era un pacient.
S-a uitat lung la noi două, apoi a aruncat o privire pe
coridor.
— Scuze. Cred că am greşit etajul. Şi, cu această scuză
murmurată, a dispărut.
O clipă mai târziu doi ofiţeri de poliţie în uniformă i-au
luat locul în prag şi eu am plecat.
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
112
Mary Higgins Clark – Escrocheria
25
26
27
28
29
30
31
32
33
34
35
36
37
38
39
40
41
42
43
44
45
46
47
48
49
50
51
52
252
Mary Higgins Clark – Escrocheria
EPILOG
SFÂRŞIT
256