Tratarea biologică a apelor

poluate cu metale grele

 Cuprins

Introducere.......................................................................................................................................2

Interactiunea microorganismelor cu ionii metalelor grele...............................................................2

Biotehnologii de tratarea a apelor poluate cu metale grele..............................................................2

Concluzii..........................................................................................................................................2

Bibliografie......................................................................................................................................2

Introducere

1
 Prezența metalelor grele în mediile acvatice afectează serios viața organismelor acvatice
și omoară microorganismele ce participă la procesul de tratare a apelor uzate, ducând la o
întârziere a acestui proces. Majoritatea sărurilor de metale grele sunt solubile în apă, de aceea
formează soluții și nu pot fi separate prin metode de separare fizice normale (Hussein și colab.,
2004).
Poluarea mediului înconjurător cu metale toxice a atras atenția publică în ultimele două
decade. Una din cele mai mari surse de metale grele e reprezentată de industria mineritului (Li și
Thornton, 2001). În afară de contaminarea provenită de la deșeurile miniere, scurgerile provenite
din mine contribuie de asemenea la poluarea cu metale grele a râurilor din apropiere. Metalele
grele eliberate în mediul acvatic se leagaă de pulberile aflate în mediu, care până la urmă
sedimentează și sunt incorporate în sedimente. Sedimentul de la suprafață este cel mai important
depozit pentru metale și alți poluanți în mediul acvatic. Poluanți ce sedimentează pot fi preluați
de către rădăcinile organismelor macrofite acvatice. Poluarea apelor din preajma zonelor miniere
și metalurgice a fost demonstrată de concentrațiile mari de metale grele prezente în apă,
sedimente și în organismele acvatice (Demirezen și Aksoy, 2004).
În ultimii ani a crescut interesul pentru plantele ce acumulează metale, datorită
posibilelor aplicații în remedierea diverselor situri poluate, acestă tehnică fiind denumită
fitoremediere. O metodă de fitoremediere este fitoextracția, care folosește plantele acumulatoare
de metale pentru a îndepărta poluanții din solurile contaminate prin concentrarea lor în partea
superioară a plantelor (Salt și colab., 1998). În cazul apelor uzate ce conțin concentrații mari de
metale grele, se pot utiliza de asemenea rădăcinile plantelor pentru a absorbi sau adsorbi poluanți
(de exemplu rizofiltrarea). Organismele macrofite acvatice pot absorbi cea mai mare parte a
sărurilor minerale fie din sedimente prin sistemul radicular, fie din apă prin intermediul frunzelor
sau prin ambele moduri (Rai și colab., 2003). Studii anterioare au arătat că unele organisme
macrofite acvatice pot acumula mari cantități de metale grele în țesuturile lor (Hozhina și colab.,
2001).
Microorganismele preiau metalele fie activ (bioacumulare), fie pasiv (biosorbție)
(Hussein și colab., 2003). Studiile de fazabilitate au arătat că pentru aplicațiile pe scară largă sunt
mai utile procesele biosorbtive decât cele acumulative, deoarece sistemele vii au nevoie de
adăugare de nutrienți și de o creștere a necesarului biologic de oxigen (BOD) sau a necesarului

2
chimic de oxigen (COD) în efluent. Menținerea unuei populații microbiene sănătoase este
dificilă, datorită toxicității metalelor și a altor factori de mediu nepotriviți.

Interacțiunea microorganismelor cu ionii metalelor grele

În conformitate cu actuala definiție acordată metalelor grele, acestea reprezintă grupul de

metale cu densitatea mai mare de 5 g/cm 3, drept pentru care se poate constata faptul că, dintre
cele 90 de elemente chimice naturale existente în prezent, 53 aparțin acestei categorii.
Un interes practic deosebit îl prezintă în special următoarele metale grele: cromul,
cadmiul, manganul, cobaltul, nichelul, mercurul, plumbul, zincul și fier, dar și elementul
semimetalic reprezentat de arsen, datorită abundenței sale în mediul antropic, determinată de
utilizarea sa intensivă în activitățile industriale.
Atât metalele, cât și elementele semimetalice există preponderent sub formă de cationi și
oxianioni în soluții apoase sau ca săruri cristaline, oxizi sau precipitate amorfe insolubile.
Numeroasele sedimente existente în ecosistemele acvatice marine sau dulcicole sunt
contaminate cu importante cantități de metale grele. Microorganismele din aceste sedimente pot
exercita o influență semnificativă asupra biodisponibilității anumitor compuși ai acestor metale
grele prin diferite mecanisme de interacțiune activă sau pasivă.
În acest context, au fost efectuate numeroase studii privind influența factorilor fizici,
chimici și biologici asupra mobilității și toxicității ionilor de metale grele care sunt prezenți în
apele marine.
Astfel, deși majoritatea microorganismelor utilizează anumite specii de ioni metalici
pentru realizarea unor funcții structurale sau catalitice, concentrațiile mari ale acestora determină
formarea unor complexe moleculare care, la rândul lor, conduc la efecte toxice.
Asemenea efecte toxice se manifestă prin inactivarea sistemelor de transport pasiv, prin
membranele celulare care sunt capabile de a decela compușii cu structuri foarte asemănătoare.
Aceste situații au loc în cazul cationilor bivalenți, de tipul: Mn 2+, Fe2+, Co2+, Cu2+ și Zn2+,
care transportă aceeași sarcină și posedă aproximativ același diametru ionic.

3
 În special, metalele grele care posedă un număr atomic înalt, cum sunt Hg 2+ și Cd2+,
manifestă un alt tip de efect toxic asupra celulelor microbiene, și anume legătura specifică la
grupările SH care determină inactivarea enzimelor.
În general, pentru un anumit microorganism există trei strategii posibile pentru a reduce
toxicitatea metalelor grele:
o pompele de eflux specfic pot să micșoreze concentrația internă a ionilor metalici
prin hidroliza unei molecule de ATP.
o cationii metalelor grele cu număr atomic mare pot fi complexați cu molecule care
conțin tiol.
o anumiți ioni metalici pot fi reduși la specii mult mai puțin toxice (Nies, 1999).
În pofida efectelor toxice ale metalelor menționate, celulele microbiene necesită cantități
mici ale anumitor specii de metale pentru desfășurarea proceselor metabolice de bază.
Mai mult decât atât, anumite microorganisme, care vor fi descrise în continuare, sunt
dependente de ionii metalelor grele pentru asigurarea sursei de energie.
Pe lângă aceste aspecte, există anumite reacții biochimice indirecte sau nespecifice care
se pot produce și care pot influența specificația ionilor de metale grele, precum și
biodisponibilitatea lor (Unz și Shuttleworth, 1996).
Principalele mecanisme prin care microorganismele determină schimbările în specificația
și mobilitatea ionilor de metale grele pot fi grupate în patru categorii:
I. Mecanisme de detoxifiere enzimatică, care includ:
- Reacții de transformare, inclusiv oxidare, reducere și metilare;
- Modificarea sau eliminarea sistemelor de transport transmembranar în
interiorul sau exteriorul celulei.
II. Încorporarea în metaloenzime, care presupun existența unor mecanisme specifice
de transport, cum sunt, de pildă, sideroforii.
III. Utilizarea unui donor sau acceptor de electroni, prin care se realizează oxidarea cu
ajutorul microorganismelor chemolitotrofe, care oxidează ionul Fe2+ la Fe3+, sau
reducerea catalizată de microorganismele heterotrofe sau autotrofe ce determină
procesul invers, prin care ionul Fe3+ se reduce la Fe2+.

4
 IV. Procese non-enzimatice, prin intermediul cărora se produce acumularea prin
adsorbție la suprafața celulelor microbiene a cationilor metalelor grele sau
dimpotrivă, drenarea acestora la exteriorul celulelor, prin intermediul
metaboliților cu rol de liganzi sau al precipitatelor unor metale grele de tipul
ionilor carbonat, sulfit, fosfat (Petre și Teodorescu, 2009).
Ideea aplicării proceselor biologice și, în special, microbiologice, pentru remedierea unor
activități de poluare a anumitor ecosisteme cu compuși anorganici, de tipul metalelor grele, este
tot mai acceptată. Acest fapt implică anumite fenomene, fie de translocare, cum ar fi, de
exemplu, absorbția fizică a ionior metalici de către unele specii de plante, proces cunoscut sub
numele de fitoremediere, fie de modificare microbiologică a metalelor respective pentru a forma
compuși mai puțin toxici sau cu mobilitate mai scăzută.
În condițiile societăților industrializate, o serie de compuși toxici pentru plante și animale
poluează frecvent mediul natural. Unii din aceștia dispar, fiind degradați sub forma unor
substanțe mai puțin toxice sau chiar inofensive, în timp ce alții devin persistenți. De aceea,
“dispariția” lor din mediu, prin diluare până la concentrații infinitezimale, destul de greu de
determinat prin metode clasice, nu reprezintă o garanție de protecție ecologică.
Unele procese biologice, pe termen lung, pot determina concentrarea substanțelor toxice,
uneori până la valori de sute sau mii de ori superioare nivelului general din mediul natural, prin
mecanisme complexe de bioacumulare.
În aceste procese, în afară de funcția de detoxifiere, microorganismele - datorită
activității lor metabolice intense, precum și tendinței raportului suprafață/volum, de apropiere
către o valoare unitară – pot acționa sub forma unor vectori extrem de importanți pentru
introducerea metalelor grele în rețelele trofice (Zarnea, 1994).
Metalele considerate ca fiind esențiale pentru organismele vii, precum și cele toxice aderă
(prin adsorbție sau absorbție) la suprafața acestora sau chiar pătrund, ulterior, în constituția lor.
În prezent, este foarte dezbătută ipoteza conform căreia atât efectele toxice, cât și cele
benefice ale fenomenelor de acumulare a metalelor trebuie raportate permanent la nivelurile
corespunzătoare ale concentrației extra- sau intracelulare a acestora.
Astfel, multe specii de metale, care prezintă toxicitate, la concentrații relativ ridicate, sunt
esențiale pentru procesele vitale ale unor organisme, în anumite intervale de concentrații mult

5
mai scăzute. Concentrația acestor metale, înregistrată sub un anumit nivel minim, este
incompatibilă cu existența vieții multor organisme.
În acest mod, un anumit metal poate avea efecte benefice asupra unui organism viu,
atunci când concentrația elementului respectiv se situează într-un anumit interval de stimulare
metabolică, în timp ce același organism poate fi afectat atunci când concentrația metalului
respectiv se situează deasupra ori sub nivelul de acceptabilitate fiziologică. Mai mult decât atât,
aceste intervale ale nivelurilor de concentrații pot să se modifice, în funcție de starea metabolică
a organismului respectiv, precum și de alți factori externi cum ar fi, de exemlu: durata de
expunere la aceste concentrații de metale, valoarea pH, potențialul redox, prezența altor metale
etc.

Biotehnologii de tratarea a apelor poluate cu metale grele

Frecvent microorganismele sunt expuse la concentrații variabile de substanțe toxice din

mediu și se adaptează la acestea, dezvoltând, uneori, mecanisme importante de rezistență, care
includ:
o Transformare compușilor toxici, pe cale enzimatică (oxidări, reduceri,
metilări, demetilări etc.), în forme chimce mai puțin toxice sau mult mai
volatile decât compusul inițial;
o Modificarea capacității de înglobare și transport a unor metale toxice.
Sistemele de rezistență au rolul de a proteja microorganismele situate într-un mediu
impropriu acestora, îndeplinind, în același timp, un rol important în circulația substanțelor toxice
în biosferă. Ca regulă generală, dacă microorganismele nu pot modifica concentrația anumitor
substanțe toxice din natură, este improbabil ca aceasta să fie efectuată cu succes de organismele
superioare (Wood, 1974). Pătrunderea și acumularea complexelor organometalice în lanțurile
trofice au importante consecințe negative asupra mediului natural, fapt demonstrat fără echivoc,
într-o formă extremă, în cazul bazinelor acvatice, care primesc diferiți compuși din apele
reziduale.

6
 Totodată, aceste intervale ale nivelurilor de concentrații pot să se modifice în funcție de
starea metabolică a organismului respectiv, precum și de alți factori externi, cum ar fi, de
exemplu, durata de expunere la aceste concentrații de metale, valoarea pH, potențialul redox,
prezența altor metale etc.
Studiul interacțiunilor dintre bacterii și metalele grele a demonstrat că fenomenele de
fixare au loc fie activ, prin intervenția celulelor vii, fie pasiv, independent de activitatea
metabolică, în prezența microorganismelor lizate.
Capacitatea microorganismelor acvatice de a concentra ionii metalici din soluțiile lor
diluate, prin adsorbție directă din apă, a fost deja demonstrată. Această proprietate care se
manifestă cu maximă intensitate la bacterii, și anume aceea de a fixa și precipita, intracelular sau
pe suprafața lor, metalele din soluție, a fost pusă pe seama dimensiunilor mici, a caracteristicilor
de suprafață și, probabil, a raportului mare dintre suprafață și volum, care permite un contact
prelungit al acestor celule microbiene cu metalele grele din soluție.
Beveridge (1990) a propus, pentru peretele celular de la specia bacteriană Bacillus
subtilis, un mecanism de precipitare în două etape:
 În prima etapă are loc interacțiunea stoechiometrică a metalului din soluție cu
grupările chimice reactive de la suprafața peptidoglicanului;
 Ulterior, după complexare, situsurile respective devin “centre de nucleare”, la
nivelul cărora continuă procesul de depunere a metalului, sub formă de precipitate
chimice.
Conform altor ipoteze se admite existența a două modalități majore de bioacumulare:
 Complexarea metalelor grele, având sarcini electropozitive, cu grupările
funcționale electronegative de pe suprafața externă a microorganismelor sau
asociate cu polimerii extracelulari produși de acestea;
 Acumularea metalelor în citoplasma microorganismelor.
Ambele modalități au fost demonstrate experimental atât în variantele lor “active”, cât și
în cele “pasive”, determinate de biomasa neanimată, celulele distruse adsorbind metalele la fel
de bine ca și cele vii, la care fenomenul de bioacumulare este dependent de metabolismul celular
și, în consecință, influențat de factorii fizici sau chimici care afectează reacțiile biologice.

7
 Acumularea intracelulară a metalelor grele are un mecanism incomplet elucidat până în
prezent. Fenomenul este neobișnuit prin rapiditatea cu care se produce. De pildă, bacteria
Pseudomonas aeruginosa acumulează 100 mg uraniu per litru de soluție, în mai puțin de 10
secunde (condiție în care uraniul ajunge să reprezinte aproximativ 50% din greutatea uscată a
bacteriilor).
Pentru a evita pătrunderea unor ioni de metale în interiorul celulelor, anumite specii de
microorganisme sunt capabile de a modifica compoziția propriei lor membrane celulare externe.
Astfel, aceste specii microbiene reduc concentrația transportorilor membranari
responsabili de pătrunderea cationilor metalici utilzați, de regulă, de către celula respectivă
pentru desfășurarea în condiții optime a anumitor procese metabolice.
Dimpotrivă, alte specii de microorganisme determină creșterea concentrației proteinelor
membranare, capabile de a fixa aceste metale la suprafața membranelor lor celulare. Metalele
astfel imobilizate nu pot pătrunde în interiorul celulelor respective. Acest tip de mecanism a fost
observat la următoarele specii de fungi: Cunninghamella blakesleeana, Aureobasidium pullulans
și Cladosporium resinae, în cazul fixării ionilor de cupru sau de cobalt. Un alt exemplu privind
aceste tipuri de mecanisme este cel referitor la bacteriile care posedă o membrană de tip Gram,
altfel spus prezintă o capsulă care înconjoară membrana celulară compusă din exopolizaharide și
care este extrem de bogată în situsuri de fixare a ionilor metalici.
Multe specii de microorganisme sunt capabile să modifice concentrația anumitor
constituenți ai membranei celulare, în funcție de prezența anumitor tipuri de metale în mediul
adiacent celulei microbiene. Acest tip de miecanism explică fenomenul de acumulare a ionilor de
cadmiu de către speciile bacteriene Pseudomonas fluorescens și Klebsiella aerogenes.

Concluzii

În categoria metalelor grele se pot încadra 53 elemente din totalul elementelor chimice
existente, având densitatea mai mare de 5 g/cm3.

8
 Microorganismele au nevoie de cantități mici din anumite metale pentru a-și desfășura
procesele metabolice de bază.
Principalele mecanisme prin care microorganismele determină schimbările în specificația
și mobilitatea ionilor de metale grele sunt: mecanisme de detoxifiere enzimatică, încorporarea în
metaloenzime, utilizarea unui donor sau acceptor de electroni, prin care se realizează oxidarea cu
ajutorul microorganismelor chemolitotrofe, sau reducerea catalizată de microorganismele
heterotrofe sau autotrofe, procese non-enzimatice (prin adsorbție la suprafața celulelor
microbiene a cationilor metalelor grele sau drenarea acestora la exteriorul celulelor).
Mecanismul de acumulare în interiorul celulelor de microorganisme a metalelor grele
este incomplet elucidat până în prezent.

Bibliografie

1. Beveridge T.J., 1990. Role of cellular design in bacterial metal accumulation and
mineralization. Ann. Rev. Microbiol. 43:147-171.
2. Demirezen and Aksoy, 2004 D. Demirezen and A. Aksoy, Accumulation of heavy
metals in Typha angustifolia (L.) and Potamogeton pectinatus (L.) living in Sultan Marsh
(Kayseri, Turkey), Chemosphere 56 (2004), pp. 685–696.
3. Hozhina et al., 2001 E.I. Hozhina, A.A. Khramov, P.A. Gerasimov and A.A. Kumarkov,
Uptake of heavy metals, arsenic, and antimony by aquatic plants in the vicinity of ore
mining and processing industries, J Geochem Explor 74 (2001), pp. 153–162.
4. Hussein H., Ibrahim S., Kandeel K., Moawad H., 2004. Biosorption of heavy metals from
waste water using Pseudomonas sp., Electronic Journal of Biotechnology, Vol.7 No.1.
5. HUSSEIN, H.; FARAG, S. and MOAWAD, H. Isolation and characterisation of
Pseudomonas resistant to heavy metals contaminants. Arab Journal of Biotechnology,
2003, vol. 7, p. 13-22.
6. Li and Thornton, 2001 X.D. Li and I. Thornton, Chemical partitioning of trace and major
elements in soils contaminated by mining and smelting activities, Appl
Geochem 16 (2001), pp. 1693–1706. 

9
7. Nies D.H., 1999. Microbial heavy-metal resistance. Applied Microbiology
Biotechnology, 51:296-300.
8. Petre M., Teodorescu A., 2009. Biotehnologia protecție mediului. Ediția II, vol. 1, Ed.
CD Press.
9. Rai et al., 2003 U.N. Rai, R.D. Tripathi, P. Vajpayee, N. Oandey, M.B. Ali and D.K.
Gupta, Cadmium accumulation and its phytoxicity inPotamogeton pectinatus L.
(Potamogetonaceae), Bull Environ Contam Toxicol 70 (2003), pp. 566–575.
10. Salt et al., 1998 D.E. Salt, R.D. Smith and I. Raskin, Phytoremediation, Annu. Rev. Plant
Physiol Plant Mol Biol 49 (1998), pp. 643–648.
11. Unz R.F., Shuttleworth K.L., 1996. Microbial mobilization and immobilization of heavy
metals. Current opinion in Biotechnology, 7:307-310.
12. Wood J.M., 1974. Biological cycles for toxic elements in the environment. Science
(SUA), 23:1049-1052.
13. Zarnea G., 1994. Bazele teoretice ale ecologiei microorganismelor. În: Tratat de
microbiologie generală, vol. 5, Ed. Academiei Române, pp.154-163.

10