Sunteți pe pagina 1din 11

O terapie ce datează din antichitate

Terapia cupping sau terapia cu ventuze este o tehnică ce datează din antichitate şi a fost
folosită în special de către popoarele asiatice, deşi eu cred că nici românii nu o folosesc doar
de 30-40 de ani, dar asta nu am putut afla.

Se spune că ajută la tratarea mai multor afecţiuni de la artrită şi boli ale sângelui, până la
afecţiuni respiratorii şi contracturi musculare.

Tehnica presupune folosirea unor cupe de sticlă sau metal din care se scote aerul (prin ardere
sau cu un dispozitiv special ce crează vid) şi care se aplică pe piele. Acestea, în momentul în
care ajung în contact cu pielea, din cauza lipsei de aer, realizează aspiraţia punctuală a
tegumentului. În aceste condiţii, capilarele superficiale se sparg, iar circulaţia sângelui în
cercul desemnat de gură ventuzei creşte semnificativ. Urmele rămân vizibile aproximativ 2
săptămânii, iar oamenii se jură că se simt mult mai bine.

Din păcate, în literatura medicală nu există nici o dovadă ştiinţifică care să susţină această
terapie ca fiind benefică pentru sănătate. Unii specialişti consideră că cel care acţionează
asupra stării de bine este efectul placebo.

Specialiştii mai spun că această terapie, folosită ocazional nu prezintă nici un risc atâta vreme
cât nu sunt contraindicaţii de sarcină, fragilitate capilară, dermatite, afecţiuni cardiace,
alcoolism. Însă dacă este folosită mai des poate duce la apariţia unor ulceraţii la nivelul pielii.

Şi campionii olimpici folosesc terapia cupping

Cel care a promovat foarte mult această terapie cu ventuze a fost Michael Phelps, înotătorul
care se află la cea de-a 23-a medalie de aur. Alături de el, mulţi gimnaşti, printre care Alex
Naddour care a declarat că ventuzele îl ajută să scape de foarte multe dureri ce apar în urma
practicării acestui sport.
Ter
appia cupping are o mare popularitate şi printre vedetele de la Hollywood,
Gwyneth Paltrow şi Jennifer Aniston aflându-se printre cele care au declarat că
folosesc acest tratament.

ai auzit de efectul placebo, din latinescul: voi fi plăcut sau


acceptabil, când o persoană se simte mai bine datorită unui medicament
sau tratament care n-are nicio proprietate farmacologică sau fiziologică,
indiferent dacă știe sau nu că e placebo. Efectul nocebo e uneori denumit
geamănul malefic al placeboului şi se traduce prin voi provoca daune sau
voi fi dăunător. E atunci când o persoană suferă de simptome
negative provocate de o pastilă sau un tratament inactiv, sau chiar de la o
sugestie sau observație verbală.
lacebo și nocebo străbat întreaga istorie a medicinei. În 1807, Thomas
Jefferson a numit placebourile o „escrocherie pioasă” și a scris că „unul
dintre cei mai de succes medici pe care i-am cunoscut vreodată m-a asigurat
că folosește mai multe pilule din pâine, picături de apă colorată și praf de
cenușă de nuc decât toate celelalte medicamente la un loc”.
Multe tratamente și chiar și unele operații raportează îmbunătățiri din
mai nimic în afară de efectul placebo. Într-un studiu din 2009 asupra
vertebroplastiilor, o operație care nu necesită internare, pentru dureri de
coloană vertebrală, nu s-a raportat nicio diferență semnificativă între
efectele operației în sine și ale ideii că ți s-a făcut operația. Atât cei din
grupul placebo, cât și cei cărora li se făcuse operația au afișat îmbunătățiri
ale nivelului durerii, sugerând că efectul placebo ar fi putut să aibă o
contribuţie. O recenzie din 2014 a conchis că aproape jumătate dintre
placebouri funcționează la fel de bine precum operațiile adevărate.

Mult timp am încercat să scăpăm de efectul placebo, pentru că poate


provoca confuzie. Studiul clinic randomizat, cu un grup placebo, a fost
evaluat ca standardul de aur al științei în anii 1940 și 50 și încă ajută și
astăzi medicii și companiile farmaceutice să afle cât de eficient e un
medicament sau un tratament pe cont propriu, luând în calcul și efectele
placebo.
Dar un val din ce în ce mai mare de studii arată că efectul placebo nu
e nesemnificativ și nicio pacoste enervantă. Poate să inducă
schimbări fizice reale. Acum se fac eforturi pentru a nu elimina pur și
simplu efectul placebo, ci a-l înțelege și a-l valorifica în folosul nostru.
Într-un studiu publicat în 2009, care examina teste cu diferite
medicamente anti-migrenă, cercetătorii au constatat că un număr mare de
oameni din grupurile placebo resimțeau efecte secundare negative chiar
dacă nu luau medicamentul activ. Efectele exacte depindeau de testul
medicamentos în care erau implicați și de efectele secundare ale acelor
medicamente anume, pe care, din nou, nu le luau.

Asta pentru că acelea erau potențialele efecte secundare despre care li se


vorbise în cadrul testului, ceea ce arată un aspect important: nu pastila în
sine e partea magică. E semnificația ascunsă în pastilă și contextul și
informația care o înconjoară.

Într-una dintre anecdotele mele apocrife preferate despre efectul


nocebo, relatată în 1997, un bărbat maori de 18 ani din Noua Zeelandă
fusese blestemat. Cel care l-a blestemat spusese că dacă bărbatul mănâncă
vreun fel de vânat, o să se confrunte cu consecințe grave. Bărbatul și-a
vizitat un prieten, care i-a dat niște carne de cocoș de munte, dar fără să-i
spună acestuia. Doi ani mai târziu, prietenul i-a spus adevărul. Bărbatul
„blestemat” a murit în decurs de 24 de ore. Nu pastila sau, în cazul ăsta,
cocoșul, l-a omorât pe bărbat, ci așteptarea morții.
Când doctorul îi spune cuiva că va experimenta un efect secundar, poate
provoca un efect nocebo cu consecințe biologice reale. Asta are mult de a
face cu ceea ce se așteaptă pacientul să i se-ntâmple, dar și cu sensul pe care
îl acordă avertizărilor doctorului. Când oamenii sunt anxioși că o să-i
doară ceva, durerea se amplifică. Studiile au arătat că atunci când
oamenii se așteaptă la durere resimt mai multă, iar creșterea nu e pur și
simplu subiectivă, ci poate fi măsurată în funcție de activitatea neuronală.
Pentru că eu găsesc un sens într-o persoană cu diploma de a practica
medicina și halat alb, cuvintele ei pot avea la fel de multă influență ca un
blestem asupra unei fripturi de cocoș.
Oamenii care au avut întâlniri bune cu medicii și tratamente pozitive s-ar
putea să reacționeze mai mult la efectul placebo, precum câinii lui Pavlov
învață să asocieze un indiciu din mediul înconjurător cu o reacție biologică.
Câinii începeau să saliveze când auzeau un clopoțel, iar unii oameni încep să
afișeze efectul placebo în contexte medicale, dacă așa au fost condiționați să
facă în trecut.