Cum Fac Dragoste Taurii

SERGIU SOMEŞAN
CUM FAC
DRAG STE
TAURII
SERGIU
SOMEŞAN
CUM FAC
DRAG STE
TAURII
B R A Ş O V • 2 019
Director editorial: Dana Anghelescu
Design: Irinel Merlușcă
© Libris Editorial, 2019
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Someşan, Sergiu
Cum fac dragoste taurii / Sergiu Someşan. - Braşov:
Libris Editorial, 2019
ISBN 978-606-029-105-3
821.135.1
Str. Zaharia Stancu, nr. 21A, Braşov, România

E-mail: editura@libris.ro
Libris Distribuție – Librăria Șt. O. Iosif

Tel: 0268 477 799
E-mail: office@libris.ro
Respect pentru oameni și cărți

Cum fac dragoste
taurii
D espre Moș Costache ăsta despre care o

să vă tot povestesc câteva seri la rând am
auzit cu totul întâmplător de la Gilu, un coleg de
la aprovizionare, care a rămas de-a dreptul uimit
când a auzit că eu nu știam nimic de el.
— Păi cum, mă Sorine, să nu auzi tu de cel mai
bun povestitor pe care îl are Institutul nostru?!
Sorin eram eu, și Institutul nostru era locul
unde dădeam cu sapa vreo sută de bărbați și
femei de toate vârstele și calificările. N-o să vă
spun acum despre care Institut anume este vorba
pentru că nu contează chiar așa de mult, și n-aș
vrea să fiu dat afară dacă unii șefi se vor recunoaște
în povestirile lui Costache.
5
Se rg iu S o m e º a n • C u m fa c d ra g o s t e t a u r i i
Nu auzisem de el și pace, așa că imediat după

încheierea programului Gilu m-a târât până la
berăria de lângă Institut, dar după ce a făcut ochii
roată prin încăperea aproape plină de amatori de
bere, a făcut stânga înapoi și a spus:
— Nu-i aici, așa că hai mai departe. Precis e
la Mădălina.
— Unde naiba e crâșma asta, că n-am auzit
de ea?, am întrebat derutat, pentru că poate nu
cunoșteam eu bibliotecile din cartier, dar precis
știam crâșmele. De, ca omul tânăr și fără obligații.
— Nu știu cum îi zice la local, dar pentru că
acolo servește o fată drăguță pe care-o cheamă
Mădălina, toți îi zic așa.
— Aha, am făcut eu lămurit. E vorba de barul
ăla micuț din spatele blocurilor. Îl știu... dar nu-i
cam scump acolo?
— Scump, nescump, hai să mergem. Când
merge acolo Moș Costache are câte una gogonată
rău, așa că merită să dăm un ban în plus.
La ușa barului, după ce a privit o clipă înăuntru,
s-a oprit și m-a avertizat:
— Să nu cumva să te pună dracu’ să faci vreun
pariu cu Moș Costache, fiindcă o să pierzi. Eu
am pierdut vreo trei pariuri până acum și m-am
lecuit.
S-a încruntat și a spus:
6
Cum fac dragoste taurii
— Și ai grijă, că îi place numai băutura scumpă,

așa că nu te arunca la pariat.
Astfel avertizat, am intrat amândoi în bar și
am luat loc la masa lui Moș Costache, unde mai
erau încă doi clienți, tot angajați ai Institutului, pe
care îi cunoșteam din vedere.
Înainte să comandăm ceva, Gilu l-a întrebat
pe Moș Costache, pe care acum îmi dădeam
seama că îl văzusem de câteva ori în spatele
geamului gheretei de la poartă, dar nu-i dădusem
importanță:
— Păi cum, Moș Costache, încă n-ai început
să povestești nimic?
Moș Costache nu a spus nici un cuvânt, ci
doar a arătat spre raftul cel mai de sus din spatele
tejghelei.
Acolo scânteiau ca niște imense rubine trei
sticle de vin Porto Ruby.
— Vinul ăsta este unul dintre cele mai
bune vinuri pe care le-am descoperit: se lasă la
maturat șase ani numai în butoaie făcute din
stejar franțuzesc, iar rezultatul îl puteți vedea
acolo. Numai vinul Porto Tawny îl mai întrece,
dar ăla are de obicei zece ani de maturare și este
scump ca naiba. Dar fac toți banii și unul, și
altul, credeți-mă!
7
— Mda, am spus eu sceptic după ce am privit

spre raftul cu pricina, dar și prețul e pe măsură: o
sută de lei o sticlă de trei sferturi…
— Te asigur că merită prețul până la ultimul
leuț, dar pentru că este totuși cam piperat pentru
o simplă zi de luni când nu avem cine știe ce de
sărbătorit, hai să luăm un alt vin rubiniu și o să-l
bem cu ochii la sticlele de Porto.
Propunerea era rezonabilă, așa că am comandat
două sticle mai accesibile ca preț, am văzut că toți
priveau țintă la Moș Costache, care în cele din
urmă, după ce a dat pe gât primul pahar, a spus:
— Bag seamă că voi așteptați ceva de la mine?
— Eu nu știu de ce o tot lungești atât, când știi
foarte bine ce așteptăm, a spus Gilu cu nerăbdare.
— Păi, să încep atunci și să nu vă mai fierb, că
văd că în seara asta sunteți tare nerăbdători.
Și-a mai pus un pahar, apoi a început să
povestească pe îndelete, cu o voce adâncă și
ușor persuasivă atunci când ajungea la fapte mai
interesante:
— În urmă cu foarte mulți ani, când eram eu
foarte tânăr și nebun, mă rog, nebun am rămas și
acum, numai tinerețea s-a cam dus, am cunoscut o
femeie grozavă, Mandarina îi ziceau toți.
— Ce fel de nume este acesta, Mandarina?, am
întrebat eu curios.
8
Moș Costache m-a privit înțelept și răbdător

peste rama ochelarilor și, după ce a mustăcit un
zâmbet ușor, mi-a răspuns:
— De fapt, se numea Alexandrina, dar toată
lumea îi zicea Mandarina datorită unei întâmplări
de la o petrecere care a avut loc chiar la Institut.
Dar o să ajung și acolo dacă mă lăsați să vă spun
totul de la început.
După ce, în chip de scuză, i-am umplut iar
paharul gol, am făcut semn să continue:
— Eram şofer de vreo doi ani la Institutul
de Selecţie când s-a angajat Mandarina, aşa că îi
cunosc povestea mai bine decât oricine altcineva.
Trăgând de volan toată ziua când cu unul, când cu
altul alături, afli o mulţime de lucruri. Mai ales că
atunci când se întinde în faţă un drum lung oricine
simte nevoia să-şi descarce sufletul, să bârfească
puţin – şi uite o temă gratis pentru cei interesaţi
de un doctorat în psihologie: dacă bărbaţii
vorbesc despre realizările sau neîmplinirile lor,
femeile vorbesc mai mult despre realizările şi
neîmplinirile altora.
A gustat puțin din paharul cu vin din fața lui,
a privit cu jind spre cele trei sticle de vin Porto
Ruby, a oftat ușor și a continuat:
— Şi ca să terminăm odată şi cu discuţiile pe
marginea Institutului, mai bine vă spun eu de la
bun început, ca să nu aveţi o surpriză mai târziu.
9
Se numea destul de anodin: Institutul de Selecţie

şi Ameliorare. Ei, şi acum, ce credeţi că selectăm şi
ameliorăm noi aici? Cartofi? Aş. Sfeclă? Nici atât.
Colectăm, selectăm şi ameliorăm spermă de taur.
Cineva acolo sus pe la Ministerul Agriculturii are
o bună doză de umor, nu-i aşa? Dar, cum la numai
un kilometru de noi era Institutul Cartofului,
iar la numai două sole mai departe tronează
Institutul Sfeclei de Zahăr, de ce ar mira pe
cineva că există şi un institut de selecţie a spermei
de taur? Că tot de Ministerul Agriculturii ţine.
Eufemismul folosit îl înţeleg destul de bine, că
nu era să-i zică pe tabla de la poartă Institutul de
Selecţie a Spermei de Taur, să râdă toţi cei care
ne trec pe la poartă, deşi pe acte chiar aşa scrie,
titulatura completă. E adevărat că până să vin eu
se colecta, selecta şi ameliora şi spermă de suine
– porci adică –, cabaline şi ovine. Între timp, se
pare că specializarea a făcut ravagii, aşa că am
rămas numai cu taurii. E distractiv când mă duc
cu câte o cucoană de-asta de la birou, contabilă
sau simplă funcţionară, pe la bancă sau la vreo
instituţie oarecare cu un ordin de plată sau altă
hârtie. Dacă dă peste o femeie, printr-un fel de
solidaritate tacită, nu se întâmplă mare lucru, dar,
dacă dă peste un bărbat, ăsta, după ce citeşte pe
acte toată titulatura instituţiei, se simte dator să se
aplece complice spre ea şi să o întrebe:
10
— Aşa, din simplă curiozitate, cum procedaţi

cu taurii să le colectaţi sperma?
În funcţie de vechime, tupeu sau vârstă,
femeile roşesc, se pierd ori se fac că nu au auzit
întrebarea, ori în cel mai bun caz explică faptul că
ele nu au nimic de-a face cu această operaţie care
le stârneşte tuturor curiozitatea.
Pentru că i-am mai pus o dată vin în pahar și
se pare că i-a plăcut cum am procedat, a arătat cu
ochiul spre paharul lui, pe care îl golise între timp.
M-am conformat iar el a continuat:
— Şi ca să nu vă stea mintea numai la
operațiunea asta, mai bine vă spun acum cum se
procedează, ca să mă puteţi urmări mai departe.
Colectarea spermei de taur se face la anumite
ore ale zilei, pentru ca spermatozoizii să aibă
mobilitatea şi vitalitatea maxime. Pentru asta, i
se ia taurului temperatura rectală, este plimbat un
anumit număr de kilometri înaintea falsei monte,
ce mai, e un întreg proces tehnologic, era să zic
show. Când doctorul veterinar zice că totul e în
regulă şi dă undă verde, se duce taurul în spatele
unui manechin de vacă prevăzut cu un fals vagin
şi, după ce dă de trei ori din trenul posterior,
scoate câteva mugete pline de foc şi se retrage
să-şi refacă rezerva de spermă pentru următoarea
recoltare, iar un angajat ia falsul vagin şi-l goleşte
de spermă în vase frigorifice speciale. Şi tot aşa ani
11
în şir, până se constată că spermatozoizii lui nu

mai sunt destul de activi, şi este vândut pe nimica
toată pentru sacrificare. După fiecare montă
manechinul de vacă este aranjat, spălat, pieptănat
şi poate primi alt taur. Tristă viaţă pentru taur,
nu? Mai ales că, poate, pe vremuri manechinul ăla
o mai fi semănat cât de cât cu o vacă, dar când
am ajuns eu acolo arăta mai mult a schelet din
metal şi plastic de pe care pieile au început să
năpârlească şi să cadă. Şi totuşi, când vede taurul
arătarea aia de fier, plastic şi piei năpârlite, parcă
o vede pe Miss Univers a vacilor şi se repede la
ea plin de pasiune, gata, gata să o mute din loc.
Uneori am impresia că dacă alături ar fi o vacă
adevărată, nici unul dintre taurii ăştia dedulciţi la
manechin nu ar mai băga-o în seamă. După cum
am zis, e trist, nu-i aşa? Te face să priveşti puţin
altfel viaţa. Şi totuşi, au şi veterinarii dreptatea lor:
după ce au dat pe un taur din rasa Holster cam tot
atâţia dolari cât a dat Real Madrid pe cel mai bun
jucător al lor, parcă nu le vine să-l lase să-şi facă
de cap precum un fotbalist şi să risipească cel mai
preţios capital al lui: sperma. În loc să îl lase să
se drăgostească cu o singură junincă naturală, îl
păcălesc cu manechinul, îi iau sperma şi, după ce
o prelucrează, fecundează cu ea mii de vaci. Până
şi sexul la animale a devenit o afacere, şi tare mi-e
12
teamă că într-o zi molima asta a eficienţei se va

întinde – dacă nu s-a întins deja – şi la oameni.
A oftat greu, parcă îngrozit de o asemenea
perspectivă, a mai băut o gură de vin, apoi a
continuat:
— Dar hai să nu cad pe panta filozofării
ieftine, să las pe alţii mai pricepuţi să o facă,
fiindcă, Doamne, ce le mai place la unii să facă pe
Platon şi Socrate, deşi sunt tot un fel de ajutoare
de băgători de seamă ca şi mine. Să-mi zic aşadar
mai departe cuminte povestea şi să nu uit că eu
eram acolo un simplu şofer. Va să zică, după ce
se colectează toată cantitatea planificată pentru o
zi, se pune în vase frigorifice, şi abia apoi intervin
eu, care cu viteză maximă transport sperma
proaspăt recoltată la Institut, unde laborantele o
verifică, o selectează în funcţie de performanţe, o
amestecă cu albuş de ou şi o pregătesc în dozele
necesare pentru inseminarea artificială a vacilor,
apoi o congelează în azot lichid. Simplu, nu? Şi,
din câte v-aţi dat seama, nici măcar laborantele
nu sunt pe lângă taur când se colectează sperma,
darămite contabilele sau funcţionarele. Locul
unde se întâmpla operațiunea asta era la vreo doi
kilometri de Institut, în niște șoproane vechi și,
din câte mi se spusese, asta era cea mai critică
fază, așa că acceleram cât puteam ca să nu moară
în fașă tineretul bovin al țării.
13
A rămas minute în șir cu ochii pierduți în

rubiniul sticlelor de pe raft, dar de data asta nu am
mai îndrăznit niciunul să îl deranjăm, și în cele
din urmă a continuat:
— Şi totuşi am impresia că aproape fiecare
bărbat din afară care stă de vorbă cu vreuna
dintre angajatele noastre îşi imaginează că ele fac
striptease pe lângă taur ca să-l facă să ejaculeze.
Ei bine, trebuie să mărturisesc că aici am şi eu
un pic de vină. La nici o lună după ce s-a angajat
Alexandrina asta la noi, am văzut că numărul
de bărbaţi pe unitatea de suprafaţă a instituţiei
creşte brusc. Electricieni, instalatori şi tot soiul de
bărbaţi dubioşi, care, da, ar fi trebuit să vină din
când în când pe la noi, dar nu dădeau cu lunile
nici dacă le cădeai în genunchi la telefon, acum
se călcau pur şi simplu în picioare. Şi, a naibii
treabă, deşi în camera numărul şase nu era nici
un contor electric şi nici măcar o chiuvetă, toţi
dădeau năvală acolo de parcă erau tauri Holster în
căutarea manechinului. Nu mi-a luat mult să văd
pe cine considerau ei manechin: pe Alexandrina.
Pe vreo doi dintre ăştia, mai insistenţi, i-am
întrebat aşa, şoptit, ca şi cum le-aş fi împărtăşit o
mare taină: „Mă, voi ştiţi de ce au angajat-o ăştia
pe Alexandrina aici?“. Cum niciunul nu părea să
ştie – sau presupuneau cel mult că e vreo pilă a
cuiva, după cum arăta –, eu, care şofer fiind se
14
presupunea că trebuie să le ştiu pe toate, scăpam

aşa, frânturi de bârfe amestecate cu informaţii
reale luate de pe Discovery – am observat că asta
întotdeauna impune. „Ştiţi“, le spuneam eu, „că
din cauza subţierii stratului de ozon, instinctul
de reproducere, mai ales la mamiferele domestice
mari, se află în declin“. După confirmarea plină
de respect a interlocutorului, eu continuam cu
o mutră serioasă: „Suntem în urmă cu planul.
Acu’ doi ani produceam 23 de kilograme de
spermă pe lună. Acu’ ştiţi cât se recoltează?“.
Cum nu ştia niciunul, eu le spuneam ca şi cum
le-aş fi împărtăşit o mare taină: „Numai patru
kilograme!“. Şi după ce informaţia asta pătrundea
bine în mintea interlocutorului aruncam aşa,
peste umăr, în timp ce mă depărtam: „De-asta
au angajat-o pe Alexandrina, vezi bine“. Ce-şi
imaginau ăştia că face Alexandrina cu taurii nu
ştiu, destul că niciunul nu-i mai dădea târcoale
femeii. Poate nu suportau să se facă o comparaţie
între performanţele lor şi cele ale unui taur.
Şi fiindcă veni vorba de ea, poate că ar fi bine
să v-o şi descriu puţin. Şi aici zău că m-aţi pus
în încurcătură. Nu că nu aş fi eu bun la descrieri;
puneţi-mă să v-o descriu pe Manuela de la
Contabilitate sau pe Mihaela de la Personal, şi o
oră vă tot vorbesc despre ele. Dar pe Alexandrina
dacă ai fi văzut-o într-o poză, zău că nu ţi-ar fi
15
atras prin nimic atenţia. O faţă obişnuită, habar

nu am cum avea părul, cine avea timp să vadă aşa
ceva, corpul – aşa şi aşa, mai degrabă rubensian,
mă rog, fund, ţâţe, toate erau la locul lor, dar nimic
deosebit. Şi totuşi atrăgea bărbaţii ca un magnet.
Mi-a luat mult timp până să-mi dau seama de ce.
În momentul în care stătea de vorbă cu un bărbat,
nu conta ce fel de bărbat era, bărbat să fie, fata
asta se schimba cu totul: ochii i se măreau şi i se
umezeau, aerul se încărca în jurul ei de senzualitate
şi transmitea toate mesajele subliminale din lume
că, da, ar fi gata să o facă cu tine acolo pe jos,
sau pe masă, sau printre eprubete cu spermă de
taur, ba chiar mai degrabă acolo. Nu-i o descriere
asta, ştiu bine, dar dacă vă mai spun că nu exista
posesor de buletin de sex masculin căruia să nu
i se ridice părul pe braţe în preajma ei poate că
am spus destule. A, şi totuşi mai avea ceva: nişte
picioare care păreau că nu se mai termină, pe care
mai ştia şi să le pună în evidenţă, pentru că venea
cu totul felul de bentiţe pe care le purta, cică, pe
post de rochiţe. Nici un bărbat nu putea rămâne
indiferent în faţa senzualităţii ei de cadână recent
evadată din harem. De fapt, din pricina ei s-au
certat la cuţite pentru prima dată directorul ăl
mare cu directorul adjunct. Prieteni din copilărie,
colegi de şcoală, de facultate, de chiolhanuri şi de
mici afaceri cu spermatozoizii taurilor, împărăţeau
16
de ani de zile în bună pace peste sperma de taur

a judeţului fără ca nimic să întunece prietenia
lor. Totul până la apariţia Alexandrinei. Şi, ca să
fiu sincer, şi din cauza modului de a se purta cu
angajatele al directorului. Poate că era deformaţie
profesională, dar se credea un fel de taur comunal,
şi pe deasupra nu ştiu unde naiba mai întâlnise
sintagma „le droit du senior“, pe care o aplica în
felul lui. I se părea că are drept perpetuu asupra
tuturor angajatelor din subordine, de la femeia de
serviciu până la contabila-şefă, care se apropia cu
paşi repezi de 60 de ani, şi considera un afront
personal dacă vreuna evita scârbită mângâierile,
apropourile şi vorbele libidinoase de crai trecut.
Cele mai multe strângeau din dinţi şi-l răbdau,
pentru că de obicei nu-l ţinea mult, se senilizase
cu totul şi uita de la o vreme să-şi mai finalizeze
intenţiile. Altele, mai perverse, îşi rezolvau între
două mângâieri tot felul de interese şi aveau
pregătită, când intrau la el, cererea pe care el o
semna cu ochii închişi între două mângâieri pe
muşchii fesieri ai preopinentei. Ehe, câte nu am
văzut eu, dar de, dacă îmi plăcea postul de şofer
trebuia să tac şi să uit.
Dar, uite, iar m-am luat cu vorba. Rămăsesem
la cearta dintre ei doi: de adus în Institut pe
Alexandrina o adusese Popescu, directorul
adjunct, şi tot el se ocupase de concursul ei, după
17
principiul: participă toţi şi câştigă cine trebuie. A

fost de pomină discuţia dintre ei după ce reuşise
Alexandrina pe post. Până atunci, Iacobescu,
directorul mare, nici nu o văzuse, dar după ce s-a
întâlnit cu ea prima dată i-a căzut falca şi toată
ziua a bântuit în preajma ei, mai rău ca urşii din
Răcădău prin preajma containerelor de gunoi.
Mai ales de când aflase că bărbatul ei era şofer de
TIR şi pleca prin toată Europa cu săptămânile.
Erau în drum spre Bucureşti şi discutau între
ei despre ea, aşa cum făceau de obicei, de parcă eu
nu aş fi fost de faţă.
— Da’ n-o fi curvă?, îl întrebă Iacobescu pe
Popescu. Că ne umple, dracului, de ceva.
Popescu îşi puse mâna pe inimă:
— Se poate, monşer? Marfă garantată.
Am condus atent mai departe. Eram tocmai pe
la Posada, şi acolo nu prea e loc să te uiţi în stânga
şi în dreapta şi cu atât mai puţin în spate, unde
erau ei, dar m-aş fi întors să-i privesc în faţă. Îmi
aduceau aminte de o piesă de teatru rusească pe
care o văzusem în copilărie, cred că era o adaptare
liberă după Visul unchiului a lui Dostoevski,
când unui bătrân şi senil prinţ rămas văduv i se
propune o partidă absolut onorabilă. O tânără de
numai 23 de ani care să-i încălzească bătrâneţile.
Aşa întrebase şi bătrânul prinţ după ce o văzuse
pe Zina, într-o replică pe care nu pot să o uit nici
18
acum, peste ani: „Da’ n-o fi stricată?“. Uite unde

le stătea lor gândul.
Tot drumul dus şi întors au discutat numai
despre calităţile tinerei angajate. Cearta propriu-
zisă a avut loc la întoarcere, când Iacobescu,
conform libidinosului său obicei, s-a dus la
Alexandrina să-şi lase balele pe faţa ei ca într-o
grotescă ceremonie de marcare a teritoriului.
Parcă şi acum văd scena: în holul institutului,
Alexandrina cobora pe scări, Iacobescu a văzut-o,
s-a repezit spre ea, a luat-o în braţe şi a început
s-o mozolească pe față. Ea era cu faţa la noi, aşa
că am văzut perfect când a ridicat exasperată ochii
în sus, apoi, văzând că şeful ăl mare continuă să-şi
întindă saliva pe ea, încurajat fiind de pasivitatea
ei, a privit spre noi, adică spre Popescu şi spre
mine, care rămăseserăm plini de respect în urmă,
şi ne-a făcut cu ochiul. Parcă a explodat o bombă
şi l-am văzut pe directorul mare exercitându-şi
dreptul să joace scena Marii Furii a Şefului, scenă
pe care de două-trei ori pe an se simţea obligat să
o joace în faţa subordonaţilor.
— Daaa!, zbieră el îndelung la Alexandrina.
Bine că eu te angajez aici, îţi dau un loc de muncă
în timp ce la uşa Institutului e coadă de un
kilometru pentru angajări, şi tu mă trădezi cu ăsta.
Te dau afară, te dau afară, de mâine să nu mai vii
19
la lucru!... – şi a plecat, trântind uşile, să îşi lingă

rănile la el în cabinet.
Să traduc puţin: „ăsta“ era directorul adjunct
Popescu, după cum am mai spus, eu nu contam
în faţa lor, deşi, după cum se va vedea mai târziu,
ocheada tocmai mie îmi fusese adresată. Iar
„mâine să nu mai vii la lucru“ însemna de fapt
„vezi cum te porţi data viitoare“ sau „ar fi bine să
urci imediat la mine în cabinet să mă îmbunezi“.
Ca să fii un bun director şi un bun conducător,
consider că trebuie să fii dotat de la natură cu
o doză moderată de paranoia, altfel nu simţi
mişcările celor din jurul tău care vor să îţi ia
scaunul. Dar Iacobescu mi se părea exagerat din
toate punctele de vedere. Şi totuşi, nici până astăzi
nu pricep cum a simţit el, întors fiind cu spatele,
că Alexandrina ne-a făcut cu ochiul. Prefer să
cred că a simţit muşchii obrazului mişcându-se,
sau poate că genele, pe care asta le avea exagerat
de lungi, i-au atins obrazul, sau a simţit poate
curentul de aer făcut de ele. Orice accept, dar nu
faptul că directorul are puteri telepatice, pentru
că în cazul ăsta chiar de mâine ar trebui să plec
de la Institut.
Acu’, dacă tot v-am făcut curioşi, să vă explic
şi de ce. La nici o săptămână după ce a sosit în
institut, Alexandrina a venit la mine cu un bileţel
în mână: deplasările cu unica maşină a instituţiei
20
se făceau numai cu aprobare expresă de la şeful ăl

mare. Ea lucra la Financiar şi avea de dus nu mai
ştiu ce situaţii la Direcţia Județeană de Statistică
tocmai în Brașov, că institutul ăsta de care v-am
povestit era la câțiva kilometri în afara orașului.
Eu, sincer să fiu, crezusem că nici nu mă băgase
în seamă, dar când să plecăm, s-a întors să-şi
pună actele pe bancheta din spate şi s-a înghesuit
puţin în mine. De unde ştiu oare femeile aşa
ceva? Le învaţă la şcoală? Or fi făcut vreun curs
de ăsta de care se tot vorbeşte, Kama Sutra, sau
cum s-o fi numind? Ştiu asta din instinct? Habar
n-am, destul că atunci când s-a întors şi-a pus o
mână ca să se sprijine pe piciorul meu, naiba ştie
ce buton, ce nerv, ce ganglion a atins, dar jucăria
mea a şi ridicat capul, că nu mai ştiai care-i ea şi
care maneta schimbătorului de viteze. Am rămas
blocat când m-a întrebat cu o voce joasă, puţin
răguşită şi plină de promisiuni:
— S-a întâmplat ceva?
Am putut numai să dau din cap că nu, nu s-a
întâmplat nimic!
Sunt şofer de zece ani, simțeam maşina ca pe o
prelungire a trupului meu, dar de data asta, când
să pornesc, să mor io dacă nu am dat în marşarier.
Am ajuns de râsul curcilor, bine că nu a fost vreun
director sau altcineva în parcarea Institutului să
mă vadă, că precis se prindea despre ce e vorba.
21
Dacă aş fi avut cât de cât minte, m-aş fi dus chiar

atunci la director să-i spun că eu am fost angajat
să transport spermă de taur, nu bombe cu picioare,
şi să-mi dau demisia. Dar, cum drumul spre iad
e pavat cu intenţii bune, am respirat adânc şi am
pornit încet spre Direcţia Judeţeană de Statistică.
Acolo, ea a terminat ce avea de făcut în numai
câteva minute, iar când s-a întors la maşină m-a
întrebat:
— Ce-ar fi să mergem până în Poiana Brașov?
Nu am mai fost de mult, şi oricum e prea devreme
să ne întoarcem la lucru...
M-am pipăit să văd ce bani am la mine.
Aveam destui, ca şofer întotdeauna trebuie să ai
ceva pus deoparte pentru o şpagă sau o amendă.
Sau, de ce nu, pentru o bombă vie ca Alexandrina.
Ba aveam chiar şi un prieten recepţioner la Capra
Neagră, care îmi mai dădea în caz de urgenţă o
cameră pentru o oră, două. Când i-am spus asta
Alexandrinei, a bătut din palme încântată ca o
fetiţă care primeşte cadoul mult visat:
— Uau, ce fain o să fie! Nu mi-am tras-o
niciodată în Poiana Braşov, deşi sunt braşoveancă
get-beget.
Am rămas blocat, fiindcă, deşi şofer de mulţi
ani şi destul de expeditiv, tot eram obişnuit să
am eu iniţiativa şi să simulez o minimă tentativă
de cucerire. Am vrut să-i răspund că şi eu eram
22
braşovean şi că nici eu nu văzusem Biserica

Neagră până nu au venit la mine nişte prieteni
din Bucureşti pe care am fost obligat să-i duc să
le-o arăt. Dar nu mi s-a părut că au legătură una
cu alta, aşa că am tăcut. Cum drumul prin Livada
Poştei e prea vizibil şi riscam să ne întâlnim cu
cineva cunoscut, am ieşit pe Calea Făgăraşului şi
am luat-o spre Cristian. Amatorilor de escapade
o să le explic altă dată ruta. Un pic de ocol, dar cu
maşina ce contează! Când să ieşim din Cristian,
mi-a pus iar mâna pe picior, strângând acum
puţin mai tare:
— Nu mai am răbdare până în Poiană. Bărbatul
meu e plecat de o lună şi eu...
A tăcut şi mi-a arătat un drum lateral, mărginit
de tufişuri dese. Am tras pe dreapta printre
tufişuri, la capătul unui ogor proaspăt arat. După
ce m-a pipăit iar prin pantaloni și a văzut ce am
acolo, a exclamat încântată:
— Mamă, ce cric grozav ai!
Probabil fiindcă eram șofer a vrut să folosească
o comparație din domeniul meu sau, cine știe,
poate pur și simplu așa i-a venit pe moment să
spună, fără să își explice nici ea prea bine de ce.
I-am umplut iar paharul și am văzut că toți din
jurul mesei erai numai ochi și urechi, pentru că,
v-am spus, omul ăsta avea un talent deosebit și în
alte condiții ar fi putut ajunge un actor renumit,
23
după cât de bine îi imita pe cei despre care vorbea.

A gustat din vin încântat, a plescăit mulțumit,
apoi a spus:
— Ce să vă mai zic: după ce m-a lăsat
Alexandrina din mână, m-am simţit ca
manechinul ăla jerpelit după ce l-au folosit vreo
trei tauri la rând. Mi-am aşezat de bine, de rău
cravata – şeful nostru ţinea la etichetă – şi ne-am
continuat drumul spre Poiană. Acu’, celor amatori
de poveşti porcoase le recomand să cumpere
Prostituţia, Amor pervers, Vicioasele sau alte reviste
de specialitate, pentru că eu sunt un domn, ce
puşca mea, şi atâta lucru am învăţat, să fiu discret.
Cel puţin în ce priveşte amănuntele. Am stat
vreo două ore la hotel, am rezolvat ce am avut
de rezolvat, am făcut un duş scurt, am mâncat pe
fugă şi ne-am întors la muncă, pentru că, vorba
Alexandrinei: „Statul nu ne plăteşte să ne futem!“.
Am fost de acord, mai ales că trebuia să inventăm
şi o poveste credibilă pentru întârzierea noastră.
Când să intrăm în Cristian, Alexandrina bate
încântată din palme:
— Uite drumul ăla unde ne-am tras-o prima
dată, haaai să mai mergem o dată să vedem cum e!
Nebuna aproape trăgea de volan, aşa că am
cotit-o iar pe drumul cu pricina, unde Alexandrina
s-a apucat să-mi caute ganglionii nervoşi
răspunzători de funcţia hidraulică a cricului. I-a
24
găsit, ne-am apucat de treabă, şi numai auzim

după o vreme la capul nostru: „Târ, târ, târ“ – şi
claxoane după claxoane, să ne spargă timpanele.
Pe tarlaua proaspăt arată se apucaseră doi, un
tractorist şi încă un tip, urcat pe o semănătoare,
de însămânțările de toamnă. Numai că, văzând
că am oprit acolo, au devenit curioși, așa că au
tras tractorul şi semănătoarea mai aproape şi s-au
uitat să vadă ce facem, iar acum, după ce văzuseră,
ca orice ţărani ce se respectă, credeau că treaba
asta se poate face numai cu tărăboi şi zgomote
încurajatoare, aşa că unul claxona, iar cel de pe
semănătoare bătea cu o tablă în rezervoarele în
care se păstrează sămânţa.
„Am încurcat-o!”, mi-am spus eu, şi parcă
mă vedeam cu capul spart, Alexandrina violată
şi cu hainele rupte şi, colac peste pupăză, daţi
şi afară după ce s-ar fi aflat că eu am furat
fructele din grădina şefului – asta era expresia lui
favorită. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat.
Alexandrina, auzind zgomote, a privit spre cei
doi şi, fără să se oprească din pompat – am uitat
să spun că ea conducea ostilităţile – le-a arătat
un deget ridicat în sus în semn de „fuck you“,
şi ai dracului ţărani pricepeau engleza, pentru
că, râzând cu gura până la urechi, s-au dus să-
şi termine ogorul de însămânţat. Şansa a fost de
25
partea noastră: ăia doi ori erau homosexuali, ori

nu băuseră destul.
Ce nu am înțeles eu din toată povestea a fost
de ce a vrut cu orice preț Alexandrina să facem
câteva poze acolo, în mașină, chiar în timp ce
făceam sex. Singura explicație a fost că probabil
își făcea așa, un soi de album cu toți bărbații la
care le probase ea cricul.
Spre norocul nostru, nu era la sediu nici un
director, pentru că aveam impresia la întoarcere că
mi se citea păcatul pe faţă.
Aşa a început ciudata mea poveste de dragoste:
cam la două-trei zile cerea maşina pentru dus
situaţii, iar dacă nu reuşea să obţină maşina, mă
obţinea măcar pe mine.
— Hai!, spunea cu voce răguşită la cele mai
neaşteptate ore ale zilei şi mă lua la ea în birou
dacă era singură sau, dacă nu, în debaraua de
sub scară a femeii de serviciu care, cu un zâmbet
complice, ne împrumuta cheia.
„Orice s-ar întâmpla, voi rămâne numai a
ta!“, şoptea ea în clipele în care se simţea foarte
mulţumită de mine şi de cricul meu și totul părea
minunat. E drept că în câteva luni am ajuns ca
o umbră şi directorul îmi schimbase porecla din
„aracul de fasole“ în „ţârul“, dar după cum se uita
de lung la mine, vedeam că deja se gândea la altă
poreclă, mai potrivită.
26
Au mai intrat doi clienți și moș Costache s-a

oprit din povestit până ce nou-veniții s-au așezat
la o masă mai îndepărtată. De parcă povestea pe
care avea de gând să ne-o spună era numai pentru
urechile noastre.
— Înainte să ajung la povestea propriu-zisă,
vreau să vă mai spun o singură întâmplare, ca să vă
lămuriți mai bine despre ce minte perversă avea
Alexandrina asta a mea. În una din zile îmi spune:
— Știu că tu trebuie să te duci la șopron după
spermă ca să o aduci la Institut. De unde știi când
trebuie să mergi după ea?
— Păi, înainte de momentul recoltării spermei
primesc un telefon de la medicul veterinar și
atunci mă duc acolo și aștept ca totul să se termine,
apoi aduc recipientul la Institut, unde îl predau la
laborator.
Nu știam eu prea bine ce urmărea, așa că am
privit-o intrigat și în cele din urmă am aflat:
— Data viitoare când te duci acolo vreau să mă
iei și pe mine.
Avea vocea ușor răgușită, dar tot nu am înțeles
ce gînduri avea, așa că am întrebat:
— De ce?
A roșit așa cum nu aș fi crezut-o în stare și
a spus, venind mai aproape și privindu-mă fix în
ochi:
— Vreau să văd cum fac dragoste taurii.
27
Mi-am înăbușit hohotul de râs care era gata să

îmi scape, fiindcă știam că s-ar fi simțit jignită, și
am spus cât mai neutru posibil:
— Alexandrina, taurii fac sex, nu dragoste!
S-a apropiat și mai mult de mine și,
împungându-mă cu sfârcurile dintr-odată mărite
și întărite, a șoptit:
— Taurii fac dragoste, numai că nu știi tu. Ei,
mă duci sau nu?
Am dus-o pe nebună, ce să fac. Am găsit un
loc mai ferit, undeva într-o anexă unde se păstrau
diferite lucruri de care nu era nevoie pe moment,
așa că ne puteam ascunde acolo. Se vedea tot
printr-un gemuleț, și totuși noi nu puteam fi
văzuți, pentru că gemulețul era destul de mic.
Eram nevoit să stau în spatele ei, nu pentru
că aș fi fost curios cum făceau „dragoste” taurii, ci
pentru că se aplecase peste pervazul gemulețului
și fundul ei se arcuia într-un mod care părea să
îi facă plăcere lui Dino al meu, că am uitat să vă
spun că așa îmi alintam cricul când apărea ceva
interesant la orizont.
Când taurul s-a apropiat de manechin, am
simțit-o pe Alexandrina cum începe să respire
mai greu, iar când acesta a scos un muget
răsunător, am simțit-o cum începe să tremure și
aproape fără să vrea mâinile ei au început să îmi
deschidă fermoarul. Am ajutat-o, iar când totul
28
s-a terminat m-a privit cu ochi strălucitori și a

spus:
— Ai văzut că a făcut dragoste? Ai auzit ce
muget romantic a scos când a penetrat manechinul
ăla?
— Am auzit, cum să nu aud. Cred că dacă ar
putea vorbi, i-ar fi făcut și o poezie, am spus eu
cât de sarcastic am putut, dar Alexandrina nu
era într-o dispoziție să perceapă în asemenea
momente cuvinte care nu rezonau cu starea ei
sufletească.
— Să știi că așa e, m-a aprobat ea serioasă și
eu am tăcut, fiindcă mai aveam din când în când
nevoie de serviciile ei.
Vremea a trecut de atunci, dar niciodată nu
am uitat cât de excitată a fost când a văzut taurul
încălecând manechinul.
A tăcut, clătinând din capul cărunt de parcă nu
i-ar fi venit să creadă nici lui prin ce întâmplări i-a
fost dat să treacă, apoi, după ce Mădălina a mai
adus trei sticle de vin rubiniu și am umplut iar
paharele, Moș Costache a continuat:
— Ei, dar să ajung după această lungă
introducere şi la Mandarina și o să aflați imediat
de ce i-a rămas numele așa. La Institutul nostru,
fiecare îşi serba ziua onomastică după mărimea
salariului şi după posibilităţi. Cum eram vreo
douăzeci și ceva de angajaţi, se vedea bine că
29
aveam programate cam două chefuri pe lună.

Ele se ţineau spre sfârşitul programului de lucru
şi ţineau până se terminau fursecurile şi băutura.
Fursecurile ca fursecurile, nu conta prea mult
când se terminau, dar băutura... de multe ori,
după ce se isprăvea cea adusă de sărbătorit, ori se
mai aducea câte un rând, ori puneam mână de la
mână, mai ales bărbaţii şi cele câteva femei care
divorţate, care singure, şi ne întindeam la chef
până ne apuca noaptea.
Când am împlinit 33 de ani, ca Iisus, eu nu
am fost răstignit ca el, dar de trădat, am fost şi
eu trădat şi Iuda al meu s-a numit Alexandrina.
Cheful a început mai devreme ca de obicei, pe
la amiază, aşa că până la trei, când se termina
programul, majoritatea erau bine afumaţi. Unii
mai aduceau de ziua lor muzică şi se mai încingea
şi câte un dans discret, dar eu am adus altceva:
cartea Povestea poveştilor de Ion Creangă. Unii
auziseră de ea, alţii chiar mai citiseră pe ici, pe
colo fragmente, dar de data asta eu le-am oferit
un regal. Am citit-o clar şi cu dicţie, şi mă bucur
să vă spun că nimeni nu a plecat oripilat din
sala de şedinţe. Ba, mai mult, am fost rugat să
recitesc anumite pasaje mai porcoase, iar unul
din colegi mi-a făcut semn cu piciorul pe sub
masă să mă uit la jurista noastră: un munte de
femeie, care moţăise în osânzele ei până a auzit
30
pronunţându-se cuvântul magic. Şi atunci gura ei

repeta involuntar denumirea organului pe care se
părea că ea nu-l mai văzuse de ani buni. A fost
un haz nebun şi toată lumea se uita numai la ea,
deşi biata femeie nu pricepea deloc de ce. După ce
am terminat de citit, atmosfera s-a înviorat de-a
binelea şi toată lumea şi-a amintit cel puţin câte
un banc fără perdea, iar chiar dacă avea perdea,
aceasta era dată voios la o parte. Eu, ca şofer, nu
prea beam nici măcar la astfel de chefuri, pentru
că nu ştiai în ce moment avea chef de plimbare
vreunul dintre directori. De data asta, fiind ziua
mea, poate că m-am întins un pic la chef şi am
băut mai multe pahare ca de obicei. Nu mult,
numai atât cât să fiu în vervă. Exagerat de multă
vervă, după cum veţi vedea. Pe la vreo opt seara,
privind lung la Alexandrina şi uitând de recentele
mele păţanii cu ea, am început să „fabulez“. Mai
ales că rămăsese singura femeie – mă rog, şi jurista,
dar, după cum v-am spus, aia nu conta.
— Eu nu-l înţeleg pe bărbatul ăla al tău cum
poate să plece cu săptămânile şi să lase singură aşa
o frumuseţe de femeie...
Cei doi directori şi-au scos nasurile din pahare,
dintr-odată treji, şi au privit atenţi la mine. Nu
prea erau obişnuiţi să-mi audă vocea, dar, la
dracu’, o dată pe an era ziua mea, nu? Nici ceilalţi
31
nu mai basculau din fursecuri şi erau atenţi, aşa că

eu, prizonier al propriului meu rol, am continuat:
— Eu, să am o femeie ca tine, în fiecare zi
când aş veni acasă aş cumpăra un kilogram de
mandarine din acelea roşii, cu miezul zemos şi
dulce...
Deja îi făcusem pe toţi curioşi, prea curioşi
chiar, dar asta era, trebuia să continui. Parcă eram
la emisiunea aceea, „Vorbeşte marea“, numai că la
mine vorbea palinca.
— Şi ce-ai mai face pe urmă?, întrebă ea
cochetă.
— Ei, mai întâi aş curăţa toate mandarinele şi
le-aş desface în feliuţe subţiri...
Cu privirea ţintă în ochii ei, de parcă ceilalţi
nici nu ar mai fi fost acolo, am continuat:
— Apoi te-aş dezbrăca şi te-aş întinde pe
pat, pe urmă, una câte una, aş pune fiecare feliuţă
de mandarină pe tine... aş începe de la sâni şi aş
coborî tot mai jos, până la buric şi chiar mai jos...
— Pe urmă..., şopti ea, şi şoapta i se auzi ca
descărcarea unui pistol în încăpere.
— Pe urmă aş începe să mănânc fiecare feliuţă,
una câte una, lingând bine locul să nu rămână nici
o urmă pe pielea ta...
— Pe urmă...?, şopti ea iar, dar nimeni nu
a aflat ce urma să se mai întâmple pentru că
mistreţul ăla de director, cu capul lui ca o bilă, a
32
început să zbiere făcându-şi numărul, dar nimeni

nu l-a mai ascultat; toţi bărbaţii cred că erau cu
gândul la feliuţele de mandarine şi la modul lor de
aşezare în jurul buricului Alexandrinei.
A doua zi ar fi trebuit să-mi dau seama ce va
urma, după kilogramul de mandarine pe care m-a
trimis directorul să-l cumpăr. La nici o oră, mă
trimite după aceleaşi fructe şi directorul adjunct.
Cu ocazia asta am luat şi pentru mine un kil, că
nu se ştie. Pe la zece am fost să aduc un transport
de spermă, iar când m-am întors la Institut
parcă era iadul de pe lume: directorul adjunct o
chemase pe Alexandrina la el în birou şi nici una,
nici două a dezbrăcat-o – se zvonea că nici ea nu
se împotrivise prea mult – şi a presărat-o toată cu
felii de mandarine, postură în care i-a şi surprins
directorul mare. După scandalul de pomină care a
urmat, Alexandrina dusă a fost şi nu a mai văzut-o
nimeni. Nici măcar bărbatu-său, care a bântuit
câteva zile pe lângă Institut, convins fiind că o
ţinem închisă în cine ştie ce hrubă din subsolul
clădirii. Nici cu Iacobescu nu a fost mai bine; pe
capul nostru au căzut tot felul de controale din
care nici el nu a ieşit prea bine. A fost schimbat,
trecut undeva la munca de jos, acum el e cel care
ia temperatura rectală la tauri înaintea montei.
Dintre multele femei care roiau altădată în jurul
33
lui, nici una nu îl mai bagă în seamă, iar el se pare

că s-a prostit cu totul.
***
La vreo şase luni, am primit din Emiratele
Arabe un plic. În el am găsit doar o fotografie din
care Alexandrina, pe marginea unei piscine, privea
lascivă şi plină de reproş – tot ea! – spre mine.
Un şeic, sau naiba ştie ce era, stătea în spatele ei
şi îşi ţinea o mână extrem de posesiv pe umărul
Alexandrinei, iar cealaltă, pe un soi de jungher
care aducea mai degrabă a iatagan. După cum se
uita de crunt, părea că ştie şi să-l folosească la o
adică, şi încă foarte bine. În jur se vedea atâta aur,
încât părea că jumătate din tezaurul dacilor fusese
adunat acolo. Pe spatele fotografiei erau scrise
deasupra numai câteva cuvinte:
„Moș Costache, fir-ai a’ dracului să fii cu Dino
al tău cu tot, că tare vă mai duc dorul. Ție mai
puțin, dar lui Dino în mod sigur îi duc fiindcă
mi-e dor de el ca de mama.
Vezi grămezile astea de aur din jurul meu?
Pe toate le-aș da bucuroasă pentru o oră de
zbenguială cu Dino!”
Apoi, cu gesturi de mare magician, a scos un
portofel vechi și jerpelit pe care aveam să îl mai
văd de nenumărate ori și care de fiecare dată apoi
mi-a dat fiori, fiindcă știam că atunci urma să
34
scoată cineva bani din buzunar pe pariurile lui

costisitoare.
Ne-a arătat o fotografie veche pe care se vedea
o femeie de o frumusețe răpitoare, exact așa cum a
descris-o, iar pe spatele fotografiei erau cuvintele
de care ne vorbise.
Am întors-o pe toate părțile și, în cele din
urmă, am spus:
— Cu toată părerea de rău, Moș Costache, dar
sper că nu vrei să crezi că mă convingi așa de ușor
să cobor cele trei sticle de vin de Porto de pe raft.
Fotografia asta puteai să o primești de la o fostă
colegă care a plecat în Emirate și pe urmă să rogi
o altă femeie să scrie textul de pe spate, că într-
adevăr pare un scris de femeie.
Moș Costache și-a mângâiat alene mustățile,
apoi, privind când la unul, când la altul, a spus:
— Dar dacă vă demonstrez că într-adevăr eu
am făcut sex cu femeia aia, plătiți voi cele trei
sticle de vin de Porto? Că tare le mai duc dorul!
Ține careva la pariul ăsta?
Am privit în jur, dar se vedea treaba că ceilalți
erau pățiți, pentru că ba priveau în jos, ba își
făceau de lucru prin buzunare.
În cele din urmă, deși Gilu mi-a dat un ghiont
pe sub masă, am spus:
— Ok, Moș Costache, dacă mă convingi fără
nici o urmă de îndoială că ai făcut sex cu fata asta
35
frumoasă, plătesc eu cele trei sticle, cu condiția să

le bem aici cu toții.
Moș Costache a ridicat din umeri și a spus:
— Dă-o-ncolo, că doar n-o să le duc acasă.
Aici au fost câștigate, aici le bem.
S-a ridicat în picioare ca să fie văzut de fata de
la bar, care butona ceva la telefon:
— Mădălino, adu, te rog, cele trei sticle de
Porto la care le duc de atâtea zile dorul!
— Hei!, am spus eu. Parcă era vorba că numai
după ce mă convingi.
Moș Costache s-a așezat liniștit și a mai scos
încă o dată portofelul lui vechi, în timp ce toți
ceilalți își dădeau coate și zâmbeau, iar Gilu s-a
apucat cu mâinile de cap mimând disperarea.
Din portofel Moș Costache a scos încă o
fotografie, pe care mi-a întins-o mai întâi mie. În
ea se vedea aceeași femeie, parcă puțin mai tânără,
dar în mod sigur era ea. Fotografia era făcută
într-o mașină și Moș Costache ne-a lămurit:
— E vorba de fotografia pe care ne-a făcut-o
în mașină pe când coboram din Poiana Brașov,
chiar când am făcut sex, și din care i-am cerut și
eu una ca să o am ca amintire.
În fotografie păreau destul de apropiați, ea era
aproape călare peste el, dar tot nu mi se părea o
dovadă credibilă.
I-am înapoiat-o cu părere de rău:
36
— Moș Costache, îmi pare rău să-ți spun,

dar în nici un tribunal din lume fotografia asta
nu ar fi admisă ca probă că dumneata i-ai tras-o
doamnei. Da, păreți destul de intimi, dar nimic
mai mult decât atât. Domnișoară, poți să duci, te
rog, sticlele înapoi. Domnul de data asta nu m-a
convins.
Fata de la bar, Mădălina dacă am reținut eu
bine, a apucat o sticlă, dar în loc să facă ce i-am
spus eu, a luat tirbușonul și cu îndemânare i-a
scos dopul.
— Hei!, am strigat eu, dar fata a început să
toarne vinul în pahare și mi-a arătat doar spre
Moș Costache care, după ce s-a căutat îndelung
în buzunare, a scos o lupă și a spus:
— Păi, hai să privim ceva mai bine la fotografie,
să vedem dacă ar fi sau nu admisă ca probă în
vreun tribunal.
Am luat lupa și am privit îndelung, dar fără
să văd nimic altceva decât tot pe cei doi, doar că
ceva mai mari.
— Nu văd nimic în plus!
— Asta pentru că nu privești unde trebuie, a
spus el calm și mi-a arătat cu degetul o imagine
palidă reflectată în parbrizul mașinii, unde se
vedea fundulețul rotund al femeii care îl încălecase
pe Moș Costache care era cu pantalonii în vine.
37
Gilu a clătinat din cap dojenitor spre mine, dar

asta tot nu l-a împiedicat să plescăie mulțumit
după ce a savurat primul pahar.
— Și doar ți-am zis, a spus el de câteva ori în
seara aia, și în sinea mea m-am jurat să nu mai
pariez niciodată contra lui Moș Costache.
38
Sex în trei pe malul
Mureºului
M oș Costache ăsta, de care v-am mai spus,

avea, pe lângă talentul de povestitor, și
talentul de a lega orice obiect sau întâmplare din
jurul lui cu una din nenumăratele lui amintiri, de
cele mai multe ori cu tentă sexuală.
De data asta, eram numai eu și cu el în una
din cârciumile unde ne pierdeam de obicei serile,
iar la bar servea Mădălina, o fată gravidă în luna
a șasea și lângă care Moș Costache se simțea
bine pentru că, după cum spunea el, se simte
bine lângă oameni care au burta mai mare ca el.
Tocmai degustam un vin roșu pe care ni-l
recomandase Mădălina, când în cârciumă a dat
să intre un client cu un câine-lup după el.
39
— Nu-i voie cu câini aici!, a strigat autoritară

Mădălina și a arătat spre un afiș care era prins pe
perete chiar la intrare.
— Bine, bine, a spus împăciuitor omul. Am
să-l leg la intrare până beau o bere.
— Nici la intrare nu-i voie, că sperie clienții
care vor să intre, a spus și mai autoritară
Mădălina.
Omul s-a încruntat, iar câinele a privit urât
spre barmaniță, de parcă ar fi ghicit că ea este
dușmanul care nu-l lasă să intre.
— Păi, și eu cum fac să beau o bere?, a întrebat
ezitând omul.
— Nu știu și nu mă interesează, a spus
Mădălina într-una din stările ei proaste date de
sarcină. Dacă vine Sanepidul și mă găsește cu un
câine aici, mă amendează de nu mă văd.
Moș Costache a clătinat dojenitor din cap și
i-a spus:
— Mădălino, Mădălino, te faci tot mai rea pe
zi ce trece!
S-a întors apoi spre clientul din ușă:
— Adu câinele aici și am să-l bag sub masă,
unde nu-l vede nici dracu’, nu numai Sanepidul.
Mădălina a vrut să zică ceva, dar văzând
privirea lui Moș Costache, a dat numai din
umeri și a spus:
40
Sex în trei pe malul Mureºului
— Sper să te muște de ouă, să-ți vină odată

mintea la cap!
Moș Costache numai a zâmbit și a întins
mâna spre câine, întrebându-l pe stăpân:
— Cum îl cheamă?
— Rex, i-a răspuns cu îndoială stăpânul
câinelui, dar să știi că nu este foarte prietenos
cu străinii.
Moș Costache s-a ridicat de la masă, s-a
apropiat de câine, i-a dat mâna să i-o miroasă,
apoi l-a mângâiat ușor pe cap și l-a apucat încet
de zgardă, trăgându-l după el până l-a băgat
cu totul sub masă. Câinele l-a urmat docil și,
după ce a ajuns acolo, și-a pus capul în poala lui
Costache, care desfăcuse picioarele ca să-i facă
loc.
După ce stăpânul câinelui s-a întors cu berea
la masa noastră, a privit uimit la câine și a spus
nedumerit:
— De când îl am încă n-a făcut așa ceva. Se
vede treaba că ești un om cu sufletul bun.
Moș Costache a clătinat din cap și a spus
tare, ca să audă și Mădălina:
— Așa e norocul meu, să mă iubească câinii
și femeile.
41
Fata a auzit, dar a clătinat numai din cap de

parcă nu ar fi vrut să se ia în vorbă cu bătrânul,
fiindcă îl știa ce-i poate pielea.
Nemulțumit de efectul obținut asupra ei,
Moș Costache a spus de data asta ceva mai tare:
— Câinii mă iubesc pentru sufletul meu bun
și femeile pentru pu*a mea mare! O am așa de
mare, că i-am pus și nume: îi zic Dino.
De data asta a obținut efectul scontat, pentru
că Mădălina a sărit ca arsă:
— Moș Costache, dă-o dracului de treabă și
ai grijă cum vorbești, că te poate auzi lumea: aici
e cârciumă, nu bordel cum îți închipui.
Lumea care l-ar fi putut auzi era formată din
mine, ea și clientul care tocmai intrase și care
nu părea deloc deranjat de limbajul bătrânului,
pentru că se hlizea cu gura până la urechi.
Cum câinele îl privea în ochi pe Moș
Costache, bătrânul îl mângâie pe cap și spuse:
— Că tot veni vorba de câini, aș vrea să vă
povestesc și eu o întâmplare cu un câine.
Privi pierdut spre bar, unde sticlele cu băutură
parcă abia așteptau să fie băute și povestite.
Stăpânul câinelui, un bărbat între două vârste,
care, după palmele pline de bătături, părea un
muncitor de pe vreunul din șantierele din jur,
42
a dat mâna cu noi și, după ce ne-a spus că îl

cheamă Alexandru, a adăugat:
— Ascultăm și, dacă întâmplarea este faină,
mai dau eu un rând.
Cunoscând talentul lui Moș Costache, am
spus sigur de mine:
— Domnule dragă, din câte îl știu, poți să dai
de pe acum băutura.
Moș Costache a zâmbit satisfăcut de lauda
mea și a început:
— Știu că nu vă vine a crede, dar în urmă
cu zeci de ani am fost și eu tânăr, ba, mai mult,
am făcut și eu, la fel ca toată lumea pe atunci,
armata. Pentru că aveam gura cam bogată și
atunci ca și acum, după ce am depus jurământul,
am fost trimis la școala de gradați așa, mai mult
ca un fel de pedeapsă decât ca o recompensă.
La școală eram fugăriți mai ceva ca hoții de cai
pe dealurile Făgărașului, că la Făgăraș am făcut
armata. Mai ales un sergent din Reghin avea
pică pe mine și mă alerga de îmi dădeam sufletul
din mine, deși nici până azi nu știu de ce. Nu știu
cum, între două alergări din astea, am aflat că
sergentul meu era îndrăgostit lulea de o elevă din
clasa a douăsprezecea din Reghin, care îl trata cu
indiferență.
43
— Al meu ești, nenicule!, mi-am spus eu și

am început să picur un fir de poveste în urechile
celor care știam că se află în relații bune cu el.
Le spuneam ălora că eu scriam pentru unii și
pentru alții scrisori pentru fetele rămase acasă și
că ele erau în limbă după ei când citeau scrisorile
compuse de mine.
N-a trecut o săptămână până când se pare că
vorbele mele au ajuns unde trebuia, pentru că la
una din orele de instrucție sergentul a strigat cu
voce sonoră, ca de obicei:
— Adăpostiți-vă! Aviație inamică la orizont!
A strigat apoi după mine, care mă lansasem,
alături de ceilalți din pluton, la vânarea de cai
verzi pe pereți:
— Soldat Dobrescu Costache, la mine!
Cum eu eram soldatul cu pricina, m-am oprit,
apoi m-am apropiat de sergent.
A predat comanda plutonului unui alt sergent,
apoi mi-a făcut semn să mă așez alături. A scos
porthartul și a început să se uite pe hărți. Le-a
studiat el ce le-a studiat, dar cum piz*a pe care
voia să o fu*ă nu apărea pe ele, în cele din urmă
și-a luat inima-n dinți și mi-a făcut semn să mă
așez lângă el, apoi m-a întrebat:
— Auzi, Costache, vorbește lumea pe-aici că
te-ai pricepe să trombonești fetele-n scris.
44
Greu i-o fi fost lui, ditamai sergentul, să mă-

ntrebe pe mine, un neica nimeni până ieri, așa
ceva. Dar dacă tot m-a întrebat, i-am răspuns cu
o figură serioasă:
— Așa e, tovarășe sergent. Cel mult trei
săptămâni și fata pică, dacă citește scrisorile
compuse de mine.
Am clătinat gânditor din cap, apoi am
adăugat:
— Hai patru, dar nu mai mult de cinci
săptămâni, dacă fata este foarte căpoasă și
frumoasă.
— Păi, ce are una cu alta?, a întrebat el
bănuitor.
— Are, am spus eu făcând pe specialistul, că
dacă fata-i frumoasă, e conștientă de frumusețea
ei și atunci e normal să se lase mai greu.
L-am convins să-mi arate scrisorile trimise de
ea și totodată și fotografia ei. Toate au fost bune
și frumoase până când i-am văzut fotografiile, că
erau mai multe. Și toate erau color, într-o vreme
când așa ceva era o raritate, și toate arătau o fată
care semăna mai mult cu o artistă decât cu o
elevă din clasa a XII-a.
— Să mă ia naiba, sergente!, mi-am șoptit
în barbă și am început chiar acolo, sub copacul
de care mă sprijineam, să o trombonesc, dar o
45
făceam în așa fel, încât parcă o făceam mai mult

pentru mine decât pentru el.
I-am dat scrisorile compuse de mine, el le-a
transcris și, în patru săptămâni, scrisorile fetei, o
chema Dorina, își schimbaseră cu totul tonul și
eu abia dacă mai vedeam câmpul de instrucție,
pentru că îl lămurisem pe sergent că efortul
prelungit îmi diminuează inspirația.
Cu o lună înainte de a se termina școala de
gradați, când urma să fim făcuți și noi, din simpli
soldați, caporali, m-am hotărât să „întorc” fața,
așa cum citisem că se face cu agenții dubli în
cărțile de spionaj.
Într-o bună zi, mi-am luat inima-n dinți
și i-am scris Dorinei tot adevărul de la cap la
coadă, iar în scrisoare am pus și o fotografie de-a
mea, ca să se convingă de bunele mele intenții. A
fost un chin până când am primit o scrisoare de
la ea, fiindcă mă gândeam că dacă m-a dat de gol
sergentului, în luna în care mai rămâneam sub
comanda lui avea să mă facă arșice.
Din fericire, chiar dacă a durat aproape o
săptămână, scrisoarea ei m-a liniștit în cele
din urmă cu totul. Am constatat din ea că nu
numai că arăta bine, dar și că avea o minte brici,
fiindcă mi-a spus că s-a prins încă de la prima
46
mea scrisoare că nu mai era sergentul omul din

spatele textelor.
Am mai schimbat câteva scrisori și, cum se
apropia vremea să terminăm școala de gradați,
după care aveam să căpătăm câte o săptămână de
permisie, am stabilit să ne întâlnim în Reghin.
Cunoșteam Reghinul pentru că eram născut
acolo și, chiar dacă plecasem de mic copil din
el, îl mai vizitam periodic de câteva ori pe an,
pentru că aveam o grămadă de rubedenii în el
și în localitățile din jur. O verișoară de-a mea
avea tocmai atunci nunta, așa că rezolvam două
lucruri într-o singură călătorie cu drumul meu
în Reghin.
Am stabilit să mă întâlnesc cu Dorina în
parcul Tineretului, era cel mai aproape de gară și
urma să o aștept pe a treia bancă de la intrarea în
parc. Reghinul nu avea garnizoană pe vremea aia,
așa că probabil că aveam să fiu singurul soldat
în uniformă din oraș și putea să mă recunoască
ușor. Pe lângă asta, eu aveam fotografia ei, așa că
nu aveam cum să greșesc.
Tocmai mă gândeam la singura fotografie pe
care mi-a trimis-o și în care, spre deosebire de
cele trimise sergentului meu, era într-un costum
de baie minuscul, care lăsa să se vadă cât de bine
este dotată. Zâmbeam, visam, și în visul meu
47
eu îi dădeam deja sutienul jos și mă jucam cu

sfârcurile ei, făcând-o să se împotrivească, dar
parcă numai așa, de formă.
Am fost trezit din visul meu de o zguduitură
și de o pereche de ochi căprui care mă priveau
drăgăstoși din poala mea.
Văzând că îl privim nedumeriți și curioși, ne
lămuri:
— Erau ochii unui câine lup imens care se
așezase în poala mea, profitând de starea mea de
visare. Avea o lesă, iar capătul celălalt al lesei îl
ținea Claudia Cardinale, care și ea mă privea la
fel de uimită.
— Ei, dă-o dracului, spuse Alexandru. Adică
chiar Claudia Cardinale în persoană?
Moș Costache ridică din umeri:
— În cele din urmă, mi-am dat și eu seama
că nu putea fi actrița italiană, dar secunde în șir,
să mă ia naiba dacă nu am crezut că este vorba
chiar de ea. Din cauza asta, mi-am dat seama
destul de târziu că minunea care ținea câinele
în lesă îmi vorbea, ba, mai mult, își cerea scuze
pentru câinele ei. Câinele, care era, de fapt, o
cățea pe care o chema Cora, fusese „pensionat”
de la o unitate militară și cumpărat de bărbatul
ei ca să-l scape de eutanasiere.
48
— Frumos gest, am spus eu atunci mecanic și

am mângâiat cu teamă cățeaua pe cap.
— Poți să o mângâi fără grijă, a spus femeia
și s-a așezat lângă mine. Este înnebunită după
soldați, mi-a mărturisit ea, cum vede unul nici nu
o mai pot stăpâni, că imediat îi sare în brațe, cred
că le duce dorul celor lângă care a fost crescută.
În numai câteva minute, am aflat că pe
doamnă o chema Eniko, că avea 30 de ani
și că soțul ei era avocat și era plecat pentru o
săptămână la Cluj și că era foarte curioasă de ce
îi plăceau Corei atât de mult soldații, încât zău
că ar încerca și ea o dată să vadă despre ce este
vorba.
A spus asta pe un ton șăgalnic, în așa fel încât
în orice moment să poată să spună că a fost
numai o glumă, dar sincer să fiu, eu nu am luat-o
deloc așa.
Eniko, doamna de care vă vorbesc, se așezase
lângă mine pe bancă și, cum era puțin mai
scundă ca mine, îi vedeam perfect decolteul,
astfel că Dino al meu a început să miște și Cora
a devenit curioasă să vadă ce se mișcă sub botul
ei și a ridicat capul. Doamna a privit și ea și s-a
ridicat dintr-odată, roșie la față.
— Cora, hai să mergem!, a spus ea răgușit,
dar am avut impresia că în mintea ei a zis de
49
fapt: „Cora, hai să mergem, că, dacă mai stăm

mult, soldatul ăsta ne fute și pe tine și pe mine!”
Din câte știam eu, cățelele dresate folosite în
armată erau lăsate să nască o dată sau de două
ori, apoi erau castrate și orice instinct sexual era
suprimat, așa că eu nu bănuiam bietul câine de
gânduri perverse. În schimb, nu același lucru
puteam spune despre stăpâna lui, care se depărta
unduind grațios din fundul mai mult decât
apetisant. Bine, când ești soldat, toate fundurile
ți se par apetisante, dar asta este deja altă discuție.
S-a depărtat cu pași mari destul de mult, apoi
s-a întors în viteză și, fără să spună nimic, mi-a
dat o carte de vizită. Era prima carte de vizită
pe care o primeam și nu am putut să zic ceva și
nici să mă ridic în picioare din cauza lui Dino,
așa că am mormăit ceva cu glas stins și am pus
cartea de vizită cu contur auriu în buzunarul de
la veston. Am privit cum se depărta trăgând cu
putere de lesa Corei, care parcă ar fi vrut să vină
înapoi la mine.
Nu știam ce să fac: cartea de vizită cu margini
aurite mă ardea în buzunarul de la vestă, dar
când îmi aduceam aminte de fotografia Dorinei,
parcă aș fi vrut totuși să o aștept mai degrabă pe
ea. La mine, cuvântul e cuvânt!
50
Nu a trebuit să aștept mult: la câteva minute

după ora două a apărut și ea și nu a fost nevoie de
cine știe ce multe cuvinte ca să ne recunoaștem,
așa că m-a luat de mână și am plecat să-mi arate
parcul. Pe drum, ne opream cam după fiecare
tufiș să ne sărutăm și în curând i-am spus că
trebuie să scurtăm plimbarea pe motive de Dino.
Cum nu a priceput, i-am arătat pantalonii mei,
care erau așa de umflați cum nu-mi aminteam să
mai fi fost de multă vreme.
A roșit așa cum se cuvine și, în ciuda
experienței mele în privința femeilor, nu mi-am
dat seama dacă roșește de rușinată ce este sau
roșește de excitată. Oricum, în parc nu părea că
aveam vreo șansă să rezolvăm ceva, fiindcă, deși
nu era prea multă lume la plimbare, nu oferea
niciun loc cât de cât mai ferit privirilor.
În cele din urmă, tot ea a luat inițiativa și,
cu un ochi la cărare și cu unul la pantalonii mei
umflați, m-a dus pe malul Mureșului, care avea
cam la trei, patru sute de metri de pod o râpă
destul de abruptă ca să descurajeze eventualii
plimbăreți. Am coborât ținându-ne de mână în
râpă, deși ea părea că are de gând să mă țină de
altceva. Un copac îmi oferea un loc de care să
mă sprijin, așa că m-am așezat jos lângă el și,
în curând, trecând peste orice timiditate, Dorina
51
mi s-a așezat în poală cu picioarele desfăcute.

Scâncea și părea atât de nerăbdătoare că, în cele
din urmă, l-am scos și pe Dino să-i arăt Mureșul,
iar Dorina și-a dat grăbită chiloții jos. Când s-a
așezat iar în poala mea, mi-am dat seama că de
pe malul celălalt al Mureșului puteam fi zăriți
ca în palmă, dar eram mult mai preocupat de
iscusința cu care Dorina l-a ascuns pe Dino
într-un loc atât de cald și plăcut, că, sincer să
fiu, mi s-a împăienjenit vederea. Încă o dovadă
că sângele unui bărbat nu-i făcut să alimenteze
ambele capete în același timp.
După ce a trecut o vreme extrem de plăcut,
am sesizat niște zgomote supărătoare care au
ajuns în cele din urmă la urechile mele. Privind
peste umărul fetei, am văzut pe malul celălalt al
Mureșului vreo cinci oameni care se opriseră și
comentau situația. În locul ăla, Mureșul părea
să aibă o lățime de cel puțin cincizeci de metri,
deci nu exista riscul să treacă înot la noi și să ne
întrerupă.
Erau destul de deranjante și hăuliturile lor și,
în cele din urmă, concentrându-mă mai bine, am
putut auzi ce strigau:
— Fu*e-o, mă!, striga unul care părea mai
vocal, dar nu m-am putut concentra mai mult,
52
pentru că altfel i-aș fi răspuns să se uite mai bine,

să vadă că, de fapt, eu sunt cel fu*ut.
Oricum, se părea că ne apropiem de finiș,
pentru că Dorina își accelera mișcările, iar
eu am închis ochii în așteptarea momentului
final. Moment care nu a fost să vină, pentru
că am simțit o respirație caldă și un bot umed
încercând să se așeze în poala mea. Poală care
era momentan ocupată de o Dorină frenetică, ce
nu se dădea cu niciun preț întreruptă, pentru că
își continua mișcările, în timp ce scâncea cu glas
stins: „marș, potaie, marș de-aici!”
Cora, pentru că despre ea era vorba, nu se
dădea dusă, mai ales că la capătul celălalt al lesei
stăpâna ei privea cu ochii măriți cam tot în locul
în care era capul cățelei.
— Ce faceți voi aici?, a întrebat ea cu vocea
schimbată și respirând greu, dar nu m-am obosit
să-i răspund, fiindcă m-am gândit că era doar
o întrebare retorică, pentru că până la vârsta ei
aflase în mod sigur despre ce este vorba când un
băiat și o fată stau în poziția aia.
Eniko a prins în cele din urmă capul cățelei
de sub bot ca să o ia de pe noi și nu aș fi sigur, dar
cred că l-a atins puțin și pe Dino, așa, în treacăt,
apoi, după ce s-a depărtat câțiva pași, s-a întors
iar și mi-a mai lăsat o carte de vizită, înainte de a
53
apuca să-i spun că mai am una, apoi s-a depărtat

din nou, dar parcă își uitase ochii la mine în
pantaloni, fiindcă nu se mai dădea dusă.
Ăia de dincolo de Mureș hăuleau de se auzea
până la gară, Eniko pleca, dar mai mult venea,
așa că nu m-am mirat când Dino, bosumflat de
toată tevatura asta, a început să se facă ceva mai
mic, deci, cu toată părerea de rău, în cele din
urmă Dorina s-a extras din dispozitiv. Le-a făcut
cu pumnul celor de pe malul opus, apoi și-a luat
chiloții pe ea fără să-i pese de ei.
Cum Dino a rămas expus, am scos și eu din
buzunar o batistă pe care armata îl obliga pe
fiecare soldat să o aibă la îndemână, sincer să fiu
nu știu dacă pentru așa ceva, dar mi s-a părut un
moment potrivit să o folosesc în cele din urmă.
— Ouau, ce tare!, a exclamat Eniko uimită și
eu nu știu dacă s-a referit la Dino, care nu prea
mai era deloc tare, sau la faptul că noi, tinerii,
ne permiteam lucruri care ei, doamnei avocat, îi
erau interzise.
Oricum, după părerea mea și a lui Dino,
prima întâlnire cu Dorina a fost un fiasco total,
ba aș spune că toată ziua a fost la fel, deși spre
seară lucrurile parcă și-au mai revenit. După ce
m-am despărțit de ea, am dat un telefon doamnei
avocat, cum îi plăcea ei să-și spună, și mi-a zis să
54
trec peste vreo patru ore pe la ea, după ce dădea

drumul la slujnică.
M-am plimbat prin oraș cele câteva ore și, în
cele din urmă, a trebuit să intru într-o bodegă și
să stau ascuns până când venea vremea să merg la
Eniko. Prin centru nu exista bărbat mai în putere
care să nu se apropie de mine și să mă bată pe
umeri, felicitându-mă ca și cum aș fi fost Făt-
Frumos care a învins zmeul. În cele din urmă, am
aflat că eram felicitat pentru întâlnirea pe care eu
o consideram ratată de pe malul Mureșului. De
la unul mai vorbăreț am aflat că, de fapt, cam ăla
era locul preferat al Dorinei să se întâlnească cu
băieții și cam toți se adunau pe la două dincolo
de Mureș ca la spectacol.
Dacă tot am aflat asta, m-am hotărât să i-o
las pe Dorina sergentului, era frumoasă, ce-i
drept, dar un pic prea cunoscută în oraș pentru
gusturile mele. Am mers, așadar, la doamna
avocat, unde am rămas peste noapte, iar a doua
zi am plecat la nuntă, la verișoara mea, unde alte
chestii mult mai minunate mi s-au întâmplat.
— Nu te cred, a spus Alexandru, după ce
Costache a terminat de povestit. Ai povestit
frumos, ce-i drept, dar nu te cred, a repetat el
apăsat.
55
Moș Costache a arătat spre barul ticsit cu

băuturi din spatele Mădălinei și a spus:
— Acolo, sus de tot, la loc de cinste sunt două
sticle de Tamianka bulgărească. Le văd de peste
un an cum stau acolo, dar nu am avut niciodată
bani să le cumpăr. Dacă îți demonstrez că totul
a fost adevărat, le aduci aici, la masă, să le bem?
Alexandru s-a apropiat de tejgheaua barului să
poată citi prețul, apoi a dat din mână a lehamite:
se părea că pentru salariul lui de șantierist nu
conta foarte mult, așa că s-a întors vesel la masă.
— Dacă mă convingi că totul a fost adevărat,
acum le aduc la masă.
— Nu te lăsa prostit, domnule!, a strigat de la
bar Mădălina. E vin de colecție de peste zece ani
și e două sute de lei sticla.
— Tu să taci, Mădălino!, a strigat vesel
Costache și a scos cu gesturi de mare maestru un
portofel vechi și jerpelit.
Cu ochii țintă la noua noastră cunoștință, a
scos mai întâi o carte de vizită veche, pe marginile
căreia se mai puteau încă vedea ușoare urme
aurii, apoi, cu gesturi de mare prestidigitator, a
mai scos una și le-a întins pe amândouă peste
masă spre Alexandru.
— Prima, a arătat el, mi-a fost dată de
doamna avocat pe bancă, în parc, iar a doua mi-a
56
dat-o când o înnodam pe Dorina. Cred că a uitat

că mi-a mai dat una, dar la vederea lui Dino și-a
pierdut uzul rațiunii.
Alexandru le-a luat cu evlavie, apoi le-a
mirosit, deși după patruzeci de ani sau cât ori fi
trecut de când i-au fost date lui Costache, puțin
probabil să mai poarte vreo urmă de miros.
— Miroase a doamnă, măi, a spus el cu respect.
Kadar Eniko a fost o doamnă, măi, se vede după
ce cărți de vizită avea încă de pe atunci.
Le-a întins cu părere de rău înapoi spre Moș
Costache și s-a dus la bar, de unde a revenit cu
cele două sticle de Tamianka.
— Și vinul ăsta este făcut tot pentru doamne,
a spus Costache. Era vinul preferat al reginei
României. Este vorba de regina Maria, și numai
vin din acesta bea când se retrăgea pentru odihnă
la castelul din Balcic, în Cadrilater.
Mădălina a venit să ne desfacă sticlele și a
adus niște pahare curate.
— Să bei și tu un pahar, Mădălina, măcar să
știi ce gust are ca să le povestești și altora care ar
vrea să cumpere.
— Nu beau!, a spus țâfnoasă Mădălina.
— De ce?, a întrebat făcând pe naivul Moș
Costache.
57
— Nu mai face pe prostul, a spus fata

întorcând-se la bar. Știi foarte bine de ce.
A început să spele cu furie paharele, apoi s-a
oprit și a privit crunt peste tejghea:
— Și să nu te prind că le spui ceva de pariu.
— O să fiu mut ca un pește, a spus serios Moș
Costache, dar ochii îi sclipeau veseli.
După ce am băut vinul și am ieșit afară, l-am
întrebat despre ce anume este vorba, deși aveam
o bănuială. A ridicat doar din umeri:
— Am făcut pariu cu ea că dacă reușesc să îi
vând vinul ăla scump, luna asta mă lasă să mai
contribui și eu puțin la băiatul ăla pe care îl are
în burtică. Oricum tot zice că e al meu...
Ne-am despărțit cu promisiunea că ne vom
întâlni în a doua seară ca să ne povestească despre
pățaniile lui de la nuntă. Alexandru a promis că
vine și el și începeam să mă simt ca în povestea O
mie și una de nopți, cu o Șeherezadă mustăcioasă
și amatoare de vin bun.
58
O veriºoarã sexy ºi
dulce
A doua zi, alertați de mine că numai cu o

seară înainte s-a băut vinul de Tamianka,
ăla care ne făcea de atâta vreme cu ochiul de pe
raftul Mădălinei, s-au prezentat la cârciumă și
ceilalți doi colegi ai mei de birou, Vasile și Gilu,
despre care poate v-am mai vorbit. Cred că le
era frică să nu rateze iar cine știe ce eveniment
important, și nu l-au ratat, pentru că la numai
câteva minute după ce ne-am așezat la masă și
savuram deja prima bere, Mădălina a fost chemată
la intrarea din spate și, când a revenit, avea în
brațe trei, da, trei sticle de vin de Tamianka.
Exact atunci au intrat în local și Moș Costache
cu Alexandru, care era tot cu câinele după el.
59
După ce s-au așezat la masă, Costache a privit

lung spre cele trei sticle, apoi a luat-o la rost pe
fată:
— Păi ce crezi tu că faci aici, fată? Vrei să ne
bagi la cheltuieli?
— Nu vă bag la nicio cheltuială, dar patronul,
dacă a văzut că s-au vândut cele două sticle, a fugit
azi în depozit și a mai adus trei. Le-a mărit și
prețul, le-a făcut 320 de lei bucata, așa că, vă rog,
de data asta fără pariuri, că rămâneți fără bani.
— Mai vedem noi, a mustăcit Moș Costache
cu ochii strălucind și privind lacom la cele trei
sticle cu lichid auriu.
— Mai vedem noi, a repetat el și a mângâiat
câinele care se așezase iar cu capul în poala lui, de
parcă ar fi uitat că are stăpânul lângă el.
Alexandru, nou-venitul în gașca noastră, poate
pentru că se simțea bine și pentru a forța puțin
integrarea, s-a dus la bar și a comandat trei sticle
de vin roșu. Abia când Mădălina le-a adus la
masă, am văzut cu toții că era vin roșu de Segarcea
și, mustăcind puțin, Alexandru a întrebat:
— Știți ce se spune despre vinul de Segarcea?
— Știm, a răspuns cu nonșalanță Mădălina.
A privit în jur, dar cum mai erau numai vreo
trei clienți în spatele încăperii, s-a aplecat spre noi
și a spus cu voce scăzută:
60
O veriºoarã sexy ºi dulce
— Vinul roșu de Segarcea face pizda harcea-

parcea.
Ne-a privit pe fiecare în parte, apoi a întrebat:
— Mulțumiți? Asta voiați să auziți?
Adevărul este că ne dezumflase cu tupeul ei
și, de parcă asta nu ar fi fost de ajuns, înainte de
pleca, l-a privit lung pe Moș Costache și a spus:
— Dar nici cu cel de Tamianka nu mi-e rușine.
Aseară și-a făcut treaba destul de bine.
Moș Costache s-a încruntat spre ea înainte de
a-i răspunde:
— Parcă era vorba să păstrăm în secret pariul
nostru.
Mădălina a dat numai mustrător din cap:
— Și mult ce l-ai păstrat, nu-i așa? Toată
lumea mi-a vorbit azi numai de el. Încă un pic, și
mă așteptam să spună la televizor că ți-ai petrecut
noaptea la mine.
Am rămas toți cu gurile căscate și am ciocnit
în tăcere, pentru că nu ni se întâmpla prea des să-l
vedem pe Moș Costache mofluz și redus la tăcere.
Am băut câte un pahar și, pentru că Mădălina
nu se sinchisea să ne servească așa cum făcea ea
de obicei, i-am preluat eu rolul și am mai umplut
câte un pahar.
Dar fata de la bar mai avea ceva de spus și s-a
apropiat de masa noastră și și-a pus mâinile în
șolduri înainte de a-i vorbi lui Costache:
61
— Și dacă tot te dai mare povestitor, uite,

povestește-le ceva atât de frumos în seara asta,
încât să-ți cumpere și sticlele alea trei. Dacă
reușești asta, te primesc și noaptea asta la mine, că
tot e rece noaptea.
Am rămas toți cu gura căscată, numai Moș
Costache a prins a mustăci, apoi a dat un pahar
peste cap înainte de a vorbi:
— Păi atunci, ce mai stăm? Hai să trecem
la treabă și să vă povestesc ce am pățit la nunta
verișoarei mele, că prea îmi fac cu ochiul cele trei
sticle.
… după ce am plecat de la doamna Eniko, a
doua zi dimineața am luat un autobuz până în
comuna unde locuia verișoara mea. Până spre
după-amiază, când au început să se adune nuntași,
am ajutat și eu la montarea cortului, era un cort
uriaș făcut pentru vreo două sute de persoane.
Cortul era făcut chiar în curtea mirelui; într-o
parte a ogrăzii era un grajd nou, în care mugea
de foame o vacă pe care o adusese mireasa drept
zestre.
La îndemnul unei mătuși, m-am dus în grajd
să-i dau ceva de mâncare și o găleată cu apă.
Pe văcuță o chema Joiana și aveam să mă mai
întâlnesc cu ea în cursul nopții, când avea să-
mi fie de mare ajutor. Nu știam asta pe atunci,
dar cum, în general, iubesc animalele, i-am adus
62
o găleată cu apă, i-am tras mai aproape de ea o

grămadă de fân pentru că avea lanțul prea scurt
să ajungă la el, dar să rânesc gunoiul după ea nu
m-am încumetat.
Aveam o singură uniformă cu mine, niciun
alt bagaj, așa că trebuie să mă păstrez curat dacă
voiam să danseze cu mine vreuna din fetele
îmbrăcate numai în atlazuri și brocarturi.
A început nunta, s-a dansat, s-a mâncat și
s-a băut, lucru la care eu m-am cam abținut. Nu
pentru că mi-ar fi fost frică să nu fac de râs armata
română, ci mai mult pentru că voiam să fiu treaz
ca să văd ce aleg. Puțin după miezul nopții, când
majoritatea nuntașilor erau matoliți bine, m-am
orientat și eu pe lângă o fetișcană nurlie care părea
că răspunde cu interes ocheadelor mele. M-am
așezat lângă ea, am făcut cunoștință, o chema
Elvira, de parcă mult ce mi-ar fi păsat de asta,
oricum aveam de gând să o uit spre dimineață și
a fost de acord cu mine să ne mutăm într-un colț
mai întunecos al cortului, un loc unde nu prea
ajungea lumina celor trei petromaxuri.
Am profitat și de faptul că se pornise o ploaie
rebelă de vară, care a produs o miniinundație și-a
zburătăcit cât colo pe toți nuntașii, pentru că în
cort ploua aproape la fel de tare ca afară.
Am început să ne sărutăm, am pipăit cu
încântare materialul vișiniu al rochiei care părea
63
făcut dintr-un fel de catifea, dar nu am fost

prea atent la material, ci mă interesa ce se afla
dedesubt. Tocmai reușisem să bag o mână spre
sânul ei drept, când am simțit o lovitură zdravănă
peste mână și am scos-o din rochia fetei ca fript.
Lovitura venise din partea uneia dintre
nenumăratele mele mătuși care, în loc să bea și
ele ca toți ceilalți, urmăreau cu ochi de vulturi
nuntașii să nu fure carnea de pe mese, pentru
că mai trebuia și a doua zi, pentru petrecerea
tradițională. Ce voiam eu să fur nu era chiar ce
păzeau mătușile, dar se pare că și sânul fetei era
pe lista cu produse interzise pentru că mătușă-
mea, după ce a privit și s-a asigurat că nu ne aude
nimeni, mi-a șoptit șuierat:
— Păi ce faci, nătărăule? Cu ea ți-ai găsit? Tu
nu știi că ți-e verișoară? Verișoară dulce, mă!, și
după ce a spus asta, m-a izbit cu degetele în cap
și a plecat, dar eram sigur că era cu ochii pe noi.
Elvira zâmbea ușor rușinată de întâmplare, dar
se vedea treaba că și pe ea o deranja întreruperea,
după cum zâmbea și fremăta spre mine.
— Mătușa aia a mea zău că are dreptate, dar
numai pe jumătate: ești dulce, dar nu cred că îmi
ești verișoară.
Fata a început să-mi explice că, de fapt, sora
mamei ei era căsătorită cu un unchi de al meu și
am veni așa, un fel de verișori mai depărtați, dar
64
la țară se ține seama și de gradele de rudenie din

a șaptea spiță.
I-am pus palma pe gură întrerupând-o pentru
că, din puțina mea experiență pe care o aveam pe
atunci cu fetele, știam că de multe ori obții mai
mult dacă vorbești direct și spui lucrurilor pe
nume, și i-am zis:
— Elvira, dragă, dacă o luăm așa, eu sunt
verișor cu toate fetele din cortul ăsta. Acum,
spune-mi și tu: vrei să nu f*t nimic în noaptea
asta minunată?
Cuvintele au avut efectul scontat, pentru că s-a
roșit și mai tare decât era până atunci, m-a luat de
mână și am început să căutăm un loc unde să ne
ferim de ploaie, dar mai ales de ochiul vigilent al
mătușilor mele.
În casă nu mai era niciun colțișor liber, fiecare
scaun și fiecare pat erau umplute până la refuz cu
plozi, iar în grădină, unde ochisem mai devreme
niște căpițe de fân, am constatat că erau făcute
ciuciulete, și nu se făcea să sprijini fundulețul unei
fete ca Elvira de fânul ud.
Dino devenise nerăbdător și, dacă mai
întârziam mult cu găsirea unei soluții, eram gata
să o trântesc în iarba udă și să-l las să pască iarbă și
ce-o mai găsi pe-acolo, în voia lui. În disperare de
cauză, mi-am adus aminte de grajdul cu Joiana și
am intrat în el. Picura și în el, nu era nicio lumină
65
și era slab luminat de puținele raze care veneau

de la un bec aflat în depărtare. Chiar și așa, Joiana
m-a simțit și a mugit ușor, așa că i-am mai pus un
braț de fân ud în față și am privit cu speranță în
jur. Nu era nimic de care să sprijin fata ca să-i dau
lui Dino teren de lucru.
Elvira era și ea nerăbdătoare, pentru că o
auzeam cum scoate scâncete de frustrare, care mă
atrăgeau mai mult decât dacă mi-ar fi zis direct
să mă urc pe ea. Eram de-a dreptul disperat când,
prin semiîntunericul din grajd, am văzut cele două
coarne al vacii care plecase capul să mănânce din
fânul adus de mine. Am împins-o pe Elvira spre
ea și i-am zis:
— Uite ce vacă drăguță! Apuc-o de coarne,
apleacă-te și uită-te în ochii ei!
— Ești nebun?, m-a întrebat Elvira. Ce vrei
să faci?
„Să te fut, toanto!”, i-am răspuns în gând,
dar cu voce tare nu am spus nimic, ci doar am
împins-o mai aproape de vacă. A prins-o de
coarne, s-a aplecat, iar eu i-am ridicat frumoasa
rochie vișinie în cap, i-am dat în jos chiloții, i-am
aruncat pe undeva prin grajd, apoi l-am pus pe
Dino la treabă.
Totul părea că decurge, în sfârșit, perfect sau
aproape perfect pentru că, la un moment dat,
Elvira a întors capul spre mine ușor panicată:
66
— Costache, vaca se uită la mine!

Am dat din umeri, deși este destul de greu să
faci asta când dai și din c*r, și i-am spus printre
gâfâituri:
— Păi, unde naiba ai vrea să se uite, că doar
ești în fața ei.
A părut mulțumită un timp de răspunsul meu
și lucrurile se desfășurau conform caietului de
sarcini, când fata s-a întors iar spre mine:
— Costache, vaca asta știe ce facem!
— Știe pe naiba!, am izbucnit eu, dar s-a
dovedit că nu numai vaca știa, ci și una din
mătușile Elvirei, care, știind ce poamă era
nepoată-sa, pornise în căutarea ei.
— Ce faceți voi aici?, a întrebat ea cu o voce
bubuitoare, pentru că era una din matroanele alea
bine crescute, așa cum se cuvine să fie femeile
între două vârste din Ardeal.
Fata a tresărit și la o secundă am tresărit și eu,
fulgerat de durere pentru că Dino al meu, aflat
pe ultima sută de metri, s-a simțit brusc prins
ca într-o capcană de oțel, deși aș fi putut jura că
numai cu câteva secunde înainte locul unde se afla
el era cald, moale și umed.
Era vorba despre așa-numitul penis captivus,
despre care auzisem destule, dar nu credeam că
mi se poate întâmpla și mie vreodată.
67
Mătușa fetei s-a apropiat cu pași repezi și a

pus una din mâinile ei cât o lopată pe fruntea
mea, iar cealaltă pe ceafa Elvirei, încercând să ne
îndepărteze unul de altul. Văzând că nu reușește,
a izbucnit revoltată:
— Da’ despărțiți-vă odată, împielițaților.
Am încercat încă o dată să mă depărtez de
Elvira, dar parcă eram sudați, nu altceva, și orice
mișcare mai bruscă îmi provoca dureri destul de
serioase.
În cele din urmă, chipul mătușii se lumină:
— Voi ați rămas încârligați așa, ca câinii…
Au trecut câteva clipe până să realizeze cu
adevărat dimensiunile catastrofei, dar în cele din
urmă a deșirat firul logic al faptelor viitoare.
— Vai de capu’ meu, fato, ce-o să-ți auzi de la
lumea din sat dacă se află! Din cățea n-o să te mai
scoată nimeni, vai și-amar de capu’ nostru, că n-o
să te mai măriți în veci!
Privind încă o dată spre grupul nostru statuar,
își mușcă buza groasă cât un cârnăcior, apoi spuse:
— Da’ știi ceva, soldatule… tu ai făcut-o de
râs, acu’ tu s-o iei de nevastă, că altfel n-o mai ia
nici dracu’.
A dispărut pe ușa grajdului, în timp ce eu
rumegam pe îndelete la perspectiva pe care
zdravăna mătușă tocmai mi-o zugrăvise, așa că
68
am mai încercat o dată să-l extrag pe Dino din

închisoarea Elvirei.
Nu am obținut decât un geamăt de durere din
partea fetei și am rămas acolo, privind la vaca ce
ne privea cu ochi mari și umezi, nepăsătoare la
necazurile noastre.
În cele din urmă, mătușa Elvirei a venit
însoțită de întăriri. Erau femei cam de același
calibru ca ea, care și-au dus mâinile la gură când
au dat cu ochii de noi, dar foarte repede au ajuns
la o concluzie care nu-mi plăcea deloc: grupul
nostru statuar trebuia cumva transportat, în starea
în care ne aflam, până la dispensar, ca să ne facă
doctorița o injecție ca să ne deznodăm, și pe urmă
să mă oblige cumva să mă însor cu Elvira. Câteva
au venit mai aproape și au încercat să bage mâna
între noi să tragă direct, dar cu toată rușinea le-am
dat peste mână. Nu-mi surâdea deloc ce se punea
la cale, dar înțepenit cum mă aflam, nu eram în
măsură să mă împotrivesc.
Femeile, mult mai întreprinzătoare decât
aș fi crezut, au adus în cele din urmă un car, au
înjugat-o pe Joiana la el, au mai făcut rost de o
văcuță pe care au înjugat-o lângă ea și cu greu
ne-au urcat cumva în car. Au pus un țol gros
de lână peste noi și, profitând de faptul că toată
lumea era prea beată ca să mai observe ceva, am
pornit în cea mai lungă călătorie din viața mea.
69
Dispensarul era la vreo trei kilometri și, cum

pornise iar o ploaie măruntă, ne-am ghemuit unul
în altul, culcușindu-ne sub țolul călduros. Cum
mi-am adus aminte de forma superbă a sânilor
ei, mi-am băgat mâna care era deasupra în rochie
și am început să-i mângâi.
Nu știu dacă ploaia sau mângâierile mele au
făcut-o în cele din urmă pe Elvira să se relaxeze,
așa că m-am trezit dintr-odată cu Dino eliberat
din capcană.
Orice om normal ar fi zbughit-o din car
cu viteza unui avion cu reacție, dar eu, despre
care aveam o vagă bănuială că nu-s normal, am
început iar să mă mișc în fată, cu gândul să duc
la capăt ce-am început. Mișcările și oftaturile
Elvirei au fost observate de mătușa ei, care a
ridicat țolul bănuitoare:
— Ce faceți voi acolo?
— Ce să facem?, am răspuns eu cu un glas pe
care mi-l voiam normal. Încerc să ne desfacem
fără să mai facem injecție. Nu-mi plac injecțiile.
— Trebuia să te gândești la asta înainte, a
spus apăsat femeia și ne-a trântit țolul în cap,
așa că noi ne-am putut termina treaba în liniște.
După ce Dino și-a făcut datoria, m-am extras
ușor de sub țol și, folosind mișcările învățate
la școala de gradați ca să te ferești de aviația
70
inamică, m-am dat ușor jos din car și m-am

ascuns într-un șanț, unde am așteptat până când
pericolul s-a îndepărtat.
Am așteptat apoi la ocazie, și după numai
câteva minute a oprit o mașină și m-a îndepărtat
definitiv de pericol.
Am ajuns în mai puțin de o oră în Reghin
la doamna avocat, apoi m-am întors la unitatea
militară și nu am mai călcat prin satul verișoarei
mele până când nu am auzit că Elvira s-a măritat
totuși, în cele din urmă, și a făcut o droaie de
copii…
Am oftat toți adânc după ce Moș Costache a
terminat de povestit și am privit cu jind spre cele
trei sticle de Tamianka: puțin probabil să le bem
în seara asta.
Alexandru a fost cel care a dat glas temerilor
noastre:
— Frumoasă poveste, dar sper că de data asta
nu ai pretenția că poți dovedi și că este adevărată.
Singura care ar putea spune ceva despre asta ar
fi fost Joiana, dar probabil că e de multă vreme
oale și ulcele.
Moș Costache a înclinat din cap și a spus
oftând:
— Pe Joiana au tăiat-o chiar anul următor
fiindcă, după ce că era stearpă, nu dădea nici
71
lapte. M-am simțit un pic vinovat, pentru că mi-

am imaginat că o fi rămas șocată de câte a văzut
la mine în seara aia…
A privit lung spre cele trei sticle de pe raft, a
oftat adânc, apoi a spus:
— Dar dacă aveți ouă, așa cum vă lăudați, ar
trebui să țineți pariul.
Alexandru s-a ridicat cu ochii strălucitori și a
arătat spre bar:
— Dacă mă convingi că așa a fost, o să plătesc
eu singur sticlele alea, să știu că mănânc numai
covrigi până la salariu!
Moș Costache a întins mâna și a spus:
— Mădălino, vino și taie pariul, că într-un fel
și tu o să beneficiezi de pe urma lui.
Râzând șăgalnic, Mădălina a venit și a tăiat
pariul, apoi Moș Costache a scos iar portofelul
lui vechi și jerpelit.
— Mă ia cu rece când văd jerpelitura asta, a
spus Alexandru, dar privea cu ochii mari mâinile
bătrânului.
Mai întâi, Costache a scos o carte de vizită
cu margini aurite, apoi încă una și le-a pus încet
alături de portofel.
— Astea le-am văzut aseară și știm despre ce
este vorba, a spus nerăbdător Alexandru. Mai ai
și altceva?
72
Cu gesturi de mare maestru, Moș Costache

a scos din portofel o fotografie care era toată
neagră pe o parte. A întors-o și a pus-o pe
masă în fața lui Alexandru. Omul a studiat-o pe
îndelete, apoi a scos un șuierat de uimire:
— Măi, să fiu al dracului! Așa ceva n-aș fi
crezut în vecii vecilor! Oameni buni, aduceți-mi
aminte să nu mai pariez niciodată cu omul ăsta.
A întins fotografia spre noi, era o veche
fotografie instant făcută cu vreunul din primele
aparate Polaroid, și în care se vedea un car
acoperit cu un țol și de sub care se ițeau capetele
uimite al unui soldat și al unei fete.
Soldatul era, fără îndoială, un Moș Costache
mai tânăr, iar fata care stătea cu spatele la el era
de o frumusețe răpitoare, se vedea asta chiar
și peste ani și în ciuda timpului trecut peste
cartonul fotografiei.
Am privit toți lung la el parcă fără să ne vină
să credem, și atunci ne-a oferit și explicația:
— Ca să-și bată joc de mine, unul din verișorii
mei, care a aflat ce se întâmplase, a făcut rost de
undeva de un aparat de fotografiat instant și a
imortalizat necazul meu. Cisterne de băutură a
trebuit să torn în el ca să recuperez fotografia,
pentru că nu-mi era de mine, ci de biata fată.
A arătat spre raft și l-a întrebat pe Alexandru:
73
— Ei, cum stăm?

Am băut până la urmă și cele trei sticle, iar
apoi Mădălina ne-a făcut vânt afară înainte de
ora închiderii, părând foarte nerăbdătoare să
ajungă acasă.
74
Nevãstuica ºefului
meu
Î ncălzit bine de câteva pahare de vin roșu,

vin care îi plăcea în mod deosebit, Moș
Costache s-a lăsat convins să mai povestească
o întâmplare din viața lui atât de bogată în
întâmplări.
— Bun vin, a constatat el după ce a dat pe gât
al nu știu câtelea pahar. Așa de bun, că ăsta cere o
întâmplare mai aparte.
A rămas pe gânduri câteva clipe ca și cum ar fi
răscolit în tolba lui cu întâmplări vechi, și în cele
din urmă fața i s-a luminat:
— Da, m-am gândit ce să vă spun, mai ales că
e legat chiar de un vin tot așa de roșu ca acesta,
numai că era ceva mai bun. E vorba de o Fetească
75
neagră premiată pe care mi-a dat-o chiar șeful

meu.
— Hai, mă, nea Costache, păi ce fel de șefi ai
avut, că-ți dădeau să bei așa un vin premiat?, am
întrebat eu știind că îi plăcea să fie puțin zgândărit
până căpăta poftă de vorbă.
A învârtit paharul între degete ca să ne
prindem noi că este gol și, după ce i l-am umplut,
a început să povestească:
— Păi, șefi și șefuți am avut destui în viața mea,
că numai de când sunt aici, la poartă, am trecut de
la un șef la altul, că nici unul nu voia să mă țină
la el în serviciu, de parcă aș fi fost o oaie râioasă.
Cred că le era frică să nu fie trași la răspundere
la un moment dat pentru ce se întâmplă aici, în
ghereta mea. Dar șeful ăsta de care vă spun acum
a fost unul pe care n-am să-l uit toată viața: mă
urmărea de parcă aș fi fost o oală gata, gata să dea
în clocot. De aici i s-a și tras, că, după ce m-am
săturat de controalele și de verificările lui, într-o
bună zi s-a umplut paharul, așa că am hotărât să
mă răzbun.
— Cum?, a întrebat Vasile, unul din prietenii
cu care ieșeam să-l cinstim pe Moș Costache.
Moș Costache a ridicat din umeri și a spus:
— În singurul fel în care știu: m-am gândit
să-i fac cunoștință cu Dino!
76
Nevãstuica ºefului meu
Pentru cei care nu știți, așa își numea Moș

Costache mătărânga și, după spusele lui, dar nu
numai ale lui, cică era cam de aceeași dimensiune
ca a lui Terente. Acu’, ceva adevăr trebuie să fi fost
în ce zicea el, pentru că nu este singurul pe care
l-am auzit vorbind așa.
— Stai puțin, l-am întrerupt eu, cum adică să-i
faci cunoștință cu Dino? Adică vrei să zici că era
pe invers?
Moș Costache a dat doar din mână:
— Nici vorbă de așa ceva! Avea el, ce-i drept,
o figură așa, mai ambiguă, dar de fapt voiam să i-l
prezint pe Dino jumătății lui și nu lui propriu-zis.
— Și cum ai procedat concret? Că poate mai
vrem și unii dintre noi să învățăm ceva, am zis eu
făcând pe naivul.
— Păi, să vă spun mai pe îndelete despre ce
este vorba. Nevasta asta a șefului era o frumusețe
din asta seacă. Frumoasă, dar cam atât. O chema
Doina și nu prea aveai ce vorbi cu ea, dar eu nici
nu voiam să discut prea multe, așa că am început
s-o studiez mai atent și am observat câteva lucruri:
nu știa să vorbească, dar era superîncântată de
propria ei persoană. De câte ori trecea pe lângă
o oglindă sau un geam care îi reflecta imaginea,
nu uita să se oprească și să-și aranjeze o șuviță de
păr sau eșarfa de la gât. Dacă cineva îndrăznea
să-i atingă prețiosul corp, nu reușea decât să-și ia
77
o figură indignată și să șuiere la impertinent ca o

viperă: „hai, hai!”
La un moment dat, am auzit un inginer de la
Tehnic făcând un banc pe tema asta, spunând că
dacă și-ar pune mintea și ar viola-o nu ar putea fi
condamnat, pentru că ar spune că el a încercat să
se oprească, dar ea a spus „hai, hai!”, așa că el ce să
facă, a continuat.
— Și totuși, concret, cum ai făcut?, a întrebat
Vasile
— Stați, mă băieți, că ajung și acolo, a spus el
cumpătat și mi-a arătat paharul de vin.
După ce i l-am umplut și l-a gustat molcom a
continuat:
— După ce i-am surprins părțile slabe, am
trecut la atac, a început el să enumere pe degete.
Mai întâi am vorbit cu Ibi, că era pe atunci femeie
de serviciu, să-i spună discret și puțin rușinându-se
că m-a văzut o dată la veceu și că a apucat să-mi
vadă scula înainte de a ieși și că așa sculă mare ea
încă n-a văzut. Ibi asta era unguroaică și vorbea
puțin stâlcit românește, dar modul ei de exprimare
avea farmecul lui, și mai ales părea foarte sinceră
când vorbea așa.
A privit lung la noi, ca să vadă dacă îl ascultăm
înainte de a povesti mai departe:
— Știam că numai asta în mod sigur nu
ajungea, așa că am trecut la pasul doi și de câte
78
ori o prindeam singură îi spuneam: „vai, doamna

ingineră”, că ingineră era, „dar ce bine arătați
astăzi!”
Prima dată când i-am spus asta, m-a privit
cam așa cum aș privi eu un gândac de bucătărie
dacă l-aș găsi în farfurie și a scos un mormăit ceva
de genul: „mâh”.
Nu m-am lăsat, și a doua zi am continuat,
convins că o femeie de tipul ei nu lasă nici o
piatră neîntoarsă dacă sub ea speră să găsească un
compliment.
A arătat spre pantalonii lui și a spus:
— Acu’, poate unii dintre voi știți că sunt un
pic mai bine dotat decât media, dar chiar și așa,
tot m-am hotărât să ajut un pic natura, așa că
mi-am ascuns un castravete de mărime medie în
pantaloni. Tot „mâh” a răspuns la complimentul
meu, dar nu și-a luat ochii de la pantalonii mei iar
buzele au început să i se miște necontrolat, ca și
cum ar fi vrut să spună ceva. Eu am ochi format
pentru așa ceva, așa că am observat că începe să
respire mai greu și a plecat numai pentru că au
mai venit câțiva angajați în spatele ei.
A plecat, dar eu în spatele ei mi-am spus la fel
cum își spune șarpele în urma prăzii care tocmai
i-a scăpat: „A mea ești, păsăruico! Cu păsărica ta
cu tot!”
79
A mai făcut o pauză cât să mai guste puțin din

paharul cu vin, privind cu ochii în depărtare. A
scuturat din cap, apoi a început iar să deșire din
povestea lui.
— Pe vremea aia zău că nu duceam lipsă de
femei, așa că n-am grăbit lucrurile nici un pic, mai
ales că bărbatul ei, care era și șefulețul meu, era un
gelos de nu se poate. S-a întâmplat o dată să merg
cu ea și cu alții până la București cu ceva treabă,
trimiși de Institut, și ca un metronom, din oră în
oră bărbatul ei o suna să o-ntrebe ce face. Pentru
că a văzut că noi schimbam priviri amuzate, s-a
scuzat: „Așa e soțul meu! Mă iubește.”
— Nu te iubește, i-a spus unul mai îndrăzneț,
te gelozește.
Discuția a continuat în contradictoriu până la
următoarea oră fixă, când telefonul i-a sunat din
nou. Sub privirile noastre amuzate, i-a răspuns
soțului ei privindu-ne sictirită.
— Totuși, felul ăsta de a telefona la ore fixe are
și beneficiile lui, a constatat același coleg obraznic
și, la privirea ei curioasă, a continuat: păi, imediat
după telefon, te dezbraci, treci peste preludiu și
până la următoarea oră fixă ai tot timpul să ți-o
tragi, că doar n-o să dai peste vreun armăsar ca
Costache al nostru, să te țină ore-ntregi în aparat.
80
„Hai, hai!”, a spus ea către obraznic, iar pe mine

m-a cercetat doar cu o privire curioasă. Extrem de
curioasă!
După încă vreo câteva zile de purtat
castravetele în pantaloni au început să se vadă și
primele rezultate, pentru că în fiecare zi întârzia
tot mai mult în dreptul gheretei mele, fie că avea,
fie că nu avea treabă.
A mai gustat puțin din vin, apoi a zis:
— Minunea s-a întâmplat într-o zi de joi pe la
doi. De fapt, trebuia să zic „ora două”, dar era prea
frumoasă rima ca să pot renunța la ea. Doamna
ingineră Doina, că era ingineră, la fel ca și bărbatul
ei, a intrat la mine în gheretă să mă întrebe de nu
știu ce plic pe care ar fi trebuit să-l primească încă
de ieri. Sanchi plic! Ea era cu ochii la castravetele
ascuns de mine din vreme în pantaloni.
Văzând că nu găsește plicul, a dat să plece,
dar nu se da dusă în ruptul capului tot cu ochii la
pantalonii mei și, cum era trecut cu câteva minute
de ora două, probabil că tocmai primise telefonul
de verificare de la bărbatul ei, care era plecat
într-o delegație la București.
În cele din urmă, cu mâna pe clanța ușii, a
trecut peste orice rușine și m-a-ntrebat:
— Auzi, domnule Costache, vorbesc femeile
de pe la noi din Institut cum că...
81
Nu a mai spus nimic, pentru că era prea pudică

pentru așa ceva, dar a arătat numai din priviri spre
pantalonii mei.
Am ridicat din umeri și i-am răspuns:
— Păi nu se vede?, și cu un gest cam obraznic
am prins în mână castravetele și l-am strâns în așa
fel, încât să-l poată vedea mai bine.
În aceeași clipă, mi-am dat seama că sunt în
mare încurcătură, pentru că Dino, simțind că era
vorba despre ceva interesant la orizont, a-nceput
să-și mărească și el dimensiunile. Ce-o să creadă
femeia asta despre mine: că am două penisuri?
Se pare că ea nu a fost prea atentă la amănunte,
fiindcă era interesată de cu totul altceva. A lăsat
clanța ușii și s-a apropiat de mine cu un pas și
m-a întrebat în șoaptă:
— Păi, tot femeile vorbesc că pe cele mai multe
dintre ele le rezolvi chiar aici, în Institut.
Am înclinat capul în semn de aprobare, și ea
a mai făcut un pas spre mine și m-a întrebat tot
în șoaptă:
— Păi unde naiba, că aici este cam mic locul?
Și este chiar în văzul tuturor...
Cum discuția aluneca pe o pantă interesantă,
am făcut și eu un pas spre ea în primul rând să nu
observe cele două umflături din pantalonii mei, și
în al doilea rând să o văd mai bine, pentru că într-
82
adevăr era o femeie superbă, chiar dacă așa, mai

mult decorativă.
— Păi, dacă doamna cu pricina este singură în
birou nu este nicio problemă, pentru că rămânem
amândoi până după program și rezolvăm cumva
chestiunea.
— Eu mai am trei colege în birou, a spus ea cu
o urmă de regret în glas. Și mereu rămân să facă
ore suplimentare.
— În cazul ăsta, apelez la Ibi.
— Ibi?, a-ntrebat ea uimită. Cine-i Ibi?
Lucra în Institut de peste cinci ani, din câte
știam eu, dar nu știa cum o cheamă pe femeia de
serviciu care îi făcea curat în birou. După cum
v-am spus, era o adevărată doamnă, care avea cu
totul alte preocupări decât să cunoască numele
personalului auxiliar.
— Ibi este femeia noastră de serviciu și are
chiar aici, lângă ghereta mea, o magazie mică
unde păstrează materialele de curățenie. Însă cel
mai interesant lucru este că acolo are și o canapea
pentru odihnă, dar care poate fi folosită foarte
bine și pentru alte activități.
— Interesant, a spus ea cu o voce ușor
modificată. Aș vrea să o văd și eu.
Vocea îi era modificată în mod aproape imper-
ceptibil, dar pentru Dino era suficient, pentru că
83
aproape instantaneu a căpătat dimensiunile nor-

male de luptă.
Ca să ies din încurcătură, i-am făcut semn
să iasă prima din gheretă, iar eu în spatele ei am
scăpat de castravetele din pantaloni și am urmat-o.
— Ibiii!, am strigat eu după femeia de serviciu
și aceasta a apărut aproape instantaneu, fiindcă
avea un instinct nemaipomenit să afle când este
nevoie de ea și de cămăruța ei.
După ce a apărut lângă noi cu mutra ei
nevinovată, i-am spus cât se poate de serios:
— Ibi, avem nevoie de cheia de la camera cu
materiale de curățenie, pentru că trebuie să facem
un mic inventar.
— Bine, domnu’ Costache, a spus ea spășită.
Numai să nu strigați așa de tare ca data trecută.
Și nici dumneavoastră, doamnă, s-a întors ea spre
Doina, care a privit-o oripilată și a întrebat-o:
— Doamne, iartă-mă, de ce să strig? Dar ce
îți închipui că o să facem noi aici? Doar vrem să
privim puțin, atâta tot.
— Bine, bine, a spus Ibi împăciuitoare, numai
să nu ziceți că nu v-am spus.
Ibi a scos cheia potrivită de pe inelul ei de chei
și, după ce mi-a dat-o, s-a făcut nevăzută spre
ghereta mea, pentru că aveam cu ea o înțelegere:
de câte ori aveam astfel de treburi, ea îmi ținea
locul la poartă. E adevărat că și eu eram un băiat
84
simțit și din când în când îi mai cumpăram câte o

sticlă, două de bere, cică pentru a șterge frunzele
ficușilor din Institut. Tocmai căzuse prima zăpadă
a anului și afară era destul de frig, dar în cămăruța
femeii de serviciu era destul de cald pentru orice
ne-am fi pus în gând.
În loc să observe acest aspect benefic, după ce a
intrat în cămăruță Doina s-a întors oripilată spre
mine:
— În mizeria asta de cameră vrei dumneata să
cred că aduci femei să faceți sex?
Am dat spășit din cap:
— Asta e, doamnă inginer. Ce să fac, dacă nu
am bani de hotel?
Greșeala ei a fost că atunci când s-a întors spre
mine, a dat iar cu ochii de umflătura din pantalonii
mei. De data asta, de cea reală iar ochii i-au rămas
ațintiți acolo de parcă ar fi fost lipiți cu superglue.
Chiar și când m-am întors spre ușă să o încui
a plecat capul într-o parte, de parcă ar fi vrut să
nu-l piardă din ochi nici măcar o clipă pe Dino.
Mi-am dat seama că nu mai era loc de vorbe
în plus, așa că m-am întors spre ea și l-am scos
pe Dino din cușca strâmtă a pantalonilor și, într-
un gest de indecență extremă, l-am fluturat prin
fața ei. Se pare că pentru sofisticata doamnă era
exact gestul de care avea nevoie, pentru c-a roșit
instantaneu, ochii i s-au făcut mari și, într-un gest
85
pe care nu și l-a mai putut controla, l-a prins pe

Dino în mână.
— Chestia asta e chiar adevărată?, a întrebat
ea cu o voce extrem de răgușită, făcându-mă să
ridic exasperat ochii în sus. Ce naiba aveau toate
femeile de mă întrebau același lucru: de parcă eu
aș umbla cu falsuri din plastic în pantaloni.
După ce s-a convins că este real, fiindcă a
băgat puțin unghiile în el iar Dino i-a răspuns
corespunzător la semnale, doamna din ea a mai
încercat să mai scoată o dată capul la iveală și a
arătat scârbită spre canapea și a spus:
— Nu știu ce ți-ai pus în gând, domnule
Costache, dar să știi că eu nu mă întind pe
canapeaua aia.
— Nici nu este nevoie, am spus eu și,
prinzând-o delicat de umeri, am întors-o cu fața
spre speteaza canapelei și am început să o aplec
ușor în față:
— Ce faci, domnule Costache?, a întrebat ea
neliniștită. Ce vrei să faci?
Eu nu cred că nu bănuia ce vreau să fac, așa
că n-am băgat în seamă întrebarea și m-am
concentrat mai departe asupra a ceea ce aveam de
făcut. După ce i-am ridicat rochița până aproape
de umeri, i-am tras în jos chiloțeii și cel mai
minunat funduleț văzut de mine în ultimele zile
s-a arătat în fața ochilor mei.
86
L-am pus pe Dino la locul potrivit, dar

păsărica doamnei era uscată ca o scorbură
uitată zile întregi în soare, așa că am început să
o masez ușor, și în cele din urmă am simțit cum
se umezește. Am penetrat-o și am început să mă
mișc în ea mai întâi blând, apoi cu mișcări din
ce în ce mai ample. În cele din urmă, pojghița de
doamnă a căzut de pe ea și a început să scoată
gemete din ce în ce mai puternice și am simțit că
se apropie un orgasm de zile mari, pe care părea
că și l-a reprimat de ani întregi. În momentul în
care țipetele ei au ajuns la apogeu s-au întâmplat
două lucruri: Ibi a bătut la ușă iar telefonul ei a
început să sune. Dar nici Doina nu se putea opri
din țipat și nici Dino din pompat, așa că am lăsat
lucrurile să se desfășoare de la sine. Din nefericire,
dacă în cele din urmă Ibi s-a oprit din bătut în
ușă, distinsa mea doamnă, ca urmare a unui vechi
obicei înrădăcinat, a pus mâna pe telefon și a
răspuns. Era ora trei, deoarece, cum am tot tras
noi de timp, nici n-am observat cum a trecut o
oră, deși ea a venit la mine în gheretă imediat
după apelul de la ora două.
A răspuns apelului soțului ei chiar în momentul
în care cel mai grozav țipăt care s-a auzit vreodată
în cămăruța lui Ibi i-a izbucnit dintre buze.
87
Un timp, în difuzor nu s-a auzit nimic, dar în

cele din urmă s-a făcut auzit și glasul panicat al
soțului:
— Ce s-a întâmplat? Doinița dragă, ești bine?
Doinița lui era foarte bine, numai că nu prea
putea vorbi pentru că eu, neputându-mă opri, am
fost nevoit să-i pun mâna la gură ca să-i opresc
țipetele.
În cele din urmă, după ce s-a mai domolit
puțin, mi-a tras mâna de pe gura ei și a răspuns cu
o voce întretăiată:
— Doamne, Cristi, ce era să pățesc... a intrat
unul cu plugul de zăpadă în mine.
Pentru prima dată de când îl știu, Dino al
meu era să se facă de râs și să moară la intrare
fiindcă numai cu un plug de zăpadă nu a mai fost
comparat. La întrebările neliniștite ale soțului,
doamna din fața mea a răspuns cu voce întretăiată:
— Eram în fața Institutului, când unul cu
plugul de zăpadă a intrat în mine... noroc cu
reacția extrem de rapidă a domnului de la poartă,
care practic mi-a salvat viața și m-a tras din fața
lamei.
— A, vorbești de Moș Costache? Mulțumește-i,
te rog, și spune-i că o să-i aduc o sticlă de vin bun
când mă întorc.
N-aveam nevoie de vinul lui, ci de puțină
liniște ca să pot termina și eu, ca tot omul care
88
face sex, și în cele din urmă, cu doar câteva gemete

înăbușite, m-am eliberat și eu.
***
În cele din urmă, după ce am băut amândoi
vinul oferit de soțul ei, Doina și-a făcut o
deprindere din a veni pe la mine de câte ori
bărbatul ei era plecat prin delegații. Ba uneori,
când era plecat mai departe, își făcuse un obicei
din a mă invita la ea acasă, fiindcă auzise că mă
pricep și la calculatoare. Așa că mă duceam să-i
mai instalez un sistem de operare, să-i mai trag o
puță și să mai beau o sticlă din vinul de colecție
al soțului ei.
Pentru că nu se grăbea să scoată portofelul în
care își ținea dovezile, l-am întrebat:
— Bănuiesc că povestea asta nu prea ai cu ce
s-o demonstrezi, așa că din cauza asta nici n-ai
vrut să faci un pariu pe seama ei.
Moș Costache a privit la ceas, apoi a spus:
— Dacă vă grăbiți, ar mai fi timp de un pariu,
numai că vinul din seara asta e cam scump și,
dacă-l câștig, vă spun de pe-acum că trebuie să-l
iau cu mine.
Am privit toți trei spre raftul unde Mădălina
își ținea noutățile și am văzut că era o singură
sticlă, iar când m-am apropiat am văzut că era
89
vorba de o sticlă de vin de Madeira de colecție.

Prețul era pe măsură: 350 de lei.
M-am întors la masă și am comunicat noutățile
băieților, adică lui Gilu și lui Vasile. Ne-am căutat
prin buzunare și am făcut cumva toți trei rost de
banii necesari și i-am pus pe masă în fața lui Moș
Costache.
— Acum să te văd, Moș Costache, am spus
eu cu o ușoară satisfacție în glas fiindcă, dacă era
cumva vorba de Doina pe care-o știam noi, nu
prea o vedeam încurcându-se cu unul ca Moș
Costache, indiferent cât de bine ar fi fost dotat.
Și asta pentru că între timp soțul distinsei
doamne avansase și ajunsese director adjunct,
însă muncea la fel de mult și pleca la fel de des
în delegații, dar nu-l credeam pe Costache să aibă
acces la sloiul de gheață numit Doina Adamache.
Cu gesturile lui măsurate, Moș Costache a scos
din buzunarul de la piept al hainei un carnețel
care s-a dovedit a fi un fel de agendă în miniatură.
A deschis-o la ziua curentă și ne-a arătat-o: acolo,
la ora șapte seara era trecută cu litere de tipar
doamna directoare adjunctă.
— Știți, azi e iar soțul ei plecat în delegație, așa
c-am fost nevoit s-o trec pe tabel.
Era ora șapte fără un minut, iar Vasile, care
era cel mai sceptic dintre noi, a spus, exprimând
părerea tuturor:
90
— Sper că n-ai pretenția să dăm o grămadă de

bani doar pe o însemnare din agenda ta?
— Nu, nici vorbă, a spus Moș Costache și
a arătat cu mâna spre ceasul din perete, unde
secundarul se apropia secundă după secundă de
ora șapte.
La câteva secunde după ora fixă, telefonul lui
Costache a început să sune. Fără să răspundă, a
întors telefonul spre noi și am văzut cu toții figura
încruntată a doamnei directoare, fiindcă, deși era
numai soția directorului adjunct, se comporta cu
noi de parcă ea ar fi fost cel puțin directoare plină.
— Nici asta nu demonstrează nimic, a spus
încruntat Vasile. Poate chiar te caută să-i repari
ceva prin casă.
— Se poate și asta, a spus concesiv Costache,
dar în cazul ăsta eu zic să mai așteptăm puțin.
Minutele au început să se scurgă încet și am
băut din vinul pe care îl aveam pe masă, care,
deși era destul de bun, în mod sigur nu se putea
compara cu vinul de Madeira pe care Mădălina
deja îl împacheta într-o pungă pentru cadouri.
Am vrut să protestez, dar de data asta Gilu a
fost cel care și-a pierdut răbdarea, și după vreo
zece minute a întrebat:
— Și totuși, cât mai așteptăm?
Moș Costache a arătat spre ceas și a spus:
91
— Păi, eu zic să așteptăm măcar sfertul de oră

academic, nu?
De parcă i-ar fi auzit vorbele, la ora șapte și un
sfert în micul nostru bar a irupt, că altfel nu pot
spune, doamna directoare.
Uitând că este într-un bar și nu în Institutul
nostru, unde făcea pe șefa, s-a apropiat cu pași
mari de masa noastră și s-a oprit în fața lui
Costache cu mâinile în șolduri, cum îi stă bine
unei adevărate directoare.
— Costache! De o oră te aștept, a spus ea pe
un ton mai degrabă arțăgos.
Costache i-a arătat calm spre ceasul de pe
perete și a spus blajin:
— Păi, abia a trecut un sfert de oră peste ora
fixată și m-am gândit să aduc un vin bun să-l bem
în seara asta.
A făcut semn Mădălinei să aducă vinul și, după
ce fata a venit cu el la masă și a încasat de la noi
banii, directoarea noastră a băgat mâna în pungă,
a privit la eticheta sticlei și a spus nervoasă:
— Și de ce ai cumpărat tu așa ceva? Auzi la
el: vin de Madeira. Nu are bărbatul meu tot soiul
de vinuri în colecția lui, de ce ți-a mai trebuit și
așa ceva?
— Are, a spus molcom Costache, dar așa ceva
în mod sigur nu are, și am auzit că soiul ăsta de
vin ajută la jucărie.
92
S-a încruntat spre el și a răbufnit:

— Că mult ce ai tu nevoie de ajutor la jucărie.
— Bine, bine, a spus Costache, dar dacă tot
l-am câștigat, eu zic să-l luăm cu noi să-i verificăm
efectele.
Vizibil ușurată, directoarea noastră l-a prins
de mână pe Costache într-un gest mai degrabă
tandru și l-a tras spre ușa barului. La jumătatea
drumului, aducându-și aminte de noi, s-a întors
brusc și, abandonând mâna lui Costache, ne-a
amenințat cu degetul:
— Iar voi, băieții, să nu vă întindeți la beție
până la ore mici, fiindcă dacă întârziați mâine
dimineață la lucru, jar mâncați, ați înțeles? Să fiți
cuminți...
Ca la o comandă, am fost toți trei în picioare și
am spus parcă într-un glas:
— Da, doamna directoare! Nu o să întârziem,
doamna directoare!
Directoarea și-a luat trofeul numit Costache și
dusă a fost, iar noi am rămas privind ca proștii la
Mădălina, care se strica de râs.
— Tu ce naiba ai, fată dragă?, a întrebat sictirit
Gilu.
— „Da, doamna directoare! Nu o să întârziem,
doamna directoare!”, ne-a îngânat zeflemitor
Mădălina. Numai că mâine e sâmbătă și sunteți
liberi, băieților cuminți care sunteți.
93
Mâhniți, am mai comandat o sticlă de vin

obișnuit și, în timp ce ne turna în pahare, Mădălina
nu s-a putut abține să nu comenteze:
— Beți și să fiți băieți cuminți, da? Și dacă se
poate, să nu mai pariați niciodată împotriva lui
Moș Costache, fiindcă vă spun de pe acum că o
să pierdeți.
94
Teoria telegoniei sau
cu cine seamãnã
copiii unei femei
Telegonia
Copiii unei femei seamănă întotdeauna cu bărbatul
cu care a făcut prima dată dragoste
Î ntâlnirea din seara asta a avut loc la barul

Mădălinei, și până când am ajuns, nu știam
de ce Moș Costache ne tot trăgea într-acolo, deși
o bănuială aveam.
La locul de cinste unde de obicei Mădălina
afișa noutățile zilei tronau trei sticle de Fetească
Neagră din anul 1998, an când soiul ăsta a luat nu
mai știu câte premii peste tot în lume.
95
Fără să-l întrebe nimeni nimic, Moș Costache

a început să vorbească cu ochii la sticle de parcă
ar fi fost în transă:
— Feteasca Neagră este un soi autohton de
mare valoare, însă acesta se exprimă ușor atipic.
Culoare roșu-rubiniu strălucitor, cu un nas ce-ți
amintește de vișinele din compot, mure și afine.
Gustativ, se exprimă printr-o finețe în arome
ce aduc a cuișoare și scorțișoară, lemn dulce și
dulceață de cireșe amare. Are o textură mătăsoasă,
feminină, exprimându-se cu eleganță și finețe.
Postgust prelung. Iar recolta din anul 1998 a dat
un vin atât de premiat, încât puținele sticle care
se mai găsesc ar trebui păstrate pentru colecție, și
nu băute.
— De unde naiba știi așa de multe despre vinul
acesta, Moș Costache?, l-am întrebat eu curios.
— Cum de unde? De pe internet, că altfel de
unde era să aflu atâtea, că doar nu-s enciclopedie
viticolă ambulantă.
Unul dintre noi, care se apropiase de tejghea să
vadă prețul, s-a întors și cu o voce amărâtă a spus:
— Păi, la prețul pe care îl are, cred că va sta
mult și bine în raft ca la expoziție.
Moș Costache a dat din umeri, noi am
comandat un vin mai accesibil și după primul
pahar, ne-a întrebat:
— Mă copii, voi știți ce-i aia telegonia?
96
Teoria telegoniei sau cu cine seamãnã copiii unei femei
— Nu știm, Moș Costache, de unde naiba să

știm, că noi n-avem așa de mult timp să stăm așa
de mult pe internet ca alții, l-am tachinat eu puțin.
A privit încruntat spre mine, dar nu mi-a
răspuns nimic, fiindcă se vede treaba că era prea
prins de povestea pe care o avea el în minte. După
ce a mai gustat un pic din vinul din pahar, a privit
iar cu jind spre raftul cu cele trei sticle de Fetească
Neagră și a spus:
— Despre teoria asta a telegoniei n-am aflat
de pe internet, ci de la cea mai frumoasă femeie
pe care mi-a fost dat să o-ntâlnesc. Pe scurt, teoria
asta spune că copiii unei femei seamănă cu primul
partener sexual al femeii. Sau, ca să fiu și mai
precis, cu primul partener care ejaculează în ea.
Nu știu eu prea multe despre amănuntele teoriei,
dar puteți găsi o mulțime de informații despre ea
pe internet. Părerile sunt împărțite, dar eu unul
m-am convins, cu ajutorul acestei femei, că ea este
totuși adevărată.
Subiectul era unul mult mai complex decât
cele cu care ne obișnuise Moș Costache, așa că
ne-a făcut pe toți curioși, dar nu am întrebat
niciunul dintre noi nimic, convinși fiind că nevoia
de a povesti a lui Moș Costache va da pe dinafară
și el va spune despre ce este vorba. După încă un
pahar, limba i s-a dezlegat într-adevăr și a început:
97
— Vă spuneam că doamna asta a fost cea mai

frumoasă femeie pe care am întâlnit-o, dar la ea
nu era vorba numai de frumusețe, ci și așa, de un
fel de distincție, și sunt sigur că printre strămoșii
ei au fost și unii de viță nobilă. Semăna perfect cu
actrița Jacqueline Bisset, dar nu aveți voi de unde
s-o cunoașteți, că sunteți prea tineri. Aceiași ochi
verzi și cu puncte aurii, iar mersul ei semăna cu al
unei regine, iar corpul ei părea că e în întregime
făcut pentru păcat.
Între timp, Gilu a butonat ceva la telefon
și după câteva secunde ne-a arătat pe ecran
fotografia unei femei de o frumusețe răpitoare:
— Asta e?, a întrebat Gilu iar Moș Costache,
după ce a privit-o, a încuviințat doar tăcut din cap
și nu sunt sigur că nu i s-au umezit puțin și ochii
în timp ce privea la fotografia Jacquelinei Bisset.
— Of, a oftat el prelung în cele din urmă, ce
frumusețe de femeie. O doamnă, măi copii, o
adevărată doamnă, credeți-mă, că știu ce spun.
Nici în visele mele cele mai nebunești nu mi-aș
fi putut imagina că avea să facă ea cunoștință
îndeaproape cu Dino. Dar așa cum în cele din
urmă vom bea în seara asta cele trei sticle de
Fetească Neagră, deși niciunul dintre voi nu crede
asta, tot așa distinsa doamnă a făcut cunoștință cu
Dino, cu toate că mie nici până în ultima clipă nu
mi-a venit să cred și tot timpul aveam impresia că
98
trăiesc un vis. Un vis frumos, dar totuși un vis. Nu

aveam nici o șansă să mă apropii de ea și probabil
că nici nu aș fi cunoscut-o dacă nu mi-o aducea
bărbatul ei la mine.
— Stai așa, am sărit eu, vrei să zici că ți-a
adus-o bărbatul ei s-o iei la ștangă, ca să vorbesc
și eu pe înțelesul tuturor?
Moș Costache mi-a făcut dojenitor cu degetul
arătător și a spus:
— Vorbește frumos de doamna asta, fiindcă
este o Doamnă cu majusculă, înțelegi ce spun?
Fără cuvinte de argou în aceeași propoziție cu ea!
A făcut o pauză ca pentru a fi sigur că am
înțeles ce vrea să spună și pentru a-și aduce mai
bine aminte amănuntele despre Doamna lui, apoi
a continuat:
— Nu, bărbatul ei, care pe atunci îi era numai
logodnic, mi-a adus-o să-mi dau cu părerea
despre ea, nicidecum s-o iau la ștangă. Și când a
fost să se întâmple, n-am luat-o la ștangă, și am
făcut dragoste cu ea într-un mod cum nu mi s-a
mai întâmplat vreodată cu altcineva de atunci.
Cum nu păream niciunul să pricepem despre
ce anume era vorba, ne-a explicat:
— În Institut, deși eu am încercat să fiu cât mai
discret în privința relației mele speciale cu femeile,
în cele din urmă tot mi s-a dus vestea că aș fi un
amant teribil, mai mult decât atât, că aș fi un bun
99
cunoscător al psihologiei feminine și că dacă îmi

pun ochii pe o femeie, în mod sigur nu-mi scapă.
Lucru adevărat, dar numai parțial, pentru că în
privința psihologiei feminine cunoștințele mele
sunt un mare zero barat. Chiar dacă vi se pare
vouă că povestesc frumos, adevărul este că în fața
femeilor sunt destul de intimidat și rar de tot le
momesc cu vorbe frumoase, ci mai mult las să
se răspândească zvonul despre mărimea grozavă
a lui Dino. Nici nu știți ce efect are zvonul că
un balaur în miniatură așteaptă în ghereta de
la poartă și este gata să le apuce de fofoloancă
atunci când ies.
Rânjetele de pe fețele celor din jur erau destul
de concludente, așa că, mulțumit de efectul
obținut, Moș Costache a continuat:
— Ei bine, inginerul ăsta era șef de secție,
hai să-i zicem Cătălin, ca să-i dăm totuși un
nume, și avea drept logodnică pe doamna asta
minunată de care vă spuneam eu. Într-o zi,
numai mă pomenesc că mă cheamă până la el în
birou și după ce mă invită să iau loc, mă-ntreabă
așa, mai ferit și cu voce scăzută:
— Domnule Costache, vorbește lumea pe aici
prin Institut că ai fi un om care se pricepe la
femei. E-adevărat?
100
Ce puteam să-i răspund dovleacului la o

asemenea întrebare? Să zic că nu, să zic că poate,
sau mai bine să i-l arăt pe Dino și să terminăm
povestea?
Am răspuns cu o voce la fel de scăzută, fiind
totuși curios despre ce anume era vorba:
— Da, domnule inginer - că inginer era. Este
perfect adevărat.
— Mă bucur, zice dovleacul din fața mea și
scoate din portofel fotografia celei mai frumoase
femei pe care mi-a fost dat s-o văd și mi-o
întinde.
Am studiat-o atent și nu am spus nimic
pentru că nu știam despre ce este vorba, iar
dovleacul cu funcția de inginer îmi spune:
— Ea este Celestina, logodnica mea, și luna
viitoare urmează să ne căsătorim.
— Felicitări, domnule inginer, vă urez casă de
piatră și mult noroc, pentru că este o doamnă
foarte frumoasă.
Cătălin ăsta de care v-am spus oftează adânc
și spune cu obidă:
— Păi, asta este, domnule Costache, că-i
atât de frumoasă, încât toți bărbații de pe stradă
întorc capul după ea de parcă ar fi căzuți în
transă.
101
S-a oprit câteva secunde, ca și cum i-ar fi

venit greu să continue, dar în cele din urmă și-a
luat inima în dinți și a continuat:
— Problema este că e și foarte deșteaptă, e
biolog și lucrează la un institut de cercetare și
este mereu înconjurată de bărbați frumoși și
deștepți cu care are teme comune de discuție și
mi-e teamă ca în cele din urmă să nu mă înșele
cu vreunul din ei.
Privindu-i fața lată și fălcile proeminente,
mi-am spus în gând: „păi, proastă ar fi să n-o
facă!”, dar cu voce tare am spus:
— În nici un caz nu pare genul ăsta, domnule
inginer, ba aș spune mai degrabă că pare genul
de femeie devotată și dedicată familiei și soțului
legitim.
Dovleacul a oftat ușurat și a spus, după ce și-a
recuperat fotografia:
— Păi, așa mă gândeam și eu, domnule
Costache, dar totuși aș vrea să o testezi.
Eu m-am încruntat de parcă nu mi-ar fi
venit să cred, iar Dino a tresărit imperceptibil
în pantaloni și, din câte-l cunosc eu Dino, pân-
acum nu a tresărit niciodată degeaba. Încercând
să-mi păstrez vocea cât mai calmă, am întrebat:
— Să o testez, domnule inginer? Cum anume
să o testez?
102
— Păi, știi tu cum... peste o jumate de oră

Celestina vine pe la mine, eu te chem și pe
dumneata la mine în birou și după ce încui ușa,
începi să-i bați apropouri și vorbe meșteșugite și
vezi cum reacționează, apoi îmi spui și mie dacă
pot să am încredere în ea.
Rareori mi s-a întâmplat să rămân blocat, dar
de data asta am rămas cu ochii holbați și gura
căscată secunde întregi. Conștient că postura
asta nu prea mă avantajează, în cele din urmă
am închis gura și am răspuns, scărpinându-mă
în cap:
— Bine, domnule inginer, așa o să fac, numai
că trebuie să găsesc pe cineva care să stea la
poartă în locul meu până... fac proba doamnei.
Dovleacul n-a auzit ce aiurea sună cuvintele
astea și m-a bătut încurajator pe umăr:
— Am vorbit deja cu Ibi, femeia de serviciu,
să-ți țină locul o jumate de oră. Mulțumesc,
domnule Costache, știam eu că mă pot bizui pe
dumneata.
„Stai să vezi ce bine o să te poți bizui pe mine”,
mi s-a părut că spune Dino, dar bineînțeles că
doar mi s-a părut. Numai în filmele animate
porno vezi penisuri care vorbesc.
A rămas tăcut o bună bucată de vreme tot
gustând câte un pic din vinul din pahar, până
103
când în cele din urmă Gilu și-a pierdut răbdarea

și a izbucnit:
— Hai, domnule, odată și spune continuarea,
ce ne mai fierbi atâta?
— Răbdare, domnule Gilu, să-mi adun
gândurile, că tare mi le-a împrăștiat doamna
aia când a venit la noi. Am văzut-o cum intră
superbă și inaccesibilă în Institut, și chiar dacă
datoria mea ar fi fost să o-ntreb cine este și unde
se duce, am recunoscut-o imediat din fotografie,
așa că m-am blocat și doar am privit la ea ca la
o icoană.
După numai cinci minute apare Ibi, femeia
de serviciu, și-mi spune:
— A zis domnu’ inginer Cătălin să urcați
până la dânsu-n birou iar eu să vă țin locu’.
Femeia de serviciu, care fusese martoră la
multe din isprăvile lui Dino, ba de câteva ori îmi
dăduse și cheile de la mica ei cămăruță unde își
ținea măturile și materialele de curățenie, avea
un zâmbet larg cât Dunărea pe gura ei știrbă.
— Bine, Ibi, mulțumesc, am spus eu, dar
înainte de a ieși nu m-am putut abține să o-ntreb:
—Pot să știu de ce rânjești așa?
Zâmbetul i s-a mai lărgit un pic și mi-a
răspuns:
104
— Pentru că e cea mai cea femeie din câte au

trecut pe la dumneavoastră, așa că vă țin pumnii.
Am ajuns la ușa biroului cu numărul șase și,
după ce am ciocănit politicos, am intrat.
Minunăția de femeie era acolo, la geam, în
carne și oase, icoană vie care privea curioasă
la mine, iar Dino, care n-are nimic sfânt în el,
parcă-mi spunea: „Uite-o, mă, șo pe ea!” Cric
tâmpit, ce să-i ceri? Cum să-i explici că icoanele,
mai ales dacă sunt vii, trebuie abordate nițel
altfel?
— Uite, draga mea, dânsul este un bun prieten
de-al meu, este domnul Costache și te rog să stai
o jumătate de oră de vorbă cu dânsul până mă
duc eu la terasa de peste drum să beau o bere.
Domnule Costache, ea este Celestina, logodnica
mea, și te rog să stai de vorbă așa cum am vorbit.
Acestea fiind zise, dovleacul s-a cărat, iar eu
am rămas cu minunăția de femeie în biroul mic al
inginerului. M-am apropiat de geam și am văzut
cum Cătălin se depărta pe cărarea care ducea
spre terasa berăriei, așa că, liniștit din partea
asta, m-am apropiat de ușă și am încuiat-o.
— Ce faci, domnule Costache?, m-a întrebat
ea, iar eu nu prea am știut ce să-i răspund, pentru
că în mod sigur i-aș fi răspuns doar ce aș fi vrut
să-i fac, și nicidecum ce făceam.
105
N-aveam nicio strategie pentru astfel de

situații, așa că m-am hotărât să mizez pe cartea
sincerității, și i-am spus de la cap la coadă toată
povestea.
— Cătălin al meu te-a pus să mă testezi, să
vezi dacă îi sunt fidelă? Te rog, spune-mi că nu
este chiar atât de tâmpit!
Din păcate, se pare că era, și după ce i-am
confirmat încă o dată povestea, s-a apropiat de
geamul larg deschis și a privit spre terasa unde
Cătălin al ei deja se instalase la o masă împreună
cu câțiva prieteni. Cum era aplecată, lăsa ochilor
mei flămânzi o priveliște încântătoare și cei mai
grozavi mușchi fesieri pe care mi-a fost dat să-i
văd se etalau în fața mea, iar Dino a început să-și
mărească încet, încet dimensiunile.
Când s-a întors spre mine era puțin roșie la
față și mi-am dat seama că era vorba despre o
furie abia mocnită, așa că mă așteptam ca din
clipă-n clipă să mă pocnească.
În loc de asta, cu o voce calmă m-a întrebat:
— Și mă rog, cum aveai de gând să faci asta?
Cum aveai de gând să mă testezi?
Am ridicat rușinat din umeri, apoi i-am
răspuns:
106
— Aici cred că domnul inginer face o mare

confuzie, pentru că mie mi-a mers vestea că aș fi
un mare cuceritor...
Doamna a devenit brusc interesată:
— Și chiar ești, sau e numai o vorbă?
— Doamnă, sunt, dar nu în felul în care își
închipuie domnul inginer, adică nu le am cu
psihologia feminină cum crede dânsul, ci am cu
totul alte argumente.
Un timp a tăcut privindu-mă cercetătoare
și, negăsind niciun motiv care ar fi putut atrage
femeile la mine, în cele din urmă m-a întrebat:
— Păi, dacă nu cu vorbe, atunci cu ce le atragi?
Rușinea e rușine, dar Dino căpătase
dimensiunile normale de luptă și, fiindcă riscam
să-mi rupă fermoarul, l-am scos și i l-am arătat.
A înghițit de câteva ori în sec, apoi a întrebat:
— Ce-i aia?
Mă așteptam ca până la vârsta aia să mai fi
văzut ceva penisuri la viața ei, chiar dacă or fi
fost ceva mai mici, dar, politicos cum sunt de
felul meu, i-am răspuns:
— Un penis, doamnă... eu îi spun Dino.
— Dino, a spus ea cu o voce dintr-odată
răgușită și fără să vrea, a făcut un pas spre mine.
S-a mai apropiat un pas și a întrebat:
— Chestia asta este chiar reală?
107
Am ridicat din umeri:

— Doamnă, eu zic că da, dar puteți verifica,
ba cred că chiar i-ar face plăcere să faceți asta.
Puneți mâna și vă convingeți!
Și icoana vie din fața mea s-a apropiat și l-a
prins pe Dino în mână cam așa cum prind fălcile
unei capcane de prins iepuri iepurele. Fiindcă
da, în cele din urmă a pus și cealaltă mână și
a-nceput să se joace așa cum făceau mai toate
femeile când veneau în contact prima dată cu
Dino.
S-a apropiat de mine până când ne-am atins
și, cu ochii strălucitori și vocea răgușită, m-a
întrebat:
— Deci Cătălin al meu te-a pus să mă testezi?
Și mă rog, ce-ai să-i spui?
Vorbeam și eu cu greutate din cauza masajului
pe care i-l făcea lui Dino, dar i-am răspuns în
cele din urmă:
— Păi, nu pot decât să-i spun adevărul: că
sunteți cea mai distinsă, mai frumoasă și mai ales
fidelă femeie pe care am întâlnit-o.
— Așa să-i spui, a zis ea, dar nu îi dădea
drumul lui Dino din mână.
A privit în jur cercetătoare, apoi a-ntrebat:
— Și totuși cum facem, că locul este cam
strâmt?
108
Asta chiar că nu era o problemă pentru Dino

și i-am explicat și doamnei asta:
— Este suficient să vă sprijiniți de pervazul
geamului și să priviți afară, iar Dino o să rezolve
restul.
Așa a făcut, apoi eu i-am ridicat rochia
vaporoasă până la brâu, am dat chiloțeii de
mătase azurie în jos, iar pe când mă apropiam
de final, doamna a observat că logodnicul ei se
ridicase de la masă și se apropia de noi cam în
același timp cu orgasmul ei, așa că atunci când el
a ajuns destul de aproape de clădire, l-a strigat:
— Cătălineeee!...
— Ce-i?, a-ntrebat logodnicul puțin derutat
și a ridicat capul spre ea.
— Te iubeeeeeeeeesc!, a strigat din toate
puterile Celestina, eliberându-se în felul ăsta de
tensiunea acumulată în ea.
— Și eu, și eu, a răspuns logodnicul, dar chiar
atunci l-a oprit cineva să-l întrebe ceva, iar noi
am avut timp să ne aranjăm și să ne punem
hainele în ordine.
Respirația celei mai frumoase doamne din
viața mea revenea încetul cu încetul la normal și,
privind la Cătălin al ei care încă vorbea afară, pe
alee, mi-a spus:
109
— Știu că o să ți se pară ciudat, dar ești primul

bărbat care a ejaculat în mine. Și știi de ce?
Am clătinat din cap că nu; amănuntele astea
de obicei nu prea mă interesau și de cele mai
multe ori le lăsam pe doamne să se descurce cu
ele.
— Sunt cercetătoare în biologie și teza mea
de doctorat se ocupă de teoria telegoniei. Ai
auzit de ea?
— Nu, doamnă, am spus eu politicos și nu
prea interesat de subiect, cuprins de o plăcută
moleșeală.
Dar doamna continua neîndurătoare:
— Teoria telegoniei spune că copiii unei femei
seamănă întotdeauna cu bărbatul care a ejaculat
prima dată în ea. Explicații sunt mai multe, și
anume că spermatozoizii bărbatului influențează
într-un fel sau altul ovulele neformate ale
femeii, alte explicații fac apel la teoria cuantică
și la teleomeri, dar ea funcționează fără îndoială,
fiindcă toate experiențele făcute până acum pe
animale au dat rezultate. Este prima dată când
fac această experiență pe oameni.
M-am încruntat și am întrebat, trezit brusc
din moleșeală:
— Pe oameni? Ce oameni?
110
— Cum ce oameni? Noi doi, bineînțeles. Păi,

ce credeai că am făcut noi aici?
Aș fi vrut să-i răspund franc că eu am crezut
că ne futem, dar la naiba, era o doamnă, așa
mi-am îndulcit expresia:
— Eu am crezut că facem sex!
— Păi da, am făcut și sex, bineînțeles, dar
mi-am zis să îmbinăm plăcutul cu utilul, așa că
am făcut și această experiență. Sunt la doar trei
zile după menstruație, deci în mod sigur nu am
rămas însărcinată. Iar peste vreun an, doi o să-i
fac și lui Cătălin un copil, și peste câțiva ani o
să vedem cu cine seamănă copilul: cu el sau cu
dumneata.
Am rămas năucit: de multe ori după întâlnirea
cu Dino femeile, mai ales dacă erau măritate,
erau cuprinse de regrete tardive și născoceau tot
felul de scuze ca să motiveze că mi-au cedat, dar
o scuză atât de năucitoare încă n-am mai auzit.
— Ok, doamnă, am spus eu împăciuitor,
fiindcă nu voiam să mă contrazic cu o doamnă
atât de frumoasă și cu o imaginație atât de
bogată.
S-a dus, a descuiat ușa, apoi, înainte de a ieși,
mi-a spus:
— Te rog, mâine să îmi aduci niște fotografii
din copilăria dumitale. Am să trec pe la ora zece
111
să le iau. Să fie cât mai multe, te rog, fiindcă am

să fac copii după ele și pe urmă ți le înapoiez.
Dusă a fost, și pe urmă i-am povestit
dovleacului de logodnic cât de frumoasă, de
deșteaptă și de fidelă era viitoarea lui soție. Acu’,
nici până în ziua de azi nu m-am lămurit dacă
frumoasa Celestina îi era fidelă științei sau pur
și simplu găsise o minunată găselniță ca să și-o
tragă în numele științei.
— Frumos povestit, a spus Gilu, dar sper că
de data asta n-ai pretenția să te și credem. Asta e
chiar prea gogonată.
I-am făcut un semn pe sub masă lui Gilu așa
cum îmi făcuse și el cu câteva zile în urmă, dar
mi-a răspuns uitându-se urât la mine:
— Lasă-mă, mă copile, în pace, că de data
asta chiar a sărit calu’.
Eram numai cu vreo trei ani mai mic ca el,
dar din „copile” nu mă scotea, și totuși de data
asta mă simțeam eu cel înțelept, numai că nu-l
puteam lămuri și pe el.
Cu gesturi de jucător de poker, Moș Costache
a scos jerpelitura lui de portofel care parcă trecuse
prin două războaie și l-a trântit pe masă de parcă
ar fi avut cel puțin o chintă roială în mână.
Apoi a făcut ochii roată și a-ntrebat:
112
— Ei, să vedem dacă are vreunul dintre voi

cojones să parieze pe sticlele de colecție de acolo
pe faptul că tot ce v-am spus e-adevărat.
— Și cum ai să demonstrezi asta?, am întrebat
eu curios.
— Pariază și ai să afli!
M-am uitat la Gilu și acesta mi-a făcut cu
ochiul și m-am prins ce vrea să spună: în fond,
cine ne putea opri să spunem că probele aduse de
Moș Costache nu ne-au convins?
Gilu s-a căutat prin buzunare și a văzut că are
destui bani să țină pariul, dar a precizat:
— Dacă nu ne convingi, să știi că plătești
sticlele și noi tot le bem până la urmă, indiferent
cine le plătește.
— Așa să fie, a spus Moș Costache, apoi a
scos o fotografie din portofel și ne-a arătat-o.
În ea se vedea o femeie de o frumusețe
extraordinară aplecată în spatele unui băiețel în
uniformă și care părea a fi în clasa întâi, cel mult
a doua.
Am privit-o toți lung, apoi Moș Costache
ne-a făcut semn să o-ntoarcem și să citim ce
scrie pe spate:
„Domnule Costache, vreau să îți mulțumesc
că m-ai ajutat să demonstrez teoria telegoniei și
să-mi susțin cu brio teza de doctorat. Copilul îți
113
semănă perfect, deși a fost conceput cu Cătălin

la peste trei ani de când am făcut noi doi sex.
Când zic că îți seamănă perfect mă refer la toate
părțile lui, așa că sper să fie la fel de fericit când
i-o veni vremea să-și folosească „jucăria” lui așa
cum ești și dumneata cu ea”.
Am întors fotografia pe toate părțile, dar se
vede treaba că Gilu nu era prea mulțumit de
probă și tocmai se pregătea să mai zică ceva,
când îl vedem pe Moș Costache că mai scoate o
fotografie din portofel. De data asta, fotografia
era îngălbenită de anii care au trecut peste ea și
mai întâi ne-a arătat spatele fotografiei, unde se
vedeau anul și ștampila unui fotograf care murise
de multă vreme probabil.
Dedesubt, imediat sub ștampilă, era scris cu
litere de tipar: „CLASA A DOUA B – ȘCOALA
GENERALĂ 23.”
Apoi, Moș Costache a întors fotografia și
a pus-o alături de cealaltă. Pe fotografia veche
înconjurase cu un marker pe unul din copii și,
oricât de răuvoitor ar fi fost cineva, nu se putea
să nu recunoască faptul că cei doi băieței, din
poza veche și din cea nouă, parcă erau gemeni.
— Ăsta din fotografia veche sunt eu la
terminarea clasei a doua, a precizat Moș
Costache.
114
— Să mă ia dracu’ și pe mine și pe cine o mai

paria vreodată cu tine, Costache, a spus Gilu și a
trântit cu putere banii pe masă.
— Mădălina, vino odată cu vinul ăla, că mor
aici încet de oftică că mi-am pus mințile cu
dracu’ ăsta bătrân.
Fata de la bar a adus cele trei sticle de vin și în
timp ce le desfăcea ne privea cu milă, apoi, după
ce a turnat în pahare, ne-a spus:
— Știu că ar trebui să țin cu patronul barului
și să tac din gură și să-i fac vânzare, că doar el mă
plătește, dar dați-mi voie să vă dau un sfat: nu
mai pariați niciodată cu omu’ ăsta. De când sunt
aici, încă nu a pierdut nici un pariu.
După ce a gustat din vin, Moș Costache a
spus:
— Mădălino, tot nu mai e nimeni pe-aici,
gustă și tu un pahar, că tare-i grozav.
— Mai lasă-mă-n pace cu gustatul tău, Moș
Costache, doar știi că nu face bine la sarcină, a
spus Mădălina și a arătat spre pântecele ei. Am
trecut deja în luna a cincea și zău că starea asta
nu prea se-mpacă cu vinul.
Am băut câte un pahar, apoi, fiindcă fata tot
nu se dădea dusă de lângă noi, Gilu a întrebat-o:
115
— Dacă tot ne sfătuiești așa de bine, ia

spune-ne: tu ai pariat vreodată cu dracu’ ăsta
bătrân?
Mădălina a oftat și, în cele din urmă, a spus:
— Am pariat, sigur c-am pariat, și eram
sigură c-o să câștig.
— Și ai pierdut?, a întrebat Gilu curios, iar
Mădălina a arătat spre pântecele ei umflat și a
întrebat:
— Păi nu se vede?
Gilu s-a încruntat, a privit urât spre Moș
Costache, apoi a întrebat-o pe Mădălina:
— Păi, există atâtea metode să scapi de sarcină
sau chiar să nu rămâi deloc gravidă, prezervative,
pastila de-a doua zi și câte și mai câte…
Mădălina a oftat și și-a pus și ea un deget de
vin, pe care l-a gustat pe îndelete, apoi a spus:
— Domnule Gilu, pariul pe care l-am făcut
nu era că fac sex cu el, ci că dacă pierd pariul o
să-i fac un copil.
Ce mai era de spus? Nimic, așa că am băut în
tăcere vinul, care era într-adevăr nemaipomenit,
numai că în fiecare din noi, cu fiecare pahar băut,
se fixa foarte adânc gândul să nu mai pariem
niciodată împotriva lui Moș Costache.
116
O poveste cu gemete
ºi cu gemene
—
P e vremea când s-a întâmplat povestea
cu gemenele, a început Moș Costache
să ne povestească, acu’ vreo douăzeci și ceva de
ani, nu se făcea atâta caz de vârsta fetelor, ca
acum. Dacă dădeai cu basca-n ele și nu cădeau și
mai aveau cumva și buletin, erau numai bune de
ștangă…
Uneori, Moș Costache al nostru avea un limbaj
mai deocheat, dar îl iertam, ba uneori, fără să vrem,
îl mai și copiam când voiam să impresionăm pe
cineva.
A mai luat o gură de bere și a continuat:
— Eram tot portar și atunci, dar, pentru că mă
aveam bine cu cei de la Informatică, mi-au pus și
117
mie la poartă un hârb de calculator și o conexiune

la internet, ca să-mi treacă vremea mai ușor. Pe
atunci puțină lumea avea internet, așa că printre
puștoaicele din jurul Institutului eram așa, un fel
de Moș Crăciun venit ceva mai timpuriu. Mai ales
că, după ce plecau toți funcționarii din clădire, mai
primeam câta una așa, mai dezghețată, în ghereta
mea și profitam de faptul că ea se juca cine știe ce
joc de pe net, și între timp eu mă jucam cu țâțele
ei. Unele mă lăsau, și atunci le mai lăsam și eu și
altă dată la internet, altele săreau de fund în sus,
și atunci, la despărțire, le spuneam să nu mai vină.
— Păi, și cu internetul cum facem? Că am primit
teme și le găsesc numai pe internet, rezumatele
astea…
Ridicam din umeri și le ziceam cu părere de rău:
— Să-ți cumpere acces la internet mă-ta și tac-
tu, că tu ești fată cuminte și trebuie să lucrezi legal,
de acasă, și nu prin vecini.
Ne-a privit în parte pe fiecare dintre noi, să vadă
dacă îl urmărim atent, așa cum făcea de fiecare dată
când intra în miezul problemei. Văzând că eram
numai ochi și urechi, a continuat:
— Dintre toate care veneau pe la mine, se
detașau cam la o mie de pași de celelalte două
gemene făcute așa, în ciuda… penisului.
De obicei spunea cuvintelor pe nume, dar
chiar atunci se apropiase chelnerița să ne mai
118
O poveste cu gemete ºi cu gemene
aducă un rând de beri și Moș Costache, pudic, a

folosit varianta din dicționar a termenului, nu cea
populară. Deși, sincer să fiu, parcă nu avea aceeași
savoare.
După ce a plecat chelnerița, Moș Costache a
continuat:
— Una dintre gemene, să-i zicem Ana, ca să
le putem deosebi, venea mai des pe la mine și
nu părea foarte interesată de ceea ce făceam eu
cu țâțele ei în timp de ea naviga pe net. Soră-sa,
în schimb, să-i zicem Corina, dacă încercam s-o
apuc de țâțe sau să-i pun mâna pe fund, sărea în
sus de parcă era arsă cu fierul roșu. Nu c-ar fi fost
asta o problemă: mă mulțumeam la o adică și cu
una singură dintre surori, nu aveam eu cine știe
ce fantezii să fut gemene, dar avea și mama lor o
fantezie. Era o văduvioară cochetă și plină de viață,
care, din motive numai de ea știute, le îmbrăca
pe cele două gemene tot timpul identic. De aici a
venit și toată dandanaua.
A privit iar în jur, apoi a tăcut câteva momente,
de parcă ar fi încercat să retrăiască cele ce ne
povestea.
A ridicat în cele din urmă din umeri a neputință
și a spus, ca și cum el n-ar fi avut nicio vină în ceea
ce se întâmplase mai departe:
— Într-una din zile, vine Ana la mine într-
un trening atât de subțire și de transparent, încât
119
a trebuit să fac eforturi să nu i-l dau jos când s-a

strecurat în gheretă pe lângă mine. După ce a
mai trecut ceva timp și toată lumea din Institut a
plecat acasă, am încuiat ușa și am trecut în spatele
ei. Parcă a simțit ce vreau, pentru că s-a ridicat de
pe scaun, eu l-am împins la o parte și m-am lipit
de ea. Mai departe, s-a întâmplat ceea ce trebuia
să se-ntâmple, dar n-o să dau amănunte, că nu
sunteți copii, să fiți interesați de pornoșaguri. Tot
ce vreau să vă spun este că a fost minunat și pentru
mine, și mai ales pentru ea, pentru că în zilele
următoare a tot venit. Totul a intrat într-un fel de
rutină și Ana venea aproape zilnic pe la mine, spre
nemulțumirea celorlalte pretendente la navigarea
pe apele tulburi ale internetului. Intra și, după ce
plecau toți angajații, se apleca peste ghișeu, eu îi
trăgeam în jos pantalonii de trening și chiloțeii,
de obicei albaștri, apoi treceam la treabă. De vreo
două ori am încercat să-i spună să vină și sora ei
pe la mine, dar mi-a explicat sec că nu numai că e
foarte pudică, dar este și virgină. Pe soră-sa, Corina,
n-am mai văzut-o deloc în această prelungită lună
de miere.
S-a scărpinat încurcat în cap, ca și cum nu ar
fi fost încântat de ceea ce avea să urmeze. S-a mai
încurajat cu o bere și, după ce a oftat adânc, a spus:
— Într-una din zile, după o absență ceva mai
îndelungată, o văd pe Ana, sau cel puțin așa am
120
crezut eu, că vine ca de obicei și, după ce mă

salută, se așază la calculator exact așa cum trebuia.
Am închis ușile de la intrare, apoi m-am așezat
în spatele ei, i-am tras mai întâi pantalonii și
am rămas uimit: fundulețul era tot fundulețul
apetisant pe care-l știam, atât doar că de data asta
chiloțeii erau roz. Am trecut peste amănuntul ăsta,
mai ales că scula mea cerea dreptul să vadă și ea
despre ce anume era vorba acolo. Am scos-o, a
părut încântată de ceea ce era în fața ei, așa că am
proptit-o în locul potrivit și am dat să-mi văd de
treabă. Mai întâi am văzut că Ana tremură toată,
lucru care nu i se mai întâmplase, apoi am observat
că, acolo unde lucrurile se petreceau de obicei lin și
fără pic de împotrivire, de data asta ceva se opunea
cu tărie. Neobișnuit să-ntâmpin rezistență, am
împins cu forță și am obținut un țipăt din partea
Anei și o smucitură din elementul meu penetrator.
Și-a ridicat dintr-o mișcare chiloțeii și pantalonii
și a zbughit-o pe ușă, pe care a descuiat-o dintr-o
mișcare. Am rămas prost, privind la puțulica mea
fleașcă și plină de sânge…
Cum a rămas gânditor, unul dintre noi a
îndrăznit să-l întrebe:
— Atât? Mai departe nu s-a întâmplat nimic?
Că parcă începuse să devină interesant…
— Ehei, ce e mai interesant de-abia acum
urmează.
121
A oftat, a arătat spre paharul gol de bere și, după

ce i l-am umplut din nou, a continuat:
— Nu trec zece minute de când a plecat cea
care am crezut eu că e Ana, când o văd pe mama
fetelor, văduvioara cea zurlie, că vine cu una dintre
fete de mână, mai mult trăgând-o și îmbrâncind-o
până la mine-n gheretă. A belit niște ochi mari la
mine și a țipat cât a ținut-o gura:
— Vreau să-mi spui chiar în momentul ăsta ce
i-ai făcut Corinei!
Am privit uimit la fata care stătea cu ochii în
jos și nu zicea nimic: deci mai înainte fusese totuși
la mine Corina cea pudică și virgină, nu Ana, așa
cum crezusem eu.
Ce era să-i răspund la o asemenea întrebare?
După cum arăta de înfuriată, cred că mi-ar fi fost
mai ușor să-i arăt decât să-i spun, dar am lăsat-o
să-și consume energia, și în cele din urmă i-am
spus și eu:
— Vă rog să mă scuzați, doamnă! Am crezut că
e Ana.
S-a făcut și mai roșie la față cu o nuanță și a
ridicat vocea cu o octavă când m-a întrebat:
— Păi, și ce dacă ar fi fost Ana?
Am ridicat neajutorat din umeri și am
mărturisit:
— Păi, Ana vine pe-aici aproape zilnic ca să
facem sex…
122
A rămas blocată un minut întreg, apoi m-a

întrebat rar și apăsat:
— Ana vine zilnic pe-aici să faceți sex?
— Mda, am recunoscut eu cu jumătate de gură.
A mai respirat o dată adânc și s-a întors spre
Corina:
— Tu știai că soră-ta vine aici ca să și-o tragă?
Tot cu o jumătate de gură a recunoscut și
Corina:
— Știam…
Biata mamă părea depășită de situație, dar după
ce și-a revenit a întrebat-o:
— Păi, dacă știai ce face nebuna de soră-ta aici,
tu la ce-ai mai venit?
Răspunsul a întârziat mult, dar în cele din urmă
a venit:
— Eram curioasă să văd cum este…
— Voiai să vezi cum este?, a-ntrebat mama ei
furioasă.
La semnul afirmativ al fetei, văduvioara a țipat:
— Voiai să vezi cum este? Uite-așa este!
Și i-a tras bietei fete cea mai răsunătoare palmă
care s-a pomenit vreodată în bătrâna mea gheretă
de portar.
A prins-o de mână și duse au fost.
Toți cei care îl ascultam am oftat adânc – parcă-l
credeam și parcă nu prea.
123
— Nu te cred, măi Moș Costache, prea le

înflorești frumos, a spus unul dintre noi.
Moșul a zâmbit sfătos și a spus:
— Dacă mai dați un rând, vă demonstrez că
totul e adevărat.
Unul dintre noi a mai comandat un rând și,
până să vină berea, Moș Costache a continuat:
— Scandalul s-a aplanat în cele din urmă
și, după ce totul s-a liniștit, într-o zi mă trezesc
cu Corina la ușă. Mă uit bănuitor în stânga și-n
dreapta, apoi o primesc în mica mea gheretă de
nebunii.
— Ce-i, fată? Ce vrei?
Privind sfios în pământ, m-a întrebat:
— Aș vrea să pun o întrebare mai intimă, se
poate?
— Mă rog, ținând seama că am fost destul
de intimi la un moment dat, cred că ți se poate
permite lucrul ăsta. Hai, întreabă.
A mai ezitat puțin, pe urmă, tot privindu-și
vârfurile pantofilor, a-ntrebat:
— Oare acum eu mai sunt virgină?
Am strâns din dinți ca să nu dau drumul la cel
mai mare hohot de râs al zilei și am răspuns cât se
poate de serios:
— Dragă fată, cum eu nu sunt medic ginecolog,
există o singură metodă să verificăm. Deși, din
124
câte știu eu, Dino al meu nu prea dă greș, așa că

probabil că nu mai ești.
— Dino?, s-a mirat ea. Cine-i Dino?
Dino părea și el interesat de discuție, pentru
că, chiar așa strâns în pantaloni cum era, deja își
dublase dimensiunile.
L-am scos și i l-am arătat, iar ea a rămas cu
ochii ațintiți asupra lui. Pentru că părea foarte
interesată de subiect, l-am decalotat de câteva ori,
făcând-o să caște ochii mari, probabil pentru că nu
mai văzuse așa ceva. A început să respire greu și
a-ntrebat curioasă:
— Și cum o să procedăm?
L-am scuturat pe Dino, care căpătase
dimensiunile normale de luptă, și i-am răspuns:
— Ca de obicei… tu te-ntorci cu spatele și-l
lăsăm pe Dino să exploreze. Dacă te doare un pic,
atunci încă mai ești virgină… dacă nu, nu…
N-a mai așteptat alte îndemnuri, s-a întors
cu spatele, i-am tras în jos pantalonii de trening
și chiloțeii roz și l-am lăsat pe Dino să-și facă de
cap. Fata n-a scos nici un țipăt, ci doar gemetele
obișnuite ale femeilor când se întâlnesc cu Dino.
Privind spre chelnerița care ne pregătea la
tejghea halbele cu bere, a adăugat:
— Pe urmă, cele două surori s-au alternat când
una, când alta pe la mine, până când s-au măritat
și ele și n-au mai fost nevoite să vină pe la mine.
125
Au făcut copii, s-au îngrășat, nici nu le-ai mai

recunoaște acum.
— Bine, bine, a spus unul dintre noi, dar ai zis
că dacă mai luăm un rând de bere ne demonstrezi
că totul a fost pe bune.
Moș Costache a ridicat serios un deget:
— Să vină berea mai întâi, a rostit el sentențios.
— Hai, domnule, chiar nu ne crezi pe cuvânt?
— Vă cred, vă cred, a spus Moș Costache
împăciuitor. Numai că dovada mea vine odată cu
berea.
Am rămas toți în așteptare și în cele din urmă,
chelnerița, o femeie dolofană, între două vârste,
ne-a pus tava cu halbe pe masă.
Când a dat să plece, Moș Costache a prins-o
de mână.
— Și ia zi, Corino, care mai e viața ta?
Chelnerița l-a privit bănuitoare.
— Viața mea e bună, dar sper că nu te-apuci să
le povestești la oamenii ăștia de Dino al tău și de
prostiile pe care le-a făcut.
— Prostii par acum, Corina, că a-mbătrânit și
el, dar când era tânăr și zglobiu nu ziceai chiar așa.
Chelnerița a plecat, zâmbind din colțul gurii,
spre alți clienți, iar noi, mulțumiți că poveștile lui
Moș Costache nu erau numai povești, am mai
comandat în cele din urmă, din proprie inițiativă,
încă un rând.
126
Sex cu perfuzia în
venã
—
I a zi, Moș Costache, care a fost cea mai
rușinoasă pățanie pe care ți-a fost dat s-o
trăiești?, a întrebat unul dintre noii noștri colegi
de muncă și care părea neobosit în a asculta la
nesfârșit poveștile acestei Șeherezade cu barbă
care era portarul nostru.
Moș Costache și-a frecat gânditor mustățile
și a privit semnificativ spre raftul cu câteva sticle
de vin Tamianka, vinul preferat de regina Maria
când stătea la Balcic. Cum colegul ăsta al nostru
era ceva mai nou, se vede treaba că se prindea mai
greu, așa că unul dintre noi l-a lămurit:
— Moș Costache îți dă de-nțeles că povestea
lui face cel puțin o sticlă de vin din aia bună.
127
Novicele s-a uitat mai bine la sticlă și a

exclamat:
— Aoleu, păi, vinul ăsta face cât o șampanie
bună!
Am intervenit și eu în discuție, după ce am
ridicat a neputință din umeri:
— Păi, ce să-i faci? Regina asta a noastră avea
gusturi bune, nu glumă. Bune, dar scumpe.
În cele din urmă, colegul cel tânăr a fost
convins să cumpere o sticlă și să facă promisiunea
că dacă povestea îi place, mai dă una.
După ce a gustat din pahar și și-a șters iar
mustățile, Moș Costache a-nceput să povestească:
— Unii dintre voi mă știți ceva mai bine și
bănuiesc că ați aflat că niciodată nu m-au dat
banii afară din casă. Nu că aș fi cine știe ce fire
cheltuitoare, dar salariul de portar e cam mic,
așa că de-asta mai povestesc câte o-ntâmplare
hazlie pe ici, pe colo, ca să mai fac rost de câte o
delicatesă din asta, a arătat el spre lichidul auriu.
După o scurtă pauză, timp în care a mai gustat
puțin din pahar, a continuat:
— Poate știți sau nu, dar am avut de-a face
cu femei care se scăldau în bani, însă niciodată,
niciodată nu am primit niciun leu de la niciuna
dintre ele. Ne bucuram unul de altul cu ce ne-a
lăsat Dumnezeu la îndemână, fără să ne folosim
de ochiul dracului ca să ne sporim plăcerea.
128
Sex cu perfuzia în venã
Din tăcerea lungă care a urmat, ne-am dat

seama că Moș Costache se gândea cât să ne
spună și cât nu din povestea care promitea să fie
interesantă.
— Acum câțiva ani s-a ivit, nu știu cum, în
viața mea o moldoveancă din Chișinău. Tamara și
nu mai știu cum. Femeie bogată, ce mai. Învârtea
banii cu lopata, cum se zice pe la noi, și pot spune
că în perioada aia am dus-o cel mai bine. Nu
știu ce naiba de afaceri învârtea și nici nu mi-a
păsat, dar chiar că avea bani grămadă. M-a mutat
din locuința mea sărăcăcioasă într-un hotel din
centru, mi-a cumpărat un rând de haine noi, pe
care oricât am încercat să le refuz, n-am reușit,
așa că până la urmă, ca să-i astup gura bogată,
a trebuit să accept. Ca și alte câteva avantaje pe
care, tot așa, n-am putut să le refuz, mai ales de
gura ei.
— Dar nici un leuț măcar, l-am stârnit eu.
A ridicat din umeri.
— Ai dreptate, nici măcar un leuț. În schimb,
vreau să vă spun că l-a muncit pe bietul Dino cum
nu l-a mai muncit nicio altă femeie în viața mea,
așa că, una peste alta, cred că și-a scos pârleala.
— Am uitat să-ți spun că Moș Costache ăsta
al nostru este deosebit de bine dotat și își alintă
scula zicându-i Dino, am precizat eu pentru
tânărul coleg, care nu cunoștea prea bine lumea.
129
Moș Costache și-a continuat povestirea,

netulburat de intervenția mea.
— Domnule, părea nesătulă și de fiecare dată
găsea metode să-l trezească la viață, fiindcă am
uita să vă spun că avea vreo patruzeci și ceva de
ani, dar era bine făcută, trupeșă și cu niște țâțe
care puteau să scoale și morții din gropi. După
câteva numere ne culcam și eu, și Dino, ca niște
prieteni care și-au făcut datoria din plin, și numai
ce-o vedeam că se fâțâie prin cameră în bucile
goale, iar țâțele păreau doi porumbei ceva mai
mari care fugeau de uliu. Eu voiam să dorm, dar
Dino nu și nu, că cică hai să vedem și noi despre
ce e vorba acolo și ce naiba caută femeia asta-n
mijlocul nopții. Eu aveam o bănuială ce căuta,
și în scurtă vreme chiar găsea, așa că abia spre
dimineață reușeam să ațipesc un pic, poate m-ați
văzut și voi că într-o vreme mai mult picoteam în
ghereta mea decât păzeam.
A golit paharul de vin și i-a făcut semn
novicelui să i-l umple iar, pe urmă, după ce acesta
s-a conformat, a continuat:
— Toate ca toate, numai că după o vreme a
observat că mă opream fulgerat de durere când
îi era lumea mai dragă. Dino ca Dino, ar fi vrut
să continue, dar pe mine mă străpungea o durere
soră cu moartea puțin mai sus de șale și trebuia să
mă opresc, palid la față.
130
— Ce ai?, m-a întrebat ea înspăimântată,

fiindcă totuși, în felul ei, ținea la mine, așa cum ai
ține la un vibrator foarte performant.
— Mă doare, am arătat eu în partea dreaptă,
acolo unde mă fulgerase durerea. Mă doare
cumplit.
S-a încruntat, și femeia de afaceri a luat
inițiativa. A pus mâna pe telefon, deși era miezul
nopții, a găsit undeva un ecograf funcțional
și a trezit o tânără doctoriță care să-mi facă o
ecografie. Ar fi putut foarte bine să mă ducă la
Urgențe, dar la valoarea ei nu se potrivea așa ceva,
așa că m-a urcat încovrigat de durere în mașină și
m-a dus la cabinetul doctoriței.
Aceasta, o tânără drăguță, cu ochii mijiți de
somn și care vorbea puțin peltic, a pornit aparatul
și, după ce a primit plicul cu onorariul, a făcut
ochii mari și m-a așezat pe masă, ținându-mă
strâns ca și cum i-ar fi fost frică să nu mă scape
din mâini și odată cu mine, plicul consistent.
Doctorița a-nceput să-mi așeze câteva
șervețele în pantaloni ca să nu mă murdăresc prea
tare cu gel și, spre rușinea mea, Dino, când a simțit
mâinile moi de femeie în preajma lui, a fost curios
să vadă despre ce e vorba, mai ales că pastilele de
No-Spa pe care le luasem la ieșirea din hotel își
făcuseră efectul și nu mă mai durea nimic.
— Ce faci acolo?, a-ntrebat Tamara bănuitoare.
131
— Păi, îi așez șervețele de hârtie în pantaloni

ca să nu se murdărească domnul cu gel.
— Lasă-l să se murdărească, a spus Tamara
hotărâtă. O să-l șterg eu pe urmă. Tu vezi ce are.
În numai câteva minute, tânăra doctoriță s-a
lămurit.
— Domnule dragă, aveți doi calculi biliari
de toată frumusețea și în mod sigur durerea este
provocată de ei. La mișcări bruște se pot mobiliza
și pot provoca aceste colici biliare de care vorbiți.
— Drăguță, a întrerupt-o Tamara, hai să
precizăm câteva lucruri: unul, „domnule dragă”
asta este așa numai pentru mine, pentru tine este
vorba de „domnule pacient”. În al doilea rând,
mișcările astea bruște de care vorbești ar putea
fi mișcările făcute în timpul sexului? Că domnul
ăsta, așa în vârstă cum îl vezi, mi-o trage ca un
armăsar.
Am înghițit în sec, fără să știu de ce să mă
bucur mai mult: de obrazul devenit dintr-odată
purpuriu al doctoriței, sau de lauda directă a
Tamarei. Oricum, pentru orice eventualitate, am
mai privit încă o dată diploma doctoriței, atârnată
la loc vizibil pe perete, și am hotărât în sinea mea
să-i mai fac o vizită mai târziu, să vedem cum
evoluează pietroaiele mele.
Tamara i-a mulțumit scurt și, după ce am
ajuns înapoi la hotel, a luat telefonul în mână și
132
nu i-a mai dat drumul până când nu a obținut o

programare pentru mine la una dintre cele mai
bune clinici particulare din București. Nu spun
care, pentru că, după câte s-au întâmplat în ea,
dacă se află cumva, precis își pierd bieții oameni
licența.
Am ajuns spre ora prânzului în București, am
fost internat de urgență într-un salon drăguț, iar
Tamara m-a lăsat, după ce ne-a urat zâmbitoare
însănătoșire grabnică atât mie, cât și lui Dino.
Am intrat ca pe un fel de bandă rulantă în care
totul a decurs ca pe roate, analize, anamneze și
hârtii, astfel că a doua zi pe la ora șase am fost
trezit și dus în Sala de Reanimare, unde urma să
aștept să-mi vină rândul. În ciuda influenței pe
care în mod sigur o avea Tamara și aici, erau totuși
înaintea mea câteva urgențe, care au fost preluate,
așa că asistenta-șefă m-a anunțat că mai aveam
vreo două, poate chiar trei ore de așteptat. Asta
era, ce puteam face, și parcă nu-mi venea să-mi
cred ochilor că numai cu câteva ore în urmă mă
jucam cu Tamara în camera de hotel, iar acum
așteptam să fiu operat. Priveam tavanul imaculat
când a intrat iar asistenta.
— Ca să vă pregătesc pentru operație trebuie
să vă pun o branulă și o perfuzie.
133
Branula era de fapt un simplu ac înfipt în venă,

fixat bine cu leucoplast, în care a înfipt apoi acul
unei perfuzii.
A dat să plece, dar după ce a ieșit s-a întors,
puțin rușinată.
— Aveți un vizitator, domnule Costache,
a spus ea și s-a dat deoparte să intre o Tamara
sfioasă ca niciodată și care era puțin îmbujorată.
— Păi, tocmai mi-ați spus, am zis eu către
asistentă, că la Reanimare nu au voie vizitatorii.
— Ei, mai sunt și excepții, a spus enigmatic
asistenta și m-am întrebat cât de gros o fi fost
plicul care a convins-o să-i dea drumul Tamarei
înăuntru.
Mă aștepta prima operație din viața mea și
aveam un morcov în fund cât un stâlp de telegraf,
așa că am întrebat-o cam repezit pe femeia
îmbrăcată într-o rochie vaporoasă, care o făcea să
arate trăsnet:
— Ce-i cu tine aici?
S-a dat mai aproape de mine și a spus șoptit:
— Știi, m-am interesat mai mult despre
operația asta a ta. Nu este deloc periculoasă,
numai că vă face indisponibili atât pe tine, cât și
pe Dino al tău, vreo două săptămâni. Hai s-o mai
facem o dată aici!
134
— Femeie, ești nebună? Din minut în minut

urmează să fiu operat, și tu crezi că-mi arde de
așa ceva?
Cu mâna liberă l-am atins pe Dino.
— Tu nu vezi că și băiatul ăsta s-a transformat,
de frică, într-un biet zgârci nefolositor?
A zâmbit larg.
— M-am gândit eu și la asta, a spus ea și a scos
din poșetă o pastilă albastră cu dungi albe.
A desfăcut-o din ambalajul transparent și mi-a
arătat-o.
— Viagra forte, își face efectul în numai zece
minute în loc de o oră, ca cea obișnuită. În mod
normal, se pune în apă pentru că este efervescentă,
dar n-avem timp de așa ceva. Tu înghite-o și eu
îți dau o gură de apă și se dizolvă ea undeva până
ajunge în stomacul tău.
— Femeie, ești nebună!, am spus.
Dar ea a ridicat nepăsătoare din umeri,
fluturând prin fața ochilor mei pastila.
— Nebună și nimfomană, am precizat eu, și ea
a repetat ridicarea din umeri.
— Spune-mi ceva ce nu știu, a răspuns ea și,
profitând de neatenția mea, mi-a înfipt pastila
între buze, apoi, cu un gest nu prea delicat, mi-a
împins-o pe gât în jos.
A scos o sticlă mică de apă plată și mi-a dat să
beau tot așa, mai mult forțat, apoi m-a șters, de
135
data asta mai delicat, de apa care mi se scursese pe

față, pe bărbie și pe gât.
— Ei, cum este?, a-ntrebat ea după numai
câteva minute.
— Nu știu cum este, de unde naiba să știu, că
n-am mai luat niciodată porcării din astea, așa că
nu știu ce efect ar trebui să aibă.
Nu avusesem nevoie până acum de niciun fel
de stimulent: un corp mișto de femeie era pentru
mine cel mai bun stimulent, așa că eram într-
adevăr un novice în privința asta. Dar mă rugam
din toate puterile la Dino al meu să-și vadă de
lucru și să nu îndrăznească el cumva să ridice
capul. Nu erau nici momentul, nici locul potrivit,
mai ales că prima perfuzie care îmi picura în venă
mă intimida groaznic.
Tamara nu părea intimidată nici de locul unde
se afla și nici de situația mea. L-a pipăit pe Dino
prin pijama și a exclamat triumfătoare:
— Funcționează, să știi că funcționează!
Eu nu simțeam nimic, fiind prea stresat pentru
așa ceva, dar se pare că Tamara era mulțumită
de ceea ce simțea, așa că mi-a tras pantalonii de
pijama în jos cu o mișcare bruscă și m-a încălecat.
După cum am spus, era o femeie destul de robustă,
așa că patul pe care eram s-a zguduit, dar ei nu
părea să-i pese de asta, și a-nceput să se miște
frenetic, de mi-era teamă că o să ne răsturnăm
136
cu tot cu pat. Totuși, se pare că paturile moderne

sunt făcute pentru tot felul de eforturi, astfel c-a
rezistat, și în cele din urmă Tamara s-a apropiat de
final, deși eu nu simțeam niciun fel de plăcere, ori
din cauza stresului, ori din cauza pastilei date de
ea. Ce am uitat să precizez este că Tamara, când
ajungea la orgasm, scotea niște răgete de leoaică
sălbatică fecundată în savanele Africii.
Speram ca de data asta, ținând seama de locul
unde se afla, să se abțină, dar se pare că a fost
ceva peste puterile ei, astfel că în curând țipetele
ei s-au făcut auzite cu parcă și mai multă putere
decât altă dată.
Am încercat să-i pun mâna la gură s-o opresc,
dar în mâna stângă aveam branula în care era
înfiptă perfuzia, iar cealaltă mi se încurcase în
firele care duceau la tensiometru, așa că pas de
mai face ceva. Am lăsat destinul să se desfășoare
și pe nebună să urle. Ea nu vedea nimic, fiind
întoarsă cu spatele spre ușă, dar eu la un moment
dat am văzut ușa deschizându-se și o mulțime de
capete ițindu-se prin ea.
Toți care erau în ușă au asistat așadar la
dezlănțuirea finală a Tamarei și sunt sigur că
niciunul dintre ei nu mai văzuse așa ceva. Mi s-a
părut că văd și un brancardier care ne filma cu un
telefon, dar medicul i-a dat una peste mână de i
l-a trântit pe jos și i-a spus:
137
— Dacă văd că apare filmul ăsta pe Youtube,

cu mâna mea te strâng de gât.
Concluzia la care au ajuns toți a fost că
moldovencele sunt cele mai teribile femei și, ca
să se prevină alte incidente, am fost luat repede,
anesteziat și băgat la operație, deși, sincer să
fiu, am crezut că o să fim scoși cu șuturi în fund
din clinică atât eu, cât și Tamara, cât ar fi ea de
particulară.
Când i-am spus despre temerea mea Tamarei,
după ce toată tevatura s-a încheiat și Dino a
început iar să se achite de sarcini așa cum știa el
mai bine, Tamara s-a dezbrăcat grăbită și m-a
trântit în pat.
— Ce vorbești, gogomane? Păi, tu încă n-ai
aflat că aia e clinica mea?
De uimire, Dino al meu era cât pe ce să se facă
de rușine pentru prima dată-n viață, însă în cele
din urmă a trecut la treabă, dar așa, parcă și cu un
pic de respect în plus.
Moș Costache a terminat de băut tot din
pahar și a privit cu jind la raftul pe care se mai
etalau încă trei sticle de Tamianka.
— Frumoasă poveste, a spus colegul cel nou,
dar nu cred o iotă din ea.
Moș Costache a arătat spre raftul pe care își
etalau aurul cele trei sticle de vin rămase.
138
— Dacă mai dai o sticlă, îți arăt o dovadă clară,

în așa fel ca să nu te mai îndoiești.
Novicele l-a privit lung, apoi s-a încruntat.
— Moș Costache, dacă mă convingi că tot ce-
ai spus e adevărat, în seara asta bem toate cele trei
sticle de Tamianka, să știu că până luăm salariu’
mănânc numai covrigi.
— Mădălina, adu, te rog, cele trei sticle de
Tamianka. Puștiu’ ăsta nou face cinste.
— Stai, stai așa, Moș Costache! Am spus că
numai dacă mă convingi, și să știi că sunt greu de
convins.
— Lasă să vină vinul, că ești ca și convins,
a spus Moș Costache și a scos din buzunar un
telefon de ultima generație.
A butonat ceva la el, apoi a explicat:
— Cadou de la Tamara, doar nu vă închipuiți
că am eu bani de-o asemenea sculă.
După ce a găsit ce căuta, a întors telefonul
spre noi să putem vedea filmulețul: din spatele
unor buci generoase se vedea o față de om peste
măsură de uimit, dar, în ciuda faptului că era
puțin schimonosită de efort, era fără nicio urmă
de îndoială a lui Moș Costache.
— Să-mi bag cricu’!, a exclamat noul coleg,
care era șofer și care mai folosea câte o expresie
din meseria de bază.
139
După ce a băut primul pahar din cele trei

sticle, Moș Costache a explicat:
— Infirmierul a recuperat telefonul cu filmul
intact, fiindcă se pare că telefoanele astea moderne
sunt ceva mai rezistente decât par la prima vedere.
E adevărat că nu l-a pus pe Youtube, dar sunt
atâtea locuri unde poți să postezi în ziua de azi
orice.
Puștiul cel nou a băut și el un pahar, apoi a
spus cu năduf către noi:
— Aduceți-mi aminte ca niciodată, da’
niciodată să nu mai pun niciun pariu cu omu’ ăsta!
— Stai calm, am spus eu ca să-l mai liniștesc,
că noi toți am pierdut cel puțin câte un pariu cu
el, dacă nu chiar două, pe tema aventurilor lui. Că
unele chiar par prea gogonate, dar zău că toate-s
adevărate.
Am băut în tăcere restul de vin, de parcă ne-ar
fi fost frică să-l mai stârnim pe Moș Costache la
vorbă, să nu trebuiască să mai scoatem iar bani
din buzunar pe pariurile lui, pe care le câștiga
întotdeauna.
140
Moº Costache ºi
blestemul lui Sargon
Î ntr-o zi, după terminarea programului, s-a

întâmplat să am ceva treabă în ghereta lui
Moș Costache, omul care de câțiva ani buni făcea
pe portarul Institutului nostru. Cineva, prea grăbit
ca să mai urce până la etajul doi unde îmi aveam
biroul, îmi lăsase la el un plic. Se mai întâmplase
și altă dată, așa că n-am făcut un caz din asta, dar
chiar când să ies, mi-am aruncat ochii pe masa lui
Moș Costache unde, deschis cam la jumătate și
așezat cu fața-n jos, am văzut romanul Magicianul
de John Fowles. Am făcut ochii mari, pentru că,
deși de câteva ori portarul nostru ne dovedise că
avea o cultură generală mult peste medie, totuși
să îl găsesc citind Magicianul mi se părea așa... un
141
pic prea mult chiar pentru firea mea deschisă la

nou și gata să accepte orice.
După ce am pus plicul în buzunarul sacoului
am ezitat cu mâna pe clanța ușii, dar în cele din
urmă nu m-am putut abține și l-am întrebat:
— Moș Costache, nu te supăra că te-ntreb,
dar chiar citești cartea asta, Magicianul, sau doar a
uitat-o cineva pe-aici?
M-a privit îngăduitor peste marginea
ochelarilor ca și cum aș fi fost un puști care tocmai
a fost prins de bunicul său fumând prima țigară.
Fără să spună nimic, mi-a arătat textul de
prezentare de pe pagina a patra: „Plasată într-o
insulă grecească, acțiunea romanului Magicianul
pivotează în jurul tânărului profesor de engleză
Nicholas Urfe. Acesta, încercând să scape
de plictiseală și depresie, cunoaște printr-o
întâmplare lumea bizară a lui Maurice Conchis,
„magicianul”, și devine „victima” unui lung șir
de încercări, spectaculoase jocuri cu măști și
psihodrame, în care abundă fantasmele erotice și
manipularea realității.”
După ce am citit textul, de care-mi aminteam
vag, m-am încruntat, pentru că tot nu pricepeam
ce voia să-mi zică.
— Nu-nțeleg, Moș Costache, vrei să fii puțin
mai explicit?
142
Moº Costache ºi blestemul lui Sargon
— Cum să nu, domnule Sorin, cum să nu.

Dar mai întâi vreau să-ți spun că citesc pentru a
treia sau poate chiar a patra oară romanul ăsta și
după fiecare lectură mă minunez de profunzimea
lui și de cheile multiple în care poate fi citit și
interpretat.
A făcut o pauză lungă iar eu, care îi ascultasem
de nenumărate ori povestirile, eram sigur că
mai urmează ceva și am avut dreptate pentru
că, ridicându-se de pe scaun, s-a apropiat de
urechea mea și mi-a șoptit încet, de parcă mi-ar fi
împărtășit un mare secret:
— Nu numai că am citit și recitit romanul,
domnule Sorin, dar chiar am încercat la un
moment dat să fac pe magicianul cu o tânără fată.
Realitate versus o lume imaginară...
A privit la funcționarii Institutului cum
treceau prin fața gemulețului de la ghereta lui
de portar aproape fără să-l bage-n seamă, apoi a
adăugat oftând:
— Și, spre marea mea rușine, am reușit, deși
nu mi-a venit nici o clipă să cred că aș putea să mă
joc așa de ușor cu mintea cuiva și să o fac tot așa
de bine ca Maurice Conchis.
Am devenit dintr-odată atent și am întrebat
curios:
— Cum așa?
143
A arătat spre ceasul de pe perete, care arăta

abia ora cinci, apoi a spus:
— Eu am programul până la ora șase, dar
spune vechii găști să se-adune la bar la Mădălina,
pentru că am o poveste super.
A ezitat câteva clipe, apoi a adăugat:
— Mădălina mi-a trimis vorbă că a primit
trei sticle de vin bun. Vin de Malaga, care costă o
avere sticla, dar de data asta nu fac niciun pariu pe
ele, ci le fac eu cinste, pentru că povestea pe care
urmează să v-o spun e prea minunată.
Vechea gașcă era formată din mine, Gilu și
Vasile, cărora nu le-a venit să creadă că de data
asta va face Moș Costache cinste.
Ne-am așezat din timp la masa noastră
și Vasile, cu ochii la cele trei sticle, a căutat pe
internet câteva informații despre vinul pe care
urma să-l bem ca să nu ne mai dea Moș Costache
peste nas cu aerele lui de mare cunoscător de
vinuri.
N-a apucat să ne spună nimic din ce aflase,
pentru că a apărut un Moș Costache pe care
aproape nu l-am recunoscut: de obicei avea un
zâmbet mucalit în colțul gurii și tot timpul părea
gata să spună o glumă, deocheată sau nu. De data
asta părea așa, ușor aerian, iar zâmbetul părea
adresat unei fantasme îndepărtate pe care o vedea
numai el. După ce a intrat, s-a îndreptat spre
144
televizorul din spatele barului și, făcându-se că

nu observă grimasa de nemulțumire a Mădălinei,
a căutat un timp pe Youtube, apoi a dat sonorul
tare și în barul mic au răsunat acordurile melodiei
Massachusetts, cântată de formația Bee Gees.
S-a întors spre noi și a zis:
— Melodia asta a fost lansată în anul 1969 și-
mi place grozav, mai ales că m-a ajutat cândva să
scap dintr-o mare încurcătură.
S-a așezat la locul lui și a făcut semn fetei de
la bar să aducă cele trei sticle cu vin de Malaga.
După ce Mădălina a dus sticlele și ne-a turnat
în pahare, Moș Costache n-a spus nimic despre
calitățile vinului, ci, după ce a privit la fiecare
dintre noi câteva clipe, a spus încet:
— Mă copii, voi știți că în ceea ce privește
femeile eu sunt un cinic ce nu se există. Principiul
meu de-o viață a fost: ochește, trage și fugi mai
departe, fiindcă viața-i atât de scurtă iar femeile
atât de multe, încât nu merită să zăbovești prea
mult la una singură.
A gustat din pahar, a plescăit încântat, apoi,
parcă fără nicio legătură cu ceea ce avea de
povestit, a întrebat:
— Ce știți voi despre efectul de predicție?
După ce am privit nedumeriți unul la altul,
Vasile s-a făcut purtătorul nostru de cuvânt și a
spus scurt și ușor zeflemitor:
145
— Nimic, ce naiba să știm?

Fără să bage în seamă tonul folosit de Vasile,
Moș Costache a-nceput să explice:
— Ca să reduc cât mai mult datele problemei,
imaginați-vă că un magician cheamă pe scenă un
om din public și-i încredințează o cupă de cristal
despre care-i spune că este de mare preț și pe
care trebuie să o țină cu grijă fiindcă valoarea ei
este inestimabilă. Totodată, îi arată un ceas mare
și-i spune că peste exact cinci minute el va scăpa
vaza din mână. În timp ce el își vede mai departe
de numerele de magie, spectatorul strânge cu
înfrigurare cupa, cu ochii pe ceas.
Dacă fix la ora indicată se aude un zgomot
puternic, în nouă din zece cazuri omul va scăpa
vaza jos, spre disperarea lui și spre amuzamentul
publicului.
A mai luat o gură de vin, apoi a adăugat:
— De cele mai multe ori, când cineva investit
cu autoritate afirmă pe un ton grav că un anumit
lucru se va întâmpla, există toate șansele ca acel
lucru să se împlinească, nu atât din cauză că într-
adevăr s-ar putea ghici viitorul, cât mai degrabă
fiindcă subconștientul conlucrează la realizarea
acelui lucru.
Cum tăcerea se prelungea cam mult, am riscat
o întrebare:
146
— Și cum se leagă efectul ăsta de predicție cu

melodia de la televizor și cu ceea ce ai de gând să
ne povestești?
Dacă tot m-am băgat în seamă, mi-a făcut
semn spre pahar, care i se golise, și după ce i l-am
umplut, a continuat.
— În urmă cu vreo șase ani, ca să ajung la
inima unei fetișcane, dar mai ales în patul ei,
am făcut pe expertul în fenomene oculte și la
un moment dat, după ce-am făcut dragoste, m-a
rugat să-i dezvălui o parte din ceea ce-i rezervă
viitorul. Am privit atent în palma ei, am mimat o
ușoară stare de transă, apoi am spus că peste trei
ani va emigra în Statele Unite, unde se va căsători
cu un american tânăr și bogat și că va avea doi
copii, un băiat și o fată. Când m-a întrebat în ce
oraș se va muta, la televizorul ei lăsat în surdină
formația Bee Gees tocmai interpreta melodia
Massachusetts, așa că eu am arătat doar spre ecran
și am spus cu înțelepciune:
— Viitorul trimite mereu semne spre noi: e
suficient să ținem ochii deschiși și să privim atent
în jur.
A bătut încântată din palme și-a spus:
— Costache dragă, trei ani voi fi a ta și numai
a ta... apoi a adăugat visătoare: pe urmă voi pleca
în America.
147
Fără să mai spună altceva, a scos bătrânul

lui portofel, de unde a scos o fotografie și ne-a
arătat-o:
— Asta am primit-o ieri de la Elisa, așa se
numește fata despre care vă spuneam.
În fotografie era o familie tipic americană
fotografiată în fața unei case superbe de tip
colonial. Femeia, probabil Elisa de care vorbea
Moș Costache, era de o frumusețe răpitoare, iar
cei doi copii din fața ei erau doi gemeni, un băiat
și o fată la fel de blonzi ca și ea. Bărbatul îi ținea
din spate ocrotitor pe toți trei.
Cum Moș Costache zâmbea încă depărtărilor
bătând ușor tactul melodiei, tot eu am fost nevoit
să-l readuc la realitate:
— Moș Costache, ca să-nțelegem despre ce
anume e vorba poate că ar trebui să ne dai ceva
mai multe amănunte.
A oftat greu și a spus:
— Ai dreptate, măi copile, așa că dacă mai
umpli o dată paharul acesta, promit să spun tot
de-a fir a păr.
După ce m-am conformat, a început:
— Fata asta de care vă spuneam era o
minunăție blondă cu niște ochi verzi ca iarba și
care nici nu părea să fie conștientă că exist și eu
prin preajmă. Și avea un corp de-ar fi băgat în
păcate și sfinții. Eram convins că prin metode
148
obișnuite n-aveam nicio șansă, fiindcă părea atât

de pură și de eterică, încât ai fi putut crede că fata
asta nu s-a născut din păcat, ca toată lumea, ci la
fel ca zeița frumuseții, Afrodita, din spuma mării.
Pe de altă parte, o mulțime de bărbați bine din
Institut încercau să-i cucerească grațiile, dar totul
părea în zadar, pentru că ea trecea cu un zâmbet
absent peste apropourile lor subtile sau peste
curtea lor asiduă.
S-a ridicat, s-a dus la televizor și a dat sonorul
mai încet, deoarece canalul de Youtube trecuse
la altă melodie. După ce a revenit, și-a continuat
povestea:
— Acum, eu ce să zic? Poate că au dreptate
și cei care spun că ceva, ceva pricepere în ale
psihologiei feminine aș avea și eu. Cu o răbdare
de șarpe ascuns în ierburi care își pândește prada,
o urmăream mereu când trecea prin fața gheretei
mele, pândind de fiecare dată un cât de mic motiv
de a-i atrage atenția. În cele din urmă, după vreo
două săptămâni de pândă, am vrut să strig la fel
ca Arhimede: „Evrica!”, fiindcă i-am găsit punctul
sensibil. Unul dintre curierii ceva mai grăbiți ai
Institutului s-a izbit de ea tocmai în fața gheretei
mele și actele din dosarul pe care-l avea în mână
i-au căzut pe jos. Prin gemulețul gheretei am văzut
că printre alte hârtii era și un exemplar din revista
149
Parapsihologia, cred că între timp a dispărut, dar

pe-atunci era foarte la modă.
Chiar în după-amiaza aia m-am dus la
anticariat și am cumpărat toate cărțile pe teme
de parapsihologie pe care le-am găsit. Cea mai
potrivită mi s-a părut Cum să ne apărăm de atacuri
energetice, iar la distanțe strategice am plasat încă
vreo câteva cărți despre tehnici Reiki, vindecarea
sufletului, radiestezie și alte câteva chestii la fel de
interesante pentru cineva preocupat de așa ceva.
Schimbam din când în când ordinea cărților de
pe micul meu birou, iar tot așteptând ca splendida
fată să cadă în capcană, citeam pe rupte din cărțile
pe care le cumpărasem. Nu credeam o iotă din
ce scria în ele, dar mă bucuram fiindcă astfel îmi
însușeam un vocabular de care simțeam că voi
avea nevoie în curând. Pregătisem și cursa pentru
fraieri și, deși mi-era milă de ea, știam sigur că
avea să cadă sigur în ea, fiindcă o mai folosisem de
câteva ori și niciodată n-a dat greș.
De data asta și-a umplut singur paharul, apoi
a continuat:
— Trei zile au trecut până când a observat
cărțile de pe micul meu birou, și în cele din urmă
și-a făcut curaj și a intrat cu sfială în gheretă. Parcă
ar fi fost un înger care intră în iad, așa se comporta.
După ce m-a salutat cu o ușoară înclinare din cap
150
iar parfumul ei îmbătător a umplut încăperea,

m-a întrebat:
— Domnule Costache, despre dumneata
am auzit cu totul alte lucruri, dar văd că ai și
preocupări ezoterice. Așa este, sau cărțile astea
sunt numai așa, pentru o lectură de amuzament?
Am privit-o atent și sobru, simțeam că
seriozitatea era cheia care mi-ar fi putut deschide
ușa spre sufletul ei, și nicidecum Dino, ca în cazul
altor femei. Am așezat cu gesturi cumpătate pe
masă cartea despre protecția contra atacurilor
energetice din care tocmai citeam și am spus:
— Nu prea îmi place să vorbesc despre așa
ceva, dar în alte condiții aș putea trece drept un
mare specialist. Numai că nu prea îmi place să fac
mare tam-tam pe tema asta...
M-a privit cu ochi dintr-odată deveniți brusc
interesați de mine și m-a întrebat:
— Interesant... ce cursuri ați absolvit?
Mă pregătisem pentru întrebarea asta, așa că
am întrebat, la rândul meu:
— Când ascultați o privighetoare și vă bucurați
de cântecul ei o întrebați cumva despre ce secție a
Conservatorului a absolvit?
Am bufnit în râs și l-am întrebat:
— Hai, Moș Costache, chiar privighetoare?
Altă comparație nu ți-a trecut prin cap?
În loc să se supere, s-a dezvinovățit spășit:
151
— Ce vreți, măi copii? Mi se blocaseră

sinapsele în preajma minunăției blonde, iar ea a
părut destul de mulțumită un timp de răspunsul
meu, dar apoi a plecat capul pe un umăr și m-a
întrebat bănuitoare:
— Păi, așa ar putea spune oricine, nu?
— Ar putea spune, am acceptat eu, dar oare ar
putea oferi și o demonstrație?
— Ce demonstrație?, a-ntrebat ea, dintr-odată
curioasă.
Am privit afară din gheretă, unde ultimii
angajați ai Institutului se scurgeau prin fața
geamului meu, apoi m-am întors spre ea și i-am
arătat o vază din porțelan așezată pe un dulap
mai înalt. Era plină de praf, mă chinuisem trei
zile să adun praf de peste tot și să-l suflu peste ea,
acoperind astfel și firul subțire cu care o legasem.
— De câteva zile tot mă străduiesc să-mi
încerc puterile pe vaza asta. Simt că sunt foarte
aproape, sunt momente când aproape, aproape o
mișc, dar îmi lipsește... puțin, atât de puțin...
Am privit-o, apoi am trecut în spatele ei și am
spus:
— Poate dacă ne-am uni forțele, am reuși s-o
mișcăm.
— Dar bine, eu nu am niciun fel de însușiri
de acest gen, a spus ea întorcând o față aproape
înspăimântată spre mine. Spre cinstea lui, Dino
152
a simțit că nu era momentul să intervină, deși eu

eram aproape lipit de ea.
— Toți oamenii avem așa ceva, numai că în
stare latentă. Dacă mă lași să le potențez, ai să
vezi că ai și tu.
Cum nu spunea nimic, i-am luat ușor mâinile
și i le-am ridicat încet spre vază. Spre norocul
nostru, n-a trecut nimeni prin fața gemulețului,
fiindcă ceea ce ar fi văzut ar fi putut trece foarte
ușor drept o ciudată scenă de dragoste.
Am simțit-o cum tremură ușor și cu piciorul
drept am atins ușor scândura de care atașasem
firul legat la vază.
— Acum, am șoptit eu și am simțit cum i se
accelerează respirația iar pomeții obrajilor, atât
cât puteam vedea din ei, i se împurpuraseră ușor.
Am apăsat ușor scândurica și vaza a căzut
cu zgomot, făcând o mulțime de cioburi, iar un
norișor de praf s-a ridicat în jurul lor.
— Extraordinar, a șoptit impresionată Elisa.
Auzisem, dar nu am crezut că așa ceva chiar ar
exista.
— Se numește telekinezie, am precizat eu.
Capacitatea de a mișca obiectele cu puterea
gândului.
— Știu, a șoptit Elisa și s-a întors spre mine,
privindu-mă foarte de aproape cu ochii ei verzi
și în care străluceau puncte aurii. Știam că
153
fenomenul există, a adăugat ea șoptit, numai că

nu l-am văzut niciodată cu ochii mei.
Era foarte aproape de mine, eram aproape
îmbrățișați și aș fi putut foarte ușor s-o iau în
brațe și s-o sărut... și aș fi pierdut-o!
— Cum așa?, a-ntrebat Gilu, care urmărise
povestea cu urechile ciulite.
Moș Costache a ridicat doar din umeri, ca și
cum răspunsul ar fi fost la îndemâna oricui ar fi
vrut să-l găsească. În cele din urmă, văzând că
toți îl priveam în tăcere fără să ne aventurăm să
avansăm un răspuns, ne-a lămurit:
— Păi, chiar și cel mai slab general din istorie
știe că pentru a putea câștiga un război trebuie să
faci din când în când un pas înapoi și să pierzi o
bătălie, pentru a-ți regrupa trupele.
A mai luat o gură mică de vin și apoi a
continuat:
— M-am prefăcut că nu văd buzele umede ale
Elisei cum se întindeau spre mine practic cerând
să fie sărutate și am îndepărtat-o ușor. Asta pentru
că nu voiam să-i fur o simplă sărutare, ci aspiram
la ceva mai mult, iar pentru asta trebuia să mă
înzestrez cu răbdare. Multă răbdare.
A părut uimită că o refuz, dar eu m-am
prefăcut că nu văd uimirea ei și am arătat în jur:
— Am reușit asta și din cauză că ne-am unit
amândoi puterile, dar și din cauză că numai cu
154
o zi înainte am curățat de energii negative mica

mea gheretă. Nici nu poți să bănuiești câte mici
spirite malefice se pot aduna după câteva zile
când pe aici trec tot felul de oameni.
— Vă cred, a spus ea tot șoptit cu o voce extrem
de senzuală și, deși Dino îmi dădea ghes, m-am
abținut, deoarece pentru prima dată în viață am
simțit un fior ceva mai sus de locul unde era el
situat.
I-am privit ochii verzi care priveau cu încredere
spre mine și buzele pline și umede și am simțit că
încep să mă îndrăgostesc.
Părea să simtă și ea prin ce treceam, pentru că
a adăugat cu aceeași voce încărcată de promisiuni:
— De câtva timp simt că și apartamentul meu
este încărcat de energii negative. Ați fi de acord,
contra cost, bineînțeles, să îmi faceți și mie o
purificare a locuinței?
Orice dovleac ar fi luat asta drept o simplă
invitație la tăvăleală, dar eu știam sigur că invitația
era exact ceea ce era: o curățare a apartamentului
de energii negative, despre care eu habar n-aveam
cum se face. Iar plata urma să mi-o iau în mod
sigur, dar mai întâi trebuia să aflu cum naiba se
face purificarea asta.
Am fost, așadar, de acord și după ce a plecat
m-am apucat de citit iar din manualul de protecție
contra atacurilor energetice.
155
Așa cum am stabilit, a venit să mă ia de la

serviciu la ora șase, când mi se termina și mie
programul, de parcă i-ar fi fost frică să nu mă
scape. Nu m-am lăsat înșelat de nerăbdarea ei
pentru că, deși toți cei pe lângă care treceam îmi
făceau complice cu ochiul ca și cum mi-ar fi spus:
„Bravo, Costache, ai mai făcut o victimă!”, eu
cunoșteam adevărul. Nu Elisa era victima, ci eu, și
nu mergeam în apartamentul ei să facem sex, ci să
facem o purificare energetică, ce mama dracului
o mai fi-nsemnând și asta. Citisem manualul în
diagonală și înainte de pleca am luat cu mine
cristalul de ametist care era atașat la el. Aveam să
văd eu cum să procedez când aveam să ajung la
fața locului.
„Fața locului” era un apartament cu două
camere destul de asemănător cu al meu, așa
că m-am simțit de la bun început ca acasă. Cu
cristalul de ametist în mână, m-am plimbat prin
toate camerele, am privit încercând să nu oftez
prea tare spre patul mare din dormitor care părea
că ne așteaptă, dar nu era deloc așa. Cel puțin nu
încă.
Mi-am luat rolul în serios și, cu cristalul strâns
în mână, m-am așezat pe unul dintre scaunele
din sufragerie. Nu am vrut nimic altceva decât
un pahar cu apă, pentru a nu mă impurifica cu
substanțele conținute de alimentele din comerț.
156
Elisa părea să accepte toate mofturile mele, așa

că atunci când am rugat-o să povestească despre
viața ei i s-a părut un lucru firesc, și a-nceput să-
mi spună o poveste obișnuită, care numai ei i se
părea extraordinară. Fusese îndrăgostită peste trei
ani de un inginer de la noi de la Institut și povestea
lor de dragoste s-a consumat lin, fără suișuri
sau coborâșuri, într-o monotonie de care ea era
mulțumită. Îl chema George și ea era mulțumită
de viața lor, dar se pare că nu și el, pentru că într-
una din zile a anunțat-o sec că pleacă din țară.
Ca pentru a-i sublinia imposibilitatea unei reluări
în viitor a relației lor, locul lui de destinație era
tocmai la antipozi, adică în Australia. Pentru că-
și plănuise din timp plecarea, a doua zi după ce a
anunțat-o că pleacă s-a urcat în avion și dus a fost.
Amintirea acelor clipe i-a umplut ochii de
lacrimi și, după ce și i-a șters, a continuat:
— Am încercat să trec peste asta, în fond și
la urma urmei nu eram prima fată care pățea așa
ceva, dar după ce m-am convins că plecarea lui
era definitivă, am încercat să-mi reiau viața. Spre
mirarea mea, am observat că nu mai eram atrasă
de nici un băiat și câteva zile am crezut că am
devenit bisexuală sau chiar lesbiană, dar m-am
convins foarte ușor că nu era vorba de așa ceva.
O singură dată am crezut că ar putea fi ceva
mai serios cu un trainer, pentru că am crezut că
157
poate era ceva în neregulă cu corpul meu și m-am

apucat intens de gimnastică. Trainerul era un
bărbat frumos, avea înfățișarea unui șeic arab și
era un adevărat pachet de mușchi, și nu știu nici
o femeie care să nu fie atrasă de așa ceva. De la
bun început mi-am dat seama că este și el atras
de mine, pentru că atunci când rămâneam singuri
mereu îmi verifica mușchii fesieri ca să vadă dacă
au căpătat elasticitatea necesară. După o vreme,
a început să îmi verifice și elasticitatea sânilor
și, pentru că eram într-adevăr atrasă fizic de el,
nu am zis nimic și în curând am ajuns la sărutări
pasionale. Totul părea să se desfășoare normal, dar
când a încercat să facă pasul următor pe o canapea
dintr-o magazie, m-am ridicat de lângă el și dusă
am fost. Am renunțat și să-mi recuperez banii,
deși făcusem abonament la sala lui de gimnastică
pentru trei luni, și câteva zile mi-am spus că am
renunțat la el doar fiindcă prea multe femei roiau
în jurul lui și nu voiam să fiu doar o nouă femeie
atârnată de panoplia cuceririlor lui.
Apoi mi-am dat seama că de fapt era cu totul
altceva, pentru că în zilele următoare am mai
încercat să mai accept și alți băieți în preajma
mea. Totul mergea bine până la un punct, întâlniri,
ieșiri în oraș, sărutări pasionale și nimic mai mult.
Ochii i s-au umplut iar de lacrimi și, după ce și
i-a șters, m-a întrebat:
158
— Domnule Costache, ce să fac? Sunt tânără,

îmi place viața și nu sunt pregătită să mă duc la
mânăstire. Dar nu am făcut sex de atâta timp și
zău că uneori îmi este dor să fac, numai că... nu
pot.
A-nceput să plângă în hohote și m-am ridicat
în picioare, ridicând-o și pe ea de pe scaunul ei, și
am luat-o în brațe într-o îmbrățișare tandră. Dino,
băiat cuminte cum nu-l cunoșteam, a respectat
momentul nostru de tandrețe și a stat la locul lui.
După ce și-a șters din nou lacrimile, am luat-o
iar în brațe, apoi i-am spus:
— Elisa, să știu că stăm aici trei zile și trei
nopți, dar nu plec din apartamentul tău până când
problema ta nu e rezolvată.
De parcă aș fi ținut în mână un talisman de
preț, am strâns în palmă cristalul de ametist pe
care l-am cumpărat împreună cu cartea și i l-am
arătat, cu dorința de a o impresiona.
A fost, se pare, destul de impresionată de
strălucirile violete ale cristalului de ametist,
pentru că ochii i s-au luminat ușor iar eu am
trecut la partea a doua a planului.
— Pentru început, va trebui să facem un test,
Elisa dragă.
— Test?, a-ntrebat ea ușor nedumerită. Ce fel
de test, domnule Costache?
159
— Un test să vedem dacă ești în regulă pe

partea instinctuală. Dar pentru asta va trebui să
îmi vorbești la per tu, pentru că altfel nu va da
rezultate.
— Bine, a acceptat ea cam cu o jumătate de
gură. Și totuși, cam ce ar trebui să facem?
— Pentru început, e suficient să închizi ochii
și să mă lași să repet mișcările pe care le-a făcut
trainerul cu tine.
— Și credeți că asta ajută?
La grimasa mea s-a corectat:
— Și crezi că asta ajută?
Am clătinat din cap cu un gest pe care mi-l
voiam de mare expert și i-am explicat:
— Asta în sine nu ajută, dar mă va lămuri pe
mine despre ce anume este vorba. Pentru că, dacă
trainerul a fost condus în acțiunea lui numai de
instinct și de plăcere, eu voi încerca să mă păstrez
echilibrat pentru a depista problema.
Testul a început, și nu știu dacă era rezultatul
muncii trainerului, dar fundulețul era în regulă,
sânii erau și ei fermi și elastici, iar când am
prins-o ușor de sfârc a gemut încetișor, făcându-l
pe Dino să tresară. Iar când am sărutat-o, tot
pentru testare, bineînțeles, se părea că nici Dino
și nici ea nu mai aveau răbdare, pentru că Dino a
început să se ridice, iar Elisa să geamă.
160
Cu părere de rău, în cele din urmă am finalizat

testul și am îndepărtat-o de mine. Un timp nu a
spus nimic, pentru că era îmbujorată și incapabilă
să scoată vreun cuvânt, dar în cele din urmă a
întrebat:
— Ei, cum ți se pare?
Am clătinat din cap a îndoială:
— Mie mi se pare totul în regulă, așa că nu văd
unde ar fi problema.
A oftat adânc și a spus:
— Până aici am mai ajuns și cu alți bărbați, dar
când să trec mai departe... nu puteam și pace.
— Păi, să încercăm să vedem, i-am arătat eu cu
mâna spre dormitor, și ea a făcut ochii mari.
— Nu știu dacă sunt pregătită pentru așa ceva,
pentru că totuși ne cunoaștem numai de câteva
ore...
Problema adevărată era că mă apropiam de
șaizeci de ani și multora dintre femeile cu care
veneam în contact nu le venea prea la-ndemână
să facă sex cu un bărbat care le-ar fi putut fi tată,
dacă nu chiar bunic. Asta mai ales la-nceput.
N-am încercat să-i alung temerile, ci doar am
spus:
— Trebuie să ducem testul până la capăt, altfel
nu ne putem lămuri despre ce anume este vorba.
Privind cu îndoială la umflătura din pantalonii
mei, a intrat în dormitor și s-a așezat în pat.
161
M-am așezat lângă ea și am reluat toate mișcările

pe care le făcuse și trainerul înaintea mea.
De data asta, datorită poziției orizontale, atât
Dino, cât și Elisa au reacționat mult mai repede:
Dino s-a mărit până la dimensiunile normale de
luptă, iar Elisa se înroșise la față și, după gemetele
pe care le scotea, părea gata să mi se abandoneze.
L-am scos pe Dino, care oricum nu mai încăpea
în pantaloni și, urcat pe jumătate peste ea, i
l-am așezat în mână. L-a prins cu o lăcomie
care mi-a confirmat abstinența ei îndelungată și
l-a mângâiat când cu duioșie, când cu violență.
Mâna ei și penisul meu păreau două animale
antediluviene care, după mii de ani de așteptare,
în sfârșit s-au regăsit.
Ținând seama de îndelungata mea experiență
în astfel de cazuri, am considerat că terenul e
pregătit și am tras ușor în jos de chiloțeii ei care
mi se păreau, în nerăbdarea mea, mai subțiri ca
pânza de păianjen. La început, totul a mers bine
și degetele nerăbdătoare explorau deja cu gingășie
centrul feminității ei. Era udă toată, cum nu-mi
mai aminteam să mai fi întâlnit altă femeie, așa
că m-am urcat cu totul peste ea, când am simțit-o
strecurându-se de sub mine ca o zvârlugă,
trăgându-și la loc chiloții și oprindu-se tocmai în
mijlocul dormitorului.
162
A răsuflat greu de câteva ori și, în cele din

urmă, mi-a spus:
— Nu pot, Costache, nu pot merge mai
departe. Niciodată nu am ajuns atât de departe,
niciodată nu a fost atât de bine nici măcar cu
George, dar zău că nu pot merge mai departe.
Parcă mi-ar trece un fier înroșit prin creier.
Și-a așezat mai bine hainele pe ea și a privit
vinovată la mine, care m-am ridicat cu greutate
din pat și l-am așezat pe Dino, care era bosumflat
de-a binelea, înapoi în pantaloni.
„Puțintică răbdare, stimabile”, i-am șoptit eu în
gând și am scos cristalul de ametist din buzunar,
iar ei i-am spus:
— Dragă Elisa, e clar că tu ai un blocaj mental
foarte puternic indus de un obiect care se află aici,
în dormitor. Îl găsim, îl curățăm din punct de
vedere energetic sau, dacă e nevoie, îl distrugem și
totul se termină, iar tu o să poți face dragoste cu
oricine vei dori.
— Crezi?, m-a întrebat ea în șoaptă, și mi-
am dat seama că niciodată n-am întâlnit atâta
speranță în vocea unei fete.
— Sunt sigur, am spus eu și am început să mă
plimb cu cristalul de colo, colo căutând din priviri
un obiect mai puțin valoros, care la o adică ar fi
putut fi sacrificat.
163
În cele din urmă, am ajuns la măsuța de sub

geam care, pe lângă alte zorzoane, avea și un
tablou înrămat din care mă priveau Elisa și un
tânăr simpatic care o ținea posesiv de după umeri.
— El este George?, am întrebat eu, deși eram
aproape sigur cu privire la identitatea lui.
La semnul ei afirmativ, am luat în mână tabloul
și l-am privit încruntat:
— Simt venind dinspre el o vibrație negativă
teribilă. El ți-a dat tabloul?
— Da, a răspuns ea încruntată. L-a făcut chiar
înainte de a pleca și mi l-a adus cadou de ziua
mea.
A privit cu îndoială la tabloul din mâna mea și
m-a întrebat cu o jumătate de voce:
— Crezi că ar fi fost în stare să facă așa ceva?
Adică să-mi blocheze legăturile cu alți bărbați?
— În mod sigur, am spus eu și am dus tabloul
în sufragerie, apoi i-am cerut o șurubelniță.
Cu grijă, de parcă aș fi extras veninul unei
cobre, am desfăcut clemele care țineau fotografia
în tablou. Cartonul pe care era fotografia avea pe
spate câteva urme și, după ce le-am privit câteva
clipe, am făcut ochii mari și m-am prefăcut
înspăimântat.
— Pecetea lui Sargon!, am spus eu șoptit.
Doamne, ce ticălos! A folosit pecetea lui Sargon
ca să te blocheze pentru nouăzeci și nouă de ani.
164
— Nouăzeci și nouă de ani?!, a-ntrebat

înspăimântată Elisa, uitând să ceară amănunte
despre pecetea lui Sargon, ceea ce și intenționasem
de la bun început. Adică eu nouăzeci și nouă de
ani nu o să mai pot face dragoste cu nimeni?
Ochii i s-au umplut de lacrimi și a șoptit
îndurerată:
— O să mor cu mult înainte de a se împlini
cei nouăzeci și nouă. Și apoi, cine s-ar uita la o
bătrână de o asemenea vârstă, chiar dacă aș trăi
până atunci?
Și-a șters ochii și a părut să-și aducă aminte de
mine, și m-a privit cu speranță:
— Și nu se poate face nimic?
Am clătinat din cap cu îndoială, mi-am mușcat
buzele ca semn al unei mari frământări, apoi am
spus cât de serios am putut:
—Focul este singura soluție!
— Focul?, a-ntrebat îngrozită Elisa.
— Focul, am aprobat eu. Trebuie să desfacem
de tot tabloul, să-l punem în chiuvetă și să dăm
foc atât la ramă, cât și la carton.
— Doar atât?, a-ntrebat ea de parcă nu i-ar fi
venit să creadă.
— Doar atât, am confirmat eu, apoi am
adăugat: plus o incantație în vechea limbă a lui
Sargon, acadiana.
M-a privit plină de speranță:
165
— Și știi incantația aia?

— A fost printre primele pe care le-am învățat,
i-am răspuns eu și m-am simțit cel mai mare
ticălos din lume, dar dincolo de pofta lui Dino de
a se ascunde între picioarele ei, simțeam o imensă
milă pentru fată și pentru blocajul ei mental. Iar
dacă o puteam scăpa de blocaj folosindu-mă de
mine și de micile mele talente, cu atât mai bine.
Am trecut în bucătărie și am rupt rama de
lemn în bucăți mici, apoi am pus deasupra lor
cartonul fotografiei și am rugat-o pe Elisa să le
dea foc, iar eu am filmat cu telefonul toată scena,
în timp ce incantam ceva într-o limbă inexistentă.
În vreme ce focul cuprindea cartonul și bucățile
de lemn ale ramei, câteva trosnete puternice au
convins-o pe Elisa că într-adevăr în tablou fusese
ceva malefic. La un moment dat, zău că parcă
mi-a venit și mie să cred așa ceva, pentru că unul
dintre trosnete fusese atât de deosebit, încât nici
nu m-am mai mirat când jarul de pe carton,
alergându-se pe măsură ce flăcările se opreau, a
luat forma unui chip omenesc, care în cele din
urmă a căpătat și două cornițe.
— Ai văzut, ai văzut?, m-a întrebat Elisa
surescitată și, deși mi-am propus să filmez numai
chiuveta, am ridicat o clipă telefonul spre chipul
ei radios.
166
— Am văzut, am confirmat eu solemn, deși în

jarul și în flăcările unui carton care arde, dacă ai
puțină imaginație poți vedea aproape orice.
A curățat gânditoare scrumul și, după ce s-a
spălat pe mâini, m-a întrebat aproape în șoaptă,
dar plină de speranță:
— Crezi că acum o să meargă?
I-am arătat umflătura din pantaloni, semn că
Dino voia și el să afle același lucru:
— Eu zic că da, pentru că Dino, care e vocea
instinctului, simte cel mai bine astfel de treburi și
până acum nu s-a înșelat niciodată.
Se mai înșelase Dino al meu cu numai câteva
minute în urmă, dar logica ei părea plecată la
plimbare, cum tot la plimbare era plecată și a mea.
Se pare că blestemul lui Sargon fusese bine
alungat din mintea ei, pentru că de trei ori în
noaptea aia am tot probat că totul funcționează
perfect. Dacă ar fi fost după mintea ei, probabil
că l-am fi pus pe Dino la lucru și a patra oară, dar
pentru că tot fusese sculat și culcat de nenumărate
ori în seara aia, în cele din urmă s-a dus și el la
culcare, dar Elisa l-a ținut grijulie în mână toată
noaptea de parcă ar fi vrut să se asigure că nu fuge
undeva.
După acest lung timp în care Moș Costache
a tot povestit, s-a oprit într-un final și a privit,
cu reproș parcă, la cele trei sticle de vin goale.
167
Aproape nici nu ne-am dat seama cum a trecut

timpul și vinul din sticle s-a golit, prinși cum am
fost de povestirea lui.
Văzând că nu mai spune nimic, de parcă odată
cu terminarea vinului i s-a terminat și lui pofta de
a povesti, în cele din urmă l-am îndemnat:
— Hai, zi și finalul!
A scos din buzunar telefonul și ne-a arătat
un filmuleț: în el se vedea aceeași femeie din
fotografia pe care ne-o arătase mai devreme cum
dă foc cartonului unei fotografii și cum la un
moment dat întoarce capul spre telefon și întreabă
surescitată: „Ai văzut, ai văzut?” Fără nici o urmă
de îndoială era chiar femeia din fotografie, așa că
l-am întrebat:
— Păi bine, Moș Costache, cu o asemenea
probă ai fi câștigat oricând un pariu pe tema asta,
așa că de ce n-ai pariat?
A făcut roată ochii și, după ce ne-a privit pe
fiecare din noi, a spus molcom:
— Măi copii, păi e asta o poveste de câștigat
un pariu cu ea? Când e vorba de singura dragoste
din viața mea nu vă pot lăsa să plătiți voi.
— Păi, atunci zi-ne și finalul, că precis mai este
ceva de spus, l-am îndemnat eu.
Am cumpărat încă o sticlă de vin, ceva mai
ieftin, dar Moș Costache nu a părut să observe
168
diferența și, după ce s-a scărpinat încurcat în cap,

a continuat:
— Păi, mare lucru nu ar mai fi de spus fiindcă
spre dimineață, după ce s-a convins încă o dată că
blestemul lui Sargon a fost alungat definitiv, mi-a
promis că va sta trei ani cu mine, dar pe urmă
să-i ofer libertatea. Vorbea cu mine de parcă aș
fi fost cine știe ce mare magician, și uneori chiar
mă simțeam așa, pentru că readusesem viața și
pasiunea într-o fată atât de minunată.
Totul ar fi fost bine și frumos, dar la un
moment dat, după ce a așezat masa, mi-a întins
brusc palma dreaptă și mi-a spus:
— La mine palma dreaptă este cea activă, așa
că te rog să-mi ghicești viitorul!
Am înghițit în sec și m-am gândit cum naiba
să ies din situație, pentru că nici una din cărțile
mele din gheretă nu era despre chiromanție, iar
faptul că știa care este palma în care se poate ghici
viitorul și care era palma pentru trecut dovedea
că mai fusese cel puțin o dată la o ghicitoare în
palmă.
Am zâmbit misterios și i-am luat amândouă
mâinile în ale mele și i-am spus:
— Voi folosi cu tine o altă tehnică, mult mai
veche și mai precisă și care nu folosește liniile din
palmă, ci forțele telurice produse de mama Geea,
169
cea care conduce în cele din urmă la împlinirea

evenimentelor din viitor.
Am închis ochii, i-am mângâiat ușor palmele
și i-am explicat lui Dino că nu e vorba despre ce
crede el, iar după ce s-a potolit, am spus aproape
în șoaptă, ca și cum aș fi obținut informațiile de la
foarte mare depărtare:
— O să trăiești optzeci și opt de ani și peste
trei ani o să te muți în Statele Unite, unde peste
încă un an o să te căsătorești cu un tânăr milionar.
O să ai doi copii frumoși, un băiat și o fată.
A bătut încântată din palme, de parcă ar fi fost
un copil mic care și-a primit jucăria favorită. Am
crezut că totul s-a terminat cu bine și am spus
că mi-au fost epuizate complet forțele psihice pe
care le foloseam în astfel de probleme, așa că ar fi
mai bine să facem o pauză.
— Facem, a spus ea concesiv, dar înainte aș
mai vrea să mai știu un singur lucru: în ce oraș voi
locui după ce mă voi muta în Statele Unite?
M-am încruntat, și atunci aproape fără să
vreau am auzit că la televizor se cânta melodia
Massachusetts interpretată de formația Bee Gees,
lucru de mirare, pentru că melodia era foarte
veche. Am arătat spre ecranul televizorului și
i-am spus:
170
— Mama Geea și forțele Universului au

uneori un mod destul de direct de a ne răspunde
la întrebările pe care le punem.
A făcut ochii mari ca și când nu ar fi priceput,
dar în cele din urmă, când și-a dat seama, era gata
să bată din nou din palme.
— Massachusetts?, a-ntrebat ea parcă
nevenindu-i să creadă.
— Massachusetts, i-am confirmat eu, și după
trei ani Elisa a câștigat un loc la loteria vizelor iar
acum, după cum vedeți, are și milionarul, și cei doi
copii de care eu i-am vorbit. Și, ca un fel de bonus,
locuiește chiar în Massachusetts.
— Oare să fie efectul de predicție?, a-ntrebat
Gilu.
— Efectul de predicție, sau poate doar o simplă
coincidență, a confirmat Moș Costache, lăsându-
ne pe toți nedumeriți.
— Eu mai degrabă prefer să cred într-o
coincidență decât că Moș Costache ar fi cine știe
ce magician.
Discuțiile s-au prelungit până târziu spre
miezul nopții fără să ajungem la nicio concluzie,
pentru că nici Moș Costache nu ne ajuta, ci doar
zâmbea misterios și ușor nostalgic.
171
Cuprins
CUM FAC DRAGOSTE TAURII...................5

SEX ÎN TREI PE MALUL MUREªULUI.........39
O VERIªOARÃ SEXY ªI DULCE..................59
NEVÃSTUICA ªEFULUI MEU......................75
TEORIA TELEGONIEI SAU CU CINE
SEAMÃNÃ COPIII UNEI FEMEI...............95
O POVESTE CU GEMETEªI
CU GEMENE.................................................117
SEX CU PERFUZIA ÎN VENÃ......................127
MOª COSTACHE ªI BLESTEMUL
LUI SARGON..................................................141
173
Pentru comenzi și detalii:
LIBRIS EDITORIAL SRL
str. Zaharia Stancu 21A, Brașov
e-mail: editura@libris.ro
www.libris.ro

Cum Fac Dragoste Taurii

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cum Fac Dragoste Taurii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SERGIU SOMEŞAN

© Libris Editorial, 2019

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Str. Zaharia Stancu, nr. 21A, Braşov, România

Libris Distribuție – Librăria Șt. O. Iosif

Respect pentru oameni și cărți

D espre Moș Costache ăsta despre care o

Nu auzisem de el și pace, așa că imediat după

— Și ai grijă, că îi place numai băutura scumpă,

— Mda, am spus eu sceptic după ce am privit

Moș Costache m-a privit înțelept și răbdător

Se numea destul de anodin: Institutul de Selecţie

— Aşa, din simplă curiozitate, cum procedaţi

în şir, până se constată că spermatozoizii lui nu

teamă că într-o zi molima asta a eficienţei se va

A rămas minute în șir cu ochii pierduți în

presupunea că trebuie să le ştiu pe toate, scăpam

atras prin nimic atenţia. O faţă obişnuită, habar

de ani de zile în bună pace peste sperma de taur

principiul: participă toţi şi câştigă cine trebuie. A

acum, peste ani: „Da’ n-o fi stricată?“. Uite unde

la lucru!... – şi a plecat, trântind uşile, să îşi lingă

se făceau numai cu aprobare expresă de la şeful ăl

Dacă aş fi avut cât de cât minte, m-aş fi dus chiar

braşovean şi că nici eu nu văzusem Biserica

după cât de bine îi imita pe cei despre care vorbea.

găsit, ne-am apucat de treabă, şi numai auzim

partea noastră: ăia doi ori erau homosexuali, ori

Au mai intrat doi clienți și moș Costache s-a

Mi-am înăbușit hohotul de râs care era gata să

s-a terminat m-a privit cu ochi strălucitori și a

aveam programate cam două chefuri pe lună.

pronunţându-se cuvântul magic. Şi atunci gura ei

nu mai basculau din fursecuri şi erau atenţi, aşa că

început să zbiere făcându-şi numărul, dar nimeni

lui, nici una nu îl mai bagă în seamă, iar el se pare

scoată cineva bani din buzunar pe pariurile lui

frumoasă, plătesc eu cele trei sticle, cu condiția să

— Moș Costache, îmi pare rău să-ți spun,

Gilu a clătinat din cap dojenitor spre mine, dar

M oș Costache ăsta, de care v-am mai spus,

— Nu-i voie cu câini aici!, a strigat autoritară

— Sper să te muște de ouă, să-ți vină odată

Fata a auzit, dar a clătinat numai din cap de

a dat mâna cu noi și, după ce ne-a spus că îl

— Al meu ești, nenicule!, mi-am spus eu și

Greu i-o fi fost lui, ditamai sergentul, să mă-

făceam în așa fel, încât parcă o făceam mai mult

mea scrisoare că nu mai era sergentul omul din

eu îi dădeam deja sutienul jos și mă jucam cu

— Frumos gest, am spus eu atunci mecanic și

fapt: „Cora, hai să mergem, că, dacă mai stăm

Nu a trebuit să aștept mult: la câteva minute

mi s-a așezat în poală cu picioarele desfăcute.

pentru că altfel i-aș fi răspuns să se uite mai bine,

apuca să-i spun că mai am una, apoi s-a depărtat

trec peste vreo patru ore pe la ea, după ce dădea

Moș Costache a arătat spre barul ticsit cu

dat-o când o înnodam pe Dorina. Cred că a uitat

— Nu mai face pe prostul, a spus fata

A doua zi, alertați de mine că numai cu o

După ce s-au așezat la masă, Costache a privit

— Vinul roșu de Segarcea face pizda harcea-

— Și dacă tot te dai mare povestitor, uite,