INTRODUCERE

România se simte şi este percepută de majoritatea statelor membre ale UE şi

NATO ca fiind parte a „Occidentului”, miticul tărâm al libertăţii, democraţiei şi
prosperităţii, al toleranţei şi multiculturalismului, tabăra care a „câştigat” Războiul
Rece finalmente. Ca parte a celei mai puternice alianţe politico-militare din istorie
(în termeni materiali, cuantificabili), beneficiem de acces la tehnologii militare,
strategii, doctrine şi instrucţie axate pe aşa-numita Revoluţie în Afacerile Militare.
În termeni „realişti” de putere şi securitate militară, facem parte din blocul condus
de superputerea sistemului actual (SUA), alături de următoarele douî sau trei mari
puteri militare ale lumii (în funcţie de bugetul alocat apărării anual – Marea
Britanie, Franţa şi Germania), nu avem de înfruntat o coaliţie de contrabalansare
din partea altor state dispuse să conteste status quo-ul, de aceea nu riscăm, cel
puţin în actuala fază a sistemului, să avem de înfruntat forţa militară a unui stat sau
coaliţie precum în 1916, 1941, 1968 etc. Adversarii noştri, acolo unde există, sunt
de tip asimetric, ei folosesc mijloace necovenţionale deluptă. Gherilele, teroriştii,
seniorii războiului au cauzat şi vor mai cauz pierderi forţelor noastre iar teroriştii
pot ataca inclusiv ţinte de pe teritoriul României.

Dacă percepţia Vestului la adresa implicării noastre e clar pozitivă, nu

acelaşi lucru se poate spune despre o bună parte a opiniei publice şi elitelor politice
din Orientul Mijlociu Extins şi din Zona Extinsă a Mării Negre, chiar şi din
Balcani. Lumea arabo-musulmană nu vede cu ochi buni NATO, organizaţie
asociată în mod automat cu interesele SUA, UE este şi ea criticată pentru ca nu se
„deschide” mai mult în faţa acestor state, iar critica vine şi din partea Moldovei,
Ucrainei, Gerogiei etc. La rândul ei, Serbia îşi aduce aminte cu neplăcere de
momentul Kosovo, 1999, doar unele elite liberale având o imagine pozitivă asupra
rolului politic al Bucureştiului.

Decidenţii de politică externă de la Bucureşti, care s-au succedat între 1991

şi 2007 au înţeles că actualmente marea majoritate a conflictelor sunt de tip
asimetric iar România se implică de pe poziţi de aliat sau partener al Vestului.
Cunoscutul strateg şi specialist în conflicte militare Lawrence Friedman afirma că
există în lume tendinţa proliferării conflictelor asimetrice, pe fondul relaxării
tensiunilor geopolitice dintre marile puteri. Statele democratice se confruntă cu
dilema intervenţiei umanitare, pentru stabilizarea ţărilor căzute pradă conflictelor
civile.1 Deoarece armatele occidentale se bazează tot mai mult pe avantajul
tehnologic dat de Revoluţia în Afacerile Militare, oponenţii lor vor tinde în mod
direct proporţional şi sistematic să folosească strategii asimetrice de contracarare a
supremaţiei Vestului. Inamicul, identificat adesea ca miliţie sau gherilă, va folosi
avantajele geografiei, va accepta pierderi umane grele, o durată a conflictului
foarte extinsă şi va angrena populaţiile civile în conflict, fără scrupule umanitare.
Marile puteri riscă să fie atrase în aceste conflicte, să devină parte la ele, în loc să
le medieze de pe poziţii neutre.
„Incidenţa marilor războaie, de exemplu, nu a fost constantă; activitatea
militară este întotdeauna spasmodică şi variabilă. Războaiele cu adevărat mari şi
devastatoare au fost rare. Faptul că în prima jumătate a secolului al XX-lea acestea
au părut a fi dominante s-a datorat unei neşanse ciudate, generată de combinaţia
dintre duşmăniile profunde cauzate de rivalitatea imperială, resurgenţa
naţionalismului şi rivalităţile ideologice esenţiale. Caracterul extrem de vicios al
acestor conflicte s-a datorat industrializării violenţei. A fost o perioadă

1
Lawrence FRIEDMAN, The Changing Forms of Military Conflict, Survival, Winter 1998-1999.
excepţională şi a existat teama că va continua până va lua capăt conflictul dintre
comunism şi capitalism”2.
Un exemplu de conflict asimetric: SUA şi Marea Britanie au reuşit să câştige
războiul din Irak, contra statului laic şi dictatorial condus de Saddam Hussein, dar,
începând din acel moment, se confruntă cu o mişcare de gherilă foarte puternică şi
cu atacuri teroriste. Insurgenţa dispersată se manifestă prin minicentre de putere
militară locală, deteritorializate, mobile. În interiorul Irakului post-Saddam
Hussein tinde să se instituie o stare de anarhie, noţiunea de pact social fiind o
utopie în acest caz. Aşadar, gestionarea instabilităţii nu se poate face doar sau
preponderent cu mijloace militare, fiind nevoie de un efort pe mai multe niveluri,
destinat reconstruirii statului şi naţiunii afectate.
Aşadar, forţele armate române, la fel ca şi serviciile de informaţii şi aparatul
diplomatic naţional au trebuit reformate, transformate spre a se adapta noii situaţii
– facem parte din comunitatea de securitate a democraţiilor occidentale, nu avem
de făcut faţă unui adversar convenţional, ne-am redefinit rolul şi identitatea prin
prisma proiectării securităţii în zone cu state slabe sau eşuate, marcate de conflicte
interne sau transnaţioale de tip identitar, separatist, de riscul terorist. Lipsa unui
adversar poate aparent să constituie şi un handicap: se ştie că de obicei statele,
naţiunile, şi-au definit identitatea prin raportare la o alteritate ostilă (noi versus ei),
războiul a permis dezvoltarea economiei, a industriei, a ajutat mobilizării sociale şi
solidarităţii colective. Acum ne redefinim rolul şi identitatea fără a avea un inamic,
prin raportare la aliaţii din NATO şi UE, la valorile şi normele comune. Politica
externă şi de securitate se armonizează constant cu cea a UE şi cu agenda NATO.
Iar UE constitue o „politee postmodernă” care se preocupă de apariţia unei
identităţi supranaţionale, de guvernarea unui spaţiu multietnic şi pluricultural ale
cărui limite geografice sunt de fapt limite politice, economice şi civilizaţionale.
2
Ibidem.
 Revoluţia în Afacerile Militare accentuează disparitatea imensă de putere
dintre SUA şi restul statelor, şi dintre NATO şi alte alianţe sau coaliţii din lume.
Accesul la tehnologii militare de vârf, la arme inteligente, sateliţi, la mijloace de
comunicare electronice tinde să sporească capacitatea SUA, a Ocidentului în
general, de a proiecta puterea în zonele de turbulenţă, spre a contracara factorii de
ameninţare şi risc, dar şi din motive umanitare, ideologice etc. Într-o eră
„posteroică” (umanitarism, oroarea faţă de război, civilizaţia de cosnum,
hedonismul de masă) şi chiar postmodernă (cazul UE), în care naţiunea, teritoriul,
suveranitatea tind să nu mai fie în prima linie de preocupare, doctrina „zero morţi”
devine tot mai clar reperul tuturor intervenţiilor occidentale. Toleranţa scăzută la
asumarea costurilor umane şi materiale ale campaniilor de stabilizare desfăşurate
în state îndepărtate – aşa numitul „sindrom Mogadiscio” – tinde să devină o
constantă a acestor intervenţii3.
În cazul României, a fost, este şi va fi vorba în continuare de capacitatea pe
care clasa politică o are la dispoziţie spre a convinge cetăţenii că implicarea alături
de aliaţi şi parteneri în exerciţiul complex al securizării şi stabiliării altor state
îndepărtate sau nu, este utilă, benefică şi corectă. Adică să îi facă să accepte
costurile aferente în aşteptarea unor beneficii (paradigma rational choice) sau din
cauza aparteneţei la comunitatea de valori europeană şi atlanicistă (grila
constructivistă).
Faţă de acum un secol, României îi lipsesc marile oportunităţi concretizate
în idealuri colective (naţionale) de reparaţie cu tentă teritorială. În 1908, o mare
parte din clasa politică a ţării visa la Marea Unire, prin dezintegrarea unor imperii
şi un mare război de coaliţie. Nu aveam duşmani clar identificaţi ci potenţiali
adversari şi potenţiali aliaţi, iar alianţele aveau şi o doză mare de oportunism şi
calcul „egoist”: România pare sa fi intrat în Războiul mondial de partea Antantei
3
Vezi şi Zbigniew BRZEZINSKI, A doua şansă, Ed. Antet, Bucureşti, 2007.
ca să obţină avanaje teritoriale, practicând o raliere la tabăra care avea şanse mai
mari de succes dar şi în funcţie de dorinţa de a recupera mai ales unele teritorii4.
În 2008, este evident că nu visăm la mărire teritorială (chiar posibila unire cu
Moldova e văzută în contextul posibilei dar improbabilei integrări a acesteia în
UE), sentimentul naţional e stagnant sau în declin, iar elanurile militariste cvasi-
inexistente. Ne îndreptăm aşadar spre epoca post-eroică şi post-modernă împreună
cu majoritatea statelor membre ale UE şi NATO. Mulţi români instruiţi sunt
conştienţi de faptul că NATO e o alianţă politico-militară bazată pe valori şi norme
comune, concepută ca o unire de lungă durată, bazată pe un destin comun, pe
solidaritate de grup. Vrem să stabilizăm şi să reconstruim ţări care adesea nu au
fost niciodată, în adevăratul sens al cuvântului, state moderne şi funcţionale, vrem
să difuzăm modelul statal westphalic, dar acompaniat de demoraţie şi economie de
piaţă. O facem atât în numele valorilor în care credem, cât şi din solidaritate cu
aliaţii noştri şi pentru a ne asigura securitatea naţională ameninţată de terorism, a
combate imigraţie masivă, WMD, criminalitatea transfrontalieră etc.
Atât în a doua parte a anilor 90, când am ales opţiunea implicării în
stabilizarea Balcanilor de Vest, cât şi în deceniul următor când am participat la
exerciţiul de securizare şi stabilizre a Orientului Mijlociu Extins, am fost conştienţi
că pentru partenerii noştri din UE şi NATO miza era una imensă. Balcanii, zonă
instabilă, frământată de războaie etnice, masacre, cu mari fluxuri de refugiaţi
puneau în discuţie modelul de succes al UE bazat pe cooperare, integrare,
devalorizarea naţionlismului intolerant şi a secesionismului teritorial. Şi arătau
fragilitatea noii Politici Externe şi de Securitate Comună pe care cei cincisprezece
o lansaseră la Maastricht în 1991 dar fără a prevedea mecanisme concrete de
intervenţie în caz de crize grave în arealul învecinat. Iar SUA se aflau sub

4
A. MIROIU, op. cit, p. 132. El vorbeşte de România ca stat „revizionist” care a practicat strategia de „balansare”
de partea puterilor pro-statu quo, în dorinţa de a obţine teritorii prin înclinarea balanţei militare de partea Antantei.
amprenta politicii de stabilizare şi democratizare a fostelor state comuniste,
promovată activ de preşedintele Bill Clinton. S-a ales intervenţia sub egida NATO
sau a unei coaliţii informale, cu sau fără mandatul C.S. al ONU (cazul Kosovo şi
cel al Irakului în 2003), iar România, deşi nu făcea parte din alianţa Occidentului, a
ales să acţioneze solidar cu aceasta, la început mai ales din dorinţa de a îşi spori
şansele de integrare.
Între 2001 şi 2007, intevenţiile din Afganistan şi Irak s-au subsumat mult
discutatului „război contra teorismului global” promovat de SUA, în condiţiile în
care analiştii au arătat că „Orientul Mijlociu devine o problemă pe viaţă şi pe
moarte pentru conducerea americană”5. Iniţial s-a acţionat contra unor elemente
teroriste respectiv de gherilă, apoi pentru ajutorarea civililor, reconstrucţie militară,
economică, administrativă, în paralel cu combaterea elementelor dure – talibani,
miliţii etnice, tribale, religioase. Intervenţii mixte, cu caracter deopotrivă umanitar,
ideologic şi strategic-realist, ele ne-au oferit oportunităţi de a ne dovedi „valoarea”
în ochii statelor din UE şi NATO, de a ne asuma roluri de politică externă şi de a
obţine câştiguri materiale, simbolice, imagistice. Dar fără a neglija nici riscurile
aferente. Pe care decidenţii şi opinia publică le-au perceput mai mult sau mai puţin
limpede. Mai mult decât calculul puterii şi evaluarea beneficiilor şi riscurilor,
noţiunile de identitate şi rol sunt extrem de utile în explicarea comportamentului
României faţă de posibilitatea intervenţiei.

h. Noutatea punctului nostru de vedere nu constă neapărat în descoperirea unui

set de motivaţii „ascunse” de natură a justifica intervenţia altfel decât suntem
obişnuiţi îndeobşte. Nici nu vom face bilanţuri globale care să indice profitul sau
acţiunea în „pagubă” (din punct de vedere economic, politic sau al imaginii), ori
„plusvaloarea” matematică pe care prezenţa forţelor militare româneşti şi a
5
Zbigniew Brzezinski, A doua şansă, Ed. Antet, Bucureşti, 2007, p. 15.
experţilor civili a adus-o alianţelor şi coaliţiilor de voinţă implicate în stabilizare şi
reconstrucţie (ori economiei naţionale). Dorim să identificăm în special cultura
strategică, de securitate, aflată la baza întreprinderii acestor eforturi colective.
Marile întrebări care nu şi-au găsit încă răspunsul în studiile de acest gen deja
apărute pot fi astfel formulate:
 Cum s-a format în decursul a doisprezece ani (1995-2007) o cultură strategică şi
de securitate care să justifice intervenţia?
 Cum s-a conturat noua agendă a securităţii naţionale şi necesitatea cooperării cu
NATO şi alte organizaţii politice şi de securitate?
 A existat o convergenţă a elitelor naţionale (putere vs opoziţie) în jurul agendei
de securitate naţională, mai ales cu referire la alianţe şi parteneriate strategice?
 Ce fel de percepţii au existat referitor la statele slabe şi eşuate şi la
responsabilitatea politico-morală şi strategică a „Occidentului” de a se implica
în stabilizare şi reconstrucţie?
 Cum s-a remodelat identitatea naţională, în ce fel s-au asumat roluri, s-au
transmis şi socializat norme ce favorizau „intervenţia” de pacificare şi
reconstrucţie?
 Ce poziţie au avut elitele politice naţionale faţă de problematica amestecului în
afacerile interne ale altor state şi faţă de riscurile şi oportunităţile aferente?
 Imaginarul strategic colectiv şi raportarea la zone geopolitice şi „decupaje”
impuse din afară (de către Occident): Balcani, Greater Middle East, Wider
Black Sea Area
 Raportarea imaginarului colectiv românesc la unitatea de valori a Occidentului
şi „trauma” cauzată de clivajele dintre SUA şi unele state Europene, mai ales
după 2002 (în jurul soartei rezervate Irakului de către SUA)
Analiza formării normelor referitoare la intervenţia militară în state eşuate şi a
formării unei culturi strategice faorabile implicării s-a bazat pe evaluarea
discursurilor parlamentarilor români în cazurile Kosovo (1999), Afganistan (2001),
Irak (2003). Atât în cazul Kosovo cât şi în cazul Irakului, se confruntă două mari
puncte de vedere : cel pacifist şi neutralist care afirmă că România nu ar trebui să
se implice în criza irakiană (cu versiunea legalistă – războiul este « ilegal »
deoarece CS al ONU nu l-a aprobat) respectiv cel « neorealist » şi raţionalist :
lumea e anarhică, periculoasă, Irakul deţine arme letale, Iugoslavia e un pericol
pentru zona Balcanilor, iar SUA sunt unica superputere, vor să democratizeze
Orientul Mijlociu şi Balcanii (rol benefic) şi avem de câştigat prin alianţa cu
superputerea momentului. O a treia cale, destul de timid reprezentată în 1999 şi
ceva mai prezentă în 2003 este cea a raportării la normele occidentale, un discurs
de tipul “intervenim alături de aliaţi spre a impune normele democratice,
euroatlantice”. Se constată statistic emergenţa unei culturi strategice de tip
intervenţionist şi favorabilă participării la coaliţii organizate de Occident,
dominante devenind normele democratic-intervenţioniste în dauna celor
“suveraniste” (regula neinterfenţiei în afacerile interne ale altui stat) şi neutraliste 6.
Dacă PSD, PRM, PUNR reprezintă punctul de vedere tradiţional, suveranist, bazat
pe neamestecul în afacerile interne şi supremaţia Cartei ONU, punctul de vedere
opus, bazat pe intervenţia pentru eliminarea dictaturii şi WMD, democratizare şi
pacificare aparţine în general PNL, PNTCD, PD, UDMR. Totuşi, scindarea clară
din cazul episodului Kosovo e mult mai puţin pregnantă în cazul momentului Irak
2003 deoarece PSD a adoptat deja discursul euroatlanist şi intervenţionist iar

6
De altfel, sunt autori care afirmă în mod clar că, pe fondul participării la misiuni internaţionale, România tinde să
îşi forjeze „o cultură în domeniul operaţiilor de gestiune a crizelor”, primul pas fundamental fiind reforma forţelor
destinate acestor operaţii (cazul Forţei de Răspuns a NATO şi al Grupurilor tactice de luptă ale UE). Vezi, de
exemplu, Gh. CIAŞCAI, „Entre Balkans et Orient: l' approche roumaine de la PESC”, Occasional Paper, nr. 65,
novembre 2006, p. 38-39, www.iss-eu.org (Instutute for Security Studies, Paris).
opoziţia PRM faţă de acţiunile SUA şi NATO nu mai este una de fond ci doar o
ezitare bazată pe calculul costurilor şi riscurilor aferente.

În urma desfăşurării cercetării, prin analiza statistică a declaraţiilor publice ale

diverşilor oameni politici, afişate pe internet sau în ziare, interviuri televizate etc.
am ajuns la concluzia că tiparul realist şi determinist geopolitic tinde încă să fie
predominant în studiile asupra intervenţiei şi implicării unui stat ca România în
stabilizarea şi reconstrucţia altor state slabe sau de tip „rogue”. Sociologii militari,
istoricii diplomatici, filosofii de inspiraţie hobbesiană, jurnaliştii fascinaţi de logica
puterii şi de mitul conspiraţiilor încă domină acest peisaj, fapt evident la nivelul
analizei Teoriei relaţiilor internaţionale şi Geopoliticii. Discursul constructivist şi
liberal se afirmă mai ales în cazul unor tineri diplomaţi şi militari şcoliţi în Vest
unde paradigmele critice ale TRI şi studiilor de securitate sunt dominante.
În concluzie, configuraţiile strategice ce permit acţiunea de nation-building
sunt bazate pe preponderenţa politico-militară a unor state dezvoltate, aproape fără
excepţie democraţii, şi pe instituţii de cooperare internaţională eficiente. Cultura de
securitate a statului sau organizaţiei interveniente este una bazată pe „exportul” de
statalitate, pe modernizarea instituţiilor politico-administrative şi de securitate şi pe
o tradiţie a negocierilor şi compromisului pozitiv. Actorul care se implică în state
building trebuie să dorească cu adevărat „normalizarea” statului ţintă, nu doar
accesul la resursele acestuia sau diverse forme de control politico-economic.
Trebuie să aibă un PIB suficient de mare încât să aloce resurse substanţiale pentru
reconstrucţie7, forţe militare bine pregătite şi dotate cu tehnică performantă, experţi
civili pentru administrarea statului, şi desigur o „vocaţie” de civilizator şi
7
James Dobbins observă că SUA în anii 50 ai secolului trecut aveau un PIB echivalent cu cca 50% din PIB mondial,
ceea ce a uşurat alocarea de fonduri Germaniei şi Japoniei. În anii 90, PIB american scăzuse la 22% din PIB
mondial, aşadar erau mai puţine resurse la dispoziţie. Dobbins, op.cit., p. 162.
modernizator. Populaţia civilă trebuie să sprijine aceste activităţi, să accepte
cheltuielile şi pierderile de vieţi umane (inclusiv pe teritoriul statului intervenient,
prin acţiunea unor grupuri teroriste transnaţionale) şi să înţeleagă că succesul
reconstrucţiei va fi eventual vizibil la orizontul a 10-30 de ani. Solidaritatea
actorilor externi implicaţi în reconstrucţie este esenţială. Dacă în Irak, NATO ca
atare nu a trimis trupe de impunere a păcii, deoarece nu toate statele membre sunt
de acord cu aceasta, în Afganistan, deşi ţările NATO dispun de peste 2 milioane
trupe active, ele nu au putut onora cererea secretarului general al Alianţei de a se
trimite încă 3-4.000 de soldaţi decât cu mare întârziere, după Summitul de la
Bucureşti. „Paradoxul acţiunii colective”, pus în evidenţă de Mancur Olson, tinde
să slăbească capacitatea aliaţilor de a îşi subsuma capabilităţile naţionale unei
strategii comune8. Pe lângă teama, să spunem, firească, de a nu ajuta în mod
involuntar la apariţia unui inamic (ceea ce teoretic se exclude în cazul ţărilor
membre NATO care pot fi considerate a fi părăsit momentan „starea de natură”
hobbesiană), statele tind să îşi reducă nivelul de cooperare în cadrul alianţelor şi
din alte motive, de natură economică, politică, psihologică. Ele nu vor să
împovăreze propria economie prin fonduri date altor state, nu vor să ajute un alt
stat să obţină o poziţie dominantă în sistem şi experimentează „paradoxul acţiunii
colective” în cadrul activităţii de burden sharing9 – tendinţa de a „trişa”, de a se
comporta ca free rider într-o asociere, spre a beneficia de rezultatul final (un bun
public, colectiv), dar a nu plăti preţul necesar 10. A lucra în echipă cu alţi actori
8
Mancur Olson Jr., The Logic of Collective Action. Public goods and the theory of groups, Cambridge, MA,
Harvard University Press, 1965. Vezi mai ales Mancur Olson, Richard Zeckhauser, „An Economic Theory of
Alliances”, în Review of Economics and Statistics, no. 48, August 1966, pp. 266-279. Autorii îşi pun întrebarea în ce
măsură o naţiune participantă într-o alianţă va investi în aceasta părţi din PIB-ul său, spre a îşi realiza interesele de
securitate.
9
Mancur OLSON Jr., The Logic of Collective Action. Public goods and the theory of groups, Cambridge, MA,
Harvard University Press, 1965. Vezi mai ales Mancur Olson, Richard Zeckhauser, „An Economic Theory of
Alliances”, în Review of Economics and Statistics, no. 48, August 1966, pp. 266-279. Autorii îşi pun întrebarea în ce
măsură o naţiune participantă într-o alianţă va investi în aceasta părţi din PIB-ul său, spre a îşi realiza interesele de
securitate.
10
Kenneth Waltz se referă la tendinţa unor state, în sisteme multipolare, de a nu contracara direct acţiunea unui
agresor, ci de a aştepta ca alt stat să facă acest lucru. Teama, economia de mijloace, dificultăţile interne pot explica
aduce acces la un bun colectiv dorit, în acest caz reconstrucţia reuşită a unui stat
eşuat, dar rezultatul îi avantajează şi pe ceilalţi. De aceea, unii actori vor tinde să
contribuie cu prea puţin (cotă suboptimală) la efortul general. Cu cât sunt mai
mulţi actori, părţile de beneficiu vor fi mai mici şi tendinţa de a trişa mai mare.
Aşadar, trebuie să ne aşteptăm, de regulă, la o asimetrie în contribuţiile membrilor
unei alianţe la securitatea comună.
Nation building implică aşadar şi un echilibru al contribuţiei statelor
participante la acest efort multilateral.
În viitor, se poate presupune că se va mări numărul de intervenţii în state
eşuate iar activitatea de nation-building se va diversifica şi complexifica. Marile
puteri şi principalele organizaţii internaţionale asigură baza pentru implicarea în
reconstrucţie, aşadar reuşita şi densitatea intervenţiilor va fi direct proporţională cu
nivelul acestora de angajament. Dar şi organizaţiile internaţionale şi cele non-
guvernamentale de tip umanitar vor juca un rol din ce în ce mai important.
Contextul mediului internaţional de securitate (şi a celor regionale) va afecta
direct intervenţia de stabilizare şi reconstrucţie. Dacă marile puteri vor ajunge în
stare de rivalitate şi conflict acut, ca în prima jumătate a secolului trecut, atunci
evident că multe state eşuate din Africa şi Asia vor fi lăsate să alunece în haos şi
violenţă, deoarece securitatea naţională (de tip hard-power) va prima asupra
nevoilor de securitate regională, de tip soft security. Iar România va trebui să se
conformeze mediului de securitate şi configuraţiilor de putere emergente, deoarece
tipul de misiuni asumate de un stat depinde nu doar de viziunea de ansamblu
asupra lumii şi a sinelui ci şi de anumite constrângeri obiective dictate de sistemul
internaţional de securitate.

acest comportament aparent iraţional. K. WALTZ, Theory of International Politics, p. 165. Inspirându-se din Waltz,
J. Mearsheimer a preluat această idee a celui care vrea să fenteze, să nu se confrunte direct cu agresorul, ci prin
intermediul altuia – buck-catching.