DUMITRU CONSTANTIN - DULCAN

IN CĂUTAREA SENSULUI PIERDUT

CREIERUL ŞI NOUA SPIRITUALITATE
Cuvânt înainte de Stela-Maria Ivaneş
Ediţia a Ii-a revăzută şi adăugită
mioH
Cluj-Napoca, 2008

© Dumitru Constantin-Dulcan
Editura EIKON, 2008 Cluj-Napoca, str. Mecanicilor, nr. 48 Redacţia:
tel/fax 0364-117246; 0728-084801 e-mail:
edituraeikon@yahoo.com Difuzare: tel/fax 0364-117246; 0728-
084803 e-mail: eikondifuzare@yahoo.com web:
www.edituraeikon.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CONSTANTIN-
DULCAN, DUMITRU
In căutarea sensului pierdut / Dumitru Constantin-Dulcan. - Cluj-
Napoca
: Eikon, 2008.
2 voi.
ISBN 978-973-757-166-3
Voi. 2: Creierul şi noua spiritualitate. - 2008. -ISBN 978-973-757-
168-7
615.851
Copertă: Cristian Cheşuţ Editor: Vasile George Dâncu
Tehnoredactare: Cristina Brait

CUPRINS
Cuvânt înainte de Stela-Maria Ivaneş 7
Cuvântul autorului ....23
Capitolul 1
Noile ipostaze ale creierului uman 29
Cum gândim33
Influenţa factorilor psihici asupra
neurogenezei şi neuroplasticităţii 53
Capitolul 2
Implicaţii ontologice şi finalitate în
neurogeneză şi neuroplasticitate 63
Capitolul 3
Creierul şi conştiinţa 89
Neurofiziologia conştiinţei 93
Există o extensie a conştiinţei dincolo
de creierul uman? 101
Spre o nouă ştiinţă a conştiinţei 104
Capitolul 4
Creierul şi emoţiile 115
Substratul biochimic al emoţiilor 122
Sentimentul de empatie 123
Psihologia mulţimilor 125
Addicţia şi senzaţiile „tari" 128
Râsul 128
Frica ^ £ 129
Chimia iubirii 133
Emoţia muzicii 137
Simţul moral în concepţia ştiinţifică actuală 141
Capitolul 5
Conştiinţa de dincolo de moarte147
Capitolul 6
Lecţiile psihologiei transpersonale 171
Capitolul 7
Stările modificate ale conştiinţei 181
Apostolul Pavel i 182
Jeanned'Arc 185
JakobBohme 185
Visul anticipativ (predictiv) 192
Capitolul 8
Omul în faţa religiei 201
Presiunea „culturii" populare asupra minţii 206
întâlnire cu necunoscutul 209
Vindecările prin Sacru 217
Vindecările de la Lourdes 218
Miracolul de la Fatima 222
Jao deDeus ..-. 226
într-un ashram din India 229
Mari tămăduitori în istorie 233
IisusChristos 234
Martori ai miracolelor 242
Sfântul Nectarie de la Eghina 243
Un mare mister: Arsenie Boca 252
Concluzii asupra vindecării prin Sacru 263
Lumina de la Sfântul Mormânt din Ierusalim 267
Capitolul 9
Creaţionismul şi evoluţia 277
Capitolul 10
Criza spirituală a omului modern 295
Capitolul 11
Avertismente din „eter" pentru o nouă
spiritualitate 305
Capitolul 12
Neuroteologia - o ştiinţă a viitorului? 317
Capitolul 13
Societatea, astăzi 331
Capitolul 14
Longevitatea în noua spiritualitate 349
Este posibilă întinerirea? 355
Capitolul 15
Sugestii pentru alimentaţia viitorului 373
Ce să mâncăm 376
Relaţia dintre alimentaţie şi cancer 389
Capitolul 16
Spiritualitatea şi societatea de mâine 399
Bibliografie 411

CUVÂNT ÎNAINTE
Congresul mondial de Psihosomatică de la Kobe-Japonia, din 2005,
care a reunit somităţi ştiinţifice ale lumii a conchis: fără iubire şi
iertare (gândire pozitivă, autentică, deci!) pacientul nu se poate
vindeca. Este necesară abordarea holistică a omului şi a bolilor
sale.
Şocant.
Şocantă, categoric, este şi cartea profesorului Dumitru Constantin-
Dulcan, reputat neurolog şi psi-hiatru român, cu aplecări clare spre
fascinantul domeniu al Filosofiei Ştiinţei, Filosofiei vieţii, Filosofiei
morţii şi Filosofiei devenirii „fiinţei întru fiinţă", cum ar fi zis
Constantin Noica.
Şocantă este, însă, culmea ajunsă în Cunoaştere de o serie de
ştiinţe particulare de vârf, între care Fizica cuantică, Genetica de
ultima oră, Psihologia de succes sau Astrofizica, şi toate te pun
serios pe gânduri. Căci ce ne spun ele acum, prin cercetători şi
profesori de marcă, de la Universităţi celebre ale lumii, contravine,
pur şi simplu, gândirii vechi cu care am fost obişnuiţi atâta vreme.
Schimbările s-au petrecut în câţiva ani doar. Poţi să nu admiţi,
absolut categoric astăzi, că dacă acum ni se par SF sau realităţi
virtuale stranietăţile de care se lovesc pe câmpurile Ştiinţei şi ale
Gândirii, inteligenţele lumii, mâine vor avea o explicaţie clară, iar
poimâine vor fi, poate, lucruri comune? Sau nu? Adevărul,
întotdeauna, se naşte din contradicţie, contează doar ca el să fie
ţelul. Dar drumul către el este, să recunoaştem, fascinant!
Dinspre Ştiinţă există astăzi pe Mapamond o deschidere nouă,
largă, curioasă şi responsabilă spre problematica esenţială a
omului, altfel decât vechea concepţie - rector de gândire, strict
carteziană şi doar newtoniană. Alergând din orizont în orizont omul
care gândeşte poate avea astăzi, cu siguranţă, altă optică, altă
deschidere şi alte curiozităţi.
Profesorul Dumitru Constantin-Dulcan este unul din spiritele
luminate ale acestui curent modern din gân¬direa Mapamondului
ştiinţific care graţie bagajului său extraordinar de informaţii din
ştiinţele particulare, infor¬maţii de ultimă oră, teoretice dar şi
experimentale, graţie cunoaşterii Istoriei ştiinţei şi a Istoriei
Filosofiei, gratie deschiderii mintii sale, dar şi a sufletului său
frumos neliniştit, găseşte modalităţi foarte interesante, inedite
chiar, pentru a gândi cu demnitatea celui care „ştie că ştie"
(Theillard de Chardin) şi cu înţeles -Neînţelesul.
Aplecarea transdisciplinară şi transculturală (căci D-sa stăpâneşte
confortabil atât cultura occidentală cât şi cea orientală) spre
vechile probleme ale omului şi ale umanităţii în ansamblu,
esenţiale de altfel, este un mare câştig. Căci, cui a ajutat gândirea
fragmentară, ignorată reciproc sau contestată reciproc şi
incapabilă să treacă la un alt palier, mai înalt, de Cunoaştere şi de
Gândire?
Aşa cum Revoluţia Iluminismului avea nevoie de argumente din
partea Ştiinţei vremii pentru a-l detrona pe Dumnezeu, aşa acum
marile descoperiri din ştiinţele particulare şi, mai ales, cele de
ultimă oră, vin şi arată cum vechile argumente sunt şubrede,
fragmentare şi aşezate pe un palier totuşi modest de Cunoaştere,
în care conceptul de „informaţie" şi „programare" nici că existau.
Or, dincolo de evoluţia din Natură şi dincolo de evoluţia lui hommo
sapiens rămăsese „Ceva".
Cine suntem? Cum am venit pe lume şi de ce? Cum s-a făcut
evoluţia, spontan sau dirijat? Unde ne du¬cem? Ce sens au toate
astea, recte, care este sensul vieţii? Care este, de fapt, originea
vieţii? Dar a Universului? Ce este după viaţă, totul sau nimic? Un
laitmotiv străvechi, întrebări peste întrebări, reluate cu fiecare felie
de cu¬noaştere cucerită, căci omul are nevoie de ştiinţific ca să
înţeleagă, prea l-a umilit vechiul adagiu medieval „crede şi nu
cerceta" şi prea s-a prelins înspre neconvingere rolul exclusiv al
întâmplării în evoluţie, cel care l-a fermecat atât pe Darwin. Un
lucru era cert: mai era „Ceva" pus în materie. Ba chiar şi în câmp -
„ultima cărămidă".
„Totul este vibraţie!" - a zis Fizica cuantică şi a luat nişte Premii
Nobel, punându-ne serios pe gânduri. E drept că ne-a luat un pic
de timp să ne dezmeticim şi tot ne mai vine să gândim newtonian,
adesea.
Teoriile noi?
Se nasc sub ochii noştri prea uimiţi adesea ca să poată crede, ori
poate ne sperie înaltul lor ori poate noul ori poate schimbarea aşa
cum s-a întâmplat, întotdeauna de altfel, în Istoria Ştiinţei şi în
Istoria Filosofiei.
Dar, câtă noutate poate absorbi un om? Şi cât de departe se poate
ajunge? - te poţi întreba, contrariat, uluit şi descumpănit, chiar în
aceste vremuri când am fost bombardaţi exponenţial cu nou, cu
noul cel mai insolit, cel mai incredibil, de către minţile cele mai
strălucitoare ale omenirii.
Importantă este deschiderea minţii noastre către aceste torente de
nou. Importantă este curiozitatea, vechiul şi actualul motor al
Cunoaşterii ştiinţifice, acea „mirare în faţa lucrurilor" în sensul în
care vorbea Lucian Blaga. Important este ca Fizica cuantică,
Neurologia, Genetica Astrofizica, Psihocibernetica şi alte ştiinţe
particulare de mare efervescenţă azi să reverbereze corect în
Filosofia Ştiinţei, în concepţia noastră despre lume şi viată tributară
încă, e drept, arhetipurilor mecaniciste de gândire. Important este,
fireşte, şi să nu ne lăsăm prea furaţi de entuziasmul, absolut
explicabil, care să ne aprin¬dă într-atât imaginaţia încât să vedem
culorile explodând în jerbe şi acolo unde e gri sau alb. Dar, tot
fizica ne învaţă că-n fond toate culorile la un loc nu-nseamnă decât
lumina albă.
Trăim acum un moment în care multe din compe¬tenţele
mapamondului ştiinţific, cele mai briante, se apleacă să înţeleagă
şi să explice curiozităţi şi stranietăţi ce, categoric, uimesc, uluiesc,
şochează: experienţele psi¬hologice transpersonale, experienţele
morţilor clinice, ale vindecărilor prin mijloace psihologice sau prin
Sacru. Sigur, primul gând care îţi poate apărea vizează
impor¬tanţa de a decela corect între poveste şi realitate, căci
su¬biecţii pot avea, cât cuprinde, fantezii, imaginaţie, efect
placebo, boli psihice, exhibiţionism, vor să atragă atenţia sau, pur
şi simplu, se joacă. Şi acest lucru nu este deloc simplu pentru
cercetători.
Se vorbeşte azi în lume, tot mai mult, de pericolul încărcării
excesive cu energie negativă a persoanei, dar şi a planetei, dovedit
azi ca cel mai grav stres. Or, alături de marile şi stupidele noastre
greşeli, poluările de tot felul: chimice, fizice, radioactive, poluarea
cu negativ a creierului nostru (stresuri, ură, sentimente negative
di¬verse) este enormă, ca şi poluarea cu negativ a Terrei,
organism viu şi vulnerabil, cum nici nu credeam. Există temeri, tot
mai exprimate, că pragul de suportabilitate este pe cale să fie
atins. Om - Pământ - Cosmos = o legătură intrinsecă puternică,
esenţială şi cu feed-back. De ce ne mirăm? Marii iniţiaţi şi Religia
vorbeau de mult de „Om - Pământ - Cer". Nu ne mai mirăm.
Important este să gândim sistemic, global, pre-dictiv, dar şi holistic
- corect adică, complexitatea vieţii, Natura cea necuprinsă şi
„Omul, acest necunoscut", căci, încă este din păcate adevărată
judecata de valoare a lui Alexis CarreL
Şi, Domnul profesor universitar doctor Dumitru Constantin-Dulcan,
reputatul neurolog şi psihiatru, cu deschideri ample de filosofia
ştiinţei, asta face. Cu o onestă acurateţe ştiinţifică, cu
responsabilitate şi desigur, cu foarte mult curaj. Iar instrumentele
ştiinţifice aduse sunt de excepţie şi aparţin, clar, logicii holistice,
gândirii superioare, elevate, sistemice, holografice, integratoare şi
făuritoare - cum spune Epistemologia - de Adevăr. Setul
argumentelor ştiinţifice pus la dispoziţie minţii noastre este bogat,
variat, de ultimă oră, aparţinând diferitelor ştiinţe particulare, mai
ales de vârf, şi provenind din ambele culturi: occidentală (Europa,
SUA, Canada, Rusia) şi orientală (China, India). Căi diferite, ai zice,
dar nu disjuncte întru Adevăr, căci ele, culmea, astăzi încep să se
apropie prin ceea ce afirmă.
Marile întrebări continuă ca un laitmotiv: de ce ne naştem? De ce
murim? De unde venim şi încotro ne ducem? Marile esenţe sunt
supuse interogaţiei şi azi, ca-ntotdeauna, de marile spirite din
Ştiinţă sau din Filosofie ori de copii. Căci şi unii şi alţii sunt lipsiţi de
inhibiţii, extrem de curioşi şi foarte deschişi pentru acel, mereu,
„de ce?".
Nu ştiu câtă Cunoaştere ne este îngăduită, căci s-a văzut ce a făcut
omul deschizând Desaga Ucenicului Vrăjitor, când a pus mâna pe
atom. Se vede ce face, deja, în genetică, se vede cum ştie şi nu
ştie gestiona puterea Ştiinţei Mari ce-i conferă, categoric, o uriaşă
forţă, ce-mbată, gâdilă vanităţi şi aprinde patimi.
Chintesenţa discursului profesorului Dumitru Constantin-Dulcan,
axul crucial al foarte interesantei D-sale cărţi care, cu siguranţă, va
stârni vii discuţii (Adevărul se naşte din maieutică!) este omul, dar
omul întreg, omul sistem de sisteme, omul holistic, omul
spiritualizat, văzut cu toate valenţele sale intrinseci, de legătură:
Pământul = Natură, mediu, societate, alimentaţie, habitat, familie
şi alte nevoi fundamentale şi Cerul = Universul şi acel „Ceva",
„Cineva", acea Inteligenţă cosmică regăsită în fiecare fiinţă vie.
Acel „Ceva", „Cineva", a dat conştiinţei noastre un creier şi
creierului un corp - spune Dumitru Constantin-Dulcan - şi el creierul
şi ea conştiinţa (care nu este doar o emanaţie a creierului!)
controlează fiecare moleculă şi atom, fiecare cuantă, fiecare
vibraţie.
Se fac referiri cu argumente solide la resursele noastre latente
adânc îngropate în noi, care zac neutilizate (folosim doar 10% din
creierul nostru! Iar alte cercetări vorbesc de doar 2%). Prin
imagerie mentală acestea pot face „minuni" în vindecările
spectaculoase, chiar şi în bolile incurabile. Imageria mentală
declanşată şi pusă la treabă prin intenţia voinţei, prin perseverenta
repetării şi încrederea deplină a reuşitei, deblochează aceste
resurse ascunse: calităţi, potente, gene sau părţi de ADN ce nu
erau utilizate şi ar fi putut rămâne astfel până la moarte.
Dumitru Constantin-Dulcan vorbeşte de bogăţia şi puterea marelui
necunoscut care este Subconştientul şi care de la Freud, Jung şi
Adler încoace a fost negat aiurea, de prea multe ori. Voinţa este
„Regina", căci, vorba Domnului Adler devenită lege, fiindcă era de
fapt lege: „Intre dotare şi voinţă învinge, întotdeauna, voinţa!" De
ce? Pentru că voinţa, susţinută de o motivaţie fermă, clară,
permanentă şi vie, deblochează tocmai aceste forţe latente, ce zac
în noi, în fiecare.
Dar cenzura conştiinţei nu este întotdeauna bene¬fică fiindcă este
hrănită de mentalitatea epocii şi nivelul din clipa aceea a
dezvoltării Cunoaşterii şi acum este clar - spune profesorul Dumitru
Constantin-Dulcan cum pot fi blocate aceste resurse. Este blocat
accesul la sfera extraordinară a Subconştientului care stochează
atât de multe informaţii ce n-au fost încă procesate de Conştient şi
unele nici nu vor fi accesate vreodată. Acolo sunt înscrise şi
programele cu care am venit pe lume, resursele, forţele şi calităţile
noastre latente de care, evident, nu ştim nimic. Acolo sunt şanse
reale pentru vindecări, soluţii la probleme, căi spre Succes. Din
păcate un intelectual prea sofisticat şi prea sceptic, cu gândire
doar carteziano-newtoniană, nu are cum crede asta, nu poate şi,
deci, îşi anulează din start şansele de vindecare, de autodepăşire
şi, poate, de succes. Este blocat, în acelaşi fel, şi accesul spre
Câmpul informaţional Universal şi asta înseamnă, iarăşi, o pagubă
imensă. Căci fiinţa este legată de „Sursa primară", nu degeaba s-
au extaziat poeţii cei geniali când au scris că omul este sculptura
Soarelui şi a Pământului... Univers - Pământ - Cer ... Cer - Pământ şi
tu ... Astăzi nici un om de ştiinţă care cunoaşte fizica cuantică,
genetica de ultimă oră, Psihocibernetica şi alte ştiinţe, nu se poate
îndoi de determinarea noastră cos¬mică. Medicina tradiţională
chineză şi filosofiile orientale ştiau asta de 5000 de ani, dar apoi şi
un filon al filosofiei occidentale, şi, evident, Religia.
„Ceea ce gândim, acel ceva devenim!" - enunţă Dumitru
Constantin-Dulcan un mare Adevăr. Căci foca¬lizarea pe ceva,
aduce întreaga energie acolo şi, la nevoie, o ia din Câmpul
informaţional Universal. „Unde este gândul, acolo este energia!" Să
mai comentăm cât greşim astăzi când ne preocupă, permanent,
mai mult gândul
Chintesenţa discursului profesorului Dumitru Constantin-Dulcan,
axul crucial al foarte interesantei D-sale cărţi care, cu siguranţă, va
stârni vii discuţii (Adevărul se naşte din maieutică!) este omul, dar
omul întreg, omul sistem de sisteme, omul holistic, omul
spiritualizat, văzut cu toate valenţele sale intrinseci, de legătură:
Pământul - Natură, mediu, societate, alimentaţie, habitat, familie şi
alte nevoi fundamentale şi Cerul = Universul şi acel „Ceva",
„Cineva", acea Inteligenţă cosmică regăsită în fiecare fiinţă vie.
Acel „Ceva", „Cineva", a dat conştiinţei noastre un creier şi
creierului un corp - spune Dumitru Constantin-Dulcan - şi el creierul
şi ea conştiinţa (care nu este doar o emanaţie a creierului!)
controlează fiecare moleculă şi atom, fiecare cuantă, fiecare
vibraţie.
Se fac referiri cu argumente solide la resursele noastre latente
adânc îngropate în noi, care zac neutilizate (folosim doar 10% din
creierul nostru! Iar alte cercetări vorbesc de doar 2%). Prin
imagerie mentală acestea pot face „minuni" în vindecările
spectaculoase, chiar şi în bolile incurabile. Imageria mentală
declanşată şi pusă la treabă prin intenţia voinţei, prin perseverenţa
repetării şi încrederea deplină a reuşitei, deblochează aceste
resurse ascunse: calităţi, potente, gene sau părţi de ADN ce nu
erau utilizate şi ar fi putut rămâne astfel până la moarte.
Dumitru Constantin-Dulcan vorbeşte de bogăţia şi puterea marelui
necunoscut care este Subconştientul şi care de la Freud, Jung şi
Adler încoace a fost negat aiurea, de prea multe ori. Voinţa este
„Regina", căci, vorba Domnului Adler devenită lege, fiindcă era de
fapt lege: „Intre dotare şi voinţă învinge, întotdeauna, voinţa!" De
ce? Pentru că voinţa, susţinută de o motivaţie fermă, clară,
permanentă şi vie, deblochează tocmai aceste forţe latente, ce zac
în noi, în fiecare.
Dar cenzura conştiinţei nu este întotdeauna bene¬fică fiindcă este
hrănită de mentalitatea epocii şi nivelul din clipa aceea a
dezvoltării Cunoaşterii şi acum este clar - spune profesorul Dumitru
Constantin-Dulcan cum pot fi blocate aceste resurse. Este blocat
accesul la sfera extraordinară a Subconştientului care stochează
atât de multe informaţii ce n-au fost încă procesate de Conştient şi
unele nici nu vor fi accesate vreodată. Acolo sunt înscrise şi
programele cu care am venit pe lume, resursele, forţele şi calităţile
noastre latente de care, evident, nu ştim nimic. Acolo sunt şanse
reale pentru vindecări, soluţii la probleme, căi spre Succes. Din
păcate un intelectual prea sofisticat şi prea sceptic, cu gândire
doar carteziano-newtoniană, nu are cum crede asta, nu poate şi,
deci, îşi anulează din start şansele de vindecare, de autodepăşire
şi, poate, de succes. Este blocat, în acelaşi fel, şi accesul spre
Câmpul informaţional Universal şi asta înseamnă, iarăşi, o pagubă
imensă. Căci fiinţa este legată de „Sursa primară", nu degeaba s-
au extaziat poeţii cei geniali când au scris că omul este sculptura
Soarelui şi a Pământului... Univers - Pământ - Cer ... Cer - Pământ şi
tu ... Astăzi nici un om de ştiinţă care cunoaşte fizica cuantică,
genetica de ultimă oră, Psihocibernetica şi alte ştiinţe, nu se poate
îndoi de determinarea noastră cos¬mică. Medicina tradiţională
chineză şi filosofiile orientale ştiau asta de 5000 de ani, dar apoi şi
un filon al filosofiei occidentale, şi, evident, Religia.
„Ceea ce gândim, acel ceva devenim!" - enunţă Dumitru
Constantin-Dulcan un mare Adevăr. Căci foca¬lizarea pe ceva,
aduce întreaga energie acolo şi, la nevoie, o ia din Câmpul
informaţional Universal. „Unde este gândul, acolo este energia!" Să
mai comentăm cât greşim astăzi când ne preocupă, permanent,
mai mult gândul
cel rău - angoase, răzbunări, meschinării, griji, ticăloşii de-a
dreptul? Ultimul gând înainte de a adormi este cel ce trece în
Subconştient, care-l execută, automat ca pe o comandă
implacabilă, că este bine sau nu pentru emitent. Or, care este
acest gând? Grija facturilor grele, a nereuşitei („precis nu-mi
iese!"), frica de problemele apăsătoare la care, parcă, nu le dăm
de capăt (căci „precis nu-mi iese!"), gelozii, răzbunări, invidii,
ranchiuni, frustrări, răzbunări, meschinării, ticăloşii, frici - frici - frici
şi nefericiri! ... un carusel de frici, neîncredere şi nefericire! „Ceea
ce gândim, acel ceva devenim" - spune Dumitru Constantin-
Dulcan. Poate înţelepciunea populară, de aceea a şi stocat de
secole: „Un necaz nu vine niciodată singur!". Da, suntem nişte
angoasaţi şi nişte nefericiţi! Sau, poate, nu ne-a spus nimeni până
acum, convingător cât greşim? Şi de ce greşim? Omul are nevoie
de explicaţii, asta e! Sau am fost de prea multe ori dezamăgiţi de
şarlatanii care cred Ştiinţa un bulevard şi pe noi nişte trecători mai
uşor de păcălit? Sau i-am crezut prea mult pe filosofii care ne-au
spus că numărul nostru cromozomic este angoasa şi nu Speranţa?
Speranţa ne vine, desigur, de la conexiunea cu acel „Ceva" -
„Cineva" care se regăseşte şi-n noi, prin scânteia acea divină. Iar
noile descoperiri privind proprietăţile creierului, la care profesorul
Dumitru Constantin-Dulcan se referă pe larg, cu consecinţe de
nebănuit, pot fi argumente peremptorii. Oamenii au creierul
programat ca să creadă, spun recentele cercetări în Neurobiologie
din Suedia, Franţa şi Canada, căci dispun de micromolecule,
structuri şi posibilităţi de receptare a informaţiei transcendentale.
E clară şi statistica actuală, la nivel mondial: credincioşi = 85%,
atei = 15%, creştini = 35%, musulmani

= 20%, hinduşi = 14%, confucianişti = 6%, budişti = 6%, iudaici =

1%.
Clar şi că rugăciunea şi credinţa sunt remedii miraculoase cădi
acţionează în creier ca un anxiolitic pu¬ternic dezvoltând acelaşi
chimism contra anxietăţii - spun Nicolas Revoy şi Isabelle Bourdial,
reputaţi neurobiologi, care în 2005 au făcut vogă, descoperind că
spiritualitatea este prezentă în creierul nostru prin însăşi
structurarea lui.
Foarte clar şi faptul: „conştiinţa nu mai poate fi re¬dusă numai la
circuitele neuronale!" - spune profesorul Dumitru Constantin-
Dulcan.
Suntcunoscute,azi,experimenteletranscendentale - ni se spune -
trăite de oameni în stări transpersonale, de conştiinţă modificată,
de moarte clinică, situaţii abso¬lut curioase de acces la informaţii
extrasenzoriale. Aceste experienţe par incredibile, par iraţionale,
inacceptabile dacă le priveşti din unghiul de vedere al gândirii
carte¬ziene şi newtoniene, ba, uneori, chiar şi altfel. Dar ele,
aflăm, sunt tot mai multe,; se petrec pe diferite meridiane ale
globului, la persoane de diferite culturi, medii sociale şi
educaţionale, de diferite vârste şi sexe. Subiecţii sunt comunicaţi şi
studiaţi de specialişti de mare credibilitate, graţie girului
competenţei lor profesionale - precizează profesorul Dumitru
Constantin-Dulcan, or asta este şi mai interesant. Ce poţi să spui?
Să ne reîntoarcem, ca să ne salvăm la înţelepciunea şi zâmbetul
strămoşilor latini? („Quis custodiet custodes?"? „Şi cine îi va păzi
pe paznici?"). Nu, mai bine la „Adevărul este copilul timpului".
Şi apoi, e drept că experienţe ciudate sunt semnalate pe
tot*parcursul Istoriei omenirii şi nu au fost elucidate nici până azi:
Alexandru cel Mare avea vise precognitive, inclusiv despre asediul,
de mai apoi, al Tyrului, la 332 î. Christos; miracolele din timpul
crucia¬delor, cadavrele intacte după ani ale unor sfinţi,
prezice¬rile ce i s-au făcut lui Napoleon Bonaparte, ciudăţeniile
paranormale ale lui Charles Dickens, celebrul vis premo-nitor al lui
Abraham Lincoln, experienţele paranormale (inclusiv
decorporalizare) asumate chiar de Cari Jung, mesajul
extrasenzorial receptat de W: Churchill în timpul
bombardamentului Londrei, şi care i-a salvat viaţa, reacţiile
plantelor la gândurile omului (efectul Backster), stranietăţile
povestite de oameni în regresie progresivă hipnotică, detectivii
paranormali care ajută poliţiile unor ţări, cum a fost celebrul
clarvăzător olandez Gerard Croiset (anii 1970), solicitat peste tot în
lume, anumite coincidenţe stranii etc. etc. etc, lista ar putea fi
lungă, într-adevăr, mai ales în ultimele decenii.
încă o dată - „Adevărul este copilul timpului".
*
* *
Dumitru Constantin-Dulcan este prezent în această carte nu doar
ca om de ştiinţă de excelenţă, neurolog şi psihiatru, spirit elevat,
minte iscoditoare şi curiozitate temerară, aşa cum l-am cunoscut
cu toţii şi în volumul său Inteligenţa materiei, care a făcut vogă.
II găsim în primele capitole cu condeiul de scrii¬tor, plin de iubire,
respect şi gratitudine pentru Mama sa, Tatăl său şi satul său dintre
dealuri, prezentat cu farmec şi talent, aşa cum era pe-atunci,
simbolul satului românesc, de fapt, din care toţi ne tragem seva,
căci, vorba lui Blaga, toţi venim, până la urmă, dintr-un sat.
Satul acela, cu morala sa robustă, cu inteligenţele sale
neprelucrate, dar autentice şi ascuţite, cu bogăţia tradiţiilor şi
cutumelor absolut splendide, cu visele şi speranţele oamenilor
blestemate să nu se împlinească decât, eventual rarissim, prin
copiii cu noroc, iubiţi de Ursitoarele Bune şi care i-au dus la oraş, la
universităţi şi în bibliotecile lumii. Ce curăţie sufletească poate fi în
sătucul românesc pierdut în neguri, câiă frumuseţe, câtă trudă,
câtă renunţare şi cât sacrificiu! Poţi să nu faci o plecăciune sfioasă,
plină de respect şi reală admiraţie?
Ei, da ... „Cerul înstelat deasupra şi Legea Morală în noi" - spunea
Kant, parcă anume pentru omul satului de atunci. Căci omul de la
oraş azi, de multe ori mahalagiu notoriu chiar dacă locuieşte în
centru, zice rânjind: „Cerul înstelat deasupra, ei şi?"
** *
Destinul de cercetător, de scriitor, de filosof, ca de altfel de creator
în oricare domeniu, nu ţi—1 alegi, te alege el. Şi nici nu te poţi opri
să nu deschizi uşi când le vezi închise în faţă. Nu poţi nici eluda
dimensiunile, deşi nu toate-s ale omului, nici nu poţi opri timpul în
loc. Gândirea ca şi Cunoaşterea trebuie să se mişte, să se înalţe şi
tot nu-i destul de sus.
Dumitru Constantin-Dulcan simte, perfect, aceste chemări şi le
onorează frumos, împlinindu-le cu onesti¬tatea ştiinţei de care
dispune, cu curiozitatea gândirii sale înalte şi cu dorinţa de a urma
calea dreaptă. Lao Zi spunea: „Când oamenii pierd calea
adevărată, îşi pierd virtutea, apoi îşi pierd dreapta judecată ...".
Apoi? Haosul. Or, acum, toţi avere impresia de haos moral în lume,
de căi încurcate, deşi ştim azi, atâtea.
Şi totuşi, nu ştim multe: din nou laitmotivul ce este viaţa şi ce este
moartea? Ce este apa? De unde ve¬nim şi unde ne ducem? Care
este sensul nostru în lume? Ce-nseamnă experienţele stranii
descrise de atâtea persoane?
Şi totuşi, ştim multe: ştim fizică cuantică, ştim că totul e câmp,
cuantă, vibraţie, ştim genetică până la genom, ştim că timpul este
biologic, fizic, psihologic şi cosmic, ştim sisteme solare,
galaxii,'Univers entropie şi Univers negentropic. Ştim răspunde, în
sfârşit corect, prin Pasteur şi alţi bacteriologi şi virusologi, mai noi,
vechii întrebări medievale de sucit minţi şi care părea imbecilă de-
a dreptul: „câţi draci pot sta pe o gămălie de ac?" Ştim despre
holograme şi Logica holistică, ştim despre creier că e folosit foarte
redundant, că neuronii pot să se nască mereu, ştim.... E mult? E
putin? Scientologii spun: „Astăzi se ştie mai mult şi mai multe
decât s-a ştiut vreodată!" Oare? Căci, pe căi revelate Religia şi
marii iniţiaţi, marile spirite din Orient şi Occident, se pare că ştiau,
demult, nişte esenţe de calibru, pe care acum noi le descoperim,
pe rând, uimiţi.
„Dacă toţi mor, înseamnă că asta se poate face!" -zâmbim cu
filosoful cel cu umor, ca să ne înlăturăm frica, căci, deşi se tot
moare de mii de ani nu ne-am obişnuit cu asta. Şi oricât ar fi omul
de ateu, fiindcă sunt destui pe planetă (15%), toată lumea, dar
absolut toată lumea, crede sau măcar speră, în secret, că lucrurile
nu se ter¬mină aici. Poate ca să putem suporta viaţa, ca să putem
trăi liniştiţi, ca să putem fi fericiţi? Sau, vorba D-lui Freud,
Subconştientul nostru ştie mai multe şi mai mult despre moarte? Şi
fiindcă toţi vrem să ştim despre Viito¬rul viitorului ce vine
implacabil, ne mirăm că încercăm să facem paşi sau chiar salturi,
să deschidem uşi, să forţăm tainiţe secrete, să intrăm pe geam, pe
horn, pe gaura cheii spre a lămuri ceva şi că pentru asta punem la
bătaie tot ce ne vine-n ajutor despre Ştiinţe?
Cât despre Religie, ea ne-a obişnuit cu gândul că moartea este cea
mai importantă, e trecere către „Ceva". De aceea cei mai trişti,
mai angoasaţi şi mai nefericiţi sunt cei care nu cred. Ei se vindecă
mai greu şi trăiesc mai puţin, spun statisticile serioase.
Desigur, alergând din orizont în orizont, omul poate deschide azi
noi porţi de Cunoaştere, apar noi între¬bări, rămân încă şi din cele
vechi destule. De ce oamenilor buni pare să li se întâmple tot felul
de lucruri rele, sufe¬rinţe, umiliri şi nefericiri? - se-ntreabă şi omul
simplu şi savantul, absolut contrariaţi. De ce spre Exitus omului îi
este dat să sufere umilinţa neputinţelor de tot felul, in¬clusiv a
demenţelor senile, de diferite grade, care-l trans¬formă nu doar
într-o jalnică victimă, dar îi şi face ţăndări demnitatea pe care a
construit-o cu grijă o viaţă, ba mai mult, chinuindu-i pe cei din jur,
de obicei pe cei care îi iubeşte mai mult? De ce ura este mai
statornică şi mai prezentă decât iubirea, deşi toţi am venit pe lume
într-o clipă de iubire? Şi, se pare, zice reputatul neurolog Dumitru
Constantin-Dulcan creierul nostru aşa şi este structurat pentru
iubi¬re - armonie - pace. Parcă niciodată în devenirea fiinţei n-a
existat un asemenea buget uriaş şi monstruos de ură, ură
permanentă, ură groasă, ură crâncenă, cu sau fără motivaţie, ură
la toate nivelurile sociale, inclusiv în celula socială - familia.
Instituţia căsătoriei este astăzi în cădere liberă, tinerii nu mai vor
să se căsătorească, cei care o fac divorţează cât ai zice „iubire
eternă", copiii devin marcaţi, nesupravegheaţi şi la dispoziţia
bunului plac a agresiunii media, cea care a luat-o rău razna, sau a
străzii care-i „educă", aducând la lumină instincte primare de o
violenţă dramatică demult îngropate în undergroundul speciei. De
ce ne bălăcim, inconştient, în tot felul de crize: de energie, de
materii prime, de apă dulce, de timp, de scop etc, etc. şi, peste
toate, cea mai gravă - criza morală? Banii planetei, inteligenţele
planetei, timpul oamenilor ei, se scurg spre orice altceva. De ce?
înlocuim civilizaţia noastră, la propriu şi la figurat cu o civilizaţie de
plastic, vorba regretatului prof. George Palade - laureatul Nobel,
urâtă şi periculoasă, căci, stricto sensu, spunea D-sa, anual apar
500 de boli noi cauzate de stresuri, inclusiv de masele plastice. Ce
rost au zâmbetul „de plastic" şi sentimentele „de plastic"? Intr-o
epocă revoluţionară a comunicării suntem pe punctul de a eşua
tocmai în comunicare. Efect, paradoxal şi cumplit, al modernităţii,
aglomerării şi globalizării, Singurătatea, şi însingurarea sunt
resimţite azi pe glob, foarte dureros ca şi alienarea persoanei, ce
face ravagii. Singur, în faţa laptopului său omul se simte izolat într-
o lume virtuală pe ecran şi, parcă, tot mai virtuală alături, la
serviciu, în societate, acasă, bombardat de un noian de informaţii,
majoritatea negative şi foarte multe inutile, care-l năucesc. Nimeni
nu înţelege pe nimeni, nimeni nu are timp pentru nimeni, nimeni
nu iubeşte pe nimeni, ai zice, nimeni nu comunică sincer cu
nimeni, colorat, frumos, sensibil, cu încărcătură afectivă reală, atât
de necesară fiinţei. Stresul este cel care contează şi banul! Sexul e
doar un sport, prea adesea, decopertat de poezie, romantism şi
fior, căci îngerul nu te mai poate atinge cu o aripă şi nici o fărâmă
de Cer nu mai coboară pe pământ. Nimeni nu dă nimic, nimic real,
nimic gratis, nimic bun, nimic frumos. Or, Leon Bloy are aceeaşi
drep¬tate: „Niciodată nu se ştie cine dă şi cine primeşte!".
Criza morală de comunicare, de iubire, de prietenie, de tandreţe,
de înţelegere, de compasiune, de respect, de solidaritate reală pe
principii şi idei şi nu pe interese de moment sau pe bani, criza de
omenesc - sunt realităţi dure care-ţi lovesc necruţător Universul
tău interior. Căci toate sunt nevoi fundamentale ale omului nu
degeaba înscrise în Piramida lui Maslow şi fără de care fiinţa
suferă, se frustrează, Supereul se revoltă, se întristează şi se
nefericeşte - spune Psihologia de ultimă oră şi realitatea la zi. Din
nou: la ce bun toate astea? Când ce contează, cu adevărat (şi asta
o simte oricine în preajma morţii) sunt iubirea, înţelegerea, pacea
sufletească şi Speranţa.
Da, este nevoie, chiar mare nevoie, de o con-ştiinţă nouă
superioară, a omului şi a lumii, o conştiinţă spiritualizată, şi putem
face asta dacă vrem. Am avea forţa şi-apoi nici nu suntem, din
fericire, singuri cum ne-am temut.
Stela-Maria Ivaneş Doctor în filosofie

CUVÂNTUL AUTORULUI
Am purtat în minte această carte câţiva ani, fără să îndrăznesc să
o scriu. Eram conştient de şocul pe care îl va produce, într-o lume
care nu este încă pregătită să accepte uşor un alt adevăr despre
sine, în afara celui pe care şi l-a însuşit tradiţional, cultivat de
religiile clasice, de instrucţia şcolară şi impus de experienţa
comună.
A vorbi despre religie, dar altfel decât se citeşte în cărţile
consacrate, înseamnă să stârneşti nedumerirea a cel puţin două
categorii de cititori: şi pe cei ce cred la modul tradiţional şi pe cei
ce nu cred.
Cei ce cred la modul tradiţional vor fi surprinşi să găsească
descrisă o altă imagine a Divinităţii, aşa cum este sugerată de
ultimele experienţe şi observaţii venite din laboratoarele oamenilor
de ştiinţă. După cum vom vedea, este imaginea unui Dumnezeu al
păcii, al armo¬niei, al iertării, al iubirii pentru întreaga omenire,
indi¬ferent de rasă, religie, sex, stare socială şi nu al
discrimi¬nării, al răzbunării şi al ostilităţii împotriva celor care nu
cred sau împărtăşesc alte modalităţi de exprimare spiri¬tuală. Este
un Dumnezeu situat dincolo de toate dispu¬tele teologice, de
toate contradicţiile vechilor texte care au fost adesea interpretate
pătimaş şi părtinitor declan¬şând furii care nu o dată s-au soldat
cu războaie şi linşaj oribil a mii de oameni. In cartea sa, Furioşii
Domnului, autorul, Georges Blond, scrie despre disputele absurde
dintre catolici şi hughenoţi care au condus la carnajul din
„Noaptea Sfântului Bartolomeu". O simplă diferenţă de ritual sau
de opinie a fost suficientă pentru a face să curgă sângele a mii de
oameni, ne spune autorul citat.
Aceiaşi oameni vor fi probabil la fel de miraţi să citească despre
eternitatea vieţii la nivel de Univers, mani¬festată în infinite forme
de remateriaiizare, aşa după cum este sugerată în descrierile
făcute de subiecţii aflaţi într-o stare de conştiinţă modificată şi
confirmată prin docu¬mentare, acolo unde a fost posibil^ ca
realitate istorică trăită.
Alţii vor fi surprinşi că eu, om de cunoaştere ştiin¬ţifică, profesor
universitar, admit să vorbesc despre un Dumnezeu pe care ştiinţa
oficială îl neagă cu vehemenţă.
Trebuie să precizez că percepţia mea asupra Divinităţii este aceea
a unei inteligenţe văzută şi ca sursă şi ca organizatoare şi
coordonatoare de Univers, aşa cum am descris-o în Inteligenţa
materiei. Mai mult sau mai puţin, şi ştiinţa academică admite
existenţa unei inteli¬genţe în funcţionalitatea lumii vii, dar este
văzută ca efect al evoluţiei, aşa cum a fost descrisă de Darwin, şi
nu ca o sursă a acestei evoluţii.
Eu sunt gata să accept, ad litteram, toate concep¬ţiile materialiste
despre lume ale ştiinţei oficiale dacă poa¬te oferi un răspuns
pertinent, convingător, fie şi numai la experienţele descrise în
această carte. Nu am pretenţie mai mult. îl asigur pe cititor că mi-
am însuşit conştiincios toate noţiunile ştiinţifice predate în şcolile
prin care am trecut. îndoiala mea a început în clipa în care am fost
pus în faţa unor experienţe şi evenimente care nu mai puteau fi
explicate prin prisma datelor ştiinţifice vehiculate ofi¬cial. Atunci
am înţeles că Shakespeare avea dreptate când prin vocea lui
Hamlet îi spunea lui Horaţiu că în Cer şi pe Pământ este cu mult
mai mult decât mintea noastră poate cuprinde.
Dacă aş fi fost singurul martor al unor experienţe, să le numesc
stranii, pentru că nu sunt comune, m-aş fi resemnat îndoindu-mă,
probabil, de sănătatea mea men¬tală, dar astfel de experienţe le-
au avut oameni de ştiinţă cu un statut universitar incontestabil, din
ţâri cu un nivel de dezvoltare ştiinţifică binecunoscut, cum sunt
SUA, Anglia, Danemarca, Rusia etc.
Aceşti oameni, medici şi profesori universitari, trăiesc şi sunt o
mărturie vie a ceea au experimentat şi au văzut. Din motive ce nu
le detaliez acum, concluziile lor sunt ignorate şi neluate în seamă
de ştiinţa academică. Deocamdată.
Conştienţi de importanţa fundamentală a conclu¬ziilor lor pentru
înţelegerea momentului istoric pe care îl traversează omenirea şi
în mod deosebit pentru înţele¬gerea viitorului său, ei şi-au
împărtăşit opiniile în lucră¬rile ştiinţifice şi în operele publicate
asumându-şi riscul de a apare, cel puţin bizari, dacă nu şi de a fi
renegaţi de către apărătorii fervenţi ai concepţiei materialiste
despre lume.
Pentru a fi mai clar în ceea ce doresc să exprim acum, voi prezenta
aici doar un singur exemplu, cel al profesorului universitar de
psihiatrie, Brian L. Weiss, care lucrează la un centru medical din
Miami (SUA).
In cartea sa, Same Soni, Many Bodies (Un singur suflet, mai multe
corpuri), publicată în anul 2004, deci destul de recent, tradusă şi la
noi de editura For You (2006), Brian L. Weiss relatează deruta pe
care a avut-o la începutul carierei sale ca medic psihiatru când o
pacientă fără tulburări psihotice, aflată într-o stare de conştiinţă
modificată prin hipnoză indusă, i-a relatat despre legă¬tura
cauzală dintre suferinţa care a adus-o la consult şi vieţile sale
anterioare. Surprins de ceea ce aude, reali¬zează că nimic din
ştiinţa însuşită la universităţile Yale
şi Columbia nu îl pot ajuta în înţelegerea acestui caz. Repetarea
ulterioară a şedinţelor de terapie îi aduce încontinuu date despre
lumi despre care nu mai auzise niciodată.
Impresionat de această întâmplare datorită căreia are sentimentul
că pătrunde într-un univers al mistere¬lor, utilizează ca metodă de
investigaţie a pacienţilor hip¬noza atât în sens regresiv, pentru a
le explora trecutul, cât şi progresiv, din curiozitatea de a testa
posibilitatea de pătrundere în viitor.
Studiile pe care le întreprinde îl conduc la conclu¬zia că multe din
bolile actuale îşi au cauzele în experienţe pe care bolnavii le situau
în alte vieţi, iar aducerea lor în memoria actuală conştientă le
oferea şi mijlocul de vin¬decare. Cu alte cuvinte modul de
comportament prezent condiţionează existenţa din viitor, după
cum prezentul este condiţionat de comportamentul din trecut.
Păstrăm în subconştientul nostru amprenta tuturor erorilor din
trecut până în momentul în care le conştientizăm şi le înlocuim cu
sentimente de regret şi compasiune faţă de cei cărora le-am greşit,
ne spune Weiss. Este cert că în subconştienetul nostru sunt
depozitate amintiri, expe-rienţe, engrame care ne condiţionează
gândirea, compor¬tamentul şi reacţiile în diverse situaţii de care
nu suntem conştienţi, nu ştim întotdeauna în ce împrejurări au
ajuns acolo. Prin inducerea unei stări de conştiinţă modificată, aşa
după cum procedează Weiss, se permite aducerea acestor
engrame din memoria inconştientă în lumina conştiinţei. Geneza
acestor engrame în timpul unor vieţi din trecut este doar o
alternativă de răspuns. O altă alternativă ar putea fi aceea a
invocării conceptului de arhetip formulat de C.G. Jung, în virtutea
căruia păstrăm în subconştientul nostru urma tuturor
evenimentelor trăite de generaţiile care ne-au precedat. Are mai
puţină importanţă ce interpretare oferim acestor fenomene.
Con¬secinţa lor terapeutică este cea care este de reţinut, rolul lor
în vindecarea unei suferinţe prezente şi semnificaţia pe care o au
în edificarea viitorului. Ştiind că prin prezent ne condiţionăm
viitorul, ni se oferă posibilitatea de a-l modela prin autocontrolul
comportamentului actual. „Eram entuziasmat, uimit şi înfricoşat,
ne spune Brian L. Weiss. Cine oare mă va crede? Oare credeam eu
însumi? Eram nebun?"
Mai departe, povesteşte că i-au trebuit patru ani până ce a avut
curajul de a scrie despre acest subiect. „Mi-era teamă, spune el, că
voi fi exclus din comunitatea psihiatrică, dar eram din ce în ce mai
sigur că ceea ce scriu era adevărat."
Povestea profesorului universitar Brian L. Weiss nu este singulară.
Este şi povestea altor medici şi univer¬sitari ca David R. Hawkins,
Stanislav Grof, Carlos Warter şi mulţi alţii, inclusiv a mea. Aceleaşi
experienţe venite să răstoarne concepţii formate prin instrucţie
universitară, aceleaşi ezitări, întrebări, îndoieli şi riscuri de a vorbi.
Fără excepţie, mesajele, informaţiile primite pe aceste căi de către
toţi medicii amintiţi şi evident, nu numai de către ei, dar referinţa
noastră îi vizează în pri¬mul rând pe ei, ne vorbesc despre originile
omului şi ale Universului, despre starea lumii actuale, despre
conse¬cinţele sociale şi planetare ale comportamentului uman,
acum şi în perspectiva foarte apropiată.
Când o multitudine de date, venite în acelaşi timp şi în acelaşi mod
din colţuri atât de îndepărtate ale lumii şi când toate converg
conducând spre aceleaşi con¬cluzii, mai pot fi oare ignorate numai
pentru că sunt în dezacord cu ceea ce ştim? Şi apoi, o expunere de
fapte de observaţie nu obligă pe nimeni să-şi însuşească şi modu
de interpretare al autorului. Avem acum libertatea de i gândi cu
propria noastră minte. Cu acest gând, şi în aces spirit, am scris
cele ce urmează. Dar şi cu speranţa de a f înţeles de cineva.
Sunt pe deplin conştient de imperfecţiunea jude¬căţii umane şi de
aceea mă supun raţiunii Universului. Sunt sigur că aceea este mai
îngăduitoare.

CAPITOLUL 1
NOILE IPOSTAZE ALE CREIERULUI UMAN
Suntem fiinţe dotate cu raţiune, cu o conştiinţă a cărei extensie ne-
a permis să ne desprindem de stricta dependenţă a naturii şi să ne
edificăm o cultură şi o civi¬lizaţie. Creierul uman este singura
noastră structură performantă, în raport cu cel al tuturor celorlalte
fiinţe, care ne preced pe firul evoluţiei. Numai prin creier am făcut
saltul spre fiinţa umană şi nu prin totalitatea creie¬rului nostru, ci
doar prin câteva elemente din anatomia sa: numărul de neuroni,
îndeosebi cei de asociaţie din structura scoarţei cerebrale (cortex)
- suport al capacităţii noastre de a raţiona. In rest am putea spune
că nu sun¬tem performanţi la nici un capitol. Nu avem nici
vederea vulturului, nici auzul delfinului, nici olfacţia felinelor. Nici
digestia, nici imunitatea nu ating performanţele în¬tâlnite la alte
niveluri biologice. Şi este un sens adânc aici. Fiecărei specii
evoluţia i-a adus acele structuri anatomice capabile să
îndeplinească funcţiile impuse de mediul în care a fost obligată să-
şi îndeplinească finalitatea şi sa¬şi consume existenţa. De ce
acelaşi mediu a impus, în funcţie de specie, structuri diferite, când
era de aşteptat ca, aceleaşi cauze să genereze aceleaşi efecte,
este o altă întrebare ce se poate pune ştiinţei.
Experienţa comună şi toate sursele ştiinţifice ple¬dează pentru
ideea supremaţiei creierului în condiţia
umană, în stabilirea raportului dintre noi şi semeni şi i primul rând
în propria noastră fiziologie.
Consider necesar să abordez această structur, văzută ca cea mai
complexă din Univers, dintr-o alil perspectivă decât cea clasică,
una din care să putei desprinde concluzia existenţei sau absentei
unui sens î istoria noastră ca şi a Cosmosului a cărui creaţie sunten
Până în 1992 creierul era văzut ca o masă ane tomică îngheţată la
forma impusă de dezvoltarea s genetică. In cei 16 ani care s-au
scurs de atunci s-a pro dus o adevărată revoluţie ştiinţifică în
cunoaşterea creie rului. Unii o compară cu revoluţia produsă de
Einstein îr fizică.
Ştim astăzi, gratie actualelor mijloace de investi¬gaţie că
neuronul, celula de bază a creierului, nu este data la naştere odată
pentru toată viaţa ci că în permanenţă se nasc noi neuroni, cel
putin în două zone din creier bine precizate.
Ştim de asemenea că există o relaţie de deter-minare între
conţinutul cognitiv şi afectiv al gândurilor noastre şi între
modelarea creierului. în permanenţă creie¬rul nostru se
modelează anatomic şi biochimic în funcţie de ceea ce gândim, de
ceea ce simţim. începem să înţe¬legem mecanismele ecoului
benefic sau nociv al gândirii noastre asupra creierului şi implicit
asupra sănătăţii, nu numai la nivel de individ, ci şi de univers
înconjurător. Plecând de la aceste observaţii, creierul ne apare, în
mod surprinzător, ca suport, ca baza biologică fundamentală a unei
noi spiritualităţi, a unei noi conştiinţe. Dacă până acum codul de
comportament social era dictat doar de consecinţe etice
convenţionale şi de religii - repere cel mai adesea ignorate, mai
ales astăzi, pentru viitor se întrevede o nouă lumină, o nouă
speranţă venită din partea neuro-ştiinţelor cognitive şi a psihologiei
cognitive.
Bulversată, derutată de evenimente, care o bom¬bardează
încontinuu şi pe toate canalele, contrariată sau atrasă de mode,
care vor să dărâme toate miturile culturii şi civilizaţiei clasice,
lumea pare să-şi fi pierdut sensul, să scoată din subteranele
indecenţei toate anomaliile, pentru a le ridica la rang de
normalitate.
Şi în acest galimatias al unei lumi rătăcite, desco¬perim că există
în noi o structură care ne spune: „Şi totuşi, viaţa are un sens!".
îmi propun să abordez, din această perspectivă, noile date despre
creierul nostru, aşa cum ne apar ele în lumina ultimelor cercetări.
Vom face o primă observaţie. întreaga structură şi fiziologie pare
să fie creaţia unei alte minţi, a unui arhitect nevăzut. Risc să-mi
supăr toţi confraţii şi biologii afirmând clar că evoluţia nu a urmărit
perfecţionarea anatomiei, din care a rezultat ulterior o funcţie, ci
invers, din nevoia de a satisface o funcţie s-a creat un suport
anatomic.
Voi aborda numai din această perspectivă discu¬ţia, pentru că
numai astfel putem avea o înţelegere a realităţii complete.
Pe scurt, în termeni de informatică, rolul creierului este acela de a
procesa, prelucra informaţii venite atât din interiorul organismului,
cât şi din afara sa. Pentru a putea îndeplini această funcţie,
consistenţa sa nu este aceea a circuitelor integrate dintr-un
computer fabricat de noi, ci una foarte maleabilă. La nevoia sa de
soft i s-a impus o astfel de condiţie a hardului. Practic, masa
cerebrală poate fi strivită doar cu forţa de apăsare a unui deget.
Este uşor de înţeles ce s-ar fi întâmplat cu o structură al t de
vulnerabilă dacă „natura" nu i-ar fi „construit" cui i craniană în care
este închisă. Dar nici aceasta n-ar fi fc t suficientă. Mişcarea bruscă
a capului, impactul cu diver;: obiecte ar fi fost suficiente ca să ne
traumatizeze creieri. Şi atunci, „arhitectul" nevăzut l-a imersat, l-a
scufund;; într-o masă de lichid numit în termeni ştiinţifici lichi
cefalorahidian. Şi a luat încă o măsură de prevederi a creat
ventricolii cerebrali, care sunt spaţii pline, d asemenea, cu acest
lichid cefalorahidian. Şi de ce apă Pentru că apa este elastică la
impactul dintre creier « cutia osoasă a craniului în timpul mişcărilor
bruşte al capului şi în acest mod creierul este apărat.
Dacă am fi raţionat invers, după canoanele evolu ţionismului în
percepţia actuală ar fi trebuit să spunerr că, din multitudinea de
mutaţii întâmplătoare, a apărui un complex de gene care a realizat
această structură ana¬tomică. Aceasta s-a dovedit utilă ca funcţie
adaptativă cerinţelor biologice ale speciilor purtătoare şi a fost
păstrată.
Elementul esenţial din anatomia creierului fl constituie celula
neuronală sau neuronul. Structura sa este similară la toate speciile
dotate cu sistem nervos. Ceea ce îl diferenţiază pe om este
numărul imens de neuroni de circa 100 miliarde şi de asemenea
numărul imens al neuronilor de asociaţie, intercalaţi între „intrare"
şi „ieşire", adică între neuronii care aduc informaţia la creier şi cei
de emitere a deciziei adecvate.
Fiecare neuron se poate conecta cu alţi 1.000 -10.000 neuroni.
Dacă am înmulţi numărul de 100 miliarde de neuroni cu numărul
exponenţial de 10.000 pentru conexi¬unile realizate am ajunge la
un număr uriaş, de ordin
astronomic privind mobilitatea şi capacitatea creierului uman.

CUM GÂNDIM
Orice gând sau sentiment, este expresia activităţii creierului,
activitate care se desfăşoară în trei registre:
- electric
- biochimic
- molecular / anatomic.
Fiecare dintre aceste registre are o fiziologie proprie şi se însoţeşte
de efecte care se reflectă asupra stării de sănătate mentală,
emoţională şi fizică a noastră, dar nu numai, după cum vom vedea
în continuare. Sub raport electric, sau mai exact bioelectric, orice
impuls nervos este declanşat mai întâi ca o activitate electrică.
Membrana neuronală are o structură specială care permite treceri
selective între interiorul celulei şi exteriorul său ionilor de Na+, K+,
Ca++ şi C1-. Se realizează astfel un curent ionic, exprimat printr-
un potenţial de acţiune, care se va propaga de-a lungul fibrelor
nervoase. La nivelul conexiunilor dintre neuroni, numite sinapse,
are loc o convertire a curentului ionic din forma electrică într-una
chimică prin intermediul substanţelor cu rol de neuromediatori
eliberate de neuroni. Influxul nervos se constituie astfel dintr-o
succesiune de convertiri electrice şi chimice de-alungul traiectelor
nervoase.
Sunt două stări ale membranei neuronale: una de repaus şi o alta
de activitate, fiecăreia corespunzându-i un potenţial de repaus şi
un potenţial de acţiune. Am adus în discuţie acesta noţiuni pentru
a sublinia că nu există propriu-zis un repaus absolut atâta vreme
cât o celulă este vie. Există o activitate minimă a celulei şi în ceea
numim stare de repaus şi, în mod cert, aceasta este ( care dispare
ultima în momentul expierii.
încă de la Oersted ştim că în jurul unui conduci prin care trece un
curent electric se naşte un câmp electi magnetic. De altfel, toate
corpurile a căror temper tură se situează deasupra lui zero absolut
emit radia electromagnetice care au frecvenţe şi lungimi de unc
proprii. Şi organismul uman ca plantele şi toate celelal fiinţe emit
radiaţii electromagnetice, în jurul tuturor sist< melor vii existând
un câmp energetic, care le înfăşoară c o anvelopă.
Având o structură proprie, particulară, fiecar organism va avea şi o
emisiune de câmp specifică şi car» va fi corelată direct cu starea
de sănătate fizică, emoţio nală şi mentală. Ca urmare a acestui
substrat biolectric şi electromagnetic orice stare mentală, orice
gând are c1 dublă conotaţie - una cognitivă cu valoare semantică,
înscrisă în universul gândirii proprii şi o alta de câmp energetic cu
o ineluctabilă propagare în spaţiu asemenea oricărui câmp
electromagnetic.
Orice gând are de asemenea şi un conţinut afectiv care poate fi
neutru, pozitiv sau negativ.
Este de ordinul experienţei comune faptul că în clipa în care aflăm
o veste tristă, trăim o ameninţare sau ne confruntăm cu o insultă,
în mod instantaneu se trans¬mite tuturor celulelor noastre ecoul
lor afectiv - fie ca un fior, ca o cutremurare sau o stare de rău, care
poate ajunge până la un leşin şi nu rareori se poate solda cu un
infarct miocardic sau accident vascular cerebral. In aceeaşi
manieră, dar cu un efect diferit vom trăi o bucurie sau un
sentiment de fericire. Concomitent cu aceste stări reflectate în plan
fizic are loc şi o inevitabilă emitere în
spaţiu a gândurilor şi sentimentelor noastre sub forma unui câmp
modulat în semnale purtătoare de informaţie, de mesaj.
După cum vedem, gândul nu este expresia abstractă a unui
substrat concret constituit de creier, aşa cum s-a spus, ci produsul
său material, o emisie de câmp energetic, o forţă materială, aşa
cum a reieşit şi din propriile noastre experienţe efectuate pe un
subiect dotat cu capacitatea de a recepta gânduri de la distanţă.
Concomitent cu schimbul verbal de informaţie are loc şi un transfer
de energie purtătoare a acestei informaţii. Un gând, un sentiment,
chiar nemărturisit, neexprimat în cuvinte este suficient să
provoace o acţiune la distanţă prin receptarea de către alt creier.
în clipa în care gândim odată cu formularea în mintea noastră a
simbolurilor verbale - cuvintele - emitem şi un câmp energetic,
su¬port al gândurilor noastre care este emis în eter. Pot fi
recepţionate de creierul căruia dorim să ne adresăm sau de un
altul. Aşa ne-am putea explica fenomenul telepatic, percepţia la
plante, simultaneitatea aceloraşi idei în ştiinţă, a unor descoperiri,
sursa unor idei străine de intenţiile şi preocupările noastre, unele
influenţe nocive şi ceea ce este cel mai grav, tabloul lumii în care
trăim. Lumea este cum o gândim noi, iar noi gândim ca lumea în
care trăim. Sunt chiar opinii că Pământul însuşi reacţionează ca o
fiinţă vie şi ca urmare nu este indiferent la modul în care gândim,
ci dimpotrivă se încarcă cu balastul frustrărilor şi resentimentelor
noastre. Catastrofele geologice şi climatice la care asistăm, pe
lângă cauzele de ordin fizic, ar fi şi expresia descărcării de
negativitatea acumulată din minţile noastre. Sigur că mişcările
telurice şi climatice au existat şi înainte de apariţia omului, dar
este posibil ca şi modul nostru de manifestare să nu fie străin de
ceea ce se întâmplă sub ochii noştri.
Este nevoie de încă o noţiune pentru a înţelb impactul gândirii
noastre asupra lumii ce ne înconjor şi nu numai asupra noastră
înşine.
Subconştientul este considerat a fi antecam<r; conştientului,
sediul pregândirii în care se „fermenteazi întregul nostru univers
de gânduri şi sentimente, t satisfacţii şi insatisfacţii, de frustrări şi
dorinţe. La ac«i nivel mai profund şi filogenetic mai vechi s-ar
constihl în opinia mea, un prelimbaj, nemediat de cuvinte, i doar
sub formă de câmp energetic modulat în semnat purtătoare de
informaţie. Am numit acest prelimbi - limbajul universal, pe care îl
văd ca fiind accesibil întrt gii lumi vii, de la celulele izolate până la
plante şi om. I: sprijinul acestei ipoteze vin o serie de experienţe
efectuat într-o mulţime de laboratoare şi despre care am aminti în
lucrarea „Inteligenţa materiei" (1992).
Dacă am încerca să facem o ierarhizare a modali¬tăţilor de
comunicare în lumea vie, am distinge un nive] primar al
comunicării prin codificarea informaţiei în sem¬nale bioelectrice, al
doilea nivel este dat de codificarea biochimică, iar ultimul ar fi acel
semantic, al comunicării prin limbaj articulat, prin gesturi, mimică,
privire.
La nivelul primar energetic ne intersectăm şi comunicăm cu
întreaga lume vie. Astăzi noi nu avem decât probe indirecte,
mediate prin experienţe de labo-rator privind comunicarea cu
întreaga lume vie, care ne precede filogenetic, pentru că noi am
pierdut contactul iniţial cu teritoriul subconştientului care este
conectat la ceea ce eu numesc câmpul informaţional fundamental
sau universal. Există însă şi persoane care au o arie de percepţie
mai extinsă şi confirmă informaţiile venite din experienţele de
laborator.
Limbajul articulat este atributul creierului uman, dar nevoia de
comunicare a impus şi la celelalte niveluri de existenţă ale lumii vii
alte modalităţi de schimb de informaţie, inclusiv acolo unde nu
cunoaştem prezenţa unor structuri nervoase, aşa cum constatăm
la plante şi la fiinţele monocelulare.
La nivel biochimic în procesul de gândire se implică o mulţime de
substanţe car e au rol în transmiterea influxului nervos la nivelul
sinapselor - numite neuromediatori, neurotransmiţători,
neurohormoni - Cităm doar câte¬va dintre acestea: acetilcolina
(Ach), adrenalina (A), nor-adrenalina (NA), dopamina (DA),
serotonina (5HT) ş.a.
Suntem aşadar în prezenţa şi a unui substrat bio¬chimic al
gândurilor şi sentimentelor noastre. In funcţie de ceea ce gândim şi
simţim vom avea ca substrat un compus biochimic benefic sau
nociv, după cum sunt şi sentimentele noastre pozitive sau
negative. în consecinţă, starea noastră de sănătate psihică şi fizică
este funcţie de modul în care gândim. Otrava sau „nectarul"
gândurilor şi sentimentelor noastre circulă prin vasele noastre spre
toate celulele noastre. Efectele favorabile sau nocive ale gândurilor
se reflectă asupra celulelor corpului nostru şi asupra neuronilor din
creierul nostru.
Ura, invidia, furia, dorinţa de revanşă, ruminaţiile negative au
consecinţe, ştim astăzi graţie ultimelor cercetări, pe o mulţime de
planuri, incredibile până nu cu multă vreme în urmă.
Să enumerăm câteva:
Descărcarea intempestivă a influxului nervos în timpul furiei, al
urii, al dorinţei de răzbunare, al fricii, al tristeţii este însoţită de
substanţele biochimice specifice acestor stări şi vor determina mai
întâi în creierul care le
generează moartea unei mase imense de neuroni, ptlc o parte, iar
pe de altă parte, pot avea drept consecinfc mulţime de boli ca
hipertensiunea arterială, cardiopfc ischemică, infarctul miocardic,
diverse boli digestive, lb degenerative, boli psihice şi neurologice
până la demelţ Alzheimer.
Este greu pentru o minte neavizată şi instruită d<p cu surogate de
cultură, cum este tendinţa în prezent, \. priceapă de ce ura contra
vecinului său sau dorinţa de; se răzbuna pe inamici imaginari,
adversari ideologici ep îi pot cauza aşa de multe neplăceri. După
cum veder nu este nevoie nici cel puţin să-l implicăm în ecuajt pe
Dumnezeu. Este suficient să avem doar o minini cunoaştere
ştiinţifică.
Dincolo însă de efectele dezastruoase ale gândiri asupra propriei
sale sănătăţi, consecinţele se extind : asupra universului
înconjurător, otrăvind asemenea apeloj poluante, tot ce întâlneşte
în cale - oameni, plante, animalei pământ - atât ca emisie de câmp,
după cum am discutaţi dar mai ales cu impact direct prin
propagare îh mediu. Ş-lumea în care trăim este cea a gândurilor
noastre. Nu nej place? Nu lumea trebuie s-o schimbăm, ci pe noi
înşine.
Două observaţii aş vrea să reţin aici. Unele] consecinţe sunt
imediate. Apariţia bruscă a unui infarct, a unui accident vascular
cerebral. Alte efecte cum sunt bolile cronice nu apar imediat şi lasă
impresia că toate aceste discuţii n-au nici o valoare. Trebuie însă
spus aici că fiecare iritare, fiecare influx nervos care traversează
reţelele de neuroni lasă o urmă chimică şi prin repetare se
acumulează în timp până ce determină undeva o boală. Cum se
spune în popor, aţa se rupe întotdeauna unde este mai subţire.
Adică acolo unde am moştenit prin gene sau am solicitat mai mult
de-a lungul timpului. Plata este însă
inevitabilă. în acest univers al fiinţei umane în care toate
mecanismele sale funcţionale sunt de o extraordinară pre¬cizie şi
interdependenţă, nimic nu scapă, nimic nu rămâne fără consecinţe.
Revin la îndemnul latin care spune că putem face în viaţă tot ce
vrem, dar pentru toate există o plată. Plasa naturii este rară, spune
înţelepciunea orientală, dar nimic nu scapă prin ea.
Există o lege a atracţiei care spune că ceea ce gândim, acel ceva
atragem, întrucât în ideea că gândul are un substrat morfogenetic,
o matrice energetică, aşa cum am discutat, prin orientarea gândirii
spre acel ceva, noi îl investim cu energie. Fenomenul are şi un
revers plăcut: concentrarea intensă şi în mod repetat pe o dorinţă,
are mari şanse să se împlinească. Evident nu-ţi poţi propune
dorinţe bizare, absurde sau care ar provoca un rău altor persoane.
Universul le refuză.
Cercetările actuale în domeniul neuroştiinţelor au adus o serie de
date noi privind statutul anatomic şi funcţional al creierului.
Spuneam mai sus că până în 1992 se credea că neuronii ne sunt
daţi odată pentru totdeauna, că pot muri în decursul vieţii, dar nu
mai au potenţial de refacere.
In 1962, J. Altman publică un articol în revista Science în care
vorbeşte despre apariţia de neuroni noi în creierul de şobolan, dar
nimeni nu îl ia în seamă. Părea logic să nu fie aşa imaginându-ne
că informaţia acumu¬lată de-a lungul vieţii în neuronii din creier ar
trebui să fie păstrată odată cu aceştia.
în 1980, M. Kaplan (Universitatea Boston) confirmă prin studii de
laborator lucrările lui Altman.
în 1992 B. Reynolds şi S. Weiss, găsesc celule suşă, stern sau sursă
(CS) pentru celulele din creier, la şoarecele adult, care aveau
potenţial de dezvoltare în neuroni sau astrocite. în fine, ideea este
acceptată de întreaga ştiinţifică.
Până în prezent se cunosc două zone din creie mite şi „nişe
germinative" în care se găsesc celule s zona subventriculară, aflată
la nivelul pereţilor laten zona subgranulară din girusul dentat al
hipocampulu
Celulele stern au origine embrionară şi sunt ce precursoare,
nediferenţiate aşa încât pot servi ca si pentru dezvoltarea fie de
neuroni, fie de celule gliale, c au rol şi de susţinere a masei
neuronale, dar şi alte fun importante pentru creier.
Oparte din celulele stern migrează spre bulbii olf tivi pentru a se
transforma în neuroni, iar cele din zona si granulară a girusului
dentat migrează doar local, în a zonă a aceluiaşi girus.
In circa 30 de zile din celula stern se dezvoltă n neuroni - unii de tip
GABA-ergic, iar alţii de tip glutam, tergic - corespunzător celor
două procese fundamenta din creier - excitaţia şi inhibiţia.
Maturarea lor complet durează însă circa 4 luni.
Cele două zone în care s-au observat fenomene!» de apariţie a noi
neuroni sunt structuri foarte importante pentru memorie şi
învăţare. Probabil de aici şi aceasta măsură de prevedere a naturii
prin aducerea la acest nivel de noi neuroni în permanenţă, având
în vedere importanţa celor două funcţii în viaţa unui individ, deşi
nu se ştie prea bine modalitatea în care noii neuroni se implică. G.
Gheusi ş.a. (2000), C Rochefort ş.a. (2002) au accentuat asupra
relaţiei dintre neurogeneză din bulbii olfactivi şi capacitatea
memoriei olfactive, deosebit de importantă, după cum ştim, pentru
adaptarea la mediu.
Alţi autori, E. Gould ş.a. (1999), TJ. Shors ş.a. (2001) vorbesc de
existenţa proceselor de neurogeneză şi în trei arii de asociaţie
neocorticală - prefrontal, temporal inferior şi parietal posterior -
structuri implicate în modularea
" comportamentului.
Şi să avem amintiri înregistrate în momente diferite şi să ne
menţinem constantă propria identitate (seif), dacă hardul,
substratul nostru anatomic, se află în continuă schimbare. Probabil,
cred eu, pentru că seiful nostru nu îşi are sediul acolo...
Rămân încă de rezolvat multe dificultăţi până ce vom ajunge să
provocăm în scop terapeutic refacerea de neuroni în locul celor
pierduţi. începuturile sunt însă promiţătoare.
Sunt doi termeni care, prin ultimele cercetări, au obţinut în prezent
o autoritate aparte: neurogeneza şi neuroplasticitatea.
Neurogeneza - presupune formarea de noi neuroni din celula stern.
Neuroplasticitatea - exprimă capacitatea creieru¬lui de a dezvolta
noi conexiuni, de a reorganiza noi reţele neuronale ca răspuns la
noi experienţe sau la diverşi factori de stres, de a prelua noi funcţii
ale unor neuroni lezaţi.
Dintre cele două concepte cel mai important ră-mâne, în stadiul
actual de cunoaştere, cel al neuroplasti-cităţii, pentru că ne oferă
certitudinea capacităţii de reorganizare a creierului - exploatabilă
în scop terapeu¬tic, de învăţare, de modelare a comportamentului
uman. Neurogeneza este un fenomen de numai câţiva ani
desco¬perit şi din acest motiv sunt încă multe întrebări fără
răs¬puns pentru a i se oferi o valoare practică certă. încercările
actuale de tratament prin transplant de celule stern sunt la început
de drum şi timpul viitor va fi cel mai bun evaluator.
Deşi nu doresc să uzez de un limbaj prea tehli< mi se pare util de a
oferi câteva detalii în plus despre a citatea de neuroplasticitate a
creierului, pentru a înjIL până unde şi la ce nivel ne putem implica
în efortul nls de a ne modela, şi dacă vrem, de a ne înnobila creierii
Neuroplasticitatea implică modificări induse llt niveluri: anatomic,
molecular şi funcţional
La nivel anatomic s-a observat că neuronii infci trimit noi terminaţii
spre axonii ale căror terminaţii au p lezate. Aceaşi neuroni intacţi
se conectează cu alţii simp pentru a crea noi reţele neuronale cu
rol de îndeplinit funcţiei compromise. Despre noile reţele neuronale
vb mai discuta Ia alt capitol şi în alt context.
La nivel molecular se induc modificări I substanţelor cu rol de
neuromediatori, neurohormoni, <|< structurilor de suport genetic
(ADN şi gene). Vom of<r mai multe detalii mai departe despre
acest subiect sensilţ în ştiinţa actuală.
în plan funcţional, neuroplasticitatea creierul» permite adaptarea
de către celula nervoasă a unor rolu noi, pentru care nu a fost
destinată iniţial în îndeplinire) unor funcţii, care aparţineau altor
neuroni ajunşi în impoi sibilitatea de a mai funcţiona. Voi da aici un
exemplu Dacă un copil sub vârsta de 10 ani, printr-un accident ÎŞJ
pierde capacitatea de a vorbi - proces numit afazie - aria
corespunzătoare din emisfera cerebrală opusă îi va prelua funcţia
şi astfel îşi va recăpăta vorbirea. Şi la adult este posibil fenomenul,
dar numai prin activarea neuronilor restanţi la nivelul leziunii şi a
celor situaţi perilezional. Acesta este motivul pentru care uneori o
funcţie recuperată după o boală nu mai are acurateţea iniţială. Noii
neuroni activaţi nu au aceeaşi specializare ca cei pierduţi.
Adaptarea celulei nervoase la noi funcţii se face atât spontan, cât
şi ca rezultat al învăţării şi al experienţei. Deducem de aici că
putem fi arhitecţii propriului nostru creier, că prin intenţie şi efort
de învăţare ne putem modela în sensul dorit propriul nostru creier.
Aceasta este marea lecţie pe care ne-o oferă biologia creierului
nostru, prin ştiinţele neurocognitive.
Este dependent fenomenul de vârstă? Ca regulă generală da, cu
cât vârsta este mai tânără, cu atât posibili¬tatea de recuperare
este mai bună. Dar nu este obligatoriu aşa. Am avut bolnavi tineri
pe care nu i-am putut recupera şi bolnavi cu vârstă înaintată care
s-au ameliorat nesperat de bine.
Aş face aici o observaţie reţinută din practica mea la patul
bolnavului. întotdeauna s-au recuperat mai repede şi mai bine acei
bolnavi care erau calmi, optimişti, împăcaţi cu sine chiar şi în
suferinţă, printr-o filosofie de viaţă stenică şi înţeleaptă. Bolnavii
agitaţi şi revoltaţi pentru ceea ce li s-a întâmplat, iritaţi, continuu
nemulţumiţi, suspicioşi în faţa oricărui gest medical, se recuperau
greu sau deloc.
Anxietatea şi depresia - fie ca reacţii la boală, fie ca stări
preexistente, sunt un obstacol în calea recuperării. De aceea într-
un tratament, indiferent de ce natură şi la ce nivel al organismului
ar fi o boală, în schema de tratament trebuie obligatoriu incluse şi
aceste suferinţe de ordin psihiatric.
încă o observaţie. Există o corelaţie directă între ceea ce se
petrece în creier şi reflectarea sa în fizionomia bolnavului. Uneori
nici nu mai era nevoie să examinez neurologic bolnavul pentru a-i
constata evoluţia bolii, pentru că o deduceam doar privindu-i
mimica. Şi nu m-am înşelat niciodată, iar bolnavul îmi confirma el
însuşi starea sa subiectivă.
Deşi nu doresc să uzez de un limbaj prea tehnicist, mi se pare util
de a oferi câteva detalii în plus despre capa¬citatea de
neuroplasticitate a creierului, pentru a înţelege până unde şi la ce
nivel ne putem implica în efortul nostru de a ne modela, şi dacă
vrem de a ne înnobila creierul.
Neuroplasticitatea implică modificări induse la trei niveluri:
anatomic, molecular şi funcţional
La nivel anatomic s-a observat că neuronii intacţi trimit noi
terminaţii spre axonii ale căror terminaţii au fost lezate. Aceaşi
neuroni intacţi se conectează cu alţii similari pentru a crea noi
reţele neuronale cu rol de îndeplinire a funcţiei compromise.
Despre noile reţele neuronale vom mai discuta la alt capitol şi în alt
context.
La nivel molecular se induc modificări ale substanţelor cu rol de
neuromediatori, neurohormoni, ale structurilor de suport genetic
(ADN şi gene). Vom oferi mai multe detalii mai departe despre
acest subiect sensibil în ştiinţa actuală.
în plan funcţional, neuroplasticitatea creierului permite adaptarea
de către celula nervoasă a unor roluri noi, pentru care nu a fost
destinată iniţial în îndeplinirea unor funcţii, care aparţineau altor
neuroni ajunşi în impo¬sibilitatea de a mai funcţiona. Voi da aici un
exemplu. Dacă un copil sub vârsta de 10 ani, printr-un accident îşi
pierde capacitatea de a vorbi - proces numit afazie - aria
corespunzătoare din emisfera cerebrală opusă îi va prelua funcţia
şi astfel îşi va recăpăta vorbirea. Şi la adult este posibil fenomenul,
dar numai prin activarea neuronilor restanţi la nivelul leziunii şi a
celor situaţi perilezional. Acesta este motivul pentru care uneori o
funcţie recuperată după o boală nu mai are acurateţea iniţială. Noii
neuroni activaţi nu au aceeaşi specializare ca cei pierduţi.
Adaptarea celulei nervoase la noi funcţii se face atât spontan, cât
şi ca rezultat al învăţării şi al experienţei. Deducem de aici că
putem fi arhitecţii propriului nostru creier, că prin intenţie şi efort
de învăţare ne putem modela în sensul dorit propriul nostru creier.
Aceasta este marea lecţie pe care ne-o oferă biologia creierului
nostru, prin ştiinţele neurocognitive.
Este dependent fenomenul de vârstă? Ca regulă generală da, cu
cât vârsta este mai tânără, cu atât posibili¬tatea de recuperare
este mai bună. Dar nu este obligatoriu aşa. Am avut bolnavi tineri
pe care nu i-am putut recupera şi bolnavi cu vârstă înaintată care
s-au ameliorat nesperat de bine.
Aş face aici o observaţie reţinută din practica mea la patul
bolnavului. Întotdeauna s-au recuperat mai repede şi mai bine acei
bolnavi care erau calmi, optimişti, împăcaţi cu sine chiar şi în
suferinţă, printr-o filosofie de viaţă stenică şi înţeleaptă. Bolnavii
agitaţi şi revoltaţi pentru ceea ce li s-a întâmplat, iritaţi, continuu
nemulţumiţi, suspicioşi în faţa oricărui gest medical, se recuperau
greu sau deloc.
Anxietatea şi depresia - fie ca reacţii la boală, fie ca stări
preexistente, sunt un obstacol în calea recuperării. De aceea într-
un tratament, indiferent de ce natură şi la ce nivel al organismului
ar fi o boală, în schema de tratament trebuie obligatoriu incluse şi
aceste suferinţe de ordin psihiatric.
încă o observaţie. Există o corelaţie directă între ceea ce se
petrece în creier şi reflectarea sa în fizionomia bolnavului. Uneori
nici nu mai era nevoie să examinez neurologic bolnavul pentru a-i
constata evoluţia bolii, pentru că o deduceam doar privindu-i
mimica. Şi nu m-am înşelat niciodată, iar bolnavul îmi confirma el
însuşi starea sa subiectivă.
Pentru a facilita înţelegerea voi aduce în discuţie câteva noţiuni
bine cunoscute în descrierea creierului.
Toate segmentele corpului nostru îşi au o reprezentare la nivelul
creierului. Forma lor de proiecţie pe cortex sau la nivel de talamus
reproduce grosso-modo forma corpului, de unde şi denumirea de
homuncuL
Aş remarca şi aici un principiu de organizare ana¬tomică, în care
inteligenţa şi logica „arhitectului" nevăzut sunt vizibile. Structurile
care au de îndeplinit funcţii de mare fineţe cum sunt policele care
intervine în toate actele motorii ale mâinii şi limba, a cărei funcţie
este inutil s-o amintesc, au ariile de reprezentare în creier cele mai
extinse. Ce înseamnă la modul concret această invenţie a naturii?
Cu cât aria de reprezentare este mai mare, cu atât numărul de
neuroni implicaţi în acea acţiune este mai mare. Principiul este
aplicat şi la alte funcţii. Muşchii care au de executat mişcări de
mare precizie, cum sunt cei care mobilizează globii oculari, au
repartizat un contingent de fibre nervoase mai mare decât la alte
niveluri.
Principiul care aminteşte pe cel al reprezentării holografice din
fizica cuantică funcţionează nu numai la nivelul creierului. Medicina
tradiţională chineză descrie arii de reprezentare a corpului la
nivelul tegumentului în general, la nivelul irisului, al palmelor, al
tălpilor, al ure¬chilor, al scalpului. Fizica cuantică vorbeşte despre
repre¬zentarea holografică la niveluri profunde ale materiei, unde
fiecare parte reflectă întregul şi invers, întregul este prezent în
fiecare parte, în aşa fel încât orice acţiune exe¬cutată la nivelul
unei părţi se repercutează asupra între¬gului. Vom mai reveni
asupra acestui principiu.
Urmărind ceea ce se întâmplă la nivelul creierului, conform
ultimelor date de cercetare, se poate spune că între aria de
proiecţie din creier şi segmentul reprezentat din periferie se
stabileşte un „dialog", o relaţie de recipro¬citate aşa cum există
între un muşchi şi nervul său. într-o amputaţie a unui membru sau
într-o paralizie a unui membru, indiferent de cauză, aria de
proiecţie din creier se estompează cu timpul însemnând că
neuronii de la nivelul său intră în inactivitate sau migrează spre o
arie adiacentă activă.
Creierul poate, de asemenea, utiliza circuite neuronale noi pentru a
înlocui pe cele care au fost lezate. La cei ce se nasc cu surditate,
aria acustică din creier va prelucra informaţii vizuale explicând de
ce ei pot înţelege uşor limbajul semnelor. La cei ce se nasc fără
vedere, ariile occipitale sunt reconectate, pentru a prelucra stimuli
tactili (alfabetul Braille) la ariile parietale, crescându-le capacitatea
de percepţie tactilă.
în procesul de recuperare funcţională pot fi coop¬tate şi arii
corticale situate la distanţă. In cazul unei mâini cu paralizie printr-
un accident vascular, spre exemplu, în procesul de recuperare pot
colabora cele două arii corti¬cale motorii din ambele emisfere
cerebrale. Până la vârsta de 5 ani, dacă accidental o emisferă
cerebrală este exclusă, emisfera restantă poate prelua complet
funcţiile celeilalte.
Imaginea obţinută prin RMNf la un bolnav cu afazie, aflat în proces
de recuperare, arată cum sunt acti¬vate în acelaşi timp cu ariile
vorbirii din emisfera opusă şi cele de aceeaşi parte, demonstrând
tocmai fenomenul de compensare de către creier a funcţiei
compromise, făcând apel la orice resursă posibilă.
Până acum ştiam că un muşchi al cărui nerv este complet distrus
se atrofiază. Marele nostru neurolog, Gheorghe Marinescu, a emis
ipoteza că nervul trimite spre muşchiul, pe care îl inervează o serie
de substanţe cu rol trofic, nutritiv. Negată o vreme în baza altor
date de cercetare, astăzi s-a revenit la idee, tot în baza altor date
de cercetare...
Cred că în dialogul dintre creier şi periferie se realizează, se face
un permanent schimb de informaţie, care menţine tonusul
funcţional al ambilor termeni. Migra¬rea ariei lipsite de
corespondent la periferie, spre ariile vecine, ar putea exprima
tocmai această nevoie de dialog, de informaţie.
Protezarea membrului amputat sau recuperarea funcţională a
segmentului paralizat reactivează aria de proiecţie din creier şi
determină o nouă migrare spre sediul de origine.
Activarea acestei arii de proiecţie somatică se produce spontan, în
mod natural, dacă leziunea nu este prea mult extinsă, sau prin
training, prin gimnastică medicală care înseamnă o învăţare
repetată. Doi cerce¬tători, Merzenich şi Jenkins (1990) au
constatat, prin studii de laborator, că realmente o învăţare
repetată şi motivată activează şi extinde această arie de proiecţie
corticală.
Revenim la modificările care au loc în creier la nivel biochimic şi
molecular.
Studiile efectuate în domeniu au vizat chimia ADN-ului şi implicit
modificarea expresiei genice sub presiunea experienţei şi a
învăţării.
Conform datelor oferite de R. J. Davidson şi W. James
(Universitatea Wisconsin-Madison, 2004), expe¬rienţa,
comportamentul şi îndeosebi conţinutul afectiv al gândirii şi al
evenimentelor trăite determină modificări biochimice şi moleculare
la nivelul reţelelor neuronale. Vom sublinia mai târziu rolul şi
efectul determinant al sentimentelor noastre pentru modelarea
creierului ca şi a mediului ambiant.
Experienţa solicita corpul şi creierul operând până la nivelul
genomului cu reflectare în morfologia celulei, în cazul de faţă a
neuronului.
Se stabileşte astfel o relaţie reciprocă:
gena <-+ experienţă
In alţi termeni, noi avem o determinare genetică a
comportamentului, dar şi experienţa are un rol în modu¬larea
acestuia exercitându-şi influenţa la nivelul geno¬mului. în acest fel
se răspunde corect la întrebarea născut sau făcut? Şi, şi, este
răspunsul, după cum vedem.
Ştim bine astăzi că pasul de la ADN, care este tiparul genetic al
proteinei, până la sinteza acesteia, trece prin ARNm (ARN
mesager) care îi transferă modelul în ribozomii celulei unde este
formată. Creşterea sau descreşterea ARNm constituie un fel de
comutator ON / OFF al genei, însemnând mecanismul de
declanşare sau de încetare a sintezei de proteine (K. Murakami,
2004).
Acest „comutator" ON / OFF este influenţat de ^factori fizici cum
sunt temperatura, presiunea atmosfe¬rică, exerciţiul fizic şi factori
chimici ca alcoolul, fumatul, compoziţia hranei, unele dezechilibre
endocrine.
Mai simplu exprimat, toate componentele corpului nostru, inclusiv
cele ale creierului, se sintetizează prin acest mecanism ON / OFF,
mediat de raportul ADN / ARN, iar factorii menţionaţi condiţionează
această sinteză.
P. S. Erikson ş.a. (1998) vorbesc despre alţi factori psihosociali care
optimizează expresia genică şi deci neurogeneza şi
neuroplasticitatea: noutatea ca opus al monotoniei, condiţiile
favorabile de mediu şi exerciţiul fizic şi intelectual

Activitatea fizică şi intelectuală facilitează expresia genei

responsabilă de geneza de noi neuroni în hipocamp - formaţiune
cerebrală implicată în codarea memoriei, a comportamentului şi a
învăţării, după cum se menţionează în literatura de specialitate.
Mai simplu spus, noii neuroni apăruţi îşi menţin existenţa dacă sunt
folosiţi, întreţinuţi printr-o continuă învăţare, utilizare.
K. Murakami (2004) şi-a propus să studieze rolul unor factori cu
impact mental asupra acestui mecanism genetic. El a inclus ca
factori mentali - stresul ca emoţie negativă, entuziasmul, bucuria,
recunoştinţa, afecţiunea, credinţa, optimismul, sentimentul de
gratitudine spirituală.
Pentru a vedea efectul emoţiei pozitive asupra co¬mutatorului
genetic s-a axat pe dispoziţia manifestată prin râs şi a constatat că
s-a produs o scădere a nivelului ridicat alglicemieipostprandiale la
bolnavii cu diabet zaharat tip II; s-a influenţat, de asemenea,
favorabil controlul glicemiei în cazul dereglărilor produse de
emoţiile negative.
Deducem de aici rolul emoţiilor pozitive, în special al bunei
dispoziţii, în evoluţia favorabilă a bolilor, aşa cum am sesizat noi
înşine în clinică.
M. J. Meany (2004) ne spune că nici o genă nu poate determina
dezvoltarea independentă de contextul vieţii unui individ. Există o
corelaţie certă între mediul ambiant, aflat mereu în schimbare şi
gena stabilă care conduce în final la o adaptare funcţională şi a
acesteia.
Toate studiile efectuate până în prezent conduc la concluzia certă
că avem un creier care nu este static, ci se află într-o dinamică
schimbare toată viaţa. Studii efectuate la nivel molecular, de ADN,
au relevat date de o importanţă covârşitoare privind influenţa
mediului social asupra individului, privind rolul educaţiei, al
instrucţiei în formarea şi în modularea comportamentului. Expresia
genelor noastre este influenţată de experienţa personală şi socială,
mergând până la schimbarea chimiei ADN-ului. Chimia ADN-ului,
ştim bine acum, înseamnă tiparul după care suntem construiţi,
tipar care este încontinuu supus, în bine sau în rău, presiunii
mediului. Mă întreb atunci, nu ar fi mai bine ca societatea umană,
în numele libertăţii de care face atâta caz, să investească mai mult
în educaţie decât în puşcării? Dacă există în creierul nostru
capacitatea de modelare benefică atât pentru om, cât şi pentru
societate, de ce să ratăm această şansă?
Orice afirmaţie are nevoie de nuanţare pentru a nu genera erori de
înţelegere. Nici în faţa eredităţii nu suntem toţi egali. Capacitatea
de a ne modela sub influenţa mediului este diferită de la om la om.
Important este însă că nu este absentă.
Maşinăria cerebrală umană este plastică, ne spune Merzenich, şi
trebuie s-o punem la lucru. Avem deja con¬turată o parte din
condiţiile care favorizează neurogeneza şi neuroplasticitatea, cât şi
condiţiile pe care le defavo¬rizează. Un ziar citit pe zi, ne spune un
studiu american, ţine în loc boala Alzheimer o lungă vreme.
Memoria se păstrează şi se exersează când reţelele neuronale sunt
utilizate în mod repetitiv. Repetiţia, mama învăţării, pe care o ştim
din anii de şcoală, este valabilă şi astăzi.
Este interesant de urmărit modul în care se formează, prin învăţare
sau prin exersare, o reţea neuronală, ca suport necesar prelucrării
informaţiei. Orice gând presupune activarea unei reţele neuronale.
Raţiona¬mentele laborioase solicită activarea şi interconectarea
mai multor reţele neuronale. O experienţă nouă presu¬pune
reorganizarea şi activarea unei reţele neuronale
proprii, ca suport al său. Se vor forma noi sinapse sau se vor activa
ori chiar anula altele preexistente, se vor crea noi ramuri graţie
capacităţii de neuroplasticitate a creie-rului. Comparaţia creierului
cu o meduză care îşi mobili-zează încontinuu tentaculele mi se
pare a fi foarte sugesti-vă, pentru că, în efortul său de adaptare
permanentă, neuronii sunt conectaţi şi deconectaţi prin facerea şi
desfacerea de noi sinapse în căutarea celei mai adecvate scheme.
învăţarea presupune, deci, atât activarea reţelelor neuronale
existente, cât şi crearea de noi circuite.
Să presupunem că avem de învăţat o noţiune nouă sau un cuvânt
nou. Intr-un timp foarte scurt, de câteva mili-secunde se activează
o sinapsă. Va fi cu atât mai eficace cu cât intensitatea stimulării şi
motivaţia, interesul de a fi reţinută vor fi mai mari.
Pentru ca o informaţie să fie bine memorată este nevoie de
repetarea periodică a învăţării. Fiecare utilizare a creierului în
procesul de învăţare lasă, după cum am văzut, o urmă chimică,
stimulează eliberarea de substanţe cu rol neurotrofic pentru
neuroni, consolidează şi facili-tează conductibilitatea în circuitele
neuronale implicate, realizând ceea ce a fost numit potenţarea de
lungă durată (Long Term Potentiation - LTP).
Neutilizarea unei reţele neuronale un timp mai îndelungat
determină fenomenul invers - depresia de lungă durată (LDT)
care .înseamnă diminuarea până la dispariţie a funcţiei sinaptice.
Este explicaţia fenomenului de uitare văzut prin prisma datelor
ştiinţifice actuale.
Stresul, depresia, oboseala psihică, îndeosebi prin pierderea
somnului de noapte - greşeala pe care o fac frecvent mai ales
studenţii - scad capacitatea creierului de memorare prin depresie
sinaptică, chiar dacă efortul de repetare este asiduu. Randamentul
învăţării este diminuat. De asemenea, volumul masiv de informaţie
ce trebuie însuşită scade randamentul sinaptic. De aceea
pregătirea unui examen numai în sesiune poate avea o eficacitate
redusă.
în circa l-4 luni în reţeaua neuronală a hipocam¬pului se vor
adăuga şi noi neuroni proveniţi din celulele stern. Este interesant
că noii neuroni sunt imaturi şi mor înainte de a ajunge la
maturitate dacă nu sunt stimulaţi prin învăţare. Acest fenomen al
genezei neuronale sau de neurogeneza a fost urmărit în laborator
doar la şoareci până în prezent.
Mi se pare fascinant mecanismul de formare a noi neuroni.
Din „nişa germinativă" („pepiniera") de CS sub-ventriculară,
aceştia migrează prin ceea ce este numit „culoar de migraţie"
până la nivelul bulbilor olfactivi. într-un timp cu durata între 30 zile
şi 4 luni 50 % din CS devin noi neuroni.
Acelaşi fenomen are loc şi la nivelul girusului hipo-campic, zona sa
subgranulară, cu diferenţa că neuronii noi rămân pe loc pentru
nevoile funcţionale ale acestei structuri, după cum am menţionat
mai înainte.
Mecanismele neurogenezei pot fi provocate în laborator pe animale
de experienţă utilizând substanţe neurotrofice (NGF), aşa cum l-am
văzut lucrând pe David Lovejoy (2005) în laboratorul de zoologie al
Universităţii de Medicină din Toronto. Alte echipe de lucru ca aceea
a lui Pierre-Marie liedo sau a lui F. H. Gage ş.a. utilizează substanţe
care stimulează olfacţia la şoareci sau le diversifică cu obiecte noi
şi atractive ambianţa incintei în care sunt ţinuţi. Se urmăreşte,
după un timp apreciat ca necesar pentru maturarea CS, rata de
transformare în neuroni. După patruzeci de zile, spre exemplu,
această rată de neuroni noi s-a dublat în bulbul olfactiv. Nişa de CS
din girusul hipocampului este descoperită şi la om de
către Fred H. Gage şi Peter Eriksson (1998), la o persoană în vârstă
în jur de 80 de ani. Numărul de neuroni noi formaţi este mic, cea
500 / zi, insuficient pentru a putea repara leziunile extinse ale
creierului după traumatisme grave sau accidente vasculare mari.
Reparaţiile spontane sunt de dimesiuni reduse, dar s-a demonstrat
experimen¬tal că agresiunea urmată de lezarea creierului
stimulează neurogeneza şi neuroplasticitatea în. scopul refacerii
reţe¬lei neuronale distruse. Oamenii de ştiinţă speră să obţină în
viitor posibilitatea de a dirija noile celule neuronale spre zonele
lezate din creier într-un număr suficient de mare pentru o
recuperare cât mai benefică. Deja, după cum a observat Elizabeth
Gould, neuroni noi se găsesc şi în diverse arii corticale servind
probabil reparării unor leziuni de mici dimensiuni. Observaţia sa mi
se pare a avea o susţinere logică: „Faptul că sunt atât de mulţi
neuroni noi sugerează ideea că ei trebuie să joace un rol
important, altfel n-ar avea sens să se cheltuie atât de multă
energie de către creier, pentru a-i genera, fără să-i utilizeze.".
După cum s-a mai menţionat, cele două zone, am putea spune, cu
rol de creşă pentru noii neuroni, permit o specializare diferită a
acestora: neuroblastii din bulbul olfactiv devin în majoritatea lor
neuronii GABA-ergici, iar cei din girusul dinţat evoluează spre
neuroni glutamat-ergici. Este deci o distribuţie a neuronilor
orientată spre funcţiile lor excitatorii şi inhibitorii. Aidomna ca
pentru neuroplasticitate, şi neurogeneza este dependentă de
experienţă, de învăţare, de exerciţiul fizic şi mai ales de starea
afectivă. Intr-o exprimare mai figurativă s-ar putea spune că
depresia le deprimă, fericirea le exprimă.
Formarea unei noi reţele neuronale necesită un timp cu o durată
de la câteva minute la câteva ore pentru ca sti-mulul receptat de
creier să determine activarea şi a genei din nucleul celulei
nervoase responsabilă de formarea noilor conexiuni.
Din cele spuse mai sus reţinem că neurogeneza şi
neuroplasticitatea sunt două atribute ale creierului care intervin fri
fenomenul de întreţinere a memoriei, de control şi vindecare a unei
leziuni, de recuperare a func¬ţiilor motorii şi de exprimare,
pierdute din diverse cauze. Intervin, de asemenea, în modelarea
comportamentului şi a caracterului, în menţinerea sănătăţii psihice
şi a capacităţii mentale.
Creierul nostru este capabil să se modeleze, să se organizeze sub
presiunea informaţiei, a exerciţiului fizic, a sentimentului de
fericire, de bucurie, de optimism şi speranţă, de bună dispoziţie, de
relaxare după un efort fizic şi intelectual susţinut, şi de asemenea
poate involua prin neutilizare, prin lene intelectuală, prin
monotonia unei existenţe terne, prin stres, anxietate, depresie,
furie, ură, maliţiozitate, ruminatii cu dorinţă de revanşă, de
răzbunare, de frustrare, de insatisfacţie, alcool, droguri, uzura
excesivă de orice alt ordin.
Vom insista suficient de mult asupra acestui capitol pentru a
înţelege consecinţele pe multiple planuri ale modului nostru de
gândire şi de comportament.

INFLUENTA FACTORILOR PSIHICI

ASUPRA NEUROGENEZEI ŞI
NEUROPLASTICITĂŢII
Stresul şi depresia
Dincolo de experienţă, învăţare, motivare, noutate, exerciţiu fizic
formarea de noi neuroni în creier ca suport al capacităţii noastre
mentale şi somatice, intervin favorabil sau defavorabil şi o serie de
alţi factori cu impact asupra vieţii noastre psihice.
Studii recente au evidenţiat efectul nefavorabil al stresului, al unor
stări psihopatologice ca depresia, anxie¬tatea, insatisfacţia,
sentimentul de frustrare, ruminaţiile ş.a. asupra neurogenezei şi
neuroplasticitătii (E. Gould ş.a., 1999; Lee ş.a., 2002).
Prin patogenia şi terapia comună, Psihiatria începe să se reapropie
de Neurologie, odinioară ele făcând un corp comun.
Au loc mutaţii conceptuale neaşteptate. Psihoza schizofrenică este
văzută acum ca o reorganizare pe model patologic a sinapselor.
Depresia este corelată cu un defect al neurogenezei la nivelul
girusului dentat al hipocampului. Se nasc noi strategii terapeutice
în bolile neurodegenerative, în accidentele vasculare cerebrale, în
leziunile medulare şi cerebrale. Intre stres şi demenţa Alzheimer se
întrevede o posibilă relaţie de determinare.
In noua viziune impusă de aceste descoperiri este posibilă, de
asemenea, o investire a relaţiilor sociale şi inter-umane cu o altă
semnificaţie. Intr-un articol publicat de Jonah Lehrer (2006) cu titlul
„Reinventarea Eu-lui" („The Reinvention of the Seif") se afirmă:
„Structura creierului nostru, de la forma dendritelor la densitatea
structurii hipocampului este incredibil influenţată de mediul nostru
mental. Pune un mamifer în condiţii de stres şi creierul său începe
să moară. S-a oprit formarea de noi celule. Ele sunt deja moarte.
Creierul este desfigurat.".
Animalele de laborator supuse la stres au prezentat o scădere
evidentă a capacităţii de neurogeneză şi neuro-plasticitate.
E. Gould (2004) a izolat puii nou născuţi de rozătoare de mama lor
timp de trei ore pe zi şi a constatat climinuarea semnificativă a
fenomenului de neuroplasticitate.
într-o altă experienţă, aceeaşi autoare a supus obser¬vaţiei două
grupuri de marmote. Unui grup i s-au creat condiţii de mediu
favorabile, iar celuilalt vitrege. Constată, la lotul de marmote cu
condiţii favorabile de mediu, o creştere semnificativă a numărului
de noi sinapse şi o rată mai cres¬cută a neurogenezei decât la
lotul cu condiţii de mediu nefa¬vorabile. Când experienţa se
continua cu aducerea ambelor loturi de marmote în condiţii
optime, parametrii studiaţi devin egali.
Cele două experienţe citate demonstrează că stresul izolării puilor
de mama lor şi al condiţiilor de viaţă vitrege ar e un efect dăunător
cert asupra biologiei creierului şi, după cum vom vedea, şi la
nivelul întregii noastre fiziologii.
Concluzionând asupra experienţelor sale, Elisabeth Gould ne spune
că stresul debilitează dendritele, care sunt ramificaţii ale celulei
nervoase, blochează proliferarea de noi neuroni în hipocamp,
neuronii care sunt suportul memoriei şi al învăţării. în acest
context, cu rezerva extrapolării conclu¬ziilor de la animalele de
laborator la om, nu putem să nu facem conexiunea cu atrofia
hipocampului prin distrucţia de neuroni în boala Alzheimer, care
face astăzi ravagii în întreaga lume, fiind într-o continuă creştere.
Condiţiile favorabile de mediu, ne spune E. Gould, dezvoltă şi
menţin sănătatea, facilitează reorganizarea funcţională şi
structurală benefică a creierului, favorizează vindecarea.
Mi se pare interesantă alocuţiunea ţinută de Elisabeth Gould
(Universitatea Princeton) la Convenţia anuală a Asociaţiei
Americane de Psihologie pe 2002 sub titlul „Neurogeneza:
Schimbarea minţii tale". Redăm doar câteva pasaje: „...Puterea
pozitivă a dragostei şi convingerii potrivit căreia Creatorul ne-a
conceput să experimentăm şi să fim exemple, ar putea să
regenereze creierul uman. Consider în plus că Scripturile Evreilor şi
Scrierile Apostolice sunt pline de îndemnuri ca oamenii să-şi
revizuiască atitudinile şi acţiunile lor dăunătoare... Cu siguranţă
acesta este mesajul Sf. Ap. Pavel când scrie în Romani 12:2 că noi
trebuie «să ne transformăm prin reînnoirea minţii ».".
Când aserţiunea vine din partea unei asemenea autorităţi ştiinţifice
cred că alte comentarii sunt de prisos.
S-a formulat întrebarea invers: dacă stresul generat de un ambient
ostil, dezagreabil, are efecte negative asupra modelării creierului,
crearea unor condiţii de mediu atractive, plăcute nu ar avea efect
de prevenire şi de tratare a deteriorării creierului?
Fred H. Cage pare să fi găsit răspunsul afirmativ. După cum am
mai spus, el a creat în laborator astfel de condiţii pentru un lot de
şoareci. Le-a adus dispozitive meca¬nice şi piese decorative care
exercitau un efect de atracţie pentru şoareci. Concomitent, un alt
lot de şoareci a fost menţinut în condiţii de ambient monoton.
Rezultatul experienţei a arătat că la lotul cu ambient atractiv,
hipocampul a crescut semnificativ în greutate, în raport de lotul cu
ambient monoton. Există în prezent posibi¬litatea de a măsura
greutatea şi dimensiunile hipocampului prin RMN, fără să fie
nevoie să se sacrifice animalul.
Apropo de rezerva extrapolării concluziilor extrase din experienţe
efectuate pe animale la om. Nu simţim şi noi aceeaşi bucurie când
ieşim din monotonie, când achiziţionăm ceva nou? Plecând de la
aceste experienţe s-a sugerat şi beneficiul pentru sănătatea
noastră al schimbării periodice, dacă nu a întregului mobilier, cel
putin al aranjamentului său în ambient. O schimbare a esteticii
ambientale ar putea să fie, eventual, utilă în efortul de prevenire a
deteriorării mentale din boala Alzheimer.
Conform studiilor actuale, în hipocampul unui şoarece adult apar
5.000 - 10.000 neuroni noi pe zi. Am amintit de rolul neuronilor din
hipocamp în învăţare şi memorie şi despre faptul că supravieţuirea
lor este menţinută prin învăţare.
Intre factorii care au un efect negativ asupra supra¬vieţuirii
neuronilor sunt incluşi şi hormonii glucocorticoizi - care, prin
excesul lor în organism, inhibă evoluţia celulelor stern spre noi
celule nervoase. Or stresul tocmai prin acest mecanism acţionează
nefavorabil asupra organismului.
Din punct de vedere biochimic stresul acţionează nefavorabil prin
mai multe mecanisme asupra neurogenezei şi neuroplasticităţii.
Mai întâi declanşează o secreţie excesivă de hor¬moni
glucocorticoizi (cortizol) la nivelul glandei cortico-suprarenale,
amorsând axul hipotalamo-hipofizo-corticosu-prarenal.
Glucocorticoizii în exces deprimă eliberarea de factori neurotrofiei
necesari diferenţierii şi menţinerii neu-ronilor, scade ca urmare
neurogeneza, scad cantitatea şi lungimea dendritelor la nivelul
neuronilor piramidali din hipocamp.
Există, după cum ştim, două căi prin care organis¬mul îşi schimbă
periodic celulele: moartea lor prin necroză şi prin apoptoză, ultima
presupunând punerea în acţiune a unor mecanisme celulare
interne de autodistrugere. De¬presia şi stresul accentuează
ambele căi. De la eliberarea în exces a hormonilor glucocorticoizi
se ajunge la exces de calciu în celule care determină fenomenele
de necroză şi apoptoză.
Depresia este o tulburare psihică cu efecte devasta¬toare asupra
sănătăţii. Constituie o cauză majoră de suicid.
O statistica citată de A. Kleinman (2004) ne poate lăsa o imagine
concludentă asupra consecinţelor depresiei evaluate în SUA:
200.000 oameni se sinucid aici într-un an, 75 oameni se sinucid pe
zi, din care 30 % sunt studenţi. Este a doua cauză de deces la
studenţi.
Ca determinare, stresul constituie cauza majoră a depresiei,
predispoziţia genetică fiind cea de a doua cauză.
Depresia se însoţeşte de atrofia hipocampului care este o
consecinţă a blocării neurogenezei. Dacă se adminis¬trează o
medicaţie antidepresivă, cel puţin trei săptămâni, neurogeneza se
reia concomitent cu instalarea efectelor antidepresive. Coincidenţă
sau realitate, şi diferenţierea unei celule stern într-un neuron
necesită un timp minim similar. Medicaţia antidepresivă testată cu
Tianeptine şi Fenoxetin pare să aibe un efect neurotrofic.
E. Gould (1999) dozează în salivă secreţia de cortizol ca test al
predispoziţiei la depresie. Ea susţine că subiecţii la care prin test
se găseşte dimineaţa cortizolul crescut, dacă au şi neşansa unui
eveniment negativ, vor face depresie. In acest fel poate întreprinde
măsuri preventive.
Carrol D'Sa ş.a. şi Ronald Duman (2002) susţin că medicaţia
antidepresivă ar avea efect nu atât asupra seroto-ninei, cât asupra
BDNF (factor de creştere nervoasă derivat din creier). Stresul şi
depresia ar suprima capacitatea celulei nervoase de a secreta
factorii neurotrofici necesari diferenţierii, dezvoltării şi
supravieţuirii neuronilor, iar prin tratarea depresiei cu o medicaţie
adecvată, efectele ei sunt blocate.
Depresia este una dintre stările afective cu efectul cel mai
dezastruos asupra organismului şi în primul rând asupra creierului.
Toate funcţiile organismului sunt inhibate de către depresie. Am
observat adesea cum, numai după un an de la disponibilizarea unui
om prin şomaj şi, mai ales, prin pensionarea celor mai vârstnici,
semnele deteriorării psihice încep să se instaleze. Nu este, fără
îndoială, o regulă pentru toată lumea, dar în mod cert pentru mulţi
este o cauză. Sentimentul de excludere dintr-o activitate şi dintr-un
colectiv în care îşi găseau un resort moral existenţei, sentimentul
de inutilitate a întregii lor pregătiri profesionale îi poate ucide pe
cei sensibili. Societatea noastră nu are structuri active şi eficiente
pentru această categorie socială, aşa cum am văzut în alte ţări ca
SUA, unde li se acordă o reală atenţie. Costurile tratamentului şi
îngrijirii celor cu deteriorare mentală sunt însă mult mai mari.
întâlnindu-mă adesea cu astfel de situaţii în instituţia în care am
lucrat şi voind să găsesc o rezolvare, am avut doar ecourile tăcerii.
Şi nu absenţa posibilităţilor materiale a fost cauza, ci lipsa voinţei
de implicare într-o acţiune de o asemenea anvergură şi totuşi atât
de utilă social. Nici argumentul că în SUA un consilier al
Preşedintelui se ocupă special de acest resort nu i-a putut
convinge. Dacă ne tot lăudăm că avem relaţii cu SUA atât de bune,
mă întreb, ce luăm bun de acolo...?
în orice boală fizică, depresia ca reacţie la boală constituie cel mai
mare obstacol în calea vindecării. Toate structurile creierului - atât
cele corticale cu funcţie cognitivă, cât şi cele limbice cu funcţie
afectivă sunt afectate de depresie.
Există o relaţie de determinare între stres şi depresie. De aici
decurg anxietatea, frica motivată şi nemo¬tivată, ruminatiile.
Ecoul lor biochimic este acelaşi asupra organismului. Aceeaşi
biochimie îi este proprie furiei, urii, dorinţei de răzbunare, violenţei.
Creierul nu face o distincţie netă între realitatea trăită şi cea doar
imaginată. Investigaţiile citate au relevat faptul că în ambele
situatii - realitate sau doar imaginaţie - sunt activate în creier
aceleaşi arii corticale, aceleaşi structuri şi în consecinţă vor avea
acelaşi ecou bic<Wmic. Gândurile şi sentimentele negative - ura,
agresivitatea, spaima - circulă prin arterele
noastre sub forma substanţelor declanşate concomitent cu efectul
de stres. De aici rezultă efectul nociv exercitat asupra tuturor
celulelor noastre, cauză a bolilor de stres care au largă răspândire
în lumea modernă.
Dacă extrapolăm de la individ la colectivitate efectele stresului şi
ale depresiei implicite, mă întreb dacă are cineva interes să existe
o lume bolnavă şi dementă? Or fi citind aceste crude adevăruri,
care vin direct de la ştiinţele zilelor noastre şi acei conducători ai
lumii, politicienii şi apologeţii lor, care întreţin sentimentul de frică,
de război al tuturor contra tuturor, de revanşă, care denigrează
imaginea publică a unor oameni înainte de a se exprima justiţia în
numele unor principii nerumegate ale aşa-zisei democraţii, numai
din dorinţa de a menţine un război împotriva propriului popor?
Să le fie indiferente costurile sociale ale acestor con-secinţe când
nu pierd nici o ocazie de a se arăta îngrijoraţi de soarta banului
public?
într-un congres internaţional de neuroştiinţe am întrebat un
profesor de psihiatrie, care dezvoltase această temă, ce
perspectivă are un popor menţinut în permanenţă sub stres? Nu
mi-a răspuns. Se temea probabil el însuşi de stresul de a fi auzit...
** *
E. M. Raichle (La Recherche, 2007) a adus în discuţie un aspect
nou şi ciudat, sesizat, de asemenea, în ultimii ani care, nu numai
că nu luminează, ci adânceşte şi mai mult universul plin de mister
al creierului nostru.
Se constată că, dincolo de activitatea cerebrală declanşată de
stimuli externi, există şi o activitate spontană al cărei scop nu se
cunoaşte. Este ca şi cum creierul s-ar afla în dialog cu sine însuşi.
Studiile de laborator au conchis că cel mai mare consum de
energie este solicitat de activitatea spontană şi nu de aceea de
răspuns la stimulii externi. Şi mai curioasă este constatarea că cel
mai mare număr de sinapse este apărut spontan şi nu ca urmare a
stimulilor externi.
Arme de Volder şi col. (1997) au reuşit să vadă, prin metode
adecvate (PET), că în creierul celor nevăză¬tori este aceeaşi
activitate ca şi în cel al celor văzători. Aceste date sugerează ideea
că activitatea spontană a creierului este mai mare decât cea de
răspuns la stimuli externi. Această activitate spontană a creierului
pare să fie fundamentală, dar nu ştim încă la ce serveşte. Mai mult
încă, ea nu încetează în timpul anesteziei generale, după cum s-a
observat în studiul efectuat pe macaci de către L. Vincent şi col.
(2007).
Nici una din ipotezele emise privind rolul acestei activităţi
spontane a creierului nu oferă un răspuns satis¬făcător. Cea mai
plauzibilă era ipoteza menţinerii coeren¬ţei continui a procesului
de gândire, interconectând în permanenţă toate ariile creierului,
emisă de B. Olshausen (Universitatea Corneli, SUA, 2003).
Anestezia generală ar trebui însă să o blocheze, ceea ce nu se
întâmplă. Doar dacă admitem că este ceva în creierul nostru care
se manifestă şi independent de funcţionarea creierului, aşa cum
pare să existe şi în experienţa morţii clinice.

CAPITOLUL 2
IMPLICAŢII ONTOLOGICE ŞI FINALITATE ÎN NEUROGENEZĂ ŞI
NEUROPLASTICITATE
Există o multitudine de implicaţii ale capacităţii de neurogeneză şi
de neuroplasticitate a creierului, dintre care aduc în discuţie în
primul rând, pe cele de ordin ontologic şi al finalităţii acestor
atribute biologice.
Implicaţia ontologică face referire la înţelegerea „existenţei ca
existenţă", cum se exprima Aristotel, la studiul fiinţei, în speţă al
creierului ca fenomen obiectiv, privit dintr-o perspectivă
cognitivistă.
în condiţii fiziologice neurogeneză este stimulată şi întreţinută de
învăţare (Elizabeth Gould ş.a.,1999), aşa după cum s-a menţionat
deja în capitolul precedent.
Menţinerea optimă a creierului prin învăţare îl exprimă ca structură
cu funcţie, prin excelenţă, informaţională. Dacă stomacul ne-a fost
dat pentru digestie, creierul are o structură adecvată prelucrării de
informaţie necesară receptării acesteia, pe de o parte din mediul
ambiant şi cosmic, iar pe de altă parte de la toate elementele
componente ale corpului pe care îl are în sarcină, în scopul de a le
comanda şi gestiona. Creierul are 2 % din greutatea corpului şi
consumă 20 % din energia sa. Trăieşte exclusiv pe seama energiei
furnizate de corp şi, în momentul în care încetează să o mai
primească, opreşte viaţa în 3 minute. Neavând nici o rezervă de
energie pare construit exclusiv pentru funcţia de „conducere", de
prelucrare a informaţiei necesară corpului, care îi plăteşte tribut
prin energia pe care i-o furnizează. Rămân uimit cum, la vremea
când în Europa nici nu se ştia prea bine cu ce organ se gândeşte, în
civilizaţia Chinei antice rolul creierului era foarte exact intuit. Mai
mult, creierul era inclus în aceeaşi lojă sau grupare de organe cu
cordul. Ca funcţie i se atribuia aceea a Shen-ului care însemna
cunoaştere, inteligenţă, conştiinţă. Ca simbol corespundea
elementului foc şi culorii de roşu.
Este surprinzătoare includerea creierului în aceeaşi lojă energetică
cu cordul. Unele tradiţii spirituale atribuie simbolic creierului
raţiunea, iar cordului afectivitatea. în aceeaşi ordine de idei sunt
observaţii venite de la subiecţii la care s-au făcut transplantări de
cord. La purtătorii noii inimi au apărut manifestări de
comportament şi trăsături de caracter pe care s-a constatat că le-
au avut donatorii. S-au scris deja mai multe lucrări pe această
temă (Silvia Claire, 1997; Paul P. Pearsall, 1998).
Iată cum concepeau chinezii antici rolul creierului în
funcţionalitatea organismului. Creierul coordona toate viscerele şi
funcţiile corpului grupate în 5 loji energetice. La rândul lor, lojile
energetice care produceau energia nutritivă, necesară corpului, îi
trimiteau înapoi creierului partea cea mai subtilă, cea mai rafinată
din energia lor. Recunoşteau astfel că energia creierului este de o
altă esenţă. Şi mai spuneau încă ceva cu aplicabilitate terapeutică.
Fiecare tip de energie oferită creierului de către lojile energetice
corespundea unui compartiment din sfera vieţii psihomentale.
Tulburările uneia din componentele vieţii psihice şi mentale erau
tratate în con¬secinţă cu puncte de lanivelul lojeicorespunzătoare
acestui segment. Spre exemplu prin puncte corespunzătoare lojei
Ficat / Vezică Biliară se tratează migrena, tulburările de vedere, f
atigabilitatea psihică, tulburările de tip metabolic, inclusiv
patologia musculară. Cu puncte corespunzătoare lojei Rinichi /
Vezică se tratează între altele şi crizele de pierdere a cunoştinţei
de tip lipotimic, fiind de ajuns înţeparea unui singur punct. Şi toate
aceste indicaţii de tratament fac parte din teoria şi practica
acupuncturii şi funcţionează, în ciuda raţionamentelor arhaice şi a
celor care o neagă fără să o cunoască.
Pentru a înţelege că toate religiile au un punct comun de plecare,
voi descrie succint un alt concept al filosofiei taoiste. După
expierea vieţii, Shen-ul nu moare odată cu corpul, ci se întoarce în
marele SHEN universal din care a venit. Spune altceva vreuna din
religiile lumii?
Dacă am face o ierarhizare a funcţiilor de la nivelul corpului nostru,
funcţia creierului este de departe esenţială. Prin sine însuşi creierul
exprimă sensul şi finalitatea existenţei. Se poate spune că
Universul vorbeşte, se exprimă la nivel uman prin creierul nostru.
Trăim psihic, gândim şi simţim numai prin creier. El reprezintă
sumtnum-vl tuturor valorilor noastre. Privit astfel se impune ideea
că obiectivul creaţiei sau al evoluţiei omului a fost creierul necesar
învăţării prin experienţă şi exprimării văzută ca finalitate. Corpul
pare să aibe doar rolul de a fi un vehicul pentru creier şi de a
reproduce un alt creier. Putem deduce de aici că în ecuaţia creier-
corp, creierul este cel ce are în primire un corp şi nu invers.
Găsesc de asemenea că este un sens şi o finalitate şi în această
mobilitate anatomică, această plasticitate a creierului în contrast
cu relativa stabilitate a celorlalte organe ale corpului. Fiind implicat
în medierea vieţii de relaţie, creierul avea nevoie de această
mobilitate, pentru a se adapta unei vieţi aflată în continuă
schimbare, pentru a-şi putea însuşi mereu alte şi alte experienţe,
alte
informaţii. Este ciudat că, deşi părea logic să avem un creier dotat
cu asemenea proprietate, până la recentele descoperiri din
neuroştiinţe, nimeni n-a emis o astfel de ipoteză. Ar fi trebuit să ne
gândim că un creier rigid structurat nu era capabil de învăţare, de
a emite decizii în situaţii noi, de a controla şi regla întreaga
funcţionalitate a organismului, pe care îl are în primire. Universul
nu şi-ar fi putut face cunoscute „intenţiile" evolutive, iar omul nu ar
fi putut progresa.
Cea mai evidentă dovadă de prezenţă a unui sens în existenţa
acestei capacităţi a creierului este aceea că reţelele neuronale din
trunchiul cerebral nu sunt supuse acestei remodelări, deoarece aici
îşi au sediul centrii de control ai funcţiilor vitale - circulaţia şi
respiraţia - care trebuie menţinute sub o constantă supraveghere.
Pe lângă aportul continuu de informaţie, de învăţare, este de
reţinut şi calitatea învăţării, gradul de complexitate al conţinutului
său, semnificaţia cognitivă şi afectivă, motivaţia în sensul
coeficientului de plăcere implicat, stilul şi calitatea discursului. Un
curs universitar, spre exemplu, o conferinţă, vor fi mult mai uşor
însuşite, dacă sunt expuse colorat, clar, sugestiv, nuanţat, cu
conectarea noţiunilor şi în alte domenii ale culturii decât un discurs
sec, rece, prolix şi tern. Primul va fi memorat fără efort, pentru că
dincolo de palierul raţional a făcut apel şi la cel afectiv, cel de al
doilea va fi reţinut însă cu mult mai mult efort şi poate fi repede
uitat. Această experienţă o avem cu toţii, îndeosebi din anii de
facultate, când am avut alt nivel de înţelegere a stilului unui
discurs.
Aş remarca aici că nu numai repetarea informaţiei conduce la o
memorare de lungă durată, ci şi interesul sus-citat. Se întâmplă
uneori ca un singur impact al creierului cu informaţia să fie
suficient pentru a nu o mai uita
niciodată. întâmplările neobişnuite, care au fost însoţite de o
stimulare foarte intensă a structurilor afective sau a implicat un
mare grad de risc, sunt memorate definitiv fără să fie, evident,
repetate.
In general, o informaţie este cu atât mai bine însuşită cu cât în
percepţia sa solicită un număr mai mare de receptori senzoriali -
auditiv, optic etc.
Este valoarea unui om exprimată numai de ceea ce a memorat? Se
spune despre cel căruia fizica electricităţi ca şi chimia îi datorează
imens, Michael Faraday, că avea în permanenţă cu sine un carnet
de note pe post de aide memoire. Memoria este necesară, dar
creaţia începe dincolo de memorie, acolo unde se află inspiraţia,
gândirea care presupun în primul rând o mare plasticitate a
sinapselor pentru a conecta un număr cât mai mare de neuroni.
Această neurofiziologie a reţelelor neuronale, recent achiziţionată,
nu îmi explică însă de ce oamenii au înclinaţii deosebite, talente
diferite, capacitatea de a înţelege un domeniu sau altul al culturii şi
gândirii, când ar fi normal, ca indiferent de genul de informaţie,
reţelele neuronale să aibă aceeaşi fiziologie pentru orice tip de
cunoaştere. Nu toată lumea are apetit pentru filosofie, nu are
deschidere spre spiritualitate, spre înţelegerea şi a altor alternative
conceptuale, în afara celor acceptate convenţional. Noi spunem la
modul figurativ că cei ce nu pot ieşi dintr-o gândire dogmatică n-au
reţele neuronale cu care să proceseze o altă informaţie. Dar,
gândind anatomic, explicaţia este eronată. Neuronii sunt, dar este
o altă instanţă care nu îi mobilizează. Pentru a explica avem nevoie
să gândim deja omul dincolo de anatomia creierului său, să.
discutăm în alţi termeni relaţia dintre creier, conştiinţă şi
programare, asupra căreia vom reveni în alt capitol. Omul citit
poate doar să reproducă ceea ce şi-a însuşit. Omul spiritualizat
conduce discursul intelectual dincolo de lectură, căutând şi alte
alternative. Şi ajungem să definim cultura ca fiind nu ceea ce citim,
ci ceea ce creăm plecând de la ceea ce am citit.
Exerciţiul fizic este o altă condiţie favorizantă a neurogenezei şi
neuroplasticităţii, studiată în condiţii de laborator de von Praag,
Kempermann şi alţii (2002). în circa o săptămână, în condiţiile
exerciţiului fizic, neuronii urmăriţi la păsări şi rozătoare încep să se
contureze, iar după circa 30 de zile încep să fie integraţi în circuitul
hipocampic cu aferente şi eferenţe funcţionale.
Constatăm că exerciţiul fizic este solicitat ca o condiţie necesară
pentru vitalitatea tuturor sistemelor funcţionale ale organismului,
inclusiv creierul.
Rolul factorilor psihici, al trăirilor emoţionale, influenţa lor asupra
neurogenezei şi neuroplasticităţii o vom discuta la capitolul dedicat
creierului limbic. Am adăuga aici, doar că, atât de mult răspândita
lene intelectuală este un factor de rău augur pentru creier. Acelaşi
efect nedorit îl au lumina stroboscopică pe o durată îndelungată,
zgomotul, excesul de alcool, nerespectarea orarului de somn, chiar
dacă este prelungit compensator ziua. Intervalul 22 - 24 îşi are
importanţa sa fiziologică şi benefică.
De-a lungul istoriei s-au vehiculat două opinii referitoare la originea
cunoaşterii: concepţia ineistă a lui Platon, conform căreia ne
naştem cu o precunoaştere şi concepţia empiristă a lui Aristotel
care consideră că învăţarea şi experienţa sunt singurele surse
cognitive.
Disputa a continuat mai târziu între Helvetius, care era empirist şi
vedea creierul ca fiind la naştere o tabula rasa, o foaie albă şi
Diderot, care admitea că, pe
lângă experienţa însuşită, sunt şi elemente înnăscute în sfera
cunoaşterii. Mai aproape de noi, aceeaşi dispută s-a purtat între
Piaget şi Chomsky.
Intervenind în această dispută, mi se pare evident că nu ne putem
naşte cu un creier lipsit de orice informaţie prealabilă. Avem
nevoie de un minim de cunoaştere pentru a supravieţui înainte de
a începe să ne însuşim experienţele de viaţă.
Avem reţele neuronale, unele deja activate pentru suportul
funcţiilor vitale, altele urmând să fie activate în contact cu
experienţele venite, după ce ne-am născut. Reflexul de supt,
recunoaşterea vocii şi a figurii mamei, ataşamentul faţă de mamă
sau, după cum a demonstrat etologul Konrad Lorentz, faţă de
prima fiinţă pe care o cunoaşte, sunt elemente obligatorii
supravieţuirii pentru un nou născut în specia umană. Copilul se
obişnuieşte cu vocea mamei încă din uter, iar puii păsărilor de
când sunt încă în ou. Te minunezi de inteligenţa naturii. Dacă un
pui de mamifer nou născut în junglă n-ar fi capabil să fugă la scurt
timp după naştere, ar deveni o victimă uşoară pentru prădătorii
săi.
Puii de cangur sunt expulzaţi din uter la vârsta de 3 luni şi, fără să
vadă, se caţără pe piciorul mamei până ajung în marsupiul, în care
îşi continuă dezvoltarea până la termenul de naştere. Am văzut
scena filmată şi am fost atent la gestul mamei aşteptându-mă să-şi
ajute puiul în găsirea marsupiului, dar a rămas pasivă. Se înţelege
că acest pui trebuie să „ştie" cum să ajungă acolo. Deduc de aici
că natura nu alege întotdeauna soluţiile cele mai simple pentru a-şi
rezolva problemele, ci uneori acestea sunt chiar foarte complicate.
Celelalte funcţii de un ordin mai elaborat ca limbajul, orientarea în
mediu, semnificaţia obiectelor etc. sunt însuşite prin învăţare.
Suportul lor neurofiziologic, capacitatea creierului de adecvare la
experienţă sunt însă categoric înnăscute. In termeni de informaţie
avem programe înnăscute şi programe formate prin învăţare.
Această capacitate de a ne forma programe noi, care la om este
mult mai extinsă decât la toate celelalte specii, ne-a permis să ne
desprindem de natură şi să ne creăm o civilizaţie.
Antropoidele au deja majoritatea conexiunilor neuronale stabilite la
naştere, dar nu toate, pentru că şi ele au ceva de învăţat, trebuind
să se adapteze la un mediu cu condiţii de viaţă nu în totalitate
previzibile.
Capacitatea creierului de a se adapta la o varietate de condiţii,
inclusiv de agresiune, este de asemenea expresia unor programe
înnăscute şi este un sens adânc aici, este o finalitate şi nu poate fi
rezultatul întâmplător al unei selecţii naturale, pentru că nu este în
interesul acestei selecţii să „cârpească" un creier pentru a
supravieţui cu o invaliditate ce l-ar exclude în concurenţa cu
semenii. Am văzut cum, în cazul unei leziuni cerebrale, sunt
antrenate arii vecine sau chiar din emisfera cerebrală opusă în
scopul recuperării funcţionale, fie şi parţiale. Este aici efectul unei
inteligenţe intrinseci a structurilor biologice, indiferent cum am dori
să interpretăm. Cum să privim altfel compensarea lipsei de vedere
prin leziuni oculare (şi nu cerebrale) unde ariile occipitale deprivate
de informaţia vizuală se conectează cu ariile auditive şi cu cele de
percepţie a stimulilor tactili, pentru a creşte acuitatea de percepţie
la acest nivel? Subiectul va beneficia astfel de capacitatea de
percepere a sunetelor şi a stimulilor tactili cu performanţe
crescute, pentru a compensa lipsa de vedere. Acesta este şi
motivul pentru care cei cu deficiente de vedere sunt considerau' a
fi cei mai buni maseuri. Ei au o capacitate de percepţie tactilă mult
mai amplă pentru că este coordonată de două arii corticale în loc
de una. Tocmai această percepţie amplificată le permite celor
nevăzători să citească prin alfabetul Braille. Acelaşi fenomen le
permite celor cu surditate de transmitere să perceapă aşa de rapid
limbajul prin semne, ariile vizuale occipitale compensând absenţa
auzului, după cum s-a mai spus.
Un alt exemplu de adaptare inteligentă a naturii îl constituie
extensia ariei de control al mişcării degetelor la violoniştii care
exersează continuu.
Se admite în general că în jurul vârstei de 18 - 20 de ani se termină
procesul de maturare a creierului. Sunt, evident, şi multe excepţii.
Din experienţele copiilor-lupi, găsiţi în pădure şi aduşi în societate,
s-a constatat că peste vârsta de 6 - 7 ani nu se mai poate învăţa
vorbirea, cel puţin una coerentă. O limbă străină ar putea fi
însuşită optim până în jurul vârstei de 30 de ani. Se poate învăţa şi
mai târziu, dar se apreciază că doar cu accentul limbii materne,
pentru că nu se mai pot sesiza contrastele fonetice. învăţarea unei
limbi străine, la vârste mai mari, implică un efort mai mare pentru
creier, care va fi nevoit să angajeze mai multe arii corticale.
Din constatarea că ne naştem cu reţele neuronale speciale,
destinate vorbirii, şi deci programate genetic, deducem că ne
naştem cu toate atributele necesare fiinţării umane. în orice parte
a lumii ar fi crescut un copil, dislocat din locul său natal, îşi va
însuşi limba respectivă cu aceeaşi uşurinţă ca şi cei indigeni.
Se apreciază că acei copii cu care se vorbeşte mult, care dispun de
o educaţie bine condusă, cu un mediu dotat cu o arie largă de
mijloace informaţionale - jocuri,
obiecte, care pun probleme de învăţare etc, vor avea mai mari
posibilităţi de organizare a limbajului, de dezvoltare a unor
deprinderi utile şi, nu în ultimul rând, a inteligenţei. Eu nu sunt
adeptul ideii de condiţionare exclusivă a dezvoltării inteligenţei de
mediu. M-am exprimat şi în alte lucrări că, dacă numai calitatea
hranei şi mediul în care creşte un copil, ar fi factorii decidenţi ai
inteligenţei, atunci omenirea nu l-ar mai fi avut pe D'Alambert, pe
Pestalozzi, pe Robert Burns, pe Lincoln, iar noi nu i-am fi avut pe
Eminescu şi Creangă, pe Gheorghe Marinescu şi pe mulţi alţii. Aici
a vorbit doar gena. Nu avem cum explica altfel de ce, în aceeaşi
familie, cu aceleaşi condiţii de creştere, se obţin uneori rezultate
inegale.
Sunt de luat în discuţie aici doi parametri: inteligenţa şi
comportamentul. Inteligenţa este expresia genelor. Corectivele ei
sociale sunt minore, nu esenţiale. Comportamentul este în mult
mai mare măsură dependent de educaţie şi oferta ambientului.
Experienţa acumulată în condiţiile specifice profesiei mele, prin
observarea multor generaţii de tineri, mi-a format convingerea că
există structuri receptive la un comportament civilizat şi structuri
dificile, rezistenţe la efortul educativ. Reproşurile, pe care
societatea le face părinţilor şi educatorilor, sunt adesea
nemotivate. Nici un părinte şi nici un educator nu trimit o fată să se
prostitueze. De vină este oferta socială şi receptivitatea
individuală, exprimată prin incapacitatea de cenzurare a
pulsiunilor.
J. J. Rousseau spunea că omul se naşte bun de la natură, dar
societatea este cea care îl perverteşte. Susţinea de asemenea că
orice om neinstruit poate deveni un Voltaire, dacă beneficiază de o
educaţie adecvată. Nu, niciodată nu»va fi aşa. Doar dacă are gena,
ca să nu spun geniul lui Voltaire. Nu este mai puţin adevărat însă
că şi mediul social şi familial are o pondere importantă în evoluţia
unui tânăr. Toate aceste discuţii privind zestrea intelectuală,
şansele evoluţiei sociale ale unui om şi influ¬enţa exercitată de
condiţiile de mediu sunt tributare noţiunilor psihopedagogice şi
experienţei, de care dispunem în virtutea gândirii, cultivată de
ştiinţele clasice. Gândind în alţi termeni, eu cred că fiecare dintre
noi vine pe lume cu dotarea necesară pentru a îndeplini un rol şi
pentrua-şiînsuşioanumită experienţă. Marileminţi, marile genii vin
pe lume cu acele însuşiri psihice şi intelectuale, necesare realizării
unor performanţe excepţionale menite să schimbe sau să
întemeieze un nou domeniu îh cunoaştere, în evoluţia lumii, în
propulsarea istoriei. Prin ei, probabil, Universul îşi face cunoscute
intenţiile. Când a fost nevoie ca omul să-şi cizeleze asperităţile
moştenite din perioada vieţii sale rudimentare, au venit marii
gânditori ai lumii, generaţia de aur, reprezentată de Pitagora,
Buda, Lao Tzi, Confucius ş.a. care ne-au revelat comorile spiritului -
multe fiind actuale şi astăzi. Apariţia pleiadei marilor artişti ai
Renaşterii o putem explica în acelaşi mod. Când fizica clasică şi-a
epuizat posibilităţile de a răspunde noilor întrebări ridicate de
ştiinţă, a venit Einstein şi ne-a dat teoria relativităţii. Fizica
cuantică s-a edificat de asemenea prin câteva nume mari de corifei
- Max Planck, Niels Bohr, Werner Heisenberg, Dirac, Erwin
Schrodinger, Enrico Fermi ş.a. Eminescu a venit în poezia noastră
atunci când îşi găsise forma şi era nevoie de conţinutul marilor idei
filosofice.
Dacă pentru noi ceilalţi avem o explicaţie naturală, pentru geniine
lipseşte. Nici părinţii lui Eminescu şi nici cei ai lui Einstein nu erau
genii. Uneori chiar au avut mari tare fizice şi psihice, cum a fost
cazul părinţilor lu»Beethoven.
Doar dacă admitem concepţia reîntrupării, a unui cumu de calităţi
din vieţi anterioare, le-am putea explica. Sau în fine, admiţând
ideea predestinării amintită mai sus Raritatea lor m-a făcut să-mi
imaginez, după cum am ma spus, că însuşi Universul este
parcimonios cu cheltuire» energiei, un geniu însemnând, evident, o
mare investiţie Sunt şi genii ale răului, dar deviaţia lor spre
monstrul dir ei a fost numai libera lor alegere-, opţiunea liberului
loi arbitru şi nu Universului trebuie imputată. Sursa răulu stă numai
în noi, în opţiunile noastre şi în instinctele pe care ori nu le putem
cenzura datorită leziunii ariilo] corticale, care au acest rol, aşa
după cum vom discuta ma: departe, ori sunt exaltate într-un mediu
nociv. Voltaire se întreba de ce Divinitatea, dacă există şi este
atotputernică, nu se opune răului din lume. Pentru că ni se
respecta liberul arbitru, fără de care nu am fi putut evolua, nu ne-
am fi creat o civilizaţie. în societăţile permisive şi exaltate, mai ales
după ani de reprimare a libertăţii de manifestare, se confundă la
un anumit nivel de înţelegere libertatea cu libertinajul Suntem,
indiscutabil, şi rezultatul unei combinaţii dintre genele noastre,
dintre educaţia primită şi receptivitatea la influenţa exercitată de
mediu asupra noastră. Ne construim din ceea ce avem ca zestre
ereditară şi din ceea ce ne însuşim din trecerea prin lume. Vom
deveni, astfel, eficienţi sau ineficienţi, valoroşi sau mediocri,
aroganţi sau normali, adaptabili sau violenţi. Revenim la discuţia
asupra semnificaţiei învăţării. Am vorbit despre experienţele de
laborator, care au evidenţiat creşterea neurogenezei, materializată
prin volumul mărit al hipocampului sub acţiunea învăţării.
Iată, încă un exemplu, foarte concludent, pentru înţelegerea
relaţiei dintre învăţare şi neurogeneză. Herve Ratei (ZOOT^citează
un studiu efectuat pe şoferii londonezi,
care au fost examinaţi după doi ani de antrenament în memorarea
tuturor traseelor şi numelor de străzi din Londra. Hipocampul lor a
fost găsit mult mai mult mărit decât era anterior de antrenament,
în segmentul său posterior, implicat în orientarea spaţială.
O echipă internaţională de medici a urmărit bolnavii cu Alzheimer
în perioada 1995 - 2006 şi au formulat câteva recomandări utile în
prevenirea sau întârzierea acestei boli: grădinărit, jocuri, muzică,
lectură, excursii, învăţarea unei limbi străine, acţiuni care cer
iniţiativă şi planificare.
Un puternic stimulent, pentru motivarea afectivă, scoaterea din
pasivitate şi sentimentul de plictiseală, de rutină, care îndeamnă la
o viaţă pasivă, îndeosebi la persoanele mai vârstnice, îl constituie
elementul de noutate, de inedit introdus în viaţa lor. Elementul
surpriză, evident, plăcută, este foarte important, ca de altfel pentru
noi toţi, indiferent de vârstă. S-a propus, spuneam între altele,
chiar schimbarea periodică, dacă nu a întregului mobilier, care
înseamnă costuri, cel puţin a modului său de aranjare. O minte
imaginativă va găsi oricând un obiect, un mic aranjament, care să
creeze o impresie estetică, pentru a ne bucura sufletul. Am vorbit
despre experimentele de laborator, care au arătat că, până şi pe
şoricei îi mişcă, îi mobilizează şi deci, cu atât mai mult pe noi
oamenii, care avem sau ar trebui să avem, la alte dimensiuni,
reprezentat simţul estetic.
Revin la ideea de prevenire a bolii Alzheimer. Expe¬rienţa mi-a
dovedit că un efect catastrofal asupra sănătăţii psihice şi
intelectuale îl are depresia dată de abandonarea vârstnicilor, mai
Jntâi de către societate, prin pensionare şi ignorare completă a
etapei sale următoare de viată, prin absenţa programelor de
antrenare în continuare a lor într-o altă activitate, aşa cum se
întâmplă în multe ţări civilizate. Abandonarea sau neglijarea
părinţilor de către copii constituie altă cauză a depresiei. Este grev
de imaginat câtă tristeţe este în sufletul unui părinte părăsit de
copii. Şi ineluctabil, căderea psihică urmează Susţinerea morală a
vârstnicilor şi antrenarea într-c activitate pe măsura capacităţilor
lor limitate, constituie nu numai un beneficiu pentru sănătatea lor,
ci şi o datorie a societăţii pe care au servit-o.
Remarcam cum introducerea RMNf a declanşai o adevărată
revoluţie în neuroştiinţe. RMNf evidenţiază zona din creier care se
activează, deci prin care creierul răspunde la un stimul sau o
utilizează în timpul desfăşurării unei activităţi. Până la apariţia
acestui mijloc de investigaţie, precizarea rolului fiecărei zone din
creier era foarte dificilă. Un exemplu este edificator. în secolul al
XlX-lea, când se ştia foarte puţin despre creier, Broca a avut un
bolnav cu afazie motorie. Nu putea să formuleze cuvintele din
cauza unui accident vascular, care mai apoi s-a şi soldat cu deces.
Studiind post-mortetn creierul acestui bolnav, Broca a găsit unde
era localizată leziunea dată de accidentul vascular şi a descris-o.
De atunci se vorbeşte în literatura ştiinţifică de afazia de tip Broca.
RMNf ne oferă însă posibilitatea de a studia creierul pe viu, aflat în
plină activitate, putând să-i urmărim întreaga dinamică a
funcţionalităţii sale ceea ce ne conferă un imens avantaj.
Una din marile surprize oferite de aceste studii a constat în
sesizarea modalităţii de implicare a creierului în timpul procesului
de imaginaţie. Astăzi abundă astfel de studii în toate centrele care
au dotarea adecvată.
Voi lua un exemplu, la întâmplare, din multele care se pot da.
Studiind relaţia dintre imaginea mentală şi efectul asupra creierului
prin obiectivarea RMNf, Stephen Kosslyn observă, ca şi alţi
cercetători, că simpla imaginare a unei acţiuni activează cea mai
mare parte din ariile cerebrale implicate în procesarea acţiunii
reale.
Concluzie: Creierul nu pare să facă diferenţa între ceea ce este
imaginat şi realitate. Dar constatarea nu se opreşte aici. Creierul
declanşează, la simpla imaginare a unei acţiuni, o parte apreciabilă
din cortegiul de reacţii ce au loc în percepţia realităţii. Se întâmplă
întocmai ca în timpul trăirii unui vis. Dacă, spre exemplu, visăm un
animal, care vine spre noi ameninţător, vom avea instantaneu
toate reacţiile vegetative declanşate de acest stres, inclusiv
senzaţia fizică a fiorilor de frică. Ne trezim transpiraţi şi speriaţi şi
suntem apoi fericiţi că nu a fost decât un vis şi nu realitatea.
Creierul nostru n-a făcut diferenţa dintre vis şi realitate când şi-a
pus în funcţiune schema reacţiilor la stres.
Consecinţele acestui mecanism de acţiune a creierului nostru, deşi
au fost utilizate încă din antichitatea îndepărtată, îndeosebi în
tradiţiile spirituale orientale, în lumea modernă ne aflăm abia la
începutul exploatării lor.
Este aici un exemplu de eroare a ştiinţei. Tributară viziunii unui
reducţionism limitat la concreteţea fizică a materiei, valabilă
pentru secolul al XDC-lea, nu avea instrumentul necesar
obiectivării performanţelor obţinute prin tehnicile psihosomatice
venite din Orientul antic şi, ca urmare, le-a negat. Abia acum, prin
RMNf constatăm că aceste tehnici îşi au un suport biologic şi, deci,
o explicaţie ştiinţifică.
Consecinţele descoperirii efectelor pe care le poate avea
imaginaţia asupra creierului şi organismului uman sunt atât faste,
cât şi nefaste.
Domeniul aplicării acestei tehnici a fost numit itnagerie mentală -
care, în funcţie de consecinţe, poate fi pozitivă sau negativă.
Explicaţia funcţionării imageriei mentale am abordat-o şi în alte
lucrări. Eu cred că întreaga noastră fiziologie are la bază modele
funcţionale sau pattern-uri, care comportă, evident, şi reacţii de
ordin biochimic. Imaginaţia noastră activează şi aceste pattern-uri,
iar o dată cu acestea şi reţelele neuronale necesare. In funcţie de
conţinutul cognitiv şi afectiv, de semnificaţia semantică, imageria
mentală va declanşa efecte benefice sau nocive, prin reacţiile
biochimice şi moleculare corespunzătoare sănătăţii sau bolii.
Avem înscrise în celulele noastre toate programele, inclusiv cele de
vindecare. Acestea se pot declanşa spontan sau pot fi controlate
prin voinţă.
Dennis Jaffe (1981) explica efectul imageriei mentale prin
intervenţia emisferei cerebrale drepte, care este sediul limbajului
simbolic, al gândirii intuitive, al trăirilor artistice şi imaginative.
C. G. Jung considera emisfera cerebrală dreaptă ca fiind sediul
limbajului simbolic şi intuitiv, prin care se exprimă subconştientul
nostru. Imageria mentală devine o conştiinţă interioară, care
sondează adâncurile inconştientului şi activează forţele latente -
prelungirea forţei cosmice din noi. Am putea spune că aici găsim
Cartea Universului înscrisă în noi, biblioteca, în care sunt
depozitate toate datele referitoare la motivarea noastră ca simbol,
sens şi devenire. Găsim, mai ales, toate cauzele bolilor noastre şi
căile de vindecare a lor. Din nefericire, ştiinţa oficială a ignorat
această sursă. Ea este citită doar de marii iniţiaţi, care nu s-au
instruit decât la universitatea naturii şi a inspiraţiei din alte
dimensiuni, după cum rezultă şi din exemplele comentate de noi
mai departe.
Beneficiul cel mai important al imageriei mentale mi se pare afi
acela al posibilităţii de autovindecare, uneori, în funcţie de
capacitatea de autocontrol a bolnavului, obţinându-se vindecări
chiar în boli nerezolvate încă de medicina actuală.
Bernie Siegel este un chirurg oncolog american. El a încercat să-şi
trateze pacienţii săi, nu numai cu bisturiul, ci şi cu „sufletul". A
urmărit un lot de bolnavi oncologici aflaţi în diverse faze de
evoluţie a bolii, pe care i-a instruit în tehnica imageriei mentale, cu
scop de autovindecare. Imaginile sugerate erau diferite sau funcţie
de inspiraţia liberă a fiecăruia. Se putea imagina un foc care arde
celula canceroasă sau o celulă limfocitară antropomorfizată
ingerând celulele bolnave etc. Bernie Siegel afirmă că 40 % din
bolnavi au reuşit să supravieţuiască bolii, unii aflaţi chiar în stadiul
ultim de evoluţie. A avut ideea să solicite un specialist, pentru a
stabili profilul psihologic al celor care s-au vindecat. Cele mai bune
rezultate au avut bolnavii dotaţi cu o mare voinţă de vindecare, cei
generoşi, cu un tonus foarte optimist. Tonusul psihic este aici un
factor esenţial. încrederea în vindecare este necesară în primul
rând pentru a înlătura cenzura conştiinţei, hrănită de mentalitatea
timpului, care menţine în minte ideea imposibilităţii de a se trata
această boală. Fixarea minţii pe această idee nu permite accesul la
sfera inconştientului, în care, am spus mai sus, sunt înscrise
programele, resursele, forţele latente necesare vindecării. Un
intelectual sofisticat şi sceptic are mult mai puţine şanse de
vindecare decât unul cu deschidere şi spre alte opţiuni. în aceeaşi
ordine de idei, credinţa este de asemenea un element de neignorat
pentru actualizarea propriilor resurse de vindecare.
Exprimându-ne doar în termenii biologit, actuale, înţelegem prin
mobilizarea resurselor proprii di vindecare a unei boli, stimularea,
activarea sistemuluj nostru imunitar, care prin limfocitele killer
(ucigaşe înlătură celulele bolnave. Imageria mentală, pe care ar
văzut-o că este capabilă să declanşeze o serie de reacţi biologice
în organism, poate mobiliza în acelaşi mod § sistemul imunitar. Am
verificat experimental fenomene şi pot depune mărturie pentru
realitatea sa.
Medicul Martin Brofman ne împărtăşeşte prii cartea sa „Orice om
poate fi vindecat", tradusă şi în limb română, experienţa sa în
vindecarea prin voinţă a unu cancer, la nivelul măduvei cervicale.
Din experienţa sa s pot găsi multe sfaturi demne de reţinut. Mă voi
folosi d sinteza admirabilă a cărţii, publicată de psihologul Mari
Timuc.
Autorul ne relatează că a fost supus unei intervenţi chirurgicale
pentru această boală soldată cu paralizi tuturor membrelor şi
dureri atroce. Dată fiind îns natura bolii, şansele de vindecare erau
reduse. Preocupa de drama sa îşi face o analiză psihologică
introspectiv pentru a înţelege cauzele suferinţei sale şi
conştientizeaz că originea bolii trebuie să fie căutată în situaţia
stresant din viaţa familială, care îl face nefericit. S-a hotărât î
consecinţă să elimine cauza acestei nefericiri. Sublat causa, tolittur
effechis, spunem noi în medicină. Dac se înlătură cauza dispare
efectul. Şi Brofman a procede întocmai. S-a hotărât să se vindece
singur şi s-a vindeca In loc să fie nefericit, s-a hotărât să se simtă
fericit, s gândească şi să întreprindă numai ceea ce îl poate fac
fericit.
Iată explicaţia, pe care ne-o oferă Brofman, pentr succesul său. El
consideră conştiinţa ca având extensie toate celulele noastre, idee
care nu este singulară. Am mai abordat şi noi acest subiect. Boala
înseamnă nu numai o perturbare biochimică şi anatomică, ci şi un
conflict la nivelul conştiinţei. Fiecare boală, zice Brofman,
înseamnă o problemă de viaţă nerezolvată. Soluţia: rezolvarea
conflictului.
Orice acţiune de vindecare trebuie începută la nivelul conştiinţei
exprimându-se intenţia de a fi fericiţi, evitând orice gând, acţiune
sau gest care ne poate face nefericiţi. Este deci o decizie mentală,
o dietă mentală, cum o numeşte el. Nefericirea înseamnă stres, iar
stresul înseamnă boală. Trebuie deci eliminat din minte orice gând
de nefericire.
Bine documentat, Brofman precizează şi succesiu¬nea operaţiilor
mentale. Trebuie luată mai întâi decizia de vindecare la nivelul
conştiinţei prin exprimarea intenţiei, factor esenţial, în mobilizarea
resurselor proprii de vindecare. Următoarea decizie este aceea de
a fi fericit. Brofman situează necesitatea convingerii că vindecarea
este posibilă ultima, deşi, după cum am menţionat, eu cred că
trebuie să fie prima condiţie.
Reacţia de respingere şi suferinţa la invectivele celor din jurul
nostru sunt un obstacol în calea vindecării. Din acest motiv, zice
Brofman, trebuie să avem o atitudine de acceptare, creându-ne o
realitate proprie, fie şi iluzorie, dar utilă ca ecou afectiv pentru
propria noastră vindecare şi nu numai, ci şi pentru prevenirea
îmbolnăvirii, după cum deducem uşor, gândindu-ne la cauzele bolii.
O ultimă condiţie, care poate părea bizară, ar fi aceea de a ne
imagina că vindecarea a avut deja loc, tot aşa cum, după o
rugăciune trebuie să credem că deja s-a împlinit ceea ce am
solicitat. Personal cred că substratul acestei condiţii îl constituie
crearea unei chimii la nivelul
Exprimându-ne doar în termenii biologii! actuale, înţelegem prin
mobilizarea resurselor proprii c| vindecare a unei boli, stimularea,
activarea sistemuhi nostru imunitar, care prin limfocitele killer
(ucigaşi) înlătură celulele bolnave. Imageria mentală, pe care aii
văzut-o că este capabilă să declanşeze o serie de reacjl biologice în
organism, poate mobiliza în acelaşi mod | sistemul imunitar. Am
verificat experimental fenomeml şi pot depune mărturie pentru
realitatea sa.
Medicul Martin Brofman ne împărtăşeşte prii cartea sa „Orice om
poate fi vindecat", tradusă şi în limbi română, experienţa sa în
vindecarea prin voinţă a unii cancer, la nivelul măduvei cervicale.
Din experienţa sa s pot găsi multe sfaturi demne de reţinut. Mă voi
folosi c sinteza admirabilă a cărţii, publicată de psihologul Mar
Timuc.
Autorul ne relatează că a fost supus unei intervenjj chirurgicale
pentru această boală soldată cu paraliz: tuturor membrelor şi
dureri atroce. Dată fiind îns natura bolii, şansele de vindecare erau
reduse. Preocup; de drama sa îşi face o analiză psihologică
introspectiv pentru a înţelege cauzele suferinţei sale şi
conştientizead că originea bolii trebuie să fie căutată în situaţia
stresanl din viaţa familială, care îl face nefericit. S-a hotărât l|
consecinţă să elimine cauza acestei nefericiri. Sablai causa, tolittur
effectus, spunem noi în medicină. Daci se înlătură cauza dispare
efectul. Şi Brofman a procedjj întocmai. S-a hotărât să se vindece
singur şi s-a vindecai în loc să fie nefericit, s-a hotărât să se simtă
fericit, i gândească şi să întreprindă numai ceea ce îl poate fac
fericit.
Iată explicaţia, pe care ne-o oferă Brofman, pentr succesul său. El
consideră conştiinţa ca având extensie in toate celulele noastre,
idee care nu este singulară. Am mai abordat şi noi acest subiect.
Boala înseamnă nu numai o perturbare bicchimică şi anatomică, ci
şi un conflict la nivelul conştiinţei. Fiecare boală, zice Brofman,
înseamnă o problemă de viaţa nerezolvată. Soluţia: rezolvarea
conflictului.
Orice acţiune de vindecare trebuie începută la nivelul conştiinţei
exprimându-se intenţia de a fi fericiţi, evitând orice gând, acţiune
sau gest care ne poate face nefericiţi. Este deci o decizie mentală,
o dietă mentală, cum o numeşte el. Nefericirea înseamnă stres, iar
stresul înseamnă boală. Trebuie deci eliminat din minte orice gând
de nefericire.
Bine documentat, Brofman precizează şi succesiu¬nea operaţiilor
mentale. Trebuie luată mai întâi decizia de vindecare la nivelul
conştiinţei prin exprimarea intenţiei, factor esenţial, în mobilizarea
resurselor proprii de vindecare. Următoarea decizie este aceea de
a fi fericit. Brofman situează necesitatea convingerii că vindecarea
este posibilă ultima, deşi, după cum am menţionat, eu cred că
trebuie să fie prima condiţie.
Reacţia de respingere şi suferinţa la invectivele celor din jurul
nostru sunt un obstacol în calea vindecării. Din acest motiv, zice
Brofman, trebuie să avem o atitudine de acceptare, creându-ne o
realitate proprie, fie şi iluzorie, dar utilă ca ecou afectiv pentru
propria noastră vindecare şi nu numai, ci şi pentru prevenirea
îmbolnăvirii, după cum deducem uşor, gândindu-ne la cauzele bolii.
O ultimă condiţie, care poate părea bizară, ar fi aceea de a ne
imagina că vindecarea a avut deja loc, tot aşa cum, după o
rugăciune trebuie să credem că deja s-a împlinit ceea ce am
solicitat. Personal cred că substratul acestei condiţii îl constituie
crearea unei chimii la nivelul celulelor propice vindecării. Dar de ce
aceeaşi condiţie este cerută şi după o rugăciune? Pentru a înlăture
îndoiala, care constituie un obstacol în calea împliniri: oricărei
dorinţe. Am reprodus aici numai opiniile acestu: autor. Voi analiza
în alt capitol algoritmul acestor tehnici psihomentale, care încep să
fie din nou în vogă şi în lumea modernă, dovedind că şi alţii erau
inteligenţi şi că şi dir trecutul, chiar foarte îndepărtat, avem ceva
de învăţat.
O altă cale utilă în special pentru persoanele care sunt propice
pentru acest gen de tehnici de vindecare constă în recomandarea
de a se axa pe o activitate susţinută, care să le abată gândul de la
boală. Gândul bolii înseamnă chimia bolii, care va lucra împotriva
noastră.
Un alt domeniu în care este propusă imageria men¬tală este acela
al recuperării funcţiilor cerebrale afectate prin leziuni. Julien Doyon
(Universitatea din Montreal) a imaginat programe pentru
recuperarea bolnavilor cu hemiplegii. Bolnavul se concentrează pe
ideea de refacere a ariei motorii din creier care controlează
membrele paralizate, tot aşa cum în alte boli, se poate concentra
asupra imaginii normale a organului aflat în suferinţă. Este nevoie,
desigur, aici de a se oferi bolnavului minime noţiuni de anatomia şi
fiziologia organului, care face obiectul recuperării. Christopher
deCharms (California) foloseşte în acelaşi scop tehnica
biofeedback-ului. Pe un ecran este proiectată aria motorie a
creierului bolnavului, căruia i se cere să o activeze imaginându-şi
mişcarea segmentelor paralizate. Aceeaşi tehnică este
recomandată şi pentru redresarea unor tulburări cognitive sau în
psihoterapie. Bolnavul se concentrează mental să scadă activitatea
la nivelul structurii cerebrale care gestionează frica, ideile fobie
obsesive cu compulsii.
Tehnica imageriei mentale a fost experimentată nu numai în scop
terapeutic, ci şi pentru revitalizarea organismului sau pentru
modificarea voluntară a unor parametri funcţionali.
Aflat în străinătate în condiţii în care o infecţie virală intercurentă
mi-ar fi creat mari dificultăţi, am reuşit prin concentrarea mentală,
efectuată în mai multe reprize, să o elimin doar în câteva ore,
normalizând fără alt tratament o febră de 39 de grade. Cefaleea, o
durere viscerală, pot fi înlăturate în aceeaşi manieră. Chiar şi
efectul unei cantităţi depăşite de alcool poate fi eliminat în 20-30
minute, dacă se adaugă respiraţia profundă.
Cunosc ţări din Asia în care se aplică imageria mentală în scopul
realizării de performanţe sportive.
Experienţele efectuate de geneticianul japonez K. Murakami şi
descrise în alt capitol, demonstrează că însăşi chimia ADN-ului
poate fi supusă influenţei psihicului nostru. El recomandă chiar să
iniţiem zilnic un dialog cu genele noastre bune influenţându-le în
sensul dorit. Se crede, de asemenea, că putem activa prin voinţă
cel puţin o mică parte din patrimoniul de 90 % gene inactive.
Extrapolând de aici, nu mi se mai pare o simplă utopie utilizarea
forţei mentale pentru revitalizare şi de ce nu, pentru întinerirea
organismului. Şi nici ideea vehiculată în unele cercuri spirituale de
influenţare a ADN nu ar mai părea chiar lipsită de orice suport
biologic.
Dr. J. A. Sage a adresat o adevărată provocare lumii medicale
publicându-şi experienţa sa într-o carte intitulată „Cum să ai o sută
de ani şi să te bucuri de ei", în care sfătuia cum să te întorci la
vârsta tinereţii. La vârsta de 76 de ani a creat un sistem de sugestii
pozitive şi exerciţii pentru a-şi reîntineri corpul. El recomanda
cumpătare, optimism, exerciţiu fizic uşor practicat zilnic, pentru a
da jos celulele îmbătrânite şi a pune altele noi. A inclus, de
asemenea, în sistemul său exerciţii de respiraţie abdominală
profundă.
Cu ochii închişi, cu mintea golită de gânduri! se induce sugestia de
întinerire, care trebuie făcută ml mecanic, ci cu convingere şi
„fervoare". Şedinţele trebui»! făcute zilnic. In sugestiile date nu
sunt permise decâ afirmaţiile, excluzându-se negaţiile.
La vârsta de 96 de ani avea încă o sănătatoj înfloritoare, spun
comentatorii sistemului imaginat d< el.
In alţi termeni, Dr. J. A. Sage ca şi dr. Bruce Liptoil ne spun că cea
care operează în noi transformările est« credinţa pe care o avem în
minte. Credinţa „că se poate' sau credinţa că „nu se poate" sunt
cei doi factori cart! decid rezultatul final. Credinţa face minuni, s-a
spus ş acum 2000 de ani, dar se pare că nu am fost suficien] de
convinşi devreme ce este nevoie să revenim asuprcl acestui
subiect...
O mulţime de studii au ajuns la concluzia că chimi£J ADN-ului poate
fi schimbată prin experienţe care influenJ ţează, după cum am
văzut, expresia genelor. Trainingu! mental, incluzând şi tehnici de
contemplaţie se înscrie] de asemenea, în experienţele care pot
modifica chimic ADN-ului şi optimiza în consecinţă funcţionalitatea
Sil vitalitatea corpului nostru.
Rezultatele concrete obţinute de către şcolile! spirituale orientale
sunt o dovadă în acest sens.
Am menţionat la începutul acestui capitol că răs-j punsul biologic al
creierului la simpla trăire a imaginaţiei nu este numai fastă, ci şi
nefastă, din nefericire.
Stephen Kosslyn este preocupat de efectele! emoţiilor negative
stimulate de imaginaţie. Am subliniai] deja că însuşi creierul face o
selecţie a emoţiilor noastreJ după semnificaţia lor pozitivă sau
negativă, trimiţându-le pentru a fi procesate, în arii diferite din
creier.
S. Kosslyn subliniază că lobul occipital este implicat în imageria
mentală vizuală, fiind activată cea mai mare parte din ariile ce
procesează percepţia vizuală. Vizualizarea evenimentelor negative
cu conţinut terifiant (filme, cărţi, reviste, simplă imaginaţie)
activează creierul, constată S. Kosslyn, mult mai intens decât o
imagine neutră. în acelaşi timp, o dată cu vizualizarea, sunt
declanşate în corp reacţiile biologice ale stresului.
Pericolul imaginilor cu conţinut violent nu este numai acela al
efectului nociv al reacţiei de stres pe care o provoacă, ci este cu
mult mai mare. Am văzut că reţelele neuronale se reorganizează
pentru fiecare gen de informaţie, pe care o receptează şi
prelucrează. Am văzut, de asemenea, că pe măsură ce se repetă
aceeaşi informaţie în reţeaua neuronală are loc un fenomen de
activare sinaptică urmate de fixarea în memoria de lungă durată
(LTP). Rezultatul final este o modelare a creierului pe acest
conţinut violent, ceea ce, pentru creierul în formare al copiilor şi al
tinerilor are un efect catastrofal. Am subliniat, cred îndeajuns, în
acest capitol că ceea ce gândim, acel ceva şi devenim, că suntem
cum gândim. Nu este surprinzător, aşadar, că, în lumea în care
trăim, violenţa, mai ales la tineret, a luat proporţii îngrijorătoare,
că tineri studenţi şi elevi au ajuns să-şi elimine colegii şi profesorii.
Este rezultatul cultivării excesive a violenţei prin toate căile de
răspândire în masă în scop comercial, dintre care propagarea prin
televiziune a imaginii vizuale are cel mai mare impact. Cu atât mai
mult cu cât televizorul a devenit sursa majoră de informare şi de
distracţie în lumea modernă.
Violenţa imaginată prin literatură şi mass-media influenţează
caracterul şi determină acte violente la indivizii receptivi. Şi nu
numai prin efectul de modelare
a creierului pe modelul violenţei, ci şi prin sugestia oferită celor
înclinaţi spre acte antisociale. Autorii unui atac armat în plină zi
într-un oraş din SUA au afirmat că au aplicat exact procedeele
văzute într-un film produs la Hollywod.
După transmiterea televizată a executării prin spânzurare a lui
Saddam Hussein s-au sinucis 5 sau 6 copii prin acelaşi procedeu.
Văzând acest spectacol sinistru, demn de Evul Mediu, am avut
impresia că istoria a stat pe loc şi că omenirea s-a întors la
mentalitatea păgână. Studii recente au arătat că, după fiecare
comentariu cu detalii în media a unui suicid, urmează o avalanşă
de acte suicidare comise în aceeaşi manieră. Este deja banal să
mai amintesc de epidemia de sinucideri declanşate în Europa după
apariţia cărţii lui Goethe „Suferinţele tânărului Werther". A fost
imitată până şi uniforma pe care o avea eroul lui Goethe. De
aceea, când aud pe unii comentatori sau mai ales pe unele
comentatoare contestând efectul nociv al ştirilor cu conţinut
violent şi negativ care se transmit în exces doar de dragul
audienţei la TV, mă întreb dacă aceşti oameni sunt conştienţi de
răul pe care îl fac atunci când vorbesc fără să fi recurs la un
minimum de informare în domeniul respectiv.
** *
Rămân nelămurite două întrebări legate de fiziologia învăţării. Sunt
circumstanţe în care oamenii fac uz de informaţii, pe care nu le-au
învăţat niciodată, întocmai ca şi talentele, care nu-şi găsesc
explicaţii în combinaţia de gene a predecesorilor. în termenii
biologiei clasice, care face obiectul ştiinţei actuale, nu se poate
explica
de ce uneori avem mai mult în mintea noastră decât am învăţat.
Am avut şi în ţară şi în străinătate, după cum am mai spus, mtălniri
cu persoane necunoscute până în acea clipă, dar pe care aveam
sentimentul că le cunosc, fără să ştiu de unde. Şi dacă sentimentul
ar fi fost unilateral ar fi fost uşor de încadrat în fenomenele
patologice de „deja vu", „deja vecu". Dar, când două persoane au
aceeaşi stăruitoare impresie, explicaţia rămâne fără răspuns.
Se ştie, de asemenea, că poate fi activată prin hipnoză memoria
unor evenimente şterse complet din câmpul memoriei active. în
ciuda a ceea ce ştim despre noi, s-ar părea că nimic nu uităm din
ceea ce intră în câmpul atenţiei noastre. Cred că ceea ce pierdem,
când uităm, este doar capacitatea noastră de evocare, de ecforare
a evenimentelor trecute. Chiar şi în boala Alzheimer întâlnim
momente cu reamintirea spontană a unor evenimente, neevocate
în vorbirea curentă.
în relaţia creier - conştiinţă se ridică încă o întrebare. Poate fi
redusă conştiinţa numai la circuitele neuronale? Dacă da, cum
putem explica conştiinţa de grup sau „spiritul de grup", cum se
exprimă Maeterlinck, la albine şi furnici, unde, în ciuda faptului că
dispun doar de ganglioni nervoşi „ştiu" să-şi organizeze o societate
perfectă, să aplice legi ale fizicii, chimiei, geneticii, strategii de
adaptare sau de atac într-un mod absolut ingenios. Cu alte cuvinte
albinele, furnicile, termitele îndeplinesc aceleaşi sarcini pe care le
realizăm şi noi cu creierul nostru. Oricât ni s-ar spune că este o
inteligenţă a speciei, conţinută în genom, comportamentul lor va
continua să rămână un mister neelucidat.
Răspunsul la aceste întrebări nu poate veni decât dintr-o altă
perspectivă de interpretare, decât cea actuală.

în concluzie la cele discutate, noile proprietăţi ale creierului nostru,

descoperite în ultimii ani, nu numai că ne relevă o parte din
misterul existenţei noastre, dar ne oferă şi un câmp larg de
posibilităţi de ordin pragmatic, din care esenţială mi se pare aceea
de a putea acţiona asupra propriei noastre biologii. A găsi căile de
optimizare a propriei noastre biologii înseamnă a deveni propriul
nostru Demiurg.

CAPITOLUL 3
CREIERUL ŞI CONŞTIINŢA
împreună cu psihologul Ionel Mohârţă asist la un film ştiinţific.
O femeie de 25 de ani, lipsită din naştere de vedere, a suferit un
grav accident de circulaţie, cu leziuni la nivelul creierului. I se
impune intervenţia neurochirurgicală.
Are şansa să-şi revină şi iată ce povesteşte. Această femeie fără
vedere, care nu ştie ce este lumina şi ce este întunericul relatează
întreaga scenă din sala de operaţie la care a asistat dintr-un punct
suspendat deasupra corpului său. Descrie instrumentele „văzute"
pe masa de operaţie şi personalul din sală. Apoi „pleacă". O forţă
necunoscută o atrage în eter spre o lumină îndepărtată. O
întâmpină fratele său plecat cu mult înainte în acea dimensiune. îi
spune că „timpul" ei nu s-a epuizat şi va trebui să se întoarcă. Şi
este proiectată din nou în corpul fizic din sala de operaţie, unde
medicii se străduiau s-o reanimeze.
Ce este această „cunoaştere" fără conştiinţă, fără creierul care
este supus în acest caz intervenţiei neurochi-rurgicale, fără limite
de spaţiu fizic şi de timp? Ea oferă detalii vizuale, pe care nu le-a
văzut niciodată în stare normală.
Este o conştiinţă detaşată de creier? Dacă da, nu înseamnă că vine
dintr-o altă realitate? Există mai multe realităţi? Iată câte întrebări
ne poate pune analiza unul singur caz din miile deja descrise şi
filmate de medicii psihologi şi psihiatri. Sunt cazurile de „moarte
clinică' sau „experienţe din apropierea morţii" cum sunt numifel în
limba engleză (NDE - Near Death Experiences) descrisul de
Raymond Moody, Kenneth Ring, Bruce Greyson şl alţii.
Explicaţia simplistă şi nesusţinută de realitatea biologică conform
căreia lipsa de oxigen a creierului îrl acel moment ar stimula
secreţia de endorfine şi acestea ar fi responsabile de întregul
tablou descris în NDE esttj infirmată de timpul îndelungat al
acestor experienţe Peste 8 secunde fără oxigen,
electroencefalografia, metode prin care se înregistrează activitatea
electrică a creierului! arată o linie de zero, însemnând o activitate
cerebralei abolită. Cu alte cuvinte creierul nu mai poate funcţionc
peste acest timp. Nu are cum să mai producă endorfine ş să
perceapă ceea ce se relatează în aceste cazuri.
Personal, am avut ocazia să discut cu doua persoane, care au
trecut prin experienţa morţii clinice Una dintre aceste persoane
este prof.dr. George Litarczec o somitate ştiinţifică recunoscută, cu
o credibilitate fără dubiu. Mi-a povestit că, în urma unei hemoragii
interne a intrat în comă şi a trebuit să fie operat de urgenţă într-c
sală de operaţie, în care nu ajunsese niciodată până la acesi
incident. în timpul operaţiei chirurgicale s-a vizualizai de deasupra
corpului său şi, la fel, a putut oferi detalii pe care nu le receptase
conştient. Pim van Lommel.l chirurg cardiolog, împreună cu alţi
colaboratori publiccj în prestigioasa revistă de medicină The Lancet
(2001) uri articol cu o statistică pe 343 de bolnavi reanimaţi duplj
stop cardiac. Citez opinia formulată în acest articol] „Conceptul
admis, fără să fie dovedit, după care conştiinţa şi memoria sunt
localizate în creier, trebuie să fie pus în discuţie. Cum s-ar putea
manifesta o conştiinţă clară, în afara corpului, în momentul în care
creierul nu mai funcţionează şi EEG este plat?" Voi reveni asupra
temei în alt capitol.
Problematica conştiinţei a preocupat omul din clipa în care s-a
conştientizat pe sine ca fiinţă gânditoare. De la picturile rupestre
de la Tassili, Altamira şi Lascaux, trecând prin scrierile anticilor şi
ajungând la preocupările lumii moderne, avem dovada materială a
acestui interes.
Să încercăm o definire a conştiinţei.
Etimologic, conştiinţa înseamnă cum scientia, cu ştiinţă.
Nu avem încă o definiţie unică pentru conştiinţă, cum de altfel nu
avem nici pentru inteligenţă.
Marele psihiatru francez Henry Ey definea conştiinţa ca fiind
actualizarea experienţei, în care sunt reprezentaţi propriul eu şi
lumea înconjurătoare.
Trebuie să fie făcută obligatoriu distincţia între conştientă şi
conştiinţă.
Conştienta exprimă starea de receptivitate, de veghe a creierului şi
are un sens fiziologic.
Conştiinţa exprimă nivelul de conceptualizare, implicând inclusiv
valenţe de ordin etic.
Misterul conştiinţei, ca reflectare subiectivă a unei lumi obiective,
capacitatea materiei de a se gândi pe sine, de a vorbi prin creierul
nostru a incitat dintotdeauna cunoaşterea. îi sunt dedicate
numeroase mtâlniri ştiinţifice şi sunt publicate o serie de lucrări,
care o abordează dintr-o multitudine de unghiuri - al ştiinţelor
cognitive, al filosofiei, al fizicii cuantice etc
In volumul Spre o ştiinţă a Conştiinţei, profesorul Christian de
Quinsey (SUA) a comentat concluziile unei astfel de întâlniri a
oamenilor de ştiinţă din divers domenii de specialitate care a avut
loc la Tucson - SUi (1996). Existenţa conştiinţei ridică două mari
întrebăr ne spune Quinsey: de ordin ontologic, făcând referire 1
natura fundamentală a lumii şi de ordin epistemologii vizând modul
în care putem cunoaşte lumea. Existent conştiinţei este o mare
provocare adresată ştiinţei, car trebuie să explice cum poate gândi
o materie formată dii atomi, molecule etc. fără conştiinţă.
Sarcina ştiinţei noastre materialiste este de ; explica cum ceva fără
masă poate să apară din ceva car ocupă un loc în spaţiu. A obţine
„minte din materie" spune Quinsey, citând pe Colin McGinn,
înseamnă J realiza miracolul de a „transforma apa din creierul fizi<
în vinul conştiinţei".
Nici una din teoriile care se referă la relaţii conştiinţă-materie nu
oferă o explicaţie satisfăcătoare lăsând câmp liber exprimării
tuturor opiniilor.
Suntem în prezent confruntaţi cu cel puţin douij modalităţi de a
concepe conştiinţa. Una este cea neurofi ziologică, prin care
conştiinţa este văzută ca o „secreţie" < creierului, rezultatul
proceselor neurochimice şi neuroelec trice, care au loc în reţeaua
noastră de neuroni. Toţi comen tatorii sunt de acord că, în stadiul
actual de cunoaştere această concepţie nu lămureşte toate
întrebările ridicate d<: existenţa conştiinţei.
O altă concepţie despre conştiinţă, care prinde to| mai mult teren,
este aceea a unei viziuni adusă din fiziai cuantică şi în acord cu
unele modele spirituale asuprii lumii. Este concepţia unei conştiinţe
extinse care oferă ci perspectivă nouă asupra conştiinţei ca
fenomen în sine şl asupra relaţiei dintre conştiinţă şi Univers.
Cele două concepţii nu se contrazic ci, în funcţie de ceea ce ştim
astăzi despre noi, încearcă să explice cum se petrec lucrurile la
două niveluri diferite de manifestare a lor. Le vom expune în
ordinea enunţată.
NEUROFIZIOLOGIA CONŞTIINŢEI
Prelucrarea informaţiei începe deja de la nivelul receptorilor situaţi
în periferie, unde este supusă unui proces de codificare în
frecvenţă şi de modulare. La nivelul creierului există o percepţie
conştientă şi o alta inconştientă. Pentru a deveni conştientă,
percepţia trebuie să atingă un anumit prag, o anumită intensitate a
influxului nervos ajuns la creier şi să conecteze cortexul frontal,
cingular anterior şi parieto-temporaL Acestea sunt ariile implicate
în procesul conştiinţei, după datele de care dispunem la ora
actuală.
Să ilustrăm cele de mai sus printr-un exemplu. O imagine vizuală
se transmite prin nervii optici la ariile corticale occipitale, unde are
loc decodificarea acestora. Dacă are o anumită semnificaţie pentru
noi este transmisă spre cortexul frontal, de aici la cortexul parietal
şi temporal. Acesta este mecanismul percepţiei conştiente. Dacă
informaţia nu activează decât cortexul vizual din lobii occipitali,
percepţia ei rămâne neconştientizată de noi. Este doar o percepţie
inconştientă, ne spune Claire Sergent (2004).
Iată un exemplu de conştientizare a unui gest motor.

1 Centrii motori ai mişcării

Confirmă ordinul de execuţie a mişcării
Dacă în percepţie sunt implicate mai multe tipul de informaţie, vor
fi conectate şi alte arii de asociaţi corespunzătoare acestora.
„Conversaţia" dintre acesi arii constituie procesul de gândire, ne
spune O. F. Cricj şi C. Koch (2003).
Jean-Pierre Changeux, ca şi alţi cercetători, vorbe:! despre un
spaţiu de lucru global conştient, care includ structurile cerebrale
descrise mai sus. In acest spatii conştient îşi trimit conexiunile
procesorii senzorie cu percepţie autonomă, inconştientă. Pentru a
devei conştient, un stimul trebuie să acceadă în spaţiul c activitate
conştientă. Prelucrăm conştient infim de puţ în raport cu ceea ce
receptăm: conştiinţa este doar un vâ de aisberg.
Percepţia inconştientă este sursa a ceea ce es numit „percepţia
subliminală". Dacă stimulii nu ajung: spaţiul de percepţie
conştientă rămân imprimaţi doar i memorie şi, de acolo, sunt
proiectaţi în conştiinţa noast acţionând fără să realizăm modul în
care i-am percepi Pe acest mecanism se bazează reclamele
comercial subliminale strecurate în timpul derulării unui film, sp
exemplu. Acelaşi mecanism, se spune, ar explica de unele situaţii
sau persoane necunoscute ne pot declara
brusc stări de panică sau dimpotrivă sentimentul de ceva care ne
pare cunoscut. Fobiile şi obsesiile ar putea avea de asemenea
acelaşi mod de explicare.
Capacitatea creierului uman de a prelucra conştient şi inconştient
nu este doar un simplu proces neurofiziologic, ci are o importanţă
capitală în viaţa noastră. Mă refer doar la actele de utilitate în viaţa
noastră practică.
Ne însuşim, mai întâi, conştient o serie de deprinderi: scrisul,
vorbitul, condusul unui autovehicul, mersul etc. Pe măsură ce
învăţăm ceva, pentru a deveni eficienţi, creierul îl transferă din
registrul conştient în cel inconştient. Deprinderile noastre devin
„automate", în timp ce vorbim, mergem, executăm activităţi
manuale etc. Creierul are o extraordinară capacitate şi mobilitate
de a trece rapid de pe un registru pe altul, în beneficiul
randamentului activităţii noastre.
Sunt imens de multe problemele ridicate de natura conştiinţei
noastre. Cu mult mai multe chiar decât cele ridicate de
neurofiziologia conştientei, în plină dezvoltare astăzi prin
neuroştiinţele cognitive.
Şi aceasta se întâmplă pentru că nu avem încă o teorie generală
satisfăcătoare privind funcţionarea creierului. Una din problemele
abordate de neuro-biologie, dar cu impact şi în filosofie şi mai ales
în ştiinţele juridice, este aceea a relaţiei dintre pulsiunile
inconştiente ale creierului şi liberul arbitru, implicarea conştientă,
responsabilă a individului în gestionarea comportamentului său.
Decizia de execuţie a unei mişcări ar fi luată de creier înainte de a
fi informată coriştiinţa, spune Angela Sirigu. Centrul motor este cel
care va selecta şi stimula muşchii necesari executării unui gest
motor şi, în acest

1 Centrii moton ai mişcării

Confirmă ordinul de execuţie a mişcării
Dacă în percepţie sunt implicate mai multe tipu de informaţie, vor
fi conectate şi alte arii de asociaţi corespunzătoare acestora.
„Conversaţia" dintre acesl arii constituie procesul de gândire, ne
spune O. F. Cricl şi C. Koch (2003).
Jean-Pierre Changeux, ca şi alţi cercetători, vorbe; I despre un
spaţiu de lucru global conştient, care includ structurile cerebrale
descrise mai sus. în acest spaţi conştient îşi trimit conexiunile
procesorii senzoria cu percepţie autonomă, inconştientă. Pentru a
devei] conştient, un stimul trebuie să acceadă în spaţiul c
activitate conştientă. Prelucrăm conştient infim de puţ în raport cu
ceea ce receptăm: conştiinţa este doar un vâ de aisberg.
Percepţia inconştientă este sursa a ceea ce es numit „percepţia
subliminală''. Dacă stimulii nu ajung: spaţiul de percepţie
conştientă rămân imprimaţi doar memorie şi, de acolo, sunt
proiectaţi în conştiinţa noast! acţionând fără să realizăm modul în
care i-am percepi Pe acest mecanism se bazează reclamele
comercia subliminale strecurate în timpul derulării unui film, sp
exemplu. Acelaşi mecanism, se spune, ar explica de unele situaţii
sau persoane necunoscute ne pot declara
brusc stări de panică sau dimpotrivă sentimentul de ceva care ne
pare cunoscut. Fobiile şi obsesiile ar putea avea de asemenea
acelaşi mod de explicare.
Capacitatea creierului uman de a prelucra conştient şi inconştient
nu este doar un simplu proces neurofiziologic, ci are o importanţă
capitală în viaţa noastră. Mă refer doar la actele de utilitate în viaţa
noastră practică.
Ne însuşim, mai întâi, conştient o serie de deprinderi: scrisul,
vorbitul, condusul unui autovehicul, mersul etc. Pe măsură ce
învăţăm ceva, pentru a deveni eficienţi, creierul îl transferă din
registrul conştient în cel inconştient. Deprinderile noastre devin
„automate", în timp ce vorbim, mergem, executăm activităţi
manuale etc. Creierul are o extraordinară capacitate şi mobilitate
de a trece rapid de pe un registru pe altul, în beneficiul
randamentului activităţii noastre.
Sunt imens de multe problemele ridicate de natura conştiinţei
noastre. Cu mult mai multe chiar decât cele ridicate de
neurofiziologia conştientei, în plină dezvoltare astăzi prin
neuroştiinţele cognitive.
Şi aceasta se întâmplă pentru că nu avem încă o teorie generală
satisfăcătoare privind funcţionarea creierului. Una din problemele
abordate de neuro-biologie, dar cu impact şi în filosofie şi mai ales
în ştiinţele juridice, este aceea a relaţiei dintre pulsiunile
inconştiente ale creierului şi liberul arbitru, implicarea conştientă,
responsabilă a individului în gestionarea comportamentului său.
Decizia de execuţie a unei mişcări ar fi luată de creier înainte de a
fi informată conştiinţa, spune Angela Sirigu. Centrul motor este cel
care va selecta şi stimula muşchii necesari executării unui gest
motor şi, în acest scop, va modifica potenţialul electric al
neurostimulăril în momentul când este pregătit pentru executarea
acesta acţiuni, centrul motor informează cortexul parietal de 1 care
a primit ordinul, iar acesta la rândul său va inform cortexul
prefrontal de intenţia mişcării. Acum decizia d mişcare devine
conştientă şi din acest moment liberi arbitru sau conştiinţa mai are
la dispoziţie doar câte\ miimi de secundă pentru a spune „da" sau
„nu".
„Noi dispunem de o libertate: aceea de a refu2 ceea ce creierul
vrea să decidă" spune autoarea citată.
In acelaşi sens, filosoful american John Searle, vo beşte despre
„intenţia prealabilă" şi „intenţia de acţiune' ultima fiind
echivalentul liberului nostru arbitru.
Pentru o mai uşoară înţelegere a acestor fenomer neurologice,
Angela Sirigu ne oferă un exemplu. Cân cineva ne aruncă în faţă o
minge, fără să fim preveni] avem impulsul involuntar să întindem
mâna spre a prinde. Acest impuls este însă doar decizia centrik
motori care comandă musculatura mâinilor. Devenii conştienţi de
ce se întâmplă după 350 de milisecund Dacă decidem s-o prindem,
sau nu, trebuie să deliberai doar în 200 de milisecunde. Este
important însă că deciz aparţine conştiinţei noastre.
Acelaşi lucru ne spune şi Patrick Haggard (200 despre liberul
nostru arbitru. în problemele emoţiona pentru viaţă, liberul nostru
arbitru are decizia. Discut este axată pe ideea că iniţiativa
creierului ar precede < timp voinţa noastră de a acţiona, ca şi cum
un „demor ar fi ascuns în maşina creierului nostru. Intrăm deja j
terenul ficţiunii şi iar ne întrebăm dacă „gândim" sz suntem
„gândiţi".
Relaţia dintre neurofiziologie şi conştiinţă r este uşor de tranşat,
fiindcă ridică mai multe întrebă decât rezolvă. Dacă conştiinţa este
expresia funcţionării creierului, de ce apare această independenţă
în decizia sa? Este ca şi cum instanţa care hotărăşte este diferită
de creierul nostru. Cel ce decide pare să fie un „eu" separat de
creier. Şi atunci, eu am în primire un creier sau creierul mă are în
primire pe mine? Dacă „eu" decid să merg, merg. Dacă decid să
mă opresc, mă opresc. Creierul mă ascultă. Deci eu am
supremaţia. Dar cine sunt „eu"? N-ar trebui să fiu creierul meu? Şi
mai ales, unde este sediul eului meu?
Cred că în permanenţă noi oscilăm între conştient Şi inconştient,
între raţional şi automatism. Majoritatea acţiunilor noastre le
executăm mai mult mecanic decât raţional. Şi acest mod de
comportament este probabil o expresie a adaptării creierului
pentru eficientizarea funcţionării sale. Ar fi o dramă şi un consum
imens de energie dacă ne-am implica pe deplin conştienţi în toate
gesturile noastre. Viteza noastră de lucru ar fi enorm de mult
încetinită: în scris, citit, mers, hrănit etc.
Pe de altă parte, sistemele de antrenament psihosomatic, venite
din spiritualitatea orientală, ating performanţe fiziologice
incredibile făcând recomandări complet opuse: preluarea
conştientă a o serie de gesturi şi acţiuni executate mecanic.
Dialogul mental cu organele noastre, spun adepţii acestor sisteme,
conduce la o integrare fiziologică mult mai benefică prin energia
investită. Energia noastră este acolo unde ne trimitem gândul, ni
se spune.
O întrebare: dacă privim conştiinţa doar în termeni de circuite
nervoase, se poate construi un computer cu conştiinţă?
Daniel Dennett, director de studii neurocognitive în Massachusetts
şi-a propus din anul 2000 să-l construiască, dar în ciuda
optimismului său, este înc aşteptat....
în opinia mea, în conţinutul unui act cogniti şi, deci, al unei
conştiinţe se implică o întreagă istorii genetică, eduqaţională,
culturală, experienţială şi n doar informaţii receptate ad-hoc şi
interpretate, cum s întâmplă la un computer, care nu poate avea
experienţl afective şi culturale.
Acesta este motivul pentru care computerul rol va egala niciodată
omul la nivel de complexitate a vieţ sale psihice. In volumul
Oglinda conştiinţei (2003) an comentat mai pe larg problematica
actuală a conştiinţei.
Ştiinţa reduce conştiinţa exclusiv la creierul umăr Dacă da, la ce
nivel de integrare? Atomic - molecular într-un an nici un atom cu
care am înmagazinat < informaţie nu mai este acelaşi. La nivel
neuronal? Fiinţei monocelulare şi plantele au conduite de adaptare,
care L permit să existe, fără să dispună de un sistem nervos.
Poate fi redusă conştiinţa umană la reacţiile biochi mice, care se
petrec în creier? Ca orice reacţie chimică şj acestea ar trebui să fie
univoce, univectoriale şi liniarei adică să curgă într-un singur sens.
Combinând o bazîl cu un acid vom obţine întotdeauna un singur
rezultat; o sare. Ori, conştiinţa este plurivectorială şi neliniară
Gândul nostru se poate opri, se poate întoarce, poatt lua orice
direcţie vrea. Aceeaşi mişcare o vor avea ş neurotransmiţătorii de
la nivelul sinapselor? Am impresie că fenomenele se petrec invers.
Conştiinţa este cea care îş alege suportul biochimic şi reţelele
neuronale prin cart „vrea" să se exprime. Voi reveni asupra acestui
aspect.
Există o corelaţie directă între volumul creierulu: şi performanţele
realizate?
Nu. Insectele gregare au doar ganglioni nervoşi îr loc de creier, dar
par să aibe o „conştiinţă de grup" sau un „spirit de grup" cu care
obţin performanţe uimitoare pentru mintea umană.
Am citit de curând că cercetătorii elveţieni au observat că
bacteriile emit semnale chimice pentru a comunica între ele în
clipa când ating un anumit număr, o anumită densitate pe
milimetrul pătrat. Bonnier Bassler (SUA) a observat că ele folosesc
semnale chimice pentru a comunica atât cu congenerele speciei,
cât şi cu cele din alte specii. Pentru a se apăra, se adună în grup şi
îşi construiesc un „biofilm" cum este numit, o cuticulă de protecţie
prevăzută cu canale pentru hrănire, rezistentă la antibiotice, fixată
pe diverse obiecte, inclusiv instru-mentele chirurgicale. Viitoarele
antibiotice, spun cerce¬tătorii, vor trebui să fie „inteligente",
emiţând semnale capabile să bruieze pe cele ale bacteriilor, înainte
de a-şi forma biofilmul de protecţie.
în fenomenul conştiinţei nu funcţionează întotdeauna un singur
gând, ci suntem adesea asaltaţi concomitent de gânduri străine
oricărei intenţii. Deducem că sunt activate concomitent mai multe
reţele neuronale. De cine? Din acest motiv misterul conştiinţei nu
poate fi redus la o simplă relaţie: stimul-răspuns. Şi în acest sens
părem să fim mai mult gândiţi, decât că suntem întotdeauna
gânditori prin propria voinţă.
Avem o explicaţie, fie şi conjuncturală, limitată la ceea ce ştim
despre neurofiziologia creierului nostru şi activării unei reţele
neuronale, atunci când gândim intenţionat. Intenţia mea este
stimulul, iar gândul un răspuns. Dar atunci când gândurile,
amintirile de mult uitate, ne asaltează fără intenţia noastră, cine
stimulează neuronii, cine răscoleşte cimitirul amintirilor de mult
înmormântate? Unde este cauza care ne activează gândurile?
Eu cred că în mod indiscutabil, la nivel nz conştiinţa se exprimă
prin creier, dar nu se poate redu exclusiv la creier. Este cu mult
mai mult decât ceea < „secretă" creierul.
Raţionând strict neurofiziologic, nu pute: explica de ce avem o
gândire interioară şi nu una limita doar la reacţia stimul - răspuns.
în definitiv, nu ace model îl atribuim noi celorlalte animale? Nu
spunem ( reacţionează doar la stimuli interiori sau exteriori genera
de instinctele de foame, apărare şi de reproducere şi < nu
gândesc, fiind doar nişte dobitoace? N-ar fi de mira] ca atunci când
nu le înţelegem să gândească şi ele acela lucru despre noi...
Repet legat de subiect: în nici un potenţial c acţiune de la nivelul
membranei neuronale, în unde] activităţii electrice a creierului, în
chimia sau anatomia s; nu se văd sentimente, idei, pasiuni sau
suferinţe. Şi totu: dincolo de ele este o gândire, o conştiinţă, un
univers d frământări poate de aceeaşi intensitate ca şi aceea di
centrul Pământului sau al Soarelui...
Trăim concomitent în două lumi - una conştiente a orientării
raţionale şi alta inconştientă, din care n vin pulsiuni, sentimente,
intuiţii, tristeţi sau exaltă] neînţelese. Este zona noastră obscură,
arhetipală, în car zac „amintiri" din noaptea timpului, posibila sursă
d mitologii, religii, invenţii, creaţii.
Percepem conştient doar o infimă parte din cel câteva miliarde de
biţi care ne traversează creierul îi fiecare secundă.
In funcţie de predispoziţii, educaţie, cultura sugestia comună,
fiecare dintre noi conştientizăm dii acest imens noian de informaţii
doar ceea ce corespund' gusturilor şi intereselor noastre. Din acest
motiv fiecari dintre noi percepe o altă faţetă a realităţii şi gândiri
diferit, deşi privim acelaşi lucru.
Purtăm în permanenţă în minte, în conştiinţă, certitudinea
experienţelor pe care le-am trăit şi incertitudinea celor pe care le
anticipăm. Cum putem să ne imaginăm lumi pe care nu le-am trăit
încă?
Conştiinţa ar putea fi comparată cu un punct de miră, care
selectează în permanenţă reţeaua de neuroni şi chimia prin care se
poate exprima.
Conştiinţa este instrumentul care integrează engra-mele în
concepte, idei, opere etc.
Conştiinţa ne dă coerenţă gândurilor noastre atât de răzleţe, atât
de rebele şi de insistente. Este motorul propriei noastre existenţe.
încă o întrebare logică: Dacă conştiinţa este doar produsul
creierului nostru, căruia ştiinţa actuală îi atribuie acelaşi substrat
funcţional, anatomic şi biochimic, de ce la acelaşi substrat
interpretăm în mod diferit aceeaşi realitate? Şi după ce criterii să
stabilim adevărul? Al istoriei? Istoria este scrisă întotdeauna de
învingători. Cei învinşi nu mai pot vorbi.

EXISTĂ O EXTENSIE A CONŞTIINŢEI DINCOLO DE CREIERUL UMAN?

Multe dintre observaţiile discutate mai sus sugerează ideea doar a
unei relative dependenţe a conştiinţei de creier. Am spune că se
exprimă prin creier, dar nu se rezumă exclusiv la funcţia sa. Pe de
altă parte, o serie de alte observaţii par să sugereze o extensie a
conştiinţei, dincolo de creierul nostru.
R. Penrose (1998), profesor de matematică la Oxford, în lucrarea
sa „Mintea omenească între clasic şi cuantic", emite ipoteza
existenţei unui protomental cosmic,- din
care s-ar desprinde conştiinţa de la nivelul lumii vii. Intr<
protomentalul cosmic arhetipal şi conştiinţa umană a exista o
punte de comunicare prin inconştient.
Gnoza de la Princeton susţine ideea unei conştiinţ cosmice. Să
avem în vedere că această nouă Gnoză, est o replică dată vechii
Gnoze din secolul al II-lea (d.Ch. de către un grup de oameni de
ştiinţă de la Universitate Princeton (1969).
Eu însumi am creat sintagma de inteligenţă i materiei (1981) voind
să subliniez caracterul coerent ş coordonat al întregii lumi vii şi
nevii.
I. Mânzat, profesor de psihologie şi un profum gânditor, vorbeşte
despre transconştiinţă. Fizica cuantic atribuie rolul de coordonare
şi de organizare a tuturo planurilor realităţii unei „savoir absolu"
(Jung) sai: „mină of Universe".
Experienţa morţii clinice, după cum vom detali în alt capitol,
sugerează ideea extensiei conştiinţei dincol de creier, exprimată
prin creier, dar independentă d creier (Pim van Lommel, 2001).
Se vorbeşte aşadar, de o extensie a conştiinţei 1 nivelul întregului
Univers. Conştiinţa umană nu ar j decât un segment al conştiinţei
cosmice.
D a vid Bohm, fost profesor de fizică modernă, cons: deră că în
profunzimea materiei se află un nivel funde mental, care
determină toate formele lumii existente ş constituie substanţa
întregului Univers. Consideră aces nivel ca fiind o ordine implicită,
care dă naştere ordim explicite, adică lumii concrete.
Lumea este un veşnic râu care curge din ordine implicită spre
ordinea explicită şi apoi dispare din nou î ordinea din care a venit.
Separarea în cele două lumi est doar aparenţa la nivel manifest, în
profunzime, la niv( fundamental, există continuu o
nonseparabilitate.
între conştiinţă şi structura profundă a materiei există o relaţie
ciudată. Când interferează cu conştiinţa cuantele se manifestă ca
particule. In afara sa se comportă ca unde, observă Michael Talbot
în lucrarea sa „The holographic Universe" („Universul holografic").
Cunosc opiniile critice vizavi de analogiile dintre conştiinţă şi
universul cuantic, dar sunt multe alte argumente care pledează
pentru un suport al unei inteligibilităţi şi dincolo de creierul uman,
pe care le vom analiza în alte capitole.
Kenneth Ring (Universitatea Connecticut, 1980) consideră moartea
ca find doar o trecere a conştiinţei de pe un nivel de realitate, pe
altul.
Karl Pribram, neurochirurg, emite concepţia funcţionalităţii
holografice a creierului, extrapolată din fizica modernă. Vedem
obiectele reflectate ca imagine în mintea noastră, dar le sesizăm
graţie conştiinţei în spaţiul în care sunt aşezate. Decodificăm
durerea în creier, dar o situăm cu mintea la degetul care ne doare.
Viziunea holografică a lumii nu este nouă. „Tot ceea ce este sus
este şi jos, iar tot ceea ce este jos este şi sus" - sunt cuvinte care i
se atribuie lui Hermes Trismegistul. Fiecare celulă din corpul nostru
conţine întregul Cosmos, afirmă după 4000 de ani şi fizicianul
David Bohm. De aceeaşi opinie este şi regretatul nostru
compatriot, George Emil Palade, laureat al Premiului Nobel pentru
genetică. în cabinetul său de la Universitatea San Diego (SUA) se
află expuse imaginile mărite ale celulei şi ale Cosmosului...
Se ridică mereu alte întrebări. Dacă conştiinţa îm¬brăţişează
întregul Cosmos, cum explicăm individua¬litatea, personalitatea şi
gândirea diferită a fiecăruia dintre noi, când instrumentul prin care
se exprimă creierul uman, are aceeaşi structură, la modul general
vorbina ca substrat neuronal şi biochimic? S-ar putea răspund!
privind geneza lumii, dintr-o altă perspectivă. Venim r! lume cu un
destin propriu, un sens propriu şi cu acei particularităţi de
personalitate şi însuşiri care ne suit necesare pentru a ne împlini
finalitatea. în subconştientil nostru avem înscrisă întreaga
informaţie şi încărcatul} ancestrală, la nivel de arhetip. Conştiinţa
ar fi meniţi să ne determine evoluţia până la sesizarea sursei şi 1
sensului asumat. Aceasta este conştiinţa ridicată definiţi de
Hawking, conştiinţa spiritualizată sau morală - unici prin care omul
îşi poate găsi sensul existenţei sale.

SPRE O NOUĂ ŞTIINŢĂ A CONŞTIINŢEI

Oricum am privi Universul şi viaţa, fie ca rezulte al unei creaţii sau
ca rezultat al unei evoluţii spontane materiei, nu se poate nega
existenţa unei coerenţe, a unt interdependenţe funcţionale şi a
unor fenomene, care prin modul de desfăşurare, exprimă ideea de
inteligenţa de cunoaştere.
Indiferent dacă admitem inteligenţa ca fiind cauz, sau efect, există
o mulţime de argumente, care ne trimit 1 conceptul de conştiinţă.
Conştiinţa pare mai mult un câmp cu o întinder vastă, fără limite
precise, decât o funcţie bine determinat a organismului uman.
Conştiinţa este un câmp de cunoaştere, o inteligenţi în sine,
dispunând de capacitatea de a cunoaşte şi de a si cunoaşte,
întocmai ca în definiţia dată de Jakob Borun| Divinităţii: „ochiul
care vede şi se vede".
Spuneam că noţiunea de conştiinţă nu poate fi redusă doar la un
substrat neurobiologic, întrebările ridicate de acest subiect venind
din mai multe direcţii de studii şi căutări de ordin spiritual.
Atât informaţiile venite din aria psihologiei trans-personale, cu un
aport major impus de studiile lui Stanislav Grof, cât şi sugestiile
oferite de studiul experienţelor din timpul morţii clinice, efectuate
într-un cadru ştiinţific, medical, pledează pentru extensia
conştiinţei cu mult dincolo de limitele creierului uman.
Istoria Cosmosului şi a omului par să fie scrise de o singură mână,
sesizează Prof. univ. dr. Stanislav Grof. Indiferent de ceea ce
facem, prin conştiinţa noastră,fiecare dintre noi jucăm un rol în
istoria lumii şi a Cosmosului.
Conştiinţa umană pare să fie o extensie a Conştiinţei Cosmice
conferind un sens existenţei noastre, un destin, o finalitate. Toate
experienţele transpersofiale, ca şi cele din timpul morţii clinice,
conduc la concluzia că spiritualitatea este un atribut al psihicului
uman şi al ordinii universale, după cum se exprimă S. Grof.
După desprinderea de suportul anatomic, conştiinţa pare să aibă
acces la alte nivele ale realităţii.
Viziunea conştiinţei individuale, ca un câmp informaţional, parte a
câmpului universal de informaţie, îmi oferă o altă interpretare a
sensului sau a modului de manifestare a sa. Pentru a avea o
înţelegere mai completă, trebuie insistat mai întâi asupra unor
date actuale din fizica cuantică.
Ştim acum că, în profunzimea sa, ceea ce numim materie nu este
decât un câmp cuantic, un câmp de energie universală format din
cuante sau pachete de energie. După J. Schwartz şi M. Green
(1984) cuantele ar fi sub formă de corzi sau superstringuri şi sunt
într-o continuă uman, are aceeaşi structură, la modul general
vorbin<, ca substrat neuronal şi biochimic? S-ar putea răspund l
privind geneza lumii, dintr-o altă perspectivă. Venim p[ lume cu un
destin propriu, un sens propriu şi cu acej particularităţi de
personalitate şi însuşiri care ne ŞUII necesare pentru a ne împlini
finalitatea. în subconştientu nostru avem înscrisă întreaga
informaţie şi încărcatul | ancestrală, la nivel de arhetip. Conştiinţa
ar fi meniu să ne determine evoluţia până la sesizarea sursei şi 1
sensului asumat. Aceasta este conştiinţa ridicată dennill de
Hawking, conştiinţa spiritualizată sau morală - unici prin care omul
îşi poate găsi sensul existenţei sale.
SPRE O NOUĂ ŞTIINŢĂ A CONŞTIINŢEI
Oricum am privi Universul şi viaţa, fie ca rezulte al unei creaţii sau
ca rezultat al unei evoluţii spontane materiei, nu se poate nega
existenţa unei coerenţe, a unt] interdependenţe funcţionale şi a
unor fenomene, car«| prin modul de desfăşurare, exprimă ideea de
inteligenţi de cunoaştere.
Indiferent dacă admitem inteligenţa ca fiind cauzl sau efect, există
o mulţime de argumente, care ne trimit 1 conceptul de conştiinţă.
Conştiinţa pare mai mult un câmp cu o întinder vastă, fără limite
precise, decât o funcţie bine determinat a organismului uman.
Conştiinţa este un câmp de cunoaştere, o inteligent în sine,
dispunând de capacitatea de a cunoaşte şi de a si cunoaşte,
întocmai ca în definiţia dată de Jakob Bohmj Divinităţii: „ochiul care
vede şi se vede".
Spuneam că noţiunea de conştiinţă nu poate fi redusă doar la un
substrat neurobiologic, întrebările ridicate de acest subiect venind
din mai multe direcţii de studii şi căutări de ordin spiritual.
Atât informaţiile venite din aria psihologiei trans-personale, cu un
aport major impus de studiile lui Stanislav Grof, cât şi sugestiile
oferite de studiul experienţelor din timpul morţii clinice, efectuate
într-un cadru ştiinţific, medical, pledează pentru extensia
conştiinţei cu mult dincolo de limitele creierului uman.
Istoria Cosmosului şi a omului par să fie scrise de o singură mână,
sesizează Prof. univ. dr. Stanislav Grof. Indiferent de ceea ce
facem, prin conştiinţa noastră, fiecare dintre noi jucăm un rol în
istoria lumii şi a Cosmosului.
Conştiinţa umană pare să fie o extensie a Conştiinţei Cosmice
conferind un sens existenţei noastre, un destin, o finalitate. Toate
experienţele transpersortale, ca şi cele din timpul morţii clinice,
conduc la concluzia că spiritualitatea este un atribut al psihicului
uman şi al ordinii universale, după cum se exprimă S. Grof.
După desprinderea de suportul anatomic, conştiinţa pare să aibă
acces la alte nivele ale realităţii.
Viziunea conştiinţei individuale, ca un câmp informaţional, parte a
câmpului universal de informaţie, îmi oferă o altă interpretare a
sensului sau a modului de manifestare a sa. Pentru a avea o
înţelegere mai completă, trebuie insistat mai întâi asupra unor
date actuale din fizica cuantică.
Ştim acum că, în profunzimea sa, ceea ce numim materie nu este
decât un câmp cuantic, un câmp de energie universală format din
cuante sau pachete de energie. După J. Schwartz şi M. Green
(1984) cuantele ar fi sub formă de corzi sau superstringuri şi sunt
într-o continuă mişcare sub formă de vibraţie. întreaga materie îşi
a sursa în aceste cuante de energie aflate într-un spaţl cuantic sau
hiperspaţiu. Cu cât un corp este mai den cu atât spectrul său de
frecvenţă este mai jos şi inveil Câmpul cuantic este, evident, şi
sursa tuturor celorlall câmpuri - electromagnetic, gravitaţional,
biologic, dar < o frecvenţă mult mai înaltă.
Este interesant de remarcat că imaginea de cîmp <| energie,
generator de forţe şi de informaţie este sugera nu numai de fizica
cuantică, ci şi de alte surse spiritual Este un câmp infinit de
energie aflată în continuă vibraţi cu densificări acolo unde se află
corpurile vii şi nevii, <i o joasă frecvenţă, graţie căreia devin
vizibile în spectr nostru de percepţie. în consecinţă, în jurul tutun
corpurilor existente există un câmp de energie purtătoa de
informaţie morfogenetică, cu o frecvenţă mai înalj decât a corpului
fizic, care îl face să fie invizibil penal majoritatea dintre noi, dar nu
şi pentru toată lum< vie. Este posibil ca unele animale să aibă alte
capacitE de percepţie. Ar putea fi o explicaţie a sesizării de mari
distanţe a stăpânilor de către câinii de casă, sp: exemplu.
Ne interconectăm, aşadar, la nivel de câmp fund mental, cu
întreaga lume vie şi cu întregul Univer formând o singură unitate.
Aceasta este explicat comunicării instantanee sub diverse forme,
inclusiv nivel de gând şi acţiune cu întregul Univers. Principii
paradoxului Einstein - Podolski - Rosen este u argument.
De ce ne apar corpurile vizibile ca fiind solide sa lichide, dacă sunt
formate doar din energie difuză şi inviz bilă? Pentru că sunt
expresia manifestă a unor particuli undă care, având un spectru de
frecvenţă foarte înalt, ne permit să sesizăm spaţiul dintre ele.
Avem iluzia unei materii dense şi continue.
Suntem tentaţi să credem că nu există ceva mai mic decât putem
noi vedea cu ochiul liber. Dar un microscop, mai ales modem, ne
arată acolo unde noi nu vedem nimic, nu numai că există încă
ceva, dar apar structuri bine organizate, unele cu arhitecturi chiar
foarte complexe, cu spaţii foarte largi între ele, imposibil de
imaginat la nivelul percepţiei noastre. Virusurile, bacteriile, atomii
etc. se înscriu în această categorie.
între particulele atomului sunt spaţii goale uriaşe, dacă sunt privite
la scara lor de mărime. Particulele subato-mice vin dintr-un spaţiu
vid, ne lasă iluzia formelor prin care trec şi dispar cu aceeaşi viteză
în vidul, din care au venit. De unde vin? Cine le trimite? Unde se
duc? Tulburătoare întrebări.
Ceea ce vedem nu este decât forma de manifestare a unei energii
purtătoare de informaţie aflată în călătoria sa cosmică prin
hiperspaţiu.
Pentru o înţelegere mai clară am putea schematiza aceste idei
astfel:

II. Realitatea cuantică

II. Realitatea fizică
La interferenţa dintre primele două realităţi, virtual şi cuantic, s-ar
situa leagănul materiei. Aici ar fi situate ca potenţialitate
informaţiile, modelele morfogenetice ale lumii în devenire, Ideile,
despre care vorbea Platon, arhetipurile lui Jung. Acolo este însă şi
sursa inteligentă, care ordonează toate formele materiei
cunoscute necunoscute. Este mintea primordială a Universuri
cauza primă a tuturor lucrurilor.
Mintea noastră însăşi, ca parte a marii mir cosmice, pare să-şi aibă
originea aici. Mintea cosmic este un câmp nelocalizat de
informaţie, ne spune Deepe Chopra şi câmpul conştiinţei noastre
pare a fi doar prelungire la nivel individual a conştiinţei cosmice.
Avei acum explicaţia de ce în prezenţa conştiinţei noasta cuantele
iau formă de particule, iar în afara conştiinţ umane, ele se
comportă ca unde.
Plecând de la ideea situării la acest nivel, a cauzi esenţiale a lumii
fizice, i s-a atribuit rolul de spap\ spiritual, sursă a întregului
existent (Chopra, Russe Cetin ş.a.).
O formulare a acestui mare spirit, care esl americanul de origine
hindusă Deepak Chopra, m-^ frapat prin similitudinea cu celebrele
versuri eminescien din Scrisoarea I, în care descrie, cum numai el a
putut s-facă, Imnul cosmogonic din Rig-Veda. Acolo, în spaţii
spiritual, spune Chopra, este El, singur, cu întregi proiect al lumii,
încă nezămislit, în stadiul de idee, aş cum doi părinţi fără copii îi
poartă în minte încă înaint de a-i avea.
Iar poetul nostru absolut spune:
La-nceput, pe când fiinţa nu era, nici nefiinţă, Pe când totul era
lipsă de viaţă şi voinţă, Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era
ascuns.. Când pătruns de sine însuşi, odihnea cel nepătruns. Fu
prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?
Se poate vorbi, aşadar, de un câmp al conştiinţei localizate,
expresie a marii conştiinţe cosmice, care are în primire un corp pe
care îl construieşte şi îl dotează cu un creier prin care vorbeşte.
Sunt o mulţime de argumente, este adevărat, doar intuitive, care
mă determină să afirm că modelul nostru morfogenetic este
prezent mai întâi în câmpul conştiinţei, care înconjoară corpul ca o
matrice energo-informaţională şi îl transmite prin gene la celule.
Schema primară a tuturor fiinţelor, inclusiv a plantelor, cred că se
află mai întâi sub forma de câmp în care este depozitată toată
informaţia morfologică şi funcţională necesară în geneza lor.
Genetica actuală ne explică doar mecanismul de creştere la nivel
de celulă, dar nu ne spune nimic despre modul în care sunt
aşezate într-o simetrie perfectă structurile perechi cum sunt ochii,
membrele, emisferele cerebrale, corpul insectelor plurisegmentare
- toate aceste elemente construindu-se concomitent din ambele
laturi.
Nu ni se explică, de asemenea, cum se conectează organele, care
se construiesc iniţial independent, că doar n-o să credem că o genă
ia nervul vag de un capăt şi-l conduce printre toate structurile din
torace până la cord sau că ar conduce nervul frenic până la
diafragm! Când cordul este construit, după trei săptămâni de la
concepţie, creierul este de abia în formare. Va funcţiona mai întâi
pe cont propriu, cu un ritm propriu, până când creierul îl va lua mai
târziu în primire şi-i va impune un ritm propriu de activitate graţie
conectării nervoase.
Alain Prochiantz împreună cu colectivul său de colaboratori
(Franţa) au descris o familie de factori de transcripţie cu rol de
ghidaje ale programelor morfopatogenetice dincolo de celule. Unul
dintre aceşti factori EN -2 trece în conul de creştere de la
extremitatea axonului şi îl ghidează în drumul spre întâlnirea cu un
alt neuron. Un fel de GPS (Nature, 3 noiembrie 20051 Această
informaţie nu mă lămureşte cu nimic în plus. Eli - 2 nu este o
persoană, este doar o proteină. Cum ştie el drumul?
Şi apoi, într-o masă de lichid amniotic, deci făli conexiuni nervoase,
cine dă primul impuls de mişcări când s-a terminat embriogeneza
şi fătul devine o fiini completă?
Iată deci, de ce cred că ipoteza construirii uni embrion, după o
schemă aflată într-un câmp energet conştient de sine mi se pare
mult mai fezabilă dec explicaţiile actuale.
Nu avem nici cel puţin o explicaţie cum „ştii celulele ce rol diferit li
se rezervă în geneza unui embrio când programul genetic este
acelaşi pentru toate. Esi totuşi o diferenţă între celulele care devin
creier şi ce care devin doar nişte unghii... Cine şi unde distribui
aceste roluri?
Mie mi se pare mult mai logic să admit că, înt celulele embrionului
şi câmpul conştiinţei, care este definitiv un câmp de forţe cu
capacitate organizatoare, stabileşte un dialog, o comunicare şi în
acest mod fieca celulă „află" ce are de făcut.
Creaţia unui făt este unul dintre cele mai m£ miracole şi este greu
de admis că se petrece în afara un plan inteligent, care depăşeşte
nivelul informaţiei din ce două celule germinative.
Imediat după întâlnirea lor au loc milioane reacţii pe secundă.
Trebuie să formeze o fiinţă cu mii miliarde de celule. Este un
univers în explozie, asemen începuturilor Universului, când nimic
nu era încă dec in nuce, în proiect, dar fiecare element „ştia" ce
destin avea...
Ca să se poată ajunge la naştere, la cele 100 miliarde de celule
neuronale din creier, din luna a V-a în fiecare minut se produc 2,5
milioane de neuroni pe minut (!). Un asemenea număr de celule
într-un timp atât de scurt depăşeşte puterea noastră de imaginaţie
şi înţelegere.
în virtutea acestei viziuni despre conştiinţă, mi se pare a fi mai
logic de admis că ea este instanţa care are în primire un creier,
pentru a se exprima la nivelul unui destin individual. Multe din
întrebările actuale, ridicate de statutul conştiinţei, şi-ar găsi un
răspuns mai inteligibil.
Modul continuu de funcţionare al conştiinţei pare a fi mai mult
expresia unui câmp decât a unei reţele neuronale individualizate.
Diverse tipuri de informaţie au circuite neuronale diferite. Graţie
conştiinţei percepem o lume continuă, reprodusă ca o peliculă de
cinema şi nu secvenţialitatea cadrelor fixe din care este constituit
filmul.
Noi nu vedem lumea la nivel de atomi şi molecule, de sinapse şi
circuite neuronale, ci doar acel aspect care conferă minţii noastre o
coerenţă, un sens în acord cu ideile noastre despre lume şi nu cu
realitatea sa ultimă. Percepem lumea în acord cu reprezentările
însuşite prin educaţie şi care adesea este doar o iluzie. Nici
Pământul nu-l vedem rotund, nici evoluţia şi dimensiunile astrelor
nu le sesizăm aşa cum sunt în realitate, ca să nu mă refer decât la
aceste exemple.
Viziunea diferită asupra realităţii sociale este cel mai tipic exemplu
de motiv de discordie de-a lungul întregii istorii umane. Dacă
neurofiziologic nu facem nici o diferenţiere asupra modului în care
este prelucrată o informaţie, cine conferă un sens diferit
informaţiei, dacă nu conştiinţa?
Conştiinţei îi revine de asemenea rolul de I integra informaţiile
prezente în engramele din creier I idei, concepte, opere, imagini
etc.
Deşi continuă să vadă conştiinţa ca fiind expresj proceselor
neurobiologice, studiile din domenii ştiinţelor neurocognitive
sugerează mai degrabă că, cel ce activează creierul, este
conştiinţa căreia i-ar aparţir atât iniţiativa amorsării acestuia în
acţiune, cât şi rol de filtru în selectarea reţelelor neuronale
necesare penti procesarea unei informaţii. Astfel, ca exemplu,
inducer unei emoţii pozitive determină o excitare exprimată pr
unde ascuţite în regiunea septală anterioară, iar inducer unei
emoţii negative determină unde ample în amigda şi hipocamp
(Philipson ş.a.).
Reamintim studiul întreprins de prof. dr. Richal Davidson în
perioada 2000-2002 la Universităţi Wisconsin-Madison, pe două
loturi de călugări tibetai Studiul prin RMNf a evidenţiat o activare
intensă şi extin în lobul frontal stâng la lotul care a meditat pe
ideea compasiune, de iubire pentru omenire şi o activare lobului
frontal drept la lotul care şi-a axat gândirea anxietate şi
resentimente.
Stephen Kosslyn a folosit imagistica cerebn pentru a studia efectul
emoţiilor cu încărcătură negaţi şi a constatat că imaginile terifiante
sunt prelucrate zone diferite de imaginile neutre sau pozitive.
Această selectare de reţele neuronale, în funcţie conţinutul
cognitiv şi de semnificaţia pozitivă sau negaţi a informaţiilor
procesate, răspunsul neuroendocrin biochimic favorabil sau
nefavorabil, pentru starea sănătate a organismului, în funcţie de
aceleaşi crite: conduce la concluzia că, în funcţionalitatea creierul
se respectă un cod etic, determinat genetic, înscris, în un mod
tulburător, cel puţin pentru mine, pe o logică similară cu cele
emanate de unele tradiţii şi sisteme spirituale vehiculate de-a
lungul timpului.
Există o frapantă coincidenţă între modul de funcţionare a
creierului uman şi codurile de norme morale, indiferent de originea
lor raţională sau religioasă.
Putem vedea în această logică ontică o finalitate? Probabil că da.
Dacă instanţa care integrează toate elementele cognitive după
care se modelează creierul uman este conştiinţa, deducem că, tot
aici, putem găsi şi sursa şi şansa unei spiritualităţi, motivată de
nevoia de a ieşi din criza morală a lumii contemporane.
Este o surprinzătoare şansă oferită de neuroştiinţe ca, plecând de
la legile sculptate în materia cenuşie din creierul nostru, să
edificăm acum un statut real fiinţei noastre mereu neliniştită,
mereu întrebătoare...
Misterul creierului ascunde, cred eu, misterul întregii existenţe. De
aici va pleca, în opinia mea, acea spiritualitate a lumii în care
Binele, Frumosul şi Adevărul, despre care vorbea Platon şi pentru
care s-a plătit o mare jertfă pe care nu mai vrem s-o recunoaştem,
să-şi găsească, în sfârşit, veacul împlinirii sub forma noii
spiritualităţi.

CAPITOLUL 4
CREIERUL ŞI EMOŢIILE
Toată viaţa noastră oscilăm între raţiune şi afecte sau emoţii. Orice
mesaj cognitiv implică şi unul afectiv, chiar şi atunci când rostim
un cuvânt neutru, fără încărcătură emoţională. Efortul de a-l rosti
solicită o acceptare, o ezitare sau un refuz, care ne angajează şi
structurile cerebrale ce dau gândurilor noastre coloratura
emoţională.
Structura din creier, care procesează emotivitatea, este sistemul
limbic, moştenire ancestrală din stadiul reptilian, motiv pentru care
este numit şi complexul reptilian. Rolul lui în evoluţie era acela de
a lua o decizie rapidă - apărare, atac sau fugă în faţa unei
ameninţări, ni se spune de către neurobiologii, care nu fac nici un
pas fără să recurgă la teoria darwinistă. Explicaţia pare pertinentă,
dacă ne referim la stadiul lumii vii dominate de creierul reptilian
redus, în imaginaţia noastră, doar la reacţiile de atac, apărare sau
fugă. Dacă acest tip de comportament a fost creat şi păstrat ca o
necesitate pentru specie de către selecţia naturală, la acest nivel
filogenetic, mă întreb de ce s-a păstrat şi la omul dotat cu un creier
capabil de raţiune şi nu doar de emoţie? Dacă nu am fi avut
suportul cerebral al emotivităţii, ne putem închipui ce ar fi
însemnat viaţa noastră redusă doar la nivel de roboţi, fără
sentimente? Şi devreme ce prin sentimente şi iubim şi urâm, cu
toate consecinţele ştiute, de ce ar păstrat selecţia naturală un
instrument biologic, care r numai ne conservă, ci ne şi
defavorizează? Mi-ar putt oare răspunde un filodarwinist?
Să depăşim însă, stadiul întrebărilor şi să analiză mai departe
natura noastră emoţională în moment actual.
Anatomic sistemul limbic (SL) este format din m multe structuri:
- complexul atnigdalian - principal compone implicat în
procesarea stărilor de frică şi agresiune;
- hipocampul - sediu al memoriei afective;
- hipotalamusul - la care se adaugă unii nud talamici, o parte
din corpul striat şi aria tegmenta medială a mezence)'aiului.
Toate aceste structuri sunt conectate prin circui neuronale cu
hipotalamusul, care integrează şi controlea. informaţiile somatice,
viscerale şi olfactive.
Sistemul limbic funcţionază la om ca cel de-doilea creier, alături de
structurile cerebrale implicate procesele cognitive, având rolul,
după cum am văzut, i a lua o decizie rapidă, imediată în caz de
pericol, înair de a lua act conştient de un astfel de eveniment. Etaj
cortical responsabil de deciziile conştiente s-a suprap filogenetic
ulterior, peste creierul reptilian. în ac( scop are conexiuni cu
neocortexul prefrontal, sistem autonom, endocrin şi somatic.
Implicaţiile funcţionale ale sistemului limb numit şi creier
emoţional, sunt multiple, afectivital având un rol, după Daniel
Goleman, chiar mai nu decât capacitatea cognitivă în manifestarea
personalite umane. Optând pentru ideea că, alături de coeficientul
inteligenţă (IQ), trebuie să fie luat în calcul şi coeficien
emoţional (EQ), D. Goleman (1998) consideră că succesul în
activitate este în proporţie de 80 % dependent de EQ şi numai de
20% de IQ.
Nu numai randamentul este dependent de echilibrul nostru
emoţional, ci şi relaţia noastră socială cu semenii. Neînţelegerile
dintre soţi, spre exemplu, presupun un stil afectiv diferit în
majoritatea cazurilor.
în faţa oricărei situaţii, sistemul limbic determină o atitudine de
acceptare, ceea ce înseamnă plăcere sau de respingere din motive
diverse - teamă, resentiment, depresie, lipsă de dorinţă etc.
Atitudinea ne determină şi comportamentul ulterior acceptării sau
respingerii.
Este o permanentă oscilaţie între raţiune şi sentiment.
Raţiune <-» Sentiment

Cortex Amigdală
Cortexul prefrontal este instanţa care conştien-tizează emoţiile şi
le conferă girul raţiunii. Specialiştii sunt de părere că dominarea de
către emoţie a raţiunii s-ar datora existenţei a mai multor circuite
neuronale la acest nivel.
Dacă ne domină emoţia - frica, mânia, depresia, teama de un
examen, spre exemplu, logica şi memoria pot fi perturbate până la
completa lor blocare. Din acest motiv sunt persoane care, în ciuda
efortului şi a unei bune capacităţi intelectuale, în situaţii de stres,
nu se pot exprima la valoarea lor reală. Adesea în viaţă reuşesc
mai mult cei curajoşi, cei care îşi pot controla mai bine emoţiile. In
faţa unei competiţii, emotivii pot fi dezavantajaţi, în ciuda valorii
lor intelectuale. Prin amigdală, emoţiile ne pot bloca.
Emoţiile ne dau coloratura comportamentuli; care înglobează
caracterul şi temperamentul. Reactiv tatea noastră emoţională
caracterizează ceea ce Richai: Davidson a numit stilul afectiv,
specific fiecăruia dinţii noi. Stilul afectiv este ca şi EQ expresia
comportamentuli nostru afectiv în societate. R. Davidson consideră
că stili) afectiv poate fi amendat prin educaţie şi control raţionai
La nivelul sistemului limbic are loc, în funcţie c conţinutul afectiv, o
clasare a emoţiilor în pozitive sa negative, plăcute sau neplăcute.
D. Goleman le numeş pe cele negative emoţii distructive. Emoţiile
distructiv spune el, sunt acelea care ne rănesc pe noi înşine şi \
ceilalţi. Paul Ekman, psiholog la Universitatea Californ din San
Francisco, crede că emoţiile distructive sunt reminiscenţă
anacronică din stadiile primitive ale lupt pentru supravieţuire.
Sunt incluse ca emoţii negative sau distructive, c ecou nefavorabil
asupra propriei sănătăţi - ura, ostilitate violenţa, mânia, egoismul,
frica, anxietatea, depresia.
Opusul acestor stări sunt considerate ca emoi pozitive cu un ecou
favorabil asupra organismului: calmi buna dispoziţie, fericirea,
blândeţea, generozitatea ei Plăcerea este de asemenea o emoţie
pozitivă atâta vreme c nu împrumută un caracter patologic prin
addictie sau obi nuinţă, în sensul de a deveni dependent de trăirea
aceste prin recurgerea la un drog.
Fiecărui tip de emoţie îi corespunde o anumită zoi din creier în care
este prelucrată, o reţea neuronală propr şi mai ales o chimie
proprie prin care sunt determina efectele favorabile sau nocive
asupra organismului.
în experimentele citate, efectuate de Richai Davidson în jurul anilor
2000, la Universitatea Wiscons din Madison, pe călugări tibetani,
cu o îndelungată practii
în meditaţie, se constată că, dincolo de o activitate electrică a
creierului neobişnuită, despre care am vorbit deja, apare şi o
interesantă distribuţie la nivel cerebral a sediului de prelucrare
diferit, după tipul de emoţie. Zona prefrontală stângă este activată
în vizualizarea prin RMN funcţional de emoţiile pozitive, cum sunt
sentimentele de etnpatie şi compasiune pentru umanitate,
respectul pentru maeştri, calmul, buna dispoziţie etc. Zona
prefrontală dreaptă era activată de sentimentele negative.
Revin la comentariile anterioare. Cum poate „şti" o structură
anatomică, fie ea şi a creierului, care sunt senti¬mentele cu o
anumită valoare etică şi care sunt cele contrare moralei, dacă nu
instanţa conştiinţei este cea care face această selecţie? Este încă
un argument care pledează pentru ideea că spiritul, conştiinţa
modelează creierul.
Toate emoţiile trăite, toate sentimentele noastre au o semnătură
biochimică, cu ecou asupra tuturor celulelor din corpul nostru,
după cum am mai discutat. Este o experienţă comună pentru
fiecare dintre noi senzaţia de fior de fericire sau de groază, care ne
invadează brusc, aproape instantaneu, la aflarea unei veşti bune
sau a uneia rele sau numai la simpla asistare la un spectacol cu
violenţă.
Emoţia determină eliberarea la nivelul celulei neuronale şi a
glandelor endocrine a o serie de substanţe, unele cu rol de
neurotransmiţători, altele cu funcţie de hormoni: Ach, DA, NA, A, 5-
HT, endorfine, hormoni glucocorticoizi etc.
Acetieolina intervine în medierea proceselor cognitive, de învăţare
şi memorare - procese care sunt grav afectate în boala Alzheimer
prin distrugerea neuronilor acetilcolinergici.
Depresia şi insomnia au ca substrat Hochimic scă¬derea proporţiei
de serotonină şi noradrenalină. în ultima vreme, depresia este
corelată şi cu modificarea factorilo; neurotrofici la nivelul
hipocampului.
Psihozele şi agresivitatea sunt asociate cu excesul d< DA. în
medierea plăcerii, a bunei dispoziţiei, a fericirii, a do rinţei erotice
sau de alcool, fumat şi droguri intervin atâ| DA, cât şi endorfinele.
Creierul emoţional este structura care se implică îi răspunsul la
stres.
Stresul, după cum s-a mai spus, este o emoţie ci efecte prelungite
care declanşează în termeni uzitaţi actua] o cascadă de secreţii
endocrine, în scop adaptativ, însoţiţi de perturbarea reversibilă sau
ireversibilă a homeostaziei.
Reamintim răspunsul la stres care presupune ui lanţ succesiv de
activări în organism.
Stres —* Cortex
I Hipotalamus
I Hipofiza —► Sistem nervos simpati
1 Cortico-şi medulosuprarenala
I Hormoni glucocorticoizi şi catecolamine
Stresul de scurtă durată (minute) induce modificai biochimice
reversibile.
Stresul de lungă durată (zile) induce modifică] biochimice
ireversibile.
Se apreciază că hormonii glucocorticoizi şi cate colaminele cresc la
stres de 5 ori în 30 de minute şi s normalizează într-o oră şi
jumătate.
Iată şi alte efecte nocive ale stresului, în plus faţ de cele
menţionate:
- Imunosupresie cu scăderea limfocitelor (LT, LB), care
intervin în apărarea organismului în cazul bolilor inflamatorii.
Scăderea limfocitelor antitumorale -limfocite Killer (LK), creând
condiţii favorabile dezvoltării tumorilor.
- Eliberarea în exces a hormonilor glucocorticoizi, cu efect
nociv asupra dezvoltării de noi neuroni în hipocamp, aşa după cum
am mai menţionat, conducând la atrofia hipocampului, care poate
fi urmată de demenţa Alzheimer.
- Scade la nivel sinaptic serotonina inducând depresia şi
inhibiţia eliberării de factori neurotrofici (NGF) cu acelaşi rezultat
final menţionat mai sus.
- Excesul de hormoni glucocorticoizi blochează secreţia de
NGF, opunându-se dezvoltării de noi neuroni.
- La nivel visceral determină, de asemenea, perturbări
biochimice, care pot induce hipertensiune arterială, tulburări de
ritm cardiac cu insuficienţă circulatorie coronariană sau la nivel
cerebral, soldate în final cu accidente vasculare. Bolile digestive de
stres sunt de asemenea bine cunoscute pentru a nu le mai
comenta.
Profesorul de psihiatrie Silla Consoli (2005) subliniază influenţa
negativă cu inducerea de infarct miocardic a trei emoţii distructive:
mânia, frica şi depresia.
După Silla Consoli, depresia poate avea un rol nefast în două
circumstanţe, ca factor agravant pentru unele boli precum infarctul
miocardic, diabetul zaharat şi bolile displazice, arunci când se
manifestă concomitent cu aceste afecţiuni şi ca factor de inducere,
defavorizare a altor suferinţe, atunci când se manifestă anterior I
existenţa lor. O simplă ceartă (supărare, furie) ucij populaţii întregi
de neuroni la ambii preopinenţi, poate de asemenea solda cu
infarct miocardic sau accide vascular cerebral. De aceea, înainte
de a ne angaja în un conflict, este bine să medităm şi la aceste
consecii posibile. Mai ales la vârste mai înaintate. Când societal
tracasează un om la vârsta hipertensiunii şi a insuficienl
coronariene crezând că îi administrează doar o mustra în realitate
îl condamnă la moarte (!).
O traumă afectivă de mare intensitate, denum stres posttraumatic,
după Denis Charney ş.a. (19<l determină un întreg lanţ de
evenimente patologice.
Activează încontinuu memoria afectivă la nivel hipocamp şi
amigdală urmată de perturbarea secreţiei adrenalină,
noradrenalină şi dopamină, care determi boli somatice.
Epuizează sistemul opioid, suportul stării de bu dispoziţie,
antrenând starea de anhedonie (apatie).
Acelaşi efect este determinat de scăderea DA, a ştim că este
suportul chimic al plăcerii.
SUBSTRATUL BIOCHIMIC AL EMOŢIILOR
Ca şi procesele cognitive şi cele afective implică geneza lor un
substrat neurochimic. Este dificil de atrfb o stare emoţională unui
singur tip de substanţă. N multe substanţe pot fi implicate într-o
stare emoţionali
In general în controlul emotivităţii inten aminele biogene în care
sunt incluse DA, NA, A şi 5-E Sunt de asemenea implicate peptidele
opioide (endorfu enkefaline).
Dacă adăugăm încă un neuromediator, Ach, care intervine între
altele şi în transmiterea influxului nervos specific funcţiei cognitive,
avem gama aproape completă a principalelor tulburări, care apar
în variaţia în plus sau în minus a acestor substanţe.
DA în minus înseamnă boala Parkinson. DA în plus înseamnă
psihoză, agresivitate. Ach în minus înseamnă demenţă. DA este
considerată molecula plăcerii. Intervine în suportul biochimic al
stării de bună dispoziţie, satisfacţie, în plăcerea erotică, în plăcerea
fumatului, a drogurilor, în dorinţa de senzaţii „tari".
Nicotină, alcoolul şi sexualitatea cresc cantitatea de DA.
La vulpile polare îmblânzite pentru blana lor, după 30 de ani, se
constată o scădere a numărului de receptori pentru DA la nivelul
hipotalamusului, ceea ce presupune o reducere a utilizării DA şi
deci o scădere a agresivităţii (Popova ş.a.1991).
Aceste observaţii vin ca un argument în plus care susţine
modelarea biologică a creierului, prin intervenţia omului (dresaj).
Creierul şi-a modificat structura, în raport de comportamentul
impus, prin reducerea numărului de receptori pentru DA implicaţi
în agresivitatea animalelor.
Neurocognitivişoi vorbesc despre existenţa a şase emoţii
fundamentale - bucurie, tristeţe, mânie, dezgust, frică, surpriză.

SENTIMENTUL DE EMPATIE
Cred că cea mai umană expresie a emotivităţii noastre o constituie
sentimentul de empatie, de înţelegere şi compasiune, pe care îl
avem faţă de suferinţa semeni] noştri. Aici este cheia relaţiei
noastre cu lumea. Capacitat de a rezona cu celelalte fiinţe este
dependentă în prirr rând de structura noastră nativă. Educaţia şi
cultura r, avea de asemenea o contribuţie, dar nu în mod obligator
Aşa ne explicăm de ce oamenii fără prea multă cultu dar având
bun simţ, se comportă decent şi de ce oame consideraţi a avea
oarecare cultură se comportă indea prin lipsă de bun simţ.
Nu se poate convieţui normal fără a avea o empa pentru semeni. O
atitudine morală şi înţeleaptă nu po; fi întreprinsă decât ţinând
seama de emoţia şi de raţiur celuilalt, care nu este decât un alter
ego al nostru.
„Empatia poate schimba lumea" a scris, foa inspirată, pe un afiş
vizibil, plantat într-o staţie de tram din Strasbourg, artista Barbara
Kruger.
Dacă fiecare om ar rezona afectiv cu suferii celuilalt, atunci s-ar
produce minunea dispari] suferinţei. Pentru că nu ar mai fi
provocată de nime Oamenii s-ar solidariza prin inimă şi prin
înţelege: rostului de a fi a tuturor celorlalţi.
Trebuie făcută distincţia dintre empatie simpatie. A simpatiza pe
cineva înseamnă a-l acce cu calităţi şi defecte. A empatiza cu
cineva înseamn investiţie morală, pentru că implică o compasiune,
reg rezonanţă afectivă şi înţelegere pentru durerea aceşti
înseamnă a comunica la un nivel profund cu celăl înseamnă
capacitatea de a ne imagina în locul celui! de a-i simţi durerea sa.
A-ţi exprima regretul pentru suferinţa celuilal avea empatie pentru
acesta nu înseamnă o simplă form de politeţe, ci presupune
activarea unei zone din cri
similară cu a celuilalt. în studile efectuate în laborator cu RMNf s-a
văzut că sentimentele de iubire, de compasiune către întregul
Univers au activat mereu aceeaşi zonă din creier şi au modificat
frecvenţa activităţii cerebrale la cote neatinse în mod obişnuit,
demonstrând beneficiile anatomice, funcţionale şi psihologice ale
sentimentului de empatie. Dăruind doar un simplu sentiment de
empatie, suntem infinit răsplătiţi. De unde se ştia acest lucru acum
două mii de ani...?
Prin RMNf, Jean Decety a constatat că zonele implicate în durere se
activau doar la simpla imaginare (empatică) a durerii simţite de o
altă persoană. Acelaşi lucru se întâmplă şi în situaţia în care cineva
ne povesteşte un eveniment trăit în alt timp. Neuronii noştri
răspund în „oglindă" activându-se similar celor din creierul
persoanei care a trăit evenimentul.
Deducem de aici rolul imaginaţiei în modelarea creierului şi în
declanşarea unor procese de vindecare sau în antrenarea unor
funcţii la nivelul organismului. A asculta nu înseamnă doar a auzi,
ci şi a trăi, a fi obiectul unor modificări biologice şi chiar anatomice.

PSIHOLOGIA MULŢIMILOR - o contagiune emoţională

în 1895, Gustave Le Bon a publicat o carte care a bulversat lumea
sociologilor şi a psihologilor, nu numai prin stilul agreabil şi
accesibil, ci şi prin observaţiile surprinzătoare pe care le-a făcut.
De atunci şi până astăzi a cunoscut numeroase reeditări, inclusiv în
limba română.
Gustave Le Bon observa că un ins aflat în mulţime îşi pierde
individualitatea şi începe să se comporte ca
ceilalţi, bine sau rău. Incitat la o simplă instigare de i anonim,
poate ucide sau linşa fără nici o raţiune, dui cum stârnirea adulaţiei
poate crea regi. Aşa s-a întâmp] în perioada de decădere a
Imperiului Roman, când o sei de împăraţi au fost ucişi de gardă şi
înlocuiţi cu inşi ale la întâmplare. Aşa s-a întâmplat şi în Franţa
secolul al XVIII-lea cu Măria Antoaneta. Când a fost adusă d Austria
în drum spre Palatul Tuilleries mulţimea stri entuziastă „Vive la
reine". Când i-au tăiat capul, acee« mulţime striga înfierbântată de
ură „Moarte veneticei"
Cei care au ştiut să manevreze mulţimea au avi întotdeauna şanse
politice. Şi democraţia este o ocail excelentă.
Mulţimea, zice Gustav Le Bon, are avantajul a fi anonimă. Individul
îşi poate dezlănţui instinct* violente sau pasionale ascunzându-se
în multin Freud în lucrarea „Psihologia colectivă şi analiza eult
(1921) susţine acelaşi lucru. Individul aflat în mulţii îşi eliberează
tendinţele inconştiente şi pune în acţiu „tot ce este mai rău în
sufletul uman". Şi invers, acee; mulţime, în situaţie de catastrofe
este capabilă de cele n dezinteresate acte altruiste şi de spirit de
sacrificiu.
Mulţimea este influenţabilă, impulsivă, g< să treacă imediat la o
acţiune doar sugerată, fără să nevoie de o explicaţie raţională. Ea
nu are îndoieli, de certitudini formate ad-hoc. Pare a fi mult mai pu\
inteligentă decât suma indivizilor care o compun, ere Le Bon
Este obligatorie însuşirea spiritului unei mulţi de către toţi cei care
o compun? Nu. Sunt şi inşi a îşi controlează emotivitatea şi îşi
păstrează nealte spiritul propriu raţional. Din teama de consecinţe
sau c convingeri ferme, independente de circumstanţe.
Este decizia mulţimii numai eronată? Nicidecum. Aceiaşi oameni
din mulţime au salvat pe alţii de la înec în timpul inundaţiilor, şi-au
pus viaţa îh primejdie scoţându-i pe alţii de sub dărâmături la
cutremur, au salvat bunuri din incendii şi au fost solidari şi în alte
circumstanţe cu cei aflaţi în suferinţă. Subiectul merită adus în
discuţie tocmai pentru a aviza asupra pericolului de a acţiona sub
imboldul pulsiunilor stârnite de alţii, fără să ne impunem propriul
discernământ. Pe de altă parte, vreau să subliniez că mulţi dintre
cei care se manifestă induşi uneori de mulţime sunt oameni
capabili de acte caritabile deosebite. De aceea nu trebuie judecat
un om după o singură întâmplare din viaţa lui. Există o tentaţie
teribilă a spiritului de agresivitate de a ignora tot ce a făcut util un
om în viaţă şi de a-l stigmatiza pentru o singură eroare. Eu nu pot
înţelege această orbire a urii şi această lipsă de recunoştinţă. Este
o judecată sub impulsul emoţiilor distructive, când creierul reptilian
domină umanul.
Care este mecanismul acestei rătăciri în mulţime?
Ne vom folosi de explicaţiile foarte docte ale lui Gwen - Hael
Denigot (2005).
Emoţia, zice el, are întotdeauna o funcţie de comunicare. Este
contagioasă. Aş interveni aici cu un exemplu. Sunt puţini cei care,
asistând la o înmormântare, reuşesc să nu plângă. Prin contagiune
emoţională, marea majoritate a celor prezenţi varsă lacrimi.
Mulţimea este grăbită. Este în plină acţiune. Nu are timp să
discearnă. Construieşte foarte rapid un model unic de interpretare
a realităţii pe care toată lumea îl îmbrăţişează, deşi poate fi
complet eronat. Acelaşi mod de interpretare va declanşa aceeaşi
emoţie. Şi acţiunea este gata.

ADDICŢIA ŞI SENZAŢIILE „TARI"

Unui şoarece de laborator i se introduce un elect în partea laterală
a hipotalamusului vizând zona < controlează plăcerea. Electrodul
este conectat la o pe( care, în clipa când este apăsată,
declanşează un cu: electric. Se stimulează astfel zona plăcerii. La
înce animalul o atinge întâmplător, şi îşi declanşează în a mod
senzaţia de plăcere. învaţă imediat că atinge pedalei îi conferă
plăcere. Şi o va repeta până la epuiz S-a format fenomenul de
addicţie sau de obişnuinţă, t se adaugă acum în cuşca animalului o
pedală care îi o hrană, animalul va prefera plăcerea. Puterea
obişnui] Fiecare excitaţie electrică îi va declanşa eliberarea de care
mediază senzaţia de plăcere.
Fenomenul este similar la cascadori şi la care caută riscul urcând
pe blocuri şi stânci abru fac bungee jumping etc. Se numesc „High
Sensat Seekers" (Căutători de senzaţii tari).
Fiecare senzaţie de risc pe care o caută declanşi un val de DA care
îi procură plăcerea şi bucuria de singular, de a fi învingător într-o
acţiune de mare cui
Trebuie spus că nu toată lumea are gei programe de declanşare a
eliberării de DA în situat risc, şi deci nici plăcere în aceste
circumstanţe.

RÂSUL
Ne amintim de studiul lui K. Murakami (2 care a demonstrat efectul
benefic al râsului asupra i de sănătate, reuşind în experiment să
obţină o regii glicemiei în diabetul zaharat de vârstă (tip II).
Michael Miller de la Centrul Medical din Maryland (SUA), după ce a
studiat efectele râsului asupra sănătăţii, a trecut la recomandări
terapeutice.
Râsul este un bun remediu contra stresului. Ameliorează circulaţia
sângelui. în scop terapeutic este recomandat cel puţin 15 minute
pe zi.

FRICA
Frica este unul din sentimentele cu efecte distru¬gătoare majore.
Rolul ei în evoluţie a fost acela de autocon¬servare, de apărare. în
societatea umană, cel puţin actuală, frica n-ar trebui să
funcţioneze. Pentru omul actual, frica nu este un atribut evolutiv, ci
un atavism involutiv. Mai mult încurcă decât descurcă.
Frica poate să fie atât de presantă, încât să perturbe desfăşurarea
oricărei alte activităţi. Poate bloca în faţa unui examen, a unui test,
poate determina panică, insomnie şi în final o boală somatică,
îndeosebi vasculară sau digestivă.
Toate puterile dictatoriale s-au folosit de emoţia fricii pentru a-şi
domina supuşii. Emiterea de legi cu pedepse aspre pentru opinii
proprii nu are alt scop decât înfricoşarea oamenilor, pentru a fi
reduşi la tăcere.
Metoda înscenărilor politice am văzut însă că se poartă încă pe la
multe case, fără îndoială, tot ca expresie a dominaţiei emoţionale
şi a unor calcule. Reptila din noi continuă să muşte. Oare până
când? Va veni vreodată un timp când biologia noastră nu va mai fi
sfâşiată, cel puţin la nivel social?
Un efect digtructiv al fricii, întreţinută prin mass-media, îl
constituie şi aducerea, din dorinţa de câştig, a tot soiul de indivizi
bolnavi psihic sau analfabeţi pe post de
Cassandre, care prevestesc cutremure, catastrofe şi a nenorociri
apocaliptice. Am cunoscut mulţi indivizi astfel de pretenţii şi care
delirau din cauza bolilor psih de care sufereau. Spre marea mea
surpriză am văzut eh oameni cu pretenţii, care le acordau credit.
Ca medic am tratat mulţi oameni care, c cauza anunţării cu
trâmbiţe mediatice a cutremure catastrofale în Bucureşti, au făcut
depresii, insomnii şi plecat de acasă de la bloc să doarmă la ţară,
pe pămân
Nu înţeleg de ce aceşti oameni nu sunt condi mai întâi la un medic
psihiatru să-i examineze şi abia du aceea să fie ascultaţi. Intr-o
democraţie, să nu interese pe nimeni cel puţin din calcul economic,
îmbolnăvii unor oameni de către alţii dornici de faimă şi de rating
Structurile cerebrale, în care se prelucrează emo de frică, sunt
constituite din amigdală şi ariile vizua Acestea sunt activate la
RMNf în timpul trăirii aces emoţii.
Dacă se distruge experimental amigdală, arii vizuale nu mai sunt
activate, ceea ce sugerează , amigdală era cea care trimitea
imaginea anxietantă st ariile vizuale.
Este interesant, ca mecanisme de funcţionare creierului, modul în
care procesează informaţia amigda J. LeDoux (1990) descrie două
căi de răspuns al amigdal un răspus scurt, rapid, utilizat în caz de
pericol, cu seu circuitarea cortexului prefrontal şi altul mai lent,
introducerea în circuit şi a ariilor prefrontale.
I. Stimul —* Talamus (nucleu pulvinar) —* Amigdală
Răspuns rapid inconştient
II. Stimul -4 Talamus —» Cortex frontal —* Amigdală
Răspuns mai lent conştient
Calea rapidă este inconştientă, pentru că nu ajunge în aria de
decodificare a informaţiei, care este cortexul prefrontal. Este de
reţinut aici că, deşi amigdala trimite informaţia în ariile vizuale, noi
vedem pericolul şi ne retragem din faţa sa şi luăm atitudinea de
apărare înainte de a deveni conştienţi de prezenţa sa. Este o
vedere mediată numai prin amigdala pentru a lua atitudinea rapidă
de apărare. Abia în timpul doi devenim conştienţi de ceea ce se
petrece prin transmiterea informaţiei, la cortexul prefrontal.
LeDoux crede că multe informaţii de care nu suntem conştienţi,
sunt depozitate în memoria afectivă a creierului emoţional.
Amigdala conferă semnificaţie afectivă evenimentelor împărtindu-
le în plăcute şi neplăcute, periculoase sau neutre. De aceea i se
spune şi mic creier emoţional. Distrugerea amigdalei este urmată
de indiferenţă afectivă.
In stare de bună funcţionalitate, amigdala este cea care
controlează pasiunea. Aşa ne-am putea explica de ce marile
pasiuni sunt trăite de cei cu o emotivitate mai exprimată. Marile
talente în muzică, artă, poezie pot avea şi o mare acuitate afectivă.
„Hipocampul recunoaşte faţa unui vecin, dar amigdala decide dacă
ne place sau nu", spune LeDoux, voind să sublinieze importanţa
amigdalei ca centru al afectivităţii.
In caz de pericol sau de furie, amigdala este cea care induce
reacţia de tip simpaticoton, care este util de urmărit, pentru a
înţelege paralelismul dintre drumul străbătut de influxul nervos şi
reacţiile biochimice.
Circuitul nervos pleacă de la amigdala la hipotalamus, trunchi
cerebral şi ariile corticale.
Toate aceste formaţiuni sunt puse în stare de alarrr Hipotalamusul
activează axul hipotalamo-hipofiz corticosuprarenal cu eliberare de
A, NA şi hormo corticoizi. Trunchiul cerebral pune în acţiune sistem
nervos simpatic periferic. Se eliberează şi la acest ni\ A şi NA -, prin
care este controlată circulaţia, respirat musculatura netedă din
vase şi din iris.
Rezultatul va fi realizarea aproape instantanee posturii de apărare
a organismului: midriază, însemnai mărirea pupilelor, pentru a
vedea cât mai bine pericoli intrarea în acţiune a musculaturii,
pentru a fi gata i ripostă, creşterea pulsului şi a presiunii arteriale,
a ritmul respirator, pentru a aduce mai mult oxigen în structur de
răspuns la atac sau apărare, activarea metabolismul muscular prin
hormonii coticosuprarenali.
Un stres sau o frică de lungă durată pot fi urmî de consecinţe
patologice la majoritatea dintre ace! structuri solicitate.
Serbat la etatea de 107 ani şi întrebat asup secretului acestei
performanţe, un important persoi englez din ierarhia bisericii a
răspuns simplu că datorează vârsta faptului că niciodată nu i-a fost
frică.
De funcţionalitatea amigdalei şi a hipocampu este legată şi
procesarea memoriei.
în orice proces de învăţare vom reţine cu atât n uşor, cu cât
investim mai multă emoţie, culoare afecti în ceea ce învăţăm. în
alţi termeni, învăţăm mai uşor de ne motivăm conştient ceea ce
învăţăm.
Amigdala girează memoria afectivă inconştien iar hipocampul
memoria conştientă.
Se crede că evenimentele traumatizante c copilărie sunt păstrate
în memoria inconştientă amigdalei toată viaţa. Aceasta ar fi
explicaţia reac involuntare ulterioare la o serie de factori
condiţionaţi de engramele din memoria noastră afectivă. Frica de
şerpi, de păianjeni, şoareci etc. ar avea acest mecanism. Jung
susţinea că multe din aceste fobii îşi au originea în arhetipul nostru
individual şi colectiv, ar transcende deci, experienţa personală şi ar
ţine de una ancestrală, a speciei şi poate chiar mai mult.
Evaluarea afectivă a tuturor informaţiilor venite din interiorul şi din
afara organismului are loc la nivelul cortexului orbitofrontal unde
este zona de convergenţă a acestora. Cortexul prefrontal exercită
astfel un control raţional asupra emotivităţii noastre. O leziune la
acest nivel este urmată de un comportament dezinhibat şi violent.
Se poartă îndelungi discuţii asupra raportului dintre voinţă sau
controlul raţional şi afecte. Unele stări ca tristeţea, indispoziţia
afectivă nu pot fi uşor controlate, dar nici imposibil. Autoeducarea
emotivităţii este posibilă.
Autocontrolul la care ajung cei antrenaţi, prin diverse sisteme de
origine orientală, este o dovadă concretă a posibilităţilor de a ne
domina pulsiunile afective.
Chiar şi o indispoziţie psihică poate fi înlăturată prin aducerea în
minte a unei imagini plăcute, a unei amintiri fericite, printr-o
lectură plăcută, un spectacol, recurgerea la sport sau ieşirea în aer
liber.

CHIMIA IUBIRII
Dragostea este unul dintre cele mai comentate sentimente şi a
făcut obiectul artei şi al literaturii, cu mult înainte ca ştiinţele
neurocognitive să-i acorde atenţie.
în exercitarea funcţiei erotice apar multe elemen care nu pot fi
explicate din perspectiva evoluţionis Existenţa a două organe
genitale diferite, fiecare la , purtător şi totuşi congruente, adecvate
nu numai formă, ci şi cu o funcţionalitate diferită, dar aflată directă
corespondenţă cu a celuilalt sex, îmi este foai greu s-o înţeleg
numai ca rezultat al selecţiei natura Câte Eve trebuie să fi pierit
până s-a găsit una potriv: pentru Adam? Dar să derulăm timpul şi
să-l privi pe Adam cu Eva selecţionată de evoluţie după dorir inimii
lui. După ce criteriu o alege? Fiecare dintre r are opţiuni diferite, în
parte dependente genetic, alte cultivate de ambianţă. Fiecare
dintre noi purtăm minte, mai mult sau mai puţin clar conturată,
imagin partenerului preferat. Numai la modul ideal poate fi singură
imagine, pentru că în realitate sunt o multitudi de imagini, care au
ceva comun şi care constituie aria d care subconştientul nostru
alege, mai exact amigda semnalându-ne brusc printr-un impuls, pe
care îl simţi mai mult la nivelul inimii decât în creier. Este emo
dragostei. Cu cât imaginea partenerului este mai aproa de cea
ideală, cu atât intensitatea emoţiei este mai îna mergând până la
acel „coup de foudre" fericit.
Deci mai întâi este imaginea, vederea ur partener potenţial pentru
o trăire în doi. Ne poate atra imaginea de ansamblu sau doar un
amănunt - voc< parfumul, silueta, rotunjimea formelor, adâncimea
expresivitatea privirii, senzualitatea degajată de mişc ş.a. Toate
astea sau ceva din ansamblul însuşirilor ui persoane rezonează cu
prototipul din memoria noasl afectivă şi declanşează, cum spune,
Jean-Baptiste Goyc o cascadă de evenimente hormonale şi
neuronale.
Această primă etapă în care apare emoţia dragostei se însoţeşte în
plan funcţional de o serie de modificări vegetative ca tahicardie,
hiperpnee, congestia feţei etc.
în timpul următor se naşte dorinţa de cucerire a partenerei sau
partenerului.
Toate fiinţele vertebrate au fost gratificate prin plăcere de către
evoluţie în scop de reproducere. Omul, nemaifiind strict dependent
de natură, îşi creează un confort propriu, o diversificare a surselor
de plăcere, în care sexualitatea fără reproducere devine o
dominantă.
Dorinţa erotică fiind o conduită de căutare a plăcerii este mediată
biochimic tot de DA.
Dragostea, spre deosebire de alte sentimente, devine o
preocupare monomană, o obsesie care are ca obiect pe celălalt
partener pentru un timp variabil. Dacă ar mai fi moda exprimării în
limbaj cibernetic, am spune că dragostea durează până când
informaţia erotică, oferită de partener, devine redundantă, nu mai
declanşează programul erotic, pentru că nu mai are caracter de
noutate. De vreme ce sistemul dopaminergic de susţinere
biochimică poate fi reactivat de o nouă informaţie erotică,
înseamnă că nu epuizarea sa este cauza uzării dorinţei erotice.
Care sunt zonele din creier cu care iubim? Studiile efectuate de
cercetători prin mijloace actuale au constatat o activare în timpul
excitaţiei erotice în nucleul putamen, considerat un rezervor
important de dopamină şi la nivelul ariei cingulare anterioare.
Stimularea acestei arii cingulare la om şi la maimuţă declanşează
un comportament erotic.
In exercitarea funcţiei erotice intervine de asemenea un complex
joc hormonal. Se ştie că la majoritatea speciilor există şi o
comunicare chimică prin ferotnoni. Primul feromon a fost izolat la
fluturi de către Butenandt şi Karlson. Şi în atracţia sexuală, i nivel
uman, s-a constatat intervenţia feromonilor. Jeal Baptiste Gouyon
(2005) citează o experienţă efectuată i Institutul Bolzman din
Viena. Unui grup de bărbaţi i ÎI dat să inhaleze feromonul copulină
prelevat din vagin» unei femei aflată în perioada de ovulatie.
Rezultatul a fel creşterea titrului de testosteron la toţi bărbaţii.
Există o chimie particulară în exercitarea propil zisă a funcţiei
erotice. Lucy Vincent (2005) face o sintezif opiniilor aflate în uz la
ora actuală.
Ar exista un triptic hormonal al plăcerii dezvolll în timpul
orgasmului, când atinge o intensitcl incomparabilă cu nici o altă
circumstanţă fiziologică. momentul culminant al plăcerii erotice în
care, cum spu Fausta Antonini în alt context, suntem cuprinşi de
tretnl şi cutremur, sunt secretate din abundenţă dopamin ocitocina
şi endorfinele.
Ocitocina ar fi responsabilă de toate emoţiile tră în comun de cei
doi parteneri, de ataşamentul dintre de plăcerea procurată prin
sărut, atingeri şi mângâia Ecoul psihic, înflăcărarea, senzaţia
inedită de evada din cotidian în universul voluptăţii, al trăirii
simţuril răvăşite în care şi respiraţia pare a se opri pentru a lă| loc
savurării la maxim a plăcerii, ar fi rezultatul activă| de către
ocitocina a unor circuite nervoase din creier: invitat să participe la
festin.
Mi-am exprimat mult mai pe larg opiniile desp sexualitate în alte
lucrări. Aici sunt obligat să mă limit doar la ecoul său emoţional.
Câteva fraze în plus su totuşi de adăugat.
în manifestarea propriu-zisă a sexualităţii, pa să fi fost investită
toată inteligenţa naturii şi cele m subtile forme de energie. Pentru
împlinirea unităţii în d nu s-a precupeţit nimic. Interesul major al
naturii pa să se fi concentrat în structura celor doi poli ai fiinţei
umane: cerebral şi sexual Fiecare fază a actului erotic este
coordonată şi condusă pas cu pas prin mecanisme de o
extraordinară fineţe pentru a ajunge în final la emoţia orgasmului.
Reproducerea este beneficiul secundar, este cursa întinsă speciei
şi nu este decât rezultatul unei singure întâlniri erotice. Restul este
doar gratificaţie, prin care fiecare celulă este pusă în vibraţie, iar
psihicul este cotropit de o senzaţie de exaltare, de bucurie şi de
relaxare. Orice amintire a durerilor, care încorsetează sufletul, este
în acea clipă dată uitării. Acesta este marele miracol al emoţiei
erotice.
Pentru acest motiv, ori de câte ori am avut ocazia să mă refer în
lucrările mele la acest subiect, m-am străduit să înalţ un imn iubirii,
să o ridic pe un piedestal de frumuseţe, s-o desprind de zgura unei
percepţii comune, atât de insistent cultivată astăzi prin media,
redusă la un simplu instinct animalic.
In cartea sa, „Martorul eternităţii", publicată mai întâi în Franţa,
Henriette Yvonne Stahl descrie o astfel de trăire în care emoţia a
atins intensitatea extazului mistic, permiţându-i întâlnirea cu
Sacrul.
EMOŢIA MUZICII
Puţini oameni nu sunt sensibili la muzică. Agreăm, în primul rând,
muzica în care am crescut. Ea constituie semnalul la care s-au
sensibilizat programele noastre de percepere şi de savurare a
muzicii. Evident şi educaţia ulterioară în alte genuri muzicale este
hotărâtoare. Am cunoscut şi persoane care aveau o predispoziţie
particulară pentru muzica cultă, de la primul contact cu aceasta,
fără să fi avut o educaţie prealabilă.
Cercetătorii nu s-au hotărât încă dacă muzic; avut un rol în evoluţie
sau nu. Unii spun că da. Alţii că i Iar Darwin zice că înainte de a
putea să facă o declara de dragoste, pentru că nu învăţaseră încă
să vorbeas strămoşii noştri şopteau la urechea partenerelor ce
dezarticulat care voiau a fi note muzicale. Ce seducăt trebuie să fi
fost! Şi ce imaginaţie puteau avea! Şi dar mai ales Darwin! Muzica
exprimă afectele cele n profunde şi mai colorate dintre toate
formele de ai spune pianistul Jean-Philippe Colard.
Lăsând la o parte orice discuţie inutilă, muzica este invenţia
omului, ci a Universului. Armoniile muz: sunt armoniile Universului.
Prin muzică Universul exprimă nevoia de frumos, de estetic.
Sintagma de Cosmos creată de Pitagora înseam armonie. Fiecare
planetă îşi are muzica sa, muzica sferei în care anticii chiar
credeau.
Toate corpurile fizice au câmpuri de frecvei proprie. Se poate
spune că au o muzică proprie. Zgomo ploii, pe acoperişul unei case
de la sat, este o muzică şi o dată în copilăria mea am adormit
ascultând-o. Vân toamnei, care se năpusteşte brusc asupra frunze
îngălbenite, pare să le cânte elegia despărţirii până primăvara
viitoare. Pădurea, în miez de vară, are muzică abia şoptită plină de-
un mister, care mă-nfi< întotdeauna când o ascultam în
singurătate. Şi ce fiori gheaţă ne străbat când auzim viscolul iernii
spulbera zăpada!
Fiecare pasăre îşi are muzica sa cu rol atât reproducere - şi aici îl
cred pe Darwin, dacă face refer numai la păsări - cât şi în
anunţarea către alte surat teritoriului lor.
Muzica ne face mai buni, mai umani, punâ creierul emoţional să
vibreze în rezonantă cu ritmul s
Şi prin chimia sa misterioasă ne picură în fiecare celulă armonia,
bucuria vieţii, sentimentul de satisfacţie, de împlinire şi dorul de
necunoscut. De aici a venit şi sugestia utilizării muzicii în scop
terapeutic, fiind aplicată în multe clinici din lume.
De la Chandra Bose până astăzi s-au efectuat o mulţime de studii,
inclusiv la noi, care demonstrează că şi plantele sunt sensibile la
muzică. Şi nu la orice muzică. S-a văzut efectul benefic al muzicii
clasice, armonioasă asupra plantelor, nu numai în experiment de
laborator, dar feno¬menul a fost exploatat şi în obţinerea de
recolte dorite pe loturi mari de plante cultivate. Muzica
zgomotoasă, dizarmonică, agreată astăzi de anumite vârste,
exercită un efect nociv asupra plantelor, care poate merge până la
uciderea lor.
Creierul nostru receptează muzica activându-şi cortexul prefrontal,
care o conştientizează, amigdala care ne gestionează emoţiile şi
alte zone, în funcţie de genul de muzică ascultat.
închei prin a spune că, fără emoţia inspirată de muzică, lumea ar fi
cu mult mai tristă.
în concluzie la acest capitol, se poate spune că omul dispune de
două creiere - unul cu care gândim şi vorbim şi altul cu care
simţim, cu care ne colorăm fericit existenţa sau ne ucidem neuronii
şi ne distrugem sănătatea în funcţie de caracterul pozitiv sau
negativ imprimat emoţiilor şi gândurilor noastre.
Am analizat pe larg, cu scop preventiv şi instructiv, efectele nocive
ale emoţiilor distructive, studiate astăzi în cele mai mari
laboratoare din lume. Efecte care, după cum am menţionat, nu se
răsfrâng numai asupra celui pe care îl rănim, ci şi asupra celui ce
răneşte. Şi intenţionat am să repet că această definiţie şi
demonstraţia nu este a mea, ci a unui om foarte avizat în domeniu,
psiholog 1 scriitorul american Daniel Goleman care a adus în att\\
lumii ştiinţifice importanţa vitală a emoţiilor noastre
Cu emoţiile noastre putem salva lumea sau pt s-o ucidem. Lumea
actuală este aşa cum sunt şi emc i: noastre, pentru că este
rezultatul emoţiilor noastre. I a nu ne place, trebuie să ne
schimbăm modul în car gestionăm emoţiile.
Insensibilitatea emoţională sau dimpoiîi emoţiile primare,
moştenite ancestral, din stadiul oml] - vânător de animale, exaltă
în noi spiritul răztxji manifestat prin războaie şi violenţă împotriva
semerli Este cel mai mare paradox al omului, care trăieşll civilizaţia
timpului nostru.
Secolul al XX-lea a fost declarat secolul ştiinţei ji raţiunii. Şi cu
această ştiinţă şi această raţiune au fost t în cele două războaie
mondiale mai mulţi oameni dec it toate războaiele precedente
înregistrate de istorie! Si: fie nici o diferenţă între imaginea omului
acoperit cub de animale arătându-şi forţa printr-o bâtă ţinută în nâ
şi între cel îmbrăcat în costum modern elegant ţinârl mână
simbolul bombei atomice...?
Studiile actuale evidenţiază două sisteme dif i de evaluare a
emoţiilor. Unul controlează enui pozitive, iar altul pe cele negative.
Creierul nostru t de două ori mai repede activat de emoţiile
negative ci de cele pozitive. Aceasta este explicaţia răului dinii Aici
este de dat bătălia cu noi înşine. Să nu răspunl la primul impuls,
atunci când suntem tentaţi să dăm unei emoţii distructive. Un
adversar nu poate fi dezal prin agresivitatea care incită la altă
agresivitate, ci I compasiune, empatie, înţelegere.
Atât experienţa individuală, cât şi cele din div laboratoare ne spun
că este posibil ca hiena din poată fi învinsă, că putem prelua
controlul conştient, lucid al emotivităţii, condiţie ineluctabilă a
supravieţuirii noastre.
SIMŢUL MORAL ÎN CONCEPŢIA ŞTIINŢIFICĂ ACTUALĂ
Cercetătorii în domeniul ştiinţelor neurocognitive şi-au pus
întrebarea de unde vine simţul moral - din cultură sau de la
biologie? Stimularea unor zone precise din creier în timpul prestării
de către subiecţii testaţi a unor activităţi ce necesită implicarea
unei atitudini morale, a condus la concluzia că există o bază
biologică înnăscută pentru simţul moral.
în studiul asupra acestui subiect Joshua Greene (2001)precizează
că ne naştem cu simţul echităţii şi al aversiunii de a face rău cuiva.
Subiecţii care au fost obligaţi să ia o decizie morală în circumstanţe
psihologice experimentale şi-au activat mai multe arii din creier
asociate emoţiilor: cortexul cingular posterior, girusul frontal
median, şanţul temporal superior. La acest nivel al creierului s-ar
exercita un control inhibitiv asupra deciziilor agresive.
Dacă una din aceste arii din creier este lezată, controlul asupra
atitudinii morale ar fi diminuat. Simţul moral ar depinde deci de
calitatea emoţiilor noastre sociale şi anume - compasiunea, ruşinea
şi culpabilitatea.
Antonio Damasio, Michael Koenigs şi Mere Hauser au constatat prin
studii psihologice de laborator că subiecţii care luau decizia de a
sacrifica o victimă aveau leziuni la nivelul cortexului prefrontal.
Alte studii au fost axate pe simţul echităţii (Princeton, 2003).
Imageria cerebrală a activat alte zone din creier - şi anume insula
anterioară şi o arie din zo prefrontală dorsolaterală dreaptă.
Observaţiile asupra copiilor mici, care încă au învăţat să vorbească
pledează pentru ideea că, îr la acea vârstă, omul ar avea aversiune
pentru suferiii semenilor.
Prin găsirea acestui suport biologic al atitudi morale în creierul
uman, neurobiologii emit concluzia genele care controlează aceste
emoţii au fost selectate ( a lungul evoluţiei, dar nu cu scopul ca noi
să fim fii] morale, generoase, ci doar din nevoia de a sesiza emoţ
congenerilor, de a le prevedea comportamentul agre şi a lua
măsuri în consecinţă în lupta de supravieţuire, spune Jean Decety
(Universitatea Washington).
James Blair (neurolog, SUA) afirma şi el că ac comportament de a
nu suporta suferinţele altora nu i motive altruiste (doar am discutat
că selecţia natur nu are morală!), ci este acceptat pentru a-şi cruţa
semen când acesta dă semne de supunere. Procedând i
economiseşte propriile eforturi şi se poate folosi de ce îi devine
dator.
Nici simţul de echitate nu are conotaţii altrui ci doar de a sesiza
semenii dispuşi să coopereze pen avantaj reciproc. Spiritul de
colaborare este întâlni la alte niveluri, la unele antropoide, la
microbi, albi furnici, lei, lupi (în timpul vânătorii comune), etc.
Se remarcă în acelaşi timp existenţa atitudinii colaborare şi în
lumea noastră, în care comportamer altruist şi moral este cel mai
adesea contrar ideii moştenire genetică din vremea procesului de
umanizj
Intre morală şi violenţă, recunosc neurobiolc se insera gramatica
limbajului şi a culturii. Se susţine, către promotorii psihologiei
evolutive că, din punct
vedere istoric, creierul uman s-a format în preistorie într-o perioadă
de 1,8 milioane de ani până în urmă cu 9.000 de ani, când a apărut
agricultura. In această perioadă s-ar fi format genele violenţei, pe
când omul era doar vânător şi culegător de fructe. Atunci, în
Pleistocen, s-ar fi dezvoltat circuitele dopaminergice care
procesează dorinţa de risc şi de plăcere. Deşi trăim în oraşe, spune
Buss, avem un creier de sălbatic.
Edward Hagen afirmă că, pentru a se produce o mutaţie favorabilă,
care să se manifeste în populaţie, este nevoie de 20.000-200.000
de ani. Or, de la formarea creierului cu genele violenţei, n-au trecut
decât 9.000 de ani. Ne-ar mai trebui încă cel puţin 10.000 de ani
timp necesar pentru ca, printr-o mutaţie fericită, să dispară genele
violenţei şi să vedem, în sfârşit, pacea pe Pământ! Frumoasă
perspectivă!
Este, desigur, doar o opinie, dar care este contrazisă de
observaţiile ultime ale geneticii, pe care le-am comentat şi noi aici.
Cum se explică „morala" ucigaşilor în serie? Prin tulburarea
accentuată a personalităţii de tip psihopat. Individul nu are nici o
remuşcare, deşi este conştient de răul pe care îl determină.
Studiile acestor indivizi, arată James Blair, au relevat existenţa unui
deficit emoţional. Amigdala lor, care răspunde la emoţia de teamă,
prezintă o slabă activare. Probabil, spun analiştii fenomenului,
condiţiile de mediu şi o predispoziţie genetică ar putea să explice
dezvoltarea lor psihopatică.
Neurobiologia, neuroetica, sociologia, filosofia discută intens în
prezent despre bazele naturale ale moralei.
Vincent Descombes, cercetător în ştiinţe sociale, - ne spune că
morala nu este decât refuzul de a face oamenii să sufere. O
societate umană nu se poate cono decât dacă oamenii îşi
controlează pasiunile.
Făcând o trecere în revistă a opiniilor exprim, constatăm o tendinţă
netă de orientare darwini Aşa după cum omul nu s-a născut ca
urmare a u necesităţi evolutive, ci doar ca un accident al evolui nici
funcţiile morale nu au vizat vreun sens etic, de ge celui subliniat de
toate codurile morale, care au moţi mai toate religiile, ci au fost
create de selecţia natui cu scop de cooperare, de condiţionare a
unui succe; supravieţuire.
Morala biologică ar anticipa deci morala creşt cu care nu ar avea
nimic comun.
în tot acest biologism reducţionist de secol al > lea apare şi vocea
unui sociolog care situează la origi unor comandamente morale nu
numai selecţia natural şi selecţia raţională (Raymond Boudon).
Este inadmis să reducem fiinţa umană exclusiv la condiţia sa biolog
ignorând total condiţia sa spirituală. Desfiinţăm în noţiunea de om.
Ce poate înţelege un tânăr care este inst după criteriile unei
morale darwiniste? Că morala < atitudinea de îngăduinţă
condiţionată de prop\ interese. Când interesele mele nu sunt în joc,
morala inutilă. Convieţuirea socială este asigurată prin lege, nu
prin morală.
Nu sunt, sub nici o formă, exagerat în ac deducţii. Din opiniile
exprimate aici rezultă că moral, are o bază culturală, ci doar
biologică, ţinând de inter de a supravieţui şi nu de compasiune, de
educaţie sai bun simţ. Eu înţeleg de unde vine această „morală"
dei de filmele cu cowboy, adorate la vârsta teribilism juvenil, dar
îmi este greu s-o înţeleg la nivel universil
Un alt unghi de vedere asupra moralei, în lumea modernă, nu mai
există, pentru că ştiinţa nu ia în consideraţie morala creştină, sau
cel puţin a bunului simţ, ci dimpotrivă, din interese bine...
finanţate,"se constată în prezent, în unele zone ale lumii, o netă
tendinţă scientistă manifestată printr-un război dur declanşat
împotriva religiei, război a cărui motivare este uşor de înţeles din
acest context.
Nu este de mirare că omul a continuat să se manifeste ca o fiinţă
violentă, evident, sub diverse forme şi în grade diferite, de la
intoleranţa faţă de cei cu care se ciocneşte pe stradă, până la
delincventa majoră.
în altă ordine de idei, toate opiniile se contrazic în propriile
afirmaţii şi sunt în contradicţie cu ultimele desco¬periri, în materie
de neurogeneză şi neuroplasticitate.
Pe de altă parte, ni se spune că suntem înzestraţi de la natură cu
simţul echităţii, că avem o aversiune pentru suferinţa semenilor,
dar în acelaşi timp ni se spune că întreaga noastră morală nu
serveşte decât interesul de a supravieţui. Cu alte cuvinte îmi pot
permite să fac orice este doar în interesul meu. Singura teamă
trebuie să fie doar de a nu intra în vizorul justiţiei.
Mă întreb cine are interesul să golească de orice conţinut spiritual
comportamentul uman? Nu există suficient de multă violenţă în
societatea umană? Dorim cu orice preţ să avem o justificare
biologică perpetuă pentru războaiele pe care le provocăm? Este
ştiinţa, morală? Mă întreb. Nişte oameni, care se dovedesc atât de
inteligenţi în domeniul lor de activitate, să nu fie deloc conştienţi
de consecinţele sociale ale teoriilor lor? Sau sunt foarte conştienţi,
dar îşi respectă propria lor concepţie: morala nu este decât
pulsiunea unui interes.
Dacă baza prestaţiei noastre morale se sprijină dl pe gene, atunci
excludem rolul mediului, al educate Am discutat pe larg despre
capacitatea de modelai; creierului, în funcţie de învăţare şi de
educaţie. Deoail noile descoperiri în neurofiziologia creierului aii
consecinţă pragmatică de ordin social, în primul rând i se pare că
este în interesul umanităţii să promovăm c ce o poate ajuta.
După opinia mea, există o parte a lumii ştiintil cu o netă tendinţă
biologizantă. Omul nu este decât ce şi gene impuse de evoluţie, ni
se spune. Oricât ar pâ de nefondată o explicaţie oferită unui
fenomen, este preferat oricărei alta, care iese din rigorile înguste
materialismului din secolul al XlX-lea. Aduc un sin exemplu eludat
de aceste teorii. Conform ultim concepte din fizica cuantică,
conştiinţa noastră pe acţiona în sensul dorit asupra materiei, deci
asu] propriei noastre structuri, activând sau reactivând ui gene
după cum a demonstrat în exemplul comentat gt ticianul K.
Murakami.
Nu suntem, aşadar, strict dependenţi de da noastre genetice.
Ignorarea laturii noastre spirituale poate aduce decât imense
pagube în multiplele plai ale existenţei noastre.
Constat cu mare nedumerire că, în loc să se juc cu creierul propriu,
se face uz doar de creierul glo acela al modei, al tendinţei (trend-
ului), indiferent adevăr. O asemenea atitudine nu poate fi decât
expr unei concepţii riscante şi anacronice despre viaţă, simte de
aceea nevoia pregnantă ca omenirea să acce la o altă conştiinţă, o
altă spiritualitate, care s-o urnei din acest punct extrem de
periculos pentru existenţa

CAPITOLUL 5
CONŞTIINŢA DE DINCOLO DE MOARTE
Am folosit intenţionat acest titlu, care sugerează ideea continuităţii
conştiinţei şi dincolo de limitele corpului nostru fizic.
Este moartea doar un fenomen fizic pur, de încetare a tuturor
proceselor specifice vieţii, sau sunt implicate şi o multitudine de
fenomene, ce ţin de o altă cunoaştere, aşa cum susţin toate
tradiţiile mistice, filosofiile spirituale orientale şi toate religiile?
Ideea supravieţuirii spiritului, mai exact a ceea ce în limbajul
comun a fost numit „suflet", după încetarea vieţii terestre, s-a
perpetuat mai mult ca o credinţă decât ca o convingere fermă,
motivată de afirmaţia că... nimeni nu s-a întors de pe lumea
cealaltă ca să ne spună ce este acolo...
Acest ultim argument începe să fie clătinat acum la trecerea dintre
milenii. Regresia hipnotică, regresia transpersonală indusă,
respiraţia holotropică sau alte tehnici, studiile prin mijloace
ştiinţifice ale morţii clinice, care sunt efectuate în prezent, par să
ne aducă informaţii «chiar de pe lumea cealaltă" ca să folosim o
expresie consacrată.
Concepţia materialistă despre lume a deplasat ideea eternităţii, ca
stare de spirit, în teritoriul superstiţiei şi ca urmare, preocuparea
pentru o astfel de temă nu
părea a fi o decoraţie pe blazonul omului de ştiinţă, toate acestea,
încercări sporadice, cu intenţii mai m anecdotice, decât de
implicare ştiinţifică, au existat îi de la sfârşitul secolului al XDC-lea
(Albert Heine, 18 Sidgewic, 1894 ş.a.).
Breşa, în tăcerea păstrată în sanctuarul medicii asupra unor
fenomene neobişnuite din timpul mo clinice, o face psihiatrul şi
psihologul Raymond Moc cu cartea sa „Viaţa după viaţă" („Life
After Life", 19y înregistrând un răsunător ecou internaţional nu nur
pentru lumea medicală, ci şi pentru cea din afara sa.
Cartea lui R. Moody este rezultatul unei cercel efectuate pe 150 de
subiecţi care au traversat experie: unei morţi clinice, numită de
atunci şi experienţa i apropierea morţii, prescurtat NDE.
Incitaţi de mărturiile culese de R. Moody, o s€ de medici, îndeosebi
specialişti în chirurgia cordu care vin mai uşor în contact cu astfel
de cazuri, dai cercetători de alte profesii (Kenneth Ring, Michael
Sab Bruce Greyson ş.a.) au publicat rezultatele propriilor cercetări.
Concluziile acestor studii pledează pentru id existenţei a două
registre de manifestare a conştiinţe conştiinţăfizicâ, exprimată în
condiţiile de funcţionalit normală a corpului nostru şi o conştiinţă
holotropx cum o numeşte Stanislav Grof, sau infinita, manifest
extracorporal, independent de corpul fizic, într-o « dimensiune a
existenţei, s-o numim spirituală, sau termeni comuni, în acel
„dincolo".
Am putea spune că în NDE facem cunoşti cu o altă faţetă a
conştiinţei, capabilă de performa informaţionale pe care creierul nu
le poate realiza. N
pare, aşadar, o aventură a conştiinţei în teritorii celeste. Numai că
această aventură, dacă se poate irevocabil confirma, reprezintă
fundamentul întregii existenţe în univers.
Dacă ştiinţific nu se poate demonstra că NDE este explicabil prin
resorturi ce ţin de fiziologia cunoscută a organismului uman, atunci
prezenţa sa este o pledoarie pentru existenţa a două realităţi
paralele şi interconectate. Una este a lumii fizice, concretă,
efemeră, aflată în continuă transformare. Cealaltă este o realitate
invizibilă, primordială şi eternă, accesibilă senzoriali taţii noastre,
numai în condiţiile unei conştiinţe modificate. Este o realitate
esenţială, acauzală, ea însăşi aflată într-o continuă transformare,
evident, la scara timpului cosmic, cauză finală a lumii concrete,
implicată într-un infinit puzzle cosmic.
La noi în ţară fenomenul NDE este studiat de psihosociologul Ionel
Mohârţă. Făcând apel la explicaţiile subtile ale fizicii actuale, Ionel
Mohârţă emite în 2004 teoria pulsaţiilor conştiente
sonoluminiscente - în care vede gândirea (conştiinţa) ca fiind
formată din „holograme sonoluminscente învelite de o undă
solitonică". Subliniază, de asemenea, relaţia conştiinţei cu
arhetipurile, inclusiv cel al morţii.
Prof. Ion Mânzat creează conceptul de psihologie sinergetică
(1999), pentru a explica dinamica energiilor spirituale, care
„lucrează împreună şi concomitent unele prin altele şi nu unele
după altele". Putem vedea, în sensul acestor opinii implicarea
conştiinţei în dimensiunea spirituală sugerată de NDE.
Prin creşterea frecvenţei bolnavilor cu stop cardiac resuscitat,
graţie mijloacelor moderne existente, creşte şi frecvenţa NDE iar,
ca urmare, şi impactul provocator
pentru concepţiile ştiinţifice actuale, stârnind un tot n; mare
interes pentru cercetare.
Cea mai recentă iniţiativă este aceea a Universită Southampton,
din 2007, care şi-a propus un studiu ştiinţi al creierului şi
conştiinţei, inclusiv al NDE manifestat timpul stopului cardiac,
beneficiind de colaborarea peste zece spitale.
Dată fiind sensibilitatea* domeniului discutat, scepticismului
întâmpinat şi a unor reacţii subiective, i se pare a fi util să
menţionez componenţa Comitetul
ştiinţificformatpentruaceststudiu:4profesori universită în psihiatrie
din Anglia şi SUA, alţi 4 medici specialiş în Terapie Intensivă, Boli
respiratorii, Neuroştiinţe, d Anglia şi Canada.
Un alt studiu, deja menţionat, cu un conţini informaţional foarte
doct, efectuat după rigorile ştiinţele moderne este rezultatul
colaborării cu medici specialiş în chirurgie cardiovasculară din
Anglia şi SUA, de căt Pim van Lommel împreună cu alţi colegi din
Oland, Concluziile studiului au fost publicate în revista Lâna (2001)
şi reluate cu un comentariu mai extins într-u alt articol intitulat
„Moartea creierului şi tulburării conştiinţei" (Adv. Exp. Med. Biol.,
2004; 550:115-132).
Lotul reprezentativ de subiecţi supuşi studiulu metodologia
ştiinţifică aplicată, sinceritatea realmenl onestă a comentariilor,
care trec în revistă fără par pris ipotezele ce ar putea explica NDE
şi concluziil interesante ale articolului, îi oferă, în opinia noastră,
deosebită valoare şi credibilitate.
După cum am mai spus, au fost studiaţi 33 bolnavi cu stop
cardiorespirator care au fost resuscita (readuşi la viaţă).
Din acest lot 62, reprezentând un procent de 18 % au raportat
trăirea de experienţe de tip NDE. In ceea ce priveşte intensitatea şi
conţinutul experienţei, numai 7 % au avut trăiri profunde, restul,
doar în grade variabile.
Cauzele stopului cardiac au fost multiple: infarct miocardic, şoc
anafilactic, electrocutare, tentative de suicid, traumatisme
cerebrale, hemoragii cerebrale sau infarcte cerebrale, intervenţii
pentru tumori şi anevrisme cerebrale etc.
Aş reţine atenţia asupra invalidării grave a creierului prin
traumatisme, tumori, hemoragii, pentru că, înciuda acestor
circumstanţe, bolnavii au avut manifestări de conştiinţă dară,
memorie păstrată şi percepţie corectă a ambianţei în timpul morţii
clinice.
In lucrarea noastră, citată mai sus, am prezentat o sinteză a
manifestărilor care au fost raportate în stările de conştiinţă
modificată, inclusiv în moartea clinică, folosindu-ne de date culese
din literatura în domeniu, cât şi din studiul propriu al cazurilor
întâlnite în practica noastră medicală.
Mai întâi este raportată o extracorporalizare, o ieşire din propriul
corp fizic, pe care îl văd cu toate detaliile confirmate ulterior, fie de
deasupra sa, fie de undeva din spaţiul respectiv şi sunt miraţi că
oamenii trec prin „umbra" lor fără să-i sesizeze. Reamintesc aici
mărturia distinsului prof. dr. George Litarczek care îşi vede corpul
întins pe masa de operaţie şi asistă la intervenţia la care a fost
supus, oferind ulterior toate detaliile.
Ceea ce este curios este faptul că subiecţii par să nu se vadă cu
ochii anatomici, naturali. Am relatat mai înainte cazul unei femei
nevăzătoare din naştere, care a suferit o intervenţie chirurgicală pe
creierul foarte grav avariat. N-a ştiut niciodată cum arată lumina
sau întunericul. Cu toate acestea, în timpul intervenţiei
chirurgicale, intră în moarte clinică şi descrie, la trezire, lumina din
sala de operaţie, instrumentele chirurgicale şi halatele
personalului. Ring şi Valarino (1998), Rtb Cooper (1999) confirmă şi
ei prin propriile studii ats date.
Şi dacă „vederea", fără vederea mediaţii ( corpul fizic, inexistentă
la aceste cazuri, este rk) confirmată prin mărturiile superpozabile
reali ftţ atunci consecinţele, în planul cunoaşterii teoreic sunt
demne de reţinut. înseamnă că intervine o al instanţă, care
mediază vederea. Unde se integra; vederea? In conştiinţă. Pe cale
de consecinţă se dectn că, deşi creierul nu mai funcţionează,
conştiinţa este m prezentă. Prin ce miracol, dacă, aşa cum ne
învaţă ştiit medicală, conştiinţa, gândirea reprezintă „secrep
produsul exclusiv al creierului? Sunt obligat să revii obsedanta
întrebare: conştiinţa are în primire un cilii ca instrument de
exprimare hic et nune, adică actul aici, sau creierul este „stăpânul"
conştiinţei? Aşa drc cum am mai subliniat, NDE nu este singurul
argunp care pledează pentru supremaţia conştiinţei şi care jli să fie
singura noastră instanţă funcţională în cele dl dimensiuni ale
realităţii - vizibilă şi invizibilă.
Vederea extracorporală nu se limitează îlî la spaţiul în care se află
corpul dispus, ci străbate j|i corpurile solide întâlnite. „Spiritul"
bolnavului călătorii! liber oriunde vrea sau unde este atras (Sabom,
Vi. 1998).
Stanislav Grof face observaţia că această modali 11 de deplasare
şi „de vedere panoramică" este descrisă şfe Bardo Thodol (Cartea
tibetană a morţilor), care vorhxlt de „capacitatea de mişcare
neîngrădită şi capacitatea ci trece prin obstacole solide".
Aceleaşi posibilităţi de deplasare sunt menţion şi în alte stări
modificate ale conştiinţei, cum ar fi c induse prin ketalar, substanţe
psihedelice, respiraţie holotropică, crize spirituale declanşate
spontan. Grof îl citează pe Robert Monroe care şi-a descris în multe
cărţi experimentele proprii de călătorie extracorporală (1971,
1985,1994).
Majoritatea celor reveniţi la viaţă după NDE relatează despre
imaginea de tunel Apare ca un spaţiu îngust, care desparte cele
două lumi - cea reală şi cea de „dincolo". Am putea să-l
considerăm un fel de tunel al timpului.
Pacienta care mi-a relatat trăirea unei experienţe de tip NDE, după
căderea în golul unui lift, a descris tunelul văzut ca un tub lung, de
formă tronconică, cu capătul mai îngust spre punctul de plecare.
„Aveam în minte ideea că trebuie să mă chinui să traversez acel
tub. La capătul opus am ajuns într-un loc cu o lumină foarte
plăcută şi un peisaj cu iarbă, flori şi păsări care cântau. Eram foarte
fericită acolo, până când o voce mi-a spus de mai multe ori să mă
întorc. „Ce cauţi aici? înapoi! N-a sosit încă timpul tău!". Şi,
supărată, a făcut efortul de a străbate din nou tunelul în sens
invers. Ajunsă acum la capătul său îngust, s-a trezit deschizând
ochii pe mozaicul salonului unde a fost internată.
De obicei, la capătul tunelului sunt întâmpinaţi de 0 „Fiinţă de
lumină", pe care o sesizează că este „Fiinţa Supremă". Ii primeşte
cu o imensă iubire şi îi îmbie să-şi revadă viaţa printr-o comunicare
fără cuvinte. Este greu de înţeles comunicarea fără cuvinte, dar
personal am avut o astfel de experienţă survenită spontan, în
deplină stare de luciditate şi ştiu că este posibilă. într-o fracţiune
de secundă înţelegi conţinutul „unui roman". Dacă în vorbirea
obişnuită se mai întâmplă să nu înţelegi tot ce ţi se spune, aici
totul este clar şi este însoţit de sentimentul de mare certitudine.
Acest „dialog mental este văzut ca o invitel la o „evaluare morală"
(S. Grof, 2006) a vieţii, părânJ fi echivalentul „judecăţii de apoi" pe
care subiectul a face singur, asistând la întregul film al vieţii cu detl
incredibile ale unor evenimente, în care a fost implic cu erorile pe
care le-a săvârşit, cu gândurile, pe care 1 avut atât el, cât şi
preopinenţii săi. „Era ca şi cum eu a avut în minte în acelaşi timp şi
gândurile mele şi pe celorlalţi" afirmă un subiect care a traversat o
astfel experienţă.
îşi văd împlinirile şi neîmplinirile din timpul VH terestre, înţeleg ce
a mai rămas de făcut din program i misiunea, cu care au venit pe
lume la naştere şi de trebuie să se întoarcă. Toţi cei ce trăiesc
fenomenul Nl| capătă convingerea certă că viaţa are un rost, un sol
în ciuda filosofiei practice de viaţă cultivată în lumj modernă.
Reiau din lucrarea Inteligenţa materiei (19S câteva mărturii citate
de Pierre Weil (1989), ale un persoane care au traversat o
experienţă transpersona Iată o relatare a medicului psihiatru
canadian Richa Maurice Bucke, care îşi descrie propria experienţă:
„A văzut că toţi oamenii sunt nemuritori, că ordinea cosmi există
într-o asemenea manieră, încât, neîndoielnic, toa lucrurile
acţionează împreună pentru binele fiecăruia al tuturor, că principiul
fundamental al lumii, al tutur lumilor este ceea ce noi numim iubire
şi că, în fin; fericirea fiecăruia şi a tuturor este absolut certă".
Desprindem din această mărturie câteva din pri cipiile tuturor
religiilor şi anume ideea de eternitate fiinţării sub diverse forme
regizate de alte legi cosmii decât cele de sorginte umană, lecţia de
iubire pe care te „călătorii" tărâmurilor celeste o primesc şi, în fine,
idee că inteligenţa cosmică nu are decât un singur ţel - binele
fiecăruia şi al tuturor.
Dacă ne amintim, acelaşi crez îl propovăduia şi Iisus, ca şi cum... ar
fi venit de acolo... Dar câţi l-au ascultat?
Modul în care subiecţii sunt trimişi înapoi este foarte diferit. Voi
reda pentru ilustrare un caz relatat pe Discovery.
Gilbert este un medic dintr-o clinică de Cardiologie. într-o sâmbătă,
după-amiaza, are brusc dureri atroce precordiale. Sesizând că s-a
produs un infarct miocardic exclamă: „Doamne, nu mă lua, am doi
copii mici de crescut". îşi pierde cunoştinţa şi este internat de
urgenţă în propria sa clinică. I se fac investigaţii, i se găsesc
afectări grave ale arterelor coronare şi se decide intervenţia
chirurgicală imediată. în acest timp, Gilbert se vede transportat
într-o altă dimensiune, unde îşi întâlneşte multe cunoştinţe, care îl
întreabă ce mai este pe Pământ. Se simte excelent şi nu mai are
nici o durere. Şi apoi îi apare în faţă Iisus care îi spune:
- Gilbert, trebuie să te întorci acasă, pentru a spune lumii
preţul sacrificiului meu prin răstignire.
- Doamne, eu te-am rugat mai întâi să nu mă iei pentru că am
doi copii de crescut, dar acum mă simt aici aşa de bine că nu mai
vreau să mă întorc.
- Gilbert, trebuie să te întorci.
- Doamne, nu mai vreau să mă întorc.
- Gilbert, te-am vindecat, eşti complet sănătos şi tre¬buie să
te întorci pentru a vorbi lumii de sacrificiul meu şi al fratelui meu
Iacob.
Şi atunci, >cu mare regret, se trezeşte în patul de spital. Aici are
însă alte dialoguri, nu mai puţin interesante.
Cheamă o soră şi-i spune că trebuie să plece aci pentru că... Iisus l-
a vindecat. Sora se sperie, crede c început să delireze şi o cheamă
pe şefa sa. Ii repetă acee poveste. Sora şefă anunţă un medic şi
iată dialogul:
- Frate, vreau să plec acasă, Iisus m-a vindecat.
- Gilbert, ţi-am făcut investigaţii şi ţi-am găsit co narele grav
afectate. Trebuie să te operăm de urger altfel mori. Inima ta este
făcută praf.
- Nu, nu mai am nimic. M-a vindecat Iisus.
Şi în fata acestei situaţii, cad la o învoială.
medicii, să-i facă din nou investigaţiile, respec coronarografia, şi
dacă se găsesc aceleaşi leziuni, atui el este de acord să-l opereze,
dacă nu, să fie ei de acord fie externat.
Şi, miracol. La noua examinare cordul este comp normal. Şi,
bineînţeles, a plecat acasă.
Să notăm că normalizarea coronarelor s-a făc contrar oricărei legi
fizice şi reguli medicale în timp câteva minute.
Şi povesteşte mai departe eroul nostru, dr. Gilbe „De atunci am
spus tuturor povestea mea. Bucuria de c vorbit cu Iisus este cu
mult mai mare decât reţinerea d( nu vorbi".
Pastorul Jose Ignacia Farah, citat de Pierre Weil, a de asemenea un
infarct miocardic, ajunge într-un teritoi de lumină, se simte fericit,
fără durerile insuportabile; care le-a avut mai înainte. Apare un
confrate capucin i barba lungă. Se apleacă spre el până ce îi simte
barba ] faţă şi-i spune: „Sunt fratele Leopold, vin să-ţi aduc i mesaj:
fratele meu, exilul tău nu s-a sfârşit, tu vei mai ti încă mult timp,
pentru a continua opera mea pe Pămâi dar vei mai avea încă de
suferit. Ai încredere şi curaj".
Rezultă din aceste mărturii că întoarcerea în co: este trăită opresiv,
nedorit. Când se trezesc în corp foai

trişti, toţi sunt supăraţi că n-au rămas „dincolo". Trebuie să fie un

motiv foarte serios ca cineva să regrete că n-a murit!
în acest context constatăm că teama de moarte dispare, aceasta
fiind văzută în alţi termeni decât cei tereştri, ca o continuare a
existenţei sub o altă formă, infinit mai agreabilă decât cea
anterioară.
Unor subiecţi li s-a prezentat şi filmul vieţii nu numai trecute, ci şi...
viitoare. Iată o mărturie din studiul lui Pim van Lommel: „Am
întâlnit nişte ochi frumoşi care mă priveau cu o imensă iubire. Mi s-
a arătat atunci o mare parte şi din viaţa mea viitoare cu grija
pentru copilul meu, o boală terminală a soţiei mele, împrejurările
prin care voi avea neplăceri din vina mea, la slujbă şi altele...".
Nu pot să nu corelez această mărturie cu informaţiile pe care le
obţine de la pacienţii săi profesorul de psihiatrie Brian L. Weiss
(SUA) în timpul şedinţelor de terapie prin regresia şi progresia
psihică (2004). Evenimente din vieţile trecute sunt premisele
vieţilor viitoare şi această avertizare ar fi util să o reţinem fiecare
dintre noi, dacă în scepticismul nostru materialist, o vom accepta
vreodată.
Sunt mărturii şi despre muzica angelică, ne spune Grof, diafană,
cuceritoare, o adevărată „muzică a sferelor", cum o numea
Pitagora. Peisajul mirific, în culori vii, seducătoare, iubirea cu care
sunt primiţi, impun o stare de linişte adâncă, de pace, pe care mi-o
imaginez a fi asemenea celei despre care vorbea Iisus când spunea
„vă dau pacea mea ca să nu vi se tulbure inima şi nici să se
înspăimânte". Simt de asemenea o fericire care atinge intensitatea
extazului trăit în experimentele mistice, o adevărată beatitudine.
Starea de beatitudine, ne spune Grof, este dată de sentimentul de
a trăi într-o indestructibilă unire cu omenirea întreagă şi Cosmosul,
cu Dumnezeu.
Iată exprimat aici termenul de Dumnezeu. întâlnim în NDE, în toate
experienţele mistice ca şi experienţa trăită de Blaise Pascal în 23
noiembrie 161 Reamintesc relatarea sa proprie scrisă într-un bilet
gă după moartea sa, cusut în reverul hainei: „Tată dre lumea nu
Te-a cunoscut, dar eu Te-am cunoscut! Bucui bucurie, bucurie şi
plâng de bucurie!".
Trebuie să precizăm aici că studiul acestor subie implicaţi în NDE a
constatat că trăirile lor nu aveau nic relaţie cauzală cu ideile şi
sentimentele lor religioase an rioare sau cu administrarea vreunei
substanţe farmac chimice, care ar fi putut influenţa sistemul
nervos.
Senzaţia de fericire şi de izbăvire de orice dure fizică avută anterior
este atribuită, în încercarea de a g; o explicaţie fiziopatologcă
anoxiei, lipsei de oxigen creierului prin oprirea cordului şi a
respiraţiei în timp morţii clinice (S. Blackmore, 1993). Când scriu
aces rânduri îmi vine în minte o comparaţie: cei ce au tr;
fenomenul NDE ne arată un trandafir superb cu pete colorate şi
parfumate, în timp ce omul de ştiinţă îi smul toate petalele şi ne
arată doar tija cu spini spunându-r „Acesta este adevărul, nu ceea
ce vezi".
Recunosc, dacă intenţia este onestă, aceasta eî sarcina omului de
ştiinţă: să caute adevărul. Şi cu aceas intenţie vom comenta şi noi
ipoteza de mai sus.
Pe seama eliberării de endorfine, enkefalir dopamină, serotonină
etc. s-a încercat să fie explice majoritatea fenomenelor din NDE.
Această ipoteză eî în opinia mea complet nefondată. în timpul
morţii clini şi, deci, al NDE, după cum s-a constatat prin investigaţi
de laborator actuale, creierul este lipsit de activita electrică şi
metabolică. Traseul electroencefalogra (EEG) în timpul morţii
clinice este plat, o linie izoelectrică - expresie a inactivităţii
corticale. Potenţialele evocate la nivelul trunchiului cerebral, în
care sunt situaţi centrii de control ai circulaţiei şi respiraţiei, sunt
de asemenea absente. Deşi am urmărit aceste aspecte în mai
multe surse, voi lua drept garant studiul ştiinţific amintit al NDE
efectuat de Pim van Lommel, publicat, am mai spus, în Lancet
(2001) - revistă medicală engleză cu prestigiu ştiinţific
internaţional recunoscut şi deci, cu cea mai mare şansă de
credibilitate.
Traseul EEG plat şi potenţialele evocate absente la nivelul
trunchiului cerebral fac parte dintre criteriile stricte, stabilite prin
legi internaţionale pentru declararea morţii unui organism uman în
situaţiile de recoltare a organelor pentru transplant.
In consecinţă, dacă testele efectuate evidenţiază ab¬senţa
activităţii creierului în timpul NDE, cine mai secretă endorfine? Şi
admiţând, prin absurd, că totuşi s-ar mai decela o prezenţă a lor,
de când aceste substanţe morfinice produse de organism pentru a
se apăra de durere, au ca efect şi vederea de lumini „vorbitoare",
de tunele, de rememorare a vieţii trecute, ba chiar şi viitoare?
îmi pun şi mie o întrebare ca şi celor care atribuie NDE
endorfinelor: aceste substanţe sunt eliberate încontinuu în
organism de către stimuli, care produc durerea. De ce nu
generează efecte de tip NDE decât în condiţiile morţii clinice?
Trebuie neapărat să trecem printr-o moarte ca să ne gratifice cu
efectele lor?!
Şi, când creierul a suferit leziuni grave, atât la nivel de cortex, cât
şi de trunchi cerebral, cum se întâmplă în traumatismele grave, în
hemoragii, tumori etc, ce suport neurologic mai au conştiinţa şi
memoria de care se face uz în NDE?
Fenomenele din NDE sunt redate şi trăite în conI cinţă mult prea
nuanţat ca să fie rezultatul unei sim]l secreţii de endorfine. Mulţi
subiecţi afirmă că lipsii cuvintele pentru a exprima toată bogăţia
de impresii I care o trăiesc.
Multe din mărturiile din NDE se apropie I conceptele fizicii cuantice.
Timpul şi spaţiul îşi piei accepţiunea comună. Lumea pâre toată
adunată într-singur punct. Totul este prezent în acelaşi loc şi în
acel timp. O singură privire înregistrează un conţinut, ca necesită
ore pentru a fi redat. Deplasarea în spaţiu este propriu-zis o
deplasare: eşti acolo unde gândeşti poţi vedea ceea ce îţi
imaginezi. Totul se întâmplă du principiul non-localizării din fizica
cuantică. Gândi] este de asemenea concomitentă în mai multe
plan1 deodată. Vezi acţiunile din viaţa ta trecută concomitent
gândurile şi cuvintele legate de acea acţiune, atât prop| cât şi ale
celor care au fost implicaţi concomitent, acelaşi timp, înţelegi şi
trăieşti consecinţele, nu numai, acţiunilor săvârşite, dar şi ale
gândurilor şi cuvintelor i primate în acele circumstanţe. Vezi dacă
ai tratat seme cu dragoste, cu indiferenţă sau cu ură. Concomitei
acestor trăiri, ale propriului eu cu cele ale celorla incluzând şi
prezenţa ta în amintirile lor este explic; de Pim van Lommel prin
interconexiunea câmpuri conştiinţei.
Cu aceste interconexiuni şi cu sentimentul trăit NDE că totul nu
este decât un câmp de energie în care e inclus şi care te
influenţează atât pe tine, cât şi pe ceila suntem în plină fizică
cuantică. în profunzimea sa, mate nu este decât energie, un vast
câmp de energie în a totul este interconectat. Lumea este o
unitate coerentă,
care fiecare parte este conectată cu toate celelalte şi orice acţiune
exercitată asupra unei părţi se reflectă asupra tuturor.
în ciuda concepţiilor fizicii newtoniene, valabilă până în secolul al
XlX-lea, în virtutea cărora lumea era formată din entităţi separate,
fizica cuantică ne relevă o lume continuă, interconectată cauzal, în
sensul influentei reciproce, benefice sau dăunătoare a tuturor
părţilor componente. La nivel fundamental există o non-
separabilitate. Suntem cu toţii prinşi în plasa Universului, liberi şi
interdependenţi în acelaşi timp. Liberi să facem ceea ce vrem şi
dependenţi de consecinţele a ceea ce facem. Nimeni şi nimic nu
poate exista numai prin sine. Existăm ca determinare atât proprie,
cât şi a celorlalţi. După cum am mai spus, de aici decurge marea
noastră responsabilitate faţă de semeni, faţă de mediul ambiant şi
cosmic. Aceasta pare să spună şi lecţia pe care ne-o dă NDE prin
mărturiile celor ce le-au trăit.
Toate sursele vorbesc de sentimentul de renaştere spirituală,
ieşind din NDE cu o nouă viziune despre lume şi viaţă, după cum
am discutat deja. Supravieţuitorii acestor evenimente se întorc cu
o nouă înţelepciune, cu o nouă bucurie de a trăi. Fiinţa de lumină
sau rude, părinţi ori prieteni decedaţi le relevă sensul existenţei
lor, consecinţele urii şi violenţei, ale dorinţei de răzbunare faţă de
semeni şi semnificaţia tratării cu iubire a întregului existent ca lege
fundamentală a fiinţării Universului.
Iată o mărturie a unui supravieţuitor după o încercare de suicid -
înregistrată de psihiatrul David Rosen (1975): „Am regăsit o nouă
speranţă şi un nou sens al vieţii. Asta depăşeşte puterea de
înţelegere a majorităţii oamenilor... Am trăit un sentiment de
unitate cu toate lucrurile şi de identificare cu toţi oamenii. Du
renaşterea mea spirituală empatizez cu suferinţele tu tui 1
Supravieţuirea mi-a întărit credinţa că viaţa mea are I rost... am
devenit conştient de relaţia mea cu Creatorul
Pim van Lommel ne spune că a reexaminat supl vieţuitorii morţii
clinice cu NDE la distanţe de 2 şi 8 ari a constatat o persistenţă a
noului comportament însuşi
Un efect ciudat, dar inteligibil în contextul ui filosofii spirituale, îl
constituie sentimentul că „dinco există o cunoaştere a ordinii
universale, a sensului vie\ pe care omenirea pare să-lfi pierdut
mergând pe o c autodistructivă, a unui comportament egoist, agrel
şi violent, nu numai faţă de sine, ci şi faţă de natură, aceea
dimensiune invizibilă pare să fie înscrisă to odiseea omenirii,
inclusiv marile sale catastrofe det minate de înlănţuirea unor
cauze, pe care, în virtui liberului arbitru, nu vrea să le evite. S. Grof
citează ca: lui Dannion Brinkley comunicat de el însuşi împreună
Perry şi Moody (1995).
în septembrie 1975 Brinkley vorbea la telei când, din cauza unei
furtuni, este electrocutat şi pierde cunoştinţa. îşi revine după 28 de
minute la mor în acest timp i s-au făcut 117 revelaţii privind viitoi
Afirmă (în 1995) că 95 % dintre acestea i s-au adeverit,
menţionează câteva evenimente deja împlinite: catastn de la
Cernobâl, războiul din Orientul Mijlociu, câştiga alegerilor pentru
preşedinte în SUA de către „un actor, o imagine de cowboy şi
iniţialele RR" (Ronald Reagan
Un sentiment întâlnit atât în NDE, dar şi în a stări modificate ale
conştiinţei, este cel de certitudine, realitate a experienţei trăite.
Este sentimentul dat de descoperirea, incredibilă pentru mintea
noastră, că poate exista într-o altă dimensiune o lume de lumină,
de frumuseţe, de pace, de fericire, pe care nu le-a trăit niciodată la
aceeaşi intensitate în corpul fizic, de descoperire a misterului lumii,
văzută dincolo de învelişul efemer, de regăsirea sensului vieţii şi a
comunicării Sinelui său cu Lumina Supremă, cu Sursa.
Din relatarea de mai sus a experienţelor apărute în timpul morţii
clinice, care la ora actuală a devenit obiect de studiu în clinici din
ţări cu incontestabil prestigiu ştiinţific, se desprind o serie de date
care, chiar dacă nu sunt suficiente pentru a conduce la concluzii
definitive, oferă totuşi o bază largă de discuţii şi ipoteze de lucru.
Este NDEexpresia funcţionalităţii creierului încon-diţii limită de
viaţă impuse de stopul cardiorespirator?
Am văzut că ipoteza eliberării de endorfine prin anoxie nu
întruneşte condiţiile pentru a fi validată.
S-a spus că NDE ar putea apărea în faza de trecere spre pierderea
cunoştinţei sau de revenire a cunoştinţei, deci atunci când ar
persista încă fragmente de conştiinţă şi memorie ca suport biologic
al acestor experienţe.
S-a verificat prin teste clasice că NDE apare când activitatea
creierului a încetat, deci nici la începutul şi nici la sfârşitul
momentului de pierdere a cunoştinţei (S. Parnia şi col., 2001; B.
Greyson, 2003; Pim van Lommel, 2004).
într-o schemă figurativă cred că am putea avea o înţelegere mai
concretă.

Perioada de pierdere a conştientei

Perioada de NDE
Imediat după oprirea completă a cordul I opreşte şi circulaţia
sângelui cu instalarea unei isclp globale a creierului. Monitorizarea
activităţii eletr corticale se face prin EEG, care îşi manifestă alup
medie după 6,5 secunde şi ajunge la linia de zero în ţ> secunde (H.
Ciute ş.a., 1990; T. J. Lossaso, 1992 citiji Pim van LommeL 2001,
2004).
Ca urmare a acestor determinări studiate» mijloace moderne se
poate conchide că, în momri implicării conştiinţei şi memoriei în
NDE, creierii mai este funcţional. Arată ca un computer scoilt priză,
spune inspirat Pim van Lommel şi formup mai departe concluzii
surprinzătoare pentru concejţ ştiinţifice actuale despre noi.
Dacă creierul este mort, după cum rezulţi < aceste studii,
înseamnă că experienţa din timpul nm clinice nu mai este a
creierului, ci a conştiinţei. Acje opinie o împărtăşeşte şi S. Grof
(2006) şi mulţii comentatori.
Cum poate cineva să fie conştient, când crtfc este mort, se
întreabă Lommel? Pentru a avea o explift spune el, cu un mare
curaj şi demnitate profesională pentru un om de ştiinţă, trebuie să
renunţăm la concepţia tradiţională a ştiinţei actuale conform căreia
conştiinţa şi memoria îşi au sediul în creier. Este o concepţie
nedemonstrată ştiinţific, ci dedusă prin argumente indirecte. Şi din
nou, aceleaşi opinii sunt susţinute şi de Stanislav Grof după 50 de
ani de experienţe transpersonale, în care s-au vehiculat informaţii
despre evenimente petrecute în alte perioade istorice, confirmate
ulterior documentar şi aflate în relaţie cauzală cu suferinţa actuală
a persoanelor implicate.
Conştiinţa lucrează independent de corp şi este capabilă să
realizeze performanţe de care creierul nu este apt. Şi este
explicabil să fie aşa. Creierul este limitat în timp şi spaţiu în timp
ce conştiinţa pare să fie extinsă la Univers, fără limite de timp şi
spaţiu, aş adăuga eu.
Conştiinţa, spune Pim van Lommel, poate lucra în altă dimensiune,
contrar concepţiilor noastre convenţionale. In acea dimensiune se
poate conecta cu câmpul conştiinţei proprii ca şi al altor entităţi.
Sunt interconexiunile universale ale conştiinţei.
Continuându-şi discursul anterior, Lommel crede că activitatea
reţelei neuronale în momentul gândirii -fenomen evidenţiat
îndeosebi graţie RMNf, nu este o dovadă obligatorie că gândirea
este şi produsă la acest nivel. Nu este o demonstraţie ştiinţifică
făcută în acest sens. Şi continuând această idee, pentru a fi mai
clar, voi adăuga că noi nu culegem prin electrozii din creier decât
nişte potenţiale electrice, care circulă prin fibrele nervoase, ajung
la creier şi sunt decodificate în senzaţii de cald, rece, sunet, lumină
etc. întreaga lume de stimuli se opreşte la porţile receptorilor
situaţi la distanţă faţă de creier. Stimulii sunt codificaţi în curent
electric modulat în frecvenţă, formă sub care, în sfârşit, ajung la
cr<| unde sunt decodificaţi în ceea ce au fost iniţial - cuvi sunete,
imagine etc. In linia frântă, care este expr activităţii electrice a
creierului, nu este nici o şansa a sesiza un gând, un cuvânt, o
impresie, dacă vreri facem uz de mintea noastră. Şi totuşi,
conştiinţa „ştie traducă aceste semnale electrice în bogăţia de
inform sentimente, impresii, care definesc universul no psihic şi
intelectual. Ştim şi cum se produc aceşti cun care traversează
încontinuu sistemul nostru ner Ştim multe despre chimia sa,
despre suportul anatoi despre geneza sa embrionară. Dar nu ştim
la ce nivt integrează conştiinţa: atomic, molecular, celular. Şi atc şi
moleculele şi celulele sunt în continuă schimbare. 1 un an avem
deja în noi o garnitură complet nouă de atc molecule şi celule.
Conştiinţa noastră pare să rămână aceeaşi. Cum se face transferul
de informaţie de la atom la altul, de la o moleculă la alta, de la o
celulă ve¬la una nouă, dacă cea nouă nu s-a născut, când cea vt
deja a murit?! Şi-o lasă prin testament?! întrebarea i este valabilă
şi pentru neuronii din hipocamp, care Î suportul memoriei.
Nici cu chimia creierului nu stăm mai bine. mai spus, orice reacţie
chimică este univectorială, ar< sens unidirecţional, dar gândirea
este plurivector şi chiar concomitentă adeseori. Sunt antrenate
simu mai multe circuite nervoase? Probabil, dar numai de i avem
nevoie, cel al ideii pe care o urmărim.
Este fără îndoială că în cea mai mare par timpului ne mobilizăm
fizic şi mental din pro iniţiativă, la o intenţie. A cui este intenţia, a
mea SJ creierului? Cum poate creierul să aibă o iniţiativă ca eu să
vreau? Şi atunci unde este sediul intenţiei
eului meu? Şi cine sunt eu? Trebuie să admit că eu nu pot fi decât
conştiinţa mea, care guvernează creierul meu, se exprimă prin el,
dar nu se identifică cu el şi nu se limitează la el. Conştiinţa, cred
eu, este instanţa care dirijează activitatea creierului atât
conştientă, cât şi inconştientă. Conştiinţa îşi selectează reţelele
neuronale, prin care trebuie să se exprime şi cred că alege şi
chimia, de care are nevoie pentru a se exprima. Aşa ne-am putea
explica, spre exemplu, medicaţia diferită din depresie. Este încă
obscură explicaţia anticipării răspunsului reţelei neuronale activată
de intenţie sau stimul emoţional, ca şi cum ar avea un
„presentiment" (D. J. Bierman, 2002), ca şi cum s-ar confrunta
două instanţe: conştiinţa şi reţeaua neuronală activată...
Graţie conştiinţei avem o imagine a lumii coerentă, liniară şi nu
secvenţială, aşa cum este percepţia, nu sincopată, întortocheată şi
întreruptă, aşa cum este suportul său anatomic. Avem o imagine
colorată a lumii, deşi atomii n-au culoare, nu sunt nici calzi, nici
reci, nu produc nici gânduri, nici sentimente, ci doar configuraţii
anatomice. Explicaţia formării de sisteme, a căror funcţionalitate
reprezintă mai mult decât însumarea părţilor componente, nu
poate explica gândirea. Este o simplă afirmaţie, fără susţinere
concretă. Structura nu este o condiţie suficientă pentru a exprima
viaţa şi gândirea. Timp de 3 minute, după încetarea vieţii, toate
celulele noastre, inclusiv neuronii sunt încă vii. Ce lipseşte pentru a
aduce viaţa înapoi? Tocmai viaţa!
Organismul nostru este un ansamblu de multe miliarde de celule
cu şi mai multe miliarde de reacţii pe secundă, după cum s-a mai
spus. Iar în tăcerea repausului meu, nu ascult decât... tăcerea, nu
aud şi nu simt, sau cel puţin, în mod normal nu ar trebui să simt
nici una din miliardele de miliarde de reacţii I celulele mele.
Conştiinţa este cea care conferă coerel funcţională a acestui imens
angrenaj funcţional. Lomj crede că reacţiile chimice şi influxul
nervos nu constrl decât „cărăuşii" conştiinţei şi ai memoriei.
Conştiinţi memoria, se întreabă el, sunt produsul sau reprezl
modificările continuie ale câmpurilor de fotoni? Pe fotonii „cărăuşii"
conştiinţei? Roger Penrose (1996) < de părere, privitor la creier, că
este insuficient pentu explica conştiinţa. Aceeaşi opinie o are şi
Simon Berko1 (1997), care afirmă că întreaga memorie a unei vie]
conştiinţa nu pot fi stocate numai în creier.
Experienţele din timpul morţii clinice, spun comentatorii, pun în
mare dificultate ştiinţele acru dacă vor să explice conexiunile
conştiinţei cu cea a u persoane decedate, care pot transmite
informaţii, al cîj conţinut este confirmat de NDE. Este dificil de a
expl| în ultima instanţă, prezenţa oricărei informaţii recep1 în
conştiinţă, într-un moment în care creierul nu funcţionează. Un
scurt exemplu.
în timpul NDE un subiect din lotul lui Pim Lommel se întâlneşte cu
un necunoscut care a venit întâmpine. îi spune că este tatăl său,
care murise în răî înainte ca subiectul să se nască. I se arată mai
tâi fotografia acestuia şi o identifică cu persoana întâlnit NDE.
Informaţia era deci corectă.
Ştiinţa trebuie, mai mult, are obligaţia să exp cum se înregistrează
aceste informaţii într-o memori o conştiinţă fără creier şi de unde
vin aceste inform Cea mai simplă explicaţie constă în negarea
fenomen în ciuda tuturor evidenţelor sau în eludarea lor. mare
hâtru a recenzat într-o carte toate descoper şi invenţiile ca avionul
şi altele, care au fost negate academiile cărora le-au fost propuse.
Şi pentru a Încheia optimist acest capitol cu implicaţii
extraordinare, nu numai de ordin cognitiv, ci şi ştiinţific, social şi
spiritual, se poate spune că se observă o tendinţă optimistă de
apropiere a unor oameni de ştiinţă de teritoriul sensibil şi subtil al
ultimei noastre călătorii.
Am certitudinea că acumularea faptelor, a datelor de observaţie
din acest spaţiu invizibil, va forţa în cele din urmă porţile
cunoaşterii să se deschidă spre dimensiunea spirituală, necesară
redescoperirii de către fiinţa umană a Sursei sale şi a sensului
existenţei sale.

CAPITOLUL 6
LECŢIILE PSIHOLOGIEI TRANSPERSONALE
Psihologia clasică se ocupă de statutul prezent al unei persoane,
evidenţiind prin testele de care dispune IQ-ul, EQ-ul,
temperamentul, tendinţele, predispo¬ziţiile, memoria, atenţia etc.
Examinarea persoanei se face în condiţiile unei conştiinţe normale.
Există însă şi o modalitate de examinare în condiţii de stare
modificată a conştiinţei.
Stanislav Grof, profesor, cercetător în domeniul psihiatriei, stabilit
în SUA, unul din fondatorii Asociaţiei Internaţionale Transpersonale,
şi-a dedicat întreaga activitate de peste 50 de ani studiului clinic şi
de laborator al manifestărilor, care apar în timpul stărilor
modificate ale conştiinţei. Este creatorul metodei de inducţie a
acestor stări prin respiraţia holotropică (1992) de unde şi
denumirea de stări holotropice. Numeroasele lucrări ştiinţifice şi
monografii, în care îşi prezintă rezultatele şi concluziile sale, sunt
contribuţii majore şi originale în impunerea şi dezvoltarea
psihologiei transpersonale.
Tehnica respiraţiei holotropice, însoţită de o muzică special
selectată, este larg utilizată în condiţii de laborator în întreaga
lume, inclusiv la noi în ţară.
Dacă examenul psihologic clasic reprezintă o metodă de explorare
printr-o secţiune verticală a statutului psihic actual, metodele
psihologiei transpersonale
reprezintă o incursiune pe orizontală, care transali actualitatea
persoanei respective regresând întli trecut ancestral înregistrat
probabil, cum spunea Juni arhetipurile din inconştient.
Cu ocazia trainingului efectuat la noi în ţară la asistat la
manifestări incredibile trăite de unele pers<|i în stare de conştiinţă
modificată.
Ceea ce frapa era în primul rând caracterul] neobişnuit: gesturi,
mişcări, contorsionări şi atitvi antigravitaţionale ale corpului, trăiri
onirice sau extc însoţite de o mimică adecvată. Toate acestea au
căţi un sens abia la sfârşitul şedinţelor când, fiecare dinar implicaţi,
au detaliat experienţele trăite. Spre exempl persoană care şi-a
dorit, dar nu a putut avea copii, a r simbolic o naştere cu multe din
manifestările cunosi ale travaliului! Frustrarea de a nu avea copii,
refii în inconştient a fost purjată, derulată, eliminată J determinarea
unei naşteri simbolice. Alţi subiecţi ii văzut părinţii sau bunicii
decedaţi venind spre ei şi dâi i le sfaturi utile pentru viaţă, alţii au
fost întâmpinaţi 1 entitate de lumină şi în faţa căreia au avut trăiri
exti sau gesturi de smerenie şi de închinare.
în opera sa, Stanislav Grof relatează evoci de scene „trăite" de
elevii săi în alţi timpi istorici, I transgresează biologia lor actuală.
Evenimentele evcl şi care au fost înregistrate documentar, au putiţ
confirmate, altele vizau însă epoci revolute din isl Terrei. Este
interesant că multe din evenimentele tj atunci aveau o relaţie de
tip cauzâ-efect cu afectul actuale ale persoanelor şi aceste
constatări i-au pej lui Grof să obţină vindecări ale unor boli psihice
grai să emită ipoteze proprii privind istoria omului în diil conexiune
cu cea a Cosmosului şi cu biologia sa. Evenimentele cu impact
asupra psihicului uman par să lase engrame indelebile în
structurile arhetipale înscrise în subconştientul nostru şi să
genereze o patologie a cărei origine este dificil de sesizat de
medicina clasică. Ştiinţa academică nu are instrumentele necesare
cuantificării lor şi, în consecinţă, adoptă o atitudine de ignorare sau
de negare. Dar existenţa lor, după cum vedem, este relevată sub o
formă simbolică la nivelul conştiinţei holotropice, după cum o
numeşte Stanislav Grof.
Sunt foarte importante de reţinut trăirile relatate de mulţi subiecţi
aflaţi în regresie psihică, trăiri care amintesc de experienţele
mistice, de experimentele din timpul stărilor modificate ale
conştiinţei induse farmacochimic şi de experienţele din timpul
morţii clinice (NDE). în toate aceste experienţe sunt prezente
sentimentul de unitate, de contopire conştientă cu întreaga
energie a Universului, întâlnirea cu o fiinţă de lumină, sentimentul
de beatitudine, de certitudine a existenţei unei alte realităţi decât
cea materială, o realitate spirituală.
Este semnificativ, pentru interpretarea acestor relatări, faptul că
nu s-a remarcat nici o influenţă a concepţiilor religioase ale acestor
subiecţi asupra conţinutului trăirilor lor. De altfel, dacă este
adevărat că mulţi subiecţi cu o motivaţie profund religioasă, au
avut experienţe mistice, aceasta nu este o condiţie obligatorie,
fiind accesibile în condiţiile conştiinţei modificate, fără implicarea
religioasă, aşa după cum vom vedea mai departe.
Concluziile studiilor lui Grof sunt confirmate de mulţi alţi
cercetători ca Kenneth Ring (1999), Bruce Greyson (1998), Stanley
Krippner (1996) ş.a.
Asemenea tuturor celor care s-au confruntat cu dificultatea de a
explica rezultatele acestor experienţe, prin conceptele actuale ale
ştiinţei, S. Grof sublinl necesitatea de revizuire a modului nostru de
înţelege» naturii conştiinţei, a relaţiei cu creierul şi materia.
Se ştie că noi jucăm un rol în istoria lumii faţl care, cel puţin acum,
dispunând de o altă cunoaşterii trebui să ne asumăm
responsabilitatea.
Viziunea simplistă, de secol al XlX-lea asii materiei pare să fie
depăşită. Studii, care vin din sursl o atestare ştiinţifică, încep să
dea câştig de cauză spirit! în disputa cu materia.
După cum am explicat în capitolul precedent afara experienţelor
din timpul regresiei psihice indl experienţele din timpul morţii
clinice pledează în aol sens, pentru existenţa unei dimensiuni
spirituale etej care transcende efemeritatea condiţiei terestre.
Brian L. Weiss este profesor de psihiatrii Centrul Medical Mount
Sinai din Miami. El este autij mai multor lucrări în care descrie
experienţa şi rezulţi neobişnuite obţinute în practica terapeutică
prin mei de regresie şi de progresie transpersonală.
Plecând de la premisa că, în eternitatea timp omul trăieşte o
succesiune de vieţi, în care se păstr experienţa acumulată de la o
viaţă la alta, încărca informaţională a uneia condiţionând pe
celelalte, numai ca destin biologic şi social şi ca evoluţie spirit dar
şi ca patologie, B. L. Weiss foloseşte regresia psi pentru a ajunge la
cauzele din trecut ale sufer actuale.
Simpla evocare, aducere în conştiinţa aci a acestor cauze, spune
Weiss, este suficientă pent induce vindecarea. Mai mult, progresia
în vieţile viii ale pacienţilor săi îi permite lui Weiss să „vadă" variaij
existenţiale, care sunt determinate de conduita din 1 actuală.
Această abordare total neortodoxă în raport de medicina clasică şi
de ştiinţa oficială ne aduce în atenţie activitatea concretă a unui
medic, om de ştiinţă şi practician cu rezultate palpabile ce nu pot fi
nici negate şi nici ignorate. Ştiinţa actuală îi rămâne ca şi lui
Stanislav Grof, indiscutabil datoare cu o explicaţie la care o obligă
respectul pentru sine şi adevăr.
De altfel, profesorul Weiss însuşi a fost îngrijorat de impactul pe
care îl vor avea descoperirile sale asupra ştiinţei academice. Reiau
mărturisirea sa: „Eram entuziast, uimit şi înfricoşat. Cine oare mă
va crede? Oare credeam eu însumi? Eram nebun?... Mi-era teamă
că voi fi exclus din comunitatea psihiatrică, dar eram din ce în ce
mai sigur că ceea ce scriam era adevărat." (Same Soul, Many
Bodies, 2004, tradusă la editura For You, în 2006 - Acelaşi suflet,
mai multe trupuri).
Personal, sunt conştient, că tot ceea ce nu se înscrie în dogma
ştiinţelor academice, sunt considerate simple aberaţii, fantezii. Şi
pentru mine sunt de înţeles. Nimeni nu poate înţelege o noţiune,
un concept, nu poate efectua o operaţie mentală, dacă nu dispune
de gena necesară. Este indiscutabil că informaţia în domeniul
supus discuţiei este o condiţie necesară, dar nu singura.
Predispoziţia pentru un domeniu sau altul de cunoaştere
presupune şi un suport biologic, exprimat prin reţelele neuronale
necesare. înclinaţiile spre literatură, filosofie, matematică etc. sunt
dependente de aceste reţele neuronale apte să proceseze aceste
informaţii.
Şi pentru că găsesc în cartea lui Weiss o minunată conexiune cu
fenomenul Iisus comentat şi aici, voi reda conţinutul unei regresii
psihice la care s-a supus el însuşi şi al altei şedinţe de regresie
indusă unei paciente rolosindu-mă, de lucrarea amintită mai
înainte.
Cu 2000 de ani în urmă era fiul unei familii bot din Alexandria. îi
plăcea să frecventeze pe esenieni şik grupuri spirituale, care trăiau
prin grotele deşerll dintre Egipt şi Iudeea. Intr-o astfel de călătorie
întâirk un tânăr cu o vârstă mai mică decât a sa şi foarte intelijfe
Au mers împreună în vizită la aceste grupuri spiriti timp de o lună
dormind sub cerul liber. Tânărul întjl şi-a însuşit mult mai repede
învăţăturile acelor grub spirituale decât cel ce îl întruchipează pe
autorul astăzi.
Timpul a trecut. Autorul a devenit un învăl prin moştenirea de la
părinţi, un om bogat. Ajunşi târziu cu treburi în Ierusalim, află de
un rabin care a4 mare influenţă asupra oamenilor. L-a văzut apoi
col pe drumul spre Golgota. A realizat că este vechiul prieten. Era
prea târziu ca să-l mai poată ajuta. Dispu j însă de posibilităţi
materiale i-a ajutat ulterior pe disc i săi şi familia lui lisus.
Este interesant că acelaşi episod este văzuţi regresie hipnotică atât
de Weiss, cât şi de o paciej sa, Victoria, care este fizician, membru
al Acad] de Ştiinţe şi locuieşte în Manhatan. Ea are o po
surprinzătoare.
Are vârsta de 50 de ani şi este grav bolnavă d mulţi ani de un
cancer al coloanei vertebrale cu c mari, pe care le ameliorează cu
substanţe morfinice
Recurge şi la tratamentul prin metoda de re; hipnotică a dr. Weiss.
Şi iată ce relatează în timpul stării de re, indusă:
Trăia lângă Ierusalim pe timpul lui lisus. E ţăran sărac, vânjos, dar
blând, sensibil faţă de anini păsări. Avea o casă de lemn la
marginea unui drui familie compusă din el, soţie şi o fiică. Fiica de
atunci este propria fiică de acum a Victoriei.
într-o zi găseşte în drum o turturea cu aripa rănită. Se aşează în
genunchi pentru a-i veni în ajutor, dar în acelaşi timp pe drumul
respectiv trecea un car roman din garda palatului, iar cei ce
conduceau carul au fost deranjaţi de faptul că acel om simplu
stătea în drumul lor. L-au lovit cu furie fracturându-i mai multe
vertebre, i-au dat foc casei şi i-au ucis soţia şi fiica.
Rămâne un infirm care se deplasa greu doar cu sprijinul unui
baston. înfrânt moral şi fizic se aciuează pe lângă templul din
Ierusalim, hrănindu-se cu legumele pe care şi le cultiva singur.
într-o zi aude despre un rabin, care vorbeşte mulţimilor şi vindecă
boli grele. Deşi se deplasa greu, a făcut totuşi un drum lung pentru
a asista la Predica de pe Munte.
Arăta fizic atât de rău încât cei de lângă rabin l-au alungat. S-a
ascuns după un tufiş. Iisus (sau Yeshua cum i se spunea în limba
aramaică) îl vede şi cu o mare compasiune l-a privit în ochi
spunându-i: „Nu pleca departe!". După ascultarea predicii se
întoarce în calea lui cu sufletul mângâiat de privirea plină de iubire
a lui Iisus.
A doua oară l-a zărit pe Iisus urcând dealul Golgotei chinuit şi
însetat sub povara grea a crucii de lemn. îndurerat, încearcă să-i
ofere o batistă îmbibată în apă pentru a-şi umezi buzele. Dar Iisus
trecuse deja de el când l-a privit pe acest biet ţăran cu o „infinită
compasiune in privire". Fără ca Iisus să-i spună un cuvânt, ţăranul
i-a înţeles mesajul: „Aşa trebuie să se întâmple".
Se vede apoi plângând în hohote sub o ploaie torenţială la scurt
timp după răstignirea lui Iisus. Fusese singurul om care îl
înţelesese!...
Şi dintr-odată, în timp ce povestea, Victoriafe senzaţia de „curent
electric" care se propagă din vel capului de-a lungul coloanei
vertebrale. îşi simte bl spatele drept. Nu mai este infirmă nici ea
şi... nici biji ţăran care a asistat la răstignirea lui lisus. Acesta a :<
darul lui lisus pentru acest nefericit întâlnit în caii pentru fiinţa ce
se numea acum Victoria, după 200(1 ani!
„Uite! Uite!" ţipă ea începând să-şi mobilii spatele şi să danseze
fără nici o durere. Şi spune I departe profesorul Weiss, martor la
eveniment: „ I plângeau. Şi eu însumi aveam ochii plini de lacril
Weiss aduce ca mărturie a acestei vindecări inexplical după
canoanele ştiinţei noastre medicale, tomogrcl şi alte investigaţii,
care arătau o distrucţie gra\| vertebrelor. „Cum va explica acest
fizician, om de şti ceea ce tocmai s-a întâmplat în viaţa ei?" A
gândit Wj în acel moment şi inclusiv noi, cititorii săi.
Filmul vieţii trăit de Victoria în timpul regr a mai revelat încă un
element extrem de impresior confirmarea pentru Weiss a
episodului întâlnirii cu ] în urmă cu 2000 de ani, aşa cum îl trăise şi
în propri regresie.
„Te-am văzut acolo." îi spune Victoria lui We
„Unde?"
„în Ierusalim. Când lisus mergea spre cruce, o persoană de vază".

„Ce purtam?"
„O robă". Şi mai departe îi descrie amănunt] identificare, care i-au
permis lui Weiss să-şi confii viziunea sa din propria regresie.
Şi de ce nu ar putea fi această coincidenţă a două trăiri din timpul
regresiei şi un argument pledant pentru istoria atât de mult
discutată astăzi a lui Iisus?!
în concluzie la cele expuse, experimentele transper-sonale trăite în
timpul unor stări modificate ale conştiinţei, induse printr-o
diversitate de mijloace cum sunt cele farma-cochimice, respiraţia
holotropică, hipnoza, invocările sau chiar instalarea spontană, ne
sugerează prezenţa unui teritoriu din fiinţa noastră care pledează
pentru existenţa unei dimensiuni spirituale, comprehensibilă, la o
altă scară a timpului şi istoriei şi printr-o altă definire de concepte
ignorate de ştiinţa oficială. A o nega cu vehemenţă asemenea lui
Richard Dawkins (The God Delusion, 2006) şi a multor altora
înseamnă a lăsa un spaţiu în care se vor exersa în continuare
alături de religiile clasice şi o mulţime de idei şi mentalităţi
dizidente cu consecinţe pentru om din cele mai nefericite.
Să ne aducem aminte că nici Galilei şi nici Descartes, fondatorii
metodologiei ştiinţelor, nu au exclus dimensiunea spirituală, ci
doar au făcut observaţia că nu poate fi măsurată, cuantificată
pentru a se supune rigorilor cerute de metodologia ştiinţifică.
Descartes lasă ştiinţei sarcina de a se ocupa numai de maşinăria
noastră fizică, în cei peste 400 de ani care au trecut de atunci,
ocupându-se numai de substratul concret al existenţei, ştiinţele au
ignorat treptat spiritul până la negarea sa totală. Aici ne aflăm
astăzi, dar în mod paradoxal începem să fim presaţi de acumularea
a o serie de date, care ne amintesc tot mai pregnant de existenţa
în Univers şi a altceva, care nu poate fi redus doar la fizica şi
chimia substanţei.
A ignora r\u înseamnă şi a nu exista.

CAPITOLUL 7
STĂRILE MODIFICATE ALE CONŞTIINŢEI
Stările modificate ale conştiinţei*, numite şi stări intermediare sau
particulare, pot fi definite acele ipostaze în care controlul raţional
al conştiinţei este comutat pe un alt registru de percepţie, decât
cel comun.
Pe terenul lor s-a exersat o întreagă istorie, de la credinţele
magice, practicile şamanice, tradiţiile spirituale orientale până la
trăirile mistice. Neoplatonicienii şi alchimiştii nu erau nici ei străini
de beneficiul pentru cunoaştere a acestor stări modificate ale
conştiinţei.
In lumea modernă, stările modificate ale conştiinţei fac obiectul
preocupărilor universitare şi sunt studiate în laborator după
criteriile metodologiei ştiinţifice, îndeosebi după dezvoltarea pe
care au cunoscut-o prin cercetările lui Stanislav Grof.
Cu toate acestea domeniul nu este suficient cunoscut, codificat,
clarificat de către ştiinţele actuale, motiv pentru care apar multe
erori în interpretările ce i se dau.
Ca şi definirea conştiinţei în sine, şi stările modificate ale acesteia
sunt o provocare pentru ştiinţa academică, deoarece nu li se pot
stabili corelaţii ştiinţifice precise. Mai exact, deşi pot fi reproduse în
laborator, nu se poate dpfini îa termeni ştiinţifici sursa
manifestărilor
Folosirea celor doi termeni de conştiinţă şi conştientă în acelaşi
text este dependentă de solicitarea conţinutului exprimat.
care apar în timpul acestor stări. Am mai spus, a 11 ceea ce nu ne
putem încă explica nu înseamnă că u „ceva" nu există.
Includ în stările modificate ale conştiinţi visul, visul anticipativ,
trăirea transpersonală, sin sofrologică, hipnoza, starea de extaz, de
inspiratiels de revelaţie când se accede la informaţii pentru cari se
poate identifica o sursă cognoscibilă (trăirea miiji unele intuiţii
ştiinţifice, primirea de informaţii în scol îndrumare în acţiuni ce
urmează a fi săvârşite în vifc etc.
Din lunga serie a manifestărilor ce fac parte* stările modificate ale
conştiinţei, îmi propun să comti aici câteva exemple clasificate
eronat de neuro) actuală ca fiind crize de epilepsie.
Criza de epilepsie presupune suspencl parţială sau totală a
conştientei cu manifestări, car au nici o finalitate coerentă, nu
servesc nici unui sco] reprezintă nici o informaţie utilă şi care nu
sunt ide în cazurile pe care le supunem discuţiei.
Apostolul Pavel (6-67 d.C.)
Lui Saul din Tars, care avea să devină FJ după convertirea pe
drumul Damascului, i se atrij după opinia mea, în mod eronat
suferirea unei cria epilepsie în acel moment.
In Faptele Apostolilor din Biblie, citim că care era foarte pornit
împotriva adepţilor lui Iisus, rr la arhiereu şi îi cere scrisori către
sinagogile din DarI pentru ca acesta să-i predea spre a fi pedepsiţi.
D;| drum spre Damasc, el trăieşte o experienţă neobiş J pe care o
redăm aşa cum apare descrisă în Biblie:
„...o lumină din cer ca un fulger l-a învăluit deodată. Şi căzând la
pământ a auzit un glas zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă
prigoneşti? Iar el a zis: Cine eşti, Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt
Iisus pe care tu îl prigoneşti... Şi el (Saul), tremurând şi
înspăimântat fiind, a zis: Doamne, ce voieşti să fac? Iar Domnul i-a
zis: Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci. Iar
bărbaţii care erau cu el pe cale stăteau înmărmuriţi auzind glasul,
dar nevăzând pe nimeni."
Mai departe ni se povesteşte că Saul n-a mai văzut trei zile după
apariţia luminii orbitoare, n-a mai putut mânca şi bea apă până
când ucenicul Anania a venit la el să-i transmită mesajul de la
Iisus, de a-i deveni de acum propovăduitor sub numele de Pavel. Şi
tot acest ucenic, Anania, l-a vindecat de orbire.
Vom supune analizei elementele episodului trăit de Pavel pe
drumul Damascului, pentru a conchide dacă descrierea transmisă
prin textul biblic întruneşte condiţiile unei epilepsii temporale, aşa
după cum este etichetată în prezent (M. Weber, 19%).
- Imaginea luminii ca un fulger este asimilată cu
scintilaţii sau flăcări din conţinutul unor aure epileptice.
- Vocea auzită este asimilată cu halucinaţiile
auditive din epilepsia temporală complexă.
Ca urmare, debutul cu scintilaţii, continuarea crizei cu halucinaţii
auditive sunt considerate de către neurologia actuală, după 2000
de ani, ca fiind semne specifice ale unei epilepsii temporale.
Contraargumente:
Dacă acordăm textului biblic autoritate de sursă reală de
informaţie, pentru a susţine diagnosticul de epilepsie temporală,
suntem obligaţi să extindem aceeaşi
apreciere asupra tuturor informaţiilor conţinute de a el. text.
Vocea, care îi vorbeşte lui Pavel, este auzii, se spune şi de
însoţitorii săi („bărbaţii care erau cufcl cale stăteau înmărmuriţi
auzind glasul, dar nevaâ pe nimeni"). Să fi avut şi ei o criză
epileptică în a\h timp? Ne întrebăm noi.
Evenimentul trăit de-Pavel acolo are un stls finalitate cu urmări
bine motivate. Ceea ce i se conuri în timpul acestui eveniment, se
petrece întocrrli următoarele trei zile. Primeşte solul anunţat în aşlz
criză, venit în numele lui Iisus şi îşi recapătă vederea ti mă întreb:
s-a mai înregistrat undeva o abolire postctt de trei zile a vederii?
Poate dura o aură trei zile? Nu lv< astfel de date. Şi ce epilepsie
conectează într-un nr|o evenimente cu asemenea durată de timp şi
cu urmăl a de marcante pentru istorie...?
Nu este exclus ca Pavel să fi avut şi epilepsii < în mod cert, ceea
ce s-a întâmplat pe drumul Dama: Iu nu a fost o criză de epilepsie,
ci o experienţă de Jr mistic, o receptare de mesaj coerent, cum de
altfel aik' mulţi creatori de religii. Nu este deci, corect, din puiet
vedere ştiinţific să-i punem eticheta de epilepsie. L avea explicaţie,
în acord cu concepţiile noastre acjij nu justifică dreptul de a nega
astfel de experienţe :i i de a le eticheta ca epilepsie.
Nici Pascal, în 23 noiembrie 1654, nu a a Iu criză de epilepsie, cum
se afirmă azi. Ar fi, de altei singura menţiune a unei astfel de crize.
Conţinutul lâ este descris după cum am precizat deja, de Pascal îrr
bileţel pe care îl coase în reverul hainei unde a foslg de valet după
moartea filosofului. întâlnim şi aici afe model de „criză": conştiinţa
este păstrată, având d(r; în descrierea lăsată ulterior crizei de
către Pascal.
Jeanne d'Arc (1412-1431)
S-a născut într-un sat din Franţa medievală.
Deşi fără instrucţie şcolară, uimeşte prin victoriile militare
împotriva englezilor.
De la vârsta de 13 ani are experienţe în care vede imaginile şi
aude vocile unor personaje care o îndeamnă să devină eroină a
Franţei în lupta pentru eliberarea de sub ocupaţia engleză.
Urmând „sfaturile" primite în timpul crizelor, repurtează victorie
după victorie în urma a nenumărate eşecuri ale trupelor franceze şi
asta în ciuda ignorării totale a oricărei idei de strategie sau tactică
militară. Este văzută ca o mare eroină a Franţei, dar în cele din
urmă, rănită, cade prizoniera taberei franceze adverse, care o
predă englezilor. Aceştia o condamnă la moarte prin ardere pe rug,
ca eretică.
Lydia Bayne, neurolog, susţine că Jeanne d'Arc a avut epilepsie
temporală cu aură extatică şi declanşare reflexă muzicogenă (la
sunetul clopotelor de la biserică).
Este foarte probabil ca eticheta să fie corectă dar, din nou, nu se
explică victoriile militare ale unei copile analfabete de 16 ani care
urmează „sfaturile" unor „fantome" apărute în timpul crizelor sale.
Or, eludarea răspunsului la multitudinea de întrebări ridicate de
fenomenul d'Arc, lasă dubii asupraîntreguluiraţionament ştiinţific
aplicat, ca şi în cazul Apostolului Pavel.
Jakob Bbhme (1575-1624)
In seria celor care au trăit „experienţe de uuminare" M care, după
criteriile discutate, ar putea 6 etichetate drept crize epileptice este
şi Jakob Bohme.
La vârsta de 25 de ani (1600), Jakob Bohme tiu o experienţă din
care îşi va hrăni mai târziu opţrE filosofică, chiar dacă avea doar
instrucţie de cizmal
Vom beneficia de lucrarea lui Basarab Nic generoasă în detalii
necesare acestei discuţii ini „Ştiinţa, sensul şi evoluţia", care este
un eseu lui Jakob Bohme. lată termenii în care este descri zisa
criză: „...cu ochii la strălucirea unui vas de < se simte dinlrodată
străbătut de un flux extraordi informaţii asupra naturii ascunse a
lucrurilor..."
Experienţa ti marchează profund şi dup flectare de 12 ani, Bohme
se decide să descrie :c nulul „comunicării" sau după epileptologia
ah conţinutul halucinaţiilor („viziunilor"). Rezultatul un „text
magnific" (conform biografului citat) iili „Aurora sau răsăritul zilei"
(în original - Auror, ou Morgenrote im Ausgmtg).
Să-i ascultăm propria descriere a „crizei" |< într-o scrisoare din
1621: „...poarta mi-a fost dsl până într-atâta, încât într-un sfert de
ceas am văzu; învăţat mai mult decât m-aşfi dus la universităţii
ani; am fost surprins, nu ştiam ce se întâmplă ci şi inima mea
începu să-i aducă laude lui DumniEi (sublinierea noastră).
Mărturisirea lui Bohme confirmă pîî|t| conştiinţei cu
posibilitatea de înmagazinare <| informaţii suficiente să
alimenteze o operă filosil virtutea căreia Hegel îl numeşte „primul
filosof ge Operei sale îi sunt dedicate o serie de lucrări, inc zilele
noastre (Pierre Deghaye, 1985; Alexandre 1971 - conf. op. cit).
După criteriile actuale de diagnostic exp trăită de Bohme se înscrie
în criza de epilepsie ir, ?. lumină.
Ne aflăm şi aici ca şi în cazurile descrise mai sus în fata unor
„crize", care au generat acţiuni, fapte, opere - menţionate din
abundenţă de istorie şi deci credibile, cel puţin, atât cât poate fi
credibilă istoria. Caracterul lor logic, implicarea profundă a
conştiinţei în săvârşirea lor demonstrează fără dubiu prezenţa unei
conştiinţe clare în momentul aşa-ziselor crize, susţinute şi de
absenţa amneziei postcritice.
Fizicianul, filosoful şi scriitorul francez de origine română Basarab
Nicolescu se arată şi el mirat de sursa acestor „informaţii". Ne
spune că Bohme era aşa cum s-a şi descris „un om simplu",
surprins el însuşi de conţinutul operei sale. „De unde îi vine acel
extraordinar flux de informaţii, pe care cu certitudine nu şi le-a
extras din cele câteva cărţi pe care le avea în casă? Care este
mecanismul prin care raţiunea izbuteşte să descifreze datele unei
experienţe în definitiv iraţionale, fără a o trăda?" - se întreabă
legitim, odată cu noi, Basarab Nicolescu.
în ceea ce ne priveşte, considerăm şi acest ultim exemplu, reţinut
dintr-o mulţime de altele, ca înscriindu-se în ceea ce numim
experienţe intuitive sau experienţe cognitive cu surse
nedeterminate.
Pentru a înţelege în termeni cel puţin conven-ţionali, dacă nu încă
bine cuantificaţi ştiinţific, trebuie să facem o diferenţiere clară între
stările alterate ale conştientei şi între ceea ce noi considerăm a fi
doar stări particulare sau modificate ale conştiinţei, aşa cum
credem că s-a întâmplat în toate cele trei cazuri supuse discuţiei.
Am simţit nevoia, pentru a putea încadra o serie de evenimente,
citate în literatura atât ştiinţifică, dar Şi de alt gen, să aducem
unele precizări privind o largă diversitate de manifestări petrecute
în câmpul conştiinţei, insuficient codificate.
în terminologia utilizată în psihiatrie în pip se face o distincţie netă
între noţiunea de delirium^ de delir sau idee delirantă.
1. Noţiunea de delirium - presupile
dezorientare în timp şi spaţiu, auto şi alloplr
halucinaţii predominant vizuale, incoerenţă idealv
agitaţie psihomotorie.
Caracteristic pentru această stare este ahm conştientei, care poate
fi afectată în grade diferite \t sau doar parţial.
Când conştienta este afectată total subiecţi amnezie postcritică
completă. Nu poate reda maip iile trăite în timpul crizei.
Când conştienta este doar parţial afectată sup poate păstra unele
amintiri din timpul crizei.
Fenomenul de delirium poate fi întâlnit m i în demenţe, crize de
epilepsie, afecţiuni organ e creierului (traumatice, infecţioase,
toxice etc).
2. Delirul sau ideea delirantă este o tulbuai
fond a gândirii, susţinută cu fermitate, ireductli
argumente raţionale.
Conştiinţa în delir este păstrată, dar cor i delirant este incredibil,
nu are o susţinere raţiona poate convinge pe nimeni.
Ideea delirantă este ineficientă, fără o fi i concretă, bazându-se pe
o premisă falsă. Ideea de i nu duce nicăieri.
Şi, fiindcă suntem, acum şi aici, făcând con* i cu cele trei personaje
discutate mai sus, vom face obs r că Apostolul Pavel, ca urmare a
evenimentului i drumul Damascului a creat o nouă religie numai
astăzi de 1 / 3 din populaţia globului, dar de-a lungul a 2000 de
ani? Să fi fost toţi victima unei erori de gândire? Ioana d'Arc a
comandat armate, care au repurtat victorii indubitabile, la vârsta
de 16 ani şi fără nici o instrucţie şcolară, condusă doar de „ideile
transmise" în crizele de aşa-zisă „epilepsie". Jakob Bohme a scris o
operă filosofică apreciată de nume'consacrate ca Hegel, inspirată
din „comunicarea" avută la vârsta de 25 de ani.
Karl Jaspers vorbeşte, în cazul delirului, de distor¬siunea raportului
cu realitatea. Or in cazurile discutate toţi subiecţii, erau foarte bine
înseraţi în realitate finalizându-şi ideile în acţiuni concrete şi
eficiente.
Delirul poate apărea în psihoze ca paranoia, aşa după cum îl putem
întâlni şi în epilepsie.
Coloratura delirului este diversă: mistică, erotică, de persecuţie
etc.
Delirul mistic, îndeosebi, trebuie diferenţiat de ceea ce noi am
numi experienţa mistică.
3. Experienţa mistică reprezintă trăirea conco-mitentă a insului,
atât în planul realităţii, cât şi în cel al manifestării religioase.
Conştienta nu este alterată, se păstrează memoria evenimentului,
nu există deci amnezia postcritică întâlnită în criza de epilepsie.
Raportul cu realitatea nu este distorsionat, iar conţinutul
experienţei este de obicei în relaţie directă cu preocupările
esenţiale ale subiectului.
Acest ultim criteriu nu a fost valabil nici pentru Apostolul Pa vel,
nici pentru Jeanne d'Arc şi nici pentru Jakob Bohme - care aveau cu
totul alte preocupări anterior evenimentelor trăite de ei.
Găsim în literatură descrise o mulţime de trăiri de acest gen.
conştient de ceii se întâmplă. Beatitudinea şi fericirea invadează
subi c cu o intensitate necunoscută în nici o altă circumst i Exaltat,
Pascal exclamă: „Bucurie, bucurie, bucii Putem vorbi în aceste
cazuri de o stare partictl modificată a conştiinţei, dar nu la modul
patologic, I starea de delirium.
Trebuie menţionat că, deşi insul pare conectl timpul trăirii extatice
la o realitate exterioară cu prii fixată undeva într-un orizont
invizibil, cel mai adesl sus, spre cer, cu o mimică adecvată asistării
la un spec copleşitor, atent şi nemişcat, chemat parcă de alte vJ
alte tărâmuri, conştienta subiectului nu este abolit vreme ce
memoria evenimentelor este complet pasta
„Extazul mistic veritabil se poate asocia ci nivel moral superior şi
poate antrena realizarea de măreţe", ne spune N. Sillamy.
4. Experienţa extatică - în Dicţionarul de file Larousse (1991) Julia
Didier defineşte extazul ca acţiu | a fi în afara sinelui (gr. ekstasis).
Spiritul pare să pari la o realitate superioară şi universală care
poate av obiect Divinitatea (în cazul experienţei mistice), ni sau
informaţii referitoare la preocupările subiectului
Mai mult, ca şi în cazul lui Pascal, Luther, ]| Bohme, aceste
experienţe pot deveni sursa unor o creaţii artistice sau chiar religii.
Alain Watts (1970), sub supravegherea lui Ditman (Clinica de
Neuropsihiatrie a Universităţii California), Sterling Bunnell şi
Michael Agron (C Langley Porter din San Francisco), a întreprins o
de experienţă provocată farmaco-chimic în labo
Iată caracteristicile sesizate ale acestei experienţe: modificarea
percepţiei timpului şi spaţiului, sentimentul de „relativitate a
lumii". „Mă percep ca o verigă în lanţul care formează o ierarhie
bine definită a proceselor şi fiinţelor, mergând de la molecule la
fiinţe umane, trecând prin bacterii şi insecte... toate formele de
viaţă nu sunt decât variatiuni pe aceeaşi temă: nu suntem decât o
fiinţă unică ce nu îndeplineşte decât acelaşi lucru în cel mai mare
număr de maniere posibil".
5. Experienţa intuitivă sau cognitivă cu o sursă neidentificată,
sintagmă pe care o propun aici, constă în receptarea spontană de
informaţii ce vizează un aspect necunoscut al realităţii legat în
general de preocupările subiectului. Elemente de ordin cognitiv
putem întâlni şi în trăirea extatică, dar aici efectul emoţional,
culoarea tabloului trăit sunt elementele pregnante, dominante. In
experienţa intuitivă sau cognitivă cu sursă nedeterminată
comunicarea informaţiilor poate fi rece, redusă la o imagine, o
frază, un text sau o reprezentare nonverbalizată a unei idei,
concepţii, învăţături, răspuns la întrebări etc. Kekule a văzut în vis
modelul haxagonal al benzenului. In acelaşi mod, Mendeleev a
văzut celebrul său tablou al elementelor chimice.
Când aveau probleme grave de rezolvat, ni se spune, conducătorii
cetăţilor antice greceşti mergeau la templu să doarmă pentru ca
zeii să le arate, prin vis, modul de rezolvare.
Vorbind metaforic, noi nu ştim astăzi dacă zeii le vorbeau prin vis
sau nu, dar ştim din experienţa proprie că fiecare dintre noi a avut,
cel puţin o dată în viaţa sa, un vis premonitor, etichetat de ştiinţa
actuală ca simplă coincidenţă.
Gastaut, ca şi diverşi alţi oameni de ştiinţă, <x rienţele de
psihologie transpersonală, experienţa nci proprie, susţin ideea
existenţei unor circumstanţe înl prin vis, inspiraţie sau intuiţie s-ar
putea avea acel informaţii privind evenimente ce urmează a se
petrii viitor.
în concluzie, suntem de părere că, în cazul rrj personalităţi, care au
marcat la timpul trecut isl nu există la ora actuală suficiente
argumente atol documentar pentru a eticheta unele din
manifestării psihice sau neurologice ca fiind epilepsie.
Cel puţin în două cazuri supuse discuţiei de noi - Apostolul Pavel şi
Jakob Bohme evenimt meriminate nu întrunesc elementele
caracteristice crize de epilepsie. Se simte acut nevoia în litei
ştiinţifică să se facă o distincţie netă între deh\ ideile delirante,
experienţele mistice, experiA extatice şi experienţele cognitive
intuitive sau cu neindentificată, sintagme pe care le propunem
luate în discuţie în codificarea unor manifestări p insuficient
clarificate.

VISUL ANTICIPATIV (PREDICTIV)

Bxisteitţa visului anticipativ, predictiv, pn sau premonitoriu,
constituie nu numai unul din ii mistere ale creierului uman dar,
consider eu, şi ui cele mai grele pietre de urnit, de explicat de
către şti actuale. Am putea spune, parafrazându-l pe Lai că dacă
visul premonitor n-ar exista, atunci n-am nevoie de Dumnezeu
pentru a explica lumea.
Perceperea tridimensională a lumii ca un ansamblu de fenomene
circumscrise în timp şi spaţiu şi ca urmare a unor cauze
generatoare de efecte, nu ne permite să înţelegem anunţarea unor
evenimente înainte de a se manifesta.
Visul este purtătorul de cuvânt al inconştientului. Fiecare dintre
cele două sfere ale vieţii noastre psihice, are un mod de exprimare,
un limbaj. Conştientului îi este specifică gândirea logică mediată de
cuvinte. Inconştientului i se atribuie ca modalitate principală de
expresie, visul sau gândirea onirică. Această formă de gândire în
imagini este considerată a fi anterioară în evoluţia gândirii logice
exprimate prin cuvinte. Este o gândire a simbolului, a impreciziei, a
aparenţei, care sfidează logica fără să ofenseze spiritul. In acelaşi
timp, şi în acelaşi spaţiu ne apare imaginea unui om, spre
exemplu, dar imediat vedem că omul este un câine, dar nu ne
revoltăm, ci acceptăm informaţia ca fiind normală. Vedem un
bărbat, dar în acelaşi timp sesizăm că este şi femeie etc. Ne visăm
adult, dar suntem în acelaşi timp proiectaţi în trecut la vârsta
copilăriei retrăind emoţia unei întâmplări şi toate aceste bizarerii
neînţelese ni se par pline de înţeles. Am putea numi visul o gândire
prelogică.
Visul este specific stării de estompare a conştientei sau de
suprimare a acesteia în timpul somnului. Stimuli externi sau interni
pot genera în timpul somnului starea de vis.
în mod normal în starea de veghe când toate porţile spre lumea de
afară, reprezentate prin simţurile noastre, sunt deschise, orice
stimul intern sau extern este perceput într-un context de asociaţii.
Să presupunem că ne-am atins din greşeală de flacăra de la
aragaz. Sini mai întâi arsura şi retragem brusc mâna. Aproapl
acelaşi timp privim spre sursa care ne-a provocat ari şi realizăm
mental şi clar tot ceea ce ni s-a întâmil Conştiinţa integrează şi
interpretează corect evenimeil Să presupunem apoi că dormim şi
cineva face o glii cu noi atingându-ne uşor cu un obiect fierbinte.
Creij celui ce doarme primeşte informaţia de cald, dai această
stare, la percepţie nu mai participă şi alte siml în creier se vor face
în consecinţă asociaţii bazate doe informaţia sedimentată în
memorie şi omul va visa exemplu, că i-a luat foc casa. Este
interesant de obse că, din aceleaşi motive ale suprimării
raţionamenl conştient, spiritul nostru este înşelat şi noi trăim realm
o dată cu senzaţia de arsură şi angoasa în faţa imagii derulate în
vis şi tot cortegiul aferent de fenon vegetative ca transpiraţie,
tahicardie etc.
De fiziologia somnului sunt legate nume : ca Freud, Jung, Adler, iar
la noi profesorul dr. I Popoviciu a dedicat, împreună cu prof. dr. \
Foişoreanu, o splendidă şi exhaustivă monografie aci subiect
(1994).
După cum se ştie, prin citarea frecventă, F considera visul ca fiind
calea regală de descifra inconştientului, în care zace o lume de
refulări ce-ş găsi debuşeul, derularea şi în acest mod. Visul po;
expresia lor simbolică, dar descifrarea semnificaţie poate fi redusă
la o schemă comună având un car, strict individual. Cu alte
cuvinte, fiecare om îşi propriul său simbol şi de aici apare şi
dificultatea găsi un cod general valabil.
Pentru Jung visul este un mesager, care a informaţii din
inconştient, este o comunicare direc personală plină de sens,
adresată celui ce visează, cu rolul de a integra şi armoniza
psihismul inconştient - depozitar al lumii noastre arhetipale, care
ne-a precedat încă din punctul iniţial de plecare al vieţii - cu cel
conştient.
Este uşor de înţeles din cele spuse mai sus că există vise fără nici o
semnificaţie, determinate circumstanţial de factorii stimulanţi din
mediu şi există vise care poartă în sine o semnificaţie, care au rol
concret pentru viaţa noastră psihică.
în baza unei experienţe istorice, care nu întotdeauna ţine de
legendă, a unor experienţe trăite de către fiecare dintre noi,
trebuie să se admită că există şi vise care ne anunţă, în afara
oricărei explicaţii logice, evenimente ce se vor petrece într-un
viitor mai apropiat de cele mai multe ori sau mai îndepărtat, mai
rar, dar nu excluse. Acestea sunt visele premonitorii sau profetice.
Le găsim menţionate de la scrierile biblice până la istoria lumii
antice ca şi a celei prezente. Este o realitate pe care fiecare dintre
noi a trăit-o cel puţin o dată, aşa încât a o nega înseamnă să
continuăm aceeaşi tactică a struţului. Există chiar persoane care
visează frecvent evenimentele pe care urmează să le parcurgă în
zilele ulterioare visului. Excludem desigur din această categorie,
visele care pot avea o explicaţie fiziologică cum ar fi aceea de a
anticipa prin vis o boală proprie generată de cauze interne, încă
nemanifestate în plan clinic.
In antichitate, visele premonitorii nu numai că wau luate în serios,
dar le şi exploatau, considerându-se a fi expresia „voinţei" zeilor.
Preotesele oracolului din Delfi „consultau pe zei tot într-o foimă de
vis, dacă avem în vedere că se aflau într-o stare psihică
intermediară, crepusculară (cu cenzura conştiinţei diminuată) fie
autoindusă, fie provocată de emanaţia unor gaze din pământ. V12
cetăţile Greciei antice de pe malul Mării Mediterane vedea că
majoritatea templelor se construiau acolo exista şi o sursă de gaze
cu rol probabil hipnoinduc
Nu vom recurge la exemple îndelung cum ar fi visul simbolic al lui
Nabucudonosor SE al Calpurniei, soţia lui Cezar, care îşi vede în vis
asasinat în For, purtându-l apoi pe braţe. Evenimt ulterioare aveau
să se petreacă aidoma.
Voi lua un exemplu încă necitat, până i undeva. Un distins coleg
psihiatru şi balneolog, dr. Dinu, ştiindu-mi preocupările pentru
misterele spiril îmi relatează o lungă şi frumoasă poveste trăită f
personal.
Pe când era copil şi trăia la ţară, în jurul vârs 6 ani, are un vis
ciudat şi repetat ca o obsesie, o înde vreme. Vedea un bărbat
adult, acelaşi de fiecare] care îi apărea în faţă şi îi spunea: „Tu vei
salva viaţa mele". Repetarea visului îl sperie pe copilul, ca: putea
înţelege despre ce salvare putea fi vorba. Da au trecut, copilul a
devenit el însuşi adult, devine i psihiatru şi în jurul vârstei de 45 de
ani face o călătc Israel. într-o zi, plimbându-se pe străzile din Ieni!
rătăceşte adresa hotelului. Abordează un om de pe e: şi îl întreabă
de hotel. Acesta îi indică amabil adres spune să ia un autobuz,
ceea ce şi face. Urcă în autob aşează pe o banchetă şi în faţa sa îl
vede pe omul at pe stradă care-l priveşte insistent. Şi iată ce dialcl
loc:
- Dumneavoastră sunteţi medic, nu-i aşa?
- Da!, răspunde mirat compatriotul nostru.
- Sunteţi psihiatru, nu este aşa?
- Da, vine răspunsul şi mai mirat.
- Sunteţi din România?
- Da...
- O, Doamne, strigă omul, copleşit de emoţie, dumneavoastră
veţi salva viaţa fiicei mele.
în acea clipă, brusc, colegul nostru are în minte reprezentarea
obsedantului vis din copilărie. în faţa sa se află exact omul pe care
îl visase.
- De unde ştiţi aceste date despre mine?
- V-am visat întocmai, domnule doctor, i se
răspunse. Fiica noastră are 19 ani, este unicul nostru
copil şi a făcut o boală psihică grea. M-am rugat disperat
pentru ajutor şi atunci v-am visat pe dumneavoastră că-
mi veţi cere adresa unui hotel, întâlnindu-vă pe stradă.
0 voce mi-a spus: „Acela va fi un medic psihiatru din
România, care va salva viaţa fiicei tale". Este tot ceea ce s-
a şi întâmplat. Să notăm că medicul român avusese visul,
care îi anunţase acest consult, cu 20 de ani înainte ca
pacienta să se nască şi la o vârstă când un copil de 6 ani nu
poate să-şi fixeze idealul de a deveni medic psihiatru...
Sunt multe comentarii ce decurg de aici.
Vom deduce, în primul rând, că „undeva" era programat cu mult
timp înainte ca ceva să poată sugera destinul a doi oameni: unul
abia copil, altul nenăscut încă. în cazul dat, cu 20 de ani înainte.
în prezenţa unei asemenea cunoaşteri, a unui „savoir absolu", a
unei contabilităţi cosmice de o asemenea anvergură şi precizie,
mintea noastră rămâne mută şi refuză în mărginirea ei să admită
ceea ce nu poate concepe. Şi cu toate acestea, întâmplarea de mai
sus este absolut autentică... Eroul acestei întâmplări extraordinare
wte un distins şi foarte cunoscut medic psihiatru şi balneolog care
lucrează la Policlinica Balneară din Sinaia. Am avut încuviinţarea
domniei sale ca să fac această dezvăluire, motiv pentru care îi sunt
profund îndatorat.
Dar mesaje despre viitor ne sunt transmisii numai prin vis, ci şi în
stare de veghe. Este o stai hiperluciditate în care, brusc, suntem
proiectaţi în < planuri paralele. Percepem clar realitatea prezentă!
acelaşi timp o alta la fel de clară, îi este transmisă EI uneori cu
detalii deconcertante. Ca şi visul premoil aceste revelaţii apar mai
mult în împrejurări drarrl din existenţa noastră: moartea unei
persoane aprojl pericolul unei prăbuşiri sociale, un cutremur etc.
Ceea ce este încă şi mai frapant este faptij care l-am verificat
personal, că, deşi ştii anticipat cel urmează să se întâmple şi deşi
eşti direct implicat, nu evita nimic din ceea ce ai dori să fie evitat.
Şi, dacă ] poate evita nimic, la ce bun atunci să mai fim prevt
Poate doar ca să se amintească, din când în când, c suntem singuri
şi că totul „se ştie" că există un fatu care nu putem scăpa. Este un
fel de memento mori. ( a imaginat drama lui Oedip rege, Sofocle a
înţeles < forţa oarbă a destinului.
Bulversat în faţa acestei realităţi, vreau să că destinul nu acoperă
întreaga noastră viaţă, ci cel puţin parţial, voinţei deliberative
responsabili propriilor acte...
Spuneam la început că, dacă visul premoniti ar exista - şi sunt prea
multe surse ca să le putem -, aproape am fi tentaţi să acredităm
rolul întâmplă apariţia şi evoluţia lumii susţinută de ştiinţele act
Dar, din cele comentate, apare clară existenţa intenţii, a unei
voinţe de dincolo de noi, a unei progra anticipate probabil ab
origine a vieţii noastre. Şi al orice explicaţie facilă, naiv-optirnistă,
cade.
Pentru a explica visul premonitoriu puter apelăm la „Ideile" lui
Platon, la conceptele de ari alf> lui Jung, la unele experienţe
efectuate în la bora j cum ar fi cele referitoare la psihologia
transpersonală .piele fizicii cuantice moderne, argumente invoc de
noi aici, dar care doar ne apropie de subiect, fără opui za
Conştientizarea unei realităţi, a unui evenimj Situate într-un timp
ce nu a fost consumat încă, nu poj impune decât osingură
concluzie: trăim în două uni vers paralele, unul esenţial, în care
viaţa noastră pare să ii iii programată în mare parte şi un altul
secundar, ce| realităţii concrete, efect al primului. Dacă are altern*
explicaţie mai plauzibilă sunt gata s-o ascult. D dacă in loc de
explicaţie se oferă doar o negare a visu anticipativ, numai pentru
că pune într-o dincult insurmontabilă toate conceptele materialiste,
atunci trebui să nege o întreagă istorie, martoră a acestor oo
cidenţe stranii, o dată cu propria mea experienţă trăita viu In
momentele mele de mare impas existenţial
Once explicaţie i-am oferi visului premonitoriu, putem eluda ideea
de existenţă a unei Surse mtehger ta care este înscrisă anticipat
informaţia, cel puţin pen evenimentele anunţate în acest mod

CAPITOLUL 8
OMUL ÎN FAŢA RELIGIEI
Nu toţi cei care merg la Biserică sunt credincioşi şi nu toţi ori ce nu
merg la Biserică sunt atei.
în ciuda notorietăţii ştiinţei, impusă îndeosebi de progresul
tehnologic, religia continuă să persiste şi In lumea modernă.
Motivele acestei persistenţe sunt multiple şi nu poate fi incriminată
simpla naivitate, decât făcând uz de aceeaşi naivitate acuzată.
îmi propun, în cele ce urmează, să supun unei discuţii, privită dintr-
o multitudine de unghiuri, problematica religiei în lumea actuală.
Iniţial, după cum spune Mircea Eliade, omul a trăit în sacru. Este
perioada magică a gândirii. O dată cu progresul cunoaşterii,
teritoriul sacrului se îngustează în favoarea profanului. Ştiinţa a
cucerit tot mai mult spaţiul preocupărilor umane, devenind astăzi
principala sursă de cunoaştere. Educaţia ştiinţifică, aceeaşi în Est
ca şi în Vest, i-a întors pe cei mai mulţi din drumul spre biserică.
Ideea de religie este încă întreţinută prin biserică, la care unii
oameni merg din convingere, alţii merg mai mult pentru impresia,
pe care trebuie s-o lase comunităţii, in care trăiesc.
Biserica are, indiscutabil, şi un rol social. Oamenii * întâlnesc acolo,
discută, întreprind acţiuni comune de folos obştesc.
în ultima vreme, se observă că biseric; frecventată de mulţi tineri,
semn al unui nou i întoarcere spre spiritualitate, sesizat la nivelul
mai in straturi sociale, inclusiv intelectuale.
Modul, în care este percepută religia, este l de la om la om şi nu
este obligatorie dependeii cultură sau instrucţie, ci mai degrabă de
o condiţl genetică. Fac această afirmaţie pentru că sunt oi de mare
profunzime ştiinţifică, cu o operă ştii| importantă şi care sunt
adepţi ai religiei, nu nej una dogmatică, ci mai mult una motivată
de cri într-o raţiune cosmică. Aceşti oameni nu pot fi acu:[ naivitate
de către confraţii lor atei. Personal cred <l ei că dispun genetic de
acele reţele neuronale, cu al conduce discursul logic dincolo de
răspunsurile fel şi îngheţate de peste 150 de ani, adică de pe vren
Darwin, la marile întrebări existenţiale: cine suntd unde venim şi
unde mergem?
Louis Pasteur, savantul care a revok medicina prin descoperirea
microbilor, a spus un i profund: „Puţină ştiinţă înseamnă ateism,
multă i înseamnă religie".
Atitudinea echivocă faţă de credinţă intelectualitatea. Majoritatea
este tributară noţi ştiinţifice însuşite în şcoală, dar sunt în acelaş:
derutaţi de persistenţa ideii de religie, care are o îndelungată.
Cel mai derutat este omul de cultură medie, 1 nici nu ştie suficient
de mult, ca să-şi poată explica ] şi nici atât de puţin, încât să nu-şi
pună întrebări. I
Mulţi oameni sunt dezamăgiţi de istoria j noasă a bisericii şi de unii
slujitori ai ei, confu! instituţia cu oamenii. Este postura cea mai fii
întâlnită. Nu pot face distincţia între instituţie şi oamenii care o
compromit prin limitele lor.
Este necesară încă o precizare. Trebuie să facem diferenţierea
între credinţa afişată din motive sociale şi convingerea intimă care
constituie subiectul acestei discuţii.
în rândurile de mai jos îmi propun să fac o analiză luddă şi onestă a
modului în care mi-am făcut eu personal o opinie despre religie. Nu
opinia mea ca persoană particulară este importantă în această
discuţie, ci opinia mea ca om de ştiinţă, interesat să găsească un
sens în demersul lumii. Problema existenţei unui sens în Univers
este legată direct de aceea a existenţei unei raţiuni transcendente
sau ceea ce oamenii numesc Dumnezeu. A găsi sau nu un sens în
ţesătura lumii, implică o atitudine şi un comportament
fundamental diferite. Iar pentru mine era vital să ajung la un
adevăr, indiferent care ar fi fost acela. Voiam să ştiu adevărul pur,
pentru a-mi putea fixa reperele drumului pe care trebuia să merg.
Am fost multă vreme în poziţia intelectualului care oscilează între
credinţa şi ştiinţa însuşite în şcoală.
în copilărie am fost crescut de o mamă profund religioasă. Până la
vârsta şcolii, eram condus în fiecare an la biserică pentru a lua
„Paşte mare" cum se spunea în lumea satului meu. Copiii sunt
consideraţi a fi inocenţi, fără păcate, şi li se dădea de către preot
„Paşte mare", iar adulţilor, pentru că inerent, aveau „păcate", li se
dădea «Paşte mic".
Fiind sub influenţa mamei, era firesc să cred în Dumnezeu. La
iniţiativa preotului Nkolae Venescu din sat, mai mulţi copii am şi
fost selectaţi să cântăm în corul bisericii. De atunci am rămas cu
multe cântece bisericeşti învăţate pe care din plăcere le cântam
adesea. Muzica bisericii ortodoxe, cântată de o voce cu har, este
pli o pioasă frumuseţe.
încântarea noastră nu a durat mult, pent o secretară de partid i-a
interzis preotului să cor această activitate.
Adevărata propagandă împotriva religiei aîn în liceu. învăţătorii de
la sat erau ei înşişi credinci evitau subiectul.
Atât în liceu, cât şi în facultate, am ascultat aii respectuos
explicaţiile pe care le dădeau profesorii la din multele mele
întrebări existenţiale. Nu i-am con niciodată, pentru că atrăgea
după sine excludere şcoală pentru „propagandă duşmănoasă", dar
nici reuşit să mă convingă.
Mi-am spus doar că îmi rezerv dreptul sa răspuns la întrebările
mele, după terminarea stuu când nu voi mai fi obligat să accept tot
ce mi se spuJ
Amconstatatapoicătoateştiinţele,depretutir nu ies din dogma
oficială. în Est, Dumnezeu era pe < Pavlov, care nu avea nici o vină
fiindcă descoperirj serveau aşa de bine un sistem politic, cu care
el, se ştj s-a împăcat niciodată. în Vest, noul Dumnezeu se n
Darwin. în orice lucrare de biologie, fiziologie, psihd Darwin este
reperul. El explică tot, fiind citat mai (I Occident decât erau pe
vremuri Lenin şi Stalin în II nu m-ar fi deranjat, dacă în mintea mea
nu s-ar fi r instantaneu un noian de contraargumente.
Ce posibilitate de a-şi face o opinie are cinevc vrând să înţeleagă
originea lucrurilor este nemulţu de ştiinţă şi de religie?
Ştiinţa explică numai ce ştie, iar restul îl trec tăcere, sau îi neagă
existenţa. Când ai dovezi ferr existenţa a ceva, care este negat de
ştiinţă, care o lasă este, nu numai de limite în cunoaştere, care
sunt fireşti, ci mult mai grav, de fals şi nesinceritate.
Voi da câteva exemple pentru a fi mai clar. Ştiinţa a negat multă
vreme fenomenul de telepatie. Experienţe efectuate în fosta
Uniune Sovietică, în SUA, inclusiv de noi, demonstrau că există
acest fenomen. Ştiinţa trece sub tăcere sau neagă informaţiile
obţinute prin regresie psihică transpersonală. Şi, nu numai că
există astăzi o puternică şcoală în lume, cu acest obiect de studiu
şi practică, dar eu însumi am fost martor la fenomene de
manifestare a subconştientului, incontestabile, induse prin
respiraţie holotropică. Neagă experienţele morţii clinice sau le
explică aberant ca expresii ale anoxiei creierului, când acesta şi-a
încetat deja activitatea metabolică. Şi din nou, am discutat cu
persoane care au trăit astfel de evenimente, unele având o înaltă
pregătire universitară, fiind deci credibile.
Religia se reduce la afirmaţii, pe care nu le poate proba, cum, de
altfel, nici Darwin nu putea să-şi probeze teoriile. Istoria
creştinismului, ca şi a altor religii, nu poate confirma cu rigoarea
documentelor istorice existenţa evenimentelor iniţiale, care stau la
baza întregii dezvoltări doctrinare de mai târziu. Neavând pentru
contemporani importanţa care li s-a acordat ulterior, este probabil
să nu fi trezit interesul istoriei ca să le înregistreze la momentul
respectiv. Şi ajungem la ceea ce spune mai toată lumea: religia se
sprijină doar pe credinţă. Şi dacă eşti asemenea lui Toma, care a
cerut să se convingă de prezenţa lui Iisus cerând voie să-l atingă
cu mâna, rămâi într-un spaţiu confuz, fără posibilitatea de a-ţi
forma o convingere fermă.
Voi încerca să desprind adevărul din mulţimea de date devenite
„folclor" în care, din nevoia de a impresiona, de a deveni „vedetă",
de a escroca, de a manevra o peilc sau un public naiv, se intrică
fragmente de realitate, na r şi fantezie.
Este greu să se distingă adevărul de nealt când nu există
documentaţia necesară, dar nevcfc adevăr ne obligă. Nu am
acceptat niciodată ipostei; a-mi însuşi naiv tot ceea ce mi s-a spus,
începând c nivelul discuţiilor banale până la îndoctrinarea of: Am
fost şi rămân sceptic în faţa sloganurilor treci ca şi a celor ale
prezentului.
Presiunea „culturii" populare asupra min
Pretutindeni în lume există superstiţii, da mai multe sunt în
comunităţile stabile în care oa se cunosc şi comunică mai uşor
între ei cum este 1 satului.
Istoric vorbind, superstiţiile au o îndej tradiţie. In antichitate
semnele cereşti şi întâm]] neobişnuite erau un adevărat ghid în
orientarea publice. Din acest motiv erau la modă oracolele. 1
hotărâre importantă nu era luată fără consultarea „zii care
„vorbeau" prin oracole şi o mulţime de alte se:
în ciuda evoluţiei ştiinţei care a devenit un re lumea modernă,
superstiţiile continuă să existe. Nu: 13 este evitat în ţări cu
pretenţii mari astăzi în lume dau numai un exemplu.
Confruntat încă din copilărie cu superstiţii lumea satului meu, le-
am văzut întotdeauna ca expresia naivităţii şi a mentalităţii
retrograde şi ca mi-am propus să le sfidez încălcând întotdeaun
ostentaţie interdicţiile lor, pentru a le dovedi absurd!
Şi niciodată nu mi s-a întâmplat ceva rău din acest motiv. Chiar şi
oameni cu studii superioare sunt uneori înclinaţi să le atribuie
credit.
Apogeul superstiţiilor, al psihozei posesiunilor demonice şi al
vrăjitoarelor care îi terorizau pe oameni a fost atins în Evul Mediu.
Se publicau cărţulii şi foi volante cu crime, cutremure şi întâmplări
banale împănate cu imaginaţie ca să producă efecte. Bine a zis
Ecleziastul: „Nimic nu-i nou sub soare. Tot ce a fost, este şi va mai
fi." Este o întâlnire ciudată peste timp. Astăzi, în secolul al XXI-lea,
asistăm la o revenire a acestor mentalităţi prin mass-media, la fel
ca şi în Evul Mediu. Era şi atunci o goană după câştig prin „ştiri"
senzaţionale, ca şi astăzi.
Culţi sau „des-culti", vorba lui Arghezi, oamenii sunt înclinaţi să
exagereze atunci când transmit ceva auzit sau trăit în scopul de a
impresiona interlocutorul. Inventează când uită amănuntele,
adaugă pentru a fi mai interesanţi, pentru a impresiona mai mult.
Alţii inventează „minuni", pentru a artage atenţia publicului asupra
lor şi a deveni vedete sau pentru a escroca lumea cu minunile lor.
M-am întrebat întotdeauna de ce se pune bază în justiţie pe
mărturiile martorilor, când se ştie pe bază de experimente
psihologice, cât de mare este marja lor de eroare? Motivele sunt şi
aici multiple. Se uită amănuntele, sunt influenţaţi de opinia publică,
sunt victimele propriilor sugestii, sunt interesaţi să nu spună
adevărul sau altii se erijează involuntar în judecători apăsând
partea pe care n-o agreează şi favorizând-o pe cea care, în spiritul
lor „justiţiar", are dreptate. Nici aşa-zisul „detector de minciuni" nu
este o probă obiectivă, infailibilă. Mai uitai că nu detectează
minciuni, îh al doilea rând ecoul gândirii la nivelul sistemului
nervos vegetativ, a cărui reacţie se testează, este diferită de la om
la om. A\^\ surprinde gradul de emotivitate, care se ştie bine ci,
antrenament, poate fi controlată, în sensul dorit Hi supus testului.
De aceea, când aud pe câte un ilc vorbind cu aplomb şi inchizitorial
pe câte un posIC s-a „demonstrat" vinovăţia unui acuzat prin ace t
am cel puţin o reacţie de mirare în faţa ignoranţei i să nu spun mai
mult.
Dincolo de superstiţii, a căror origine se b uneori în noaptea
timpului, multe din inforp transmise, pe cale orală, pleacă de la
întâmplării chiar dacă pot fi cu timpul transmise deforml motivele
pe care le-am menţionat. în copilăria ne auzit în lumea satului
povestite multe întâmplări ih a căror natură aveam s-o înţeleg mult
mai târzii studiul medicinei. Altele au rămas înscrise în minllc la
capitolul Curiozităţi, care pun în dificultate exil ştiinţifică.
Am devenit circumspect şi rezervat în etici ca ireale a tuturor
întâmplărilor trăite de diverse p<[ abia atunci când eu însumi am
traversat evenimeiţ nu puteau fi explicate în ordinea naturală a
luatul
Dacă, în repetate rânduri, ai gândit la uni de care ai nevoie şi după
un timp, cineva compld de dorinţa ta, ţi-l oferă, începi să gândeşti
că e>l ştiinţifică a funcţionării creierului nu este completăf
nevrând, te întrebi ce altă dimensiune contactează! nostru. Şi
această experienţă am avut-o încă din c<| Poţi minţi pe toată
lumea, dar pe tine însuţi, nu. Şl trebuie să admiţi că este o mtâlnire
cu necunoscuţii tot ceea ce se întâmplă în viaţa unui om poate fi
etici fiind naivitate, superstiţie, sugestie sau fantezie. El îndoială,
nevoie de onestitate şi mult discernământ a distinge realul de ireal.
îmi propun să aduc în discuţie, în cele ce urmează, o serie de
întâmplări, fenomene şi vindecări inexplicabile în termenii ştiinţei
actuale.

ÎNTÂLNIRE CU NECUNOSCUTUL
Am povestit în capitolele anterioare cum mi-au venit unele cărţi
rare, de care aveam neapărată nevoie în documentarea mea, prin
persoane la care nu apelasem niciodată şi care au venit direct la
mine spunându-mi: „Ştiu că îţi trebuie". Este adevărat că unele
persoane îmi cunoşteau preocupările, dar în nici un caz nu ştiau ce
anume titlu de carte îmi trebuia.
Iată o astfel de întâmplare curioasă.
Intrigat de performanţele de ordin psihologic, obţinute în lumea
antică prin unele ritualuri iniţiatice, practicate îndeosebi, în Egipt şi
Grecia, am dorit să găsesc sursele istorice necesare edificării în
acest sens. Dar nu voiam să fie o literatură trecută prin filtrul
criticii marxiste sau atee pentru că ştiam foarte bine unghiul lor de
vedere. Doream să găsesc doar o istorie concretă, reală a
ritualurilor respective, în speranţa că aş putea sesiza, în baza
pregătirii mele, unde se poate ascunde misterul. Am întrebat mulţi
oameni de cultură, inclusiv pe profesorul V. Săhleanu, dacă există
undeva o astfel de documentaţie şi mi-au răspuns că nu cunosc.
într-o zi eram în vizită la regretatul prieten Mihai Diaconescu, poet
şi regizor, cu care eram în relaţii apropiate. Nu discutasem cu el
niciodată acest subiect pentru a avea dialogul ce a urmat:
- Am găsit la un prieten o carte care ştiu sigur că îţi trebuie. Şi
ia de pe raftul bibliotecii sale cartea.
- De unde ştii că îmi trebuie ?
- Am avut acest sentiment în clipa în car văzut-o. I-am şi spus
prietenului meu, că numai trebuie această carte şi mi-a dat-o.
Surpriza este însă şi mai mare. Cartea a fost edi Paris în 1941 şi
avea foile îngălbenite de vreme şi nedes] una de alta. Era coala
mare de hârtie doar pliată. Paj putea fi citită a trebuit să fie tăiată
pe margini, gest pe I trebuit să-l fac eu primul. M-a"aşteptat,
aşadar, aceasta pe care o căutam de multă vreme, timp de
aproape ani, necitită într-o bibliotecă, pentru a ajunge în sfâj mine
care am fost primul ei cititor. Iar titlul era surpri mai mare: Les
societes secretes de mysteres, de 0.1 adică exact ceea ce eu
căutam, fără să ştiu dacă există c de istorie.
Să spunem totuşi că nu este o minune ca < să-ţi ofere o carte. Hai
să discutăm alt gen de întâii personale, care sugerează
pătrunderea noastră sponi în altă dimensiune, decât cea a lumii
materiale reale.
Prima experienţă neobişnuită s-a petrecut îr într-o după amiază,
spre ora 17, în timpul unei d cu o altă persoană, am avut brusc
revelaţia a cee2 va întâmpla a doua zi la o anumită oră. Şi lucruri]]
petrecut întocmai, cu o precizie derutantă. Şi fiecai persoanele
prevăzute rntrau în scenă exact la timjj care eu îl anticipasem.
Voind să ştiu ce le-a determ, fie prezente acolo, fiecare a invocat
motive banale: şi-atunci aminte că are de întrebat sau de spus
ceva e am dat seama că aceeaşi „mână nevăzută" regizas cu un
scop, pe care l-am înţeles mult mai târziu, i finalitate mdeplinirea
de către mine a unei sarcini, d importanţă pentru „regizor".
A doua întâmplare am trăit-o în 1975. Mă aJ prima mea cursă cu
automobilul Dacia pe care reuşişi cumpăr în rate. După trecerea
unei linii ferate m-am angajat în depăşirea unui autoturism
„Moscvici" cu o viteză în jur de 100 km / oră. Exact în clipa în care
eram în depăşire din fată a apărut un microbuz ieşind în viteză din
spatele unui car. Eram deci blocat între două vehicule, în plină
viteză. Totul s-a petrecut în fracţiuni de secundă. Nu se putea nici
opri, pentru că venea cel din faţă direct în mine, nici vira în stânga
pentru că acolo aş fi interferat cu carul, nici în dreapta, acolo fiind
Moscviciul. Mă aflam prima oară într-o astfel de situaţie şi trebuia
să iau o decizie rapidă.
Ce era de făcut în afară de a te pierde şi a accepta un accident
grav având în vedere vitezele celor trei vehicule? Plecasem la
drum cu o bună cunoştinţă din Piteşti, versată în conducerea auto,
pe post de îndrumător şi care era aşezată pe bancheta din faţă în
dreapta mea. N-a avut timp să spună decât atât: „Doctore,
murim!". Ei bine, în clipa aceea, în loc de crispare, am simţit brusc
o stare de calm neobişnuit şi mi-a venit clar în acelaşi timp în
minte ideea de a mări viteza pentru a mă strecura prin spaţiul
îngust dintre cele două autovehicule. Nu ideea soluţiei este
neobişnuită. Probabil că orice şofer versat ar fi procedat la fel, deşi
eu nu aveam nici o experienţă în condus maşina. Neobişnuită a
fost instalarea bruscă a calmului, când ar fi trebuit să fiu tensionat
şi certitudinea de o extraordinară intensitate că este singura
soluţie salvatoare şi că voi trece printre cele două autovehicule
fără nici un incident. Această certitudine, venită brusc din
necunoscut, m-a determinat să accelerez şi să trec într-o perfectă
siguranţă. Am întors imediat capul spre însoţitorul meu şi l-am
întrebat zâmbind: „De ce v-aţi speriat?". „Lasă-mă, doctore, că fac
infarct!", mi-a răspuns el îngrozit.
„Cârcotaşii" vor spune că certitudinea apare la orice om cu o bună
stăpânire de sine. Eu le voi răspunde că acest sentiment apare în
toate experienţele extracorporall subiecţii care au avut aceste
experienţe relatează că al o neobişnuită certitudine privind
realitatea scenelorp Să amintim că, în vis, realizăm adesea că
visăm şi ck avem certitudinea evenimentului visat.
De unde a venit această certitudine? Din et t este în eter? Asta
vreau şi eu să ştiu.
In martie 1992 am plecat cu Prof. C. I: Târgovişte şi cu dr. George
Gearavela cu un aut :. Dacia 1300 la un congres la Strasbourg.
Conduce Gearavela, fiind automobilul lui. In apropiere de Mul pe
autostradă, s-a defectat maşina. Am reuşit să o ti până la o staţie
de benzină. Acolo, am dormit în ri A început să ningă, iar noi nu
eram pregătiţi de < de vreme. Ne-am acoperit cu ziare. A doua zi
ar un sârb care contra 100 de mărci ne-a tractat până i câmp izolat
de lume şi ne-a lăsat baltă acolo. Nu J bani pentru tren, nici pentru
reparaţia maşinii. Eranj situaţie disperată.
Vremea s-a înrăutăţit. Deşi era ziuă, s-a înturi noaptea şi a început
să cadă lapoviţa. Ne uitam unii fără să ştim ce să facem.
Instinctiv, m-am concentrat într-un dialog I cu „eterul". I-am spus
că ni s-a avariat maşina, că ni nici bani s-o reparăm şi nici cu ce s-o
mobilizăm dej Avem nevoie urgentă de ajutor. Fără îndoială că un
dialog banal. Este o anumită modalitate de Î a contactului cu
Necunoscutul, la care am recurs i fără nici o informaţie în plus în
domeniu. Este însă explicat în cuvinte.
în următoarele 5 minute a oprit lângă automobil de mic litraj. A
coborât o doamnă mi statură cu vârsta în jur de 60 de ani, foarte
distinsă.
Ne-a spus ceva în limba germană. Noi nu ştiam nici unul un cuvânt
în germană. Văzând că nu se poate înţelege cu noi, a intenţionat să
plece. în acel moment prof. dr. Târgovişte a întrebat-o dacă nu ştie
franceza. „A, oui," (A, da!) răspunde ea. Şi începe, fără să ne
întrebe nimic, să ne spună în franceză exact, dar absolut exact,
conţinutul convorbirii mele cu... eterul.
„Ştiu ce vi s-a întâmplat, a spus ea. Sunteţi trei străini din Est, aţi
rămas cu maşina în pană şi nu aveţi bani s-o reparaţi şi nici nu ştiţi
unde să mergeţi".
- Oui, oui, c'est ţa, am răspuns noi. (Da, da, asta este).
- Sunteţi din Ungaria?
- Nu, i-am răspuns noi, din România.
A fost singura ei eroare.
Şi îngerul salvator trimis, a făcut, din proprie iniţia¬tivă, pe o
vreme în care nici câinele nu l-ai fi lăsat afară, o suită de gesturi
incredibile.
- Rămâneţi aici şi aşteptaţi. Eu stau aproape. Am să
merg acasă şi am să sun la un Service auto să vă ajute. Şi a
plecat.
După 20 de minute s-a întors.
- Am sunat, dar mi s-a spus că voi românii aveţi
maşini Renault şi ei nu repară decât mărci germane. Mă
întorc să găsesc un Service pentru Renault. Şi iar a plecat.
Peste alte 20 de minute a revenit.
- Am găsit la vreo 20 km un Service care a acceptat
să vină cu o platformă să vă tracteze. Le-am spus că nu aveţi
bani şi să nu vă ceară prea mult. Şi apoi a plecat mulţumită
că ne-a putut ajuta.
Peste o jumătate de oră a venit o platformă auto Ş» ne-a condus la
Service-ul lor. Acum ploua torenţial. Au constatat că bateria maşinii
nu mai dădea curent şi ne-a
înlocuit-o cu alta. Cablul de ambreiaj şi ambreiajul ere asemenea
distruse. Le-au schimbat pe toate. In sfârşit I noastră înviase.
A urmat nota de plată: 800 de mărci.
Ne-am uitat unii la alţii stupefiaţi. Era o avei atunci pentru noi o
asemenea sumă. Noi am plec. benzina de acasă în canistre ca toţi
românii, iar cazarei făcut pe seama celor care ne-au invitat.
Plecasem de acasă cu sume insuficiente pentru astfel de situaţii.
- A, spune el, văzând figurile noastre pierite a spus doamna care
m-a sunat că nu aveţi bani. Bine, ceva acolo, dacă nu aveţi nevoie
de chitanţă.
Şi am plecat, în sfârşit, fericiţi graţie acestei doe -înger.
A fost acolo o simplă coincidenţă? Da, dacă ac doamnă s-ar fi oprit
întâmplător văzând pe un cam vehicul străin, cu nişte oameni
neliniştiţi în jur şi pe o v capricioasă. Orice om generos ar putea
face un asem gest. Dar acea doamnă s-a oprit, a coborât şi înainte
c spune noi ceva, a repetat exact frazele din mintea mea:, ce vi s-a
întâmplat etc...".
Am dat numele colegilor, cu care eram acolo, to ca să dovedesc că
la acea întâmplare au fost şi martori.
Einstein a definit foarte inspirat întâmplare fiind acea coincidenţă
în care Dumnezeu preferă să răr, necunoscut.
C.G. Jung numeşte aceste întâmplări sincronic bazându-şi teoria pe
mai multe întâmplări de acest gei
Sincronicitatea este definită ca „o coincic temporală a două
sau mai multe evenimente, legături cauzale între ele, dar care
au un sens identic omolog". Este asocierea dintre un eveniment de
c psihic subiectiv şi un altul obiectiv, exterior. Este idenl
întâmplarea descrisă mai sus. Este o asociere între un gând şi un
eveniment concret, care aparent nu au nici o legătură, judecând
după datele actuale ale ştiinţei.
Am avut câteva circumstanţe în care, dacă le-aş fi dat curs, viaţa
mea s-ar fi schimbat total şi ar fi fost cu totul alta decât cea pe
care am avut-o. O forţă tainică, venită din alte dimensiuni, oarbă în
faţa raţiunii mă chema să rămân acolo. Dar de fiecare dată au
apărut din senin şi fără nici o logică, aparent cu totul întâmplător,
factori care au zădărnicit orice iniţiativă proprie în acea clipă. Am
simţit atunci şi văd şi astăzi, ca o mână a Destinului, care a decis în
locul meu. Mi-a fluturat doar, prin faţa ochilor, una din variantele
vieţii pe care aş fi putut să o am şi n-a fost să fie. Destinul avea
alte calcule cu viaţa mea.
Asistăm în filme la scene cu întâlniri între persoane care au
impresia că s-au cunoscut în alte dimensiuni existenţiale şi credem
că sunt doar rodul imaginaţiei. Am avut mai multe întâlniri de acest
gen. Când doar una dintre persoane are sentirnentul că întâlneşte
o persoană pe care a mai cunoscut-o, poate fi rezultatul unei false
recunoaşteri, ale unei erori de memorie sau expresia unei forme de
epilepsie. Dar când ambele persoane trăiesc brusc aceleaşi
sentimente de recunoaştere, mai mult chiar, au convingerea că fac
parte fiecare din fiinţa celuilalt, orice alte explicaţii se exclud. Este
un sentiment reciproc, spontan şi irepresibil de a te cunoaşte
dintotdeauna, de a face parte din aceeaşi familie, deşi ai în acelaşi
timp raţiunea păstrată, asistând Şi ea mirată la miracolul pe care îl
trăieşte. Sentimentul de familiaritate este atât de viu încât dialogul
care are loc se desfăşoară fără pronumele de politeţe utilizat
înmod normal Mre doi oameni care se văd prima oară. Impresia
reciprocă ^te de cunoaştere anterioară ca şi cum s-ar fi despărţit
în urmă cu doar câteva clipe. Nu este modul banal al iluziei de
recunoaştere în virtutea căruia nu ne aducem ailin ce împrejurări
am cunoscut pe acel cineva mai defiu este certitudinea reciprocă a
unei cunoaşteri acoprit mister.
Pentru a exclude rolul atracţiei fizice care <| p fi mcrirninat de cei
mai sceptici, trebuie să spun d i dintre personajele întâlnite în
acest mod insolit ni a' nimic în înfăţişarea lor care ar fi putut fi
obiectul urli i de atracţii. Este o mare diferenţă între sentimentul
deltr fizică şi acel de familiaritate, de ceva apropiat sufleu' minţii.
Unele dintre aceste întâlniri n-au nici o fiikli Rămân doar în amintire
ca întâmplări neobişnuiţii P sunt continuate cu prietenii de suflet în
care intervine fio de colaborare şi de ajutor reciproc în diversele
condill k ne supune viaţa. Cele mai multe sunt colaborări ci <
spiritual. Cei doi se regăsesc în aceeaşi lume de pretu In
străinătate am întâlnit chiar un poliţist care mi-a jac toate
formalităţile de vamă, dincolo de obligatiillh serviciu, trăind
reciproc impresia de a ne şti de pe tărâmuri.
Am avut de asemenea senzaţia că o mână ir tis m-a apărat
întotdeauna intervenind fără nici un le din partea mea, în
momentele cele mai dificile ca e i fi putut schimba dramatic
destinul.
Nu am fost un răsfăţat al sorţii. începţn sănătatea şi traversând o
mulţime de circumstantofcc nedorite din care am avut din plin
parte, în monvht dinaintea prăbuşirii,dar numai atunci, după ce
er;p să beau până la ultima picătură „paharul de amar" iţ un „înger
salvator". De obicei salvarea îmi era a u printr-un vis anticipativ.
Au fost prea multe eveni e de acest gen ca să le consider simple
întâmplări.

SACRU
Vindecările prin sacru sau miraculoase sunt eveni¬mente care,
dacă sunt reale, pun problema existenţei unei cauze responsabile
de acest efect.
Am avut prima informaţie demnă de încredere despre astfel de
vindecări din cartea celui care a fost un mare om de ştiinţă cu
certă recunoaştere internaţională, Gh. Marinescu. El a fost
însărcinat de Guvernul României să cerceteze fenomenul Maglavit
la vremea când a inceput să facă mare vâlvă şi să meargă acolo
mase mari de oameni, în condiţii de igienă foarte precară. Având în
vedere riscurile de epidemii, s-a hotărât această anchetă.
Ca urmare a acestei cercetări, Gheorghe Marinescu a publicat o
carte despre Lourdes şi Maglavit.
Auzisem şi până atunci prin informaţie orală despre astfel de
vindecări, dar, fără o documentare ştiinţifică, rămâneau la nivel de
simplu zvon.
în cartea sa, Prof. Gheorghe Marinescu scria textual că probitatea
profesională îl obligă să afirme că ceea ce a văzut vindecându-se la
Lourdes şi Maglavit nu se poate vindeca la uşa unui medic, dar nici
ceea ce vindecă un medic nu se obţine la Lourdes şi Maglavit.
Despre Lourdes, savantul român afirma că au rost certificate
medical caverne prin TBC pulmonar şi fracturi de membre, vechi şi
neconsolidate, care la ieşirea din apa izvorului de acolo, erau
vindecate, unele chiar instantaneu, altele în mai multe etape.
Pentru a exclude rolul atracţiei fizice care ai fi mcrirninat de cei
mai sceptici, trebuie să spun d dintre personajele întâlnite în acest
mod insolit nu nimic în înfăţişarea lor care ar fi putut fi obiectul unt
de atracţii. Este o mare diferenţă între sentimentul de < fizică şi
acel de familiaritate; de ceva apropiat sufle ii minţii.
Unele dintre aceste mtâlniri n-au nici o fin; Rămân doar în amintire
ca întâmplări neobişnuite, sunt continuate cu prietenii de suflet în
care intervine (bi de colaborare şi de ajutor reciproc în diversele
condiţii ne supune viaţa. Cele mai multe sunt colaborări dtlo
spiritual. Cei doi se regăsesc în aceeaşi lume de prea In străinătate
am întâlnit chiar un poliţist care mi-a f toate formalităţile de vamă,
dincolo de obligaţiile serviciu, trăind reciproc impresia de a ne şti
de ]fe tărâmuri.
Am avut de asemenea senzaţia că o mână inv m-a apărat
întotdeauna intervenind fără nici un d din partea mea, în
momentele cele mai dificile care i fi putut schimba dramatic
destinul.
Nu am fost un răsfăţat al sorţii. Incepâ sănătatea şi traversând o
mulţime de circumstanţe iii nedorite din care am avut din plin
parte, în momerji dinaintea prăbuşirii,dar numai atunci, după ce
erar 11 să beau până la ultima picătură „paharul de amar", ;b un
„înger salvator". De obicei salvarea îmi era ani printr-un vis
anticipativ. Au fost prea multe evenimji de acest gen ca să le
consider simple întâmplări.

VINDECĂRILE PRIN SACRU

Vindecările prin sacru sau miraculoase sunt eveni¬mente care,
dacă sunt reale, pun problema existenţei unei cauze responsabile
de acest efect
Am avut prima informaţie demnă de încredere despre astfel de
vindecări din cartea celui care a fost un mare om de ştiinţă cu
certă recunoaştere internaţională, Gh Marinescu. El a fost
însărcinat de Guvernul României să cerceteze fenomenul Magia vit
la vremea când a început să facă mare vâlvă şi să meargă acolo
mase mari de oameni, tn condiţii de igienă foarte precară. Având
tn vedere riscurile de epidemii, s-a hotărât aceasta anchetă.
Ca urmarea acestei cercetări, Gheorghe Marinescu a publicat o
carte despre Lourdes şi Magia vit
Auzisem şi până atunci prin informaţie orală despre astfel de
vindecări, dar, fără o documentare ştiinţifică, rămâneau la nivel de
simplu zvon.
In cartea sa, Prof. Gheorghe Marinescu scria textual că probitatea
profesională îl obligă să afirme că ceea ce a văzut vindecându-se la
Lourdes şi Maglavit nu se poate vindeca la uşa unui medic, dar riici
ceea ce vindecă un medic nu se obţine la Lourdes şi Maglavit
Despre Lourdes, savantul român afirma că au fost certificate
medical caverne prin TBC pulmonar şi fracturi de membre, vechi şi
neconsolidate, care la ieşirea din apa izvorului de acolo, erau
vindecate, unele chiar instantaneu, altele în mai multe etape.
Afirmaţiile unui om de o asemenea anvergură Ştiinţifică depăşeau
capacitatea mea de înţelegere. Voiam sâ văd cu ochii mei la faţa
locului fenomenul. Şi, după mulţi ani, am avut această şansă. Şi nu
numai la Lourdes, Q Ş> la Patima, Assisi, Egina. Am fost apoi In
Brazilia de recunoaştere în virtutea căruia nu ne aducem aminte în
ce împrejurări am cunoscut pe acel cineva mai demult, d este
certitudinea reciprocă a unei cunoaşteri acoperită de mister.
Pentru a exclude rolul atracţiei fizice care ar putea fi incriminat de
cei mai sceptici, trebuie să spun că unele dintre personajele
întâlnite în acest mod insolit nu aveau nimic în înfăţişarea lor care
ar fi putut fi obiectul unei astfel de atracţii. Este o mare diferenţă
între sentimentul de atracţie fizică şi acel de familiaritate, de ceva
apropiat sufletului şi mintii.
Unele dintre aceste mtâlniri n-au nici o finalizare. Rămân doar în
amintire ca întâmplări neobişnuite. Altele sunt continuate cu
prietenii de suflet în care intervine dorinţa de colaborare şi de
ajutor reciproc în diversele condiţii la care ne supune viaţa. Cele
mai multe sunt colaborări de ordin spiritual. Cei doi se regăsesc în
aceeaşi lume de preocupări. In străinătate am întâlnit chiar un
poliţist care mi-a facilitat toate formalităţile de vamă, dincolo de
obligaţiile lui de serviciu, trăind reciproc impresia de a ne şti de pe
alte tărâmuri.
Am avut de asemenea senzaţia că o mână invizibilă m-a apărat
întotdeauna intervenind fără nici un demers din partea mea, în
momentele cele mai dificile care mi-ar fi putut schimba dramatic
destinul.
Nu am fost un răsfăţat al sorţii. începând cu sănătatea şi
traversând o mulţime de circumstanţe sociale nedorite din care am
avut din plin parte, în momentul de dinaintea prăbuşirii,dar numai
atunci, după ce eram lăsat să beau până la ultima picătură
„paharul de amar", apărea un „înger salvator". De obicei salvarea
îmi era anunţată printr-un vis anticipativ. Au fost prea multe
evenimentele de acest gen ca să le consider simple întâmplări.
SACRU
Vindecările prin sacru sau miraculoase sunt eveni¬mente care,
dacă sunt reale, pun problema existenţei unei cauze responsabile
de acest efect.
Am avut prima informaţie demnă de încredere despre astfel de
vindecări din cartea celui care a fost un mare om de ştiinţă cu
certă recunoaştere internaţională, Gh. Marinescu. El a fost
însărcinat de Guvernul României să cerceteze fenomenul Maglavit
la vremea când a început să facă mare vâlvă şi să meargă acolo
mase mari de oameni, în condiţii de igienă foarte precară. Având în
vedere riscurile de epidemii, s-a hotărât această anchetă.
Ca urmare a acestei cercetări, Gheorghe Marinescu a publicat o
carte despre Lourdes şi Maglavit.
Auzisem şi până atunci prin informaţie orală despre astfel de
vindecări, dar, fără o documentare ştiinţifică, rămâneau la nivel de
simplu zvon.
In cartea sa, Prof. Gheorghe Marinescu scria
textual că probitatea profesională îl obligă să afirme că
ceea ce a văzut vindecându-se la Lourdes şi Maglavit
nu se poate vindeca la uşa unui medic, dar nici ceea ce
| vindecă un medic nu se obţine la Lourdes şi Maglavit.
Despre Lourdes, savantul român afirma că au fost certificate
medical caverne prin TBC pulmonar şi fracturi de membre, vechi şi
neconsolidate, care la ieşirea din apa izvorului de acolo, erau
vindecate, unele chiar instantaneu, altele în mai multe etape.
pentru fenomenul „Jao de Deus", am fost, de asemenea, în India
intr-o clinică de tratament unde se aplicau tehnici tradiţionale. Am
văzut mărturiile depuse de cei ce s-au vindecat de boli grele la
Catedrala San Antonio din Padova, la Catedrala cu Madona din
Şumuleu (România). Dar nu m-am dus acolo ca pelerin, ci ca om de
ştiinţă căutând documentări medicale ale cazurilor vindecate.
La Lourdes şi Fatima au avut loc apariţii mariane in prezenţa unor
copii, proveniţi din familii sărace, aflaţi cu vitele pe câmp, s-a
arătat Fecioara Măria. Fenomenul este plin de învăţăminte,
răspunzând multor intrebăn care se ridică in astfel de situaţii şi de
aceea îmi propun să insist asupra unor detalii.
L-am auzit odată pe Sorin Dumitrescu spunând că Dumnezeu nu a
apărut niciodată într-un palat, a întotdeauna într-un bordei, voind
să spună că Dumnezeu s-a arătat doar săracilor. Este interesant de
reţinut că şi Petrache Lupu şi Bernadette Soubirou şi cei trei copt
aflaţi pe câmp la Fatima aparţineau unor familii foarte sărace.
Întrucât despre ceea ce s-a întâmplat la Maglavit ni am nici o
informaţie pe care s-o pot susţine cu argumenU credibile, voi
comenta doar acele situaţii in care se po aduce astfel de probe.
Vindecările de la Lourdes
Evenimentele de la Lourdes încep în 1858 când Fecioara Măria i s-a
arătat de mai multe ori fetiţe Bernadette Soubirou. l-a apărut in
faţa unei grote, de p» malul unui râu. în acel loc a ţâşnit un izvor a
cărui apă, i-; spus Fecioara fetiţei, va fi tămăduitoare pentru
oameni.
în 150 de ani de existenţă, comisiile medicale special instituite
precum şi Biserica Catolică au confirmat doar 67 de bolnavi care s-
au vindecat miraculos, fără o explicaţie medicală, din cele 7012
cereri depuse la Biroul medical pentru a fi certificate, drept
vindecări miraculoase. Fac precizarea că această documentare a
avut loc în anul 2000.
Pentru a vedea cât de prudent se fac aceste confirmări voi descrie
istoria unui caz. Aş dori să spun însă, mai întâi, că în cele două
biserici suprapuse peste grota de la Lourdes ca şi la Egina, la
Padova şi la Şumuleu am văzut mii şi mii de plăcuţe cu mulţumiri
de vindecare afişate pe ziduri, unde era vorba despre toată gama
de organe vindecate şi care apăreau reproduse în aur, în alte
metale sau din materiale plastice. Acestea însă, neavând o
documentare ştiinţifică, pot fi considerate ca fiind subiective, deşi
mă întreb de ce nu ar fi şi mulţumirile lor un criteriu demn de luat
în seamă, o dovadă de vindecare sau de ameliorare.
Iată şi descrierea mai detaliată a unui caz de vindecare
inexplicabilă.
E vorba de o femeie în vârstă de 95 de ani, la data când i s-a luat
interviul şi care locuia în Italia, zona Neapole.
La 41 de ani este grav bolnavă, imobilizată în pat cu diagnosticul
stenoză mitrală decompensată.
Ca simptome, are dispnee de repaus, nu poate vorbi, decât cu
mare dificultate şi nici nu poate merge. Are tahicardie cu puls de
120/min, cianoza feţei şi buzelor, edeme la membrele inferioare.
In 1952 starea sa de sănătate era şi mai mult agravată,
diagnosticul precizat la acea dată fiind de insuficienţă cardiacă
decompensată.
La 16 august 1952 este adusă la Lourdes. Brancardierii o introduc
în apa rece a izvorului. Şi iată mărturia bolnavei: „Am simţit brusc
o căldură intensă în piept ca şi cum mi s-ar fi dat viaţă. Câteva
secunde după aceea, eu, care de multă vreme nu mai puteam să
fac nici un pas, m-am ridicat singură şi am început să merg".
Se comportă apoi spre uimirea tuturor, ca un om normal. Seara, pe
propriile sale picioare, a participat la ceremonia religioasă în care
era inclus şi înconjurul bisericii.
Este examinată după aceea de o comisie medicală, care
consemnează într-un proces verbal, constatând următoarele:
- puls 90 / min., stabil;
- cianoza absentă;
- edemele în scădere rapidă;
- doarme bine şi are apetit.
După un an, în 21 august 1953, este reexaminată de o comisie
formată din 10 medici francezi. Nu se constată modificări
patologice.
în 18 iulie 1960, are loc o nouă expertiză. Verdict dat de un medic
din New York: „Nici un semn clinic, radiologie, electrocardiografie
de cardiopatie organică".
Abia în 11 aprilie 1964 medicii conchid că a avut loc o vindecare
miraculoasă, scriind: „Boala a fost brutal modificată în evoluţia sa
la 16 august 1952, ca urmare a unei băi în piscină. Semnele de
insuficienţă cardiacă au cedat brusc şi fără medicamente. După 11
ani, aceste semne de insuficienţă cardiacă nu au reapărut. Cazul
nu poate fi explicat medical".
Au trebuit efectuate patru examinări medicale, de către specialişti
în domeniul bolii sale, timp de 12 ani, ca să se confirme vindecarea
spontană prin acea îmbăiere făcută la Lourdes.
Această femeie, ajunsă în pragul morţii, îşi revine spectaculos, îşi
ia brevet de conducere auto şi se dedică îngrijirii copiilor săraci.
După toate aceste examinări medicale, mai poate fi contestată
vindecarea? Cred că nu. De altfel de la Lourdes mi-am adus şi o
casetă cu bolnavi filmaţi acolo. Şi dacă nu este contestabil, cum se
explică? Fără replică.
Ştiu foarte bine că, după criteriile ştiinţei, acest caz este
inexplicabil. Face parte din singularităţile în ştiinţă. Eu cred însă că,
dacă un singur om ar putea trece printr-un zid, descompunându-se
voluntar în atomii din corpul său, pe care i-ar strecura printre
atomii zidului, ştiinţa ar trebui să se întrebe cum este posibil şi nu
să nege, pentru că nu poate fi confirmat statistic.
Fiind un caz de vindecare miraculos, îl vom considera ca un
argument în favoarea existenţei unei forţe ce poate înfăptui astfel
de miracole.
Să exemplificăm şi prin alte cazuri:
După un morb Pott, care înseamnă infecţie
TBC la nivelul coloanei vertebrale, o infirmieră militară
rămâne cu paraplegie şi incontinenţă sfincteriană. După 6
ani de imobilizare, în 13 iulie 1924 este adusă la Lourdes.
Aflată în cărucior, în faţa grotei, cu ochii fixaţi asupra statuii
Fecioarei, în atitudine de rugăciune, simte brusc o furtună
interioară, apoi un „cracment general dureros". Se simte vindecată
şi se ridică în picioare, după ce 6 ani nu a fost transportată decât în
cărucior.
Un copil de 3 ani şi 10 luni cu sechele grave de
meningită constând în tetraplegie şi pierderea vederii şi
auzului este adus la Lourdes. După a doua baie acolo, în
31 august 1938, este complet vindecat.
Dacă la adulţi se poate invoca efectul sugestiei, la acest copil de 4
ani este exclus. El nu auzea şi nu vedea din cauza bolii amintite.
O femeie de 29 de ani, cu gangrena la gamba dreaptă, după
două băi la Lourdes, în 12 septembrie 1878, este vindecată. în
primele zile tendoanele refăcute se văd încă prin transparenţa
pielii roze.
Iată şi un caz mai recent interesant prin senzaţiile avute în
timpul vindecării.
Jean Salaiin (Chartres) cu diagnosticul scleroză multiplă cu
paraplegie, la 1 septembrie 1993, este adus în cărucior la Lourdes.
După 5 zile se întoarce acasă fără nici un rezultat benefic.
Şi apoi, brusc, miracolul:
„Am simţit un frig glacial în spate, gât şi membre cu un miros
puternic, urmat de o senzaţie de căldură... Apoi membrele şi-au
regăsit forţa. M-am ridicat şi am început să merg. O nouă viaţă s-a
născut în mine".
Miracolul de la Fatima
In 1915, la vremea când aveau loc aceste eveni¬mente, Fatima
era un sat modest din Portugalia. Să remarcăm, încă o dată, relaţia
dintre pauperitatea personajelor implicate în apariţiile mariane şi
manifestarea fenomenului sacru.
Trei copii din Fatima, fără instrucţie şcolară, dar cu devoţiunea
religioasă specifică vârstei inocente, îşi păzeau vitele pe colina de
lângă satul lor. Fără voia lor, ei aveau să fie martorii unor
evenimente excepţionale, care au făcut ca să se vorbească mult
despre cele trăite de ei.
Dacă la Lourdes în 1858, Bernadette Soubirou avea 14 ani, vârsta
când copiii încep să desluşească unele sensuri ale evenimentelor
trăite, la Fatima copiii erau cu mult mai mici. Lucia dos Santos
avea 8 ani, verişorul său Francisco era de aceeaşi vârstă, iar sora
lui, Jacinta avea doar 6 ani.
Lucia a fost singura dintre copii care a supravieţuit, ceilalţi murind
în timpul epidemiei de gripă spaniolă în următorii 3 ani, aşa cum
Fecioara le şi prevestise.: „Tu vei rămâne aici pentru o vreme. Iisus
vrea să se folosească de tine pentru a mă face cunoscută şi iubită".
Ii spune, de asemenea, Luciei să înveţe carte pentru a putea
depune mărturie scrisă în legătură cu tot ceea ce s-a întâmplat
acolo.
Lectura cărţii pe care am găsit-o chiar la Fatima, scrisă de sora
Lucia - „Memoires de Soeur Lucie" (ediţia din 2003), mi-a răspuns
la multe din întrebările privind modul de „raţionament" în teritoriul
inefabil, de dincolo de noi, de unde repetăm la infinit că nimeni nu
s-a întors, ca să ne spună ce este acolo.
începând din 1915, sora Lucia povesteşte că, în timp ce se aflau cu
vitele pe câmp şi se rugau, mai întâi cu alţi copii, apoi cu cei doi
fraţi verişori, le-a apărut o figură de tânăr învăluită într-o pânză
albă şi care le-a spus:
- Nu vă fie teamă! Eu sunt îngerul Păcii. Rugaţi-vă cu mine!
Şi îngerul, relatează sora Lucia, se aşează în genunchi, îşi înclină
capul şi le cere celor trei copii să repete de trei ori după el:
„Doamne, eu cred, te venerez, sper şi te iubesc. Iţi cer iertare
pentru toţi cei care nu cred, care nu te venerează, nu speră şi nu
te iubesc". Apoi se ridică şi spune: „Aşa să vă rugaţi. Inimile lui
Iisus şi a Măriei sunt atente la vocea rugăciunilor voastre".
începând din 1917 apare imaginea Fecioarei, în aceleaşi condiţii,
pe colina de la Fatima.
Iată descrierea Luciei: „...pe la jumătatea pantei... am văzut un...
fulger şi, după ce am mai făcut câţiva paşi, am zărit deasupra unui
mic stejar verde, o femeie Îmbrăcată... în alb, mai strălucitoare
decât Soarele, iradiind o lumină... limpede şi intensă... străbătută
de cele mai arzătoare raze de soare".
Fecioara le spune copiilor că va veni la întâlnirea cu ei în fiecare zi
de 13, timp de 6 luni. Le cere copiilor să invite la aceste întâlniri şi
alte persoane, pentru că are intenţia de a împlini un miracol
„pentru ca toată lumea să creadă".
Acest moment se va petrece pe 13 octombrie 1917, în prezenţa a
peste 70.000 de persoane. Este ziua marelui „miracol" asupra
căruia aş fi fost curios să ştiu opiniile oamenilor de ştiinţă.
Aşa după cum le spusese Fecioara copiilor, evenimentele anunţate
încep spre orele amiezii, în faţa unei mulţimi agitată, exaltată de
emoţie, de aşteptare, unii profund credincioşi, alţii ironici şi
nerăbdători să exploateze dezamăgirea celor prezenţi, după cum
aflăm din unele mărturii.
„Priviţi!", strigă sora Lucia cu ochii fixaţi pe cer. După înălţarea în
lumină a Fecioarei, Soarele ia forma unui disc sidefiu care, mai
întâi se clatină, apoi începe să se rotească împrăştiind peste
mulţimea adunată o simfonie de culori. Şi brusc, în strigătele de
spaimă ale celor prezenţi, Soarele începe să cadă venind
ameninţător spre Pământ. „Zdrobit,... am alergat în mijlocul
oamenilor. Plângeam şi aşteptam dintr-o clipă în alta să vină
sfârşitul lumii", va spune ulterior un martor ocular. Acesta descrie
chiar atitudinea unui ins, care se amuzase pe seama naivităţii celor
ce se îndreptau într-un număr imens spre Fatima, pentru a asista la
acest miracol. Căzut în genunchi, cu mâinile întinse spre cer, în
semn de rugă şi tremurând speriat, o invoca pe Fecioară să-l ierte.
După câteva minute Soarele îşi ocupă din nou locul pe bolta
cerească.
Scena aceasta ultimă îmi aminteşte de o alta, la fel de reală, la
care am asistat în incinta Sfântului Mormânt de la Ierusalim în
momentul aprinderii spontane a Luminii în sâmbăta care precede
Paştelui ortodox.
în stânga mea era o femeie în vârstă venită din Rusia. Se vedea pe
chipul ei simplitatea, modestia, bunul simţ şi credinţa în
Dumnezeu.
Când a izbucnit brusc lumina din Sfântul Mormânt, această femeie
a căzut în genunchi, a început să se închine şi să exclame înecată
în lacrimi:
„Boje, Boje, ia viju tebia! („Doamne, Doamne, te văd!"). A fost cea
mai puternică impresie, pe care am trăit-o în acea clipă. Vedeam
adevărata reacţie a omului aflat în faţa manifestării divine.
Dincolo de adeverirea tuturor evenimentelor profeţite de Fecioară,
pe care nu le putem nicicum explica în termenii raţionalismului
ştiinţific, evenimentul descris mai sus privitor la „dansul" Soarelui
este cu atât mai incitant. Să fi fost mii de oameni victima unei iluzii
colective? Şi dacă da, prin ce mecanism? In mod cert Soarele „nu a
căzut de pe cer". Ce a fost acolo?! Cum s-a putut produce acest
fenomen? Cine ne-ar putea spune?
Iată ce aflăm în continuare din cartea Sorei Lucia. In jurul acestor
copii, care trăiau în lumea satului, s-a stârnit, cum era şi firesc, o
mare agitaţie. Erau opriţi pe drum de adulţi, care le cereau să o
roage pe Fecioară să-i vindece de diferite boli sau să le
îndeplinească diverse dorinţi. Cu titlu de curiozitate, aminteşte
faptul că Jacinta, un copil de 6-7 ani, este oprită pe drum de o
bătrână. Aceasta cade în genunchi în faţa ei, se închină şi o roagă
să-i transmită Fecioarei din partea sa, o cerere de vindecare.
Copila se sperie în faţa acestei situaţii neobişnuite şi o asigură că
va încerca să o ajute. Şi iată dialogul cu Fecioara:
- Foarte mulţi oameni îmi cer ca tu să-i vindeci de
boli. Ce să le spun?
Răspunsul Sfintei Fecioare:
- Nu toţi se vor vindeca. Numai unii.
Cine are «dreptul să se vindece, este inutil să întrebăm. Tribunalul
de decizie este mult mai sus...
Când Jacinta s-a îmbolnăvit în 1920, copila o roagă pe Fecioară să
o vindece. Voia să se întoarcă mai repede acasă din spital, fiindu-i
dor de familie. Fecioara îi dă însă un răspuns deconcertant pentru
noi: „Nu pot să te vindec, dar îţi promit că acolo unde vei merge
vei fi foarte fericită". Şi îi comunică apoi ziua şi ora exactă în care
va pleca în lumea îngerilor.
Şi Jacinta „pleacă" exact în ziua şi la ora anunţată de Fecioară. In
afară de data morţii i se vorbeşte, de asemenea, de momentul
izbucnirii războiului din Spania, a celui de-al doilea război mondial
şi de atentatul contra unui Papă.
Dacă mirosul de flori al corpului copilei decedate putea fi efectul
unei simple impresii, nu acelaşi efect poate fi invocat când, în
1935, a fost deshumată şi i s-a văzut corpul păstrat complet
nealterat. Ambii copii au fost, ca urmare a tuturor acestor
evenimente, sanctificaţi.
Şi din nou pun această întrebare ştiinţei actuale: au fost atât de
geniali aceşti copii, spre a intui cu exactitate evenimente ce urmau
să se petreacă la mult timp după moartea lor? Să presupunem că
apariţiile mariane erau sugestii induse de folclorul local, dar şi
derularea tuturor evenimentelor ulterioare era rodul unor simple
sugestii? Ne ajută cu ceva ştiinţa bazată pe dovezi?! Sau este mai
simplu să decretăm că nimic nu s-a întâmplat şi atunci regatul
ştiinţei va rămâne... integru.
Jao de Deus
în Brazilia l-am văzut timp de 4 zile pe cel căruia i se spune „John
of God" sau „Jao de Deus" în portugheză. Aşezământul în care
lucra se chema „Casa d'Ignacio". Erau acolo sute de oameni veniţi
din toate colţurile lumii, inclusiv din America. Şi culmea
coincidenţei, am întâlnit chiar şi cunoştinţe, o doctoriţă româncă
plecată în SUA. Venise la mine în urmă cu un an, pentru boala
Parkinson. îşi căuta şi acolo sănătatea.
Strada pe care se afla aşezământul era lungă şi dreaptă. Când
veneau bolnavii dimineaţa la tratament, îmbrăcaţi toţi în alb, aşa
cum era regula, resfiraţi pe o lungime de circa 1 km, în cărucioare
sau pe picioare, era un spectacol rar şi pitoresc. Printre ei erau şi
mulţi medici, unii foarte tineri cu boli neurologice grele cum ar fi
scleroza laterală amiotrofică. Toţi erau optimişti sperând în
ameliorare.
Oamenii erau împărţiţi pe grupuri conduse de câte un asistent din
echipa lui Jao. Până ajungeau la el, se supuneau la ritualuri
religioase cu cântece şi rugăciuni ce ţineau de biserica lor catolică.
Figuri simbolice desenate pe pereţi serveau pentru alte ritualuri. Se
lucra concomitent în 4 săli pline de oameni. Se stătea multe ore în
meditaţie. In cele din urmă se ajungea la Jao care era aşezat în
capătul unei săli mult mai lungă decât lată. Pereţii acestei săli
aveau pe ei peste 30 de tablouri cu figurile unor persoane, care
trăiseră în trecut şi ale căror spirite pretindea că îl ghidează în
tratamentele pe care le face.
Când ajungeai în faţa lui, asistentul grupului, care era în prealabil
informat, îi prezenta cazul. Nu se sta în faţa lui mai mult de 2
minute. Jao îi comunica pe loc decizia responsabilului de grup:
„operaţie" sau meditaţie condusă de el.
Şedinţa de meditaţie consta în incantaţii cu caracter religios şi
sugestii de vindecare, în timp ce bolnavii se aflau aşezaţi pe
scaune, cu ochii închişi.
Am fost foarte atent să văd dacă, în deciziile luate, era lucid sau în
stare de conştiinţă modificată, propice ascultării ghizilor, care
pretindea el că îl conduc. Era în stare de perfectă luciditate. Mă
aşteptam să-l văd cu mintea transpusă, în ascultarea vreunuia din
cei peste 30 de ghizi, care i-ar fi dat soluţia terapeutică, pentru
fiecare din bolnavii aflaţi în faţa sa. Şi asta fiindcă de multe ori în
pauze, venea printre oameni şi spunea foarte nonşalant că el nu
ştie nimic, că are numai două clase de şcoală şi că tot ceea ce face
i se dictează de către ghizi! Ca prezenţă nu arăta de loc a un om
sărac cu duhul, cum pretindea el. La aproape 60 de ani arăta
foarte impozant, înalt, brunet, cu faţa de metis, cu păr grizonat,
bogat şi dat pe spate, cu o chică proeminentă spre ceafă. Lumea,
care ştia amănunte despre el, spunea că este foarte bogat, că are
suprafeţe mari de pământ în stăpânire şi mine de pietre preţioase.
Ceea ce vedem noi pe unele tarabe, când nu sunt pietrele noastre
vopsite în diferite culori (atenţie, le-am văzut şi aşa!), sunt aduse
din Brazilia. Acolo erau din abundenţă. Toată lumea vindea numai
pietre. In Brazilia salariile sunt ca ale noastre, dar preţurile sunt
triple.
Operaţiile erau transmise prin televiziune cu circuit închis, aşa că
toată lumea putea să le vadă.
Modul în care „opera" Jao era interesant. Bolnavul era atins de el
sau de unul din asistenţii lui, intra într-un gen de transă şi rămânea
aşezat pe un scaun cu ochii închişi. Cu un bisturiu, Jao făcea o
singură secţiune în tegument, de obicei pe abdomen sau pe spate,
introducea două degete în plagă şi căuta o condensare de ţesut
subcutanat sub forma unei mărgele pe care o extrăgea şi o arunca.
Se aplica apoi un pansament şi rana se închidea rapid. Nimeni nu a
acuzat nici o infecţie.
Mai ciudat era cum „opera" pe ochi. Rădea cu bisturiul ceva de pe
cornee. Toţi cei supuşi acestei intervenţii spuneau că nu aveau
dureri, ci doar senzaţia de atingere. Toate intervenţiile sale se
reduceau la ceea ce am descris, indiferent de tipul de boală. Se
vorbea acolo că fiul unui preşedinte de stat, dintr-o ţară vecină
Braziliei, a avut o tumoră cerebrală masivă, certificată în clinici de
specialitate din SUA. Neavând o soluţie neurochirurgicală utilă, a
ajuns la Jao. El l-a operat în stilul său personal, descris mai sus. La
controlul efectuat peste 1 an în SUA, tumoarea nu a mai fost
găsită. De atunci vine la Jao pentru tratament periodic. Ecoul
acestui caz a fost atât de răsunător încât relaţiile lui Jao cu
autorităţile sanitare braziliene, care după cum era de aşteptat, nu
erau de loc bune, s-au reconciliat în mare măsură după acest
eveniment.
Am văzut acolo un caz similar, cu un judecător important din
Brazilia care trecuse prin aceeaşi dramă şi venise la control însoţit
de doi copii, un băiat de circa 15 ani şi sora lui, în jur de 12 ani. Mi-
au atras atenţia, pentru că, spre deosebire de toţi ceilalţi bolnavi,
cu ei Jao a consumat mult timp învăţându-i o serie de ritualuri, în
care îmi aduc aminte că erau incluse nişte vaze cu flori.
Era acolo în acele zile şi autorul cărţii scrise despre Jao. Am stat de
vorbă cu el şi mi-a confirmat tot ceea ce se spunea despre el. Nu
aveam alte posibilităţi de informare în afara acestor surse. In
consecinţă, nici nu confirm, nici nu infirm rezultatele tratamentelor
aplicate acolo.
Jao nu pretindea onorariu. Fiecare depunea într-o cutie de genul
celei poştale atât cât voia sau putea. La toţi bolnavii le recomanda
să cumpere pe sume modice, de câţiva dolari, nişte comprimate
sedative obţinute din plante. Banii erau însă consumaţi în
magazinele din incintă unde se vindeau cărţi, CD-uri, pietre
colorate, apă „energizată" etc.
într-un ashrant din India
In 1996, după o discuţie cu Shri Mataji, am fost invitat în India, la
Bombay, într-un aşezământ de tratament, gen spital cu paturi,
condus de Profesorul Umesh Rai. Se aplicau tratamente după
tradiţia lor spirituală, prin tehnica Raja yoga, mult îmbunătăţită de
Shri Mataji.
Am întâlnit acolo bolnavi veniţi din Europa şi SU A cu afecţiuni
grele, ca scleroza multiplă, epilepsie, sechele grave de
encefalopatii infantile, sechele de accidente vasculare cerebrale
ş.a.
Erau saloane cu bolnavi ca în orice spital, cu condiţii de viaţă
acceptabilă. In funcţie de posibilităţile de plată, bolnavii se puteau
caza şi în saloane cu un singur pat.
II însoţeam pe profesor în fiecare dimineaţă la vizită. Ca la orice
vizită, bolnavul era întrebat de evoluţia stării de sănătate, de la
vizita precedentă. Tratamentul consta în multe ritualuri specifice şi
şedinţe de transfer de energie de la distanţă prin palme. Şi
diagnosticul se făcea pe aceeaşi cale. Fiecare organ din corp avea
o reprezentare la nivelul palmelor unde se proiecta starea de
sănătate sau boală. Medicii indieni sesizau destul de precis, prin
propriile palme, focarul patologic. Eu încercam să verific
diagnosticul prin metodele noastre europene. Şi onest vorbind, atât
cât puteam eu ajunge la un diagnostic corect în acele condiţii, nu
am sesizat erori în diagnosticele puse de medicii indieni.
M-am interesat mai mult de bolile neurologice pentru că erau în
specialitatea mea. Erau două doamne cu scleroză multiplă, una din
Austria şi alta din Franţa, care veneau în fiecare an acolo. Mi-au
spus că sunt mulţumite de tratamentul de acolo pentru că reuşeşte
să menţină evoluţia bolii pe loc. Una din doamne era ingineră,
cealaltă psiholog. Am menţionat profesiile pentru a sublinia că nu
erau nişte naive.
Seara toţi bolnavii erau obligaţi să se adune într-o sală pregătită ca
un altar, cu portretul lui Shri Mataji, care era de altfel prezent şi în
fiecare salon. Acolo se intonau cântece dintr-un repertoriu specific
şi se aducea un fel de omagiu patroanei aşezământului. Shri
Mataji, deşi în viaţă, era venerată ca o sfântă (Holy Mataji).
Concepţia lor despre viaţă abundă în credinţe vechi, tradiţionale,
cu care noi nu suntem obişnuiţi şi din acest motiv, un european, cu
o educaţie materialistă este şocat de întâlnirea cu o cultură a
invizibilului populat de forme, care la noi nu au decât o vocaţie
folclorică. Am avut mai multe discuţii cu profesorul pe această
temă.
Indienii sunt oameni foarte politicoşi. O politeţe îndatorată, mai
ales din partea femeilor, cu uşoara înclinare a capului, cu o numică
de întâmpinare şi o privire care exprimă un mare respect. Toate
femeile purtau sâri-ul lor tradiţional şi în culori foarte plăcute. Soţia
profesorului era o doamnă de mare eleganţă şi discreţie.
Majoritatea profesorilor aveau studii în Anglia.
Eram cu un coleg, Dr. Ovidiu Păun şi am fost întâmpinaţi la
aeroport cu tradiţionalele lor ghirlande de flori, pe care ţi le puneau
după gât şi ajungeau până la pământ. Fiecare dintre noi am avut
câte o cameră separată. Am stat acolo toată luna ianuarie. La noi
erau atunci viscole cu multă zăpadă, iar la Bombay făceam plajă.
Se chema că acolo era sezon de iarnă.
M-am împăcat foarte greu cu mâncarea lor specifică. Aveau
condimente al căror miros nu îl suportam. Soţia profesorului era
disperată, pentru că nu mâneam mai nimic. Până la urmă am ajuns
la un modus vivendi şi am acceptat iaurtul, care se asemăna cu al
nostru, un fel de pâine în genul celei arabe, orez, carne de pui şi
fructe. Aveau şi citrice şi banane, dar aspectul lor exterior era
diferit de cel cunoscut la noi. Gustul era însă identic.
Lângă camera mea era cazată o familie de avocaţi din India. încă
înainte de a-i cunoaşte, într-o duminică, soţia avocatului, o doamnă
înaltă, subţire, inteligentă şi distinsă a venit la mine, m-a întrebat,
foarte prevenitor, dacă poate intra şi mi-a adus pe o farfurie ceva
ce avea asemănare cu găluştile noastre. Un fruct la mijloc
înconjurat de o masă rotundă din orez sau arpacaş. Mi-a spus că au
venit în vizită copii lor, o fată şi un băiat, şi le-au adus ceva de
acasă. Mă roagă să. primesc şi eu ca dar din partea lor.
I-am mulţumit politicos şi evident că nu am refuzat. Erau chiar
foarte bune la gust.
Am avut apoi prilejul să stau de multe ori de vorbă cu ei. Am fost
impresionat cât de amănunţit îşi cunoşteau marile lor epopei
Ramayana şi Mahabharata. Aceeaşi cultură temeinic însuşită am
întâlnit-o şi la alţi autohtoni. îmi amintesc de un bărbat tânăr, de
circa 40 de ani, care se ocupa cu comerţul. L-am întâlnit în tren şi
am avut o discuţie cu el la cel mai elevat nivel spiritual posibil.
Discuta despre toate sistemele religioase cu o egală deferentă şi
cunoaştere ca şi despre cultura clasică.
Străzile oraşului erau luminate noaptea a giorno şi ne plimbam
adesea la ore târzii. Oamenii de pe stradă erau foarte politicoşi şi
nu a existat nici un risc pentru siguranţa noastră. Sunt foarte
paşnici şi împăcaţi cu soarta. Sunt mulţi oameni acolo, care trăiesc
în condiţii de limită. Dar nu se revoltă, nu sunt agresivi, nu se bat şi
nu se insultă. Sunt resemnaţi cu soarta lor, spunându-şi că, dacă
acum au venit pe lume ca paria, data viitoare vor veni ca rajahi.
Este primul popor, pe care l-am văzut trăind la modul concret după
canoanele filosofiei lor tradiţionale. Acolo filosofia se trăieşte şi în
stradă, nu este doar apanajul universităţilor.
Printre oameni, maşini şi ricşe întâlneai frecvent câte o vacă,
animalul lor sfânt. Era un spectacol obişnuit şi pentru oameni şi
pentru vaci. Nimeni nu părea să fie deranjat.
Fiind în India, n-am scăpat ocazia de a vizita Taj Mahalul. Nu se
poate vedea ceva mai frumos, mai măreţ, mai bine aşezat în
cadrul natural pe malul râului Yamuna şi pe o suprafaţă atât de
mare. Mozaicuri, modele florale şi zoomorfe încrustate în sidef,
coloane de marmură, alei cu flori şi bazine cu apă, toate acestea
lasă privirii uimite o operă nemuritoare, zămislită din dragostea
unui împărat pentru frumoasa lui soţie, plecată prematur în regatul
umbrelor.
MARI TĂMĂDUITORI ÎN ISTORIE
Pe lângă medicii care şi-au marcat opera prin arta şi ştiinţa lor,
tradiţia spirituală a reţinut şi o serie de nume ale unor oameni
înzestraţi cu capacitatea de a vindeca, veniţi din teritoriul religiei.
I-am numit tămăduitori pentru a face distincţia de cei cu pregătire
medicală.
Primul mare tămăduitor în istoria religiei creştine a fost Iisus
Christos. Literatura canonică a reţinut, de asemenea, o serie de
alte nume ca cel al lui Ieremia Valahul, care a trăit la Neapole în
perioada dintre secolele al XVI-XVII-lea, cel al lui Serafim de Sarov
(secolul al XIX-lea), Nectarie (secolul al XX-lea), Arsenie Boca
(secolul al XX-lea) şi mulţi alţii.
Nu-mi propun aici să analizez decât câteva exemple de mari
tămăduitori, care aveau capacitatea de precunoaştere (clarviziune)
şi de vindecare.

IISUS CHRISTOS
A fost cel mai mare vindecător din toate timpurile. Şi pentru corp şi
pentru suflet. Şi pentru fizic şi pentru psihic.
Am consultat multe din sursele care ar fi putut confirma istoric
existenţa lui lisus. Nu mă refer la maculatura modernă, care i-a
îmbogăţit pe unii indivizi fantazând asupra vieţii lui lisus. Dacă nu
s-ar contrazice flagrant, poate că le-aş fi acordat un minim de
credibilitate. Dar când ni se spun atâtea variante, care se exclud
una pe alta, înţelegi seriozitatea lor de bâlci şi mai ales interesele
ascunse dincolo de cortină.
Mai întâi ni s-a spus că lisus n-a existat. Apoi a existat, dar era un
om obişnuit ca toţi ceilalţi. Apoi a fost căsătorit cu Măria
Magdalena şi au avut o fată, care şi-a trimis urmaşii până în timpul
nostru. In fine se vine cu ultima variantă că s-a găsit mormântul lui
lisus cu scheletul său, al Măriei Magdalena şi al fetei lor care,
judecând după mărimea scheletului, a decedat la vârsta copilăriei.
Dacă fiica lor a murit de mică, cum a mai avut urmaşi?!
Eu personal îl privesc pe lisus nu atât ca persoană istorică, înscrisă
la o dată anumită în vreo filă a timpului, cât îl percep ca fenomen.
Or, chiar dacă nu ştim cu exactitate data când s-a născut, pentru
că nu avem certificatul său de naştere, fenomenul lisus a existat cu
certitudine. Nimeni nu poate să-l nege. Ce importanţă are dacă s-a
născut într-un fel sau altul, aşa cum ne spune literatura creată în
jurul persoanei sale, când ceea ce a lăsat el lumii ca învăţătură,
exemplu de comportament şi demnitate umană poate fi citit şi
astăzi după 2000 de ani. Cum se poate susţine aberaţia că lisus nu
a existat, când o treime din populaţia lumii îi urmează învăţătura?
Pentru mine, dacă lisus ca biografie atestată docu¬mentar poate
isca discuţii, am certitudinea existenţei unui om care a lăsat
învăţătura ce i se atribuie lui. Acesta este ceea ce eu numesc
fenomenul lisus, suficient ca să justifice întregul creştinism, ca
esenţă a învăţăturii sale.
Când spun fenomenul lisus eu nu am în vedere aici relaţia sa cu
Divinitatea, deşi nici acest aspect nu este lipsit de importanţă, nu
acest aspect îmi propun să-l tratez însă, ci valoarea sa
excepţională pentru omenire, a modelului psihologic de
comportament şi de gândire pe care ni l-a transmis lisus. Avem
astăzi dovada cea mai grăitoare, după 2000 de ani, că învăţătura
lui lisus este în total acord cu datele ştiinţifice actuale despre
creier, că modelul psihologic ilustrat de lisus, prin tot ceea ce a
spus şi a demonstrat, este în mod cert benefic pentru sănătatea,
pacea şi fericirea lumii. lisus este pentru mine modelul psihologic
ideal al comportamentului uman.
într-un cuvânt, istoria ştiinţei nu-l poate infirma pe lisus, ci îl
confirmă. La ce bun atunci toată această maculatură contestatară
în afară de îmbogăţirea unor inşi venali? Ceea ce a făcut omul în
numele lui lisus este o altă discuţie şi nu lui lisus trebuie să-i fie
reproşat.
Ce a adus nou lisus?
lisus a adus nou în psihologia umană câteva elemente - reper, a
căror valoare o putem înţelege abia astăzi şi numai în parte, prin
ultimele date ale ştiinţelor actuale.
lisus aduce nou - credinţa, iubirea ca forţe de coeziune umană şi
iertarea.
Le vom analiza pe rând.
Credinţa - presupune sentimentul de încredere, nu numai faţă de o
raţiune transcendentă, ci faţă de noi înşine, de capacitatea noastră
de acţiune, de succes, de vindecare.
Iisus ar fi putut foarte bine ori să-şi aroge meritul personal, ori să
sublinieze forţa Divinităţii atunci când îi vindeca pe bolnavi, dar în
loc de toate astea el spune textual şi cu modestie, exprimând un
mare adevăr ştiinţific: „Credinţa ta te-a vindecat". Pentru că într-
adevăr, o condiţie a vindecării o constituie încrederea în propriile
forţe de vindecare ale organismului, care nu sunt o iluzie, ci o
realitate. Avem o mulţime de experienţe de laborator care
demonstrează capacitatea psihicului uman de a controla şi
mobiliza sistemul nostru imunitar în fenomenul de vindecare. Vom
mai comenta şi în alt capitol. Intuiţia şi imaginaţia, alături de voinţa
de a efectua un antrenament susţinut, sunt chei ale mobilizării
propriilor resurse de vindecare, ca şi de învăţare, de dez¬voltare şi
de perfectare a anumitor însuşiri. Creierul, prin capacitatea de
neuroplasticitate, se modelează în acord cu gândurile,
sentimentele şi imaginaţia noastră.
In orice acţiune întreprinsă de noi este nevoie de încredere, de
optimism. Este singura condiţie de mobilizare a tuturor resurselor
interne şi nu numai, de realizare a sa. Neîncrederea, scepticismul
demobilizează, neutralizează orice resurse şi conduce la eşec. Aş
vrea să mă fac bine înţeles, dincolo de orice cuvinte. Spiritul
nostru, conştiinţa că se poate furnizează energia necesară
organismului şi conectează prin puterea gândului acele forţe
capabile să declanşeze procesul de vindecare sau chiar dorinţele
noastre, dacă acestea nu ies din limitele programelor proprii,
condiţionate nativ. Am experimentat de nenumărate ori ceea ce
spun aici. Nu este o simplă teorie de cultivare a optimismului.
încrederea tradusă la nivel de sugestie motivează întreaga
industrie farmaceutică a lumii în acreditarea unui nou medicament
prin efectul placebo. Dacă un medicament nou are efecte apreciate
statistic ca fiind superioare unei substanţe neutre, cu rol de
placebo, atunci este acreditat ca fiind util în tratamentul unei boli.
Faptul că o substanţă neutră are în anumite proporţii un efect
pozitiv asupra organismului este atribuit mobilizării resurselor
proprii de răspuns de către sugestia, impresia pe care o avem
despre acea substanţă. Ştiinţa se bazează astfel pe un mecanism
psihologic, a cărui existenţă se implică în multe alte laturi ale
spiritului uman.
Conchizând asupra noţiunii de credinţă, văzută de Iisus ca un prim
imperativ al comportamentului uman, constatăm astăzi că are un
substrat real, obiectivat ştiinţific.
Aşadar, când Iisus spunea: „Cu credinţa poţi muta munţii", nu
folosea o simplă figură de stil.
Iubirea este un alt imperativ al învăţăturii eristice, folosită de Iisus
în sintagma „Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum şi eu v-am iubit". Prin
acest îndemn, Iisus anticipa cu un avans de 2000 de ani
conceptele fizicii cuantice şi cele ale neurofiziologiei emoţiilor. Vom
discuta mai târziu şi originea imperativului iubirii.
Fizica cuantică postulează ideea că, la nivel profund, fundamental,
materia este interconectată. Nu există discontinuitate, după cum
am mai discutat, ci o continuitate4§i o interdependenţă. Fiecare
parte îşi datorează existenţa celorlalte. Nimic nu poate exista izolat
în Univers, chiar dacă la nivel conştient nu sesizăm explicit această
dependenţă. Un alt principiu al fizicii moderne este cel al
reprezentării holografice. Fiecare parte reprezină întregul, iar
întregul este prezent în fiecare parte. Ca fii ai Universului,
funcţionalitatea corpului uman nu face excepţie. Organismul este
prezent în fiecare din celulele sale şi funcţionalitatea fiecărei celule
are ecouri asupra întregului organism. In creier şi pe tegument, ca
şi în alte zone, găsim modelul proiectat al întregului organism.
Ştim, de asemenea, astăzi, că emoţiile noastre se împart în
pozitive şi distructive, după cum le-a denumit D. Goleman.
In virtutea principiilor de funcţionare a Universului şi a
organismului, enunţate mai sus, vom înţelege acum sensul profund
al iubirii proclamate de Iisus. Iubirea în sens eristic este o forţă de
coeziune a lumii. Tot ceea ce gândim, ceea ce simţim se transmite
întregii lumi, cu care suntem interconectaţi. Conotaţia pozitivă sau
negativă a gândurilor şi sentimentelor noastre va defini obligatoriu
şi lumea în care vom trăi. Ceea ce semănăm, aceea vom culege.
Emoţiile şi gândurile noastre distructive vor avea acelaşi efect la
nivel fundamental al lumii. Iată sursa distorsiunilor sociale, a
suferinţelor, a violenţei şi a războaielor. Nu va fi niciodată pace în
lume şi în suflete atâta vreme cât iubirii - condiţie vitală a
existenţei - noi îi opunem ura.
Nu învăţăturile date de Iisus au eşuat în cei 2000 de ani, ci
ignorarea de către noi a înţelepciunii sale. Nu el ne-a trădat pe noi,
ci noi pe el. în Muzeul de artă din Washington am văzut „Cina cea
de taină" în versiunea modernă a lui Salvador Dali. Este
cutremurătoare, dacă îi prinzi sensul. Iisus spune ucenicilor săi:
„Cineva dintre voi mă va trăda". Şi toţi ucenicii săi, îmbrăcaţi în
haine moderne, cu costum şi cravată, cu părul tuns după moda
lumii actuale, stau cu capetele plecate la cele spuse de Iisus.
Simbolul: după 2000 de ani, cu toţii l-am trădat pe Iisus. Ucenicii în
haine moderne eram noi, cei de astăzi, cu capul plecat de
remuşcarea trădării lui.
Dacă i-am fi urmat calea arătată de el, dacă i-am fi respectat
cuvântul spus într-o frază atât de simplă: „Iubeşte-ti aproapele",
lumea ar fi arătat cu totul altfel. Să-mi contrazică cineva această
afirmaţie, dacă are argumente.
Ştim din literatura apocrifă că, aflat în casa Martei şi a lui Lazăr,
Iisus le-a vorbit despre influenţa exercitată de vibraţia cuvintelor.
De la vibraţia exprimată fizic, prin câmpul de frecvenţă conţinut şi
până la chimia cuvintelor este diferenţă doar de nivel de
manifestare. Până acolo mergea ştiinţa acestui om care s-a chemat
Iisus Christos. Misterul ştiinţei lui rămâne nedescifrat în termenii
istoriei comune. Dar, a nega valenţele ştiinţifice ale cuvintelor lui,
înseamnă a nega propria noastră ştiinţă.
Revenind la subiect, putem spune că chimia iubirii este chimia
păcii şi a fericirii umane. Iertarea, ca o condiţie a convieţuirii
umane, este o altă nestemată din învăţătura lui Iisus.
Răzbunarea este o relicvă ancestrală, o pornire a instinctelor
primare, reptiliene, prin care indivizii unei specii îşi arătau
pulsiunile de dominaţie faţă de ceilalţi. Este plină istoria de
victimele răzbunării. Şi în mod ciudat, nimeni nu înţelege că fiecare
gest de răzbunare determină un alt gest similar, întreţinând
vendeta la nesfârşit. Iisus a înţeles foarte bine dimensiunea răului
provocat, dar cuvintele sale s-au irosit în zadar. însăşi
condamnarea lui n-a fost decât o decizie politică a puterii din acea
vreme, care nu are nimic comun cu răzbunarea perpetuată în timp
asupra unor generaţii întregi de oameni absolut nevinovaţi. El
însuşi, parcă anticipând evenimentele viitoare, cere iertare pentru
cei ce l-au maltratat spunând: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!"
Sunt voci care spun că, descriindu-l pe lisus ca pe un Fiu de
Dumnezeu, Apostolul Pavel a impus ideea de deicid prin răstignirea
lui lisus şi de aici ar veni ca efect al răzbunării toate pogromurile
împotriva poporului evreu. După cum vedem, lisus n-a propăvaduit
decât iertarea şi pacea şi nu putea Apostolul Pavel, ca fidel emul al
său, să fondeze religia creştină pe pilonul răzbunării şi nu al
iertării. întreaga doctrină creştină este traversată de ideea iertării
şi nu a răzbunării. Ar fi un nonsens, care ai contrazice tot ceea ce
susţine învăţătura creştină. Conotaţia însăşi a termenului de
creştin subliniază ideea de iertare. In limba română, cel puţin, când
se spune „Fii creştin" înseamnă „Fii iertător". Şi acelaşi sens îl dă
termenului îr povestirea „Lângă apa Vodislavei" şi preotul şi
scriitorul Gala Galaction.
lisus nu ascunde numele celui pentru care a venii pe Pământ. El
vorbeşte în numele său şi ca Fiu al Iu: Dumnezeu.Când este lăudat
de cei din jurul său pentrt „minunile" vindecărilor ş.a. el răspunde
întotdeaunc modest: „Nu eu am făcut toate astea, ci Tatăl din
mine".
în consecinţă, Pavel nu face decât să continue Se răspândească
mesajul lăsat de lisus. El nu l-a inventat, c doar l-a transmis mai
departe lumii.
Ştim cu toţii că, în realitate, nu motivele religioas* au determinat
aceste mari infamii ale istoriei, ci lăcomie şi nebunia orgoliului de
rasă sau de dominare. Furia Iu Torquemada, când a pornit
Inchiziţia, nu s-a oprit Ic evrei, ci a continuat cu proprii
coreligionari, până a ajun aproape de exterminarea unor întregi
zone locuite.
Revenim la consecinţele biologice şi sociale al< acţiunii de
răzbunare.
Răzbunarea presupune o stare de raminaţie, de întreţinere
îndelungată a unui sentiment de ură împotriva cuiva. Ura am văzut
că este o emoţie distructivă, care prin chimia sa implicită îl
răneşte, în primul rând, pe cel ce o nutreşte şi apoi pe cel vizat,
fără a se opri însă numai la atât ci otrăveşte întregul Univers cu
consecinţele amintite. Poate că am putea să rămânem indiferenţi
la ura şi răzbunarea care nu ne vizează direct, dar iată că nu ne
poate fi indiferent ce se întâmplă în jurul nostru şi în lume. Suntem
cu toţii vulnerabili prin efectele indirecte. Cum să-i facem pe
oameni să înţeleagă că doi vecini, care se ceartă sau două ţări,
care se războiesc, ne îmbolnăvesc pe toţi cei care nu suntem
implicaţi şi că nu au dreptul să atenteze la sănătatea noastră?
Iată o consecinţă a iertării, la care nu ne-am aştepta, dar pe care
Iisus o ştia. In procesul de autovindecare a unei suferinţe grave sau
vindecare prin recurgerea la mijloacele Sacrului, nu se poate
obţine nici un rezultat favorabil, dacă nu ne purificăm conştiinţa de
orice sentiment de ură sau de neiertare. Iertarea este condiţia
vindecării. Aceasta a fost motivarea şi vocaţia spovedirii din
creştinism: acţiunea de catharsis, de purificare. într-un studiu
efectuat pe subiecţi aflaţi în stare de conştiinţă modificată, Robert
Schwartz, în lucrarea sa, Suflete curajoase (Ed. For You, 2007),
precizează că suntem responsabili pentru tot ceea ce facem,
spunem şi gândim. Tot ceea ce rostim, tot ceea ce gândim creează
un efect de undă care se propagă afectând întreaga planetă şi
întregul univers.
Chimia răzbunării se opune procesului de vindecare. Fără îfidoială
că implicaţiile ei sunt cu mult mai extinse, dar sarcina pe care mi-
am asumat-o aici, este aceea de a oferi o interpretare biologică
fenomenelor.
Generozitatea faţă de cei aflaţi în suferinţă a constituit mobilul
esenţial al primilor creştini şi Iisus a ilustrat-o prin tot ceea ce a
făcut pentru semeni. Este însă riscant să discuţi subiectul într-o
lume a indiferenţei faţă de cei aflaţi la limita existenţei materiale.
Blândeţea este subliniată prin simbolul mielului. Cel ce-şi însuşeşte
atributele enunţate nu poate fi decât blând. Şi blândeţea înseamnă
calm) pace cu tine însuţi şi cu semenii, evitarea emoţiilor negative
- condiţie obligatorie a păstrării sănătăţii.
Revin la cuvintele lui care.sună atât de înălţător: „Vă dau pacea
mea, pentru ca să nu vi se tulbure inima şi nici să se înspăimânte".
Este explicată aici întreaga esenţă a ştiinţei de a fi.

MARTORI AI MIRACOLELOR
în cele de mai sus am precizat că nu doresc să fac o pledoarie pro
domo, pentru certificarea unei dimensiuni spirituale în existenţa
Universului, dincolo de cea a lumii materiale, ci doar pentru
adevăr. Am avut şansa, într-un univers enigmatic, să fiu un om şi
nu o plantă sau doar o piatră. Ca fiinţă cugetătoare am simţit
imperios, toată viaţa, nevoia de adevăr şi de justiţie. Efortul major
al vieţii mele a fost concentrat asupra acestui ţel şi atât cât mi-a
fost dat să ştiu, am datoria sacră şi morală să depun mărturie
pentru ceea ce ştiu. îmi asum toate riscurile contestării şi ironiei.
Mi le-am asumat şi înainte de 1989 şi nu mi-a fost uşor să fiu
interzis în propria mea ţară.
Ştiu, de asemenea, la ce mă expun ca om de ştiinţă, medic şi
profesor universitar. Dar, după cum spuneau latinii, amicus Plato,
sed magis amica veritas, mi-e prieten Platon, dar mai prieten îmi
este adevărul şi prefer să rămân un prieten al adevărului decât al
lui Platon.
Dacă nu pot avea certificatul de naştere sau de deces al lui lisus,
dacă scrierile canonice despre el sunt contestate şi tendenţios
interpretate, îmi propun să recurg la istoria unor personaje a căror
existenţă este atestată cu documente şi mărturii incontestabile.
Aceşti oameni, contemporani cu noi, au împărtăşit, într-o
semnificativă măsură, însuşiri care i s-au atribuit şi lui lisus acum
2000 de ani. Concluzia: un om ca lisus putea exista.

SFÂNTUL NECTARIE DE LA EGHINA

Sfântul Nectarie, sanctificat nu cu mulţi ani în urmă, a fost o
legendă vie, am putea spune, a zilelor noastre. S-a născut în Grecia
şi a trăit ultima parte a vieţii în insula Eghina. S-a săvârşit din viaţă
în 8 noiembrie 1920.
De numele său sunt legate o mulţime de evenimente, care ies din
rândul celor cotidiene şi care au fost confirmate atât în
documentele timpului său, cât şi prin martori, ce sunt şi astăzi în
viaţă.
S-a născut la Silivra în Grecia, într-o familie cu resurse materiale
foarte modeste, aşa încât, la 14 ani, a fost nevoit să se întreţină
singur muncind la un patron în Constantinopol, care nu-l plătea
decât cu hrana zilnică.
Primul miracol din viaţa sa este nostim. Desculţ şi fără haine cu
care să se apere de frig, într-o zi, în naivitatea sa de copil, scrie o
scrisoare către lisus cerându-i haine şi încălţări. Având nevoie de
timbru pentru scrisoare recurge la ajutorul unui vecin. Acesta îi
spune să-i lase lui scrisoarea pentru a o trimite mai târziu,
împreună cu ale sale. Uitându-se la destinatarul scrisorii rămâne
uimit de inocenţa copilului, care îi scrie lui Dumnezeu şi o deschide
spre a-i vedea conţinutul. Impresionat de solicitarea acestuia,
decide să-i scrie el o scrisoare în numele lui Iisus şi să-i trimită
suma de bani necesară. Şi aşa i s-a împlinit, la rugăciunea sa,
prima minune de la Dumnezeu!
Chemat din copilărie spre ortodoxie, trece prin multe greutăţi,
unele inerente vteţii, altele venite din partea invidiei şi răutăţii
oamenilor. Ajunge în cele din urmă să-şi împlinească dorinţa de a
absolvi studiile teologice la Atena, intrând în rândul clerului
ortodox.
Pentru a înţelege înţelepciunea şi smerenia acestui om, voi aminti
un episod din viaţa sa ca pedagog, în timp ce conducea Seminarul
Teologic Rizareion, episod relatat în biografia Sf. Nectarie de către
N. Morlova (2002). într-o zi, patru elevi din seminar s-au certat şi
au ajuns la încăierare. Sunt aduşi în faţa părintelui director, care
după ce află pricina conflictului decide: „N-am să vă pedepsesc pe
nici unul dintre voi. Am să mă pedepsesc pe mine. Timp de trei zile
voi posti, nu voi mânca nimic şi mă voi ruga pentru ca ura dintre
voi să ia sfârşit".
Alta dată, omul care se îngrijea de curăţenia şcolii s-a îmbolnăvit şi
a lipsit trei zile. Era sărac şi cu o familie greu de întreţinut. în cele
trei zile în care a lipsit, Părintele Nectarie, director al şcolii, a făcut
întregul serviciu de curăţire, inclusiv spălarea toaletelor, înainte de
trezirea elevilor. Găsit de omul de serviciu, după însănătoşire, în
această ipostază, Părintele Nectarie i-a spus: „Ţi-am ţinut locul cât
ai lipsit, pentru ca să nu mi se propună de cineva înlocuirea ta.
Ştiam că eşti sărac şi cu greutăţi".
Trăiesc şi astăzi martori, care au asistat la „minunile" săvârşite de
Sf. Nectarie. Biserica de pe insula Eghina este un monument
splendid, inclus astăzi în circuitul turistic şi deci, uşor de vizitat.
Mergând acolo am fost impresionat de mulţimea de figurine, unele
din aur, altele din metale sau plastic, înfăţişând organele vindecate
prin rugăciuni făcute către Sf. Nectarie. Erau de asemenea o
mulţime de scrisori afişate pe zid, cu descrierea suferinţei autorilor
şi cuvintele de mulţumire. Aceste dovezi de vindecare a unor boli
grele, incurabile, le-am văzut şi la Lourdes, la Padova în Biserica
San Antonio şi în Catedrala catolică de la Şumuleu.
Sunt multe miracole atribuite Părintelui Nectarie în timpul vieţii
sale. Par însă a fi mult mai impresionante cele săvârşite după
moartea sa, în 1920. Nu mă voi opri decât asupra unuia dintre cele
mai grave cazuri atestate prin documente scrise, indubitabile.
Voi relata cazul aviatorului Stavros Kalkandi, paralizat complet,
tetraplegic, însemnând imposibilitatea de a-şi mobiliza şi mâinile şi
picioarele.
Stavros era aviator şi avea 18 ani când a fost trimis în misiuni de
zbor în timpul celui de al doilea război mondial. Se vindecă de o
rană produsă în luptele aeriene, soldată cu o uşoară hemoragie la
nivelul măduvei spinale. Participă din nou la lupte aeriene şi din
nou este rănit la coloana vertebrală, de astă dată cu consecinţe
mult mai grave. încep să-i paralizeze treptat membrele inferioare.
Este mai întâi internat la Spitalul Militar din Atena, iar de aici este
trimis, în 1947, la New York, la renumitul medic chirurg Howard
Rusk, medicul personal al preşedintelui Roosvelt. Cazul său fiind de
acum fără posibilitate de rezolvare medicală, se întoarce la Atena
în cărucior. Treptat paralizează complet. Este rechemat de dr. Rusk
în America pentru noi investigaţii şi încercări de tratament.
Concluzia acestei noi internări la New York este una tristă. Nu se
mai poate face nimic pentru vindecarea sa. Şi, fie din convingere,
fie pentru a oferi o ultimă consolare cum am procedat şi noi de
multe ori, prof. Rusk îi spune lui Stavros:
- Aş vrea să-ţi recomand un ultim doctor, pe
cel mai bun dintre toţi şi cu care ţin neapărat să intri în
legătură.
- Care doctor poate fi mai bun decât cei pe care mi i-ati adus
să mă examineze?
- Stavros, acest doctor este Dumnezeu.
- Dumnezeu...? răspunse melancolic şi dezamăgit de sfat,
Stavros.
Autorul monografiei despre Sf. Nectarie, N. Morlova relatează
gândurile pe care le-a nutrit în acea clipă de adâncă dezamăgire,
probabil mărturisite mai târziu, dintr-o altă postură, pe care nu
vreau s-o anticipez: „....Pentru Dumnezeu am venit eu în America?
Şi apoi, cine l-a văzut pe Dumnezeu, unde este el ca să-l pot
găsi...?".
După o şedere mai lungă în sanatorii din America, în 1961 se
întoarce în Grecia la Centrul Civil de Recuperare a Invalizilor.
Drama sa de om complet paralizat, fără posibilitate de a-şi mişca
mâinile şi picioarele este redată în toată cruzimea sa printr-o
discuţie pe care a avut-o cu un prieten. Stavros îi subliniază
prietenului său cumplita povară a neputinţei de a te putea apăra
de o muscă ce se aşează pe faţă: „...o lăsaţi câteva clipe să se
plimbe în voie pe obraz, pe nas, pe frunte... veţi constata îndată
cât de neplăcut este. Această mică insectă vă poate enerva la
culme, vă poate face să vă manifestaţi în fel şi chip furia, aproape
vă scoate din minţi...".
în această dramatică situaţie, Stravos Kalkandi rărnîne încă 10 ani
internat în Centrul de Invalizi din Atena. în acest timp, deşi în
cărucior, se implică într-o serie de acţiuni umanitare, pentru
îmbunătăţirea sorţii colegilor săi de suferinţă şi construieşte,
pentru ei, un paraclis ca loc de rugăciune. Pentru că, între timp, el
primeşte vizita a o serie de slujitori ai bisericii, veniţi ca din
întâmplare direct la el şi care par să aibă misiunea de a-l apropia
de înţelegerea nevoii de spiritualitate, de un sprijin mai înalt decât
cel al medicilor, care şi-au epuizat posibilităţile, părând să fie
pregătit pentru marea lui iniţiere şi primirea sărutului divin.
în 1971, ajutat de doi soldaţi, merge la Mănăstirea Sfânta Treime
din Eghina unde se află moaştele Sf. Nectarie.
Atingându-se de racla de argint de pe mormântul Sfântului
Nectarie, Stavros se roagă: „Sfinte, de această dată n-am venit să-
ţi cer nimic. Am venit să-ţi dau. Să-ţi dau viaţa mea, să-ţi dau toată
fiinţa mea. Tu ştii mai bine decât mine ce trebuie să-mi dai. Dacă
nu trebuie să-mi dai nimic, cel puţin ajută-mă să devin un bun
ostaş duhovnicesc al Mântuitorului Christos. Invredniceşte-mă ca,
oriunde m-aş afla, fie în cărucior, fie pe picioarele mele, să devin
pricină a slăvirii Sfântului tău nume. Aceasta îţi cer. Arată-mi că
asculţi rugăciunea mea".
După câteva zile de la vizita făcută la moaştele Sf. Nectarie, are
sentimentul că se pregăteşte momentul marii mântuiri, ca să ne
exprimăm în termeni adecvaţi evenimentelor pe care le trăia. Era
ziua Sfinţilor Cosma şi Damian, numiţi medicii fără arginţi. Simte că
trupul său începe să se „dezlege", după 24 de ani, din cătuşele
paraliziei.
Biograful Sfântului Nectarie descrie într-un stil impresionant scena:
„Simţea că poate să păşească, dar pentru că nu mai mersese
atâţia ani, muşchii săi erau slăbiţi (atrofiaţi, n. n.) şi în plus uitase
mişcările care trebuie făcute. Era asemenea unui copil mic ce abia
învaţă să facă primii paşi... Sprijinit... spre stupoarea celor prezenţi,
a reuşit... câţiva paşi. Apoi a strigat plângând: „M-am făcut bine!
M-am făcut bine! Dumnezeule, să fii slăvit în veci! Sfinte Nectarie,
îţi mulţumesc!"
Chemaţi, medicii săi curanţi s-au arătat sceptici: „Vă ţineţi de
glume?... ştiţi bine... că nu există nici o şansă de vindecare pentru
boala dv.", a răspuns unul dintre medici. El le face apoi dovada
„reînvierii" sale în mijlocul personalului şi al bolnavilor
din'sanatoriu adunaţi în paraclisul construit din iniţiativa sa.
Momentul când a început să meargă a fost de o înduioşătoare şi
pioasă frumuseţe. Trăiau cu toţii incredibila clipă a minunilor
săvârşite de Iisus la începuturile creştinismului.
Este supus apoi unui program de recuperare funcţională, după care
se întoarce acasă valid în mijlocul familiei sale. Din fotografia lui
Stavros, făcută după ce a traversat miracolul vindecării, orice om
sceptic dar onest, nu mai poate expedia acest caz în mitologie.
Poziţia corpului şi a membrelor sale sunt suficient de grăitoare.
Presa timpului a acordat o amplă atenţie acestei vindecări
miraculoase şi Eghina a devenit un loc de pelerinaj intrând în
legendă.
Stavros îi face, după vindecare, o nouă vizită în America prietenului
său, care l-a îndatorat cu bunăvoinţă şi compasiune faţă de
suferinţa sa, dr. Howard Rusk. Profund impresionat, dr. Rusk îl
prezintă în 1974 în faţa unui Congres Internaţional de chirurgie.
Viaţa sa a devenit apoi una de misionariat până în 2 ianuarie 1996
când a plecat să-i prezinte Sfântului Nectarie recunoştinţa sa
eternă în regatul de lumină, pe care cei ce nu vor să iasă din
întuneric nu îl pot vedea.
Părintele Pilotei Zervakos împreună cu
tetraparaliticul vindecat,
domnul Stavros Kalkandis (dreapta)
Există, de asemenea, mărturii ale foarte multor oa-meni, unii chiar
atei, despre întâlnirea cu Sfântul Nectarie, la mult timp după
moartea sa. A fost văzut în diverse circumstanţe rematerializat,
aşa cum şi lisus li s-a arătat ucenicilor săi. Dacă aceste apariţii n-ar
fi fost înregistrate în diverse mărturii scrise, unele aparţinând unor
surse foarte oneste, le-am fi considerat ca pe un simplu folclor,
care se naşte, după cum ştim, uşor în jurul unor astfel de
personaje. Un ucenic al Sfântului Nectarie afirmă că chiar l-a
îmbrăţişat şi i-a simţit o clipă prezenţa fizică de faţă fiind toţi
oamenii aflaţi într-o biserică şi apoi s-a făcut dintr-o dată nevăzut.
Iată şi o întâmplare nostimă cu un jandarm ateu.
La vremea când trăia, Părintele Nectarie, în plimbările sale prin
insula Eghina, în care se retrăsese după momentul pensionării, se
întâlnea adesea cu un jandarm care păzea un depozit al armatei.
Jandarmul era ateu şi îşi mărturisea deschis regretul că nu poate
crede în Dumnezeu. Părintele Nectarie îi replica liniştit că va veni şi
acea vreme, cândva. Se întâmpla apoi ca jandarmul să fie mutat cu
serviciul în altă insulă. Ivindu-se un prilej, revine în Eghina după
trei ani să-şi vadă vechile cunoştinţe. îl întâlneşte mai întâi pe
Părintele Nectarie, stau de vorbă ca doi vechi prieteni. La
întrebarea dacă tot nu crede în Dumnezeu, jandarmul s-a declarat
ferm pe vechea sa poziţie, apoi s-au despărţit. Jandarmul trece
apoi şi pe la cârciuma la care obişnuia să se întâlnească şi cu alţi
cunoscuţi şi îşi exprimă în faţa celor prezenţi acolo admiraţia
pentru cât de bine arată Părintele Nectarie. întrebat când l-a văzut
ultima dată, firesc, răspunde că în urmă cu câteva minute. Amuzaţi
oamenii îi spun că n-avea cum să-l vadă pentru că a murit cu trei
ani în urmă. Şi abia atunci eroul nostru şi-a adus aminte de
cuvintele Părintelui Nectarie că va veni şi vremea să creadă... Şi
probabil că lacrimile recunoştinţei i-au pecetluit credinţa. întâlnirea
cu Părintele Nectarie nu fusese decât o minune...
Revin la cazul aviatorului vindecat. Cauza tetraplegiei sale a
constituit-o distrugerea completă a măduvei spinale la nivelul
coloanei cervicale prin rana de război.
Nici în clipa de faţă, în 2008, nu există un tratament eficace în
astfel de leziuni ale măduvei spinale şi cu atât mai puţin în 1971.
Stavros a trăit cu paralizia completă timp de 24 de ani. A fost
operat şi examinat în America de cei mai buni specialişti, inclusiv
în neurochirurgie. Nimeni nu i-a dat asigurări că ar exista o soluţie
de vindecare pentru suferinţa lui. Spun toate aceste amănunte,
pentru care am şi dorit să selectez acest caz din mulţimea celor
vindecate, fiindcă îmi şi sună în urechi corul pescuitorilor în ape
tulburi inventând o mie de alte motive ale acestei paralizii. Va fi
fost poate vorba, ar spune cei ce nu vor să recunoască realitatea,
de vreo tulburare funcţională, o labilitate psihică sau, şi mai
savant, a fost probabil vorba de o engramare reziduală a unui abuz
suferit în copilărie, care printr-un mecanism psihodinamic refulat în
abisul inconştientului său i-a determinat o fobie a mersului...
Orice invenţie absurdă este de preferat când adevărul nu ne place.
Ţine de limitele condiţiei umane.
Oricât de mari adversari am fi, din motive personale sau din
obligaţia de a apăra o poziţie oficială împotriva admiterii unei forţe
cu virtuţi vindecătoare, care transcende materialitatea noastră
concretă, în faţa realităţii palpabile, trebuie să-i „dăm Cezarului ce
este al Cezarului".
Dacă vindecările făcute de Iisus, descrise în Biblie, suntem tentaţi
să le considerăm simple legende, putem face acelaşi lucru şi cu
cele săvârşite de Părintele Nectarie şi confirmate prin documente
şi alte mărturii, care sunt contemporane cu noi? Şi dacă nu, dacă
sunt deci posibile, în ciuda concepţiilor noastre materialiste şi
ştiinţifice despre lume, de ce să le negăm pe cele atribuite lui
Iisus? înseamnă că asemenea performanţe, în condiţii excepţionale
sunt posibile de înfăptuit de către un om. Bineînţeles, un om cu
virtuţi deosebite.
Şi dacă în cazul discutat aici vindecarea este în directă relaţie cu
credinţa, cu religia creştină, în numele ideii de Divinitate, înseamnă
că ideea este funcţională, eficace şi eficientă şi exprimă o realitate
indubitabilă. Mi se va spune că nu este o demonstraţie ştiinţifică.
Nu, dar este o evidenţiere a unei vindecări, care nu poate fi
negată, oricât de sceptici am fi. Poate că termenul de Dumnezeu,
ca sursă a vindecării, sună desuet pentru fanii postmodernismului
demolator al tuturor valorilor clasice. Au libertatea să găsească
altul.

UN MARE MISTER: ARSENIE BOCA

Părintele Arsenie Boca este un sfânt, încă nesanctificat, al Bisericii
Ortodoxe Române, având o viaţă excepţională, în care miracolul s-
a împletit în permanenţă cu realitatea.
Petrecând o mare parte din viaţă printre ardeleni, aceştia l-au
numit „Iisus al Ardealului". Viaţa sa este o uimitoare legendă ca şi
aceea a lui Iisus. Dar dacă existenţa istorică a lui Iisus a generat o
mulţime de discuţii contra-dictorii, Arsenie Boca a trăit lângă noi şi
mulţi dintre cei care l-au cunoscut, care au trăit o mare parte din
timp lângă el, trăiesc şi în prezent şi sunt mărturii vii asupra vieţii
sale.
Atestarea vieţii unui om care a fost capabil de multe din
performanţele atribuite lui Iisus este o certificare indirectă a
existenţei lui Iisus, dar mai ales a faptului că dincolo de partea
fizică, de materia palpabilă, există şi altceva.
Iată de ce este necesară evocarea părintelui Arsenie Boca, în
acelaşi context cu cea a părintelui Nectarie de la Egina. Aceştia, ca
de altfel şi mulţi alţii, sunt dovezi concrete ale capacităţii de a
săvârşi ceea ce negăm că era posibil să se întâmple în urmă cu
două mii de ani.
S-a născut în 29 septembrie 1910 în ţinutul Munţilor Apuseni, în
localitatea Vata de lângă Brad şi a plecat să îndeplinească o nouă
misiune, cum şi-a denumit el însuşi ultimul său drum, în 28
noiembrie 1989.
Mormântul său din incinta Mănăstirii Prislop este în permanenţă
acoperit cu florile aduse de cei care vin să se roage aici, alcătuind
un linţoliu multicolor ţesut în semn de pioasă recunoştinţă, ca să-i
fie priveghi la somnul său de veci.
Am citit ceea ce s-a scris despre părintele Arsenie Boca şi am
ascultat avid pe câţiva dintre cei care l-au cunoscut şi i-au stat în
preajmă.
Nu există nici un martor, care să nu relateze ceva de ordinul
miracolului. Ascultându-i, am avut sentimentul medicului Sotirios
Crotos care, după cum povesteşte în cartea sa (Jurnalul doctorului
Sotirios Crotos, ucenicul lui Iisus Christos), asista uimit la
„minunile'' înfăptuite de Iisus.
In jurul unor astfel de oameni, care prin faptele şi viaţa lor au ieşit
din comun s-au născut întotdeauna legende, exagerări ale
acţiunilor lor, fie din dorinţa de a impresiona, de a-şi aureola şi mai
mult eroul, fie din nevoia de a umple cu imaginaţia lor golurile
memoriei.
Conştient de acest risc, am încercat să obţin mărturii din mai multe
surse şi să le confrunt, în măsura în care mi-a fost posibil.
Dincolo de amănunte, care pot fi uitate sau adăugate, rămâne o
realitate confirmată prin surse demne de încredere, unele având
caracter oficial. Fie şi numai imensitatea mulţimilor care îl urmau
ca o umbră oriunde se afla şi constituie, prin sine, un grăitor
argument al darurilor sale.
Părintele Arsenie Boca a studiat teologia la Sibiu, apoi bele-arte la
Bucureşti. A audiat de asemenea cursurile de anatomie ale marelui
om de cultură şi de ştiinţă care a fost profesorul Francisc Rainer,
de la facultatea de Medicină din Bucureşti.
Arsenie Boca era un bărbat frumos, înalt, subţire, cu o privire
scrutătoare plecată din ochii săi albaştri, exprimând o inteligenţă
superioară care îi conferea în toate circumstanţele vieţii sale, nu
lipsită de umilinţe şi pericole, o mare siguranţă de sine. Nu l-au
înfrânt nici închisorile prin care a trecut) nici privaţiunile şi
supravegherea de care a avut încontinuu parte.
Un om care a avut şansa de a se afla o lungă vreme în apropierea
părintelui Arsenie Boca este cetăţeanul Gheorghe Vâlcea din
Comarnic.
Intrat bine în cei 70 de ani ai săi, poartă încă amprenta tinereţii
plină de vigoare, în părul abia grizonat, în corpul bine construit şi în
privirea ageră şi atentă.
îmi spune că întâlnirea cu părintele Arsenie Boca a avut loc la
Sinaia, pe când lucra la casa maicilor scoase forţat din mănăstiri.
încercând să depene firul amintirilor, Gheorghe Vâlcea îmi
relatează episoade din viaţa părintelui, fie cunoscute de el, fie
auzite de la prieteni, iar altele auzite direct de la sursă. „A fost de
multe ori aici, în casa noastră, la Comarnic" îmi spune
interlocutorul meu şi soţia sa confirmă nenumăratele ocazii în care
l-a avut ca oaspete.
„Era frumos, ca Iisus, îmi spun amândoi. înalt, svelt, cu ochi
albaştri şi vii. Era foarte inteligent şi plin de talente. Desena, picta,
făcea proiecte de clădiri, ornamente florale în care vedeai o mână
şi o imaginaţie sigură, de artist. Dar mai bine să încep cu copilăria,
atât cât reţin eu din ceea ce mi-a povestit", intervine G. Vâlcea.
în jurul vârstei de 12 ani, în timp ce mergea la şcoala primară, era
preocupat de viitorul spre care ar fi trebuit să se îndrepte. Şi în
stilul obişnuit al inocenţei
specifică vârstei de copil, i se adreasează providenţei: „Doamne,
spune ce drum să aleg....". Şi la scurt timp, mergând pe aceeaşi
ulicioară spre şcoală, îi apare în faţă un bătrân care îi spune: „Te-ai
rugat la Dumnezeu să-ţi arate calea de urmat. Eu sunt Dumnezeu.
Vei merge la şcoală să înveţi carte pentru a mă ajuta. Lumea este
rea şi nu se mai poate ţine în mână".
Era un intelectual desăvârşit, cu o vastă cultură şi mari
disponibilităţi artistice. Pictura de la biserica Drăgănescu, din
judeţul Ilfov, este o elocventă ilustrare. Având ca profesor la bele-
arte pe Costin Petrescu, cel ce s-a ocupat de pictura de la Ateneul
Român, părintele Arsenie Boca a fost solicitat să picteze segmentul
destinat lui Mihai Viteazul.
Dispunea de toate darurile cu care s-ar putea scrie o carte despre
paranormal. Avea clarvedere, claraudiţie, citea gândurile, avea de
asemenea capacitatea extrem de rară de teleportare.
Cea mai solicitată capacitate a sa era însă cea de vindecător. Nu
numai că putea vindeca, doar cu o meditaţie, o rugăciune sau o
atingere, dar, după conformaţia corpului, a feţei, după alte semne,
doar de el ştiute, îi aviza pe oameni şi ce boli vor face şi ce remedii
le sunt necesare pentru a le preveni sau vindeca.
Soţiei lui Gh. Vâlcea i s-a recomandat internarea la oncologie
pentru intervenţie chirurgicală la un sân. Supărat, soţul se plânge
părintelui Arsenie, care îl sfătuieşte să accepte internarea şi
intervenţia, dar să stea liniştit că nu îi vor mai găsi tumoarea
suspectă de cancer. „Doctorii au o linie până unde pot ajunge cu
ştiinţa lor. Mai sus ei nu mai pot merge. Mai departe intervine doar
Dumnezeu". Şi după intervenţie, toate investigaţiile au confirmat
cele spuse de părinte.
Altă dată a recomandat părintelui Arsenie pe un prieten cu cancer
de stomac, aflat într-o stare de emaciere terminală. L-a atins uşor
pe abdomen, l-a privit blând şi i-a spus să fie în pace că de acum
va fi sănătos. Şi fiindcă era meseriaş, l-a rugat să ofere ajutor la
casa maicilor. Şi omul acesta este şi acum în viaţă.
Cu asemenea daruri nu este de mirare că la uşa mănăstirii era
zilnic pelerinaj, pentru părintele Arsenie Prezenţa acestor mase
mari de oameni nu era agreata de securitate şi, ca urmare,
părintele Arsenie a fosl trimis la canal. Acolo a continuat să irite
securitatea prir rugăciunile la care îi antrena seară de seară pe
deţinuţi Pe de altă parte, părintele le era foarte util la treburi d«
birou.
Pe când se afla la închisoare a murit mama sa. A ştiut fără să-i
comunice nimeni. I-a rugat doar pe gardien: să-l lase două ore să
stea liniştit în celulă între orele 12,0C şi 14,00. In acest timp însă
părintele Boca a dispărut dir celulă. S-a dat alarma, s-a făcut mare
vâlvă şi s-a raportai evadarea sa până la Bucureşti. Este găsit după
aceste doua ore culcat în iarbă lângă gardul de sârmă al închisorii
Părea că doarme. L-au trezit. Buimăcit, deschide ochii ş le spune
celor care l-au găsit: „Bată-vă norocul! De ce nv m-aţi mai lăsat
puţin. Am participat la înmormântarec mamei mele. Dar acum au
îngropat-o, gata. Chiar acurr au depus-o în groapă".
Este de înţeles uimirea avută de şefii închisorii Ic această
întâmplare. Au sunat la Brad casă verifice afirmaţie părintelui şi li
s-a confirmat prezenţa sa la înmormântarec mamei, inclusiv ora
îngropării comunicată de părinte.
Prezenţa, în spirit sau chiar fizic - fenomer numit bilocaţie sau
teleportare, adică a fi în mai multa locuri deodată, este foarte puţin
amintită în literatura dt specialitate.
A mai fost descrisă în viata câtorva sfinţi, inclusiv a lui lisus, dar
după moartea sa. în mod sigur, fenomenul de bilocaţie nu face
parte din lecturile lui Gh. Vâlcea, ca să vină cu o astfel de poveste,
dacă părintele nu i-ar fi relatat-o.
într-o zi Gh. Vâlcea era supărat. De ceva vreme era tracasat de
miliţie pentru „Legea 18" referitoare la venituri ilicite. Fiind un
meseriaş foarte bun realiza un venit apreciabil. îl cheamă părintele.
îi ia mâna, o acoperă cu palmele sale şi-i spune: „Ştiu de ce eşti
supărat. Nu trebuie să-mi spui. Dă-le pace răilor că nu te vor mai
supăra de acum". Şi l-au lăsat în pace.
în vara lui '89, Gh. Vâlcea era internat în spital, la Azuga. Suferea
de mai mulţi ani de reumatism degenerativ cu gonartroză.
într-o zi a venit la el în spital părintele Arsenie cu o cutie de
prăjituri şi i-a spus: „Uite de ce am venit la mata. Eu trebuie să plec
dincolo pentru că am o altă misiune. Ieşi din spital, mergi la Ploieşti
şi aranjează-ţi drepturile de pensionare. După ce plec eu dincolo,
timpurile se vor schimba şi veţi avea alte drepturi. Nu pot să spun
eu acum ce vremuri vin, pentru că nu vreau să fac panică. După ce
plec eu, vii la mine la mormânt ca să te ajut cu boala mata. Acum
pot să te ajut, dar nu atât de mult ca dincolo. Şi să ai grijă de
Prislop (era mănăstirea lui de suflet, iar Gh. Vâlcea se ocupa de
construcţiile din incinta mănăstirii). Eu voi sta mereu în spatele
dumitale când vei lucra acolo, dar n-ai să mă vezi".
Ştiind că i-a venit timpul să plece în lumea invizibilă pentru noi,
părintele şi-a fixat locul de mormânt la Prislop cu patru ţăruşi înfipţi
în pământ şi i-a comandat crucea prietenului său Gh. Vâlcea: „Eu i-
am făcut crucea din lemn înghiţindu-mi lacrimile, iar el şi-a scris cu
mâna sa datele de pe cruce, aici, la mine acasă".
O dată Gh. Vâlcea l-a întrebat pe părinte:
- Mai sunt oameni aşa ca dv. în viaţă?
- Da, a răspuns părintele. Suntem mai mulţi că nu se poate
menţine altfel echilibrul acestei lumi.
După săvârşirea din viaţă a părintelui Arsenia Boca, în noiembrie
1989, a fost de două ori la mormântul lui şi s-a rugat pentru
sănătate. Şi reumatismul său nu l-a mai supărat de atunci.
Părintele a prevăzut căderea comunismului în România, în
decembrie 1989. într-o zi Gh. Vâlcea stătea de vorbă cu ofiţerul de
securitate care îl supraveghea. Acesta i-a spus că are de gând,
pentru siguranţa „şefului" de stat, care venea la Sinaia, să-l
aresteze pe părintele Arsenie Boca, iar pe maici să le ducă cu
domiciliu forţat „acolo unde nu este apă şi mâncare". Părintele
Arsenie a văzut întâlnirea celor doi şi l-a întrebat ulterior ce au
discutat. Gh. Vâlcea a ezitat să-i vorbească de intenţia de a-l
aresta.
- Ei, fleacuri de-ale lor, a zis el.
- Ei, ce vor ei să facă nu mai au timp (era în vara 1989).
Când părintele Arsenie Boca era rugat să-i ajute pe oameni, cu
vindecarea unei boli grele sau altceva mai greu de rezolvat pe o
cale obişnuită, cerea un răgaz de timp să fie lăsat singur. Se pare
că se concentra, medita, se ruga sau vizualiza ceva care era menit
să intervină în rezolvarea solicitată. Spun că şi vizualiza, în afară
de implorare, de rugăciune, pentru că erau şi cazuri care nu
puteau fi soluţionate şi-i spunea celui ce-i ceruse ajutorul adevărul.
Sau avea un dialog cu „invizibilul" din care primea informaţiile de
care avea nevoie. Era ca şi cum s-ar fi consultat cu cineva.
Medicul Irina Iaşcov, nepoată a lui Gh. Vâlcea, l-a cunoscut de
asemenea pe părintele Arsenie Boca. Are şi amintiri despre
întâmplări legate de viaţa părintelui, dar are mai multe informaţii
obţinute de la cei care au trăit, ca şi unchiul său, în diferite
perioade ale vieţii, în apropierea părintelui. Mi-a relatat că a
discutat cu persoane care s-au vindecat de cancer, ajuns în faza
terminală, fie doar prin puterea sa de vindecare, fie uneori cerând
familiei să facă un sacrificiu, un serviciu în favoarea Divinităţii.
Adeseori, celor care veneau la el, le spunea: „Te-am aşteptat,
ştiam că vii". Şi le spunea el singur pricina venirii lor.
înaintea examenului de admitere la facultate, Irina laşcov era
foarte speriată de concurenţa acerbă care era la acea vreme
pentru medicină. La competiţia de 11 şi chiar 14 candidaţi pe un
loc, nu era chiar atât de uşor să ajungi student la medicină.
In noaptea care a precedat ziua examenului, în timp ce dormea, a
simţit în vis mâna părintelui mângâind-o pe frunte şi spunându-i:
„Fii liniştită. Totul va fi bine". Şi astăzi este medic.
O altă mărturie, care atestă capacitatea de clarvedere a părintelui,
o am de la Maica stareţă Ghibu Ierusalima, a Mănăstirii Râmeţi.
Este o femeie cultă, din neamul ardelenesc al cărturarilor Ghibu.
Trimisese, pe cheltuiala mănăstirii, la facultate pe toate
călugăriţele din mănăstirea sa. Mi-a povestit un episod întâmplat
pe vremea când părintele Boca se afla într-o mănăstire din zona
Bistriţa-Năsăud. într-un an, de Sfânta Măria, aude pe mătuşile sale
hotărându-se să plece a doua zi, dis-de-dimineaţă, la părintele
Arsenie, cale de vreo 20 de km. Ea avea pe atunci 12 ani dar, în
ciuda vârstei, reţinuse multe poveşti şi îrttâmplări legate de
părinte. Aşa că, fără să spună nimic părinţilor, s-a hotărât să
folosească acest prilej ca să-l cunoască. Cum nu avea bani la
vârsta sa, a „şterpelit" o sumă modestă din chimirul tatălui şi,
înainte de zorii zilei, a luat calea spre întâlnirea cu mătuşile.
Când au ajuns la mănăstire, acolo era deja o mulţime
impresionantă de oameni. S-au aşezat la rând ca toată lumea.
După câteva ore, probabil că părintele a obosit şi a ieşit afară din
biserică mergând agale şi gânditor pe lângă şirul lung de oameni
care îl aşteptau. O vede pe eroina noastră, fetiţa de 12 ani, stând
la rând. O chemă la el, o ia de mână şi continuă să se plimbe. Şi în
acest timp are loc următorul dialog:
- Uite aici banii pe care i-ai luat tatălui tău din
chimir. Să-i dai înapoi. Nu este frumos să furi. Dar te iert
pentru că intenţia de a veni aici n-a fost rea.
Ea rămâne mută de mirare şi de jenă, întrebându-se de unde ştia
părintele acest lucru. Şi după o tăcere, părintele continuă.
- Să-i spui tatălui tău că dacă nu te lasă pe tine şi pe sora ta
să vă faceţi călugăriţe, Dumnezeu i le ia. Ai înţeles? Aşa să-i spui.
- Da, răspunde fetiţa.
- Ai să-i mai spui că îl aşteaptă zile grele, de care numai eu îl
pot scăpa dacă vine la mine.
Şi lucrurile s-au întâmplat întocmai. Era perioada colectivizării
agriculturii şi, cum ţăranii nu erau dispuşi să-şi cedeze de bună
voie avutul, a început prigoana contra lor. în acest malaxor are
ghinionul să intre şi tatăl fetiţei. Speriat de ceea ce îl aştepta, se
duce la părintele Arsenie.
îi ascultă necazul şi-i spune.
- Ti-am transmis să-ţi laşi cele două fete să vină la
mănăstire. Ştiu că nu vrei, dar aşa le-a rânduit Dumnezeu,
altfel ţi le ia. Cât priveşte necazul tău, ăştia or să-ţi dea vreo
trei ani. Eu pot să te ajut să nu faci nici o zi de puşcărie, dar mă,
eşti prea rău şi ai prea multe păcate, aşa că te las să faci şi tu vreo
trei luni ca să-ţi mai plăteşti din ele. Şi lucrurile s-au întâmplat
întocmai. A fost condamnat trei ani, din care nu a făcut efectiv
decât trei luni!
Aceasta era forţa minţii părintelui Arsenie Boca. Ştia totul despre
interlocutorul aflat în faţa sa şi nu putea fi de nimeni minţit.
Părintele Arsenie Boca nu stăpânea însă numai tainele oamenilor şi
ale Cerului ci şi pe cele ale animalelor sălbatice. Iată un episod
povestit de un cetăţean care îl transporta pe părinte cu carul
undeva. Trecând printr-o pădure, i-a cerut să oprească. A coborât
şi s-a dus direct la un lup care dormea lângă un copac de lângă
drum. L-a trezit şi i-a spus să plece de acolo pentru că sperie
lumea. Şi lupul a plecat! Apoi un cor de păsări a venit deasupra
carului şi a început să-l psalmodieze cu ciripitul lor vesel. Părintele
le-a mulţumit şi le-a spus să se întoarcă de unde au venit. Şi
păsările au procedat întocmai. Altădată era cu un grup de oameni
care s-a întâlnit pe cărare cu un urs. Oamenii s-au speriat, dar
părintele Arsenie s-a dus liniştit la urs, l-a prins de o ureche şi i-a
spus să se întoarcă în pădure. Şi ursul s-a executat şi el întocmai.
Astfel de performanţe, de a fi ascultat de animalele sălbatice şi de
păsări, sunt înscrise şi în istoria lui Francisc din Assisi, Serafim de
Sarov şi a marilor înţelepţi ai Indiei. Extrag de aici o concluzie
fermă: există un punct în perfecţiunea spiritului, care odată atins,
indiferent de calea urmată, omul se contopeşte cu energia primară
a Universului, căreia totul îi este posibil!
Cât de reale sunt toate aceste mărturii din viaţa părintelui Arsenie
Boca? Nu ştiu. Dar ştiu altceva, şi anume că fiecare din faptele
atribuite acestui om, au mai fost săvârşite, nu numai de Iisus, dar
şi de către alte personaje atestate în istoria bisericii creştine cum
sunt Sf. Antonio de Padova, Sf. Serafim de Sarov, Sf. Nectarie şi
mulţi alţii. De ce m-aş îndoi atunci de ceea ce mi s-a relatat despre
părintele Arsenie Boca, de vreme ce eu însumi prin peregrinările
mele în lume sau prin proprie experienţă m-am convins în mod
direct de realitatea lor?
Iată o afirmaţie surprinzătoare, pentru noi cei crescuţi la şcoala
materialismului modern. Serafim de Sarov şi-a dedicat de mic viaţa
cinului călugăresc şi a ajuns la aceeaşi capacitate de clarvedere şi
de vindecare. In apropierea morţii sale, pe care şi-a prevăzut-o ca
şi părintele Arsenie Boca, le-a spus celor ce îl solicitau în
rezolvarea necazurilor lor: „Veniţi la mormântul meu. Voi continua
să vă ajut, ca şi acum când sunt viu".
Există surprinzător de multe date comune în viaţa părintelui
Arsenie Boca şi cea a lui Iisus. Acest gând este susţinut şi de o
afirmaţie pe care părintele a făcut-o cu puţin timp înainte de a
pleca, în faţa maicii stareţe de la Prislop: „Vezi ce faci aici după
plecarea mea. Cu voia lui Dumnezeu eu voi fi la dreapta sa la
judecata de pe urmă şi mult te va ajuta".
Unei alte femei, care îl roagă să ajute o biată fata din satul său,
născută cu un mare handicap, îi răspunde „Du-te şi spune-i că pe
lumea asta este cea mai nefericita fiinţă. Şi o mai aşteaptă şi alte
nenorociri, dar pe lumea cealaltă îi promit că se va întâlni cu mine
şi va avea parte de fericire.".
Cine a fost acest om, născut asemenea nouă, aici lângă noi, trăitor
lângă noi şi care ştia totul despre noi, înainte de a i se spune ceva,
care vindeca ceea ce medicina nu poate încă să facă, acest om
care ne spune ca are o „misiune" în „Cerul" pe care îl negăm şi mai
mult promite ajutorul său acolo, asemenea lui Dumnezeu?
Pentru mine, „sfânt" este un om care are un comportament înscris
în canoanele bisericii, dar Arsenie Boca are cu mult mai mult. Ceea
ce ştia să facă depăşea condiţia existenţei noastre materiale, pe
care o susţinem cu atâta obstinaţie. Părintele Arsenie a fost şi
continuă să fie o mare provocare a ştiinţei actuale. El ne-a lăsat,
probabil, şi datorită vremurilor care i-au impus tăcere, povara grea
a misterului său nedezlegat. Generaţii după generaţii vor avea la
ce gândi. El va rămâne un etern memento mori.
CONCLUZII ASUPRA VINDECĂRII PRIN SACRU
Pot fi vindecările prin Sacru o dovadă a existenţei Divinităţii? Da,
atâta vreme cât se petrec într-o relaţie directă cu religia. Şi Iisus
Christos şi Sf. Nectarie şi Sf. Serafim de Sarov şi Părintele Arsenie
Boca au vindecat în numele lui Dumnezeu. Singurele lor mijloace
de a atinge aceste performanţe au fost obţinute prin respectarea
întocmai a legilor impuse de morala creştină în numele ideii de
Divinitate. Conceptul de Dumnezeu reflectă deci o realitate, care
este funcţională şi poate produce un efect de vindecare confirmată
prin dovezi. Este adevărat că vindecările prin Sacru sunt rare în
comparaţie cu cele obţinute prin medicina ştiinţifică, dar intervin în
situaţii în care ştiinţa nu mai are nici o resursă. Raritatea nu
înseamnă însă absenţa şi, de vreme ce există, nu pot fi ignorate
numai pentru că nu se înscriu în conceptele noastre ştiinţifice
despre lume.
Când a fost întrebat de ce a voit să escaladeze Everestul, Edmund
Hillary a răspuns: „Pentru că există!". Pentru acelaşi motiv am
abordat şi eu subiectul vindecărilor prin Sacru: pentru că există.
Acelaşi spirit de onestitate cu care am comentat capacităţile
deosebite, inclusiv de vindecare, ale unor oameni care aparţin
religiei creştine, mă obligă să menţionez că în peregrinările mele
prin Orient, ca şi din literatura citită, am constatat aceleaşi
performanţe şi acolo. Marii virtuoşi de acolo, practicanţi ai unor
sisteme spirituale, au ca suport mai mult o filosofie decât o religie.
Atenţia lor este axată nu pe noţiunea'de Dumnezeu, ci de forţă
cosmică sau de energie cosmică pe care o numesc mana, prana,
tchi, tao etc. Morden descria, cu multă vreme în urmă, un sistem
de dezvoltare a unor capacităţi psiho-mentale, de evoluţie
spirituală, recurgând doar la noţiunea de „forţă de univers", pe
care o vedea ca fiind atotputernică, şi la excluderea tuturor
acţiunilor, emoţiilor, gândurilor şi sentimentelor negative care sunt
un obstacol categoric în calea acestei evoluţii.
Sunt, aşadar, mai multe drumuri care conduc spre acelaşi liman,
dacă sunt respectate anumite condiţii. De vreme ce funcţionează,
sunt convins că Dumnezeu nu se supără pentru termenii folosiţi,
dacă legile de fiinţare a Universului sunt respectate fiindcă acesta
este secretul.
In scepticismul nostru scientist, atribuim toate aceste performanţe
sugestiei sau efectului placebo, care am văzut că au cu totul alte
legităţi de funcţionare.
Placebo este, după cum s-a mai menţionat, o substanţă neutră ca
efect pentru organism care administrată cu titlu de medicament
într-o boală poate avea o acţiune favorabilă în proporţii variabile la
circa 35% din bolnavi.
Acţiunea terapeutică favorabilă a unei substanţe neutre este
explicată prin efectul de sugestie, bolnavul aşteptându-se la acest
efect. Această aşteptare, această sugestie de vindecare ar
mobiliza resursele de vindecare ale organismului. Prin acelaşi efect
de sugestie se încearcă să se explice şi vindecările prin Sacru.
Este indiscutabil că sugestia pozitivă are un rol favorabil în
mobilizarea organismului în procesul de vindecare. Avem cu toţii,
în noi, din naştere, astfel de resurse, de programe de vindecare.
Am menţionat că şi Iisus a făcut referire la ele când spunea
bolnavilor vindecaţi de el: „Credinţa ta te-a vindecat". Dar nu poate
fi pus semnul egalităţii între sugestie, efect placebo şi între ceea ce
obţinea, ca vindecări, Iisus (orbi, invalidităţi grave etc.) sau
Părintele Nectarie şi Părintele Arsenie Boca. Toate sugestiile din
lume nu sunt în stare să vindece instantaneu o leziune completă
de măduvă spinală (Sfântul Nectarie), o cavernă pulmonară, o
fractură osoasă veche, ulcere atone, sechele grave de
encefalopatie infantilă la un copil, o insuficienţă cardiacă gravă
decompensată (cazuri certificate ca vindecate la Lourdes), boli
neoplazice (Arsenie Boca). Şi nici nu se poate vorbi de intervenţia
unei sugestii la un copil de 3 ani şi 10 luni cu tetraplagie, surditate
şi lipsă de vedere - ca sechele grave ale unei meningoencefalite,
vindecat complet în 31 august 1938, după cum se menţionează în
raportul Comisiei medicale instituite în acest scop.
La adultul aflat în stare de conştientă se poate vorbi şi de influenţa
sugestiei, când bolnavii cred în procedeul terapeutic aplicat. Sunt
însă şi mulţi bolnavi sceptici şi care obţin totuşi rezultate
favorabile. Dar, pe lângă sugestie în aceste vindecări mai intervine
încă ceva şi tocmai acest „ceva" este acum în discuţie.
Sugestia nu are însă numai efecte pozitive, dorite, ci poate genera
şi catastrofe. Am discutat în alt capitol de ce sugestia negativă şi
emoţia negativă acţionează mult mai intens asupra organismului,
decât sugestia pozitivă şi emoţia pozitivă. Impactul lor este mult
mai mare şi, îr consecinţă, şi efectele lor.
Discutând în acest context, al sugestiei, dacă ur medic trebuie să
spună sau nu bolnavului adevărul despre deznodământul fatal al
unei boli, nu este simplu de luat t decizie. Moda actuală venită din
alte zone ale lumii, care susţine ideea de a se spune bolnavului
adevărul chiar ş atunci când verdictul este tragic mi se pare o
atitudine cinică şi brutală. Se ignoră complet rolul psihicului uman
al sugestiei negative asupra sa. Sigur că cineva din familie
bolnavului trebuie să cunoască, totuşi, adevărul şi asta pentru a
acorda atenţia necesară îngrijirii, pentru a evite eventualele
complicaţii care se pot ivi. Şi bolnavului : se poate spune, dar cu
toate menajamentele necesare ş: numai atât cât poate suporta.
Profesionalismul sec şi rece cu care te întâmpină unii funcţionari
publici la noi, nu ai trebui să se manifeste în relaţia medic-pacient.
Nu toţi oamenii suportă la fel un adevăr crud. o sentinţă. Unii se
sinucid cu zile, alţii fac depresie, iar depresia îi ucide pe cei mai
mulţi bolnavi cu boli incurabile. Bolnavul se predă înainte de a mai
lupta. Şi multe lupte s-au câştigat chiar şi în aceste boli. îmi aduc
aminte de o bolnavă care avea o afecţiune renală. Medicul care a
examinat-o i-a spus brutal că nu are şanse de trăit A fost operată
de un alt medic. Operaţia a reuşit, dai bolnava mi-a spus că
eforturile de a o salva sunt inutile Ea tot va muri. „Aşa mi-a spus
mie primul medic care m-a examinat". Şi, deşi postoperator avea o
stare generală bună, a murit. Subconştientul său acceptase
programul morţii.
Subiectul adus în discuţie constituie o temă de adâncă meditaţie.
Implicaţiile sale sunt multiple şi nu pot face obiectul doar al unei
abordări de ordin medical, ci, în primul rând, aş spune, moral.

LUMINA DE LA SFÂNTUL MORMÂNT DIN IERUSALIM

în anul 2000 s-au celebrat cele două milenii scurse de la
evenimentele care au consacrat începutul creştinismului. Cu acest
prilej s-au organizat pelerinaje pe urmele Bibliei. Deşi mai fusesem
în 1995 în Israel, itinerariul acestui pelerinaj mi s-a părut a fi util şi
pentru interesul istoric şi ştiinţific. Ca urmare, am beneficiat de
sprijinul financiar oferit „ca prin minune" de doi prieteni exact în
acel timp şi am plecat din nou în Israel.
Nu mă aflam, evident, după cum am mai spus, pentru prima oară
într-o ţară străină. Dar niciodată ca atunci n-am fost atât de
impresionat, de transportat psihic într-o lume a unei trăiri inefabile
şi unice, neexperimentată până în acel moment. Nu era starea de
entuziasm, de mirare, de încântare în faţa relicvelor istoriei, nu era
doar sentimentul de religiozitate trăit într-un templu dedicat unei
divinităţi. Era o senzaţie de continuă serenitate, de extaz, de
ignorare a oricărei frustrări posibile. Aveam sentimentul că mă aflu
la începuturile lumii şi trăiesc visul ei cel dintâi.
Am avut şansa unui ghid care a ştiut să ne facă din proza
inevitabilă efortului solicitat în astfel de circumstanţe, o perpetuă
poezie şi bucurie. Se numea Tomer şi era un evreu practicant,
firesc, al cultului mozaic, plecat din România, pe când avea 9 ani.
Vorbea mai greu româneşte, dar compensa prin bunăvoinţa şi
pasiunea absolut contagioase. Deşi de religie mozaică, păstra o
aleasă decenţă faţă de cultul nostru ortodox. în fiecare loc istoric,
legat de uji fapt descris în Biblie, se străduia să ne introducă într-o
atmosferă propice prin citirea versetelor respective. într-un gest de
mare eleganţă, întrucât ne aflam acolo în perioada sărbătorilor de
Paşte, ne-a oferit cozonac şi ouă roşii, după tradiţia noastră
ortodoxă, într-o frumoasă grădină cu chiparoşi aflată la mică
distanţă de grota în care, se spune că, Iisus l-a înviat pe Lazăr.
în programul excursiei nu era inclusă participarea la momentul de
aprindere a luminii din incinta Sfântului Mormânt. După cum se
ştie, această Lumină apare numai în preziua Paştelui celebrat de
ortodocşi. Eram însă foarte interesat să asist la misterul acestei
apariţii. Culesesem informaţii despre modalitatea de apariţie, dar
opiniile erau foarte diferite după impresia lăsată fiecărui martor.
Am hotărât în consecinţă să merg personal acolo pentru a-mi
forma propria opinie. Am intrat în incinta bisericii vineri la ora 16 şi
am ieşit exact după 24 de ore, sâmbătă la ora 16. Erau acolo
adunate mii de persoane, din toate colţurile lumii, ruşi, greci,
români, adepţi ai religiei copte din Egipt etc.
Era o adevărată aventură să găseşti un loc. Mormântul este o
construcţie paralelipipedică situată în centrul bisericii. Pe două din
laturile sale sunt prevăzute nişte ferestre sub formă de orificii
practicate în zid. Deasupra sa este turla mare a bisericii. Prin bolta
sa se vede un crâmpei de cer printr-un spaţiu rotund de dimensiuni
relativ reduse.
Noi toţi, cei ce eram acolo, trebuia să ne găsim un loc între zidurile
mormântului şi pereţii bisericii - spaţiu care nu era foarte extins,
probabil avea 10-11 m. Poliţia locală se lupta să menţină liber
spaţiul din jurul mormântului pentru că acolo urmau să se petreacă
ceremoniile de a doua zi, legate de apariţia Luminii. Din acest
motiv era o adevărată luptă între noi şi poliţie, care nu avea nici o
reţinere în folosirea brutală a forţei de respingere a masei de
oameni care presa spre spaţiul din jurul mormântului. Am stat mai
mult în picioare, când rezemat de un colţ de zid, când urcat pe
marginea ascuţită a câte unui dispozitiv de fier găsit la întâmplare.
Aşa am petrecut 24 de ore, într-o aşteptare încordată şi mereu
atent să nu fiu dislocat din spaţiul găsit de către ceilalţi, care nu şi-l
găsiseră încă. Ce înseamnă toaleta la miile de oameni veniţi de
pretutindeni este uşor de imaginat...
Se înţelege că, de astă dată, nu mai era vorba de nici un entuziasm
şi nici o fericire, fiind în permanenţă bruscat şi împins de mulţime
dintr-o parte în alta. Dorinţa de a asista însă la acest miracol era cu
mult mai mare decât efortul de a rezista.
Momentul de apariţie a Luminii este diferit de la un an la altul, de
obicei în jurul orelor 13. In anul 2000, când eram eu acolo, a venit
la orele 14,15.
Am văzut mai întâi cum a fost sigilat cu martori mormântul cu
foarte multă ceară albă pe care s-a aplicat un sigiliu cu un
diametru probabil de 10 -15 cm. în jurul orelor 13, a început
defilarea în jurul mormântului a unor adolescenţi arabi creştini,
care făceau un zgomot asurzitor. Băteau în nişte tobe cu forme
curioase, strigau, se urcau unul pe spatele altuia, pe schele, pe
zidurile mormântului, cântau, vociferau. Vacarmul era infernal.
Surprins, şi evident foarte iritat, am crezut mai întâi că fac parte
din vreun grup protestatar cu intenţii politice. Abia mai târziu am
aflat că sunt special admişi să vină acolo. Se spune că într-un an li
s-a interzis, iar ca rezultat, în acel an, Lumina nu a mai apărut... Şi
ca urmare au fost incluşi din nou în ceremonial. Neînţelese sunt
căile Domnului...
Şi a venit şi ora 14,15. Mi-am impus special să nu fotografiez
pentru ca lumina de la bliţul aparatului să nu o confund cu cealaltă
şi să fiu indus în eroare.
Primele semne de lumină au constat în apariţia de scintilaţii violete
şi albastre în aer, care se asemănau cu zborul fluturilor din
primăvara copilăriei mele când aceştia apăreau cu miile spre
desfătarea noastră, a celor care alergam să-i prindem. O imagine
mai exactă ar fi aceea a scintilaţiilor care apar înainte de
aprinderea unui tub de neon.
După câteva secunde, a izbucnit apoi, prin orificiul din zidul
mormântului, o flacără sub forma unui fascicol magic de lumină
albă, pură, mult mai albă decât cea văzută în timpul procesului de
sudură. Ceea ce m-a frapat era însă modul nenatural de propagare
a acestei flăcări venită din interiorul mormântului. In mod normal
orice flacără care se propagă sau este mişcată brusc prin aer ia
forma unei comete cu o coadă lăsată în urma sa. Lumina venită
însă din mormânt se proiecta cu un front ascuţit prin aer ca şi cum
ar fi fost un corp dur şi nu o plasmă, care se deformează în funcţie
de rezistenţa aerului.
In acest timp, deasupra mormântului cerul s-a întunecat. M-am
interesat ulterior, dacă la acea oră a fost vreun nor care să acopere
Soarele. Mi s-a spus că nu şi, deci, senzaţia de întuneric a fost
prezentă numai acolo.
Al treilea mod de manifestare a Luminii a fost sub formă de
coloane de lumină venite de sus din bolta cerească pe deasupra
mormântului. Se vedeau ca o ploaie torenţială.
Au fost deci trei moduri de manifestare a acestei Lumini -sub formă
de scintilaţii violete, apoi de flacără albă consistentă, care a aprins
câteva lumânări din mulţimea prezentă acolo şi de jerbe de lumină
cu un diametru apreciabil, care cădeau vertical deasupra Sfântului
Mormânt.
Aceste imagini au fost de altfel şi filmate de către cineva din grupul
nostru de turişti români. Le-am revăzut ulterior întocmai ca şi
iniţial.
La ieşirea din interiorul mormântului, fascicolul de lumină din
partea la care am avut eu acces s-o văd, a aprins instantaneu
lumânările unui copil de circa 10 ani. Şi aici apare o altă mirare.
Fiecare dintre noi avea, aşa cum se obişnuieşte la Paşte, câte o
lumânare în mână pentru „a lua lumină" - după cum se spune.
Aşa-zisa lumânare de Paşte era de fapt un mănunchi de 33 de
lumânări, număr egal cu cel al anilor lui lisus. La capătul la care
trebuia aprins, fitilele de la toate lumânările erau înglobate într-un
strat de ceară albă. Pentru a putea fi aprinse era nevoie de un
anumit timp egal cu cel de topire a stratului de ceară. Cu alte
cuvinte, în mod normal nu puteau fi aprinse instantaneu la
contactul cu flacăra, ci doar după ce se topea ceara care acoperea
fitilele. Or, la contactul cu flacăra venită din interiorul mormântului,
lumânarea copilului menţionat mai sus s-a aprins instantaneu.
Este ceea ce am putut eu să văd direct din poziţia în care mă
aflam. Ulterior am aflat că au mai fost aprinse, în acelaşi timp, unul
din candelabrele din faţa Sfântului Mormânt şi câteva candele de la
lespedea cu smirnă considerată ca provenind de la mormântul lui
lisus. Cu un an în urmă mi s-a spus că a fost aprinsă spontan
lumânarea unui călugăr. Cei aleşi sunt deci puţini...
în prima fază după apariţia acestei Lumini, timp de câteva secunde
nu este incandescentă şi ştiind acest lucru, oamenii luau flacăra cu
mâna şi o aplicau pe fată ca simbol purtător de sănătate. Eu eram
îmbrăcat cu un tricou de bumbac. în acea atmosferă de
efervescentă şi agitaţie, unei persoane din faţa mea i-a căzut
flacăra lumânării pe tricoul meu. Am pus imediat mâna să o
îndepărtez fiindu-mi teamă să nu ia foc. Spre surpriza mea însă,
deşi tricoul a venit în contact cu flacăra, a rămas intact. Este deci
adevărat că în primele minute acea flacără nu este incandescentă,
mai precis nu produce arsuri.
In acel moment s-a petrecut şi episodul relatat mai sus, cu acea
femeie în vârstă din Rusia care, impresionată de ceea ce vedea, a
căzut în genunchi închinându-se şi strigând cu o voce sfâşietoare
înecată în lacrimi: „Doamne, Doamne, eu te văd!"Am văzut atunci
puterea credinţei la omul simplu şi am avut ulterior multe motive
de meditaţie...
Apariţia Luminii în sâmbăta Paştelui ortodox a dat naştere la foarte
multe discuţii. Episcopul Anxentios al Foticeei a scris o teză de
doctorat cu această temă: „Lumina sfântă de Paşte de la Ierusalim"
(1993) tradusă şi în limba romană la Sibiu (1996). Este printre
puţinele surse docte care încearcă să se bizuie pe mărturiile celor
ce au asistat la apariţia acestei Lumini, de-a lungul timpului.
Pentru a înlătura orice suspiciune asupra posibilelor trucuri prin
care s-ar obţine această lumină, voi reda pe scurt ceremonialul aşa
cum se desfăşoară în prezent.
Cu o zi înainte de apariţia Luminii, adică în Vinerea Mare,
mormântul este controlat de poliţişti de origine turcă, arabă şi de
către cineva din partea Israelului pentru a nu exista acolo nici o
sursă de foc. Se sigilează după aceea mormântul şi se lasă sub
pază.
Sâmbătă dimineaţa vine patriarhul însoţit de slujitori, înconjoară de
trei ori mormântul, în timp ce se trag clopotele. La al treilea ocol al
mormântului se cântă „Lumină lină a sfintei slave".
Spre orele 11,30 vine de la Beetleem grupul numeros de tineri
adolescenţi arabi creştini, despre care am amintit la început şi care
strigă încontinuu: „Doamne, trimite-ne din cer Lumina".
Către ora 12 apare patriarhul sau înlocuitorul său. Este mai întâi
controlat de poliţişti să nu aibă vreo sursă de foc şi apoi intră în
incinta mormântului, presară vată pe lespedea de deasupra
sarcofagului de piatră şi se roagă. Toate luminile din biserică sunt
în acest timp stinse.
Şi apoi, într-o aşteptare încordată a tuturor, apare brusc o lumină
care coboară pe mormântul lui Iisus. Globul de lumină se sfărâmă
pe mormânt într-o mulţime de sfere mici ca rouă. Pătrunde apoi în
mormânt, aprinde vata şi se produce o intensă luminozitate în
interior. Patriarhul adună vata în două cupe de aur, iese cu lumină
din incinta mormântului şi aprinde lumânările spunând: „Veniţi de
luaţi lumină". Acum este momentul când o serie de candele şi
lumânări sunt aprinse instantaneu. După ce toată lumea îşi aprinde
lumânările pentru câteva clipe se creează un impresionant
spectacol de lumină şi fum şi apoi se dă ordin ca acestea să fie
stinse pentru a se evita un posibil incendiu.
Cea mai veche mărturie despre apariţia acestei lumini îi aparţine
unei maici venită în pelerinaj, Egeria, din anul 384. Mărturia sa nu
este pe deplin lămuritoare, dar sugerează totuşi originea Luminii,
când afirmă că o lumină puternică este adusă din interiorul
mormântului. Ea o numeşte Lucernarium.
In anul 870, călugărul Bernard, martor la eveniment scrie: „Vine
îngerul şi aprinde lumina în candelele de deasupra mormântului".
O observaţie veridică vine din partea unei surse islamice anonime
(secolul al IX-lea) care vorbeşte despre „o lumină asemănătoare
unui foc alb ieşind din interiorul mormântului". Şi mai departe;
„Deşi e aprinsă, lumânarea nu arde. Când această lumânare este
trecută la o a treia persoană, începe să ardă şi se transformă în
foc".
Un egumen, Daniil din Rusia, a fost la Sf. Mormânt în perioada
1106-1107 şi ne oferă o altă variantă de apariţie a Luminii: „un nor
mic venind dinspre răsărit s-a oprit dintr-odată deasupra cupolei
deschise a bisericii şi o ploaie torenţială de lumină a căzut peste Sf.
Mormânt şi peste noi...".
Un alt mod interesant de apariţie a acestei Lumini ne este descris
de un arhimandrit, Kallistos. Ca urmare a unor intrigi stârnite din
invidie, în 1580, li s-a interzis creştinilor ortodocşi să intre în incinta
mormântului pentru a lua Lumină. Patriarhul Sofronie al
Ierusalimului împreună cu ceilalţi participanţi au rămas în afara
zidurilor şi s-au rugat pentru apariţia Luminii. Şi Lumina a venit
printr-un stâlp de piatră pe care l-a despicat fiind şi astăzi vizibil
acel loc.
Iată, după aceeaşi sursă, câteva moduri de manifestare a acestei
Lumini: lumina albă, albastră sau violetă, flăcări, sclipiri de lumină
ori fulgere, foc, ploaie, rouă ori zăpadă, nor de fum, înger,
porumbel.
în plus se poate însoţi şi de alte efecte: cutremur - menţionat o
singură dată, şuierat, zgomot de tunet, impresie profundă de
stranietate etc.
Din toate aceste aspecte menţionate, eu personal am văzut doar
jerbele de lumină, venite din bolta deschisă peste mormânt,
asemenea unei ploi torenţiale, flacăra alb intens ieşită din
mormânt, prin orificiul lateral, care a aprins instantaneu
mănunchiul de lumânări al unui copil arab de circa 10 ani şi jocul
de lumini albastru-mov, care au plutit în aer înainte de apariţia
propriu-zisă a Luminii. Ca zgomote însoţitoare nu am auzit decât
sunetul clopotelor. M-am convins, de asemenea că această Lumină
în primul minut de la apariţie, nu arde. Am mai sesizat, ca şi alţi
martori, luminarea intensă a mormântului, ca şi cum ar fi fost
expus brusc unei lumini uriaşe.
Este de reţinut amănuntul că mormântul este construit deasupra
grotei în care se spune că a fost depus corpul lui Iisus, după ce a
fost coborât de pe cruce şi că, în consecinţă, Lumina venită sub
diverse forme prin cupola bisericii, pare să marcheze de fiecare
dată, când apare, tocmai acest loc, exceptând momentul în care
intrarea în mormânt pentru Pastele din 1580 a fost interzisă.
Găsim aici o surprinzătoare idee comună la religia ortodoxă şi
astrofizica modernă. Ştiinţa ne spune că la începuturile Universului
a fost o lumină incandescentă, din care apoi prin răcire a apărut tot
ceea ce există. In acelaşi mod Biserica celebrează apariţia Luminii
ca simbol al învierii, al începuturilor metaforice ale lumii. Fiat lux!
Să fie lumină, a spus Dumnezeu la începuturile lumii. Cu mult
înaintea astrofizicienilor actuali, primii stâlpi ai bisericii ortodoxe au
vorbit aşadar de o metafizică a luminii situând-o la începuturile
lumii. Este citat Jostein Bortnes, care face un comentariu în acest
sens, după Dionisie Areopagitul: „Metafizica luminii este
fundamentată pe ideea că lumina materială este o imagine a
luminii pure..., care este Dumnezeu în slava sa transcendentă.
Lumina, pe care o percepem prin simţurile noastre, este însăşi
revelaţia Divinităţii transcendente...".
Nu vom intra în toate subtilităţile misticii patristice, neavând nici
competenţa necesară şi nefiind nici în intenţia acestei lucrări. Am
recurs la citatul de mai sus numai în scopul de a sesiza această
stranie coincidenţă a accentului pus pe conceptul de lumină în
ortdoxie şi ştiinţă.
Rămâne un adânc mister, de ce această lumină apare numai la
Pastele celebrat de ortodocşi. Dacă Pastele s-ar serba la o dată
fixă, s-ar putea emite ipoteza unui fenomen de natură geofizică.
Dar cum datele calendaristice ale Paştelui sunt diferite de la an la
an această ipoteză cade. Au fost invocate, de asemenea o mulţime
de alte trucuri. Dar reprezentantul biserici: ortodoxe din Ierusalim
intră în incinta mormântului şi se roagă până ce apare Lumina,
însoţit fiind de martori a altor culte.
Şi, dacă s-ar folosi o substanţă ocultă pentru £ provoca lumina pe
lespedea mormântului lui Iisus, ce sursă are lumina sub formă de
scintilaţii şi fulgere pe care am văzut-o umplând spaţiul interior?
Dar luminc sub formă de jerbe, care veneau din spaţiul exterior de
deasupra mormântului, ce sursă are? Şi dacă acum, cu mijloace
moderne, ar putea fi uşor trucată, în urmă cu multe sute de ani,
cum a fost provocată? Astăzi când ochi ostili creştinismului, ca
instituţie, îi pun sub lupă toate erorile, ar trece sub tăcere tocmai
un astfel de fenomen?
Rămâne în consecinţă şi acest eveniment a] apariţiei Lurninii la
Sfântul Mormânt încă un mistei nedezlegat şi indiscutabil, incitant.
Involuntar, îmi vine în minte asemănarea cu Focul Sacru al anticilor
păzit cu străşnicie de vestale.
Semnificaţia sa este o pledoarie pentru autentici¬tatea unei istorii
a cărei esenţă o vedem sub ochii noştri chiar dacă forma sub care
s-a transmis, este posibil să fi suferit influenţa timpului şi a
subiectivismului inerent fiinţei umane. Metaforic sau foarte explicit,
această lumină venită ca un Foc Sacru din înaltul cerului, în fiecare
an, şi care apare în relaţie directă cu celebrarea evenimentelor
legate de istoria lui Iisus, căzând pe lespedea mormântului său,
pare să ne spună: „Ecce hotnol Iată Omul! Acesta este Fiul meu,
care pentru voi s-a răstignit!".

CAPITOLUL 9
CREAŢIONISMUL ŞI EVOLUŢIA
Există, în principal, două tipuri de activitate socială care au suscitat
întotdeauna dispute şi războaie: religia şi politica. Ambele sunt
opera oamenilor. limitele uneia sunt şi ale celeilalte. Diferenţa a
constat doar în „stăpânul" lor. Religia l-a avut în Cer, iar politica pe
Pământ.
Dacă, după cum îl definea Aristotel, omul rămâne un zoon
potitikon, se pare că o altă soartă îl aşteaptă pe homo religiosus.
Sunt tot mai insistente vocile ridicate împotriva religiei. Deşi se
observă în prezent un reviriment, o opţiune a interesului pentru
biserică, în acelaşi timp bate un vânt potrivnic în pânzele sale,
declanşat concomitent, din partea literaturii beletristice şi
ştiinţifice, a teatrului şi filmului etc.
Tactica de a demola ceva este simplă. Se scot în relief numai
defectele, viciile şi se ignoră intenţionat eventualele merite. Şi
religia, ca şi politica, are multe păcate, care îi pot fi reproşate în
manifestarea sa de-a lungul istoriei milenare.
Pot fi citate multe lucrări apărute în Occident, care au acest
obiectiv. Cea mai reprezentativă, ca analiză şi argu¬mentaţie, mi
se pare a fi cartea scrisă de Richard Dawkins, profesor de biologie
la Oxford, având un titlu semnificativ pentru conţinut, The God
Delusion (2006) tradusă şi în limba română (tWnera credinţei în
Dumnezeu, 2007).
Nu am nici o intenţie dea mă erija în avocatul religiei, considerând
pe cineva ca fiind „avocatul diavolului". în această discuţie fac
efortul de a fi cât mai obiectiv posibil,
venind din poziţia omului de ştiinţă. Mă interesează strict esenţa
religiei, argumentele care pledează pentru existenţa sau
inexistenţa în Univers şi a altei dimensiuni, a altei cauze implicate
în demersul lumii, în afara celei susţinute de ştiinţa academică.
Formele instituţionale şi sociale de manifestare ale Bisericii,
amestecul său fericit sau nefericit în istorie nu fac obiectul acestei
discuţii.
încercând să fim obiectivi, aşa cum ştiinţele academice pretind,
rămân în afara explicaţiei lor multe domenii neacoperite. Şi nu sunt
reproşabile limitele ştiinţei, într-un moment dat, evoluţia sa având
un caracter istoric. Ceea ce nu ştim astăzi s-ar putea să ştim
mâine, după cum afirma Descartes. Discutabil devine doar
nihilismul său, negarea unui fapt, ca şi cum ar şti, ar avea
certitudini, nici cel putin dubii. Aici este, în opinia mea, punctul
vulnerabil al ştiinţei şi care cred că ar merita să fie discutat.
In clipa de faţă se confruntă două concepte distincte, care îşi arogă
dreptul de a explica existenţa lumii, cel putin la nivel biologic:
creaţionistă, care consideră că lumea este rezultatul unui proiect
inteligent (IntelligentDesign) emanat de la un Creator suprem şi
evoluţionistă, care vede lumea vie ca expresie a evoluţiei speciilor
prin selecţie naturală.
Creaţioniştii invocă argumentul teleologic sau al finalităţii prezente
în natură care, deşi elaborat cu peste două secole în urmă, este
astăzi tot mai insistent invocat. Orice operă umană, se susţine, are
un arhitect, un proiectant, de ce nu ar avea şi operele naturii? Şi
dacă da, autorul nu poate fi decât Dumnezeu. Şi ciudat, până la
Darwin nu s-a găsit o alternativă acceptabilă. Darwin a înlocuit
ideea creaţiei divine cu aceea de evoluţie prin selecţie naturală.
Dumnezeul creationiştilor şi al religiei, în speţă, este înlocuit cu
conceptul de selecţie naturală care, din 1859, când apare Originea
speciilor, şi până astăzi, a rămas suveran.
Selecţia naturală a construit tot ceea ce vedem astăzi în lumea vie,
fără nici un proiect „scrutând clipă de clipă, de pe întreaga
întindere a hanii, orice variaţie până la cea mai mică, respingând
pe cea care nu este bună, reţinând şi adăugând tot ceea ce este
bun, acţionând în tăcere, oricând şi oriunde apare o ocazie de
îmbunătăţire a fiecărei fiinţe organice", ne spune Darwin.
Cum au apărut aceste noi adăugiri anatomice, care au servit
speciei să evolueze spre forme din ce în ce mai complexe, ne
explică biologia modernă: prin mutaţii genetice creatoare de noi
forme apărute întâmplător. Cele ce s-au dovedit a fi utile s-au
păstrat şi transmis mai departe. Este ceea ce a adus în plus
biologia modernă, la teoria evoluţionistă a lui Darwin, de unde şi
denumirea de neodarwinism. Jacques Monod este un apărător
acerb al rolului întâmplării în evoluţie. „Hazardul pur, singur
hazardul, libertatea absolută, dar oarbă se află la baza
prodigiosului edificiu al evoluţiei", zice Monod (Le hasard et la
necesite, 1970). întâmplarea ar opera mutaţii genetice, iar prin
selecţie naturală cele favorabile evoluţiei sunt păstrate şi cele
nefavorabile eliminate. Aşadar, conform concepţiei lui Monod, care
se vrea cu orice preţ a fi materialist, trecerea de la o formă la alta
nu s-a făcut prin adaptarea acestora la noi condiţii de viaţă, care ar
fi însemnat apariţia de noi modificări structurale, ci prin mutaţii
genetice apărute cu totul întâmplător. Noua informaţie genetică ce
impune o structură modificată ar apare printr-o „greşeală" în
replicarea ADN. Aceste mutaţii întâmplătoare sunt numite de
Monod „alterări". Erorile genetice păstrate de selecţia naturală ar
constitui singura sursă posibilă de evoluţie.
In opinia'mea, ideea de selecţie naturală este doar un „trouvaille",
o găselniţă care a dat oxigen biologilor, menită să explice ceea ce
nu pot explica.
Selecţia naturală, văzută ca unică sursă a evoluţiei în Univers,
înseamnă a pune căruţa înaintea cailor şi a pretinde că nu caii
tractea2ă căruţa, ci invers, căruţa împinge caii!
Revoluţia iluministă avea nevoie de argumente din partea ştiinţei
pentru a-l detrona pe Dumnezeu. întrucât biserica, prin implicarea
sa, adeseori nefericită, în viaţa oamenilor, nu mai era agreată,
ştiinţele secolului al XIX-lea căutau cu disperare un substitut lui
Dumnezeu. Şi din acest mare impas i-a scos Charles Darwin
înlocuindu-l pe Dumnezeu cu „selecţia naturală". Cu acelaşi
substitut a mai fost înlocuit termenul de Dumnezeu cu cel de
natură şi în vremea lui Francis Bacon, care cerea ştiinţei să o
constrângă „fără milă", pentru a-i stoarce tot ce posedă.
Şi,după cum vedem, sfatulafost urmat cu prisosinţă. Şi mai există
un termen care ne salvează ignoranta: cel de instinct. Dacă îi
răspundem unui copil că pasărea „ştie" sa¬şi construiască un cuib
din instinct, el este perfect lămurit...
Nici una din cele două concepţii nu pot fi probate la modul concret.
Trebuie doar să le... credem. Argumentele sunt doar deductive.
Nimeni n-a fost martor la începutul lumii... Este indubitabil că în
natură există evoluţie. Este suficient să vezi fosilele animalelor
dintr-un trecut foarte îndepărtat. In Muzeul de Ştiinţe Naturale din
Toronto, spre exemplu, se pot vedea forme - hibrid. Aveau schiţe
de aripi la membrele anterioare, cioc cu dinţi, solzi în loc de pene şi
se înmulţeau prin ouă!
în 1988, J. Cairns a publicat în Nature o observaţie demnă de
reţinut în contextul discutat. O colonie de bacterii, deşi avea
defectă enzima lactază, necesară metabolizării lactozei, cu care
trebuia să se hrănească, a continuat să se înmulţească. Concluzia
lui Cairns a fost aceea că există gene care se adaptează la
condiţiile de mediu rescriind o altă genă utilă în acest scop. Toate
fiinţele contin în genom programe care permit adaptarea la mediu
şi, deci, evoluţia
nu se face la întâmplare. Aşa ne putem explica şi adaptarea
bacteriilor la antibiotice. Conţin în genomul lor posibilitatea acestei
adaptări.
Logica simplă ne spune de asemenea că nici o fiinţă nu poate
supravieţui venind pe lume cu un program genetic rigid, atâta
vreme cât mediul în care va trăi îi va oferi condiţii variabile. Nici un
program genetic nu poate anticipa toate schimbările de mediu. De
aceea este nevoie de această posibilitate de adaptare genetică la
condiţii de mediu variabile.
Un alt fenomen, care nu-şi poate găsi explicaţie prin prisma ideii de
selecţie naturală în procesul de evoluţie, îl constituie adaptarea
creierului uman în circumstanţele de invalidare a unor segmente
din structura sa. Vom exemplifica prin ceea ce se întâmplă la
nevăzătorii din naştere. Nu numai că nu sunt eliminaţi prin selecţia
naturală pentru că ar fi vulnerabili în competiţia pentru existenţă
ci, în mod compensator, în creier se vor petrece modificări care
permit adaptarea la noile condiţii de viaţă. După cum am mai
menţionat în capitolele anterioare, funcţia auditivă şi cea a simţului
tactil se amplifică acoperind un registru neobişnuit de extins în
condiţii normale. Voi cita un exemplu comentat de Robert Schwartz
(2007), în alt context, al unui nevăzător din naştere, care distingea
în scârţâitul unei uşi o notă La înaltă, iar în claxonul unei maşini un
Si bemol. Un nevăzător din naştere nu visează imagini, pentru că
nu le-a perceput niciodată, ci doar voci şi sunete.
Ce concluzie se poate extrage din acest exemplu? Una foarte
importantă de reţinut pentru modul în care funcţionează lumea vie
şi implicit, cum se poate desfăşura evoluţia. Tot ceea ce se naşte,
excluzând accidentele, trebuie să trăiască şi în acest scop avem
înscrise în genele noastre toate programele necesare adaptării.
Acesta este mecanismul evoluţiei. Genele noastre se pot combina,
recombina, se pot
forma altele noi, sau inactiva altele vechi sub presiunea condiţiilor
de mediu aducând o nouă structură cu o nouă funcţie necesară
evoluţiei. Vrem nu vrem evoluţia este mai mult lamarckiană decât
darwinistă. Nu întâmplarea, ci necesitatea propulsează evoluţia.
Nu evoluţia este în discuţie, ci modul în care s-a făcut - dirijat sau
spontan.
Adepţii evoluţionismului neagă intervenţia unei inteligenţe care ar
putea fi responsabilă pentru inteligenţa din natură. Mă consider un
om de formaţie ştiinţifică şi nu pot decât să fiu de acord cu
postulatele ştiinţei, dacă acestea mi se par a fi convingătoare. In
nici un caz n-am să cred că tunetele şi ploaia sunt generate de
„carul Sfântului Die alergând prin nori" şi nici n-am să mă întorc din
drum daca o pisică neagră a fost mai iute de picior şi a traversat
calea înaintea mea.
De ce nu sunt totuşi de acord cu absolutizarea rolului selecţiei
naturale?
Mai întâi, selecţia naturală se referă doar la biologie, dar nu explică
şi originea vieţii şi a Universului.
Ce competiţie chimică a condus la apariţia formeloi vii? Şi prin ce
miracol o materie fără viaţă devine dintr odată vie, capabilă de
autoconservare şi reproducere? Arr mai spus şi în alte lucrări, la
orice presiune atmosferică ş: temperatură am supune elementele
chimice existente, vorr obţine toate combinaţiile chimice posibile,
dar nu viaţă Pentru că viaţa înseamnă „ceva" pus în materie şi
acest cevc este de natură necunoscută.
R. Dawkins trece repede peste această întrebare spunând că a fost
nevoie doar o singură dată ca să aparâ viaţa în Univers şi acest
eveniment singular a fost posibi datorită contextului cosmic
favorabil definit de principiu* antropic formulat de Brandon Carter
(1974).
Viaţa a apărut probabil prin ADN, ni se spune, iai ADN ar fi
rezultatul unui eveniment chimic singular.
Daniel Dennett trece şi el cu uşurinţă peste subiect, ca şi cum ar fi
ceva banal, mult prea bine ştiut, când ne spune că macromolecula
de ADN, cu „strămoşul" său ARN, capabile de autoreproducere,
sunt „baza vieţii pe această planetă" (Kind ofminds. Toward an
understanding of' consciousness, 19%).
Apariţia conştiinţei ar fi, de asemenea, un eveniment singular şi
cred că este aşa, dar din cu totul alte motive decât Dawkins şi
Dennett.
Continuând cu expunerea circumstanţelor în care a apărut viaţa, ni
se oferă informaţii foarte docte şi utile despre principiul antropic,
invocat de ambele tabere, dar în sens contrar.
Pentru ca viaţa să apară, era nevoie ca magnitudinea forţei „tari"
care menţine edificiul de particule din structura atomului să aibă o
valoare în jur de 0,007. Sub 0,007 nu ar fi existat hidrogen şi
celelalte elemente chimice şi deci nici apă, iar fără apă nu era
viată. Peste 0,007 magnitudine a forţei tari hidrogenul ar fi trecut
în elemente chimice grele şi, din nou, nu era apă.
Aici, în această constantă, este unul din nodurile cruciale de
dispută. Creaţioniştii susţin că este menţinută la această valoare
de Dumnezeu. Dar de unde vine Dumnezeu?, se întreabă Dawkins.
întrebarea de unde vine Dumnezeu este pertinentă. în acelaşi sens
mă întreb şi eu de unde vine materia din Univers, pentru că, dacă
nici ea n-ar fi, materialiştii n-ar avea acum obiect de dispută.
Dacă admitem că materia sub diversele ei forme a existat
dintotdeauna în Univers, fără să fi fost nevoie să o creeze cineva,
de ce nu am accepta acelaşi criteriu ontologic şi pentru
Dumnezeu?
Selecţia naturală nu poate explica nici de ce şi nici cum s-a trecut
de la viaţa în formă monocelulară la cea în formă pluricelulară.
Primele celule vii erau identice şi se înmulţeau prin diviziune, în
care nimeni nu murea. Dintr-o celulă rezultau două mai mici,
acestea creşteau şi îşi reluau diviziunea. Nimeni nu murea. Părea
să fie o viaţă păstrată etern. S-a trecut apoi la înmulţirea sexuată.
Din unirea a două celule diferite rezultă a treia, „părinţii" ei
părăsind definitiv scena vieţii. Abia de acum se poate vorbi de
selecţia naturală. Aceasta a fost premisa evoluţiei şi a diversităţii
lumii vii de astăzi. Moartea a fost preţul plătit pentru viaţă, am mai
spus citând cuvintele lui Claude Bernard: „La vie, c'est la mort". în
justificarea trecerii la înmulţirea sexuată transpare cel puţin o
intenţie cu finalitate evolutivă, dar privită sub aspect pur mecanic,
materia nu are conştiinţă şi, deci, nu poate avea intenţii. Şi aşa
rămânem cu încă un semn de întrebare privind începutul evoluţiei
biologice.
Pentru mine, ca neurolog, este greu să înţeleg cum o materie
formată doar din atomi fără viaţă, fără conştiinţă, fără culoare,
poate să genereze viaţă, să aibă funcţionalitate coordonată într-un
angrenaj de miliarde de celule cum este corpul uman, cu multe
alte miliarde de reacţii pe secundă şi cu o conştiinţă capabilă să
raţioneze, să vadă şi să aprecieze culorile, gusturile, frumuseţea,
fericirea şi nefericirea. îmi poate spune cineva cum arată un atom
nefericit?! Cum poate genera o materie cu o existenţă obiectivă o
lume subiectivă?
Cum se ajunge de la atomi la conştiinţă, unde se păstrează
informaţia necesară existenţei, când într-un an toate celulele şi toţi
atomii s-au schimbat, nu am un răspuns satisfăcător, nici prin
selecţia naturală şi nici prin alte teorii în vogă.
Acest reducţionism ultrasimplist la resorturi, mişcări pur mecanice,
cum le vedea Darwin în virtutea fizicii timpului său, mi se pare
imposibil de corelat cu universul psihic, spiritual. Ce ştia Darwin din
ceea ce ştim noi astăzi? Ştia de materia sub formă de câmpuri
electromagnetice invizibile ca transportor de informaţie, ştia de
genetică, de informatică, de universul fizicii cuantice, de
experienţele psihologiei transpersonale şi de o mie de alte
descoperiri, care cer alte explicaţii pentru înţelegerea complexităţii
vieţii? Am păstrat întotdeauna în minte convingerea absurdităţii de
a încerca să construieşti o lume după ideile lui Marx, idei pe care
le-a emis cu 150 de ani în urmă, când relaţiile sociale, nivelul
dezvoltării tehnologice, cultura şi reflectarea lor în conştiinţa
oamenilor erau cu totul altele decât ale celor din secolul al XX-lea.
Şi timpul mi-a dat dreptate. Să fiu iertat, dar am exact aceeaşi
impresie despre darwinismul din secolul al XTX-lea. Şi nici coafarea
sa modernă cu intervenţia în evoluţie a mutaţiilor genetice
întâmplătoare nu este mai fericit imaginată. Am mai spus şi mă
repet obligat de context: Eroarea, ca şansă, nu poate fi decât
singulară, iar o suită de erori n-a creat niciodată ordine, ci
dezordine. în funcţionalitatea unui organism viu trebuie să existe o
ordine şi o arhitectură adaptate necesităţilor vitale categorice.
Erorile din funcţionalitatea celulelor şi organelor noastre înseamnă
boală, înseamnă moarte şi nu evoluţiei Şi, dacă duc discursul mai
departe, voi menţiona doar câteva mecanisme de preîntâmpinare
a erorilor mutagene, periculoase pentru organism.
Prima este o polimerază care baleiază montajul com¬ponentelor
ADN. Când s-a sesizat o eroare cu efect biologic este imediat
corectată. Geneticienii spun că sunt şi erori fără consecinţe pentru
organism, dar nu sunt nici utile.
Când o moleculă de ADN, într-o celulă, este alterată intervine
comunitatea celulară şi declanşează procesul de apoptoză pentru
a-şi apăra integritatea. Vor interveni ceea ce s-au numit „gene ale
vietii" şi „gene ale mortii". Intră în acţiune mai întâi o genă a vietii
Bcl-2 care „încearcă" să blocheze ADN-ul mutant în faza Gl de
diviziune pentru reparaţie. O dată amendată leziunea, diviziunea
celulară se va desfăşura normal. Dacă nu s-a reuşit repararea prin
mecanismul descris intervin genele morţii p53 şi Bax, care vor
declanşa procesul de apoptoză cu sacrificiul celulei, adică
eliminarea ei fără risc pentru organism. Şi numai in extremis, dacă
toate soluţiile dau greş, va avea loc donarea malignă cu
proliferarea şi uciderea gazdei.
Am detaliat acest exemplu pentru a vedea cât de palid este rolul
întâmplării în fiziologia viului şi de câte mecanisme de apărare
inteligente, împotriva întâmplării, dispune celula. Aici este o
inteligenţă pură, nu este o mecanică a „roţilor dinţate" cum ar
rezulta din conceptele mecaniciste despre biologie ale secolului al
XDC-lea!
Şi, fiindcă suntem la ADN, cum explică selecţia naturală păstrarea
aceleiaşi molecule pentru transmiterea eredităţii şi la regnul
vegetal ca şi la cel animal, atâta vreme cât unul nu rezultă din
altul, ca să se poată transmite prin succesiune, ci funcţionează
independent ca origine. Este ca şi cum cineva l-a păstrat cu
intenţia de a-l folosi în ambele situaţii. Şi, dacă acel cineva
conştient de ceea ce face nu există, cum îi explicăm existenţa? D.
Dennett spune că cele două regnuri au la origine un ADN comun.
Uşor de spus, greu de demonstrat.
Dacă materia funcţionează doar prin resorturi mecanice, oarbe,
doar prin acumularea treptată de noi structuri, cu noi
disponibilităţi, atunci ar trebui ca viaţa fiinţelor să aibă o
desfăşurare lineară şi nu este aşa. Viaţa omului se dezvoltă
nonlinear, pe o curbă ascendentă cu un scurt platou şi pantele
ascendentă şi descendentă mai lungi.
Ne naştem, creştem urcând până la vârsta maturităţii sexuale,
fizice şi intelectuale, rămânem aici o scurtă vreme pe platoul
performanţelor optime pentru reproducere şi ne începem apoi
panta descendentă, spre final. Această curbă a dezvoltării unei
vieţi are o finalitate foarte precisă, nu este desenată la întâmplare
şi nu este dreaptă, cum ar rezulta dintr-o propulsare pur mecanică.
Lucrurile se desfăşoară ca şi cum întregul mobil al biologiei noastre
n-ar fi decât reproducerea. Toate forţele, toate esenţele,
frumuseţea fizică, prospeţimea, acuitatea minţii şi a simţurilor,
afectivitatea şi funcţia glandelor endocrine sunt optime numai în
acest platou al tinereţii propice reproducerii.
Eu spun că este un sens profund în această dezvoltare nonliniară
dar în acelaşi timp perfect coordonată a organis¬mului, în
menţinerea în frâu a organelor de reproducere să nu se dezvolte
până la vârsta pubertăţii, iar Darwin zice că sensul, sau rostul
acestui mod de dezvoltare a tuturor fiinţelor vii nu este decât în
mintea mea. Aşa s-a întâmplat să acţioneze selecţia naturală.
Selecţia darwinistă nu poate explica misterul genezei omului şi
Universului. De ce ne naştem? De ce murim de vreme ce ne-am
născut? De ce fiecare specie are o durată de viaţă diferită când
mecanismul genetic aflat la baza vieţii este acelaşi la toate fiinţele,
fiind diferită doar viteza de derulare a sa? Cu cât timpul de
creştere a unei specii este mai lung, cu atât şi viaţa sa are o durată
mai lungă, şi invers, cu cât timpul de creştere este mai scurt, cu
atât şi viaţa este mai scurtă.
Dacă selecţia naturală este oarbă, fără nici o intenţie, sau
inteligenţă, de ce păstrează, ca şi cum ar fi conştientă de valoarea
lor, o serie de elemente comune la întreaga lume vie, inclusiv la
regnul vegetal? întreaga variabilitate a lumii are un substrat
comun, pe care l-am analizat în alte lucrări.
Dacă pentru un organism privit ca individ, încerc să înţeleg acest
film de imaginaţie al evoluţiei, pentru că este numai imaginaţie,
îmi este foarte greu să pricep, însă, cum a „creat" selecţia naturală
doi indivizi de sexe diferite dar congruente morfologic şi funcţional
pentru a putea îndeplini actul de reproducere.
Dacă iau ad litteram „învăţătura" lui Darwin, n-< găsesc nici cum
pe Eva. Că doar n-o să cred în povestea ci coasta lui Adam! Fie şi
numai pentru că nu îi lipseşte nic una, are acelaşi număr ca şi Eva.
Să zicem, ca în Biblie, că ma întâi a apărut Adam. Pentru ca să-i
aducă în acelaşi timp ş pe Eva, ar fi trebuit ca selecţia naturală să
fie conştientă di nevoile lui Adam şi ştim că ea nu are conştiinţă.
Iar daci a trebuit să aştepte, până ce selecţia naturală a reuşit s-<
doteze cu toate organele trebuitoare pentru reproducere diferite
de ale lui Adam dar, n-am altă ieşire, trebuie să ri& expresia, după
calapodul lui Adam, s-a întâmplat una du două alternative. Ori
selecţia naturală a „ştiut" şi morfologii şi fiziologia lui Adam şi i-a
creat în acelaşi timp pe Eva, or cum ni se spune că se întâmplă în
procesul selecţiei naturale a trebuit să fie aşteptată Eva preţ de
multe vieţi până o natura i-a nimerit una pe măsura lui. Intre timp,
de atât aşteptare, Adam ar fi îmbătrânit foarte tare şi ar fi deveni
inutilizabil pentru Eva! Câte necazuri pe capul lui Adam!
Este ridicol tot ce spun, dar nu e vina mea, e, ca s spun aşa, „vinul"
lui Darwin. Dacă ni se pare ridicol, arunc trebuie spus că
ingredientul ne este servit de concepţi evoluţionistă în viziunea lui
Darwin.
în cartea lui Dan Puric „Cine suntem" (Ed. Playten 2008) scrisă cu
îndrăzneala şi sclipirea acelor care s-au născu pentru a face istorie,
am găsit o glumă superbă pentr contextul discutat aici. Fiul său de
cinci ani îl întreabă de c unii oameni spun că vin de la Dumnezeu,
iar alţii spun că s trag din maimuţă. Şi răspunsul este admirabil:
Cei ce spn. că vin de la Dumnezeu, vin de acolo, iar cei ce spun că
s trag din maimuţă, se trag din maimuţă. Şi nu are dreptat domnul
Puric? Fiecare ştie mai bine de unde vine.
Finalitatea din natură, după cum am văzut deja, est un alt concept
mult disputat. Este punctul forte al creaţie nismului. Evoluţioniştii îl
combat cu furie, afirmând contr oricărei evidenţe, că nimic nu are
o finalitate în natură. Totul este întâmplare. Finalitatea le-o
acordăm noi a posteriori. Pasărea nu are aripi ca să zboare, ci
zboară pentru că are aripi, ni se spune Câtă inteligenţă! Nu avem
creier ca să gândim, ci gândim pentru că, întâmplător, avem creier
şi afirmaţiile absurde pot merge la infinit. Ne întrebăm în context,
la ce serveşte un făt uman, nu pentru a deveni un om? Fiecare
secvenţă din dezvoltarea unui embrion este o monumentală lecţie
de inteligenţă a naturii. Filmarea dezvoltării unui embrion uman
derulată la viteza noastră de percepţie, creează cea mai frapantă
impresie că este desenat de o mână invizibilă. Şi cred cu toată
convingerea că este mai întâi un model primar, conţinut într-un
câmp informaţional pe care genele îl urmează. Multe segmente din
morfologia noastră nu sunt conturate de la început, ci „sculptate"
asemenea statuilor. Aici rolul de daltă îl are apoptoza. Celulele care
sunt în plus sunt înlăturate prin acest mecanism. Acesta este spre
exemplu procedeul de formare a degetelor. La început degetele nu
sunt conturate distinct, ci au o membrană între ele. La animalele
cu membre digitate membrana dintre degete dispare prin
apoptoza, iar la cele acvatice rămâne pentru a servi la înot. Oricui i
s-ar arăta conformaţia degetelor la raţe sau gâşte spre exemplu,
sau coada la vidră sau castor ar putea intui imediat adecvarea lor
pentru mersul în apă, numai fidelii lui Darwin vor spune invers, că
purtătorii lor le folosesc la înot profitând de forma lor anatomică,
apărută întâmplător!
Acest spirit, care mie mi se pare a îifundainentalist, exagerat şi
absurd, profesat cu o înverşunare ce nu lasă nici un loc de îndoială
şi nu admite nici o replică, este întors împotriva, oricărei raţiuni
evidente, sesizată de bunul simţ. A spune, spre exemplu, că natura
îşi ia măsuri de prevedere, este o blasfemie gratulată cu toate
epitetele insultătoare de către adepţii selecţiei naturale. Şi totuşi,
cum
se poate judeca decât ca o măsură de prevedere faptul că în
creierul fătului se formează un număr dublu de neuroni pentru ca,
cel putin unul, să-şi atingă ţinta, structura cu care trebuie să se
conecteze? Din moment ce unul şi-a atins ţinta, celălalt moare. Ei
bine, după darwinişti, exprimarea mea este vulnerabilă, are
conotaţii creaţioniste, care nu au ce căuta într-o ştiinţă atee, păzită
ca în comunism cu biciul excomunicării. A spune că este o „măsură
de prevedere", înseamnă în înţelegerea fundamentalistă că ai făcut
o referire nepermisă la ideea de Dumnezeu, pentru că numai el ar
putea prevedea ceva. Numărul dublu de neuroni din stadiul
embrionar nu ar fi o măsură de prevedere a naturii, ci meritul
selecţiei naturale care a dat şansa de supravieţuire embrionilor
care au avut întâmplător această structură.
De ce sunt patru neuroni candidaţi la o singură conexiune are o
explicaţie logică. Pentru că găsirea ţintei, care uneori este situată
la mare distanţă de locul de origine a nervului, nu este simplă,
drumul pe care trebuie să-l străbată fibra nervoasă fiind ocupat
uneori de multe alte formaţiuni, printre care trebuie să se
strecoare. Din patru neuroni cel putin doi trebuie să se conecteze.
Sunt animale sălbatice a căror montă se petrece toamna, iar
perioada de gestaţie este mai scurtă uneori decât durata iernii.
Dacă iarna este lungă există riscul ca puii născuţi să nu aibe
condiţii propice de viaţă şi să moară. Pentru a se evita o astfel de
situaţie, naşterea este amânată (de cine?) prin oprirea în
dezvoltarea intrauterină a embrionului şi se va relua atunci când
terminarea gestaţiei va coincide cu venirea primăverii. Un
darwinist convins îmi va spune că aceasta oprire de necesitate în
gestaţie nu are un scop, o finalitate, ci este o pură întâmplare. Dar
o întâmplare care „ştie" să prevadă vremea! S-au selectat doar
exemplare la care s-a format întâmplător acest mecanism. Şi la fel
mi se va explica şi cu întoarcerea fătului în poziţia anterioară cu
braţele întinse pentru a ocupa cel mai mic volum în momentul
trecerii la naştere prin spaţiul îngust al bazinului mamei şi cu
dilatarea fibrelor musculare ale vaginului sub influenţa probabilă a
hormonului odtocină, exclusiv în momentul naşterii. Nu sunt, după
darwinişti, măsuri care au ca finalitate naşterea. Le vedem doar noi
aşa!
Sunt pe deplin de acord cu bunele intenţii ale lui Darwin, dar de la
vremea sa şi până astăzi a curs multă apă pe Tamisa. Dacă
biologiei actuale îi este atât de necesar Darwin, neavând ce pune
în locul teoriei sale despre evoluţie, atunci ar trebui ca un alt
„Darwin", modern, să pună în acord tot ceea ce ştim astăzi cu ceea
ce a vrut să spună Darwin cel original.
Când citeşti lucrările celor care sunt adepţii fideli ai evoluţiei prin
selecţie naturală, ai impresia că te afli în plin secol al XDC-lea. De
la un capăt la altul al discursului ti se serveşte o mostră de
autentic materialism vulgar, mecanicist, reductionist, depăşit chiar
şi de concepţia materialistă mo¬dernă. Spiritul, gândirea,
afectivitatea nici n-au cel putin onoarea de a fi amintite. Am mai
spus, Darwin se ocupă de organismul viu văzut doar ca anatomie.
Ne explică în genul său simplist şi neconvingător cum apar mâinile,
picioarele etc, dar nu ne spune nimic, de pildă, de ce oamenii
iubesc, se îndrăgostesc, suferă, speră, se entuziasmează, disperă
şi uneori se şi sinucid. Actul suicidar este contrar vieţii, nu este o
conduită adaptativă, utilă. Cum l-a conservat selectia naturală
dacă ei i se datorează tot ce se întâmplă în viaţa unui om?
Victimele selecţiei naturale ar trebui să moară, eventual, prin
inaniţie, dar nu prin autoliză (suicid).
Şi de ce iubirea, pasiunea cu întregul său cortegiu de drame şi
împliniri care au inspirat marile opere ale omenirii, când, darwinist
vorbind, ca să fiu în notă, pentru reproducere nu era nevoie decât
de mtâlnirea a două sexe diferite, chiar şi întâmplătoare, cum
vedem adesea.
Şi de ce plânsul? Ajută cu ceva specia în evoluţie? Şi râsul? După
ştiinţa darwinistă, omul, ca orice alt animal, nu ar trebui să aibă
nevoie decât de hrană, locuinţă şi sex. Şi se pare că astăzi ne şi
conformăm. Sunt deja singurele valori cultivate în lumea
postmodernistă. La ce ne mai trebuie cultura? Biologia nu are
nevoie de cultură. Cu acest pragmatism, i-aş spune naturist, în
sensul accentului centrat exclusiv pe imperativele naturii,
excludem din istoria omenirii milenii decultură şi spiritualitate. De
altfel, unul din apreciaţii filosofi cu lucrări cunoscute în domeniul
ştiinţelor cognitive se întreba de ce a fost nevoie de apariţia
conştiinţei. Biologic vorbind, nu era nevoie de actuala conştiinţă
pentru a ne hrăni şi reproduce. Apariţia conştiinţei n-ar fi decât un
accident, care mai mult i-a complicat viaţa omului, decât i-a
simplificat-o!
Darwin vorbeşte numai de selecţia însuşirilor fizice, dar nu spune
nimic de intelect. Dacă inteligenţa ar conferi un avantaj în
supravieţuire, ar trebui, conform selecţiei naturale, să avem numai
genii. Să înţelegem că înţelepciunea nu i-a folosit la nimic omului în
evoluţie? Doar muşchii? Nici la acest capitol nu arătăm toţi ca un
Hercule, cum ar trebui să se întâmple, după aşa o selecţie.
Esenţializând la maximum discuţia de mai sus, efortul
susţinătorilor concepţiei evoluţioniste, în viziune darwinistă, este
acela de a demonstra că toate mecanismele implicate în
manifestarea lumii biologice, de la primele macromolecule (ADN) şi
până la om, care ni se par a purta amprenta unei inteligenţe şi pe
care filosoful Daniel Dennett le denumeşte sisteme intenţionale, nu
sunt în realitate decât mecanisme inconştiente generate de
evoluţia prin selecţie naturală. Nici o intenţie inteligentă nu s-a
implicat vreodată în demersul evoluţiei. Toate conduitele aparent
inteligente, de la celule până la cele ale lumii animale fără limbaj
articulat, nu sunt decât acte automate, total inconştiente, ne
spune Daniel Dennett în numeroasele sale lucrări dedicate
conceptului de conştiinţă şi, evident, este o concepţie menită să
salveze darwinismul. Voi da un exemplu, pe care l-am văzut filmat.
Puiul abia născut al unei antilope Gnu făcea eforturi să se ridice şi
să rămână în picioare, gest vital în condiţiile vieţii în junglă. Dar,
neavând suficientă forţă, cădea mereu, când într-o parte, când în
alta. Mama sa încerca să-l sprijine cu capul aplecat în partea în
care puiul se înclina pierzându-şi echilibrul. Un simplu gest al
naturii este suficient să demoleze tone de literatură care se
străduiesc să demonstreze contrariul Dacă gestul antilopei era
efectuat mecanic, inconştient de situaţie, mai întâi de ce era comis
şi în al doilea rând de ce oferea sprijin exact în partea în care puiul
avea tendinţa să cadă? In afară de dorinţa de revanşă asupra
concepţiei creaţioniste, mă întreb la ce serveşte mistificarea
naturii? N-ar fi mai bine ca, în loc să cheltuim atâţia bani şi efort,
să lăsăm natura să ne ofere mai multe dovezi într-un sens sau
altul?
Ştiinţa este grăbită în a formula concluzii definitive şi a da sentinţe,
doar pe observaţii fragmentare, care nu exprimă întregul. Citesc
frecvent lucrări cu concluzii ce sună a magister dixit Şi doar peste
câteva luni deja altcineva constată altceva. Mai ales în condiţiile
actuale de cercetare, unde performanţele tehnologice scurtează
imens timpul de observaţie. Când ştiinţa exprimă sentinţe, care
blochează alternativele, nu mai este decât politică.
Toateobservaţiile,uneleempirice,altelemonitorizate ştiinţific,
pledează pentru existenţa unor fenomene, ce nu pot fi explicate,
nici darwinist, nici materialist, nici ştiinţific. Se înscriu categoric în
sfera unei spiritualităţi pe care ştiinţa oficială nu numai că o
eludează, dar o şi neagă într-o manieră care nouă celor din Est ne
este foarte cunoscută. Nu este posibil ca toţi cei care, bazaţi pe
propriile studii, au opinii contrare unei viziuni mecaniciste şi
reducţioniste asupra lumii, să fie etichetaţi cu epitete inadmisibile
de reduşi mintal sau fără instrucţie ştiinţifică etc. Mulţi dintre
aceştia sunt cercetători ştiinţifici, profesori universitari chiar la
instituţii şi universităţi americane, cu o operă vastă cum sunt
Stanislav Grof, David R. Hawkins, Brian L. Weisş, Pim van Lommel
şi mulţi, mulţi alţii.
Prof. japonez Kazuo Murakami este cel ce a descifrat codul genetic
al reninei, deschizând drumul unei vaste varietăţi de substanţe
antihipertensive. In cartea sa The divine code oflife (1997), tradusă
şi în limba română (Codul divin al vieţii, 2007), el subliniază rolul
covârşitor al gândirii pozitive asupra expresiei genetice, folosind
denumirea de „gândire genetică". Mi se pare a fi foarte utilă şi
opinia acestui incontestabil om de ştiinţă în disputa noastră. El
spune că în istoria ştiinţei s-au comis multe greşeli. Gândirea
ştiinţifică uzează doar de discursul raţional şi nu tot ce ni se
întâmplă în viaţă este raţiune. Dincolo de raţiune rămâne ceva
necunoscut pe care îl numeşte „Ceva măreţ".
Dacă preocuparea de acest „Ceva măreţ" este numită religie,
atunci prefer să fiu un religios înscriindu-mă pe deplin conştient în
rândul celor „fără educaţie ştiintifică" citaţi mai sus. Este chiar o
mare onoare. Adeziunea mea este o mărturie vie a verificării
personale a multor dintre fenomenele descrise şi publicate de
aceşti cercetători ai vieţii şi ai sufletului.
„Religia" mea este o căutare şi o trăire a esenţei ultime a
Universului şi nu are nimic comun cu modul istoric în care s-au
implicat instituţiile sale reprezentative. Ele pot persista sau pot să
dispară în funcţie de vântul istoriei şi de capacitatea lor de
adaptare, de remodelare, de actualizare, dar esenţa de dincolo de
măruntele orgolii şi ambiţii omeneşti, va fi eternă.
Pledez pentru eternitatea acestei esenţe.

CAPITOLUL 10
CRIZA SPIRITUALĂ A OMULUI MODERN
Fiecărui timp istoric îi corespunde o paradigmă, un concept, un
model de interpretare a realităţii, dat de ansamblul ideilor din acel
moment.
Funcţia paradigmei este aceea de a oferi un model de gândire şi de
comportament corespunzător unui timp istoric determinat. De
aceea fiecare timp îşi are o paradigmă a sa.
Până în secolul al XVI-lea lumea era văzută ca rezultat al creaţiei
divine. Lumea avea un sens, înscris în intenţia divină în momentul
creaţiei.
începând cu secolul al XVI-lea, prin lucrările lui Galileo Gătitei,
Kepler, Copernic, Descartes, Newton, Francis Bacon ş.a., asistăm la
primul val al revoluţiei ştiinţifice. Până atunci cunoaşterea se
reducea la Aristotel şi biserică, raţiune şi spirit.
Ştiinţa ultimilor 400 de ani începe cu Galileo, care fixează primele
canoane ale cercetării ştiinţifice. Poate că nu chiar străin de
atitudinea bisericii faţă de preocupările lui ştiinţifice, Galileo
exclude spiritul din ecuaţia ştiinţei, îi cere ştiinţei să aibe ca obiect
doar ceea ce are formă, număr şi mişcare şi poate fi cuantificat,
exprimat în formule matematice. Tot ceea ce ţine de psihic, având
un caracter subiectiv, trebuie exclus din atenţia ştiinţei. R. D.
Laing, psihiatru englez, menţionează că sunt astfel lăsate în afara
ştiinţei sensibilitatea, percepţia, valorile morale şi estetice, spiritul
şi conştiinţa. O întreagă experienţă umană este ignorată,
laboratorul rămânând singurul zeu viabil al ştiinţei.
Francis Bacon înlocuieşte cuvântul Dumnezeu cu cel de natură.
Legile lui Dumnezeu, devin acum Legile naturii. Mai mult, cere
ştiinţei să „ehinuie" natura până îi va smulge toate secretele.
Rene Descartes pune bazele metodologiei ştiinţifice moderne, face
separarea între spirit şi materie - res cogitans şi res extensa. Adept
al raţionalismului în cunoaştere, susţine că numai ştiinţa poate să
acceadă la adevăruri exacte. Această graţie acordată ştiinţelor va
fi cea care va motiva mai târziu atributul scientismului din ştiinţa
occidentală.
Deşi, în cea mai mare parte, ştiinţa îi este tributară lui Descartes,
opiniile lui nu sunt infailibile, în raport de ceea ce ştim astăzi. „Nu
este nimic în gândire care să aparţină corpului şi nimic în corp care
să aparţină gândirii" spunea el. Este exact opus la tot ceea ce au
evidenţiat ştiinţele neurocognitive pe care le-am comentat şi noi
mai sus. Astăzi i-am putea răspunde: „Nu este nimic în corp care
să nu aparţină gândirii". Şi este doar una din erorile lui Descartes.
In ceea ce priveşte concepţia sa mecanicistă asupra corpului,
întâlnită uneori şi astăzi, trebuie să spun, ca specialist în domeniu,
că este o altă mare eroare a lui Rene Descartes: „Nu este nici o
diferenţă între maşina făcută de om şi cea făcută de natură",
spunea el. Probabil că ar fi aşa, dacă omul ar reuşi să
„construiască" un alt om în laborator, combinând doar elementele
chimice existente în structura organismelor vii. Dar asta nu se va
întâmpla niciodată, oricât de entuziaşti am fi.
Prin Newton, viziunea mecanicistă asupra lumii obţine un statut
deplin. Universul este văzut acum ca un ansamblu de elemente
disparate, guvernate de legile gravitaţiei, dispus într-un spaţiu şi
un timp cu caracter absolut. Este un Univers cauzal, determinist,
efect al unor cauze locale, imediate. Fiind supus unor legităţi
matematice, orice eveniment este previzibil, calculabil.
Al doilea val al revoluţiei ştiinţifice începe către sfârşitul secolului
al XVHI-lea prin Kant, Laplace, Lamarck, Darwin, Cuvier, Faraday,
Maxwell şi alţii. Se oferă un răspuns convenabil pentru ştiinţă,
vizavi de originea omului, ca şi a întregii lumi vii. Am putea spune
că ceea ce a fost Newton pentru fizică, a fost Darwin pentru
biologie. Către sfârşitul secolului al XlX-lea, se părea că marilor
întrebări ale omului li s-a dat răspuns. Entuziasmul ştiinţei trebuie
să fi fost atunci deplin. Descartes părea să fi avut dreptate. Ştiinţa
părea să poată explica tot. Nici un dubiu, zicea el făcând o altă
eroare...
Acestea sunt elementele care au determinat o con¬cepţie
materialistă, fragmentară asupra lumii. Dominând celelalte ştiinţe,
fizica clasică şi-a extins o viziune fizicistă în toate domeniile de
cunoaştere.
Intervenţia întâmplării în evoluţie exclude ideea de sens, de rost,
de finalitate în existenţa Universului. Omul este privit, ca orice altă
specie, ca fiind un simplu rod al întâmplării. Nu există sens în
natură, a decretat ştiinţa. Nu există sens în istorie, declară adepţii
postmodernismului. Nu există sens în viaţă şi, ca urmare, nu există
nici o morală, care să motiveze conduita umană, spun toţi cei ce
profită din plin de 80 % din bunurile lumii. Şi, pentru a fi ascultaţi şi
temuţi, manevrează după bunul plac legile şi îşi construiesc arme
care seamănă „şoc şi groază".
Sensul lumii îl conferă spiritualitatea, dar ea a fost exclusă din
ştiinţă. Şi ca atare lumea este absurdă, vin să ne spună şi filosofii.
Aceasta este istoria actului de deces al spiritualităţii, care a
dispărut, ca interes, pentru ştiinţă.
în orice opţiune umană sunt însă şi avantaje şi dezavantaje.
Care sunt avantajele ştiinţei pentru om? Imense. Popper considera
ştiinţa ca fiind cea mai mare mândrie a omului. Am fi putut spune
că este cea mai mare victorie a spiritului uman, dacă milioane de
oameni n-ar fi fost victime tocmai ale invenţiilor ei. Trebuie să
afirmăm cu regret că, prin ştiinţă, se salvează şi se ucid şi astăzi
numeroase vieţi.
Dar chiar şi viziunea mecanicistă, reductionistă asupra lumii şi-a
avut avantajele ei. în primul rând aş cita emanciparea, eliberarea
minţii umane de încătuşarea obscurantismului medieval, de
teroarea demonismului şi a superstiţiilor la care constat cu
stupefacţie că, în goană după câştig, revenim. Cassandre, schizoizi,
farsori fac rating la TV readucând spaimele Evului Mediu în minţi
neinstruite.
Ştiinţa a îmbogăţit nu numai cunoaşterea umană, ci a devenit şi un
instrument pentru producţia bunurilor necesare vieţii.
Condiţia umană a fost ameliorată la un nivel nesperat cu numai un
secol în urmă. Longevitatea umană a beneficiat de aportul
medicinii ştiinţifice şi de ameliorarea condiţiilor de igienă şi de
viaţă. Civilizaţia umană tinde spre globalizare şi spre extensie, la
toate nivelele straturilor sociale prin presiunea exemplului, a
mijloacelor de comunicare şi mai ales de deplasare, puse la
dispoziţia omului de progresul tehnologic.
Tehnologia informaţională actuală a redus Terra la dimensiunile
unui sat, cum se exprima McLuhan. Omul modern este un om
informat, la curent cu tot ceea ce se întâmplă în fiecare clipă,
inclusiv pe partea cealaltă a Pământului.
Care sunt limitele ştiinţei actuale şi de ce este nevoie de o nouă
paradigmă, a unei conştiinţe elevate, spiritualizate?
în opinia mea, omul actual este confruntat în clipa de faţă cu o
criză morală, spirituală, pe care aş numi-o „criza spirituală a omului
modern".
Această criză se manifestă în multe din laturile vieţii sale.
Ştiinţific, suntem în faţa dilemei - evoluţionism sau creaţionism. Am
abordat mai pe larg subiectul în capitolul precedent.
Din nefericire, ştiinţa nu are un cod etic. Este la dispoziţia celui ce
o plăteşte.
Armele moderne, ca şi cele de exterminare în masă, sunt creaţia
ştiinţei... Ştiinţa n-are conştiinţă, iar ştiinţa fără conştiinţă este o
ruină a sufletului, spunea încă Francois Rabelais.
Spiritual - domină moda anticulturii în numele postmodernismului.
Mai exact sfidarea, deconstrucţia, cum zice Jacques Derrida, a
autorităţii oricărui sistem de gândire, care pledează pentru valorile
umane, fundamentale ca raţiunea, cultura, sensul, adevărul şi
frumosul. Opusul lor - urâtul, dezordinea, ignoranţa, anarhia sunt
„noile valori" ridicate la rang de filosofie.
Exaltarea instinctualităţii, printr-un exhibiţio-nism care abuzează
de toate căile de exprimare nelăsând nimic neinfestat, nimic
neşocat şi bulversat, este de asemenea o expresie a „culturii"
postmoderniste.
O caracteristică a postmodernismului cum l-J numit Jean-Franţois
Lyotard, o constituie pluralismul tolerarea tuturor modelor, fără nici
o discriminare. Dai ceea ce constatăm astăzi, nu este o tolerare a
valorilo tradiţionale, ci o luare în derâdere şi o evitare a acestor ca
fiind perimate. Filosofia postmodernistă ar părea s; aibe o oarecare
justificare şi anume aceea că tot ceea o este omenesc trebuie să
fie admis cu drepturi egale de fi expus public. Numai că nu este
vorba de a se permit afirmarea tuturor valorilor spiritului şi culturii,
ci şi i subteranelor condiţiei umane. Care sunt acestea? Er;
suficientă o vizită la Muzeul Gugenheim din New Yorl< în 2004, ca
să te lămureşti. Sau să citeşti unele cărţi. D la imagine la limbaj,
totul este permis. Eu sunt de acord mai ales ca medic, cu
complexitatea condiţiei umane care nu înseamnă numai spirit, ci şi
inevitabile cerinţ fiziologice, atâta doar că omenirii i-au trebuit mii
de an de a se desprinde de comportamentul celorlalte animale de
a separa şi a face artă din cele ale spiritului şi a trec la capitolul
intimitate cele ale biologiei. Nu tot ceea o ne bântuie prin intestine
poate face obiectul artei şi a transparenţei, de care se face atâta
caz în lumea actuală Era una din marile victorii ale civilizaţiei:
civilizarei simţurilor. Şi una din marile diferenţe dintre noi ş
necuvântătoare, care nu au auzit de civilizaţia sfinctereloi In ultimă
instanţă este o chestiune de gust. Unora le plai mirosurile
pestilenţiale. Şi probabil că trebuie să gândin ca predecesorii: de
gustibus non disputandum.
în ciuda raţiunii pe care ne-o arogăm, persistent; războaielor, a
terorismului, ca mijloc de rezolvare a con flictelor interumane şi a
acaparării de resurse, este înci un semn al crizei morale a omului
modern, moştenire « unui trecut ancestral, de care nu vrea să se
debaraseze.
Inconştienţa cu care pentru bani sacrificăm
cultura, natura, demnitatea umană şi relaţia interumană
se înscrie în aceeaşi notă a absurdului.
Psihologic
Psihologia oficială este încă tributară unei concepţii
mecaniciste despre biologie. Ignorarea ostentativă a o serie de
date noi, care se cer interpretate - cum sunt experienţele morţii
clinice, experienţa psihologiei transpersonale, vindecarea de boli
grave prin mijloace exclusiv psihologice, rămâne fără o explicaţie.
Violenţa contra omului şi a animalelor ne întoarce la
insecuritatea vieţii din Evul Mediu.
Violenţa contra planetei, care ar trebui să fie văzută ea însăşi ca o
fiinţă vie, o încarcă cu negativitate excesivă declanşând
evenimente climatice şi geofizice.
Politic
De ce politică şi nu ştiinţă, tehnocraţie? Să luăm un
exemplu. De ce construirea unei şosele ar trebui să depindă de o
decizie politică şi nu de una economică?
Se aduc o mulţime de acuze politicilor tradiţio¬nale:
demagogie, manipulare, minciună, fraudă, agresi¬vitate, crearea
de scenarii, răfuială cu adversarii în stil de mahala, care provoacă
repulsie oricărui om de bun simţ.
De ce orice profesie pretinde pregătire, competenţă, iar a face
politică, nu? într-un secol în care, în condiţiile actualei evoluţii
sociale, relaţiile interumane au ajuns la un nivel atât de complex,
este oare uşor de orientat fără a avea competenţa necesară?
în plan social este o disjuncţie flagrantă între bogăţia excesivă, cu
mult peste nevoile materiale ale unui grup restrâns de indivizi şi
sărăcia umilitoare majorităţii, observaţie pe care o făcea şi John
Locke îi secolul al XVIII-lea. Astăzi 80 % din bunurile lumii actuali
sunt deţinute de 20 % din populaţia globului.
Este moral? Contrazice orice formă de moral,
- creştină, laică sau a bunului simţ. Nu pledez pentru ui
egalitarism, pe care şi natura îl contrazice/ dar nici pentn
umilinţa care nu-i oferă unui om decât dreptul de a mur
de foame.
Dezvoltarea economică şi, mai ales, tehnologicăh ritmul şi în modul
actual, conform analiştilor în domeniu va avea o serie de
consecinţe nefaste: epuizarea resurseloi planetare, dezechilibrul
geofizic şi climatic, poluarea nu numai chimică, ci şi radioactivă şi
electromagnetică, distrugerea fondului forestier care este astăzi
redus la 2£
- 30 % din suprafaţa Terrei. La începutul secolului al XX-
lea, reprezenta încă 80 %.
In plan ecologic, natura n-a fost niciodată atât de mult păgubită,
aşa cum a făcut-o omul, probabil că mai întâi din ignoranţa care
astăzi nu mai poate fi invocată. Poluarea aerului, apei, pământului
şi inclusiv a plantelor şi cerealelor cu care ne hrănim, este un fapt
cunoscut de toată lumea.
Interese meschine sfidează toate pronosticurile dezastruoase,
referitoare la consecinţe, toate opiniile exprimate prin mass-media
şi continuă tacit, individual sau prin decizii oficiale să defrişeze
pădurile şi să distrugă vegetaţia din oraşe ca şi din jurul lor. „Câinii
latră, caravana trece" rămâne o cugetare perpetuu valabilă.
Nici o specie nu s-a implicat atât de violent în distrugerea
propriului mediu ca omul. Suntem o specie sinucigaşă!
Din cauza poluării şi a defrişărilor, zilnic dispare o specie. Planeta
devine zi de zi tot mai săracă. Şi ultima specie, care va dispărea,
spun analiştii, va fi omul...
Nu învăţăm nimic din istorie. Munţii şi colinele din jurul Mediteranei
au rămas cu stâncile goale ca urmare a sacrificării pădurilor pentru
nevoile construcţiilor de nave pentru război şi comerţ, ni se spune.
Când romanii stăpâneau Efesul, acesta ajunsese unul din oraşele -
port cele mai bogate din Imperiul Roman. Era, şi la propriu şi la
figurat, un oraş de marmură albă, pură. Şi astăzi se mai văd
relicvele străzilor pavate cu marmură şi ale clădirilor somptuoase
din acea vreme.
în inconştienţa lor au tăiat pădurile de pe versantii munţilor şi
colinelor înconjurătoare, pentru nevoi de construcţie. Solul, rămas
fără rezistenţa pe care i-o ofereau rădăcinile copacilor şi tulpinile
lor, a plecat odată cu apa spre mare. Prin depunere, portul a fost
acoperit de mâl, apa s-a retras şi activitatea portuară a încetat.
Acum marea se află la distanţă de mulţi kilometri de oraş. Efesul,
oraşul în care Pavel şi-a desfăşurat o bună parte din apostolatul
său, a murit odată cu marea, care l-a părăsit. Astăzi vedem doar
urmele măreţiei de odinioară.
Violenţa contra planetei prin defrişare şi poluare şi prin toate
deşeurile rezultate din activitatea umană nu este lipsită de urmări.
Pământul reacţionează ca o fiinţă vie. Negativitatea acumulată va
declanşa, pentru a se reechilibra, evenimente geofizice şi
geoclimatice de tipul seismelor, uraganelor sau altor catastrofe.
Fără o ştiinţă a spiritului este greu de înţeles că urmările modului
nostru de gândire şi de acţiune se resfrâng asupra lumii întregi,
asupra planetei şi Cosmosului prin conexiuni mult mai complexe şi
mai subtile decât ne putem imagina.

Dacă întreaga criză spirituală, în care ne aflăm, este rezultatul

concepţiei noastre eronate despre om şi Univers, şi dacă
consecinţele acesteia conduc lumea în pragul unui impas, dincolo
de care nu urmează decât prăbuşirea întregului edificiu, clădit cu
trudă în milenii de evoluţie a civilizaţiei, aşa după cum ne
avertizează o mulţime de surse şi după cum putem observa cu
propria noastră minte, ce ne rămâne de făcut? Pentru ce să
optăm? Spirit sau materie? Omul îndumnezeit sau omul-animal?
Să optăm pentru un materialism utilitarist, care în competiţia
pentru existenţă, din orgolii, din dorinţa de dominaţie şi de
înavuţire a generat războaie, a creat un echilibru internaţional
instabil, fragil, monitorizat de forţa armelor, gata oricând să uzeze
de acel minut, un singur minut în care planeta poate fi aruncată
printr-o simplă apăsare de buton în tăcerea neantului, din care a
venit? Sau să optăm pentru altă conştiinţă bazată pe o nouă
spiritualitate, o nouă paradigmă menită să deschidă un alt viitor
omenirii?
Suntem liberi să alegem.

CAPITOLUL 11
AVERTISMENTE DIN „ETER" PENTRU O NOUĂ SPIRITUALITATE
Omul viitorului va fi unul iniţiatic, spiritualizat, conştient de
originea sacră şi de sensul venirii sale pe lume, ne spune Jean-Paul
Bertrand.
Omul viitorului va fi obligat, ca alternativă a auto-extinctiei, spre
care merge cu paşi repezi, să-şi edifice o nouă conştiinţă, o nouă
spiritualitate în acord cu sensul său originar. Criza morală a lumii
moderne, la care asistăm cu o stranie şi aş spune, inconştientă
pasivitate, este expresia nivelului scăzut al conştiinţei umane.
Pentru că factorul fundamental în trăirea umană îl constituie
conştiinţa sa.
Este nevoie de o altă conştiinţă, de o ştiinţă a conştiinţei în acord
cu întreaga cunoaştere începând de la tradiţiile spirituale ale lumii
antice, traversând istoria religiilor şi ajungând la achiziţiile celor
mai noi ştiinţe despre om şi Univers. Basarab Nicolescu, subliniază
şi el acest imperativ afirmând: „înţelepţii tuturor timpurilor au
înţeles că evoluţia omului este evoluţia conştiinţei sale".
Facilitatea comunicării în lumea modernă permite accesul la
informaţie pentru o imensă majoritate a lumii, pregătind astfel
terenul pentru o înţelegere a adevărului despre sine. Omul are
nevoie de o altă istorie, propice armoniei dintre sine şi Univers,
dintre sine şi natură, dintre oamenii de pretutindeni, transgresând
obstacolele puse de apartenenţa la o religie, ţară, cultură sau
sistem politic. Egalitatea în faţa şanselor, accesul demn la resurse,
securitatea şi respectul persoanei, pacea şi armonia dintre oameni
nu pot deveni realitate decât în condiţiile unei mutaţii în conştiinţă,
în gândire.
Este neîndoielnic pentru mine că acesta a fost dintotdeauna un vis,
că omenirea a fost amăgită cu multe utopii, de-a lungul istoriei
sale. Dar nu numai că aceste premise „plutesc în aer", sunt însă tot
mai pregnant comentate şi de o serie de alte surse, din care aş
dori să amintesc doar câteva, care mi se par a fi mai credibile.
Voi cita pentru început povestea plină de dramatism şi cu multe
elemente de cunoaştere utile, trăită de Shelley Yates din Canada
(Halifax, Noua Scoţie), în noiembrie 2002.
împreună cu fiul său în vârstă de 4 ani, în timp ce se deplasa cu
propriul automobil, acesta derapează prin acvaplanare şi se
scufundă într-o mlaştină. Shelley încearcă să deschidă portierele
maşinii, dar acestea rămân blocate. O apă rece şi întunecată
invadează interiorul automobilului. Este disperată să-şi salveze
copilul, dar apa pătrunde în interior şi nu le mai lasă nici un spaţiu
liber pentru a respira. înainte de a-şi pierde cunoştinţa, aude o
voce care îi spune să rămână calmă, până ce vor veni salvatorii.
După 15 minute salvatorii o scot fără cunoştinţă din automobil.
După alte 7 minute este reanimată. în acea clipă reuşeşte să spună
salvatorilor şi de existenţa copilului său în interiorul maşinii.
Trecuseră deja 22 de minute. în final este scos şi copilul afară, fiind
de urgenţă expediat, fără cunoştinţă, la un spital de copii. Medicii
de acolo îi comunică mamei, judecând după normele medicinei
actuale, starea fără speranţe a copilului său. Creierul era mort şi
toate organele erau invadate de sânge. Este sfătuită să îl ia acasă,
pentru că, chiar dacă ar reuşi să-l reanimeze, ar rămâne doar într-o
stare vegetativă. Dar vocea din eter îi spune altceva: „Ai încredere.
Urmează cu stricteţe aceste instrucţiuni". Şi o sfătuieşte să facă
apel la mai multe persoane, pentru a-i reface „câmpul de energie"
al copilului în şedinţe de 20 de minute, aplicate la interval de o
jumătate de oră, timp de 3 zile încontinuu. Fiecare persoană venită
în acest scop era rugată să-i ofere copilului „energia sa pozitivă şi
iubirea sa". Probabil că medicii au fost şi ei surprinşi şi curioşi să
vadă efectul unui astfel de experiment, care eluda toate canoanele
ştiinţei medicale şi au acceptat propunerea mamei copilului. După
72 de ore copilul deschide ochii şi îşi recunoaşte mama. După două
săptămâni de recuperare era prezent pe locul de joacă al copiilor.
Era complet recuperat. Incredibilul se produsese.
întoarsă acasă cu copilul, vocile continuă să-i vorbească,
spunându-i că omenirea şi-a pierdut controlul, şi-a pierdut legătura
cu Dumnezeu şi cu Pământul şi că întregul Univers este deranjat. O
roagă să transmită un mesaj de „dincolo" pentru întreaga omenire.
Ii spun că este în puterea oamenilor ca prin iubirea tuturor, prin
sentimente de solidaritate şi de compasiune, să renască Pământul
şi să-l vindece, pregătind o nouă etapă în istoria lumii. Va fi un
timp al păcii şi al armoniei Aceasta este voinţa exprimată de
„dincolo". Salvarea lor şi mai ales reanimarea imposibilă în condiţii
normale a copilului, s-au voit a fi dovezi ale existenţei unei puteri,
care ne supraveghează şi ne îndeamnă să ne trezim spre binele
nostru. Este nevoie ca oamenii din toate colţurile globului să se
unească pentru a aprinde „Sistemul Energetic Divin al planetei" şi
a o lua de la capăt, aşa cum au procedat cu fiul său.
I s-a mai spus, de asemenea, că toţi oamenii sunt conectaţi printr-o
reţea la Sursă. Toate speciile de animale au propria reţea, care le
permite comunicarea între ele. De aici derivă comportamentul lor
coerent, inteligent pe care, în paranteză fie spus, noi îl atribuim
doar instinctelor. Aşa, de pildă, i s-a spus, cum sunt animalele
avizate prin această reţea de iminenţa catastrofelor naturale,
reuşind astfel să evite, după cum ştim, pericolele.
Şi iată ce amănunt interesant, cu trimitere la texte cunoscute,
urmează acum: omul a ales cu multe mii de ani în urmă să se
deconecteze de la reţeaua comună pentru a avea liber arbitru.
Pentru mine această aserţiune este uimitoare, încă în 1978 scriam
în Inteligenţa materiei că, în timp ce omului i s-a dat liberul arbitru,
care îi permite să discearnă realitatea şi să aibă opţiuni, restul
lumii vii este dependentă de inteligenţa naturii.
Liberul arbitru, spune mai departe mesajul primit de Shelley, i-a
permis omului să dispună de sine însuşi, dar şi să comită erori,
care au devastat planeta. Acum cumulul de erori şi-a atins limita şi
a continua poate precipita „sfârşitul Pământului". De aceea suntem
sfătuiţi, insistent rugaţi să ne reconectăm la reţeaua Pământului
pentru a-l vindeca oferindu-i un „val de iubire".
I s-a explicat că aşa după cum câmpul de energie al fiului său a
fost grav deteriorat, aşa este acum şi cel al Pământului. De aceea
este nevoie de refacerea vitalităţii planetei, prin reîncărcarea sa cu
energia sentimentelor noastre de iubire, de pace şi armonie.
Avem, prin această „întâmplare", demonstraţia ideii că, la nevoie,
Sursa renunţă la „pilotul" nostru auto¬mat şi preia iniţiativa. Acest
copil, cu date identificabile, nu ar fi avut nici o şansă de
supravieţuire şi mai ales, de revenire la normal, fără o intervenţie
din „eter".
Sunt de reţinut din această dramă câteva elemente foarte
importante pentru cunoaşterea noastră.
Universul, Sursa de dincolo de noi, nu vorbeşte când vrem noi să-i
testăm existenţa, ci doar atunci când vrea să intervină, după
criterii ce ne scapă. Unul ar fi acesta, de a ne da un semnal de
existenţa sa voind să ne transmită ceva. Un alt motiv de
intervenţie concretă, evidentă în viaţa noastră ar putea fi dictat de
locul şi rolul pe care îl avem în funcţionarea Universului. Sunt
scrise volume întregi cu istorii de acest gen, pe care lumea le
ignoră. Intervenţia în drama lui Shelley avea un scop precis: prin
miracolul săvârşit să ateste veridicitatea Sursei, care imploră
omenirea ca, în interesul său, să se reconecteze la origini, la
reţeaua Pământului şi a Universului aducând pacea şi armonia, de
care are o vitală nevoie.
Este, aşadar, încă un semnal de alarmă, de astă dată trimis din
eter. Avem în acelaşi timp şi explicaţia crizelor care au bântuit
omenirea, a neîmplinirilor, a suferinţei şi a nenumăratelor sale
erori prin deconectarea de Sursă, prin ignorarea sau negarea
acesteia şi prin deciziile arbitrare, pe care şi le-a asumat uzând de
liberul său arbitru.
Şi încă o concluzie, plină de amar: prin acţiunile sale intempestive
şi neînţelepte, omul a devastat planeta ajungând la limita care îi
precede sfârşitul. Este pentru mine de neînţeles inconştienta cu
care ne distrugem propria casă, propriul leagăn, animaţi de
interese şi de politicianisme aberante.
Quo vadis, unde mergi? Opreşte-te, omule! ne
strigă Universul. Teribilă fiinţă poate să fie omul, dacă şi
Universul s-a înspăimântat de el! Repetăm cumva mitul
lui Faust cu „ucenicul" care nu mai poate stăpâni urgia
forţelor stârnite? In mod ciudat noi am devenit singura
fiinţă care s-a implicat în distrugerea propriului său
leagăn - Pământul.
Să ascultăm şi alte voci venite din „eter". Cine sunt cei 13 Hathori?
Nu ştiu cine sunt, dar observ că sunt excelent informaţi despre
treburile noastre... foarte pământeşti. Ce ne spun cei 13 Hathori?
Să vedem.
Vremurile ce vin, zic ei, sunt foarte grele. Ne îndreptăm cu mare
viteză spre autodistrugere.
Credinţele noastre, modelele noastre culturale şi politice,
mentalitatea şi viciile noastre cultivă idei, care vor distruge viaţa.
„Stăpânii lumii" (cine-or fi oare aceştia?!) având interese bine
ţintite se opun spiritualizării lumii. Doresc să controleze şi să
manevreze lumea în continuare. Să înţeleg că aceşti „stăpâni ţin
cu dinţii" să rămână la concepţia care consideră omul un simplu
accident al naturii, un animal, care poate fi vânat ca orice alt
animal din plăcere sau pentru a elibera spaţiul pe care îl ocupă în
beneficiul lor?
Cei 13 Hathori, un număr angoasant prin unele părţi ale lumii, ne
mai spun că ne aflăm ca un sandviş, la mijloc între presiunea
spirituală exercitată din Cosmos şi între puterile care vor să ne
controleze. Energia unei conştiinţe înalte ar veni din adâncul
Universului, dar forţele care stăpânesc lumea i se opun, şi
rezultatul exercitării forţelor contrare unei evoluţii spirituale este
exprimat prin amplificarea haosului climatic, distrugerea resurselor
forestiere şi epuizarea celor subterane, seisme, vulcani, poluare,
boli, violenţă şi războaie.
Ce se poate face pentru a supravieţui? Iată sfatul dat de Hathori.
în plan global se impune o evoluţie spirituală prin înălţarea
conştiinţei la nivelul întregii lumi.
în plan individual, pentru a fi protejat de „haosul lumii actuale", ni
se recomandă conectarea mentală, în fiecare zi, cu şinele interior
asupra căruia să se proiecteze sentimente de gratitudine,
apreciere, fericire. Chimia acestor sentimente, vom spune noi, ne
va fi benefică pentru sănătatea fizică şi psihică.
O observaţie demnă de reţinut: ni se spune că această comutare a
gândirii pe un registru pozitiv este benefică, nu numai pentru noi,
ci şi pentru Universul care le primeşte. în acest fel dăruim ceva din
noi şi Universului, căruia îi datorăm viaţa.
Suntem avizaţi de asemenea că sunt forţe nega-tive, care vor să
ne înspăimânte şi nu trebuie să le dăm satisfacţie.
Orice preocupare menită să ne ofere un motiv de satisfacţie, de
bucurie - lectură, muzică, spectacol, plimbare în natură ne înalţă
conştiinţa şi ne permite să supravieţuim în această atmosferă de
negativitate a lumii moderne, intenţionat regizată prin avalanşa de
ştiri care fac din oră în oră bilanţul războaielor, crimelor,
conflictelor, violurilor, accidentelor de pe întregul mapamondul,
care anunţă mereu tot alte şi alte scumpiri şi creşteri ale inflaţiei,
asezonate cu strălucirea de gablonz a „divelor" de o zi şi opulenţa
sfidătoare, afişată de indivizi care au fost mai iute de mână decât
alţii la împărţirea prăzii.
Spuneam că nu ştiu cine sunt aceşti Hathori şi nu aş fi înclinat să-i
cred prea mult, dacă ceva nu m-ar frapa în discursul lor. Este o
coincidenţă ciudată între ceea ce spun ei şi ceea ce spune David R.
Hawkins, un reputat profesor de psihiatrie din SUA, când atribuie
întreaga responsabilitate a bulversării spirituale a omenirii de către
cei care îşi arogă cu de la sine putere rolul de „stăpâni" ai lumii. Eu
nu cred în existenţa lor, doar ni se spune că trăim într-o lume
liberă. Eu nu ştiu să mă fi întrebat cineva dacă am nevoie de o altă
minte decât a mea, care să-mi spună ce este alb şi ce este negru.
Mă poate eventual obliga prin forţă să admit convenţional un
„adevăr" confecţionat conjunctural, dar nimeni nu m-a convins şi
nu mă va convinge vreodată, în afară de propria mea minte.
Şi apoi mă întreb cum ar putea acţiona şi influenţa din umbră
soarta lumii aceste forţe oculte? Ni se spune că prin crearea unor
zone de conflict, care au rolul de a menţine o continuă
instabilitatea a lumii şi de a arăta eventualilor îndrăzneţi cine sunt
adevăraţii stăpâni prin susţinerea unor instituţii destabilizatoare
care, neavând nici lege şi nici bun simţ, denigrează tot ceea ce
este valoare capabilă să zidească şi exaltă tot ceea ce este
nonvaloare.
Există totuşi în prezent o preocupare, la nivelul întregii lumi,
privind viitorul său. Fără excepţie, toate sursele prevăd ca unică
soluţie la problemele lumii actuale schimbarea actualei paradigme,
promovarea unei noi conştiinţe - idee pentru care am pledat de
multă vreme în scrierile mele, independent de sursele actuale. Este
logic să trăim cum gândim. Eu nu cred că rădăcina tuturor relelor
este religia cum susţine Richard Dawkins, ci concepţia noastră
despre lume tributară ştiinţelor secolului al XlX-lea. Atâta vreme
cât vom continua să atribuim omului şi vieţii o origine
întâmplătoare, nu vom învăţa niciodată să le acordăm respectul de
entităţi sacre. Mă repet. Imaginea eronată de animal ce poate fi
ucis fără milă, existentă în mintea noastră, este sursa tuturor
relelor.
Vom reda şi opinia în acest sens a lui G. Braden, geolog, specialist
în tehnica de transmitere a informaţiei, scriitor şi valoros filosof al
culturii.
Braden vorbeşte de asemenea despre iminenţa venirii unei noi ere
în existenţa omenirii plecând de la observaţii de ordin geofizic.
In consonanţă cu mesajele anterioare, Braden susţine şi el că trăim
un timp fără precedent, al unor evenimente dramatice, care obligă
la forarea unei noi paradigme, a unei noi conştiinţe cu un model de
gândire şi de percepţie nedistructiv ca cel vechi, ci dimpotrivă,
unicul înscris în legea divină a fiinţării noastre. Şi, din nou, o
frapantă coincidenţă. întocmai ca în mesajul primit de Shelley
Yates, şi Braden aminteşte de sfârşitul epocii de „separare" a
omului de Sursa Creatoare şi de reintrare în perimetrul său de
protecţie. în acelaşi sens, David R. Hawkins vorbeşte despre un
Dumnezeu, care este acum şi aici, şi nu undeva şi cândva.
In prezent, ne spune Braden, are loc o scădere rapidă a
amplitudinii câmpului magnetic al planetei. Acest fenomen va
opera firesc modificări şi în câmpurile fizice mentale şi
informaţionale ale corpului uman, inclusiv asupra modului nostru
de gândire.
Timpul reapropierii de Sursa Creatoare şi al purificării planetei a
fost anticipat, de asemenea, de toate religiile şi tradiţiile spirituale
atribuindu-i-se denumiri diverse. Braden utilizează sintagma de
„proces Christic".
Mi se pare a fi interesantă sinteza istoriei acestei nou timp făcută
de Braden, pentru că anticiparea sa coincide în mod straniu cu
concluziile total independente ale multor oameni de ştiinţă şi cu
ultimele date venite din partea neuroştiinţelor şi a experienţelor
din timpul morţii clinice. Coincidenţă pe care o găsesc a fi mai
degrabă semnificativă, decât întâmplătoare.
Tradiţiile amerindiene, înţelepţii triburilor Lakota, Cherokee şi Hopi
au prevestit încheierea unui ciclu cu începerea unui altul nou în
istoria actuală a lumii.
Fiecare ciclu vechi s-ar fi încheiat printr-un colaps - îngheţ, potop,
foc etc. Fiecare ciclu nou a adus o nouă ordine, cu restabilirea
dezechilibrelor timpului trecut.
Calendarul aztec precizează că omenirea se afla la sfârşitul celui
de al V-lea ciclu, numit Soare.
După calendarul mayaş ultimul ciclu s-ar termina în 2012, an care
este şi ultimul înscris în numărătoarea lor calendaristică.
„Tablele de smarald ale lui Toth", datând de mai multe mii de ani,
vorbesc între altele şi de avioanele de luptă din lumea modernă!:
„Când din nou omul va cuceri oceanul şi va zbura prin aer cu aripi
precum păsările...va. începe vremea războiului... dintre întuneric şi
lumină. Un popor se va ridica împotriva altui popor folosind forţele
întunecate pentru a zgudui Pământul". (Cred că se face referire la
timpurile moderne pentru că nu îmi închipui că se putea „zgudui"
Pământul cu bâta şi cu săgeţile pe care le aveau pe atunci).
Ni se spune că, începând din 2012, Pământul ar intra într-o zonă de
înaltă frecvenţă, care va presupune şi adaptarea organismului
uman la noua frecvenţă. înălţarea conştiinţei cu obţinerea de noi
posibilităţi de percepţie, inclusiv în planuri încă invizibile, va defini
lumea viitoare ca fiind una a conştiinţei şi a spiritualităţii.
Braden foloseşte denumirea defrecvenţă christică şi-i atribuie
proprietatea de percepţie pluridimensională (5D). Denumirea nu a
fost aleasă întâmplător, ci are o amplă motivare. Gândirea
corespunzătoare acestei noi frecvenţe este identică cu învăţătura
dată de Iisus ucenicilor săi în urmă cu 2000 de ani. Se poate spune
că este o revenire a sa, pe care Iisus însuşi a prevăzut-o când a
spus că va trece o mie de ani şi apoi o altă mie de ani şi lumea va
reveni la învăţătura sa. In noul model de gândire sunt depăşite
tiparele vechilor paradigme, în care se cultiva ura, frica, violenţa,
răzbunarea, crima şi războiul. Purtătorii vechilor tipare de gândire
vor deveni incompatibili cu noua frecvenţă. Va fi o selecţie pe
criterii spirituale, dependente de capacitatea de evoluţie spirituală.
Scopul acestei mari treceri la un nou ciclu în evoluţia spirituală a
lumii îl consideră „echilibrarea şi vindecarea supremă a Pământului
şi a tuturor formelor de viaţă". Este ceea ce Braden a numit
„trezirea la punctul zero". Bogăţia de informaţii oferite de Braden
pledează pentru ideea că trecerea la o altă epocă, în scopul
reechilibrării şi purificării Pământului de rezidurile gândirii şi ale
acţiunilor umane, nu este împrumutată de la Shelley Yates care,
după cum am văzut, a receptat-o în condiţii complet inedite, ci
constituie o altă sursă, care se înscrie în acelaşi sens.
Reţinem încă o observaţie interesantă oferită de Braden.
Intensitatea câmpului magnetic al Terrei s-ar afla într-o continuă şi
rapidă scădere corespunzând parame¬trilor din vremea în care s-
au petrecut evenimentele legate de naşterea lui Iisus. Aceste valori
reduse ale câmpului magnetic ar fi propice pentru apariţia de noi
paradigme, de început al unei noi istorii.
Din acest interesant comentariu făcut de Braden asupra erei
corespunzătoare unei noi conştiinţe am sublinia câteva observaţii.
Este, mai întâi, o întâlnire ciudată, peste timp, a unor surse care
susţin o idee comună: vechi tradiţii spirituale amerindiene, un om
de ştiinţă şi cultură şi o
femeie simplă, obişnuită, fără nici o preocupare de ordin spiritual.
Toate aceste surse ne vorbesc despre iminenţa venirii unui timp al
unor mari schimbări în istoria gândirii şi a lumii.
Experienţa a arătat că nici o predicţie nu se înde-plineşte 100%. în
consecinţă şi acestea ar putea rămâne doar simple iluzii, dar
trebuie spus că, dacă omenirea nu va schimba nimic în
comportamentul său şi va continua să se manifeste cu aceeaşi
agresivitate şi violenţă, într-un război al tuturor contra tuturor, în
condiţiile acumulării actualelor mijloace de război, s-ar putea ca nu
numai să nu ajungă la un noi ciclu de evoluţie, ci să-şi rateze
definitiv orice şansă de a continua.

CAPITOLUL 12
NEUROTEOLOGIA -O ŞTIINŢĂ A VIITORULUI ?
în ultimii ani ai secolului ce abia l-am lăsat în urmă, a apărut un
nou concept, cel de Neuroteo logie. Ni se spune că termenul este
împrumutat din romanul Insula (1962) al lui Aldous Huxley. Cel ce
are preocupări proeminente în domeniu este Andrew Newberg - şef
al clinicii de medicină nucleară, Universitatea Pensilvania - SUA. El
ne spune că Neuroteologia are ca obiect identificarea
mecanismelor cognitive implicate în experienţa religioasă şi în
codificarea ideii de credinţă.
O mulţime de studii de laborator au ca obiect loturi comparative de
călugări şi laici pentru a identifica zonele din creier implicate în
actul de credinţă şi chimia corespunzătoare.
în 2001, A. Newberg studiază prin PET (Tomografie cu emisie de
pozitroni) un lot de călugări tibetani în timpul meditaţiei pe o temă
religioasă şi găseşte o implicare a lobului parietal, în sensul
scăderii activităţii cerebrale la acest nivel, rolul său fiind acela de a
menţine atenţia«axată pe integrarea corpului în spaţiu. Aflându-se
în meditaţia prin care se conectau mental la Sursa Universului,
subiecţii păreau să fie absenţi din realitatea imediată.
Concluzia lui Newberg a fost aceea că fiinfc umană pare
programată pentru credinţă, pentru că a: avea structurile biologice
necesare. Facem de pe acun corectivul că observaţia nu este
valabilă pentru toata lumea.
Jacqueline Borg de la Universitatea Karolinska (Stockholm, Suedia)
împreună cu colectivul său întreprinde, din 2003, studii pe
voluntari şi ajung k-concluzia că neuromediatorul implicat în actul
credinţe: este serotonina. I s-a spus şi „molecula credinţei". Ne
amintim că aceeaşi moleculă este implicată şi în alte funcţii.
Un studiu german din 2002 implică substanţele opioide (endorfine,
enkefaline) îndeosebi în trăirea extazului mistic, unde se
presupune o comunicare directă cu Divinitatea. David B. Larson de
la Universitatea Duke (Carolina de Nord, SUA) în baza observaţiilor
efectuate pe 126.000 subiecţi afirmă că cei ce cred în Dumnezeu
trăiesc în medie cu 29 % mai mult decât cei ce sunt atei.
Comentariul lui Larson pare comprehensibil. Religia, spune el, are
un rol anxiolitic, înlătură angoasa morţii, care macină fiinţa.
O echipă de psihologi de la Universitatea din Montreal a studiat cu
mijloace moderne fenomenele ce se petrec în creier în timpul
rugăciunii intense, pe loturi de călugăriţe carmelite, cărora li s-a
cerut să se implice pe cât posibil în trăirea unei experienţe mistice.
S-a constatat activarea a 12 regiuni din creier în timpul acestor
experienţe. S-au sesizat şi relaţii de localizare dintre conţinutul
trăirii şi unele arii din creier. Cortexul orbito-frontal a fost asociat
cu emoţia mistică, în timp ce o arie din lobul temporal drept a fost
intens activată de concentrarea pe ideea contactului cu
Divinitatea.
Această zonă a fost numită „Punctul lui Dumnezeu". în alte
experienţe de laborator s-ar fi obţinut declanşarea de trăiri de
ordin religios la stimularea electrică a acestei zone.
Trebuie să precizăm însă că experienţele de acest gen au
constatat că nu la toţi subiecţii studiaţi se activează această zonă
considerată ca suport al credinţei religioase. Şi această observaţie
ar putea explica pe deplin de ce nu toţi oamenii sunt sensibili la
experienţele religioase. Ei nu au reţeaua neuronală necesară
pentru procesarea acestor informaţii sau mai exact, nu au încă
gena credinţei. Iată de ce am spus că un ateu, cu respect pentru
legile de convieţuire socială, nu trebuie să fie blamat pentru
neutralitatea sa în faţa religiei. Este o vreme pentru toţi. în opinia
mea este de preferat un ateu onest unui credincios ipocrit. Sunt
convins că şi Dumnezeu face această diferenţiere.
Un comentariu de ultimă oră (2008) asupra Neuroteologiei îl găsim
la lona Miller. Ea ne spune că Neuroteologia şi-a propus o abordare
holistică, sub toate aspectele, a relaţiei dintre ştiinţă şi religie
acordând un egal respect ambilor termeni.
Referitor la concluziile asupra Neuroteologiei sunt doar parţial de
acord cu acestea. Ca în multe studii ştiinţifice se absolutizează
concluzia la care se ajunge şi se decretează cu emfază: „Aşa
lucrează Universul". Universul poate lucra şi în acord cu concluziile
unui studiu, dar nu este singura sa modalitate de a o face.
Ni se spuqe că suntem programaţi pentru a trăi experienţa
religioasă. Este corect, dar nu pentru toată lumea. Dincolo de ce ne
spun statisticile, sunt mulţi cei care nu cred, mai puţini cei care
ajung doar raţional la conceptul de Divinitate şi mai puţini cei care
trăiesc cu adevărat experienţa religioasă, unii doar ca pe un
sentiment, o credinţă, alţii, şi mai putini, la nivel de experienţă
mistică, în care comunică cu Divinitatea şi se comportă aidoma
acesteia. Aceştia sunt marii sfinţi, marii părinţi ca Serafim de
Sarov, Sf. Nectarie de la Eghina sau părintele Arsenie Boca şi,
desigur, mulţi altii, care şi-au înscris numele în istoria Bisericii
creştine şi nu numai. Fiecare religie îşi are sfinţii săi şi tocmai de
aceea este eronată, ca să spun blând, discriminarea dintre religii,
pretenţia de superioritate a unora faţă de altele.
Am mai spus anterior că aceeaşi onestitate faţă de adevăr mă
obligă să afirm că oameni cu capacităţi neobişnuite, similare cu
cele descrise în istoria bisericii, s-au întâlnit şi la marii înţelepţi
înregistraţi de istoria tradiţiilor spirituale orientale. Biserica este o
cale, dar nu singura. Este de dedus de aici că sunt mai multe căi
spre Sursă, că prin devoţiune şi practica spirituală riguros
respectată, creierul poate fi modelat, programat să conducă la
aceleaşi performanţe, indiferent ce drum se străbate - cel al unei
religii sau doar al unei tradiţii spirituale. Ştiinţa academică ignoră
complet existenţa acestor oameni cu performanţe, care transcend
legile naturii. Neuroteologia, spre meritul său, îşi propune să
studieze deopotrivă şi fiziologia extazului mistic şi experienţele
spirituale.
Rămâne încă o remarcă de făcut. Sunt oameni care nu au nici
preocupări religioase şi nici spirituale, dar sunt, fără voia lor,
implicaţi în experienţe fie cu conţinut mistic, fie doar spiritual. Au
comunicări importante de transmis, cum ar fi cazul lui Shelley
Yates, care până atunci era atee şi mai curios, cel al lui Jakob
Bohme, un modest cizmar, prin care s-a transmis o întreagă
gândire filosofică demnă de atenţia inclusiv a lui Hegel, după cum
spuneam. Ne alegem deliberat calea pe care mergem, dar adesea
suntem doar aleşi după criterii care ne scapă.
Există şi alte căi legate de pritnum movens în experienţele mistice
şi spirituale. Prefer să nu răspund pentru a nu da sugestii
amatorilor de circumstanţă.
Revenind la ideea de la care am plecat, pentru a defini relaţia
omului cu Sursa, trebuie subliniată complexitatea acestei
problematici doar în stadiul actual şi nu în viitor, când coordonatele
cosmice şi geografice vor fi cu totul altele.
Este fără îndoială că legenda biblică a creaţiei omului şi
Cosmosului are doar un sens simbolic şi nu poate fi admisă ad
litteram. Este adevărat că suntem constituiţi din lut şi spirit, că
forma lutului din noi este dată şi animată de inteligenţa spiritului,
desprins dintr-o Sursă eternă prin intermediul structurilor genetice,
încă din prima clipă a concepţiei. Dar a pune la începutul lumii doar
o pereche lasă multe întrebări fără un răspuns pertinent.
Rămânem deci într-o fază de întuneric în ceea ce priveşte originile
omului, indiferent ce concepţie am admite - creaţionistă sau
darwinistă.
Fiind însă bine intrate în memoria lumii numele de Adam şi Eva, ale
perechii originare, le vom folosi şi aici doar cu sens simbolic.
S-ar părea că la începuturile omenirii a existat realmente ceea ce
eu numesc o epocă adamică în care oamenii se aflau într-un
contact strâns cu Sursa şi între ei domneau pacea şi armonia.
Dispunând de o inteligenţă superioară celorlalte fiinţe, omul este
mânat de curiozitatea căutării şi a dorinţei de a deveni el însuşi
creator. Şi, în această ipostază, se desprinde treptat de contactul
cu Sursa folosind din ce în ce mai mult propria inteligenţă şi liberul
arbitru. Noua cale pe care merge omul îi conferă sentimentul că
este propriul său stăpân, creator al unei civilizaţii şi culturi, dar
pierde cunoaşterea iniţială, care se pare că avea o capacitate de
percepţie extinsă pe mai multe registre, decât cea de care
dispunem astăzi şi pierde de asemenea, sentimentul de siguranţă
afectivă, asemenea copilului separat de părinţi. Religiile şi
diversele sisteme spirituale s-au străduit să păstreze acest contact
cu Sursa, dar durităţile vieţii, posibilitatea de opţiune prin liberul
arbitru, dezamăgirile, venite uneori chiar din acest teritoriu, l-au
condus unde se află acum.
Este foarte greu acum să faci o ordonare logică, o ierarhizare a
tuturor informaţiilor despre odiseea lumii, când ai în faţă un
amalgam de date ce se completează sau se contrazic, în afirmaţii
şi negaţii, cu relatări dintre care unele ţin de posibil, se suprapun
peste experienţele proprii sau ale altora, iar altele frizează
fantasticul şi imposibilul.
Intr-o maximă esentializare a tuturor datelor de care se poate
dispune s-ar putea contura un tablou aproximativ al istoriei
spirituale.
Sensul vietii îl constituie cunoaşterea. Creierul uman este un
instrument adecvat acestui scop. Ceea ce ştim prin ştiinţa despre
creier este un mirumum şi rămân multe întrebări fără răspuns, ca
şi multe din teoriile actuale de corectat sau chiar de abandonat. Mă
voi referi, fără a insista, doar la un exemplu. Conştiinţa pare să nu
fie produsul creierului, cum susţinem acum, ci instanţa care,
desprinsă parţial din marea conştiinţă cosmică, ar avea în primire
creierul nostru.
Distorsiunile, care apar înraportul dintre conştiinţă şi creier, le-am
analizat şi în unele lucrări prezentate în forumuri ştiinţifice. Nu este
de aşteptat, desigur, în
actualul stadiu de cunoaştere la o receptare unanimă. Orice idee
care a schimbat lumea, se spune, la început a fost respinsă ca fiind
absurdă, apoi a fost acceptată cu rezerve şi, în cele din urmă, a
devenit un adevăr banal, cunoscut de toată lumea. Invenţia
avionului este un exemplu pe care l-am amintit deja. Un distins
membru al unei academiei europene a promis că va înghiţi primul
aparat care va reuşi să zboare fiind mai greu decât aerul. Şi nu s-a
ţinut de cuvânt!
Studiile analizate în capitolele anterioare (Grof, Weiss, van Lommel
ş.a.) sugerează, de asemenea, extensia conştiinţei dincolo de
creier.
Un alt concept care mi se pare că trebuie înţeles, altfel decât în
prezent, este cel referitor la memorie.
O mulţime de experienţe, de evenimente traversate d e persoane
pecare le-amcunoscut, mi-au format impresia, în acord cu discuţia
despre cunoaştere comentată mai sus, că noi nu uităm în realitate
nimic din ceea ce intră în câmpul cunoaşterii conştiente şi
inconştiente. în mod ciudat foarte multe persoane au relatat că, în
clipa în care au traversat o experienţă de limită a vieţii lor, au avut
filmul propriei vieţi cu amănunte, pe care credeau că le-au uitat de
mult. Am spus deja că, din volumul imens de informaţii pe care îl
receptăm, prelucrăm conştient doar o infimă parte.
Teoretic era de aşteptat ca, dacă scopul vieţii îl reprezintă
cunoaşterea, atunci ar fi trebuit să păstrăm în memoria definitivă
doar experienţele utile în acest sens. Dar experienţa concretă mi-a
dovedit că nu se uită nimic, nici un amănunt, care este strict
necesar planului de aici. Reţin doar pentru memoria mea aceste
experienţe doveditoare, pe care nu le pot cita, nefiind toată lumea
pregătită să le recepteze.
Cred că ceea ce se pierde, când uităm, nu este memoria, ci
capacitatea creierului de a o evoca, de a aduce la dispoziţia
cunoaşterii conştiente datele de care avem nevoie la un moment
dat. Capacitatea de evocare, de utilizare a memoriei este
dependentă de masa neuronilor restanţi, probabil aşa cum se
crede, având sediul în hipocamp. Uzura creierului cu vârsta şi, cel
mai pregnant, în boala Alzheimer, înseamnă doar pierderea
capacităţii de evocare, de redare conştientă a datelor memorate
prin degenerarea neuronilor de suport din hipocamp. Şi dacă
suportul său neuronal dispare prin degenerescenta neuronală,
atunci unde se poate păstra memoria? Asemenea conştiinţei, cred
că se poate vorbi şi despre un câmp al memoriei inclus, foarte
probabil, în ceea ce poate fi numit câmpul conştiinţei, cel care
trebuie să deţină întreaga informaţie implicată în fiziologia
organismelor vii.
Aş aduce ca argument, în sprijinul acestei ipoteze, faptul că nu
poate fi înţeles altfel transferul de informaţii de la neuronii din
hipocamp, care mor, la cei noi formaţi din celula stern la acest
nivel. Numai ideea de câmp al memoriei, care integrează noii
neuroni din hipocamp, mi se pare plauzibilă, n-avem cum să
înţelegem altfel predarea ştafetei de la un neuron care a murit la
un altul care se naşte ulterior.
Experienţele de regresie şi progresie transperso-nală, citate aici,
pledează pentru ideea că, în scopul cunoaşterii, într-un Univers
aflat în continuă evoluţie şi deci, cu aducerea continuă de noi
informaţii, conştiinţa individuală îşi construieşte din timp în timp şi
în diverse epoci vehiculul fizic prin care poate accede la noi
experienţe. Viaţa pare să aibă ca scop tocmai această continuă
trăire de noi experienţe. Aşa ne-am putea explica relatările din alte
existenţe ale subiecţilor studiaţi
în circumstanţele amintite mai sus, dintre care multe au fost
confirmate prin confruntarea cu cronicile istorice, prin coincidenţa
cu date existente în viaţa reală.
Având în vedere caracterul continuu al cunoaşterii, ar părea logic
să admitem această ipoteză respinsă de religiile clasice.
S-ar putea, de asemenea, recurge la conceptele lui Jung despre
arhetipuri pentru a încerca să explicăm informaţiile existente în
memoria unui subiect din alte existenţe. Accesul la arhetipul
colectiv pare plauzibil, dar de ce au caracter individual? Este greu
de înţeles prin această ipoteză. Cert este că, prin conceperea
transmigrării Conştiinţei Cosmice de-a lungul unei pluralităţi de
vehicule fizice constituite de ea însăşi, obţinem mai multe
răspunsuri convenabile la întrebările ridicate de existentă, decât
prin cea a unicităţii noastre fizice.
Revenind la conexiunea noastră cu Sursa primordială, ni se spune
că aceasta s-a diminuat de-a lungul timpului prin decizia liberului
arbitru, care ne-a fost lăsat pentru a putea evolua prin căutare,
eroare şi succes în procesul de cunoaştere. S-ar părea că în parte
este preţul plătit pentru civilizaţia la care am ajuns sau, mai exact,
la care am fost lăsaţi să ajungem, iar pe de altă parte este
rezultatul presiunii instinctelor, care bat la poarta raţiunii. Dacă în
convieţuirea umană s-ar fi implicat doar raţiunea, înţelepciunea
civilizării instinctelor, cu siguranţă lumea ar fi arătat altfel şi n-ar
mai fi fost bântuită de tot ceea ce o subminează.
Atât în mesajul transmis lumii prin Shelley Yates, cât şi prin
afirmaţiile părintelui Arsenie Boca, dar nu numai, lumea pare să fi
scăpat de sub controlul instanţelor cosmice implicate în păstrarea
echilibrului său şi să fi ajuns într-un punct, care pune sub semnul
întrebării însăşi existenţa sa. Acesta este motivul pentru care
suntem insistent sfătuiţi să refacem conexiunea cu Sursa printr-o
comutare în gândire şi conştiinţă.
Sunt câteva condiţii pe care ar trebui să le îndepli¬nească omul
viitorului ca să-şi regăsească sensul pentru care s-a născut aici,
sub această formă, şi nu în alt Univers şi în altă formă.
Japonezii au o spiritualitate din care se pot extrage multe sfaturi
înţelepte. Când cineva este pe cale de a se enerva, ei îl sfătuiesc
să nu-şi tulbure armonia. Au şi cea mai mare longevitate dintre
toate naţiunile lumii. Tocmai pentru că ştiu să-şi păstreze armonia
şi să aibă un comportament, raportat la majoritatea populaţiei,
extrem de civilizat. Din vizita în Japonia am rămas cu cele mai
frumoase impresii. Inventivitate, ordine, igienă, politeţe. Ai un real
sentiment de confort când te afli acolo.
Sentimentul de calm, de pace şi de armonie interioară ar trebui să
fie păstrat la fel ca respiraţia. In mod continuu. Această stare este
cerută de chimia noastră internă pentru a păstra un pH în echilibru
o dată cu toate funcţiile corpului şi în primul rând cu sistemul
imunitar, care ne apără de boli.
Oscilaţia în sus şi în jos a pH-ului sangvin, dincolo de limitele
fiziologice, este rezultatul reacţiilor de stres cu toate consecinţele
expuse şi de acum cunoscute de toată lumea.
Sigur că nu este uşor, că viaţa nu este doar o plimbare pe o alee cu
trandafiri înfloriţi şi a fi calm, a nu te enerva este o lecţie ce trebuie
învăţată continuu. Are în primul rând o mare nevoie de această
lecţie sănătatea neuronilor, a creierului nostru. De aceea când,
inevitabil, pentru lumea în care trăim acum, avem motive de
supărare trebuie să ne surprindem conştient în această ipostază şi
să înlocuim prin simpla intenţie ecoul psihic al supărării cu
sentimentul de calm sau să evocăm o bucurie dintr-o experienţă
trecută ori doar imaginată ad hoc.
Imageria mentală, discutată în alte capitole, func¬ţionează şi aici.
Stresul este dăunător, generând o suferinţă somatică şi psihică, nu
numai prin intensitatea sa, ci şi prin durată. Este o necesitate vitală
pentru sănătatea noastră să nu purtăm ecoul său psihic prea multă
vreme cu noi, ci să-l eliminăm prin exerciţii care ne aduc opusul
efectului de stres.
Dacă stresul ne activează anumite zone din creier, prin meditaţie,
prin exerciţii de concentrare a atenţiei pe sentimente de bucurie,
fericire, calm etc. trebuie să activăm alte arii din creier care vor
corecta dezechilibrul chimic anterior.
Ştim acum că prin forţa gândului putem face minuni. Ne putem
menţine sănătatea, ne putem vindeca boli grave după cum am
amintit deja, ne putem dezvolta calităţi şi capacităţi deosebite.
Creierul nostru este cel mai bun instrument pe care noi şi
conştiinţa îl avem la dispoziţie.
Am vorbit pe larg de posibilitatea care ne-a fost dată de a ne
modela creierul prin ceea ce gândim nu numai funcţional, ci şi
anatomic, gratie capacităţii sale de neuroplasticitate şi
neurogeneză. Creierul nostru este ca o plastilină, figurativ vorbind,
pe care îl putem modela după gândurile şi emoţiile noastre.
Conştiinţa este, după cum am văzut, instanţa care pune creierul în
acţiune. Ea selectează reţeaua neuronală necesară procesării
informaţiei, în funcţie de conţinutul cognitiv şi afectiv al
gândurilor noastre, stabileşte conexiunile necesare amorsând
procesele prin care se formează uimitor de rapid, pentru structura
lor relativ complexă, noi sinapse.
într-un sens mult mai larg, eu văd conştiinţa ca o matrice primară,
un câmp cuantic, deci cu suport energetic, modulat în informaţia
care exprimă toate potenţialităţile morfogenetice şi funcţionale, nu
numai ale creierului, ci ale întregului organism. Este evident că se
exprimă la modul conştient prin creier, dar prin componentele sale,
care ţin de ceea ce numim inconştient, este prezentă la nivelul
tuturor celulelor noastre. întreaga noastră structură, de la celule la
organe şi sisteme este doar anatomie. Ceea ce le animă, le
imprimă o funcţionalitate, deci viaţă, este câmpul conştiinţei
noastre, care pune chimia să funcţioneze, ADN-ul să se implice,
anatomia să se mobilizeze.
Avem acum explicaţia, cel puţin ipotetică, de ce ne putem modela
creierul şi, prin el, întreaga noastră fiziologie, apelând la conştiinţă,
la voinţa de a fi propriul nostru Demiurg. Este uşor de înţeles în
context, de ce viitorul reclamă o conştiinţă spiritualizată, despre a
cărei necesitate se vorbeşte astăzi tot mai insistent, ca o soluţie a
depăşirii momentului critic din actuala istorie a omului.
Carlos Warter, profesor universitar de psihiatrie (Chile, Miami -
SUA), ai cărui părinţi, amănunt interesant, sunt din România, are o
viziune cuprinzătoare şi lucidă asupra potenţialului de cunoaştere
al umanităţii de-a lungul istoriei. Vorbind despre momentul istoric
pe care îl traversează omenirea, el ajunge la aceeaşi concluzie a
necesităţii unei conştiinţe spiritualizate.
Descoperirile de ultimă oră, în domeniul fizicii cuantice şi al
ştiinţelor neurocognitive, pledează pentru ideea că omenirea se
află în faţa unei revoluţii în cunoaştere care va marca sfârşitul
epocii de separaţie netă între lumea spiritului şi lumea materială.
Sunt tot mai vizibile semnele că se apropie momentul când cele
două tipuri de cunoaştere vor fuziona într-una singură, o
cunoaştere sintetică în care se va recunoaşte concomitenta, fie şi
doar aparentă, a celor două realităţi spre beneficiul întregii
omeniri.
Condiţionarea materială şi politică a dominat secolul al XX-lea
conducând la începutul globalizării la acest nivel. Suntem obligaţi
de evoluţia lumii şi de nevoia sa de a supravieţui multiplelor riscuri
care o subminează, să facem pasul următor al unificării în spirit,
singura cale prin care omul se poate regăsi pe sine, sensul său,
adevărata motivare a existenţei sale ca fiinţă gânditoare.
Mai devreme sau mai târziu, religiile vor înţelege nevoia de a se
deschide spre universalitate, spre o lume spiritualizată în care toţi
oamenii sunt trataţi, fără nici o discriminare, ca fii ai aceleaşi
planete, ai aceluiaşi Univers şi cu aceleaşi drepturi în faţa Sursei
unice a întregului existent.
Când conştiinţa tuturor oamenilor va face saltul
la înţelepciune, indiferent de calea aleasă, aceea a unei
educaţii spirituale sau doar civice şi ştiinţifice, în virtutea
căreia vom recunoaşte şi vom milita pentru dreptul
tuturor la fericire, în lume va domni pacea, armonia şi
iubirea despre care de mii de ani vorbim continuu şi în van.
Atei sau aderenţi la o religie, trebuie să recunoaştem onest că dacă
s-ar fi respectat dezideratele pronunţate acum două mii de ani -
altruismul şi iubirea, sau cel puţin, compasiunea care exclude ura
pentru semenii noştri, tratarea lor fie şi numai ca fii ai aceluiaşi
Univers, cu aceleaşi drepturi - lumea ar fi avut cu totul altă
evoluţie. Poate spune cineva în virtutea a tot ceea ce ştim astăzi
despre noi că aceste deziderate sunt eronate sau periculoase
pentru a fi universal acceptate? Dar poate că în acele vremuri când
au fost Spuse erau prea mari discrepanţele dintre oameni ca nivel
de civilizaţie şi de cunoaştere şi deci nu puteau fi înţelese de toată
lumea, la fel, spunem noi, încercând să găsim o scuză. Astăzi, însă,
într-o lume globalizată nu mai pot fi invocate astfel de scuze.
Ca o concluzie la tot ceea ce am scris până acum, cred că avariţia,
ura şi indiferenţa faţă de viaţa semenilor este cauza tuturor
tragediilor umane. Trebuie, suntem obligaţi, dacă vrem să ne
schimbăm soarta, să găsim înţelepciunea de a ne elibera de aceste
poveri pe care le purtăm de mii de ani în sufletele noastre. Şi calea
este una singură: schimbarea modului de a gândi prin edificarea
unei alte conştiinţe, o conştiinţă spiritualizată sau hiperconştiinţă,
după cum a mai fost numită.

CAPITOLUL 13
SOCIETATEA, ASTĂZI
Nici o fiinţă umană nu se poate împlini pe sine, dacă societatea nu-
i oferă premisele necesare.
Venim pe lume sub semnul fericirii şi nu al nefericirii.
Naşterea este cel mai mare mister al Universului, care sfidează
orice pretenţie de cunoaştere. Este de ajuns o întâlnire voită sau
întâmplătoare a două celule germinative în lumea animală sau
întâlnirea unei seminţe cu un sol prielnic şi în clipele următoare se
declanşează o forţă invizibilă, venită parcă din Neant, care va
antrena o înmulţire de celule cu o viteză fantastică, incredibilă în
raport cu cea de înmulţire la adult, pentru a forma o nouă fiinţă, un
nou fir de iarbă.
Cred că ar fi fără sens ca Universul să se concentreze şi să
declanşeze un asemenea ansamblu uriaş de evenimente pentru a
aduce pe lume o fiinţă destinată nefericirii. Şi dacă aceste situaţii
sunt totuşi întâlnite, cauzele sunt generate de modul defectuos de
implicare a omului în relaţiile cu semenii săi şi de necunoaştere a
tuturor factorilor, care concură la procesul de înfiripare a unei
fiinţe.
Ignoranţa şi imperfecţiunea normelor de reglementare a relaţiilor
interumane sunt cauzele care conduc la insatisfacţie şi nefericire.
După mii de ani de căutări, plecând de la simpla observaţie
empirică, până la posibilităţile laboratoarelor moderne, cred că
omul actual este capabil să se conştientizeze pe sine şi să se
raporteze la toate reperele, care îi determină existenţa.
Ne reamintim că Aristotel spunea că omul este prin excelenţă o
fiinţă socială, un zoon politikon. In consecinţă, dincolo de biologie,
împlinirea, satisfacţia, fericirea sa nu poate fi desprinsă de
contextul social. Este terenul, pe care s-au exersat multe minţi
strălucite, mulţi filosofi şi teoreticieni în probleme economice şi
sociale.
Nu se poate formula o concluzie în acest sens fără o scurtă
incursiune în istoria filosofiei politice şi economice.
Trebuie spus de la început că toate sistemele de gândire
referitoare la existenţa socială au privit omul ca centru al tuturor
preocupărilor.
Făcând o sinteză a gândirii filosofice şi politice de-a lungul timpului,
se pot distinge câteva repere:
- Relaţia omului cu statul;
- Relaţia omului cu sine ca fiinţă raţională sau dominată de
instincte, pe care am abordat-o deja în alte capitole.
Relaţia omului cu statul este una dintre cele mai dificile şi delicate
probleme la care nimeni nu a dat o rezolvare în stare să satisfacă
ambii termeni.
Până unde merge libertatea individuală şi unde încep interesele
statului?
Omul se naşte liber, şi prin însuşi acest act, are o serie de drepturi
naturale: dreptul la viaţă, dreptul la libertate, dreptul la siguranţă,
dreptul la proprietate, dreptul la egalitate în faţa legii, a şanselor
etc. Toate aceste drepturi trebuie garantate şi apărate de statul în
care trăim.
Ni se spune că doar statul democratic poate fi garantul lor. Dar ce
este statul?
Statul este o convenţie, un contract între cetăţeni cu drepturi
egale, care, din nevoia de a-şi putea exersa drepturile, acceptă să
se constituie într-o comunitate căreia îi acordă o anumită putere.
Această definiţie mi se pare a fi incompletă şi cu un caracter
evident politic. Explicabilă însă prin oroarea pe care a inspirat-o
dominaţia asupra omului, a puterii absolute. Sunt sigur însă că
primele comunităţi umane nu s-au închegat pentru că oamenii nu
erau liberi să „vorbească", ci pentru că le era foame. Era greu
pentru un singur om să doboare un vânat mare, spre exemplu, un
mamut. Foamea a determinat şi încălcarea teritoriului după hrană
şi atunci au avut şi nevoie de apărare, de securitate a vierii.
La modul concret, dacă un om singur şi-ar putea satisface în primul
rând cerinţele de a trăi, n-ar avea nevoie de niciun stat. Dar asta
presupune să-şi asigure singur hrana, hainele, casa, mijloacele de
transport, nevoile culturale, spirituale etc, ceea ce, evident, nu
este posibil. Din acest motiv aş spune că în definiţia statului ar
trebui plecat de la posibilitatea asigurării condiţiilor de existenţă
mai întâi, celelalte nevoi situându-se în planul următor.
Este important acest amănunt? Categoric, da. Pentru că de aici
decurge în primul rând, obligaţia mea către ceilalţi semeni. Nu este
normal ca, mai întâi să dăm, şi apoi să cerem? Dacă rumeni nu dă
şi toţi cer, de unde să ni se dea? Dacă*pretind, cum este normal,
ca vehiculul cu care merg să fie de bună calitate nu este normal ca
şi hainele, pe care eu le confecţionez, spre exemplu, pentru uzul
altora să fie de aceeaşi calitate? Spun toate astea pentru că există
la un anumit nivel social mentalitatea că noi avem numai drepturi,
dar nicio obligaţie. Ne aducem aminte de cuvintele lui J. F.
Kennedy, prin care le spunea concetăţenilor să nu se întrebe
numai ce le dă America lor, ci şi ce dau ei Americii.
Aici se naşte primul conflict dintre individ şi stat, dintre drepturile
omului şi puterea în stat, linia de echilibru oscilând într-o parte sau
alta în funcţie de caracterul politic al unui stat.
în reglementarea relaţiei dintre individ şi stat, se ridică întrebarea:
Ce este mai important - binele individului sau al statului?
Ecourile acestei întrebări puse încă din secolul al XVI-lea sunt şi
astăzi auzite în discuţiile politologilor de pretutindeni.
Thomas Hobbes (1588-1679) îşi exprimă limpede opinia prin
definiţia pe care o dă statului: „un contract între cetăţeni cu
drepturi şi obligaţii egale de a se supune unei puteri de stat
recunoscute, renunţând la drepturile lor pentru a primi ocrotire şi
asistenţă juridică".
Fără intervenţia statului, spune Hobbes, oamenii au tendinţa, prin
natura lor despotică, de a deveni ceea ce a fost definit prin celebra
formulă: Homo homini lupus. Tot lui Hobbes îi aparţine şi cinica
formulă „războiul tuturor contra tuturor".
John Locke (1632-1741) - pune accentul pe drepturile naturale ale
omului. Omul este liber de la natură şi toţi oamenii se nasc egali,
spune el. Toţi oamenii au dreptul la viaţă şi la libertatea care nu
încalcă drepturile altuia.
Este de reţinut şi această formulă, care se vrea a fi absolut
justiţiară: omul are dreptul la proprietate privată dar numai în
limitele trebuinţelor sale şi nu în exces. In opinia mea, dacă
societatea de mai târziu ar fi ţinut seama de această condiţie,
multe din injustiţiile sociale şi din victimele nevinovate ale
revoluţiilor sociale, poate chiar şi cele ale războaielor, n-ar mai fi
existat.
„Nu oamenii sunt pentru stat, ci statul pentru oameni" spune Locke
devenind astfel un precursor al liberalismului modern.
Principiile statului de drept - referitoare la separarea puterilor
executivă, legislativă şi juridică în stat îşi au părinţii în Locke şi
Montesquieu. S-a pus, astfel, piatra fundamentală a democraţiilor
occidentale bazate pe statul de drept. Şi John Locke a mai lăsat
ceva lumii moderne: teoria statului constituţional.
Mentorii principali ai liberalismului sunt Alexis de Tocqueville şi
John Stuart Mill.
Liberalismul pune accent pe individ şi nu pe stat. Statul are datoria
de a ocroti individul, care are dreptul de a-şi gestiona viaţa aşa
cum vrea el. Este pledoaria pentru statul minimal, despre care vom
mai discuta.
Liberalismul optează pentru egalitate în faţa legii, libertatea
exprimării, dar nu egalitate materială.
în opoziţie, socialismul a optat pentru prioritatea statului în faţa
individului şi egalitatea materială, singura condiţie pentru
egalitatea în faţa legii.
în ceea ce priveşte libertatea individului, socialismul şi liberalismul
au o poziţie complet opusă: de la libertatea totală a liberalismului
la cea dependentă de interesele statului, în socialism.
Immanuel -Kant postulează că libertatea indivi-duală se opreşte
acolo unde începe libertatea celuilalt, limitarea sa fiind necesară
convieţuirii umane.
Ce înseamnă o libertate fără limite ne spune Karl R. Popper,
afirmând că libertatea absolută este un nonsens, şi aminteşte de
formula, deja citată de noi, a lui Kant,
după care libertatea fiecăruia trebuie să fie compatibil; cu
libertatea celorlalţi.
Fără să recurgem la formulările oamenilor celebr: cred că este de
competenţa bunului-simţ să înţelegeri condiţiile libertăţii
individuale, doar uitându-ne în juru nostru. Nici în pădure nu poţi fi
complet liber. Dacă vt distruge sursele de hrană din jurul tău vei
muri de foam şi vei fi obligat, din propriu interes, să respecţi
pădure* Cu atât mai mult într-o societate civilizată. Eu cred c
înainte de a se oferi unui om libertatea, după sistemv lumii
moderne, este necesar mai întâi un minimum d educaţie civică,
pentru a şti ce să facă cu libertatea. Eu a folosi o altă formulă: într-
un stat democratic şi civilizî fiecare om are dreptul de a fi apărat
de libertatea abuzivă altuia. Există, fireşte, legi, dar cu condiţia să
se şi aplice.
K. R. Popper este adeptul societăţii deschis la baza căreia situează
nonviolenţa, ca fundament ; civilizaţiei. Pentru eliminarea violenţei
el propune măsu educative şi cenzura asupra propagării acesteia
pri mass-media. „Noi ne educăm copiii în spiritul violenţi prin
televiziune şi alte mijloace de comunicare". E aceea, spunea el,
trebuie instituită aici cenzura statulu „Televiziunea a devenit o
mare nenorocire, deşi ar putut fi o mare binecuvântare".
Propagarea violenţei esi o „educaţie nebunească".
Intre statul minimal al gândirii liberale, care n trebuie să aibă nicio
intervenţie în societate şi econom şi statul maximal, paternalist,
care vrea să controler toate libertăţile, Popper are o atitudine
ambiguă: „ din principiu şi din motive morale fără paternalis:
treburile nu merg". Dar nu trebuie să ne anxietăm di această
afirmaţie, pentru că ceea ce îi revin acestui st: „paternalist", în
concepţia sa, sunt doar nişte atribui fireşti oricărui stat civilizat
cum ar fi purtarea centurii de siguranţă, apărare, taxe şi impozite
etc.
Popper susţine totuşi că principiul statului minimal este utopic.
Viziunea liberalismului fără nici o intervenţie a statului este naivă,
zice el, şi vom vedea că nu este singurul care exprimă această
opinie.
Orice schimb de piaţă trebuie reglementat, altfel nu este comerţ, ci
jaf. Nu ştiu la ce piaţă se referă Popper, dar în ceea ce priveşte
piaţa liberă a produselor alimentare o pot confirma toţi românii... în
afara unui sistem legislativ nu este decât haosul, continuă el.
Popper supune, de asemenea, unui tir bine ţintit şi revoluţiile
democratice. „Democraţia în sine nu înseamnă nimic bun în mod
special", dar are rolul de a bloca dictatura, prin creşterea statului
de drept.
Un principiu al statului de drept îl constituie egalitatea în faţa legii,
pe care socialismul nu l-a respectat niciodată, pe vremea când
aresta cu uşurinţă orice ins, doar bănuit, nu dovedit prin ceva că ar
fi duşmanul societăţii socialiste. în statul de drept, democratic
acest principiu prevede că nimeni nu poate fi socotit criminal până
ce nu s-a dovedit crima. Cum să explicăm atunci arestările în
avalanşă ale unor oameni, doar bănuiţi, dar nedovediţi, purtaţi cu
cătuşe la mâini în faţa posturilor de televiziune, special incitate?
La vremea acestor arestări televizate era şef al guvernului un
intelectual subţire, cu studii în drept. Să fi uitat domnia sa acest
amănunt de filosofie politică şi juridică? Nu^intră în principiile
statului de drept şi dreptul la demnitate? Ce posibilităţi are un om
denigrat public să-şi refacă prestigiul după ce justiţia i-a dovedit
nevinovăţia? De unde vine această răutate gratuită şi imorală a
puterii şi a mediei care, în fond, este contrară principiilor statului
de drept?
Democraţia, care are la bază statul de drept, a fos creată tocmai
pentru a preveni abuzul puterii. Cu conditi ca să şi funcţioneze.
Am putea spune şi noi ca o concluzie la cele d mai sus că regula de
aur este aceea'de a nu comite niciui exces cum spunea Pascal şi
niciun abuz, nici al puteri şi nici al liberului arbitru, cum spune
Popper. Şi pot de de exemplu, ca abuz al puterii cu consecinţe
dramatice teroarea instaurată de dictatura iacobină, în care au
căzu numeroase victime, uneori doar la un simplu denunţ, <
simplă impresie sau doar la o răutate, ca şi, mai aproap de noi,
teroarea stalinistă întinsă până la ţările satelite sai toate
pogromurile săvârşite de-a lungul istoriei.
Ca abuz de libertate putem cita exemplele lui K. F Popper
referitoare la extinderea periculoasă a violenţei, i consumului de
droguri, a criminalităţii îngrijorătoare î\ rândul minorilor etc.
Filosofiile politice au avut ca obiect nu numa caracterul politic al
statului ca reflectare asupra existenţe umane, ci şi al omului în
raporturile sale cu societatea.
Arthur Schopenhauer (1788-1860) considera omu ca fiind stăpânit
de o „voinţă de a fi" de sorginte cosmic şi datorită căreia lumea
este iraţională, dominată di instincte şi răutate. Din acest motiv
este o lume a suferinţei viziune care nu era străină de filosofia
hindusă.
Pesimismul său rezida în conştiinţa că omul si manifestă prin
instincte în loc să-şi exprime măreţia prii raţiune, spirit şi cultură.
Şi Nietzsche avea sentimentul tragediei umane când spunea să se
facă din disperare sursa speranţei, da: în acelaşi timp proslăvea
voinţa de a fi, voinţa de a deven un supraom, care sfidează
principiile moralei creştin< („o morală de sclavi") al compasiunii şi
al smereniei „Dumnezeu a murit" spunea el.
Opus pesimismului lui Schopenhauer, idealismul german (Hegel,
Fichte, Schelling) cultiva o filosofie optimistă în centrul căreia situa
nu instinctele ci raţiunea, idee pe care o împărtăşeau, de
asemenea, şi enciclopedism francezi.
Principiul fundamental al lumii stă în spirit, spunea Hegel, omul, ca
şi lumea, înscriindu-se în coordonatele raţiunii. Lumea este văzută
de Hegel ca rezultat al evoluţiei dialectice a Spiritului sau raţiunii
universale.
Jean Jacques Rousseau este unul dintre gânditorii căruia Revoluţia
franceză din 1789 îi datorează imens. Din nefericire nu apucă să-şi
vadă opera în acţiune, murind numai cu un an înainte de
izbucnirea revoluţiei.
Prin Contractul social (1762), Rousseau caută să ofere o soluţie
viabilă relaţiei dintre libertăţile individuale şi prerogativele
societăţii.
Este un adept al întoarcerii la natură, punând în contrast
perfecţiunea acesteia cu ceea ce el numea calamităţile civilizaţiei.
Exercită o influenţă importantă asupra idealismu¬lui german,
având o contribuţie esenţială în geneza curentului romantic.
Revenind la definirea raportului dintre om şi societate ca una din
premisele importante ale împlinirii şi satisfacţiei umane, ne
propunem să mai aducem în această discuţie încă două mari
autorităţi în domeniu.
John Kenneth Galbraith este un cunoscut om de ştiinţă americafl,
fost profesor la Harvard, ambasador al SUA în India şi consilier pe
probleme economice al preşedintelui J. F. Kennedy. Vom face o
scurtă trecere în revistă a lucrării sale „Societatea perfectă" (1997)
- în care este analizată starea socială într-una dintre cele mai
cunoscute democraţii, cea din SUA. După cum se exprimă autorul,
fiinţele umane sunt pretutindeni la fel, indiferent unde trăiesc. în
consecinţă relaţia om-societate văzută din SUA este un model de
reflectare valabil pentru omul de pretutindeni.
De la început suntem avizaţi că o societate nu este perfectă atâta
vreme cât există suferinţa pentru cei pauperi.
Trebuie să precizăm că J. K. Galbraith nu este împotriva societăţii
de tip democratic american, ci a imperfecţiunii acesteia.
Imperfecţiunea socială îşi are cauzele într-o serie de constrângeri
ce ţin de natura umană, de istorie, de modelele de gândire, de
rigorile constituţionale şi legislative, de politica de partid şi cea a
corporaţiilor.
Galbraith încearcă o analiză lucidă a societăţii timpului său făcând
net distincţia între ceea ce este realizabil şi ceea ce este doar
utopic.
O societate perfectă în concepţia autorului, trebuie să confere
omului satisfacţie prin asigurarea libertăţii individuale, bunăstarea
şi egalitatea rasială şi etnică. In acelaşi stil lucid, remarcă însă că
toate aceste libertăţi individuale sunt anulate de lipsa mijloacelor
de existenţă şi mai concret, a banilor.
Savantul Galbraith recunoaşte, după cum vedem, că prima
aşteptare a unui om de la societate este asigurarea materială,
securitatea persoanei şi abia apoi, cu stomacul plin, este dispus să
şi voteze.
Galbraith recunoaşte, de asemenea, că, dacă socia¬lismul a eşuat
în dorinţa de a realiza o societate perfectă, nici capitalismul nu
poate avea o astfel de pretenţie. Există o democraţie, dar ca şi
Popper, observă că ceea ce ar trebui să însemne demos - kratein,
guvernare prin popor, este în mare măsură o conducere a celor
avuţi.
Omul din popor, spune Popper, la care am revenit doar pentru
context, alege, dar după aceea puterea nu este a sa, ci a celor
aleşi. Observăm cu toţii apoi că de caliltatea celor aleşi depinde şi
calitatea guvernării. Popper are critici şi la adresa sistemului
electoral proporţional, în virtutea căruia un ales sau un guvern
devine legitim. Şi aduce ca argument venirea la putere a lui Hitler.
Şi el a fost ales legitim, iar puterea deplină i-a fost acordată prin
majoritate parlamentară.
Un punct de vedere diferit de principiile libera-lismului, pe care se
bazează democraţiile moderne şi cu atât mai interesant cu cât vine
din partea unui economist ca Galbraith, de mare competenţă şi nu
a unui simplu teoretician rupt de realitate, este opinia sa că o
economie modernă nu poate fi performantă fără intervenţia
statului. Există domenii, spunea el, în care funcţiile şi serviciile
statului sunt necesare şi superioare. Sunt activităţi economice,
care nu trebuie să fie subordonate principiului concurenţei.
Chiar dacă pot să nu fiu crezut, doresc să spun că am fost convins
cu multă vreme înainte de '89 de eşecul socialismului, asistând
doar la absurditatea unor măsuri, care însemnau investiţii masive,
făcute numai pentru a se respecta nişte sloganuri ideologice,
doctrine care erau complet rupte de realitate. Din nefericire,
această practică stupidă o văd adeseori continuată şi astăzi. Şi iată
şi opinia acestui economist de vârf al Statelor Unite, referitor la
acest subiect. Principiul dominant al unei societăţi eficiente trebuie
să fie raţiunea pragmatică şi nu cea doctrinară (s.n.). Şi pentru a fi
şi mai clar revine cu această precizare: într-o societate raţională şi
sănătoasă strategia nu trebuie să fie subordonată ideologiei şi
doctrinei. Şi pentru a ilustra această idee, exemplifică prin
necesitatea susţinerii financiare de către stat a staţiunilor agricole
experimentale, cercetările lor fiind de interes naţional. Probabil că
numai în SUA aceste structuri sunt de interes economic pentru că
în alte zări, nu numai că sunt ignorate, dar au devenit foarte
atractive pentru terenurile pe care le deţin!
Un alt exemplu ilustrativ dat de Galbraith este acela al Japoniei,
care s-a dezvoltat după război investind în cercetare şi servicii de
utilitate publică.
Intr-o societate perfectă sau, aş spune, mai repede, normală, toţi
membrii săi ar trebui să aibă o existenţă normală. Şi persoanele cu
deficienţe fizice sau psihice nu trebuie să facă excepţie. Pentru toţi
trebuie să se găsească soluţii de asigurare a unei existenţe
normale. Nimic nu este mai umilitor pentru un popor decât să vezi
străzile pline de oameni ajunşi în situaţia de a cerşi, fie pentru că
nu au capacitatea de a se întreţine, fie pentru că, după o viaţă de
muncă, în loc de răsplată, trebuie să apeleze la mila publică.
Se crede că în societăţile postsocialiste conduc oameni cu şcoală.
Să nu realizeze ei că în lumea în care încă suntem este o şansă de
a te naşte normal, şi o neşansă pentru cei ce se nasc cu deficienţe
sau ajung aici fără să aibă nicio vină şi că este moral şi uman ca
societatea să-i preia pe seama sa, adică a celor valizi?
în comentariul vizavi de o societate normală, Galbraith acordă un
loc deloc minor sărăciei, atrăgând atenţia asupra riscului de a
conduce la vicii, violenţă, crimă şi revoltă. Sărăcia este una din
cauzele nu numai de suferinţă, ci şi de dezordine socială. Dar
trebuie spus că dincolo de consecinţele sociale ineluctabile ale
sărăciei este în acelaşi timp expresia nepăsării, a egoismului şi
lăcomiei celor care se îmbogăţesc pe seama altora, atitudine care
este dezavuată de la John Locke până la Popper şi o mulţime de alţi
comentatori ai timpului nostru. O doctrină care admite sărăcia, ca
pe o stare firească, este imorală şi antiumană. O fi auzind
cineva...?
Ives Gandra Martins este profesor de Drept cons¬tituţional şi Drept
economic (Universitatea Mackinzie - Brazilia) şi membru în
numeroase foruri academice. în lucrarea „O viziune supra lumii
contemporane" (2001), este prezentată o vedere critică asupra
problemelor cu care se confruntă societatea modernă. Influenţat
probabil şi de problemele sociale şi economice ale ţării sale -
Brazilia -, accentele critice ale lui Martins sunt mai apăsate decât
ale lui Galbraifh, vizând îndeosebi consecinţele globalizării pentru
ţările cu economie nedezvoltată.
Grupul celor şapte hotărăsc ordinea mondială vizând în primul rând
propriile interese.
Celorlalte ţări li se acordă un interes în funcţie de fidelitatea
manifestată, de nevoia de pieţe de desfacere a propriilor produse
şi de posibilitatea de a fi folosite ca scut militar în calea unor
potenţiali inamici.
„Globalizarea economiei... redeschide calea capita¬lismului
sălbatic" pentru că sunt favorizate ţările dezvoltate ale căror
produse obţinute prin tehnologie modernă le creează un statut
preferat.
în ţările nedezvoltate sunt preferaţi la conducere „birocraţi
mediocri şi politicieni corupţi, preocupaţi numai de interesele celor
care îi sprijină şi indiferenţi faţă de problemele majore ale ţării".
Guvernele acestor ţări sunt considerate de Martins ca fiind lipsite
de orice viziune strategică.
Supune, de asemenea, unei ascuţite critici noţiunea de politician,
căruia îi face un portret, aş spune istoric, prezent în toate epocile şi
pretutindeni.
Politicianul vrea puterea numai pentru sine. Nu are nici o viziune
de om de stat. Este o pletoră de politicieni, dar lipsesc oamenii de
stat, spune el.
Efortul principal al politicianului este ţintit pentru învingerea
adversarului. Ca să poată rămâne la putere va folosi toate
mijloacele pentru a convinge alegătorii că el este cel mai bun, iar
adversarul cel mai rău.
Având un timp scurt la dispoziţie, până la noi alegeri, cu rezultat
imprevizibil, îşi fac rapid legi, care să-i favorizeze căutând să
profite cât mai mult de puterea temporară.
Este absolut frapant cât de asemănătoare sunt aceste opinii ale lui
I. G. Martins cu cele ale lui Karl R. Popper, mergând uneori până la
identitate de cuvinte. Adversarii sunt totdeauna răi, iar cei care
conduc sunt totdeauna buni, de aceea ei trebuie să fie cei aleşi -
spune Popper caracterizând sloganurile politicianiste. Şi parcă
pentru a ne sublinia că nimic nu-i nou sub soare, că firea omului
este aceeaşi în toate timpurile şi în toate geografiile, ne aminteşte
de bavardajul propagandei marxiste, în care cei buni erau
comuniştii, iar cei răi erau capitaliştii. Toţi, fără excepţie. Aşa era
porunca de partid.
O asemenea atitudine, spune Popper, este imorală, pentru că
stârneşte ura şi ura nu clădeşte nimic, ci duce la ruină. Cum s-a şi
întâmplat şi cum se va întâmpla şi cu cei care continuă să cultive
ura.
Popper nu se arată nici el prea încântat de sistemul partidelor
politice spunând că „ar trebui să înlocuim acest oribil sistem al
partidelor" reproşându-le, ca şi Galbraith şi Martins, vina de a
condiţiona deciziile de politica de partid. Intr-o societate normală şi
raţională strategia n-ar trebui să fie subordonată ideologiei - spune
J. K. Galbraith.
O noţiune întâlnită şi la Popper, şi la Martins: criza valorilor în
societatea modernă. Dispariţia lor ca repere de referinţă în
aprecierea valorilor conduce la instabilitate, libertinaj, corupţie,
violenţă, viciu, dispreţul faţă de semeni şi lipsa de consideraţie
pentru valorile autentice. Locul valorilor este luat de vedete de o
zi.
Intoleranţa psihică şi iritarea manifestată violent faţă de semeni a
devenit o caracteristică neaşteptată a timpului nostru. Limitele de
rezistenţă biologică şi psihică sunt depăşite de avalanşa de
evenimente şi de solicitări la care este supus omul de astăzi.
Consecinţa o constituie frecvenţa cu creştere alarmantă a
patologiei psihice (depresii, suicid etc.)
Omul de astăzi „are orizonturi, dar nu are şi perspec¬tive", motiv
pentru care devine frustrat şi revoltat.
Statul bunăstării sociale a dat faliment, spune Ives Gandra Martins.
Dintre instituţiile pe care se sprijină democraţia în lumea modernă,
presa reprezintă un pilon principal. Ştirea, observă Martins, este cel
mai bun şi cel mai rău tribunal al istoriei care face dreptate, dar şi
nedreptate ireparabilă.
Ştirea formează şi deformează, mizându-se pe acea masă de
oameni uşor influenţabilă, fără cultura necesară digerării
adevărului.
Intr-un mod prea dur, poate cu o anumită parte a presei din zone
pe care le cunoaşte mai bine, Martins spune că presa în societatea
actuală este mai mult „denunţătoare" decât „formatoare, pe post
de jandarmi şi nu de creator de modele sau de proiecte pentru
ţară".
In loc de căutare a adevărului, presa este animată de „reportajul -
bombă", care nu informează, ci dezinformează oamenii. Şi dă un
exemplu din presa locală. Dacă dintr-o sută de preoţi catolici, unul
a comis un delict contra preceptelor Bisericii Catolice, presa nu va
vorbi despre cei 99 de preoţi corecţi, ci despre acel unul incorect,
ca şi cum ar reprezenta întreaga instituţie. Viaţa obişnuită nu
reprezintă o ştire, ci doar faptul ieşit din comun, remarcă Martins.
A prezenta doar partea „putredă" a societăţii, adaugă el, înseamnă
a oferi doar modele de deviere comportamentală, care stârnesc
curiozitatea pentru violarea intimităţii celorlalţi, pentru scandaluri
publice, pentru tot ceea ce are lumea mai respingător.
Personal cred că este nevoie de o mare prudenţă şi
responsabilitate a lucrătorilor din mass-media pentru că uneori
„ştirile" pot avea drept consecinţe nu numai o simplă denigrare a
unor persoane, ci pot conduce la acţiuni de linşaj public aşa cum
era să se întâmple cu călugării de la Mănăstirea Tanacu. Să recitim
ce spune Gustave Le Bon vizavi de uşurinţa cu care poate fi
stârnită o mulţime.
Iată un exemplu de blamare a unei întregi categorii sociale şi
anume a medicilor. în iunie 2007 s-a discutat pe un post de
televiziune al cărui nume vreau să-l trec în tăcere, cazul unei fetiţe
de 12 ani care a decedat într-un spital. Modul în care a fost însă
discutat a generat o mulţime de mesaje, scrise pe manşeta
ecranului. Le reproduc întocmai, aşa cum le-am înregistrat:
„Majoritatea medicilor sunt criminali cu diplomă. Trebuie să fie
omorâţi". „Ruşine pentru medicii din România. Sunt nişte
incompetenţi". „Pedeapsa cu moartea pentru medici".
Sunt total de acord cu această atitudine dacă s-a dovedit de către
justiţie că acel medic a comis intenţionat o crimă. Nimeni nu
trebuie să fie mai presus de lege. Dar s-a adus vreun argument în
acest sens? Şi dacă nu, este convins(ă) reporterul acelei emisiuni
că merită o astfel de „recunoştinţă" tot corpul de medici din
România, aşa după cum a permis să se scrie pe ecran? Ştie domnul
(doamna) câţi ani studiază un medic până ajunge să lucreze într-un
spital şi câte examene are de dat toată viaţa sa? Nu spune nimănui
nimic faptul că în actualele condiţii facultăţile de medicină nu mai
sunt agreate de tineri, că sunt mai multe locuri decât candidaţi, iar
medicii existenţi părăsesc, tot mai mulţi, ţara? Chiar nu
interesează pe nimeni cine va mai „îndrăzni" să fie medic şi cine se
va mai ocupa totuşi de sănătatea noastră?
La capitolul dedicat sistemului nervos, am citat o serie de
cercetători ca Stephen Kosslyn ş.a., care au subliniat nocivitatea
pentru creier, mai ales la vârste tinere, a scenelor de violenţă.
Creierul se modelează anatomic şi funcţional pe genul prevalent de
informaţie care i se oferă. Personalitatea, caracterul şi
comportamentul vor purta amprenta informaţiei pe care o
prelucrăm. Devenim ceea ce gândim şi simţim. Toate cărţile de
psihologie scriu despre modelarea caracterului şi
comportamentului în funcţie de modelul social oferit. Nici nu
trebuie mers mai departe în căutarea de exemple. Este suficient să
privim ce se întâmplă în şcolile din întreaga lume. Avem ceea ce
cultivăm. Probabil că aşa se vrea de către „stăpânii" lumii.
Recunoaşte totuşi rolul presei şi justiţiei de a „tempera şi controla
guvernele". Despre criza valorilor în societatea actuală, Martins ne
spune că istoria arată că, acolo unde valorile se degradează,
civilizaţiile decad. Lipsa valorilor îl transformă pe om într-un individ
nociv pentru societate, pentru că nu are un reper în exercitarea
libertăţii. Individul fără valori etice îşi va impune dominaţia asupra
celui mai slab. De aceea cultul valorilor, dar a celor reale, nu
surogate, trebuie să fie o temă de învăţământ în şcoală pentru a fi
însuşit odată cu formarea personalităţii.
Referindu-se la libertate, I. G. Martins are o expresie fericită:
„libertatea este un drept reciproc". Pentru a respecta libertatea
celuilalt este nevoie de educaţie, cultură şi legi care s-o garanteze
şi care mai ales să fie aplicate. Fără o lege care să asigure
libertatea, rămânem cu o simplă iluzie.
In democraţiile moderne nu s-a găsit încă echilibrul între libertate
şi ordine. Şi voi fi aici de acord cu Daniel Dennet, care ne spune că,
fără ordine, s-ar putea ca nu peste mult timp să fim aşteptaţi la
colţul străzii de un ins înarmat cu un pistol atomic...
în concluzie la acest capitol, vom observa că raportul dintre om şi
societate este o ecuaţie de a cărei rezolvare depinde realizarea
noastră ca fiinţă biologică şi spirituală, împlinirea, satisfacţia şi
fericirea. Societatea viitorului va trebui, în consecinţă, să
restabilească raporturile dintre om şi societate pe un alt
fundament, în acord cu legea fiinţării sale, a finalităţii, pentru care
se află aici, creând condiţiile necesare desăvârşirii sale spirituale şi
edificării unui statut, care să-i permită convieţuirea cu semenii în
pace şi armonie.
Niciunul din modelele sociale încercate de-a lungul istoriei n-a dat
satisfacţia aşteptată. Toate au dezamăgit. O societate care admite
pauperitatea pentru 80 % din membrii săi nu este de acceptat,
fiind ori cinică, ori incapabilă să le rezolve nevoile în virtutea
dreptului lor natural.
Sunt de părere că singura sursă de inspiraţie pentru un model
social justiţiar îl constituie doar punerea în acord a legilor umane
cu cele ale Universului. Vreau să sper că omenirea va găsi în viitor
înţelepciunea necesară înfăptuirii acestui deziderat.

CAPITOLUL 14
LONGEVITATEA ÎN NOUA SPIRITUALITATE
Se estimează că o dată cu schimbarea frecventei câmpului
geomagnetic, se vor modifica toţi parametrii funcţionali ai
organismului, inclusiv durata vieţii.
Şi geofizicianul Braden, şi alte surse vorbesc despre extensia
capacităţii de percepţie a conştiinţei de la un registru
tridimensional la unul multidimensional. Aceasta ar fi o eră a
conştiinţei care va permite saltul de la comportamentul, adesea
reptilian, impulsiv şi agresiv, la unul spiritualizat. De la o conştiinţă
redusă doar la trebuinţele biologiei la una spiritualizată, a
motivaţiilor superioare.
Referitor la longevitatea omului din noul ciclu cosmic anunţat
insistent de o mulţime de surse amintite, se apreciază că o
influenţă majoră se va exercita la nivelul ADN-ului uman - suport al
informaţiei noastre genetice.
Reţeaua, grila magnetică a Pământului, aflată într-o continuă
dinamică, se spune că va afecta conştiinţa, spiritualitatea şi codul
genetic al celulelor noastre.
Dincolo de cele două spirale biologice cunoscute ale ADN-ului, se
vorbeşte de prezenţa în viitor a încă zece spirale, însă în plan
cuantic, al matricei energetice. La nivel profund deci, ADN-ul ca şi
materia s-ar manifesta multidimensional, fiecare din aceste
dimensiuni având ca atribute proprietăţi care vor implica schimbări
la nivelul conştiinţei, al capacităţii sale de percepţie, de stocare şi
de evocare a informaţiei, de reflectare a realităţii dincolo de
contingenţele comune.
Prin noul statut al conştiinţei capacitatea psihicului uman de a-şi
controla propriile funcţii biologice, inclusiv sănătatea şi
longevitatea, va fi extinsă la un nivel pe care nu l-au atins decât
practicanţii unor tehnici orientale ce şi-au extras seva dintr-o altă
cunoaştere spirituală şi care, surprinzător pentru mine, n-au făcut
decât sporadic obiectul unor studii ştiinţifice.
Dezvoltarea conştiinţei de sine, ni se spune, va per¬mite accesul
la divinitatea lăuntrică, la perceperea propriei realităţi cu care va
stabili noi raporturi armonioase, generatoare ale sentimentului de
fericire, de împlinire, de înţelegere a propriului sens.
Supus aceluiaşi câmp de frecvenţă şi ADN-ul din celulele noastre
va suporta, de asemenea, transformări evolutive.
Geneticienii apreciază că doar 3-10% din genele noastre sunt
active, implicate în procesele de modelare şi funcţionare a
structurilor din organism. Restul, sunt etichetate ca fiind „AND-
deşeu", „ADN inutil", opinie pe care nu toţi comentatorii
fenomenului o împărtăşesc. Cercetătorii ruşi şi alte surse
neconvenţionale atribuie, ipotetic, acestui ADN un rol de rezervă,
depozit pentru întreaga informaţie acumulată de-a lungul tuturor
experienţelor personale şi transpersonale. Aici ar fi sediul „setului
de instrucţiuni" necesar peregrinărilor noastre cosmice.
Segmentul cosmic al conştiinţei noastre, despre care s-a vorbit în
fenomenul NDE, conexiunile cu lumea subtilă a spiritului şi-ar avea
sursa în structurile invizibile şi de rezervă ale ADN-ului.
Aşa după cum afirmă geneticianul K. Murakami, o mulţime din
genele noastre inactive aşteaptă să fie activate. Sunt deja
acumulate multe date, care dovedesc posibilitatea dialogului
conştient cu propriile noastre gene şi „care abia aşteaptă să fie
activate", cum se exprimă Murakami. în condiţiile în care puterea
conştiinţei noastre va fi mult mai amplă în viitor şi registrul
posibilităţilor noastre de control asupra propriei biologii va fi extins.
Se afirmă că cercetătorii ruşi sunt în postura de a crea o nouă
medicină în care ADN-ul poate fi reprogramat prin cuvinte şi
frecvenţe radio. Asemenea şi altor comentatori şi ei sunt de părere
că ADN-ul nefolosit, ifcv&. ei în proporţie de 90%, ar servi ca
depozit de informare şi în comunicare. Acest ADN, susţin ei, ar
respecta o anumită gramatică asemenea oricărui limbaj. De aici s-
ar deduce că limbajul uman ar putea fi o reflectare a limbajului
ADN. Consecinţa imediată ar fi reacţia ADN-ului la cuvintele din
limbajul nostru, oferind posibilitatea de a acţiona, deci, asupra sa
prin control conştient. Ar fi reuşit, ni se spune, să controleze
defectele ADN-ului prin frecvenţe radio şi laser modulat în semnale
purtătoare de informaţie semantică.
Controlul ADN prin limbaj ar necesita modularea pe o anumită
frecvenţă şi o conştiinţă elevată. Stresul şi anxietatea ar bloca
această hipercomunicare cum o numesc cercetătorii ruşi. Se crede
că fiinţele gregare cum sunt insectele ar folosi o astfel de
hipercomunicare. Telepatia, hipnoza, visul, inspiraţia, sesizarea de
la mare distanţă a întoarcerii stăpânilor acasă de către câini etc. ar
fi posibile exemple de hipercomunicare.
Alte surse afirmă că ADN-ul emite fotoni pe frecvente de
megahertzi.
în studiul privind experienţele din timpul morţii clinice, publicat în
revista engleză de medicină Lancet (2001), Pim van Lommel se
întreabă dacă imensele rezerve de ADN, care nu este utilizat în
corp, nu ar avea un rol în codificarea conştiinţei.
Există o relaţie de determinare între minte şi gene, ne spune
geneticianul K. Murakami. Boala se naşte din minte şi poate fi
vindecată prin minte. Avem din nou o confirmare venită din partea
unor specialişti incontestabili în domeniu asupra capacităţii noastre
psihice de a controla, prin intenţie, ADN-ul.
Şi Murakami este de părere că nu folosim decât 10% din
patrimoniul nostru genetic. Ne naştem cu gene active care
dirijează în fiecare secundă mii de reacţii şi decid destinul celulelor
noastre. Avem în acelaşi timp gene inactive, care pot fi benefice
sau patogene. Dacă genele patogene nu sunt activate niciodată,
vom fi totdeauna sănătoşi. Sunt o mulţime de factori care pot
activa aceste gene patogene, începând de la condiţiile de mediu,
alimentaţie, poluare, stres, acumularea de radicali liberi, pe care
organismul nu-i mai poate neutraliza.
Factorii de ordin psihic au, de asemenea, o influenţă majoră asupra
genelor noastre. Avem în celulele noastre genele necesare pentru
a fi fericiţi. Nu aşteaptă decât să fie activate prin exprimarea
dorinţei, a intenţiei de a fi fericiţi. Am precizat că această atitudine
pozitivă faţă de viaţă a fost numită de K. Murakami „gândire
genetică".
Pentru cei neavizaţi o astfel de afirmaţie pare mult prea simplistă
pentru a fi şi funcţională. Este foarte important pentru practica
vieţii noastre să înţelegem fenomenul şi de aceea voi încerca să
aduc mai multe argumente. Am precizat în mod insistent că
fiecărei stări psihice - afective şi cognitive, în funcţie de conţinutul
său semantic - pozitiv sau negativ, îi corespunde, la nivelul tuturor
celulelor şi o anumită chimie specifică, un anumit
pH, favorabil sau nefavorabil sănătăţii şi deci implicit genelor
noastre. O chimie corespunzătoare sentimentului de fericire va
activa genele propice acestei stări, pozitive, şi va inactiva genele
negative generatoare de tristeţe şi boală.
Pe de altă parte, am discutat la capitolul dedicat conştiinţei despre
rolul său în controlul proceselor mentale în amorsarea reţelelor
neuronale necesare pentru a exprima o stare psihică sau alta şi
prin acestea capacitatea sa de a influenţa întreaga noastră
fiziologie şi fiziopatologie.
Aşadar, cu rarele excepţii ale unor accidente survenite dincolo de
voinţa noastră, stă în puterea minţii noastre de a ne modela
creierul, mintea şi sănătatea corpului noastru şi implicit, durata
vieţii.
„A şti şi a vrea" sunt cele două verbe necesare pentru a fi împliniţi.
Am comentat în capitolele anterioare exemple concrete de
readucere prin concentrare mentală, deci prin voinţă, a unor
parametri biologici la vârste cu 10-15 ani mai tineri, exemple de
vindecare prin voinţă a unor boli grele (Martin Brofman, Bernie
Siegel). Marii maeştri ai unor tradiţii spirituale orientale au dovedit,
inclusiv prin experimente monitorizate, în condiţiile laboratoarelor
moderne, că prin voinţă şi o practică îndelungată şi susţinută pot
realiza performanţe incredibile cu propriul lor organism. Multe
dintre aceste performanţe, exploatate adesea doar în Scopuri
lucrative, ar trebui să devină bunuri comune, integrate în
cunoaşterea ştiinţifică şi nu numai empirică, aşa cum sunt astăzi.
Avem în celulele noastre toate genele necesare pentru a ne
transforma după propria voinţă. însăşi evoluţia lumii vii a fost
posibilă graţie capacităţii genelor noastre de a se recombina şi
adapta la condiţiile variabile ale mediului de viaţă. Avem înscrise în
celulele noastre programele care ne permit o continuă adaptare,
fapt ce presupune activări şi inactivări de. gene, combinări şi
cooperări de gene şi funcţii, sinteze, faceri şi desfaceri de reţele
neuronale, crearea de noi sinapse şi neuroni ca şi dispariţia altora
şi nu numai selecţie, competiţie şi anihilare a unor indivizi mai
puţin dotaţi. Este surprinzător pentru mine cum, aflaţi în plină
dezvoltare a geneticii, ne putem cantona şi limita la nişte concepte
pur mecaniciste ale secolului al XDC-lea.
Dacă la baza lumii am situat până acum conflictul, lupta în
interiorul speciilor ca şi între ele, ca premisă a evoluţiei, a sosit
momentul să renunţăm la violenţă şi să ne utilizăm capacităţile
psihice, care ne-au fost date tocmai pentru a ne putea transforma,
pentru a putea evolua. Aflăm acum, şi experienţa a dovedit, că
dispunem de toate resursele necesare pentru a săvârşi adevărate
miracole cu noi înşine. Resursele au fost în noi, la îndemâna
noastră, ne-au aşteptat, dar ignoranţa şi drumul greşit, pe care am
mers adesea, au făcut din noi sclavii şi nu stăpânii vieţii. Am multe
motive să cred că nu aceasta a fost intenţia Sursei primordiale
când ne-a pus la dispoziţie toate mijloacele de a evolua. Ni s-au
dat, dar noi n-am priceput, ori am refuzat.
Având şansa de a controla în viitor ADN-ul, înseamnă că vom
deveni nemuritori? Nu. Dar modificarea capacităţii noastre de a
percepe realitatea de „dincolo de văl" şi de a o interpreta în cu
totul alt context, decât cel actual, ne schimbă şi concepţia noastră
despre existenţă şi posibilitatea de a comuta la voinţă planurile
realităţii. A spune mai mult este doar imaginaţie.
Este posibilă întinerirea ?
Readucerea sau conservarea tinereţii a fost din totdeauna visul de
aur al omenirii. Ocultiştii Evului Mediu şi-au învârtit la nesfârşit şi în
zadar retortele din laboratoare în căutarea Pietrei Filosofale, a
Elixirului Tinereţii veşnice.
Tradiţional vorbind, dorinţa lor părea absurdă. Dar dacă ne
raportăm la biologia cunoscută, de vreme ce există fiinţe cu durată
de viaţă foarte scurtă şi altele cu viaţa incomparabil mai lungă,
înseamnă că însăşi natura ne oferă exemple de longevitate.
Un alt exemplu elocvent este acela al creşterii longevităţii de la
circa 25 de ani, cât se crede că ar fi trăit omul din caverne, la
peste 70 de ani, în prezent. Un savant de astăzi, dacă ar fi trăit în
acele vremuri de început ale civilizaţiei, ar fi spus foarte sigur pe
sine, ca şi astăzi, că este imposibil să se depăşească limita de viaţă
de 25 de ani... Şi totuşi, a fost altfel.
Dacă viaţa nu înseamnă decât un aranjament de atomi în forme
biologice capabile de autoconservare şi reproducere, după un
program genetic conţinut în ADN, de ce acelaşi instrument imprimă
o durată de viaţă diferită de la o specie la alta şi de la un individ la
altul? După ce criterii? Cine dictează ritmul diferit de desfăşurare a
tuturor proceselor biologice? Tot selecţia naturală?
Şi de ce moartea? Existenţa morţii contrazice dogma teoriei
evoluţioniste după care nu există sens în natură şi în evoluţie, ci
doar adaptare. Moartea are un sens. Şi încă unul implacabil. Toate
speciile involuează după ce şi-au încetat reproducerea. înseamnă
că şi reproducerea are un sens. Are evoluţia interes să degenereze
o generaţie ajunsă la maturitate pentru a aduce o alta la aceeaşi
stare?
Ni se spune că senescenţa înseamnă epuizarea resurselor
energetice şi uzura organismului. Dar Universul are resurse infinite
şi de atomi şi de energie, pe care le investeşte în alte forme de
viaţă abandonându-le pe cele vechi. De ce se întâmplă aşa dacă nu
este un sens în Univers?
Ce se ştie astăzi sub raport ştiinţific despre longe¬vitate?
Durata vieţii este dictată de numărul diviziunilor celulare. Fiecare
specie are un număr de diviziuni celulare diferit, corespunzător cu
durata sa de viaţă. Este un program înscris în molecula de ADN din
celulele tuturor speciilor. Sunt şi teorii care neagă existenţa unui
program genetic pentru senescenţa, admiţând că aceasta ar fi doar
rezultatul unor erori genetice apărute întâmplător şi acumulate în
timp.
Este evident că fenomenul longevităţii intră în preocupările multor
oameni de ştiinţă. Martin Holzenberger (Spitalul Saint-Antoine,
Paris) împreună cu colaboratorii săi a reuşit să prelungească cu un
sfert durata vieţii unui şoarece modificat genetic (Science et
Avenir, nr'672,2003).
Procedeul utilizat s-a bazat pe efectul de creştere şi de producere a
senescenţei de către hormonul somatotrop (HST) eliberat de
hipofiză. Sub acţiunea acestui hormon, la nivelul ficatului, se
secretă un alt hormon IGF-l (Insulin-like Growth Factor), care îşi
exercită acţiunea asupra tuturor ţesuturilor declanşând o cascadă
de reacţii, al căror rezultat îl constituie fenomenele de creştere şi
de senescenţa. Colectivul menţionat a redus experimental numărul
de receptori pentru IGF-l şi, nemaiavând substrat receptor, s-a
produs, prin retro-reacţie, o inhibiţie în eliberarea HST. Ca rezultat,
fenomenele de îmbătrânire a ţesuturilor s-au diminuat, prelungind
cu un sfert viaţa animalului de experiment.
Cynthia Kenyon (Universitatea California. San Francisco) a reuşit să
crească de şase ori viaţa celebrului vierme Caenorhabditis elegans,
cu care s-a mai luat un premiu Nobel pentru apoptoză. S-a folosit
de acelaşi IGF-l prin manevrare genetică.
O altă genă numită Klotho, descoperită în 1997 în SUA, şi-ar fi
demonstrat, de asemenea, implicarea în longevitatea animalelor
de laborator. Blocată, gena determina îmbătrânirea prematură,
supraexprimată, creşte longevitatea (Science et Avenir nr.
712,2006).
Acestea sunt până în prezent premisele ştiinţifice ale longevităţii şi
conservării tinereţii. Este fără îndoială că miza o constituie
menţinerea vigurozităţii fizice şi intelectuale şi nu prelungirea unei
vieţi larvare, pe care toată lumea o refuză.
Ce speranţe of eră în acest sens experienţa empirică, de dincolo de
microscoapele laboratoarelor?
Este în afara oricărei discuţii că starea noastră fizică şi intelectuală,
ca şi Longevitatea, sunt dependente, în primul rând, de suportul
genetic moştenit.
Am văzut însă, pe parcursul acestor pagini, că gena nu mai
înseamnă obligatoriu fatalitate. O mulţime de factori de mediu şi
de ordin psihologic impun ca o genă să se exprimg sau să rămână
inactivă.
Solicitările fizice şi psihice, stresul, starea psihică dominantă de
bună dispoziţie sau de indispoziţie, de anxietate şi depresie,
satisfacţia sau insatisfacţia profesională, calitatea şi cantitatea
hranei, modul propriu-zis de hrănire, condiţiile mediului în care
trăim, climatul social - de stimulare, optimist sau unul deprimant,
de nesiguranţă socială şi personală, de violenţă, de spaimă,
de implicare involuntară prin media în toate dramele lumii - toate
aceste circumstanţe sunt suficiente motive ca genele noastre să ne
determine o evoluţie fericită sau nefericită. Este o interrelaţie
strânsă între ceea ce moşte¬nim ereditar, condiţiile sociale, în
care ne dezvoltăm şi implicarea noastră psihologică în viaţă.
Toate marile sisteme de gândire, care vizează filosofia spiritului,
pun accentul, în primul rând, pe conduita noastră psihologică,
începând de la Pitagora, Buda, Confucius, Lao-Zi şi ajungând la
Iisus.
Nu stă în puterea noastră să ne creăm lumea în care vrem să
trăim, dar modul în care reacţionăm în toate circumstanţele vieţii
depinde de înţelepciunea şi capacitatea de control a
temperamentului. Să reţinem că deciziile fiecărei clipe înseamnă
un pas spre viaţă şi sănătate sau spre boală şi moarte. Iisus spune
undeva că înţelege incapacitatea noastră de a respecta întocmai
toate imperativele învăţăturii sale, dar este foarte important efortul
de a încerca în fiecare clipă să le respectăm.
In vremurile fără ştiinţă toate erorile de comportament erau puse
sub interdicţie divină. Nu exista un alt mijloc de convingere. Acum
ştim foarte bine că, dacă există o Divinitate, aceasta vorbeşte prin
noi, prin creierul nostru, prin chimia noastră. Gândurile şi emoţiile
noastre pozitive sau negative nu sunt decât o chimie în acord cu
caracterul acestora, favorabile sau nocive sănătăţii. Ecoul lor se
răsfrânge asupra tuturor celulelor noastre inclusiv asupra genelor
noastre.
Am insistat suficient cred, asupra tuturor con-secinţelor pe care le
poate avea modul nostru de gândire asupra noastră, asupra
semenilor şi asupra mediului ambiant şi cosmic. Voi supune acum
discuţiei virtuţile minţii, în controlul vitalităţii şi al longevităţii.
Se poate menţine sau reduce vigoarea tinereţii prin controlul
minţii? Iată câteva argumente în favoarea acestei idei.
Marii maeştri antrenaţi după sisteme tradiţionale din spiritualitatea
orientală sunt recunoscuţi pentru aspectul lor tânăr şi pentru
vitalitatea lor intelectuală. Liu Zhengcai vorbeşte în cartea sa Les
secrets de la longevite (1996), despre vârstele matusalemice ale
unor practicanţi ai taoismului. în secolul al VUI-lea d.Ch., când
speranţa de viaţă era în jur de 33 de ani, marii înţelepţi taoişti
trăiau peste 70 de ani şi se menţionează chiar un decan de vârstă,
Li Yuanshuang de 136 de ani!
Iată, de curiozitate, o mostră de program urmat de centenarii
taoişti chinezi descrisă de Lin Zhengcai în cartea sa Les secrets de
la longevite, citată mai sus.
Trezirea era foarte matinală, în jur de ora 5. Aflaţi încă în pat, îţi
clănţăneau dinţii de 300 de ori şi îşi înghiţeau de mai multe ori
saliva - gesturi menite să le întărească dantura şi contabilizate, de
asemenea, în prelungirea vieţii. Se mobilizau apoi umerii, muşchii,
se masa faţa cu palmele încălzite prin frecare, se rulau uşor
urechile cu degetele. Cu palmele aşezate pe urechi se lovea uşor
cu indexul zona occipitală de 24 de ori. Ieşeau apoi în aer în liber
pentru exerciţiile de respiraţie ritmică.
Urma consumul unei căni cu ceai sau cu apă caldă. Se trecea apoi
uşor cu degetele prin păr în stil pieptănat de 100 de ori, exerciţiu
menit să refrişeze mintea şi vederea. In fine, urma spălarea dinţilor
şi a feţei.
La micul dejun se consuma puţină supă şi pentru o bună digestie
făceau 100 de paşi în ritm lent în timp ce se masa uşor abdomenul.
Spre orele 13 se lua dejunul la care se sfătuia să nu se satisfacă
mai mult de 80 % din senzaţia de saţietate. Ne amintim că aceeaşi
recomandare o făcea şi Hipocrate.
Repausul sau siesta după dejun erau, de asemenea, indicate.
Cina se lua devreme, până la'ora 19.
Ziua se termina cu spălarea dinţilor şi cel puţin a picioarelor cu apă
caldă.
Gimnastica respiratorie îşi avea din nou indicaţia de a fi făcută
înainte de ora 21.
Am menţionat mai sus că avem astăzi experienţe atestate ştiinţific,
prin care ni se oferă o sugestie a posibilităţii de a încetini ritmul
orologiului biologic sau chiar de a-l întoarce.
Ellen Langer, psiholog la Harvard, a cerut unui grup de persoane în
etate de 70-80 de ani să-şi concentreze atenţia şi să se transfere
cu mintea la o vârstă mai mică cu 20 de ani timp de 5 zile. După
acest interval li s-au efectuat investigaţii, care au evidenţiat
parametri funcţionali corespunzători vârstelor imaginate.
Convingerea că este posibil a funcţionat. Programul din mintea
conştientă este transferat tuturor celulelor noastre.
Putem vorbi de o vârstă cronologică măsurată în numărul anilor
trăiţi; o vârstă biologică exprimată prin parametri funcţionali şi o
vârstă psihologică exprimată prin starea pe care o sesizăm psihic.
Avem anii pe care îi simţim.
Vârsta psihologică poate coincide cu cea biologică, dar poate să şi
fie în dezacord cu cea cronologică. Ne putem simţi mai tineri sau
mai în vârstă în funcţie de uzura organismului, de bolile cronice, pe
care le avem, de greutatea corporală, pe care o vehiculăm în
permanenţă după noi, de confortul psihic generat de
disponibilitatea de energie, pe care o avem la un moment dat.
Esenţiale pentru randament şi vitalitate rămân în ultima instanţă
vârsta biologică şi psihologică.
Când am scris în 1981 despre inteligenţa celulară, idee care mi s-a
impus din logica fiziologiei lumii vii, am avut o mare teamă de
reacţia ştiinţei oficiale. Astăzi, ideea este tot mai ferm afirmată.
Bruce H. Lipton (2007) ţine un întreg discurs pe această temă.
Celula este o unitate funcţională, care poate avea statut de sine
stătător la nivelul fiinţelor monocelulare sau un alt statut în cadrul
organismelor pluricelulare. In oricare dintre aceste ipostaze, celula
dispune de o inteligenţă necesară propriilor nevoi funcţionale, o
inteligenţă investită în coordonarea funcţională cu celelalte celule
vecine dintr-un ţesut, organ, sistem şi organism ca totalitate. La
nivel de organ şi sistem va funcţiona o inteligenţă de organ sau
sistem. Celulele hepatice au sarcini secretorii şi de laborator
biochimic al organismului; celulele renale au sarcini excretorii, cele
ale glandelor endocrine trebuie să elibereze hormoni, ale
sistemului imunitar au sarcini complexe de apărare ş.a.m.d.
într-o celulă se petrec mii de reacţii pe secundă şi toate acestea
trebuie să fie corelate în concordanţă funcţională cu cele ale
miliardelor de celule din organismul nostru. Este un univers uriaş
de reacţii care este coordonat de o asemenea manieră, încât noi
nu sesizăm la modul normal decât că suntem vii şi că funcţionăm.
în mod obişnuit şi din fericire pentru noi, tot acest univers de
reacţii este dirijat matematic pentru acoperirea tuturor nevoilor
noastre funcţionale, fără participarea conştientei noastre. Există ca
urmare şi o inteligenţă a subconştientului nostru. Funcţionează ca
o maşină automată dirijând toate funcţiile noastre viscerale,
preluând frecvent multe din sarcinile inteligenţei conştiente cum ar
fi mersul, vorbitul limbii materne ş.a., dar şi condiţionând prin
încărcătura trăirilor refulate comportamentul conştient.
Am comparat, în alt capitol, funcţionalitatea creierului nostru cu
aceea a unui aviator care poate lăsa nava sa pe seama pilotului
automat sau să preia el comanda. La fel se întâmplă şi cu mintea
noastră conştientă, poate prelua comanda funcţiilor inconştiente
sau o lasă în seama subconştientului nostru.
Inteligenţa noastră conştientă poate intra în dialog benefic cu
inteligenţa celulelor noastre, poate stabili, deci, un contact
inteligent cu celulele noastre. Acesta este mecanismul dirijării
conştiente a propriei noastre funcţionalităţi. Observaţii empirice
foarte vechi, sesizate încă din antichitate, încep să fie aduse în
actualitate beneficiind de explicaţiile oferite de ştiinţele moderne.
Fenomenul placebo îşi găseşte explicaţia în coordo¬narea celor
două inteligenţe - celulară şi cea a conştiinţei noastre.
Inteligenţa celulei ca şi cea din subconştientul nostru nu au
posibilitatea de a verifica veridicitatea unei dispoziţii, a unei
afirmaţii sau imagini primite sau induse şi vor accepta ceea ce le
transmite inteligenta noastră conştientă acţionând în consecinţă.
Am mai spus, subconştientul nostru nu poate face diferenţa între o
acţiune reală şi imaginarea sa reacţionând ca şi cum s-ar afla în
faţa realităţii.
în acelaşi mod, subconştientul poate prelua o sugestie negativă,
declanşând dezastre biologice în organism, fenomen numit
nocebo. Sunt citate în literatură cazuri de condiţionare prin
sugestie nu numai a unor boli, ci şi a morţii.
în mod ciudat, o credinţă însuşită în subconştient este mult mai
puternică decât efortul de a o anula conştient.
îndoiala strecurată în celulele noastre este cea mai mare barieră în
calea tuturor eforturilor noastre de acţionare conştientă. Este
primul obstacol ce trebuie învins în toate încercările noastre de a
ne realiza. Nu numai că ne demo¬bilizează, dar ne blochează
resursele noastre interne de intervenţie în ceea ce ne propunem.
într-un proces de autovindecare, primul gest care trebuie făcut
este excluderea îndoielii. Opusul îndoielii este credinţa,
convingerea că ceea ce ne propunem este posibil. Numai în aceste
condiţii ideea de vindecare şi imaginea transmisă în zona suferindă
vor mobiliza genele favorabile reconstrucţiei anatomice şi
funcţionale.
Dialogul conştient cu genele noastre se poate axa şi pe activarea
celor care au capacitatea de a reprima boala şi pe dezactivarea
celor care au determinat-o.
Reamintesc, obligat de context, opiniile acestui mare genetician
japonez care este K. Murakami: Boala se naşte din minte şi poate fi
controlată prin minte. Prin conceptul de „gândire genetică" amintit,
el deschide o perspectivă largă pentru posibilitatea minţii noastre
conştiente de a intra în dialog cu genele noastre şi de a le
determina să acţioneze în susţinerea longevităţii şi a vitalităţii.
Avem aici încă un argument în favoarea posibi¬lităţii de a controla
conştient şi în sensul voit propriul nostru ADN. Ceea ce părea a fi
doar science fiction, începe să devină realitate.
Ni se spune că există chiar şi gene latente care controlează
fericirea şi aşteaptă să fie activate, transmiţându-le sentimente de
recunoştinţă.
O dată stabilită existenţa acestor mecanisme de control conştient
al organismului la nivele ce ni s-ar par a fi incredibile, trebuie
săliiscutăm şi câteva elemente de ordin tehnic.
Transformarea unei dorinţe, idei sau imaginaţii în realitate necesită
ca elemente de ordin tehnic starea afectivă, convingerea în
posibilitatea de realizare a ceea ce ne propunem, intenţia,
concentrarea fermă pe obiectivul propus un anumit timp şi
repetarea suficientă pentru a se realiza.
Starea afectivă este elementul cel mai important şi cel mai dificil
de obţinut la dorinţă, dacă nu s-a manifestat spontan.
Benefic pentru sănătatea noastră, ca şi pentru orice altă realizare
este starea de „bien etre", de calm, de fericire, de recunoştinţă,
pentru că existăm, chiar dacă în jurul nostru este „război". Lazarev
care are performanţe neobişnuite în terapia unor suferinţe grele,
ne sfătuieşte să fim recunoscători şi pentru necazurile pe care le
întâmpinăm, pentru că ne sunt date spre a învăţa ceva din ele sau
pentru a echilibra ceva din viaţa noastră. Important este, spune el,
să le receptăm cu mintea şi să nu le lăsăm să coboare în inimă, în
trăirea sufletească, afectivă, pentru că acolo se manifestă ecoul lor
nociv.
Starea sufletească de bună dispoziţie este strict necesară, pentru
că avem nevoie de chimia sa favorabilă scopului propus. Orice alt
sentiment, care are conţinut negativ - de iritare, depresie, teamă,
îndoială -, are o chimie nefavorabilă sănătăţii şi blochează efectul
urmărit, aşa după cum am mai spus.
Pentru a fi sănătoşi şi a avea o viaţă lungă, împlinită, este necesar
ca această trăire pozitivă să o avem în permanenţă ca obiectiv. Ar
trebui să ne trezim dimineaţa cu zâmbetul pe faţă şi sentimente de
mulţumire şi recunoştinţă şi să ne culcăm seara în aceeaşi stare.
Se va spune că vorbesc de parcă nu aş trăi în această lume. Ba da,
ştiu, dar eu vreau să precizez că acesta este preţul, moneda fără
de care nu putem „cumpăra" ceea ce vrem. In consecinţă, dacă n-o
avem trebuie să ne-o procurăm, adică să ne-o impunem prin voinţă
recurgând la orice artificiu util.
Ajunşi în acest stadiu al expunerii trebuie făcută o precizare.
Vorbim aici de două genuri de exerciţii. Unul este utilizat pentru
controlul mental (conştient) al stării de sănătate în scop de
vindecare a unei boli sau suferinţe, de dezvoltare a unei calităţi
sau capacităţi, inclusiv de influenţare a longevităţii şi vitalităţii.
Celălalt exerciţiu sau tehnică are ca scop doar relaxarea, adică
recuperarea rapidă a stării de oboseală după un efort fizic sau
intelectual.
în ambele exerciţii este necesară obţinerea relaxării care induce o
stare de uşoară modificare a percepţiei con¬ştiente. O consider a
fi, după propria mea experienţă, o stare intermediară a conştientei,
situată între veghe şi somn. Această stare intermediară a
conştientei este mult mai propice realizării unui control eficient al
corpului decât starea de veghe normală.
Sunt mai multe tehnici de inducţie a relaxării, în funcţie de
experienţa autorilor consultaţi. Unii recomandă concentrarea
atenţiei pe ritmul respirator, alţii pe ideea de zero, de gol mental.
Important este ca atenţia să nu zboare, să nu rătăcească plecând
pe firul unei idei, ci să revină mereu la punctul de plecare, ceea ce,
fără îndoială, nu este uşor, dar nici imposibil. în paranteză fie spus,
acesta a fost motivul pentru care în acea nefericită Meditaţie
Transcendentală s-au recomandat câteva cuvinte din limba
sanscrită, numite mantre, cu scopul de a se fixa atenţia asupra lor.
Necunoscându-le sensul, se presupunea că este mai greu să fie
pierdute din atenţie prin asociaţia de idei. Acest efect a fost studiat
în laborator prin concentrarea pe cuvinte care aveau o semnificaţie
pentru subiectul supus studiului şi pe cuvinte fără sens. Aşa s-a
ajuns la opţiunea pentru acestea ultime. Dând dovadă de o
ignoranţă crasă şi de o imaginaţie bolnavă, anchetatorii le-au
mcriminat ca fiind un cod secret prin care, chipurile, se vindeau
secrete de stat... în experienţa mea, exerciţiile de relaxare rni-au
reuşit doar utilizând concentrarea pe senzaţia de gol mental- sau,
mult mai eficient, prin concentrarea pe senzaţia de disconfort pe
care o aveam în momentul respectiv. Aceasta poate fi de oboseală,
dacă eram după un efort, de ameţeală, cefalee etc.
Menţinerea timp de 2-3 minute pe o astfel de senzaţie îmi inducea
la un moment dat, involuntar, o inspiraţie profundă şi prelungită,
urmată de o expiraţie similară. Atunci, în intervalul dintre inspir şi
expir, apare şi senzaţia de relaxare, de căldură în palme, tălpi şi
trunchi. Cu câteva respiraţii profunde, pe care le aştept să apară
involuntar, neimpuse, relaxarea este obţinută. Orice senzaţie de
disconfort dispare, iar creierul este gata pentru a începe o altă
activitate. Timpul în care se obţine acest efect nu este mai mare
de 10-15 minute.
Indiferent de metoda de relaxare aplicată, în cele din urmă fiecare
practicant ajunge la o tehnică proprie, personală, pentru că aici
implicarea subiectivă este majoră. Un singur lucru este cert:
relaxarea este posibilă şi nu are importanţă după câte încercări
reuşim să ajungem la rezultatul dorit. Trebuie doar să perseverăm.
Relaxarea este o reală cură de reîncărcare cu energie a „bateriei"
descărcate prin efortul depus în activitatea de zi cu zi. De aceea
exerciţiul este util în orice situaţie în care ne simţim epuizaţi, după
un somn neodihnitor, după un efort fizic sau intelectual şi
îndeosebi la jumătatea zilei de lucru. Nu trebuie să rămânem cu
energia nerecuperată de pe o zi pe alta. Este ca o datorie neplătită,
care, pe măsură ce se acumulează, o vom plăti tot mai greu.
Medicina antică chineză vorbea de două tipuri de energie fizică:
una este cea bazală, constituţională sau structurală, necesară
funcţionării organismului, iar cealaltă este cea pe care o
consumăm în timpul activităţii. Când ultima energie se epuizează,
organismul recurge la cea structurală, de care nu avem voie să ne
atingem, pentru că aceasta este rezervată nevoilor vitale.
Consumul său înseamnă invalidare, îmbătrânire prematură şi
scurtarea vieţii. Or, prin relaxare noi ne recuperăm energia
destinată activităţii fără să apelăm la cea constituţională. Acesta
este motivul pentru care nu trebuie să lucrăm obosiţi, epuizaţi fără
să ne relaxăm în prealabil. înţelegem acum şi de ce exerciţiile de
relaxare sunt un instrument necesar pentru întreţinerea
vigurozităţii fizice şi psihice, a unui bun randament în activitate.
Am simţit nevoia organică de relaxare de la vârsta de 30 de ani,
când ziua mea de activitate profesională se termina spre orele 21.
La jumătatea zilei, în jur de orele 14-14,30, un sfert de oră de
relaxare mă remonta mai mult decât o noapte de somn superficial.
Colectivul în care am lucrat se obişnuise-cu „tabieturile" mele.
La sfârşitul exerciţiului mimica apare complet alta, destinsă,
înfrumuseţată, privirea este limpede, plăcută şi mintea se
manifestă în aceeaşi notă. Una dintre asistentele clinicii, care avea
o minte dotată nativ cu capacităţi de sesizare a subtilităţilor, a
nuanţelor, văzându-mă schimbat, mă întreba ce „secrete" am.
Deepak Chopra, o mare personalitate în medicina ayurvedică, cu
un centru renumit de acest gen în California, citează în cartea sa,
Surse de vitalitate (Editura Curtea Veche, 2005), transformările
biologice care se petrec în timpul stării de relaxare: pulsul şi
tensiunea arterială se normalizează, sistemul imunitar se tonifică,
se reduc secreţiile de cortizon, adrenalină şi noradrenalină, care
sunt consumatoare de energie prin procesele metabolice în care se
implică. Se obţine de ase¬menea creşterea secreţiei de hormoni
somatotropi şi dihi-droepiandrosteron (DHEA), care încetinesc
procesele de îmbătrânire.
In alte lucrări dedicate subiectului am vorbit şi despre alte
modificări bicchirnice, care au loc în timpul stărilor de relaxare.
Spuneam mai sus că cele două tipuri de exerciţii amintite au ca
punct comun relaxarea minţii şi corpului sau, altfel spus, relaxarea
psihică şi somatică.
Din momentul obţinerii stării de relaxare se poate continua
exerciţiul de autocontrol mental menţionat.
Medici ca Martin Brofman, despre care am vorbit deja, şi David
Servan-Schreiber au folosit cu succes această tehnică în
vindecarea propriilor lor tumori canceroase, având ca sediu
creierul şi măduva spinală în porţiunea sa cervicală. în ambele
cazuri nu există, la ora actuală, soluţii de vindecare prin medicina
clasică. Acesta a şi fost motivul pentru care au apelat, în disperare
de cauză, la metode alternative. Ambii medici şi-au publicat aceste
experienţe dramatice în câte o carte, traduse şi în limba română (A
se vedea pentru documentare capitolul de Bibliografie).
Am menţionat, deja, obţinerea şi a altor performanţe de ordin
biologic prin folosirea acestei tehnici asupra cărora nu voi reveni.
Aş sublinia însă, încă o dată, că o importanţă capitală în obţinerea
de rezultate pozitive pe această cale o are tipul de temperament,
dispoziţia afectivă menţinută încontinuu pe un registru pozitiv,
convingerea fermă că ceea ce dorim vom obţine pentru a elimina
din subconştient ideea de îndoială şi din sânge chimia care
inevitabil o însoţeşte. Şi subconştientul şi chimia noastră internă
trebuie să concorde în obţinerea rezultatului dorit exprimând clar,
în termeni inteligibili, ceea ce vrem: „îmi vindec boala X"; „îmi
tonific muşchii"; „îmi întăresc memoria"; „îmi reduc cifrele tensiunii
mele arteriale la normal"; „îmi readuc glicemia la normal", sau
colesterolul etc. Pentru crşterea vitalităţii, a longevităţii, obiectivul
propus este reducerea tuturor parametrilor biologici la vârsta
dorită, imaginându-ne în timpul exerciţiului cum arătam fizic şi
psihic la acea vârstă. Ideal ar fi ca această imagine a unei vârste
tinere să fie purtată în permanenţă în minte.
Fiecare frază rostită trebuie însoţită de un influx de energie care
poate fi, în funcţie de imaginaţie - de lumină, de căldură, de simplă
energie - influx care este trimis mental în zona din corp la nivelul
căreia dorim să obţinem un efect. Spre exemplu, pentru tonifierea
muşchilor putem să-i antrenăm privindu-ne în oglindă în timp ce îi
contractăm. Marii maeştri orientali în aceste tehnici intră într-un
dialog verbal cu organele corpului lor. Modul de adresare este
diferit pentru fiecare organ, în funcţie de locul care li s-a dat într-o
ierarhie stabilită de dl după normele sistemului practicat.
Sigur că putem zâmbi în faţa tuturor acestor idei ce par desprinse
dintr-o poveste SF, dar, în mod cert, acestea sunt şi funcţionale, de
vreme ce sunt atestate de studiile întreprinse în laboratoarele
moderne. Mărturiile de vindecare a unor boli grave, descrise mai
sus, poartă girul unor medici care sunt în viaţă şi care aparţin unor
instituţii de prestigiu ştiinţific incontestabil.
Herbert Benson, profesor la Harvard Medical School, a studiat în
laborator efectele biologice ale tehnicilor de relaxare, numite şi de
Meditaţie.
Simpla schimbare a gândirii prin încercarea de con¬centrare, după
cum a fost descrisă mai înainte, a indus, după o oră, modificarea
semnificativă şi benefică a meta¬bolismului.
Concentraţia oxigenului în sângele arterial era normală şi asigura
un aport normal tuturor celulelor, dar consumul de oxigen la acest
nivel era mai redus. Nivelul acidului lactic în sânge a scăzut, de
asemenea, semnificativ, ceea ce însemna o reducere importantă a
stării de anxietate, cantitatea de acid lactic în sânge fiind corelată
cu intensitatea anxietăţii. Această modificare biocloimică exprimă
în plan psihic o stare de calm, de linişte.
H. Benson a numit aceste modificări „răspuns la relaxare" şi a fost
găsit acelaşi la toate formele de concentrare a atenţiei pe un
cuvânt, un gând, o imagine, o rugăciune etc.
Beneficiile acestei meditaţii, care combat efectele biochimice ale
stresului, au impus utilizarea sa în unele spitale pentru tratamentul
hipertensiunii arteriale, al aritmiilor cardiace, al depresiei şi al
anxietăţii etc.
Este fără îndoială că, deşi aceste tehnici sunt la îndemâna tuturor,
pentru a fi practicate, pretind un mare efort de voinţă, o anumită
capacitate de înţelegere şi de automodelare psihologică de care nu
toată lumea dispune în mod egal. Din acest motiv şi rezultatele
obţinute sunt diferite.
Important este însă că aceste tehnici de control mental al propriei
nostre biologii sunt funcţionale, sunt eficiente şi nu cer decât
efortul nostru de voinţă. Funcţionalitatea lor, ciudată, contrară
legilor statuate de medicina clasică, pe care, impropriu, o numim
occidentală, pentru că bazele ei sunt puse de Hipocrate, care a
trăit în Grecia şi nu în Occident, ne vorbeşte despre posibilitatea
reală a conştiinţei de a lua în primire şi a dirija, după voinţă,
universul nostru inconştient în sarcina căruia natura a lăsat
aproape întreaga noastră biologie. Vreau să sper că medicina
viitorului nu va ignora, ca până acum, o sursă de sănătate şi de
viaţă aflată în noi toţi şi o va aduce în instituţiile medicale,
standardizate după norme ştiinţifice, cu terapeuţi competenţi spre
binele tuturor. In unele spitale din SUA aceste tehnici au fost
introduse deja în scopul prevenirii efectelor stresului.
Cred, din multe puncte de vedere, inclusiv al unor posibile riscuri,
că aceste tehnici de autocontrol mental trebuie să depăşească
stadiul de simple curiozităţi, exploatate mai mult pentru nota lor de
senzaţional, la cel de cunoaştere ştiinţifică.

CAPITOLUL 15
SUGESTII PENTRU ALIMENTAŢIA VIITORULUI
Vom pleca de la o afirmaţie anterioară. Unul dintre factorii care pot
activa genele patogene, purtătoare ale bolii canceroase, îl
constituie şi tipul de alimentaţie.
Este o lungă discuţie, nu rareori pasională, cu numeroşi partizani
de o parte şi de alta.
Pentru a se ajunge la o concluzie, cu o valoare orientativă
acceptabilă, am recurs la o mulţime de surse, bazate pe studii
efectuate în diverse zone ale lumii cu obiceiuri diferite, cu moduri
de alimentaţie şi de viaţă diferite. Am studiat meniurile unor clinici
care tratează cancerul numai prin diete alimentare, am citit
observaţiile empirice ale unor persoane izolate şi am experimentat
direct alimentaţia exclusiv vegetariană.
Prima mea concluzie a fost una amară. Adevărul nu este spus
numai pentru că nu se cunoaşte sau pentru că nu este accesibil, ci
şi din motive meschine, din dorinţa de câştiguri oneroase.
Preferinţa culinară bazată pe tradiţii îndelung cultivate este, de
asemenea, unul din motivele de refuz a altor opţiuni. Pare absurd
şi incomod să se renunţe la ceva adânc înrădăcinat în mintea
noastră. Alimentaţia este în definitiv una din componentele
principale ale modului de existenţă. Hrana exclusiv vegetariană,
spre exemplu, este mai mult o experienţă individuală (Gerson,
Campbell ş.a.),
dar nu face parte din recomandările medicinii clasice şi, ca atare,
cei mai mulţi medici nu au nici o experienţă şi nici o justificare
ştiinţifică pentru acest gen de alimentaţie. în facultăţile de
medicină, la materia de igiena alimentaţiei, se învaţă că
organismul are obligatoriu nevoie de consumul de carne, pentru a-
şi extrage unele principii alimentare. Se va marşa în consecinţă pe
această idee. Dar motivul cel mai deranjant îl constituie
mistificarea adevărului, pentru a apăra interesele financiare ale
unor firme, companii, trusturi etc. care sunt producătoare în
industria alimentară şi desfac pe pieţe carne, lactate sau alte
produse alimentare obţinute pe cale industrială.
T. Colin Campbell, cercetător de mare profunzime şi fost membru
în multe din comisiile instituite de Senatul american pentru
legiferarea unor produse alimentare, îşi mărturiseşte dezamăgirile
avute în confruntarea cu interesele contrarii concluziilor ştiinţifice
ale studiilor pe care le-a întreprins de-a lungul întregii sale cariere,
venite din partea unor oameni de ştiinţă.
Nu numai în promovarea unei alimentaţii corecte se manifestă
astfel de interese ascunse, ci şi în alte domenii, cum este de pildă
industria farmaceutică. Richard J. Roberts, laureat al premiului
Nobel pentru medicină pe 1993, într-un interviu acordat unui ziar,
afirmă că producţia farmaceutică cu fonduri private nu este
întotdeauna interesată să creeze medicamente care să vindece o
boală, ci doar s-o întreţină în scopul asigurării unor profituri
permanente. Este uşor de înţeles ce dimensiuni tragice ar avea
refuzul de a găsi un me¬dicament care să vindece boala
canceroasă numai din interesul de a avea profiturile pe care le
aduce existenţa acesteia din terapia în uz.
Dincolo de aceste obstacole, în calea unor concluzii ferme, pe care
le putem considera ca fiind doar excepţii, cred că se poate
distinge, din mulţimea de opinii asupra alimentaţiei, unele direcţii
ce se conturează pentru viitor.
La modul normal, în înţelepciunea sa, natura ne-a prevăzut cu un
gardian bine înarmat, dotat cu o mulţime de arme de apărare
contra tuturor bolilor. Purtăm în celulele noastre, spune Murakami,
şi gena oncogenă şi pe cea antioncogenă. Atâta vreme cât
sistemul nostru imunitar se poate apăra, nu vom face boala.
Stresul, radicalii liberi în exces, depresia, anxietatea, epuizarea
fizică şi intelectuală, diverşi factori toxici şi radioactivi, modul de
alimentaţie pot determina un dezechilibru al sistemelor noastre de
apărare rămânând expuşi oricărui gen de îmbolnăvire.
Suntem fiinţe vii şi ca urmare suntem în perma-nenţă reconstruiţi.
Toate organele din corpul nostru îşi schimbă celulele din structura
lor. în decurs de un an avem un corp complet nou. Refacerea
tuturor structurilor corpului nostru se face pe seama alimentelor pe
care le ingerăm.
Este uşor de înţeles că în funcţie de calitatea alimentaţiei la care
avem acces va fi şi calitatea tuturor structurilor corpului nostru şi,
evident, şi aceea a fiziologiei noastre. Acesta este motivul, pentru
care este important conţinutul alimentaţiei, dincolo de satisfacţia
lor organoleptică! în relaţia sănătate - boală - vindecare,
alimentaţia are deci, un rol esenţial.
Se insistă la ora actuală asupra ideii de îndepăr-tare a omului
modern de alimentaţia pentru care au fost formate iniţial genele
noastre. S. Boyd Eaton este de părere că genele care conţin
programele după care suntem construiţi s-au adaptat la
alimentaţia omului din comuna primitivă, anterioară momentului
de apariţie a agriculturii în urmă cu 9-10.000 de ani. Omul vânător
şi culegător de fructe de pădure se hrănea cu ierburi comestibile,
carne slabă de vânat, ouă, peşte, moluşte, rădăcinoase, fructe.
Toate aceste elemente erau bogate în substanţe antioxidante cu
rol detoxifiant.
Genele noastre au rămas de-a lungul timpului aceleaşi, dar hrana
s-a schimbat îndeosebi în ultimii 50 de ani o dată cu apariţia
industriei alimentare, cu toate procesările sintetice de alimente.
între om şi natură s-a interferat un univers artificial plătit cu preţul
unei patologii extinsă de la creier la întregul organism. La
alimentaţia artificială s-au adăugat stresul, solicitările în dezacord
cu posibilităţile biologice de adaptare şi astfel, în mod paradoxal,
hrana poate deveni ea însăşi un factor patogen.
O alimentaţie propice unei asimilări fiziologice trebuie să
corespundă unor principii privind calitatea, cantitatea şi modul de
hrănire. Mai exact, trebuie să răspundă la întrebarea ce, cât şi cum
să mâncăm.

CE SĂ MÂNCĂM
Un răspuns simplu ar fi: tot ceea ce ne place. Dar tot ceea ce ne
place este şi util? Cum putem avea un răspuns corect? Prin studii
conduse cu onestitate şi competenţă. Acestea sunt calităţile care
transpar din lucrările lui T, Colin Campbell. El are şansa, ca după
deschiderea politică realizată de Richard Nixon în relaţiile cu China
continentală, să studieze împreună cu cercetătorii chinezi (1973-
1975) efectele alimentaţiei tradiţionale pe loturi mari de oameni.
Rezultatele studiilor sale sunt publicate şi în limba română în
cartea Studiul China (Editura Advent, Râmnicu Vâlcea, 2007).
Studiul China i-a dat posibilitatea să distingă ceea ce el şi grupul
său de cercetători din SUA (Universitatea Corneli), din Anglia
(Universitatea Oxford), din China (Academia Chineză), au numit
bolile bogăţiei şi ale sărăciei.
Au constatat că populaţia care consuma excesiv carne, lactate,
ouă, dulciuri, alimente cu conţinut crescut de grăsimi saturate
avea o frecvenţă mult mai mare a cancerului, diabetului zaharat de
maturitate şi a bolilor vasculare, în raport cu populaţia care
consuma prevalent alimentaţie vegetariană.
T. C. Campbell şi-a început studiile plecând de la observaţia unor
cercetători indieni. Lotul de şoareci la care li se administra
aflatoxină, o substanţă cancerigenă şi un regim cu 20% proteine
din carne, dezvoltau boala canceroasă. Lotul de şoareci la care în
loc de hrana cu proteine din carne i se dădeau cele mai multe
proteine de origine vegetală, în aceleaşi condiţii în care i se
administrase şi aflatoxină, generatoare de cancer, boala nu mai
apărea. Extrage concluzia că proteinele vegetale pot bloca apariţia
bolii chiar dacă există un factor cancerigen. Aceleaşi concluzii
aveau să fie extinse şi în geneza cancerului de sân la femei şi a
altor forme ale acestei boli şi, de asemenea, pentru bolile
metabolice şi cardiovasculare.
Studiul cu diferite categorii de proteine a condus şi la concluzia că
riu toate proteinele au acest efect nefast, ci doar unele, cum ar fi
cazeina din laptele de vacă. Proteinele din grâu şi soia însă,
indiferent de cantitatea lor, nu au un efect oncogen.
Concluziile finale ale Studiului China au pledat pentru ideea că o
hrană cu conţinut crescut de proteine animale determină boli
cronice într-un procent mult mai mare decât un regim vegetarian.
O altă concluzie cu consecinţe foarte utile de reţinut, era aceea că
aceste boli cronice pot regresa printr-o dietă vegetariană. Lumea
este dezinformată asupra acestui adevăr, spune Campbell.
Proteinele animale promovează cancerul, proteinele vegetale îl
inhibă. Chiar şi gena oncogenă poate fi blocată printr-o alimentaţie
adecvată şi printr-o atitudine psihică optimistă, idee pe care, după
cum am văzut, au subliniat-o foarte mulţi alţi cercetători (Bernie
Siegel, Martin Brofman, K. Murakami, ş.a.).
O altă observaţie a studiilor efectuate pe loturi mari de subiecţi a
fost aceea că o scădere a colesterolului cu densitate joasă (LDL)
sub 90 mg / dl reduce semnificativ rata bolii canceroase cu
localizare la ficat, pulmoni, colon, sâni, a bolilor de stomac, de
inimă şi a celor mintale.
Există două surse de colesterol: una este de aport alimentar şi o
alta endogen. Acesta ultim este produs de organism pentru nevoile
sale metabolice şi structurale. Accentul în alimentaţie se pune pe
colesterolul de origine alimentară adus prin grăsimile saturate din
carne, ouă, lapte. Iată o observaţie avertizantă: există o corelaţie
netă între cancerul de sân şi consumul de grăsimi adus de carne.
Vegetalele nu au acest risc!
Chipsurile de cartofi şi cartofii prăjiţi, ne spune şi Jean Carper, au
acelaşi risc crescut de cancer.
Nivelul crescut de estrogeni, adăugat unui consum de grăsimi
animale din carne şi lapte, ar implica un risc pentru cancer, în timp
ce regimul vegetarian l-ar putea evita, se afirmă în studiul citat mai
sus.
Discuţia de mai sus a vizat până aici rolul proteinelor şi al lipidelor
în alimentaţie. Un alt component important al hranei îl constituie
hidraţii de carbon.
Există două tipuri de hidraţi de carbon: complecşi, cei aflaţi în stare
naturală şi simpli, sau rafinaţi, obţinuţi pe cale industrială.
Cei complecşi provin din fructe, legume şi cereale integrale. Sunt
înglobaţi îhtr-o formă complexă la un loc cu vitamine, minerale şi
fibre alimentare. Sunt glucidele propice stării noastre de sănătate.
Hidraţii de carbon, rafinaţi prin procesare industrială, nu au
vitamine, minerale şi fibre alimentare. Se găsesc în pâinea albă,
biscuiţi, bomboane, chipsuri, pateuri, băuturi răcoritoare. Efectele
lor asupra sănătăţii sunt considerate a fi nefavorabile, deoarece
sunt uşor asimilate de organism şi cresc nivelul glicemiei la un
nivel pe care insulina nu îl poate controla. Din acelaşi motiv devin
sursă pentru depunerile lipidice conducând la obezitate.
Fibrele alimentare sunt un alt component alimentar necesar pentru
păstrarea sănătăţii. Rolul lor este acela de a stimula peristaltica
intestinului gros în procesul de evacuare - prevenind astfel
constipaţia, care poate antrena după sine hemoroizii şi boala
displazică de colon.
Fibrele alimentare se găsesc în grâu, fasole, mazăre şi zarzavaturi
ş.a.
T. Colin Campbell recomandă 10-13 g fibre pe zi care sunt
conţinute într-o cană de zmeură, o cană de mazăre, o cană de
păstăi sau o pară.
Despre radicalii liberi s-a vorbit prima oară în 1956 de către
medicul Denham Harman (Universitatea Nebraska - SUA).
Radicalii liberi sunt molecule de oxigen cu un electron rămas impar
pe orbita externă a unui atom. In această ipostază molecula devine
instabilă electrodinamic şi va avea tendinţa să capteze un electron
de la o altă moleculă, care la rândul său va deveni un alt radical
liber şi lanţul de formare a acestor radicali continuă afectând
structurile proteinice, lipidice şi ADN-ul, suportul genetic al
organismului. Fiecare structură afectată astfel îşi va modifica, la
modul patologic, caracteristicile sale funcţionale. Consecinţele se
vor manifesta pe multiple planuri - de la cancer, ateroscleroză, boli
cardio-vasculare, boli neurodegenerative (Alzheimer, Parkinson
etc.) la procese de îmbătrânire prematură.
In mod normal, radicalii liberi, care iau naştere în mitocondrii, în
timpul proceselor de oxidare metabolică, sunt controlaţi prin
enzime antioxidante. Eliberaţi la nivelul celulelor leucocitare,
radicalii liberi intervin în apărarea contra virusurilor şi microbilor,
având deci în acest caz o funcţie de apărare, utilă organismului.
Dar, când cantitatea lor este în exces, sunt depăşite posibilităţile
de control ale organismului şi atunci vor genera efectele nocive
menţionate. In era civilizaţiei tehnologice suntem invadaţi de o
mulţime de alte surse industriale de substanţe toxice, care pun în
dificultate resursele naturale de apărare ale organismului. Lista lor
este imensă: uleiuri vegetale hidrogenate, aditivii alimentari,
elemente chimice grele ca plumbul, cadmiul, aluminiul din apă şi
hrană, gazele de eşapament, radiaţiile, inclusiv solare, carnea
friptă şi afumată, grăsimile hidrogenate, microundele, fumul de
ţigară etc. Toate aceste surse constituie ceea ce a fost numit stres
oxidativ.
Să adăugăm la această listă stresul psihic la care este supusă
lumea modernă, sedentarismul, consumul de alcool şi droguri etc.
şi vom avea o imagine sinoptică a patologiei actuale.
Structurile cele mai vulnerabile la acţiunea radicalilor liberi sunt
constituite de membranele celulelor neuronale şi de ADN. De aici
decurge incriminarea lor în bolile neurodegenerative, în activarea
genelor oncogene şi în accelerarea proceselor de îmbătrânire.
Ca soluţii, recomandate în prezent pentru neutralizarea radicalilor
liberi nocivi, sunt substanţele antioxidante, prezente în fructele şi
legumele îndeosebi colorate. Organismul nostru, cu excepţia
glutationului, nu produce antioxidanţi şi de aceea trebuie să fie
aduşi din alimentaţie. Iată câteva substanţe antioxidante: licopenu
l, de culoare roşie, prezent în tomate; carotenoizii (beta-carotenul
de culoare galbenă, prezent în dovleac); critoxantina (portocalie,
prezentă în portocale) ş.a.
Surse bogate de antioxidanţi găsim în prunele uscate, afine,
zmeură, fragi, căpşuni, varză roşie, sfeclă roşie, ridichi, spanac,
usturoi, stafidele de culoare aurie, coacăzele negre, mure, ceaiul
verde, coaja şi sâmburii de struguri negri, în vinul roşu, în mere,
pere, grefuri şi portocale.
Jean Carper recomandă câte o ceaşcă de coacăze negre, una de
căpşuni şi o porţie de spanac luate pe zi pentru revigorarea
funcţionalităţii creierului.
Un antioxidant „la modă" în unele zone ale lumii este resveratrolul,
un polifenol conţinut în vinul roşu, ceea ce înseamnă că provine din
strugurii care dau acest vin.
Se apreciază că pentru o bună asimilare a antioxi-danţilor este
necesar şi un aport de vitaminele E, C şi seleniu.
Sintetizând*acest subiect se poate spune că radicalii liberi, care nu
pot fi neutralizaţi de organism, sunt respon¬sabili de activarea
genelor oncogene, de accelerarea proceselor de îmbătrânire şi de
favorizarea unor boli cronice şi degenerative. Soluţia prevenirii
acestor efecte nocive o constituie şi o alimentaţie bogată în fructe
şi legume proaspete, cereale integrale.
Grăsimile saturate sunt, de asemenea, obiectul discuţiilor
referitoare la calitatea hranei.
Se apreciază că în proporţie tle 60%, creierul este format din lipide.
Celula neuronală are în structura mem¬branei sale un strat
bilipidic, care îi conferă capacitatea de a fi permeabilă numai
pentru anumiţi ioni din mediul extracelular. îşi păstrează astfel un
gradient electrochimie diferit în interiorul său faţă de exterior,
stare necesară fenomenelor electrice de la nivelul membranei
neuronale.
Grăsimile saturate precipită, devin solide, rigide la temperatura
mediului ambiant imprimând o lentoare întregii conductibilităţi
sinaptice. Grăsimile nesaturate, la temperatura din ambient, îşi
menţin însă starea de fluiditate şi astfel procesele de conducere
nervoasă vor beneficia de un statut optim. Pentru acest motiv este
nevoie ca, în structura creierului, ca şi a celorlalte organe, să
existe un anumit raport între lipidele saturate şi cele nesaturate.
în prezent se operează cu două grupe de acizi graşi Omega - 6 şi
Omega - 3. Sunt acizi graşi esenţiali, pe care organismul nu îi
produce şi de aceea trebuie să-i obţinem prin aport alimentar.
Există un raport ce trebuie păstrat între aportul de Omega - 6 şi
Omega - 3. Cei mai mulţi comentatori îl situează la valorile de 4 /l,
adică 4 părţi Omega - 6 şi 1 parte Omega - 3. Se crede că în
alimentaţia omului din stadiul de vânător şi culegător de fructe
această proporţie ar fi fost de 1/1, dar alimentaţia ulterioară l-a
modificat. Se apreciază că în alimentaţia actuală din lumea
modernă, raportul Omega - 6 / Omega - 3 este de 15-20 /l. Omega
- 6 este proinflamator şi de aceea trebuie echilibrat cu Omega - 3.
Raportul dezechilibrat al celor două grupe de acizi graşi esenţiali se
presupune a antrena patologia actuală şi îndeosebi cea a
sistemului nervos, dat fiind rolul lor în structura şi fiziologia sa.
Bolile cronice - cardiovasculare (infarct
mic<:ardic,accidentevascularecerebrale),cancerul, artritele, boala
Alzheimer, alte boli neurodegenerative, afecţiunile psihice şi în
primul rând depresia s-ar datora şi excesului de Omega - 6, este de
părere psihiatrul David Servan-Schreiber. De aici decurge şi
indicaţia sa ca şi a multor altor autori de a se institui tratamentul
cu Omega - 3 alături de medicaţia antidepresivă.
Schreiber recomandă de asemenea să se ia conco¬mitent cu
Omega - 3 şi vitamina E (800 u.i / zi), vitamina C (lg / zi), seleniu
(200 ug / zi) şi zinc în scopul unei metabolizări eficiente.
Omega - 3 este format din alţi doi acizi graşi: docosahexanoic
(DHA) şi eicosapentaenoic (EPA).
DHA este foarte important ca aport pentru organism, pentru că
intră în structura membranelor neuronale, a sinapselor, a
mitocondriilor şi a receptorilor retinieni. In absenţa sa, dendritele
neuronale degenerează, sinapsele dispar, iar neuronii se pierd prin
declanşarea fenomenului de apoptoză.
DHA favorizează şi starea de bună dispoziţie, prin creşterea
nivelului serotoninei. în absenţa sa apar depresia, cu risc de suicid,
manifestări de agresivitate şi violenţă.
Grăsimile saturate determină declinul memoriei, atenţiei,
capacităţii de învăţare, creşterea rezistenţei la insulina, diabet
zaharat, hipertensiune arterială, creşterea trigliceridelor. Prin
eliberarea de prostaglandine, leucotriene şi citokine, Omega - 6
întreţine procese inflamatorii la nivelul vaselor sanguine şi a
ţesutului cerebral creând şi patul necesar grefării cancerului.
Omega - 3 se găseşte în primul rând în carnea de peşte gras -
somon, hering, macrou, sardele. Alte surse sunt uleiul de măsline
şi de se'minţe de in, alunele nesărate, nucile, verdeţurile, cerealele
integrale, alge, plante marine, fructe de mare.
în cartea sa, Cum să-ţi păstrezi sănătatea creierului, Jean Carper
reuşeşte performanţa de a aduna cu mare competenţă o
imensitate de informaţii de la foarte multe surse ştiinţifice, despre
alimentaţia necesară creierului. Redăm după Carper, o listă a
alimentelor indicate şi neindicate pentru conţinutul lor în grăsimi
saturate şi nesaturate. Sunt neindicate alimente ca - uleiul de
porumb, de floarea soarelui, margarina, sosurile, maioneza gătită
cu aceste uleiuri, cartofii prăjiţi, floricelele de porumb făcute cu
aceste uleiuri.
Se recomandă uleiul de măsline presat la rece, uleiul de seminţe
de in, peştele gras menţionat mai sus.
în cartea citată găsim, de asemenea, două remarci interesante.
Michael Crawford (de la Institutul pentru Chimia Creierului şi
Nutriţia umană - Universitatea de Noed - Londra) apreciază că
dezvoltarea creierului uman a beneficiat de hrana găsită în jurul
lacurilor din Africa de Est, de către omul preistoric. Şi, de
asemenea, marile civilizaţii s-ar fi dezvoltat din acelaşi motiv pe
malul unor ape ca Nilul, Tibrul, Eufratul, Gangele şi Yangtze.
Ne reţine atenţia, de asemenea, o altă afirmaţie lui Richard Lynn
de la Universitatea Ulster - Anglia: „Componenta genetică a
inteligenţei în Marea Britanie este în scădere cu circa o jumătate
de punct pe generaţie" din cauza hranei deficitare în Omega - 3.
Concluzia tuturor autorilor consultaţi este aceea că Omega - 3 este
strict necesar creierului, atât în dezvoltarea, cât şi în
funcţionalitatea sa. De aceea se recomandă să se consume peşte
gras de 2-3 ori / săptămână sau să se administreze Omega - 3 circa
2g / zi pentru femei atât în perioada sarcinii, cât şi în cea de
alăptare, util pentru dezvoltarea creierului la copil. Dacă nu este
hrănit la sân se recomandă introducerea de Omega - 3 în laptele
praf.
Care este rolul aşa-ziselor suplimente nutritive?
Pentru România este un fenomen nou, inexistent înainte de 1989.
Acum piaţa este suprasaturată de o mulţime de firme, care vând
acelaşi produs sub denumiri diferite, cum de altfel se procedează şi
cu medicamentele.
Sunt câteva suplimente asupra cărora majoritatea comentatorilor
îşi exprimă acordul.
Acidul folie face parte din complexul vitaminelor B.
Este în primul rând indicat în prevenirea malfor¬maţiilor
congenitale la femeia gravidă şi îndeosebi la femeile care se află în
tratament pentru epilepsie.
Alte indicaţii mai puţin intrate în uz ar fi asocierea în tratamentul
depresiei şi în prevenirea excesului de homocisteină, care poate
genera accidente vasculare.
Doza utilă de acid folie este în jur de 1 mg / zi.
Vitamina E este frecvent indicată ca blocant al radicalilor liberi
prevenind peroxidarea lipidelor la nivel mitocondrial. Sunt citate şi
efecte de prevenire a stenozei de arteră carotidă, (M. Bierenbaum).
Doza utilă diferă după autori de la 300 - 800 u.i. / zi.
Seleniul este recomandat îndeosebi în prevenirea recidivelor de
cancer. Este implicat în producerea de neurtransmiţători ca
serotonina, dopamina, adrenalina - absenţa sa'generând tulburări
de tip depresiv, cardiac şi displazic.
Este conţinut în peşte, fructe de mare, stridii şi usturoi.
Doza utilă - 200 ug / zi.
Coenzima QLO este necesară desfăşurării proceselor energetice
din mitocrondrie cu formarea moleculelor de ATP. Fiind suportul pe
care se depozitează energia rezultată din procesarea metabolică a
glucozei, ATP este strict necesar funcţionării celulei neuronale. Este
indicată în toate bolile degenerative ale sistemului nervos
(Alzheimer, Parkinson etc.) în bolile cardiovasculare, în diabet
zaharat ş.a.
Cu vârsta, coenzima Q10 începe să scadă cantitativ şi de aceea
este nevoie de aport extern. Dozele sunt în funcţie de scopul
administrării, de prevenire sau de tratament, de la 30 mg la 200
mg / zi.
Acidul alfa-lipoic este considerat a fi cel mai bun antioxidant pentru
creier putând neutraliza inclusiv radicalii liberi ai azotului.
Este indicat în boala diabetică pentru blocarea produşilor de
glicozilare.
In scop preventiv se pot lua 100 mg / zi.
în scop terapeutic 300 - 600 mg / zi.
Alte forme de aducere în organism a antioxidan-ţilor, care vedem
că sunt utili în prevenirea tuturor bolilor, sunt pycnogenolul, care
este un extras din coajă de pin, prezent şi pe piaţa românească şi
de asemenea ceaiul verde. Aceste varietăţi de ceai sunt reputate
ca având efecte preventive în boala canceroasă.
Recapitulând cele de mai sus, considerăm că, esenţial pentru
sănătatea organismului nostru, sunt Omega - 3, vitaminele E, C,
coenzima Q10, acidul alfa-lipoic, acidul folie şi seleniul.
Revenind la rolul suplimentelor nutritive, aş menţiona mai întâi
nevoia de siguranţă că firma producătoare nu utilizează procedee
industriale incriminate acum ca fiind periculoase pentru sănătate.
Altfel, vor avea acelaşi risc pe care îl au şi alimentele procesate
industrial.
Od a tă ce acest risc este eliminat, suplimentele nutri¬tive sunt
utile pentru aducerea în organism a substanţelor fitochimice, cu rol
antiinflamator şi anticancerigene, conţinute în fructele şi legumele
pe care, dacă nu le putem avea zilnic în alimentaţie, aşa cum ar fi
ideal, mai ales la oraş, le înlocuim în acest mod. Aceeaşi observaţie
este valabilă şi pentru nevoia de Omega - 3 din peşte sau de alte
substanţe pe care nu le putem avea la dispoziţie în alt mod.
Bazaţi pe virtuţile dietei vegetariene, o serie de medici ca Monison,
Esselstyn şi Ornish au aplecat-o cu succes în tratamentul bolilor
cardiovasculare.
Dr. Ornish are o experienţă pozitivă şi interesantă aplicând dieta
vegetări ană la bolnavii corona rieni în locul intervenţiei
chirurgicale.
Ce cantitate de alimente este bine să mâncăm?
începând cu părintele medicinii europene, Hipocrate, şi până la
comentatorii moderni, cu totii pledează pentru cumpătare. Este de
preferat să nu se atingă senzaţia de gaţietate cu impresia de
abdomen greu, ci să ne oprim din mâncat puţin înainte de a ajunge
la acest stadiu. Mesele copioase, cu multe calorii, în condiţiile
sedentarismului impus de actualele profesii, conduc la obezitate,
supraponderalitate, care antrenează după sine diabetul zaharat şi
hipertensiunea arterială. Consecinţele mai târzii le constituie
accidentele vasculare cerebrale, cardiace, polineuropatiile,
îmbătrânirea precoce etc.
în vara lui 1989 am intenţionat să scriu o carte despre longevitate.
Toate sursele consultate de mine conduceau la o singură şi ciudată
concluzie pentru gândirea mea de atunci: trăiesc mult cei ce
mănâncă puţin şi... prost. Adică fără carne şi lactate. Cum în
România acelui timp acest mod de hrănire era impus prin
constrângerea socială, dată de precaritatea economiei noastre, m-
am gândit imediat că toată lumea va crede că fac propagandă
politică şi în consecinţă am renunţat să mai public acea carte, deşi
era finalizată. Realizez acum că ajunsesem la o formulă susţinută
de o experienţă empirică. Astăzi avem deja o experienţă
demonstrată ştiinţific şi formula longevităţii trebuie reformulată:
„Trăiesc mult cei ce mănâncă puţin şi sănătos". Restricţia calorică
este astăzi tot mai insistent recomandată pentru păstrarea
sănătăţii, determinând modificări cu efect benefic ale
metabolismului îndeosebi glucidic.
Cum să mâncăm? Aşa cum nu facem majoritatea dintre noi sau
altfel spus, cum chiar puţini o facem.
Obişnuinţa de a mânca grăbit este primul păcat. Celui mai
important gest - masa -, îi acordăm cel mai mic spaţiu de timp.
Normal ar fi să nu înghiţim niciodată până ce nu am mestecat
suficient ceea ce avem în gură. Imbibarea cu suficientă salivă este
deja prima fază a digestiei pentru că avem şi aici fermenţi, care
încep acţiunea de digerare a alimentelor.
în medicina tradiţională chineză există o aserţiune care spune că
un aliment are două componente: una organoleptică exprimată
prin gust şi aromă, a cărei destinaţie este de a hrăni spiritul şi o
alta, dată de masa hranei propriu-zise, care se adresează structurii
noastre somatice sau fizice. Pentru ca aceste două finalităţi să fie
îndeplinite, este nevoie ca în timp ce mâncăm să fim concentraţi
pe această idee, să savurăm aroma şi gustul mâncării şi să le
trimitem cu imaginaţia spre creier. Iată de ce în timpul mesei nu
este indicat nici să citim ziarul, nici să ne uităm la televizor sau să
facem altceva. Discuţiile contradictorii din timpul mesei, ambianţa
neplăcută, transformă ceea ce mâncăm în otravă pentru că inhibă
toate secreţiile de fermenţi şi de suc gastric necesare digestiei.
Masa ar trebui să fie o sărbătoare, dar mâncăm adesea atât de
repede şi neatenţi la acest gest în sine, încât dacă imediat după
masă ne întreabă cineva ce am mâncat, nu ştim să-i răspundem...
Ca o concluzie la discuţiile purtate în jurul alimen¬taţiei actuale şi
în perspectivă, se poate spune că, de vreme ce omul a apărut în
condiţiile unei oferte a naturii în care s-a născut, în mod firesc,
aceea trebuie să-i fie şi cea mai propice. Bolile actuale sunt ale
unei civilizaţii care şi-a depăşit finalitatea oferind o alimentaţie
artificială, îndepărtată de natură, fără nici o calitate organoleptică,
fără nici un gust, aducând în schimb povara potenţialului patogen.
în ciuda tuturor avertis¬mentelor, se pare că sănătatea este
ignorată şi sacrificată în numele altor interese. Mă întreb: este
ignoranţa minţii unora sau ignorarea noastră?
RELAŢIA DINTRE ALIMENTAŢIE ŞI CANCER
Boala canceroasă a ajuns astăzi unul dintre pericolele cele mai de
temut în patologia lumii moderne. Frecvenţa sa creşte într-un mod
alarmant, cele mai afectate fiind ţările care sunt şi cele mai
industrializate, pe primul loc situându-se SUA. Acesta este motivul
pentru care i-am dedicat un capitol aparte, dorind să aduc în
discuţie şi alte mijloace de tratament decât cele existente în
medicina clasică, mijloace care în experienţa unor bolnavi, inclusiv
medici, s-a dovedit a fi utile.
în cele de mai sus am insistat atât asupra relaţiei dintre tipul de
alimentaţie şi boala canceroasă - subliniată îndeosebi de studiile lui
Campbell, cât şi asupra relaţiei dintre alimentaţie şi bolile
organismului în general.
Beneficiind de o evaluare foarte amplă, făcută de un grup
internaţional de experţi pe 22.000 de studii, dintre care au fost
considerate ca având o valoare semnificativă pentru ţinta urmărită
doar 7.000 (Revista „Science et Avenir" nr. 734 / 2008), ne-am
gândit că ar fi foarte util să menţionez opiniile la care s-a ajuns în
prezent, după cum spuneam, într-o problemă de mare interes în
întreaga lume.
Studiul efectuat a urmat atât efectul preventiv, cât şi cel curativ al
tipului de alimentaţie asupra cancerului.
în stilul reţinut şi mai degrabă sceptic al oamenilor de ştiinţă,
exprimarea este prudentă, pentru a nu crea iluzii şi se rezumă doar
la recomandări şi nu la concluzii ferme.
între concluziile optimiste ale lui T. Colin Campbell, care şi-a
dedicat toată viaţa acestei idei, şi scepticismul aproape
descurajator al grupului internaţional de experţi, rămâne decizia în
singurătate a omului în suferinţă. Opţiunea mea este optimistă,
dacă la acest tip de alimentaţie se adaugă şi implicarea conştientă
în procesul de prevenire şi de tratament luând ca model
experienţele comentate în mare parte şi de către noi.
într-un stil pragmatic, uşor de reţinut s-au formulat 10
recomandări:
1. .Să se limiteze consumul alimentelor hipercalo-rice, cu un
conţinut crescut în lipide şi zaharuri.
2. Să se consume cel puţin 400 g vegetale pe zi.
3. Să se facă efortul de a rămâne cu o talie cât mai mică,
aceasta fiind un indicator al gradului de obezitate sau de
supraponderalitate.
4. Efortul fizic este foarte important în prevenirea bolii
canceroase, fiind recomandat zilnic, în jur de 30 minute sub diferite
forme cum ar fi, spre exemplu, mersul mai energic.
5. Să se evite mezelurile, iar carnea roşie să fie limitată la 500
g maximum pe săptămână.
Se menţionează că grupul de experţi nu sfătuiesc excluderea totală
a cărnii.
6. Se recomandă excluderea sau limitarea consumului de
alcool la 1 pahar de vin pe zi sau a altor alcooluri la 10-15 g pentru
femei şi la 20-30 g pentru bărbaţi pe zi.
7. Să se evite alimentele sărate, conservate prin sărare sau
legumele în saramură. Suplimentelor alimentare li se preferă
alimentele naturale.
8. Recomandare interesantă: alăptarea la sân până
la 6 luni este utilă şi pentru prevenirea bolilor mamei şi a
obezităţii copilului.
9. între suplimentele nutritive şi alimentele naturale sunt
preferate ultimele.
10. Aceste recomandări sunt utile şi în prevenirea reîmbolnăvirii
pentru toţi cei ce au traversat o dată boala sau sunt suspectaţi de
a o avea.
Se menţionază totuşi ca o concluzie că alimentaţia recomandată ar
putea reduce riscul bolii canceroase doar cu 30 %, ceea ce ar
însemna la nivel mondial o salvare a 3 milioane de oameni.
Toată lumea este de acord că atât de apetisanta friptură, mai ales
în stil câmpenesc (barbecue), implică riscuri oncogene. La fel
afumăturile, murăturile, pastrama ca şi sarea multă pusă în
mâncare.
Un studiu japonez pe 50.000 de persoane a impus concluzia că 5
căni de ceai verde pe zi poate preveni cancerul de prostată.
Ardeiul gras conţine carotenoizi, care împreună cu seleniul pot
preveni şi opri cancerul de pulmon.
Toate cerealele, legumele, fructele uscate, care sunt contaminate
cu mucegaiuri, adică de obicei hrana omului sărac, conţin
substanţa aflatoxină, care este cancerigenă.
Un alt studiu pe populaţii, care consumă băuturi fierbinţi în exces a
evidenţiat un procent mai mare al cancerului de esofag.
Şi iată, apropo de consumul de carne, o menţiune veche de 5.000
de ani, pe care am găsit-o în scrierile atribuite lui Hermes
Trismegistul: „carnea este un toxic pentru organism". Fără
comentarii.
O opinie optimistă este exprimată de dr. Richard Beliveau (şef al
catedrei de prevenire şi tratament al cancerului, Universitatea
Quebec, Montreal) şi de colectivul său de cercetare a factorilor
conţinuţi de alimente implicaţi în prevenirea şi tratamentul
cancerului. Alimentele, spun aceşti cercetători, sunt surse de
agenţi anticancerigeni prin fructele şi legumele proaspete.
Utilizarea lor într-un stadiu precoce al bolii, poate fi de foarte bun
augur.
O experienţă dramatică, impresionantă şi de un realism
cutremurător, a avut-o medicul David Servan-Schreiber, profesor
psihiatru la Universitatea din Pittsburg, despre care am amintit
deja în paginile anterioare.
Fiind ferm convins că experienţa sa pe care a descris-o în cartea
Anticancer, tradusă şi în limba română de către editura Elena
Francisc (2008), este utilă şi celor bolnavi şi celor sănătoşi, o voi
rezuma şi aici dată fiind importanţa sa.
La vârsta de 31 de ani, David Servan-Schreiber descoperă
întâmplător că în creierul său a apărut o tumoră care s-a dovedit a
fi de origine canceroasă. Este operat, face tratamentul clasic
cunoscut, dar la scurt timp tumora recidivează. Disperat, caută şi
alte metode de tratament, studiază toată literatura în domeniu
care i-ar putea fi utilă, înfiinţează un centru de medicină
integrativă pe lângă Universitatea din Pittsburg, recurge la căi de
tratament complementare medicinii clasice şi, după 15 ani, scrie
această carte pentru a împărtăşi tuturor experienţa sa pozitivă şi,
mai ales, concluziile sale asupra bolii canceroase.
Trebuie precizat clar că sunt excepţionale cazurile de bolnavi cu
diagnosticul său care au supravieţuit mai mult de l-2 ani.
Iată concluziile sale asupra bolii canceroase:
1. Avem cu toţii în corpul nostru zeci de mii de celule
canceroase, dar stau inactive până când ceva le activează.
2. Cel care ne apără de a nu face cancer sau alte procese
patologice este sistemul itnunitar. Acesta este „gardianul" care îşi
trimite celulele sale pe post de paznici în întregul organism
aparându-ne de viruşi, microbi, celule displazice (canceroase) etc.
3. Facem cancer sau alte boli când „garda sa este jos", adică
nu ne mai poate apăra.
4. Care sunt factorii care imobilizează sistemul imunitar:
a) Stilul de viaţă al lumii moderne, pe cari
Schreiber îl numeşte „stil de viaţă occidental", făcân<
referire, cred, la dezvoltarea industrială.
b) Alimentaţia de tip occidental.
c) Stresul.
d) Sedentarismul.
Vom face o scurtă prezentare a acestor factoi oncogeni.
Stilul vieţii occidentale face referire la alimentaţi prelucrată
industrial, la poluarea chimică şi la stres Aminteşte despre zone din
China, India, Coreea unde cancerul are o frecvenţă redusă sau este
absenl Aceeaşi oameni, dacă sunt aduşi să trăiască la Chicagc spre
exemplu, vor face boala cu aceeaşi frecvenţă ca § americanii. Ce
şi-au schimbat aceşti oameni? Stilul d viaţă, spune Schreiber.
După cel de al doilea război mondial, frecvent cancerului a crescut
de trei ori şi a coborât la vârste tineri în jurul a 30 de ani, ca şi la
vârsta copilului.
Trăim pe o planetă otrăvită, ne spune Schreibei Din 900 de
substanţe cnimice analizate, la iniţiativi Agenţiei Internaţionale
pentru Studiul Cancerului, doa una nu avea efecte oncogene.
Un alt studiu efectuat în Atlanta - SUA (2005), p un eşantion de
populaţie de toate vârstele, a evidenţia 184 substanţe chimice
toxice în sângele şi urina celo investigaţi.
Alimentaţia actuală este mcriminată îi geneza cancerului, ca şi a
altor boli, cum sunt ceh neurodegenerative, cardiovasculare şi
cerebrovasculare pentru că se bazează în cea mai mare parte pe
alimenti procesate industrial sau obţinute în condiţii de chimizar<
excesivă. Ingrăşămintele chimice, pesticidele etc. tra în sol, apă şi
în plante, cărora le alterează proprietăţile organoleptice (devin
fade, nu mai au nici gust, nici miros). Pe de altă parte, conţinutul
lor în substanţe chimice le fac să devină toxice pentru organism.
Zahărul alb, rafinat, prezent în toate produsele de cofetărie,
stimulează secreţia de insulina şi de factori de creştere care
favorizează şi dezvoltarea celulei canceroase.
Margarina, grăsime obţinută pe cale tehnologică, intră în
compoziţia tuturor produselor de patiserie şi prezintă, de
asemenea, un risc patogen pentru organism.
Prof. dr. Schreiber menţionează, de asemenea, efectul nociv
asupra organismului pe care îl au carnea, ouăle şi produsele
lactate venite din fermele în care, în scopul creşterii producţiei, în
hrana animalelor şi a păsărilor se introduc hormoni şi substanţe cu
rol de stimulare a creşterii celulare. Rezultatul, ne spune Schreiber,
îl constituie favorizarea unui teren inflamator, propice dezvoltării
cancerului, dezvoltarea obezităţii la tineri şi, mai nou, şi la copiii
sub un an care sunt hrăniţi cu lapte praf în care se găsesc aceste
substanţe cu rol de creştere numite şi factori de creştere.
Grăsimea prezentă în obezitatea copilului mic poate fi periculoasă
pentru că, pe de o parte, se menţionează dezvoltarea precoce, la
vârsta de adult, a diabetului şi a bolilor cardiovasculare, iar pe de
altă parte, celula adipoasă poate deveni un depozit pentru
substanţele oncogene.
Stresul din lumea modernă este mcriminat nu numai în
oncogeneză, ci în întreaga patologie.
Am analizat în alt capitol efectele nocive ale stresului
asupra'organismului. Aici vom reveni doar cu câteva explicaţii în
plus, impuse de context.
Ceea ce rezultă în final din reacţiile biochimice declanşate de stres
sunt cortizolul şi noradrenalina.
Acestea favorizează terenul inflamator pe care se dezvoltă boala
canceroasă, ca şi bolile neurodegenerative şi vasculare menţionate
deja.
De stres sunt, de asemenea, legate în mare măsură şi declanşarea
emoţiilor şi sentimentelor cu conţinut negativ, cum sunt panica,
frica, depresia, indispoziţia afectivă etc. Am discutat în alt capitol
că toate celulele noastre funcţionează deja după un program
inteligent, părând să dispună de ceea ce eu am numit inteligenţă
celulară (1981).
Sistemul imunitar dispune, în consecinţă, de asemenea, de un
program inteligent, motiv pentru care a şi fost numit creierul mobil
de către Candace Pert. în cadrul studiilor de neuro-psiho-
imunologie, menţionate de Prof. dr. Schreiber, s-au făcut observaţii
deosebite privind răspunsul la emoţii a sistemului imunitar.
Candace Pert a constatat că răspunsul la emoţii se concretizează
printr-un dialog chimic între creier şi sistemul imunitar, un schimb
de informaţii care susţine implicarea sistemului imunitar,
observaţie nouă şi interesantă, în medierea răspunsului psihologic
la emoţie. Ca urmare, studiile efectuate au pus în evidenţă ecoul
emoţiilor negative şi pozitive asupra celulelor NK, al căror rol am
văzut că este acela de a distruge celulele canceroase.
Studiile de laborator au arătat că descurajarea, depresia, lipsa
dorinţei de a trăi, îndoiala în procesul de vindecare, comunicarea
brutală a diagnosticului de cancer, au blocat mobilizarea
limfocitelor T şi B ca şi a celulelor NK Pur şi simplu rămân
imobilizate lângă peretele vascular. Opusul lor, încrederea în
vindecare, încurajarea, speranţa, buna dispoziţie, dorinţa de a trăi
au pus în evidenţă activarea acestor celule de apărare.
Pe lângă activarea celulelor NK, emoţiile pozitive au scăzut şi
nivelul din sânge al tuturor substanţelor producătoare ale
inflamaţiei premergătoare cancerului şi altor boli de tip cortizon,
citokine, TNF a şi y, iar cele antiinflamatorii, ca Interleukina-10, au
crescut. S-ar putea spune, ca urmare a acestor observaţii, că boala
canceroasă pare a fi şi o boală a nefericirii. Procentul oncogenezei
ereditare este foarte mic în raport cu cel al determinării prin factori
extraeredidari. Şi cred că dacă am avea o ştiinţă a trăirii optime
într-o societate dreaptă şi factorii ereditari ar putea fi învinşi.
Cred că această lecţie, învăţată cu preţul unei mari suferinţe de
către David Servan-Schreiber, ar trebui să fie însuşită de toţi
medicii din lume care tratează pe aceşti nefericiţi bolnavi, cu o
atitudine rece, distantă sau, mult mai grav, cu cinism, în numele
ideii de comunicare a adevărului despre boală. Bernie Siegel are o
expresie minunată în care ne spune că dacă noi, medicii, nu putem
să dăm acestor bolnavi zile de viaţă în plus, cel puţin să le dăm
viaţă zilelor care le-au mai rămas.
In această scriere, pe care aş putea să o numesc o enciclopedie a
suferinţei şi speranţei, David Servan-Schreiber, n-a uitat să
amintească despre nevoia de bucurie, de mângâiere, a tuturor
fiinţelor lumi, de la puii de om la cei ai şoarecilor, şi, aş adăuga,
până la plante. Studiile prezentate explică nevoia noastră de
atingere, de o privire caldă, de un zâmbet, de o bucurie pe care să
ni le dăruim reciproc, dacă dorim să ne păstrăm sănătatea. Ne
trebuie atât de puţin ca să fim fericiţi încât nu putem avea nici o
scuză.
Cum nu mi-am propus să epuizez informaţiile de o extraordinară
utilitate oferite de confratele Schreiber, voi lăsa această şansă
cititorilor interesaţi.
Adresându-mă, în mod special, acelor semeni care se simt apăsaţi
de povara mcertitudinii prin boală, am dorit să le aduc, prin toate
studiile prezentate aici,
speranţa de care cu toţii avem nevoie, credinţa că există o cale
spre lumină.
Speranţa este începutul fericirii. Îndoiala este începutul nefericirii.
Speranţa este credinţa că se poate. îndoiala este credinţa că nu se
poate.
înlăturarea îndoielii e calea spre fericire.

CAPITOLUL 16
SPIRITUALITATEA ŞI SOCIETATEA DE MÂINE
într-un dialog cu fiul său Matthieu Ricard, călugăr budist, despre
condiţia fericirii în societatea modernă, filosoful francez Jean-
Frangois Revel, îl cita pe Erwin Schrodinger care aprecia că ştiinţa
nu vizează fericirea omului. Această sarcină şi-a asumat-o mai întâi
religia, apoi filosofia, îndeosebi cea a Greciei antice, iar în lumea
modernă constituie obiectul ştiinţelor politice. El consideră criza
morală actuală a lumii moderne ca fiind un eşec al fiiosofiei
occidentale care a renunţat la misiunea de a găsi un sens vieţii. La
rândul lor, ştiinţele politice au eşuat, de asemenea, în acelaşi
demers. Filosofia politică occidentală a creat o lume polarizată, în
care cei bogaţi sunt o minoritate, iar cei săraci o majoritate,
premisă pentru nemulţumiri, pentru resentimente şi răscolire a
spiritului justiţiar la un segment majoritar al populaţiei. Cel puţin
unul dintre principiile modelului democratic, cel al dreptului la
demnitate, rămâne caduc. Prin sine însăşi, sărăcia este o umilinţă.
Şi nici dreptul la libertate nu mai este o favoare în condiţiile
constrângerii materiale.
Preocuparea pentru o societate perfectă nu este nouă. Deşi,
teoretic, a fost motivată de către minţile cele mai luminate ale
Franţei, care au dorit să-i ofere omului un statut social în acord cu
drepturile sale naturale, Revoluţia franceză din 1789 a eşuat prin
teroarea iacobină soldată cu inventarea ghilotinei.
Revoluţiile marxiste şi-au propus să edifice o „societate nouă"
pentru un „om nou" folosind biciul „dictaturii proletariatului".
Violenţa cu care au fost eliminate milioane de oameni a creat
germenii revoltelor care au schimbat astăzi istoria.
Se impune o singură concluzie: nici un sistem social pe care
omenirea l-a experimentat până acum nu a reuşit în demersul de a
crea o societate, să nu spunem perfectă, dar cel puţin cu aparenţă
de corectitudine, o societate în care omul să se poată regăsi pe
sine.
Se ridică întrebarea: ce element comun a determinat eşecul tuturor
modelelor sociale imaginate de-a lungul istoriei? In opinia mea,
cauza insuccesului tuturor sistemelor sociale cunoscute o
constituie însuşi omul pentru care au fost create, dincolo de
limitele de ordin conceptual şi de modul cum au fost traduse în
realitate. Afirm cu toată convingerea că nici un sistem social
imaginat vreodată nu poate fi ideal atâta vreme cât omul, factorul
esenţial căruia i se adresează, este cel de acum, cu o concepţie
despre sine rămasă la nivelul secolului al XlX-lea şi cu un
comportament aidoma celui pe care îl avea când locuia în caverne.
Ce societate poate funcţiona perfect cu oameni imperfecţi? Toate
sistemele so-ciale poartă în funcţionalitatea lor amprenta şi a celor
care le conduc şi a celor care sunt conduşi. Aceeaşi condiţie morală
este necesară şi de o parte şi de alta.
Există o experienţă suficientă în istoria trecută pentru a înţelege
cât rău poate genera la un conducător, indiferent la ce nivel
ierarhic ar fi situat, absenţa unei culturi adecvate, cel puţin
domeniului a cărui responsabilitate o are, şi defectele de caracter
şi temperament. In aceeaşi măsură, responsabilitatea şi conştiinţa
civică sunt la fel de necesare pentru membrii unei comunităţi.
Platon spunea că indiferent de legile sale, o comunitate nu poate fi
funcţională dacă unii dintre membrii săi nu fac decât să se
distreze. Vedem, deci, că societatea a avut de lucru cu aceleaşi
tare şi pe vremea lui Platon.

Fără îndoială că mass-media a fost creată tocmai pentru a preveni

şi semnala abuzurile dintr-o societate democratică. Rezultatele
activităţii prestate la acest nivel le vedem zilnic. Dar şi cei care
lucrează în domeniu sunt oameni ca noi toţi, cu aceleaşi
determinări.
Vorbim continuu de morala drepturilor omului dar nu spunem nimic
despre dreptul moralei.
Natura ne dă dreptul la toate bunurile lumii, dar neexistând un
drept al moralei, putini au acces la ele. Nu există o morală, o lege
care să limiteze însuşirea excesivă, dincolo de necesarul pentru o
existenţă demnă şi onorabilă. Şi pentru a nu mi se face procese de
intenţii, neortodoxe pentru zilele noastre, îl voi cita pe Matthieu
Ricard, acest om care a renunţat la şansele unei cariere ştiinţifice
strălucite, pentru a se dedica spiritualităţii orientale. El susţine o
idee pe care am întâlnit-o şi la John Locke şi la Thomas Hobbes.
Pentru ca actuala democraţie occidentală să funcţioneze la nivelul
unui sistem social corect, spune el, ar trebui ca societatea să aibă
o preocupare permanentă pentru bunăstarea tuturor. într-o
societate cu adevărat democratică trebuie să se mentină un
echilibru între dorinţa unor indivizi de a se îmbogăţi în detrimentul
celorlalţi şi consensul general dincolo de care această tendinţă nu
mai trebuie tolerată, devenind imorală.
Idee democratică excelentă, dar care nu are nici o şansă de a fi
aplicată în acesta lume. Dovada concretă o avem în neacceptarea
sistării industriilor poluante, a desfacerii pe piaţă a alimentelor
nocive pentru sănătate, a continuării

defrişărilor masive etc, etc. După concepţia politică a

libera¬lismului, dominantă astăzi în lume, nu numai că nu se
limitează excesul însuşirii de bunuri pentru a se păstra un echilibru
social, dar, dacă s-ar găsi un cumpărător, şi Globul Pământesc s-ar
vinde sub pretextul că statul este cel mai prost adrninistrator în
raport cu particularul. Este adevărat, dar un particular care este
făcut responsabil faţă de comunitate şi nu unul care îşi urmăreşte
exclusiv propriile interese.
Jean-Frangois Revel remarcă discrepanţa dintre performanţa
individului în societăţile avansate şi golul său moral, dintre
afirmaţiile politicienilor şi acţiunile lor demagogice. Pe de o parte
trimit câteva ajutoare victimelor unor războaie locale interetnice,
iar pe de altă parte le vând armament, generator de alte victime.
Un alt neajuns al democraţiilor occidentale îl consti¬tuie accentul
pus numai pe ideea de drepturi ale omului, dar nu şi de
responsabilitate a individului faţă de societatea de la care are
pretenţii. Fără o responsabilizare a individului într-o societate,
afirmă tot Revel, nu este decât anarhie, lipsă de eficacitate şi
suferinţă prin încălcarea drepturilor celorlaţi. Democraţia este un
sistem politic ideal numai dacă de sus până jos, toţi membrii
societăţii sunt responsabilizaţi în numele dreptului tuturor la o
viaţă demnă. Nu poate, de asemenea, să fie satisfăcut dreptul la
libertate dacă societatea îl recunoaşte, dar nu îl şi apără.
Un conducător orgolios, dornic de laude, va aluneca sigur spre
cultul personalităţii şi se va înconjura de o camarilă de favoriţi
linguşitori. Democraţia se face ţăndări pentru că aceleaşi slăbiciuni
umane vor bântui şi o parte a mediei care, în loc să-l aducă la
realitate, îl va cădelniţa pe „voinicul voinicilor". Admiţând apoi că o
lege este gândită în spirit obiectiv şi nu doar în favoarea autorilor
ei, nu va avea nici un efect dacă nimeni nu o respectă din lipsa
unei educaţii civice, a conştientizării interesului tuturor celor ce
formează comunitatea şi a unor instrumente viabile, care să
asigure impunerea legii. Vedem cu toţii câtă suferinţă este
provocată în lume, unor oameni nevinovaţi, de către cei care sunt
certaţi cu regulile bunei convieţuiri sociale.
Un conducător feroce într-un stat totalitar va fi o catastrofă. Un
conducător înţelept şi autoritar poate fi o necesitate tranzitorie în
vremuri tulburi. Cunosc şi criticile care îi consideră pe toţi oamenii
îngeri care nu au nevoie de nici o autoritate. Sigur că este ideal ca
statul să nu aibe decât o funcţie administrativă. Dar asta se va
întâmpla când toţi oamenii vor avea un comportament ideal...
Sunt total de acord că toate aceste tare ale caracterului uman, din
cauza cărora nici o societate umană nu poate fi ideală, corectă şi
dreaptă, nu pot fi eradicate prin legi dure. Nu se poate impune o
ordine socială prin violenţă. Experienţa regimurilor totalitare este
tristă, iar pedeapsa cu moartea, acolo unde încă se mai aplică, nu
a condus la dispariţia delictelor de crime.
Ce alt mijloc are societatea actuală la dispoziţie pentru civilizarea
pulsiunilor instinctive? Educaţia civică susţinută prin toate
mijloacele spune J. F. Revel. Oferirea de modele de comportament
social pozitive, mai ales la vârsta de formare a personalităţii, spun
eu, în locul celor negative care devin modele de urmat, este
adevărat că nu pentru toţi oamenii, ci doar pentru cei mai
vulnerabili, aşa cum am şi explicat în alte capitole. Dar modelele
pozitive nu aduc bani, nu sunt interesante pentru media, ni se
spune. J. F. Revel vine cu un exemplu care n-ar trebui să lase
societatea indiferentă. Până la vârsta de 19 ani, un adolescent
american vizionează 40.000 de crime şi 200.000 de violuri. Ne mai
poate mira ceea ce se întâmplă? Nu este o societate bolnavă aceea
în care spectacolul crimelor este oferit ca mijloc de distracţie?
Giovanni Sartori este profesor de filosofie modernă şi ştiinţe
politice cu un bogat palmares universitar - Florenţa, Stanford,
Harvard şi Yale. In cartea sa Homo videns tradusă şi în limba
română la editura Humanitas (2006), afirmă că TV nu urmăreşte
impactul informaţional, ci doar emoţional - crime, violuri, arestări,
scene terifiante, vedete de o zi, excentricităţi - care aduc audienţă,
lăsând impresia falsă că aceasta este singura realitate a lumii.
Ecoul lor psihologic nu este decât unul negativ şi nu pozitiv. Pentru
omul sănătos este un stres pe care îl suportă conştient sau
inconştient, iar pentru cei receptivi poate acţiona ca o sugestie.
Este dincolo de orice dubiu că tendinţa mediei în lume este de a
cultiva nu bunul gust, ci contrariul acestuia prin apelul la
subcultură şi vulgaritate. Cunoaşterea este logos, nu pathos, ne
spune Giovanni Sartori citând ca exemplu pentru conţinutul decent
şi responsabil buletinele de ştiri din Anglia şi Franţa. Homo sapiens,
mai spune el, are toate premisele în condiţiile unei culturi, exclusiv
vizuale, să devină un homo insipiens adică un om netot, incult,
ideal pentru societatea de consum în care trebuie să trăiască.
Nu este de mirare că se vorbeşte tot mai insistent despre căutarea
unui mijloc de manipulare, de control al minţii umane de către cei
interesaţi să reducă omul la un simplu robot („sclav" manevrabil
după dorinţa „stăpânilor") prin crearea unui hibrid între creier şi
tehno¬logie . Nu utilitatea înlooiirii prin mijloace tehnologice a
unor zone din creier distruse (exemplu, proteze pentru vedere,
auz, membre etc.) este aici pusă în discuţie, ci intenţia de a crea
mijloace tehnologice prin care mintea oamenilor să fie comandată
de la distanţă în scopuri militare, politice şi de impunere a unei
voinţe străine. Cât priveşte „morala" celor care ar putea dispune
de astfel de posibilităţi, avem în fiecare zi... mostrele acesteia, ca
să nu spun altfel.
în Manualul de psihologie socială de S. Boncu, C. Din, C. Sulea
(Editura Universitatea de Vest, 2007, Timişoara) se menţionează că
după un suicid mediatizat, în SU A numărul sinuciderilor creşte cu
39 % în următoarea lună. îşi asumă cineva responsabilitatea
pentru aceste noi victime?
Vom conchide la cele de mai sus că ignorarea îndeosebi în
civilizaţia occidentală a universului interior al fiinţei umane,
acordându-se atenţie doar dezvoltării universului său exterior, a
creat un imens decalaj între civilizaţia materială ajunsă la vârf şi
nivelul spiritual foarte scăzut, care este incriminat ca sursă a
tuturor neajunsurilor din lumea actuală. In duda condiţiilor
materiale create de civilizaţia modernă, omul continuă să fie pradă
a alienării, a însingurării, a conflictelor cu semenii şi a războaielor.
In ciuda performanţelor intelectuale care l-au propulsat în cosmos,
omul societăţii moderne pare să fie o fiinţă derutată, incapabilă să
înţeleagă şi să înlăture consecinţele propriei sale opere. într-un
cuvânt, omul modern aflat mai aproape sau mai departe de
bunurile pe care şi le-a creat, nu-şi găseşte rostul, sensul, pentru
că nu are cunoaşterea necesară pentru a privi în profunzimile
sufletului său, acolo unde se află fiinţa sa autentică. în mod
paradoxal, omul modern s-a urcat în cosmos, dar nu poate coborî
în sine pentru a-şi rezolva conflictele intrapsihice din propriul său
univers care constituie sursa tuturor conflictelor sale cu lumea, a
tuturor frustrărilor, a neîmpliniţilor şi a nefericirilor.
înainte de a transforma lumea, omul are nevoie de a se transforma
în primul rând pe sine, de a-şi regăsi sensul pierdut al propriei
existenţe prin renunţarea la conceptele anacronice despre viaţă şi
acceptarea unei noi paradigme ca fundament al unei noi
spiritualităţi, al unei noi conştiinţe.
Este soluţia pe care o susţin toţi comentatorii îngrijoraţi de evoluţia
lumii actuale.
Două surse îi stau la dispoziţie în clipa de faţă fiinţei umane pentru
a-şi înălţa spiritul dătător de sens şi înţelepciune la nivelul
civilizaţiei tehnologice de care dispune: cea oferită de ultimele
date, venite din laboratoarele ştiinţifice despre natura spirituală a
universului şi cea sugerată de ştiinţele neurocognitive. în'alţi
termeni, putem vorbi despre o sursă spirituală care vizează esenţa
tuturor religiilor şi despre o sursă strict ştiinţifică. Le-am analizat în
detaliu pe ambele pe parcursul acestui material. Nu revin decât la
elementele strict necesare înţelegerii în context a acestei discuţii.
Experienţele amintite efectuate într-un cadru ştiin-ţific, fie cele
asupra NDE, fie cele de regresie transpersonală, alte experienţe
din viaţa unor persoane reale şi alte circumstanţe pe care nu le
mai amintim, pledează pentru ideea existenţei unei surse spirituale
inteligente aflate la baza întregii lumi. Dacă suntem fiinţe raţionale,
emanaţie a unei raţiuni primordiale, înseamnă în mod implicit că
avem şi un sens, o menire, un rost.
A raţiona înseamnă a da un sens, o raţiune tuturor lucrurilor,
inclusiv nouă înşine. A fi înseamnă a avea un sens. Universul pare
a fi un mare gând în care este inclusă şi firava şi neliniştita noastră
fiinţă, al cărei sens, cei mai mulţi dintre noi, l-am pierdut.
Dacă sensul Universului este o continuă creaţie de noi forme în
care părem să fim implicaţi prin experienţa însuşită aici, atunci
putem fi fericiţi, dar şi responsabili că marele arhitect, Sursa de
Univers ne-a făcut onoarea de a ne invita să participăm la
înfăptuirea operei sale.
Reiterez pentru a evita orice confuzie, că prin referirea la esenţa
tuturor religiilor istorice, am în vedere o sursă inteligentă a
Universului, aşa cum apare în
viziunea conturată de experienţele analizate şi aici şi nu aceea
transmisă de-a lungul unei istorii sinuoase în care amprenta umană
nu a putut fi evitată.
Referitor la cea de a doua sursă de cunoaştere, care vine din
teritoriul ştiinţelor neurocognitive, îmi asum interpretarea sui
generis a unor aspecte ale funcţionalităţii creierului uman.
Fără a prelua amănuntele deja comentate, voi preciza doar că
utilizarea de către creier a unor reţele neuronale şi a unor zone
topografice din creier diferite pentru procesarea gândirii şi
emoţiilor pozitive faţă de cea a procesării gândurilor şi emoţiilor
negative şi, de asemenea, ecoul benefic sau nociv pentru organism
al gândurilor şi emoţiilor noastre în funcţie de conţinutul lor
cognitiv sugerează ideea că în funcţionalitatea sa, creierul pare să
respecte un cod etic ce evocă atât morala de sorginte religioasă,
cât şi pe cea laică. Mai concret, în experienţele de laborator pe
care le-am comentat în alte capitole s-a evidenţiat că gândurile de
compasiune şi sentimentele de iubire pentru semeni activau o
zonă din lobul frontal stâng, iar gândurile de indiferenţă faţă de
semeni activau o zonă din lobul frontal drept. Creierul nostru face
în consecinţă o selecţie a gândurilor noastre în funcţie de
conţinutul cognitiv şi afectiv, mai simplu exprimat, în gânduri bune
şi rele, pe care le clasează şi le tratează diferit.
Avem, deci, înscrise în creierul, în genele noastre, toate premisele
receptării acestei mari lecţii de spiritualitate. Modul său de
funcţionare, capacitatea de a distinge binele de rău, de a răspunde
prin sănătate şi bucurie la gândul mângâietor al semenilor, ca şi al
nostru şi prin boală şi deprimare la gântlul negativ, distructiv, nu
reprezintă decât o lecţie pe care ne-o dau şi marile coduri etice
lăsate lumii spre binele său, atât de către marii înţelepţi, cât şi,
iată, de către însuşi Univers. Ne-au trebuit, din nefericire, cam
multe mii de ani ca să înţelegem această lecţie.
Aceste argumente m-au determinat să intitulez cel de al doilea
volum „Creierul şi noua spiritualitate", consi¬derând că acest mod
de funcţionare al creierului uman ne oferă fundamentul unei noi
spiritualităţi. Dacă există un Dumnezeu care simbolizează Binele,
atunci creierul nostru este instrumentul prin care el ne vorbeşte,
prin care îşi transmite dezideratele sale.
Parcă anume, intenţionat, ne aflăm în faţa a două surse care
conferă un suport pentru înţelegerea sensului existenţei noastre,
una de natură spirituală, destinată celor care au gena purtătoare a
afinităţii pentru acest teritoriu şi una de ordin ştiinţific, destinată
celor ce se limitează la condiţia noastră biologică. Indiferent ce
alternativă agreăm, importantă rămâne respectarea acestui cod
etic înscris în genele noastre, în universul plin de mister şi de
fascinaţie al creierului nostru.
Sarcina de elevare spirituală şi-o propun acum ştiinţele
neurocognitive, vorbindu-se deja de nevoia de a contura o
adevărată ştiinţă a minţii. Succesele repurtate de spiritualitatea
orientală în sondarea abisurilor noastre psihologice au atras minţile
lucide din Occident care, prin dialogurile pe această temă şi prin
studiile efectuate în laboratoare, după rigorile ştiinţei actuale,
încearcă să ajungă la o cunoaştere sintetică şi benefică între
tradiţional şi modern, între această spiritualitate şi ştiinţele
moderne. Este nevoie, spun oamenii de ştiinţă americani, ca Diana
Eck, de un dialog între ştiinţă şi spiritualitate menit să stabilească
punctul de intersecţie dintre explorarea occidentală a lumii
exterioare şi cea orientală a lumii interioare. Este nevoie de o
întoarcere la sine, este nevoie ca accentul preocupărilor umane să
includă şi universul său interior, abisurile ignorate ale fiinţei
noastre în care

In căutarea sensului pierdut: Creierul şi noua spiritualitate 409

ne găsim sensul, simbolul şi raţiunea de a fi. Acum, mai mult decât
oricând, avem nevoie de această nouă ştiinţă a minţii care să ia în
discuţie toate alternativele explicative ale existenţei, fără restricţii
impuse de orgolii şi interese subterane.
Este singura alternativă la inconştienţa cu care ne otrăvim şi siluim
planeta, la amploarea pe care o ia morta¬litatea prin cancer, boli
vasculare şi neurodegenerative ge¬nerate de stilul actual de viaţă,
de stres şi de alimentaţia străină de condiţia noastră biologică.
Este aşa de greu de înţeles ce s-ar întâmpla cu omenirea dacă
actualul arsenal nuclear ar apuca pe mâna unor indivizi amorali,
fanatici, fără o conştiinţă spiritualizată? Putem considera ca fiind
de domeniu poeziei, al mitologiei, toate avertismentele comentate,
indiferent că sunt atribuite unor civilizaţii apuse, unor surse
„extraterestre" fanteziste şi anacronice cu raţionalitatea lumii
actuale sau doar anxietăţii noastre exagerate, dar realitatea lor
dură nu poate fi ignorată.
Ce ne rămâne de făcut? Se va produce spontan miracolul
„transformării apei în vin", al netezirii tuturor asperităţilor din
comportamentul uman, care îl fac pe om să fie atât de vulnerabil şi
nefericit, care nu-i permit să coaguleze o societate corectă, cu o
funcţionalitate armonioasă, în stare să-i ofere sentimentul împlinirii
de sine, numai pentru că începe să aibă acces la o altă
cunoaştere? Utopică speranţă. Ori se întâmplă „minunile venite din
cer" susţinute de către cei care, ca şi Gregg Braden, cred că
Pământul va intra odată cu întregul sistem solar într-o zonă de
înaltă frecvenţă imprimând acelaşi caracter, inclusiv conştiinţei
umane, înălţând-o, spiritua¬lizând-o, ori, speriată de spectrul
autodistrugerii, comu¬nitatea internaţională va recurge la măsuri
înţelepte de oprire a prăvălirii spre Neant. Importantă este
recurgerea la o alternativă de salvare cât încă nu este prea târziu.
Este în puterea minţii noastre să alegem altă cale înnobilând-o cu o
conştiinţă capabilă să ne redea sensul şi bucuria de a fi Sensul noii
spiritualităţi nu mai este cel al durerii şi nefericirii ci al împlirtirii.
Acesta este mesajul acestei cărţi.
întoarcerea la porţile spiritului va însemna începutul unei noi istorii
în care conştiinţa sinelui se va înălţa spre Lumina din care am venit
şi în care ne vom întoarce.
Nu ca lut, ci ca gând. Nu ca ţărână, ci ca spirit.

BIBLIOGRAFIE
1. ADLER, A., Sensul vieţii, Ed. Iri, 1995.
2. ANDRU, V., Exorcismele, Ed. Paralela 45,2006.
3. ASKENASY,)., Creierul şi Universul său, Ed. Hasefer, 2007.
4. AUSTIN, N., ]., Zen and the Brain, The MIT Press, 1998.
5. BARBOUR, L, G., Când ştiinţa întâlneşte religia, Ed. Curtea
veche, 2006.
6. BARROW,}., D., TIPLER, F.,}., Principiul antropic cosmologic,
Ed. Tehnică, 2001.
7. BECCARIA, C, Despre infracţiuni şi pedepse, Ed. Humanitas,
2007.
8. BEDU. ]., ]., Codul da Vinci. Surse secrete, Ed. Paralela 45,
2005.
9. BENSON, H., Interacţiunile Minte/Corp, Ed. Cartea Daath,
2006.
10. BERGIER, ]., Stăpânii oculţi ai timpului, ProEditură şi
Tipografie, 2006.
11. BESNIER, ]., M., Conceptele umanităţii, Ed. Lider, 1997.
12. BETTAYEB, K., Frisson musical, une ele hors de portee,
Science et Vie, 232,74,2005.
13. BLOOM, H., Creierul global, Ed. Tehnică, 2007.
14. BOTNARIUC, N., Evoluţionismul în impas, Ed. Academiei
Române, 1992.
15. BRIEM, O., E., Les societes secretes de mysteres, Payot,
Paris, 1941.
16. BRADEN, G., Trezirea la punctul zero, Ed. For You, 2005.
17. BROFMAN, M., Orice poate fi vindecat, Ed. Cartea Daath,
2004.
18. CAMPBELL, C, T., Studiul China, Ed. Advent, 2007.
19. CASTELOT, A., Napoleon, Ed. Politică, 1970.
20. CALVIN, H., W., Cum gândeşte creierul, Ed. Humanitas,
1998.
21. CAZAN, G., A., Introducere înfilosofie, Ed. Actani, 1997.
22. CHANGEUX, J., P., Faut-il changer notre regard sur la morale?
Science et Vie, 1077, 62,2007.
23. CHANGEUX, J., P., L'individualite nait de la soupless
neuronale, La Recherche, 410,78,2007.
24. CHOPRA, D., SIMON, D., întinereşte şi trăieşte mult. Ed. For
You, 2004.
25. CHOPRA, D., Surse de vitalitate, Ed. Curtea veche, 2005.
26. CONSTANTIN, D., Inteligenţa materiei, ediţia I-a, Ed. Militară,
1981.
27. CONSTANTIN-DULCAN, D., Inteligenţa materiei, revizuită şi
adăugită, Ed. Teora, 1992.
28. CONSTANTIN-DULCAN, D., Somnul raţiunii, Ed. Sinopsis,
2001.
29. CONSTANTIN-DULCAN, D., Notes sur la metaphysique de
Maurice Careme, Ed. Militaires, 2002.
30. CONSTANTIN-DULCAN, D., Conştiinţă şi cunoaştere. Date
actuale şi limite. In voi. Oglinda conştiinţei, coord. G.
Constandache, Ed. Politehnica Press, 2003.
31. CONSTANTIN-DULCAN, D., Gândirea omului modern -culmi şi
limite, în voi. Filosofici lui Ba, coord. G.G. Costandache, Ed.
Almatea, 2007.
32. CONSTANDACHE, G., G., Există oare conştiinţă? Ed. AII,
2000.
33. DANIEL, C, Orientalia mirabilis, Ed. Ştiinţifică şi
enciclopedică, 1976.
34. DAWKINS, R., Gena egoistă, Ed. Tehnică, 2006.
35. DAWKINS, R., Himera credinţei în Dumnezeu, Ed. Curtea
veche, 2007.
36. DENIGOT, G-M., L'empathie, ou comment etre humain,
Science et Vie 232,30, 2005.
37. DENIGOT, G-M., Emotions enfoule, Science et Vie, 232,38,
2005.
38. DENNETT, D., C, Tipuri mentale, Ed. Humanitas, 1998.
39. DOROBANTU, A., Fizica - generaţia următoare, Ed. Cartea de
buzunar, 2006.
40. DRĂGHICESCU, D., Din psihologia poporului român, Ed.
Albatros, 1995.
41. DROUOT, P., Vieţile trecute, vieţi viitoare, Ed. Lucman, 1999.
42. D'SA, C, DUMAN, S., R., Antidepressants and neuroplasticity,
Bipolar Disord, 4,183,2002.
43. ECK DIANA, Dialog: Budismul psihologia şi Ştiinţele
cognitive, în voi. Ştiinţa mintii, Ed. Cartea Daath, 2006.
44. EWANS, D., Placebo, puterea gândului, Ed. Rowimed
Publishers, 2006.
45. FAURE, E., Napoleon, Ed. Denoel /Gonthier Paris, 1983.
46. FICEAC, B., Termici de manipulare, Ed. Kfemira, 2004.
47. FLAWS, B., Secretele imperiale ale sănătăţii şi longevităţii,
Ed. Antet.
48. FLEW, A., Dicţionar de Filosofie şi Logică, Ed. Humanitas,
2006.
49. FROM. E., Frica de libertate, Ed. Teora, 1998.
50. GALBRAITH, J., K., Societatea perfectă, Ed. Eurosong and
Book, 1997.
51. GHINOTU, I., Obiceiuri populare de peste an, Ed. Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti, 1997.
52. GIMBUTAS MARIJA, The Goddesses and Godes ofOld Europe,
Los Angeles, 1974.
53. GOLEMAN, D., Emoţiile distructive, Ed. Curtea veche, 2005.
54. GOULD ELIZABETH et al., Biol. Psychiatry, 46,11,1472, 1999.
55. GREGERSEN, N., H., Dumnezeu într-o lume evoluţionistă, Ed.
Curtea Veche, 2007.
56. GROF, S., Călătoria ultimă. Conştiinţa şi misterul morţii, Ed.
Elena Francisc Publishing, 2007.
57. GROF, S., Human Survival and Consciousness Evolution,
Albany, New York (SUNY) Press, 1985.
58. GROF, S., The Transpersonal Vision: The Healing Potenţial of
Nonordinary States of Consciousness, Boulder, Colorado, 1998.
59. GROF, S., Psychology ofthe Future: Lessonsfrom Modern
Consciousness Research, Albany, New York: State Universitary of
New York (SUNY) Press, 2000.
60. GROF, C, Setea de intregire, Ed. Elena Francisc Publishing,
2007.
61. HAWKINS, D., R., Ochiul sinelui de care nimic nu se poate
ascunde, Ed. Cartea Daath, 2005.
62. HAWKINS, D., R., Şinele: realitate şi subiectivitate, Ed.
Cartea Daath, 2006.
63. HA YARD, S., Biopsihologie, Ed. Tehnică, 1999.
64. HERMES TRISMEGISTUS, Corpus Hermeneuticum, Ed. Herald,
2001.
65. HOPCKE, R., H, Nimic nu este întâmplător, Ed. Humanitas,
2002.
66. HUNTINGTON, R., Să trăim sănătos fără toxine, Ed. Paralela
45,2005.
67. HUNTINGTON, S., P., Ciocnirea civilizaţiilor, Ed. Antet, 1998.
68. IVANCIU-VĂLEANU, N., Curenţi de gândire economică, Ed.
Fundaţiei România de mâine, 1996.
69. KIM, ].,}., Serotonin. Stress and Conditioning, Bio. Psych.
63,819,2008.
70. LASSAGNE, F., D'ou vient notre sens moral? Science et Vie,
1077,50,2007.
71. LASSAGNE, F., Hormones, genes et volupte, Science et Vie,
232,88,2005.
72. LAZAREV, S., N, Karma pură, Ed. Polirom, 1998.
73. LE BON, G., Psihologia mulţimilor, Ed. Antet.
74. LLEDO, P-M., Neurones neufs ă Vage adulte, La Recherche,
410,50,2007.
75. LORENZ, K, Cele opt păcate ale omenirii civilizate, Ed.
Humanitas, 1996.
76. LONGSTAFF, A., Neuroscience, Ed. Taylor and Francis, 2005.
77. LOMMEL, V., P., Near-death experience in survivors of
cardiac arrest: a prospective study in the Netherland, The Lancet,
2001.
78. LUDWIG, E., Napoleon, Ed. Saeculum, I. 0,1999.
79. LUPAŞCU, S., Logica şi contradicţie, Ed. Ştefan Lupaşcu, Iaşi,
2005.
80. MAYERHOFER, G., Secretele vieţii, Ed. Vydia, 2003.
81. MÂNZAT, I., Istoria psihologiei universale, Ed. Univers
enciclopedic, Bucureşti, 2007.
82. MONNIER, F., Les mot de notre corps, Science et Vie 232,6,
2005.
83. MOODY, R., Lumina vieţii de dincolo, Ed. Z,1995.
84. MOHÎRŢĂ, I., Calea sufletului,o incursiune în realitatea
profundă, Ed. Psyche, 2005.
85. MOHÎRŢĂ, I., Problema „grea" a conştiinţei, în Jurnal de
Psihologie Transpersonală, nr. 5/2006.
86. MORLOVA, N., Sfântul Nectarie taumaturgul, Ed. Buna
Vestire, 2002.
87. MORSE, R., Să trăim sănătos fără toxine, Ed. Paralela 45,
2005.
88. MORTON, C, THOMAS, C. L., Enigmele craniilor de cristal,
ProEditură şi Tipografie, 2006.
89. MURAKAMI, K., Codul Divin al Vieţii, Ed. Daksha, 2007.
90. MURPHY,}., Practica gândirii pozitive, Ed. Deceneu, 2007.
91. MURPHY, M., P., O'NEILL, A.,}., L., Ce este viaţa? Ed. Tehnică,
1999.
92. MUSOLINO, M., Al lll-lea secret de la Patima, ProEditură şi
Tipografie, 2006.
93. NICOLESCU, B., CAMUS, M., Les racines de la liberte, Ed.
Accarias, 2001.
94. NICOLESCU, B., La transdisciplinarite - Manifeste, Editions du
Rocher, Monaco, 1996.
95. NICOLESCU, B., ba science, le sens et l'evolution - Essai sur
Jakob Boehme, Editions du Felin, Paris, 1988.
96. NICOLESCU, B., Nous, la particule et le monde, Le Mail, Paris,
1985.
97. NIETZSCHE, F., Aşa grăit-a Zarathustra, Ed. Antet.
98. NOZICK, R., Anarhie, stat şi utopie, Ed. Humanitas, 1997.
99. OANCEA, D., Tipologia dansurilor populare din Argeş-Muscel,
Ed. Paralela 45, 2005.

100. OLINESCU, R., Ştiinţa contra paranormal? Ed. Amaltea, 2003.

101. O'SHEA, M., The Brain. A very short Introduction, Oxford
University Press, 2005.
102. PELLEGRINNO-ESTRICH, R., The mirack man. The Life Story
ofjao de Deus, Ed. National Library of Brazii, 2001.
103. PELLEGRINNO-ESTRICH, R, The Power toheal, Ed. Grafica
Terra, 2003.
104. PENROSE, R., Mintea omenească între clasic şi cuantic, Ed.
Tehnică, 1999.
105. PERRICONE, N., Tinereţe fură bătrâneţe în trei paşi simpli,
Ed. Paralela 45,2005.
106. POPESCU, E., A., Raţiune şi credinţă, Ed. Gnosis, 2000.
107. POPPER, R, K., Lecţia acestui secol, Ed. Nemira, 1998.
108. POPPS, G., BLAKE, A., Filosofia greacă, Ed. Senaget.
109. PROCHIANTZ, A., La construction du cerveau, Ed. Hachette,
1989.
110. PURIC, D., Cine suntem, Ed. Playtera, 2008.
111. PUTNAM, H., Raţiune, adevăr şi istorie, Ed. Tehnică, 2005.
112. RADU, L., Manipularea maselor, Ed. Cartea de buzunar,
2000.
113. RAICHLE, M., E., Quefait le cerveau inactif? La Recherche,
410,43, 2007.
114. REVEL,}., F., RICARD, M., Călugărul şi filosoful, Ed. Irecson,
2005.
115. RUSS, JACQUELINE, Istoriafilosofiei II. Inventarea lumii
modrne, Ed. Univers enciclopedic, 2000.
116. SALAMAN MARIE-FRANCOISE, Le bon sens de la vie, Ed.
Saint-Augustin, 2005.
117. SARTORI, G., Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune şi
post-gândirea, Ed. Humanitas, 2006.
118. SCHELDRAKE, R., Rezonanţa morfică o nouă ştiinţă a vieţii,
Ed. Firul Ariadnei, 2005.
119. SCHRAG, O., C, Resursele raţionalităţii, Ed. Ştiinţifică, 1999.
120. SCHURE, E., Sanctuarele Orientului, Ed. Princeps, 1994.
121. SCHWARTZ, ]., M., BEGLEY, S., The Mind and The Brain,
Regan Books, 2002.
122. SERVAN-SCHREIBER, D., Guerir, Ed. Robert Laffont, 2003.
123. SHURTLEFF, H., E., Ştiinţa mintii, Ed. Aktis, 2005.
124. STANCU, C, Căluşul. Antologie de studii, Ed. Tiparg, Piteşti,
1997.
125. STEFAN-SCALAT, L., Dicţionar de scrieri politice
fundamentale, Ed. Humanitas, 2000.
126. STOLL, A., L., Factorul Omega 3, Ed. Elena Francisc-
Publishing, 2003.
127. SURDU, A., Gândirea speculativă, Ed. Paideia, 2000.
128. TALBOT, M., Universul holografic, Ed. Cartea Daath, 2004.
129. TESTARD-VAILLANT, Ph., De Lourdes au Vatican, Science et
Vie, 236,2006.
130. THURMAN, R., A., F., Psihologia tibetană: un program
sofisticat pentru mintea umană, în voi. Ştiinţa minţii, Ed. Cartea
Daath, 2006.
131. TIETZE, H., W., întinerirea, Ed. Mix, 2005.
132. TIPLER, ]., F., Fizica nemuririi, Ed. Tehnică, 2007.
133. URS, DANA SORANA, Puterea limbajului, Ed. Oscar Pint,
2007.
134. VAN LOON, H., Istoria bibliei, Ed. Milva, 1993.
135. VIEILLARD-BARON, J-L., Problemele timpului, Ed. Paideia,
2000.
136. WANT, C, KLIMOVSKI, A., Kant, Ed. Curtea veche, 2004.
137. WAPNICK, K., Cursul de miracole, Ed. For You, 2006.
138. WARTER, C, Reîntoarcerea la sacru, Ed. For You, 2004.
139. WEISS, B., L., Acelaşi suflet, multe trupuri, Ed. For You, 2006.
140. WELWOOD, ]., Psihologia trezirii, Ed. Elena Francisc
Publishing, 2006.
141. WILBER, K., Fără graniţe. Abordări orientale şi occidentale
ale dezvoltării personale, Ed. Elena Francisc Publishing, 2005.
142. ZAJONCE, A., Noua fizică şi cosmologie. Dialoguri cu Dalai
Lama, Ed. Tehnică, 2006.
143. ZENGCAI, L., Les secrets de la longevite, Editions en langue
etrangeres, 1996.

Profesorul univ. dr, Dumitru Constantin-Dulcan este medic

neurolog şi psihiatru, autor a numeroase monografii, tratate,
lucrări şi cărţi de certă valoare ştiinţifică dar şi eseistică, cu ample
deschideri spre fascinantele domenii ale Filosofiei Ştiinţei. Cartea
sa Inteligenţa materiei, un best seller căutat şi astăzi, a fost
distinsă cu premiul pentru filosofîe „Vasile Conta" al Academiei
Române (1992). .
fjmî'K Aceasta carte va şoca.
5raî: Pentru că tot ce nu cunoaştem, evident, ne şochează pe noi
oamenii care ne lăsam şocaţi chiar şi de ceea ce ştim. Poate că
omului îi place să se uimească, poate de aceea îl şochează şi
culmea ajunsă astăzi de Ştiinţă şi Cunoaştere. L-a şocat, nu-i
vorbă, şi Ştiinţa Veche, cum îl şochează şti Ştiinţa Nouă, dar şi
Vflosofia Ştiinţei sau Metafizica. îl şochează Universul Mare, îl
şochează şi Universul cel mic, din el. îl şochează iubirea, îl
şochează ura, îl şochează tăcerea, îl şochează comunicarea, într-
atât încât mereu se wleurcă în ea^ chiar şi acum, în era
comunicării, deviind-6 şi cplorand-ourât. tf\jp
A-ţi pune întrebări nu-nseamnă a şi răspunde la toate,! dar
reprezintă $tât de mult în Cunoaşterea ce-şi mută în fiecare clipă
orizontuL Pe om l-a şocat când nu putea pune întrebăţij^h
şochează şi acum când poate.
Această carte este o carte despre întrebări şi speranţă.
Speranţa este, cu adevărat, un împrumut dar numai nn împrumut
făcut ferfcirii. Or, nu acesta este sepsul?
Stela-Maria Ivaneş
978-973W /978^97.3-7