UNIVERSITATEA POLITEHNICA, BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ANTREPRENORIAT, INGINERIA ȘI MANAGEMENTUL

AFACERILOR

AN UNIVERSITAR 2020-2021

IMPACTUL ENERGIEI ASUPRA MEDIULUI

TRATAREA DESEURILOR
PIROLIZA
 Cuprins:

1. Introducere
2. Tipuri de deseuri

2.1. Deşeuri municipale

2.2. Deşeuri spitaliceşti

2.3. Deşeuri periculoase

2.4. Nămoluri municipale

3. Tehnici de tratare a deseurilor

3.1. Tehnica de tratare biologica

3.2. Tehnica de tratare mecano-biologica
3.3. Tehnica de tratare mecanica
3.4. Tehnica de tratare termina

4. Piroliza

4.1. Notiuni generale

4.2. Degazarea

4.3 .Gazarea

4.4. Apa reziduala provenita din piroliza

4.5. Avantajele si dezavantajele pirolizei

5. Bibliografie

2
 1. Introducere
Integrarea României în Uniunea Europeana impune armonizarea legislaţiei din ţara
noastră cu legislaţia Uniunii Europene. Legislaţia de mediu a Uniunii Europene, cuprinsă în
Capitolul 22 al Acquis-ului Comunitar, stabileşte şi principiile activităţii de gestionare a
deşeurilor : principiul protecţiei resurselor primare; principiul măsurilor preliminare;
principiul prevenirii; principiul poluatorul plăteşte corelat cu principiul responsabilităţii
producătorului şi cu principiul responsabilităţii utilizatorului; principiul substituţiei;
principiul proximităţii corelat cu principiul autonomiei; principiul subsidiarităţii; principiul
integrării. Aceste principii sunt formulate în contextul mai larg al conceptului de dezvoltare
durabilă.[1]

Deșeurile sunt resturi materiale rezultate dintr-un proces tehnologic (sau casnic) de
realizare a unui anumit produs, care nu mai pot fi valorificate direct în realizarea produsului
respectiv. Ele pot fi substanțe, materiale, obiecte, resturi de materii prime provenite din
activitatile economice, menajere și de consum. Majoritatea activităților umane reprezintă și
surse de producere de deșeuri.[2]

Reciclarea deşeurilor este un proces care include colectarea deşeurilor, sortarea

(separarea) materialelor din volumul deşeurilor, transportul materialelor şi procesarea
acestora în vederea valorificării, activitatea de marketing (identificarea cumpărătorilor,
negocierea preţului şi transportul materialelor) şi manufacturarea (reconfigurarea) de noi
produse cu materialele reciclate.[1]

La scară globală, sunt evidenţiate o serie de restricţii în privinţa resurselor materiale, ceea
ce a făcut ca reciclarea produselor să devină o necesitate obiectivă. [1]

Avantajele recuperării au determinat ţările vestice să includă recuperarea şi reciclarea

substanţelor utile din deşeurile municipale si industriale în strategia dezvoltării economice.[1]

În consecinţă există un număr mare de filiere de tratare a acestor deşeuri, fiecare având
caracteristici proprii. Evident, este necesar a se alege filiera cea mai potrivită pentru
distrugerea unui anumit tip de deşeu. Unităţile de tratare termică se confruntă adesea cu
probleme în exploatare datorită variabilităţii deşeurilor ce urmează a fi procesate. Alegerea
unui anumit tip de instalaţie pentru tratarea unui deşeu, astfel încât distrugerea termică a
produsului să fie completă eliminându-se totodată cantităţi minime de poluanţi de nocivitate
redusă, necesită cunoaşterea unui anumit număr de proprietăţi fizico-chimice ale deşeului.[1]

2. Tipuri de deseuri

a) Deşeuri municipale

Deşeurile municipale sunt formate, în general, dintr-un amestec de deşeuri menajere,

deşeuri din comerţ similare celor menajere, deşeuri din pieţe, parcuri şi grădini, deşeuri
stradale, deşeuri din demolări, nămol municipal, etc.[1]

3
 Caracterizarea deşeurilor municipale se poate face, în principal, prin:

1. greutatea specifică [kg/m3];

2. umiditate [%];
3. puterea calorică [kJ/kg sau kcal/kg];
4. raportul carbon/azot [C/N];

Greutatea specifică a deşeurilor

Prin greutatea specifică a deşeurilor se înţelege greutatea unităţii de volum, în starea în

care se găsesc acestea depuse.[1]

Greutăţile specifice diferite ale deşeurilor se determină în funcţie de formele multiple în

care se găsesc deşeurile şi anume: greutatea specifică în recipient, în depozit cu sau fără
tasare etc.[1]

Greutatea specifică de referinţă, de exemplu în cazul deşeurilor menajere, are în general o

tendinţă de scădere, datorită creşterii continue a procentului deşeurilor cu greutate specifică
mică (hârtie, cartoane, ambalaje diverse, plastice etc.) şi scăderea procentajului de materiale
biodegradabile şi inerte (zgură, cenuşă, pământ, moloz etc.) ca 0urmare a creşterii nivelului
de calitate al vieţii.[1]

Deşeurile menajere au greutatea specifică relativ mare, în special datorită procentului

ridicat de deşeuri fermentabile (vegetale şi animale), cât şi a umidităţii ridicate a acestora.
Aceasta variază între 300-350 kg/m3.[1]

O importanţă deosebită în tratarea deşeurilor o constituie conţinutul de metale grele care

sunt deosebit de poluante, în special în cenuşi sau composturi. Este interesantă repartiţia
acestor metale în diferitele componente ale deşeurilor menajere. Ţinând cont de compoziţia
deşeurilor menajere din România, conţinutul în metale grele este mult diminuat, având o
medie de aproximativ 30-35% din conţinutul de metale grele corespunzător statelor puternic
industrializate.[1]

Principalele surse de metale grele, din deşeurile menajere sunt:[1]

A. baterii şi acumulatori pentru conţinutul de Hg, Zn şi Ni;

B. metalele - care aduc în deşeurile menajere prezenţa Pb, Cu şi Cr;
C. deşeurile mărunte (< 20 mm) care sunt purtători importanţi de Cu, Pb, Ni şi Zn;
D. hârtia şi cartonul care conduc la creşterea conţinutului de Pb şi Cr;

Proiectarea incineratoarelor pentru deşeurile municipale trebuie realizată luând în

considerare un domeniu de variaţie a puterii calorice de 7 până la 12,5 MJ/kg, un conţinut de
apă de 20 până la 50% şi un conţinut de cenuşă de 20 până la 40%.[1]

4
b) Deşeuri spitaliceşti

Aceste deşeuri se caracterizează printr-o mare diversitate. Multe din deşeurile spitaliceşti
sunt asimilabile cu deşeurile solide urbane (sau menajere), dar o parte dintre deşeurile de
spital sunt speciale, unele încadrându-se chiar la deşeuri periculoase din cauza riscului de
infecţie. Astfel de deşeuri speciale sunt: [1]

 deşeurile de la pacienţi cu boli infecţioase, de exemplu de la compartimentele

epidemiologice ale spitalului;
 toate ustensilele tăioase sau ascuţite: seringi, bisturie, alte instrumente;
 chirurgicale;
 deşeurile biologice din zonele operatorii;
 deşeurile infecţioase de la laboratoarele clinice de microbiologie;
 reziduuri de medicamente, medicamente expirate, termometre cu mercur;
 deşeuri cu izotopi, care trebuie încadrate şi tratate în conformitate cu legislaţia pentru
deşeurile radioactive.

De aceea, în timp ce deşeurile de spital obişnuite pot fi colectate şi eliminate împreună cu

deşeurile solide,municipale, deşeurile de spital speciale cer o atenţie deosebită atât în faza de
colectare, cât şi în faza de tratare/eliminare. Ele nu trebuie arse într-o instalaţie obişnuită de
incinerare a deşeurilor solide, ci într-un compartiment special al acestei instalaţii, ori într-o
instalaţie de ardere separată. Este important ca deşeurile de spital să fie arse la temperaturi
mari, astfel încât toate materiile organice şi obiectele ascuţite sau tăioase să fie distruse total.
[1]

c) Deşeuri periculoase

Deşeurile periculoase sunt deşeurile definite în cadrul Ordonanţei de Urgenţă a

Guvernului nr. 78/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 426/2001, care, din cauza
potenţialului de periculozitate (oxidante, foarte inflamabile, inflamabile, iritante, nocive,
toxice, cancerigene, corozive, infecţioase, teratogene, mutagene, ecotoxice, etc.) necesită o
supraveghere specială, exemplu, produse rezultate din fabricarea uleiurilor minerale, uleiuri
uzate, bitum, uleiuri grele contaminate, grăsimi şi deşeuri contaminate cu produse de tipul
celor de mai sus, de exemplu – soluri poluate cu uleiuri sau reziduuri păstoase şi lichide de la
unităţi de cracare a emulsiilor, la fel ca şi deşeuri sau reziduuri provenind de la produse
comerciale, cum sunt: vopselele, solvenţii, gudroanele, plasticele şi deşeurile farmaceutice.[1]

Consistenţa (starea fizică) a acestor deşeuri poate fi solidă, păstoasă sau lichidă.
Deşeurile sunt, în mod uzual, amestecuri ale căror proprietăţi chimice şi fizice pot varia în
domenii foarte largi.[1]

Deşeurile periculoase pot include orice tip de containere, ambalaje sau alte materiale
care pot fi contaminate cu substanţele menţionate. De asemenea, în afara deşeurilor cu
conţinut organic ridicat, materialele care sunt uşor contaminate dar care nu pot fi tratate prin
metode convenţionale fiziochimice sunt incinerate ca deşeuri periculoase. Deşeurile

5
periculoase specifice producţiei apar în anumite sectoare industriale şi, în special, în industria
chimică.[1]

Compoziţia acestor deşeuri depinde, în principal, de domeniul particular (specific) de

producţie şi poate conţine concentraţii mari de elemente în stare moleculară, precum clor,
fluor, brom, iod, fosfor, azot sau sulf. Aceste elemente specifice pot impune tehnologii de
incinerare speciale sau utilităţi tehnice speciale care trebuie adaptate la condiţiile particulare
ale instalaţiei de incinerare.[1]

d) Nămoluri municipale

În acest normativ se analizează numai incinerarea nămolurilor rezultate din staţiile de

epurare orăşeneşti, care, prin definiţie, sunt considerate "deşeuri municipale".[1]

Nămolul municipal este nămolul rezultat din tratarea apelor uzate orăşeneşti sau
echivalent din staţiile de epurare industriale, chiar dacă a fost deshidratat, uscat sau tratat
anterior. Nămolul are în structura sa, în principal, apă uzată şi suspensii organice şi
anorganice.[1]

În prezentul normativ prin „nămol municipal” se înţelege nămolul rezultat din staţiile
de tratare a apelor uzate aflate în administrarea autorităţilor locale sau similare având
încărcări mici în poluanţi.[1]

Apele uzate industriale sunt epurate, frecvent, în staţii de epurare special proiectate
din care rezultă "nămol industrial" care este tratat termic în incineratoare.[1]

Caracteristicile nămolurilor municipale variază mult şi depind de sursa şi/sau

procesele de epurare folosite în staţia de epurare.[1]

Factorii care influenţează caracteristicile acestor nămoluri sunt:

 sursa şi caracteristicile apelor uzate (municipale şi/sau industriale);

 îndepărtarea nămolului ca nămol primar, secundar şi terţiar;
 stabilizarea aerobă sau anaerobă;
 existenţa sau nu a unor instalaţii de deshidratare;
 adăugarea sau nu de aditivi de deshidratare (var, polielectroliţi).[1]

3. Tehnici de tratare a deseurilor

3.1. Tehnica de tratare biologica

Compostarea sau tratarea biologica a deseurilor se bazeaza pe descompunerea

substantelor organice de catre diverse microorganisme. Descompunerea se efectueaza in
cadrul procedeului de transformare in compost prin alimentare cu aer, iar in cadrul
procedeului cu biogaz prin inchidere ermetica ceea ce duce la o reductie a substantelor
organice originare.

6
 Compostarea, ca si depozitarea sau incinerarea, apartine procedeelor clasice de tratare
a deseurilor. Este o metoda de tratare ecologica utila deoarece partea biodegradabila din
deseuri, care reprezinta in jur de 50% din totalul deseurilor casnice, poate fi reintrodusa in
ciclul natural. Comparata cu alte metode de tratare a deseurilor, compostarea presupune
numai o incarcare redusa a mediului inconjurator.[1]

Pe langa compostarea deseurilor municipale, in aceste instalatii se composteaza si

deseurile din parcuri, alte deseuri biodegradabile descentralizate din agricultura, din
horticultura si din gradinile proprii. Aceasta tehnica este avantajoasa mai ales in zone
preponderent agricole Fireste, compostarea nu poate fi un inlocuitor pentru tratarea tehnica a
deseurilor din fabricile de transformare in compost, mai ales in zone cu preponderenta
oraseneasca..[1]

Bazele compostarii

Deseurile, ce trebuie utilizate la compostare, trebuie sa aiba o componenta preponderent

biodegradabila si un continut mic de elemente nocive. Deseurile principale ce pot fi utilizate
sunt:

 fractia biodegradabila din deseurile menajere si asimilabile;

 deseuri de gradina si parcuri;
 deseuri din piete;
 resturi biodegradabile din industria alimentara;
 namol orasenesc.[1]

Substante biodegradabile

Totalitatea substantei organice (TSO) se compune din substanta eficienta,

biodegradabila, ce se poate descompune (SEO) si din substanta rezistenta ce nu se poate
descompune (SRO). In functie de ponderea SEO, raportat la TSO, se realizeaza in cadrul
procesului de descompunere o reducere volumetrica mai mare sau mai mica.

Raportul de substanta nutritiva

Datorita faptului ca descompunerea substantelor organice se realizeaza prin

microorganisme, trebuie sa existe un raport echilibrat de substante nutritive. Pe langa
substantele biodegradabile ce se pot descompune sunt necesare si urmatoarele substante
minerale:[1]

 furnizoare de substante nutritive (azot, fosfor, potasiu);

 furnizoare de microelemente pentru microorganisme si plante;
 medii tampon alcaline pentru neutralizarea CO2 si a acizilor organici;
 suprafete de absorbtie pentru produsele intermediare si finale din cadrul procesului
de alterare;
 mediu de dezvoltare pentru nenumarate tipuri de microorganisme.

7
 Valoarea pH-ului trebuie sa se situeze intre 7 si 9. La inceputul procedurii de alterare pH-
ul va scade datorita crearii de acizi grasi, producerii de CO2 si datorita nitrificarii dar va
creste din nou prin restructurarea bacteriilor.[1]

Conditiile tehnice de procedura

Continutul de apa

Microorganismele preiau substantele nutritive printr-o membrana semipermeabila sub

forma moleculara dizolvata, motiv pentru care continutul de apa a materiei de compostat
trebuie sa fie reglat la 55%. La o umiditate sub 20% nu mai pot avea loc fenomene biologice.
Continutul de apa in deseurile menajere se situeaza intre 20 si 40%, astfel incat trebuie
adaugata apa. Se recomanda astfel un amestec cu namol orasenesc.[1]

Volumul porilor de aer

Volumul porilor de aer trebuie sa se situeze intre 25 si 35%. Prin aceasta volumul
porilor de aer este in concurenta cu continutul de apa.[1]

Necesarul de oxigen

Necesarul de oxigen in timpul procesului de alterare aeroba este de 2 g O2/g substanta

uscata (=2 l aer/g material proaspat). Pe perioada alterarii, descompunerea substantelor
biodegradabile in unitatea de timp si activitatea de respiratie se reduc. Cel mai mare consum
de oxigen este in jurul temperaturii de 600C.[1]

Aerarea

In cadrul celulelor de alterare inchise si a stogurilor, aerarea fortata se realizeaza cu

ajutorul unor sisteme de suflare sau de absortie a aerului in sau din interiorul celulelor,
respectiv al stogurilor. In sistemele neaerate, alimentarea cu oxigen se face prin intoarcerea

8
stogurilor. Insa o alimentare redusa cu oxigen poate duce la procese de putrezire si
fermentare, respectiv la formarea de mirosuri neplacute.[1]

Suprafete active

Pentru o alterare eficienta este necesara o suprafata activa cat mai mare a materiei
prime pentru compost, motiv pentru care deseurile biodegradable vor fi faramitate inainte de
depunerea lor in celulele de compostare sau stoguri.[1]

Conditiile biologice si transferul de energie pe timpul alterarii

Microorganismele care iau parte la procesul de alterare sunt:

- bacterii aerobe si facultativ anaerobe;

- actinomicete;
- fungi;
- alge si protozoare.

O injectare a materiei prime pentru compost cu astfel de microorganisme nu este

necesara, deoarece acestea sunt prezente in materia de alterare. Astfel 1 g de namol orasenesc
contine mai multe miliarde de germeni.[1]

Metabolismul

Microorganismele utilizeaza numai 20% din azotul organic pentru formarea de

materiale celulare, in timp ce 80% din azotul organic este utilizat la metabolism si prin
aceasta la extragerea de energie. Energia chimica eliberata apare sub forma de caldura si
conduce la propria incalzire a materiei de alterare.[1]

Derularea procesului de alterare, evolutia temperaturii

Pe timpul alterarii se pot observa modificari in varietatea microorganismelor prezente

la un timp anume, modificari induse de temperatura.

Peste temperatura de 750C nu mai au loc procese biologice.

Figura 2 prezinta evolutia temperaturii in gramada de compost. Se disting urmatoarele

faze de alterare:

- faza de descompunere (1-15 zile);

- faza de reconstructie (16-22 zile);
- faza de constructie (23-30 zile).

9
 Compostarea fractiei biodegradabile din deseurile municipale

Compostarea deseurilor biodegradabile a castigat in ultimii ani din ce in ce mai mult

interes.

Partea biodegradabila compostabila din deseurile menajere (deseuri din gradina,

livada, gradina de legume, deseuri alimentare crude precum si hartia igienica sau hartia de
proasta calitate) reprezinta circa 45% din greutatea totala a deseurilor menajere generate intr-
un an.Pe timpul anului aceasta pondere poate atinge un punct limita de circa 65% din greutate
in lunile de toamna. Tendinta este ca acumularea deseurilor biodegradabile in orase sa fie mai
mica decat in zonele rurale. In cazuri solitare limitele pot fi foarte diferite.[1]

Schema unei instalatii de compostare a deseurilor biodegradabile

Componentele tipice a unei instalatii de compostare a deseurilor biodegradabile sunt:

receptia deseurilor, pregatirea grosiera, sistemul de alterare si pregatirea finala (vezi figura 5).
In cadrul pregatirii grosiere materialul livrat este separat de materialele anorganice si este
maruntit.[1]

10
 Preluarea deseurilor, stocare, dozare

Aceasta grupa a procedurii cuprinde:

- cantar de receptive;
- capacitati de descarcare a mijloacelor de transport deseuri;
- buncar pentru desfacerea materialelor livrate si pentru tratare;
- aparate de prelucrare;
- aparate de transport;

Livrarea

Mijloacele de transport trec peste un cantar la intrarea in incinta platformei de

compostare. La plecare mijloacele de transport sunt cantarite din nou si diferenta de
cantitate fata de materialul intrat se calculeaza la bilantul instalatiei.

Deseurile biodegradabile sunt descarcate in buncare, acestea au rolul de a echilibra

variatiile din cantitatile livrate si trebuie sa dispuna de o capacitate stabilita in functie de
frecventa livrarilor.

Alimentarea instalatiei, respectiv transportul materialului in cadrul instalatiei se poate

face prin:

- benzi transportoare si mijloace de transport;

- incarcatoare frontale;
- macarale.

Se pot utiliza urmatoarele mijloace de transport

- benzi orizontale si de scurgere (placi);

- benzi de cauciuc;
- jgheaburi cu lant si in cazuri speciale;
- jgheaburi de transport (pe distante scurte);
- melci de transport (speciali pentru materialele namoloase);
- sisteme tip palnie (pentru transport pe verticala).

Tehnici de compostare

Alterarea este procesul principal al fiecarei instalatii de compostare. In vederea

realizarii alterarii este necesara indeplinirea urmatoarelor cerinte:

- accelerarea proceselor prin optimizarea conditiilor de alterare;

- directionarea procesului aerob;
- verificarea emisiilor.

Alterarea preliminara

11
 Sistemele de alterare preliminara sunt utile atunci cand trebuie produs compost proaspat,
brut si pentru instalatiile amplasate in vecinatatea zonelor rezidentiale unde trebuie evitate
emisiile din fazele de alterare intensiva. Se disting doua sisteme de alterare preliminara si
anume cea dinamica si cea statica.

Sistemele statice de alterare preliminara prezinta diverse avantaje in ceea ce priveste

obtinerea in conditii igienice mai bune a unui produs de calitate superioara.

Sistemele dinamice sunt eficiente din punctul de vedere a rapiditatii derularii etapelor de
alterare, astfel produsul final poate intra mai repede in circuitul de valorificare.[1]

Alterarea ulterioara

Numai in cazul in care se doreste obtinerea unui compost maturat se va realiza faza de
alterare ulterioara a materialului precompostat. In timp ce inainte se parcurgea o etapa de
alterare ulterioara in stoguri triunghiulare, in ziua de astazi sunt mai eficiente stogurile
trapezoidale, mutabile, care permit o alterare mai rapida si necesita un spatiu mai redus.[1]

Procedeu static

Procedeele statice sunt din punct de vedere tehnic cele mai simple procedee de
alterare. In cadrul acestora materialele supuse alterarii nu sunt mutate pe timpul alterarii.[1]

Cele mai importante procedee statice sunt:

- compostare in stoguri;
- compostare in celule/hale.

Compostarea in stoguri

Acesta este procedeul cel mai vechi de compostare. O problema principala a

acestui procedeu o reprezinta alimentarea cu insuficient oxigen a materiei pentru realizarea
compostului, lucru care se poate realiza numai in conditii de mica inaltime a stogurilor. Din
acest motiv stogurile mai inalte sunt de regula mutate sau aerisite sistematic. Compostarea in
stoguri se poate realiza cu material faramitat sau nefaramitat, dar ultimul procedeu prezinta
unele dezavantaje.[1]

12
 Compostare in stoguri cu mutare

Se deosebesc stoguri triunghiulare cu inaltimi normale de 1,30 m, 1,80 m precum si

de 2 pana la 2,5 m si stoguri trapezoidale de 1,00 m inaltime. Inaltimea stogurilor in cazul
procedeelor cu mutare este limitata la 2,20 m din motive geometrice, pe cand stogurile
aerisite sistematic pot avea o inaltime de 5 m. Mutarea se face cu ajutorul excavatoarelor pe
roti sau a utilajelor speciale.[1]

Compostarea in celule

Dezvoltarea de compost in celule de alterare statice are la baza dorinta de

monitorizare pe cat de mult posibil a procesului de alterare, ideea principala fiind adaugarea
de aer si apa, in conditii optime. Celulele de alterare din ziua de astazi pot fi privite ca
stoguri modificate conectate la sistemele de alimentare avand un grad mai mic sau mai
mare de automatizare.

Compostul poate fi intors cu ajutorul unor tractorase prin mutarea acestuia dintr-o
celula in alta, astfel compostului rezultat i se asigura o alterare mai rapida si mai eficienta
in intreaga masa a stogului si implicit i se asigura calitatea necesara punerii pe piata.[1]

3.2. Tehnica de tratare mecano-biologica

Tratarea mecano-biologica se aplica deseurilor municipale colectate in amestec.

Acest tip de tratare are rolul de reducere a componentei biodegradabile din aceste
deseuri si a volumului de deseuri depozitate.

Instalatiile de tratare mecanico-biologica nu difera prea mult de instalatiile de tratare

biologica, ele se compun dintr-o tratare mecanica preliminara, tratarea principala biologica si
eventual o tratare mecanica ulterioara.[1]

Tratarea mecanica preliminara

13
 In cadrul tratarii mecanice preliminare trebuie asigurate toate conditiile pentru
tratarea biologica ulterioara. Acest lucru se realizeaza prin separarea, respectiv
eliminarea de materiale, care sa ingreuneze tratarea biologica a deseurilor (cum ar fi:
baterii si acumulatori), respectiv care nu se pot trata biologic (de exemplu sticla, roci) sau
care se descompun greu (de exemplu materiale sintetice) sau care reprezinta un potential
de materiale utile (de exemplu, metale feroase si neferoase). Separarea fluxului de
deseuri, din motive de protejare a sanatatii este indicat sa se faca automat; se va evita
sortarea manuala din motive de protectie a sanatatii personalului. Dupa separarea
materialelor sus mentionate deseurile trebuie omogenizate in asa fel incat sa se poata realiza o
tratare biologica efectiva.[1]

Tratarea biologica

Pentru tratarea biologica se pot utiliza doar procedee aerobe (alterarea). De

mentionat ca, aceasta tratare biologica trebuie realizata numai intr-un mediu inchis, deoarece
mirosurile rezultate in urma procesului de alterare a deseurilor municipale colectate in
amestec pot deveni insuportabile, iar emisiile de aer si apa trebuie tratate inainte de
evacuarea lor.[1]

Tratarea mecanica ulterioara

Tratarea mecanica ulterioara poate fi realizata in vederea separarii deseurilor

din plastic din materialul rezultat in urma alterarii deseurilor biodegradabile.

Aceasta separare se poate face in cazul in care deseurile din plastic pot fi valorificate
energetic ulterior, prin realizarea unui combustibil alternativ pe baza de fulgi de plastic,
numit “fluff”. Materialul rezultat in urma tratarii mecano- biologice urmeaza a fi depozitat
pe un depozit de deseuri nepericuloase. [1]

Stabilizarea

Stabilizarea este utilizata in Uniunea Europeana ca o metoda de tratare mecano-

biologica in vederea valorificarii materiale si energetice a deseurilor municipale colectate
in amestec. Procesul de stabilizare are, de asemenea, 3 etape: tratare mecanica
preliminara, tratare biologica aeroba in buncare inchise si tratare mecanica ulterioara.[1]

Instalatia este total automatizata, de la intrarea deseurilor municipale si pana la obtinerea

produselor finale sau a materialelor de eliminat.[1]

Tratarea mecanica preliminara

De aici deseurile sunt preluate cu ajutorul unei macarale cu graifar si sunt duse la un
tocator. Materialul maruntit este transportat cu ajutorul benzilor transportoare prin diferite
etape de separare a deseurilor metalice feroase si neferoase, a bateriilor si acumulatorilor, a
deseurilor inerte cum ar fi sticla, roci, etc.[1]

Tratarea biologica

14
 Deoarece, in cadrul procesului de alterare continutul de energie al deseurilor nu este
utilizat s-au dezvoltat procedee de stabilizare termo-biologica ca etapa de tratare
preliminara in vederea valorificarii energetice a produsului final, respectiv a combustibilului
alternativ sub forma de pelete.[1]

Tratarea mecanica ulterioara

Materialul rezultat in urma stabilizarii este din nou sortat pentru o noua separare a
materialelor inerte ramase in materialul tratat biologic, apoi poate fi compactat sub forma de
“pelete” si poate fi valorificat in industria cimentului, in cadrul incineratoarelor de deseuri pe
baza de combustibil alternativ, etc. [1]

3.3. Tehnica de tratare mecanica

Tehnici de maruntire a deseurilor

Maruntirea reprezinta trecerea unui material intr-o granulatie mai fina. Fiecare
maruntire serveste extinderii suprafetei exterioare specifice.[1]

Pentru alegerea masinii de maruntire potrivite sunt necesare urmatoarele informatii:

- proprietatile fizice ale materialului care trebuie maruntit precum granulatia

initiala, consistenta, duritatea, fragilitatea si fisionabilitatea
- scopul maruntirii, ca de exemplu, procesele fizice sau chimice la care va fi supus
materialul maruntit;
- caracteristicile necesare ale materialului maruntit precum marimea si
distributia particulelor maruntite, marimea medie a particulelor sau
marimea specifica a particulelor.

Maruntirea este cel mai des utilizata pentru marirea suprafetei specifice a
componentelor deseurilor biodegradabile, in vederea grabirii procesului de tratare biologica.
Prin acest procedeu materialul se prepara pentru descompunerea microbiana, iar preluarea
cantitatii necesare de apa este imbunatatita.[1]

Pentru maruntire se pot utiliza: mori rapide cu ciocane, mori rapide sau lente de taiere,
mori cu bile, tamburi rotativi, mori raspel si mori spiralate.[1]

Maruntire prin lovire

Morile cu ciocane

Pentru maruntirea deseurilor municipale si de productie, precum deseurile din lemn si

sticla morile cu ciocane s-au dovedit a fi foarte eficiente. Ele se deosebesc, in principial, doar
dupa tipul rotorului. Exista mori orizontale si verticale cu ciocane montate flexibil. In figura
2 este prezentata o moara orizontala cu ciocane.[1]

15
 Concasoare percutante

Concasorul percutant consta dintr-o carcasa sudata din mai multe parti din tabla sau
profiluri din otel, al carei interior este captusit cu placi de percutie. Arborele, care se roteste
cu aproximativ 500-1000 rot/min este prevazut cu mai multe ciocane preschimbabile din
otel rezistent la uzura. Arborele se roteste intr-un lagar montat pe carcasa. Placile de percutie
sunt asezate reglabil cu ajutorul unor pivoti. Atat distanta dintre placile de percutie si ciocane,
cat si inclinatia placilor sunt reglabile. La intrarea unor componente care nu se pot marunti in

16
spatiul de percutie placile de percutie pot fi ridicate iar materialele nemaruntite sunt
eliminate prin partea inferioara.[1]

Figura 4. Sectiune a unui concasor percutant

Maruntire prin taiere

Mori cu cutite sau tocatoare

Moara poate fi cu arbore orizontal simplu sau dublu. Prin rotatia in sensuri diferite a
arborilor dubli prevazuti cu cutite materialul este atras intre cutite. Maruntirea are loc
intre uneltele de taiere indiferent de tipul materialului: moale, elastic sau dur.

Gradul de maruntire se fixeaza prin alegerea distantei dintre cutite respectiv prin
latimea dintilor la arborele cu cutite.

Pentru maruntirea deseurilor menajere distanta dorita dintre cutitele arborelui este de
0,1 mm si pentru a garanta succesul procesului de tocare, nu trebuie sa depaseasca 0,8 mm.
Daca gradul de maruntire nu este corespunzator, sau daca distributia granulatiei este
neuniforma, instalatiile pot fi reglate in mai multe trepte pana cand rezultatul final este cel
dorit.[1]

Figura 5. Vederea unui arbore cu cutite

17
 Raspel cu sita

Acest tip de moara s-a dezvoltat special pentru prepararea deseurilor in unitati de
compostare. Modul de actionare a unui raspel cu sita poate fi comparat cu cel al unei site din
bucatarie.

Deasupra bazei dispozitivului care partial este prevazut cu segmente cu orificii de

cernere de diametre intre 22 si 45 mm si cu segmente cu dinti de rupere ficsi, se misca bratele
raspelului, care imping si fac deseurile sa alunece cu viteze intre 8 si 10 rot/min printre dintii
de rupere si prin site.[1]

Figura 8. Schema unui raspel cu sita

Raspelul cu sita se utilizeaza insa din ce in ce mai rar in tehnica de prelucrare a deseurilor,
datorita fapului ca:

- efectul de maruntire in cazul acestor dispozitive este mai mic decat in cazul
morilor cu ciocane sau cu cutite;
- faptul ca raspelul cu sita lucreaza discontinuu.

3.4. Tehnica de tratare termina

Printre procedeele termice din cadrul tratarii deseurilor se numara incinerarea

deseurilor, piroliza deseurilor, coincinerarea deseurilor si procedeul de uscare. Pe departe cel
mai important procedeu termic este la ora actuala incinerarea deseurilor.

In cadrul pirolizei, deseurile organice se transforma prin intermediul descompunerii

termice sub retinerea aerului in produse ce pot fi valorificate energetic datorita continutului
mare de energie, respectiv depozitate in cantitati mult mai reduse.[1]

Incinerarea deseurilor

Incinerarea se poate aplica atat deseurilor municipale colectate in amestec cat si numai
fractiei de deseuri reziduale. Insa, compozitia deseurilor municipale este prepoderent

18
biodegradabila, iar aceasta impiedica incinerarea deseurilor municipale fara alti combustibili,
conducand la cresterea costurilor de incinerare pe tona de deseuri municipale. De aceea este
indicata incinerarea deseurilor reziduale din deseurile municipale, deseurile reziduale
reprezentand deseurile ramase dupa sortarea deseurilor reciclabile, respectiv deseurile ce nu
mai pot fi reciclate material.[1]

Figura 6. Schema de functionare a unui incinerator

Stocarea temporara, prelucrarea

Pentru deseurile livrate trebuie sa existe un loc de stocare temporara, deoarece livrarea
deseurilor are loc discontinuu, iar alimentarea unei instalatii de incinerare a deseurilor
trebuie sa fie continua.

Buncarul de deseuri serveste pe de o parte drept tampon pentru cantitatea de deseuri,

iar pe de alta parte aici pot fi detectate materialele neadecvate pentru incinerare si sortate, sau
pot fi indrumate catre o pretratare. In plus, in buncar are loc o omogenizare a deseurilor.

Prelucrarea deseurilor municipale se poate realiza prin intermediul sortarii, astfel

deseurile ce nu ard (materialele neadecvate incinerarii, cum ar fi materialele inerte, metalele
feroase si neferoase) sunt eliminate, astfel incat functionarea instalatiei sa nu poata fi
intrerupta, iar componentele voluminoase incinerabile trebuie maruntite inaintea incinerarii.
Maruntireadeseurilor voluminoase inseamna o reducere de volum si astfel o mai buna folosire
a spatiului disponibil din buncar si o incinerare mai eficienta a acestor deseuri. Daca in
palnia de alimentare a unitatii de incinerare trec deseuri voluminoase nemaruntite , se
poate ajunge la formarea unor dopuri si la nefunctionarea instalatiei.[1]

Alimentarea in camera de incinerare

Palniile de umplere sunt de regula astfel gradate, incat sa asigure o functionare

continua prin preluarea capacitatii de productie pe ora a unitatii de incinerare. Deseurile din
palnia de umplere ajung printr-un put de umplere in instalatia de alimentar.[1]

19
 Incinerarea propiu-zisa

Pentru incinerarea deseurilor se folosesc, de regula, instalatiile de ardere cu gratar si

instalatiile cu cuptor rotativ.[1]

Procesul de incinerare la instalatiile cu gratar

Indiferent de sistemul cu gratar folosit, structura de baza a cuptorului este

caracterizata de un gratar de ardere la baza, peretii camerei de ardere si in partea superioara
un plafon. Gratarul poate fi orizontal sau putin inclinat. In cazul gratarului inclinat cea
mai intalnita versiune este acea a cuptorului cu gratar cu actiune inversa. In ambele cazuri,
barele gratarului sunt miscate continuu pentru a asigura arderea completa a deseurilor si
transferul acestora in cuptor. Barele gratarului pot fi racite cu aer sau cu apa.[1]

Figura 7. Schema cuptorului cu gratar

De asemenea, procedeul de incinerare se imparte in 5 faze, ce se intrepatrund in mare

masura:

 uscarea: in partea superioara a gratarului deseurile se incalzesc pana la peste

100 0C prin intermediul iradierii cu caldura sau a convectiei, astfel avand loc
indepartarea umezelii.
 degazarea: prin continuarea procesului de incalzire pana la temperaturi de peste 250
0C se exclud materiile volatile. Acestea sunt in primul rand umezeala reziduala si
gazele reziduale. Procesul de piroliza are loc la presiune atmosferica scazuta si la
cresterea temperaturii..
 arderea completa: in cea de-a treia parte a gratarului se atinge temperatura de ardere
completa a deseurilor.

20
  gazarea: numai o mica parte din deseurile arse sunt oxidate in procesul de piroliza.
Cea mai mare parte a deseurilor se oxideaza in partea superioara a camerei de
incinerare la 1000°C.
 post-combustia: pentru minimizarea gazelor reziduale ramase neincinerate si a CO
din emisii exista mereu o camera de post-combustie.

Procesul de incinerare la instalatiile cu cuptor rotativ

Cuptorul rotativ este intalnit in industria cimentului, de aici fiind preluat si

pentru incinerarea deseurilor. In cazul incinerarii cu cuptor rotativ temperatura atinsa in
camera de ardere este mult mai ridicata fata de incineratoarele cu gratar.[1]

Figura 8. Vedere schema principiului de functionare a unui cuptor rotativ

Tratarea, respectiv eliminarea cenusei reziduale

Cenusa reziduala rezulta in urma incinerarii. Ea consta in principal din material

neincinerabil cum ar fi silicati nedizolvabili in apa, oxizi de aluminiu si fier.

Cenusa reziduala pura contine, in general, urmatoarele:

- 3 – 5 % material neincinerat,
- 7 – 10 % metale feroase si neferoase,
- 5 – 7 % granule mari,
- 80 – 83 % granule fine.[1]
4. Piroliza

4.1. Notiuni generale

21
 Piroliza este un procedeu de transformare sau de descompunere termică a compușilor
sau a substanțelor chimice organice în condiții de temperaturi înalte și fără aer. Acest
procedeu implică schimbarea simultană a compoziției chimice și a fazei fizice a compusului,
și este ireversibilă. Cuvântul provine din grecescul, unde pyr înseamnă foc, iar lysis înseamnă
separare.[5]

Procesul de piroliză este un procedeu endoterm și se realizează într-o incintă închisă,

fără oxigen sau cu aport scăzut de oxigen. Deoarece este un proces endotermic, este necesară
o cantitate considerabilă de energie pentru a atinge temperaturi ridicate necesare volatilizării
compușilor organici.[5]

Este primul stadiu de transformare termică după uscare a produsului tratat ce permite
obţinerea în proporţii diferite a următoarelor componente :[1]

- gaze de piroliză (CO2, CO, H2, hidrocarburi, etc);

- uleiuri (hidrocarburi grele);
- solide (cocs, format din carbon şi anorganice).

Astfel sub acţiunea căldurii şi în absenţa oxigenului, compuşii organici de masă

moleculară ridicată, se fragmentează în molecule mai uşoare ce vor da naştere componentelor
precizate mai sus, care sunt entităţi chimice mai simple.[1]

Unul dintre procedeele termice uzuale de tratare a deseurilor municipale este piroliza.
Aceasta reprezinta descompunerea termica a deşeului organic, intr-o atmosfera inerta, pentru
a obtine un produs gazos continand CO2, CO, H2, CH4, C2H6, C2H4, benzen, etc., un
produs lichid alcatuit din gudron, hidrocarburi cu masa moleculara mare, apa, precum si un
produs solid format din carbune.[5]

Trebuie precizat că:

- gazul de piroliză (sau gazele) este combustibil având în general o putere calorifică
inferioară cuprinsă între (7000 - 20 000 kJ/Nm3), sărac în oxizi de azot;

22
 - fracţia uleioasă este combustibilă (20 000 - 32 000 kJ/kg); ea poate fi încărcată cu
produse ce au în componenţa lor sulf şi clor, fapt ce necesită o epurare înaintea
combustiei;
- cocsul poate fi ars, devenind o sursă de energie (15 000 - 22 000 kJ/kg) dar în acelaşi
timp partea minerală a sa se regăseşte sub formă de zgură ce va fi eliminată şi stocată
într-un depozit controlat.

Valoarea energetică a produselor obţinute şi gradul de extracţie depind atât de

condiţiile de presiune şi temperatură create în reactor cât şi de compoziţia materiei prime
utilizate (deşeurile).[5]

Următoarele deşeuri fac obiectul procedeelor de piroliză: deşeuri plastice, cauciucuri,

uleiuri uzate, deşeuri organice din industria chimică, deşeuri menajere (fracţii organice), etc.
[5]

Dintre principalele procedeele de piroliză sunt de reţinut:

- piroliză de joasă temperatură (400-600°C) şi de medie temperatură (600-

1000°C);
- piroliză de foarte înaltă temperatură (peste 2000°C);
- piroliză în baie de săruri sau metale topite;
- piroliză sub vid; [5]

Randamentul procesului de recuperare a energiei din deseuri prin piroliza este mult
mai redus decât la incinerare.

23
 Piroliza reprezinta singura metoda de valorificare a deseurilor din material plastic care
nu presupune separarea lor în functie de compozitia chimica.

Prin piroliza unei tone de deseuri menajere se pot obtine:

• cca. 200 kg gaze de piroliza

• cca 170 kg pacura

• cca. 120 kg metale

• cca. 50 kg sticla • 33% sunt alte reziduuri solide, care se refolosesc în reactiile ulterioare.[5]

Procedeele de piroliza sunt mult mai putin poluante decât incinerarea,deoarece prin
procesele de epurare din produsele de piroliza sunt eliminate noxele.

Varianta de piroliza, aplicata deseurilor verzi - obtinerea de biocombustibili încalzirea

brusca si pe durate foarte scurte (de sub 2 secunde) la temperaturi între 350 si 500°C, a
deseurilor organice bine maruntite în prealabil.

Din punct de vedere energetic, reactiile de piroliza sunt in ansamblu endoterme si au

ca efect:

- eliminarea si transformarea( neutralizarea) deseurilor menajere si a altor deseuri,

tinand seama de conditiile mediului inconjurator;
- reducerea in volum si in greutate a deseurilor ce se trateaza;
- productia de combustibili gazosi si lichizi.[5]

Procesul tehnologic al pirolizei se efectueaza in asa fel incat deseurile sa fie

descompuse intr-un reactor intr-o durata de timp relativ indelungata( cateva ore), la o
temperatura cuprinsa intre 500-10000 C. In cursul acestui proces se formeaza, pe de o
parte,gaze de piroliza( cu o putere calorica mai mica de 3000 kcal/kg) ca: hidrogen, bioxid de
carbon, oxid de carbon, acid sulfuric, amoniac si alti produsi, iar pe de alta parte, zguri( cu
puteri calorice de cca. 500 kcal/kg) care contin componente nedegazabile cum este cocsul de
piroliza. Se formeaza in plus substante lichide precum apa si hidrocarburile. [5]

Acest procedeu se deosebeste net de incinerare, prin prezenta in zgura a metalelor sub
forma neoxidata si prin producerea unor cantitati mai mari de deseuri solide.

Caracteristicile procesului de piroliza:

· se reduce volumul deseurilor la 40%, fata de 10-30% in cazul incinerarii;

· proportia gazelor de piroliza este de 10%-20% din cantitatea gazelor care rezulta la
incinerarea deseurilor, ceea ce este foarte important pentru epurarea gazelor;

· din capacitatea energetica a deseurilor, 2/3( cca. 2000kcal/kg) este folosita pentru
functionarea instalatiilor, iar restul de 1/3 este disponibila pentru utilizari ulterioare.

24
 In ceea ce priveste protectia mediului ambiant, trebuie analizate produsele obtinute,
adica zgura si gazele. In privinta deseurilor solide este necesara cunoasterea mai profunda a
compozitiei zgurii. [5]

Gazele care se formeaza in timpul pirolizei sunt supuse unei spalari in atmosfera
umeda, in scopul eliminarii partiale a componentelor gazelor toxice. In acest scop se pot
aplica tehnologiile folosite la producerea de gaze de cocserii, care nu ridica probleme de
protectia mediului inconjurator, cu exceptia probabil a mirosurilor.

Apele de spalare trebuie supuse unei tratari suplimentare. Deci, prin piroliza, ca si
prin incinerare se realizeaza un proces termic prin care se distrug reziduurile. Dar, in timp ce
prin incinerare se efectueaza o exploatare termica, utilizarea energiei reprezentand un scop
ulterior, prin piroliza se urmareste mai cu seama extractia de combustibil gazos si lichid.
Ambele procedee trebuie sa tina seama de cerintele mediului inconjurator, ca o prima
conditie.

Piroliza are avantajul ca produsele obtinute pot fi stocate, desi combustibilii gazosi au
anumite limite de inmagazinare. [5]

Intrucat si incinerarea si piroliza prelucreaza aceleasi produse cu continut identic, in

ambele cazuri produsii finali de combustie sunt dioxidul de carbon si apa.Lantul chimic al
celor doua procedee se diferentiaza prin parcursul efectuat, datorita caruia plecand de la un
punct dat se ajunge la un scop determinat. Randamentul global al procedeului in intregime, va
trebui sa permita determinarea sistemului care prezinta cele mai mari avantaje, tinandu-se
seama si de constructia instalatiilor.

Deseurile menajere au devenit un combustibil valoros; astfel, incinerarea fara

folosirea caldurii nu mai corespunde conceptiilor energetice actuale.In cazul incinerarii cu
folosirea caldurii, este dificil de apreciat care din cele doua procedee este mai avantajos. Din
cauza nivelului diferit de dezvoltare al incinerarii si al pirolizei, este inca foarte greu sa se
faca o evaluare practica, precisa si obiectiva a celor doua procedee. [4]

Ca metoda de valorificare a deseurilor menajere, piroliza este inca in faza initiala de

aplicare in Romania. In SUA si in Japonia s-au construit instalatii de piroliza in care se
incalzesc deseurile la cca. 7000 C intr-un recipient ermetic spre a se obtine urmatorii patru
compusi:

· gaz comparabil cu gazul de iluminat

· o parte condensabila in hidrocarburi
· carbune solid, din care se pot extrage uleiuri
· metale si sticla, fara alterari insemnate care pot fi recuperate. [5]

4.2. Degazarea

25
 Degazarea sau piroliza reprezinta descompunerea termica a materialului organic,
eliminandu-se compusi, cum ar fi oxigenul, aerul, CO, aburul etc. In intervalele de
temperatura intre 150 -900 'C se elimina materii volatile, iar compusi de carbohidrati se
descompun.[4]
Prin transformarea pirolitica a deseurilor iau nastere diverse produse dependente de
componenta materialului initial, de parametrii de functionare ai instalatiei, de conditiile de
incalzire ale temperaturii de degazare sı de durata reactiei.[4]

Umatoarele produse finite pot aparea :

 combustibil respectiv, materii prime sub foma de asfalt, ulei, gaze de ardere,
 apa de condens cu impuritatile dizolvate in ea,
 reziduuri cum ar fi cocs, metale, sticla, nisip etc.[4]
Pentru unele produse provenite din piroliza exista o piata linitata. In special uleiurile
provenite din degazarea anvelopelor uzate se pot folosi drept materne prima in industria
chimica sau petroliera. Conditia este insa ca instalatia pirolitica sa se afle in apropierea
instalatiei prelucratoare de ulei. Acelasi lucru este valabil si pentru gazul pirolıtic, ce trebuie
utilizat partial la incalzirea propriului proces de piroliza.[4]

4.3. Gazarea

Gazarea se refera la conversia la temperaturi inalte a materialelor cu continut de

carbon in combustibil gazos.[4]
Gazarea difera de piroliza prin faptul ca se adauga gaz reactiv, ce transforma
reziduurile carbonizate in alte produse gazoase. Gazarea, la fel ca si piroliza, este un
procedeu de sine statator, insa si un proces partial al incinerari. Produsele ivite ca urmare a
gazarii sunt, in functie de solutia gazanta, gaz slab, aburi, etc.[4]
Energia necesara reactiei pentru procesul de gazare se produce prin incinerarea
partiala a materialului organic in interiorul reactorului. Procedeele executate la teperatura
inalta in intervalul de temperatura intre 800 -1100 C livreaza cea mai mare cantitate de gaz,
care este insa cu o valoare calorica scazuta.[4]
Este de dorit o valorificare imediata a gazelor intr-o camera de ardere ulterioara,
deoarece astfel se poate valorifica si caldura. Gazul de generator prezinta o valoare calorica
mai scazuta decat gazul pirolitic, insa comparativ cu volumul deseurilor intrate in proces,
rezulta un volum de gaz mai maredecat la piroliza.[4]
Reziduurile solide din procesul de gazare sunt similare celor provenite dın incinerare,
ele prezinta un continut ridicat de cenusa si unul scazut de carbon.[4]

4.4. Apa reziduala provenita din piroliza

Apa reziduala provenita din piroliza se compune din umiditatea deseurilor, apa de
descompunere si apa de incinerare, mai putin apa care s-a consumat in timpul reactiei.[4]

26
 Apa reziduala provenita din piroliza paraseste reactorul sub forma de abur si apare
dupa racirea gazului drept condensat. Apele reziduale cu continut organic mare, in special in
cazul pirolizei deseurilor necesita o pretratare chimico-fizica, deoarece materialele nocive pot
fi reduse in instalati de epurare biologice numai partial. O alta posibilitate a evitarii
materialelor nocive in apele reziduale este descompunerea termica a gazelor de ardere
mocnita.[4]

4.5. Avantajele si dezavantajele pirolizei

Avantaje:

- nivelul de temperatură poate fi strict controlat şi deplasat în limite largi;

- diminuarea volumului de efluenţi gazoşi: aproximativ 1/3 comparativ cu
incinerarea;
- prin nivelul de temperaturi, prin controlul echilibrelor chimice şi prin regimul
gazodinamic se poate reduce substanţial emisia de noxe (praf, produse sulfurice,
produse clorice, metale grele, etc);
- obţinerea de produse valorificabile energetic şi tehnic: ulei, gaz şi cocs de piroliză.
- neutralizarea a 99,99% din deşeuri;
- nevolatilizarea metalelor grele şi fixarea acestora în cocs;
- inexistenţa emisiilor de NOx.
- timp redus de reacţie pentru piroliza de înaltă temperatură : 15-20 minute;
- omogenizarea deşeurilor multicomponente de tipul celor urbane. Se obţine astfel
un produs cu caracteristici termo-fizico-chimice quasi-constante.
- neutralizarea produselor cu impact olfactiv major şi facilitarea depozitării pe
termen lung şi a transportului la distanţă.[1]

Dezavantaje:

- caracterul de deşeu al cocsului produs.

- conţinutul de metale grele. Datorită temperaturilor joase (<650°C) ale
procesului, metalele grele nu sunt volatilizate şi rămân fixate în cocs. Pentru o
combustie ulterioară a acestui produs este necesara o “spalare-separe”
intermediara pentru retinerea metalelor grele. Aceasta reduce eficienta globala a
procesului de conversie energetica a deseului.[1]

5. Bibliografie

27
1. https://biblioteca.regielive.ro/proiecte/alte-domenii/metode-si-solutii-pentru-
valorificarea-deseurilor-solide-prin-compostare-si-piroliza-88704.html
2. https://ro.wikipedia.org/wiki/De%C8%99eu
3. https://ro.wikipedia.org/wiki/Piroliz%C4%83
4. https://www.academia.edu/38442659/Metode_si_tehnologii_de_gestionare_a_deseu
rilor_Metode_de_tratare_termica_pdf?auto=download
5. https://www.academia.edu/20333762/208712050_Tratarea_deseurilor_Piroliza

28