Capitolul 2

“O ideologie feministă este un corpus de idei care descrie sexismul unei sicetăți și
descrie o societate viitoare în care contradicțiile sexiste vor fi erdaicate.” Aceasta este definiția
pe care o regăsim la Maggie Humm în Dicționarul teoriei feministe.1 Este evident faptul că orice
teorie despre ideologie, fie ea gândită și de o feministă care nu ia în considerare sexismul, se află
pe dinafara definiției și astfel, capătă numele de ideologie feministă. Deși există suficiente
abordări ale feminismului din perspectiva inegalităților de gen, definiția de la care am pornit este
mult prea largă, întrucât orice lucrare feministă care abordează stereotipii sexiste este considerată
clar, ca fiind doar ideologică.

Michael Freedan este un filosof britanic care a încercat să ofere o perspectivă asupra
rapirtului dintre ideologie și feminism. În lucrarea sa care abordează ideologiile, feminismul
capătă un rol important între ideologiile politie, întrucât cunoașterea dezbaterilor cu privire la
ideologii, îi aduce lui Freedan privilegiul de a evalua teoriile feministe. Autorul este de părere că
cea mai bună definiție a feminismului ca și ideologie este redată de restructurarea limbajului
politic, care nu întâmplător se regăsește în titlul capitolului despre feminism intitulat Feminism:
The Recasting of Political Language. Freeman are în comul cu multe autoare feministe
deprecierea femeilor ca pe un efect al imposibilității lor de “a da nume” lucrurilor (încă de la
Adam), întrucât se insistă asupra faptului că “puterea de a numi definește calitatea și vsloarea a
ceea ce este numit și neagă realitatea a ceea ce nu este numit”.2

Câteva caracteristici ale ideologiei feministe sunt descrise de Freeman, întrucât de cele
mai multe ori credințele autorilor feminiști se distanțează de teoriile avansate ale bărbaților.
Freeman este de părere că viziunea feministă ar trebui să conțină un surplus de valoare care să
conducă la o nouă viziune asupra teoriilor politice, respectiv la o reconstrucție a lumii
acceptabilă pentru feministe.3 Totodată, autorul observă câteva clasificări care se fac în tipurile
liberal, socialist și radical, distrăgând atenția de la sfera poziției feministe în trei nivele: 1.
Ignorarea logicii interne și contestarea culturală ce nu pot fi explicate prin asocierea simplă a
altor școli ideologice cu feminismul; 2. Prin impunerea unor generalizări lipsite de rafinament
1
Maggie Humm, Ideology, în The Dictionary of Feminist Theory, second edition, Prentice Hall& Harvester
Wheatsheaf, New York, 1995 (1sr edition published 1989), p.128
2
Ibidem, p.184
3
Michael Freeman, Ideologies and Political Theory:A Conceptual Aproach, Clarendon Press, Oxford, 1996, p. 488
asupra liberalismului, socialismului; 3. Prin omiterea modurilor în care feminismul a încercat să
interpreteze aceste ideologii.4

Cu toate aestea, Freeman consideră că feminismul este mult mai aproape de acele
ideologii tradiționale, însă trebuie menționat faptul că, ceea ce face într-adevăr diferența dintre
cele două este feminismul care se preocupă de problemele și scopurile femeilor și nu de
aranjamentele politice și socaile ale umanității.5

Pentru a identifica nucleul ideologic feminist, trebuie să avem în vedere centralitatea

femeilor sau al genului în politică, precum și faptul că relațiile dintre femei și bărbați reprezintă
punctul forte în organizarea și practicile sociale. Freeman este de părere că relațiile femei-bărbați
reprezintă un raport de putere în care femeile sunt dominate sau oprimate de bărbați, fiind de
părere că acest raport trebuie să fie transformat sau integrat.6

Și Judith Grant vorbește despre un feminism fundamental, însă diferit de Freedan,

aceasta aduce în discuție un un concept neutru al ideologiei, susținând că nucleul acestui
feminism fundamental are la bază trei concepte-cheie: “femeia”, ”experiența” și ”politicile
personale”.7 La fel ca și autoarea Mihaela Miroiu, care teoretizează expwriențele comune ale
femeilor, Judith Grandt susține că femeile ca femei constituie un grup oprimat de către ideologia
patriarhală și că, ceea ce unește femeile sunt p serie de experiențe comune tuturor femeilor,
dincolo de rasă, etnie, clasă. Totodată, fâcându-se aluzie la sloganul feminist Ceea ce este
personal este politic, autoarea menționează că problemele femeilor nu sunt personale, ci mai
degrabă politice. Se poate remarca astfel, că analiza lui Judith Grant nu prezintă neapărat natura
feminismului liberal, ci pare că aceste trei concepte-cheie sunt elabprate de feministe radicale.
Acest fapt reiese de exemplu, din ideea experiențelor comune ale femeilor care codus la
formularea unor termeni de politici le identității.

Cu toate acestea, Grant articulează în ultimele două capitole, câteva ideo cu privire la
genul aflat în sfera puterii, pentru a demonstra cât de ușor se poate desființa ideea de femei și de
experiență a acestora, propunând astfel o definiție a genului astfel: “Genul este o structură

4
Ibidem, p. 489
5
Idem, p. 490
6
Idem, p. 491
7
Judith Grant, Fundamental Feminism. Contesting the Core Concept of Feminism Theory, Routledge, New York,
1993, p. 4-5
ideologică relativ hegemonică, care împarte lumea în două genuri mitice, și care se fortifică
printr-un sistem elaborat de reguli și condamnări impuse cu privire la toate sferele vieții”. 8
Autoarea consideră astfel, că genul, la fel ca orice structură de putere, are reguli, iar încălcare
acestora conduce la o “infrac’iune de gen”, întrucât prezența unei condamnări ne îndrumă să
remarcăm care este de fapt, statutul propriu-zis de infracțiune.9 Putem aduce aici în discuție cazul
homosexualilor, al sex-simbolurilor și al femeilor care comit violență. Grant revine cu o nouă
ipoteză și susține că: “Vizibilitatea genului ca structură opresivă a devenit posibilă doar odsată cu
redeschiderea genului dintr-o perspectivă feministă. Ea nu este o perspectivă ce provoine dintr-o
experiență a femeilor”10, evidențiindu-se astfel, existența femeilor anti-feministe care au făcut o
alegere politică.

O altă ipoteză pe care o avansează autoarea pornește de la ideea conform căreia:

“Politicile feministe sunt în mod necesar politici personale. Politicile genului trebuie să fie atât
personale cât și publice: ele trebuie să aspire la transformare.” 11 O altă viziune umanistă pe care
autoarea o adoptă face referire la faptul că: “Scopul politicilor feministe reprezintă sfârșitul
genului și crearea unor ființe noi care să participe mereu pe calea evoluției.”12

Teoreticienii din sfera politicului au încercat să aducă intotdeauna o nouă concepție a

semnificației termenului de “politic”, în ultimul secol acesta diind definit ca o activitate
participativă și rațională constantă a unui individ în viața publică. Astfel, politica ia forma unei
competiții care se manifestă între grupările politice pentru câștigarea a cât mai multor voturi, cât
și pentru lărgirea sferei de influență.

De-a lungul istoriei, acest concept de politică a fost considerat un domeniu strict al
masculinității, în care sexul feminin nu își avea locul deoarece era considerat mult prea slab,
emotive sau chiar lipsit de raționalitate și autonomie. Acest fapt a condus la absența participării
femeilor la luarea deciziilor atât în societate, cât și în viața privată, întrucât teoriile politicienilor
cu privire la gen au făcut o diferențiere clară între sfera privată, a familiei și gospodăriei și sfera
publică, a culturii și politicii. Teoria politică feministă a reprezentat întotdeauna cea mai

8
Ibidem, p. 184
9
Idem, p. 161-164
10
Idem, p. 178-179
11
Idem, p. 181
12
Idem, p.183
originală evoluție, plină de consecințe, care a avut loc în teoria politică din ultima jumătate de
secol, fiind o teorie care a stipulat că politica secolului al XX-lea necesită o regândire a
distincției public-privat prin introducerea ideilor de parteneriat și drepturi egale între femei și
bărbați. În timp ce teoriile politice feministe “urmăresc cercetarea la nivel empiric si modelează
teoretic legăturile întreguvernarea la nivel de stat (legi, politici) și relațiile și instituțiile
sociale”13, teoriile politice clasice denotă o societate bazată pe principiul anti-femei și anti-
feminism, întrucât “bărbații erau considerați raționali, autonomi, actori publici, iar femeile ca
având o raționalitate limitată, neautonome.”14

Odată cu apariția teoriilor politice feministe au fost interpretate și relațiile de familie

sau relațiile inegale din școală sau la locul de muncă, dezvoltându-se astfel, feminismul, o
mișcare de ofensivă și defensive la adresa misoginismului și sexismului, având la bază ideea
conform căreia femeile au fost constant dominate de bărbați relațiile lor cu masculinitatea fiind
relații de supunere în cadrul societăților și familiilor. Din această cauză, s-a încercat o punere în
practică a intervenției politice cu scopul eliminării inegalităților și diferențelor dintre cele două
sexe.

Numeroși critici feminiști au încercat o abordare a teoriei contractului social pentru a

contura imaginea cetățeanului rational sau mai bine spus a bărbatului rațional. Astfel, criticii
demonstrau că atunci când se vprbește despre natura umană sau despre acțiunile ei, se face
referire de fapt, la natura masculină, accentuându-se astfel aceste inegalități de gen. Cu privire la
literatura feministă care creionează tema drepturilor omului și cea a contractului social,
discriminările și inegalitățile sunt repetate în diferite rânduri, ajungându-se la concluzia că
drepturile omului sunt de fapt drepturile celor care le-au dat naștere, respective a bărbaților, cei
care discută și iau decizii publice.

Debutul feminismului modern este greu de precizat, având în vedere că unele abordări il
circumscriu în contextul feminismului timpuriu, adică cel al Renașterii, supranumit totodată, și
perioada Querelle des Femmes (1400-1600). Această etapă s-a regăsit în lucrarea Christinei de
Pisan, intitulată Cartea cetății doamnelor (1405)15. Acest feminism modern este marcat de două

13
Op. cit. , p. 5
14
Tăranu Andrei, Doctrine politice contemporane, p.66, 2003

15
Mihaela Miroiu, Drumul către autonomie.Teorii politice Feministe, Editura Polirom, Iați, p. 56
lucrări care au avut o mare influență în lumea britanică, întrucât ideile lor s-au răspândit pe o
linie mai largă. Mary Astell este cea care în 1694 publica A Serious Proposal to Ladies, o lucrare
cu idei cu o foarte mare concentrație despre emanciparea femeilor la acea vreme. Ea își pune
următoarea întrebare: “Dacă toți oamenii se nasc liberi, cum se face că toate femeile se nasc
sclave?” Din perspectivă contemporană, putem realiza faptul că și emanciparea civilă, și cea
politică deplină a femeilor în majoritatea societăților lumii în cursul secolului al XX-lea nu a
adus nici pacea veșnică, nici bunăstarea mult visată și nici moravuri mai alese așa cum clamau
feministele și sufragetele militare de acum mai bine de un secol. Pătrunderea femeilor în arena
politică va modifica fundamental regulile jocului și comportamentul statelor lumii. Totodată, este
cert faptul că accesul femeii în sfera politicului și la etajele decizionale ale societății a antrenat,
într-un efect boule de neige, transformări profunde și uneori neașteptate ale vieții sociale pornind
chiar de la banalul cotidian și mai puțin al trăsăturilor fundamentale ale vieții politice sau ale
afacerilor internaționale.

Câteva semnificații minimale ale conceptului de feminism sunt redate de către

Mihaela Miroiu și se clasează astfel: femeile sunt sistemic aservite (oprimate) în grade diferite în
toate tipurile de cultură și civilizație, în mod universal, pentru că sunt femei; relațiile de gen nu
sunt natural și imuabile, ci sunt construite de culture patriarhale și nedreptățesc femeile; este
necesară o angajare politică pentru eredicarea nedreptății de gen.16

De-a lungul timpului, percepțiile asupra femeii era aceea femeii îi este dat să aibă
grijă de gospodărie și de întreținerea familiei, întrucât în ceea ce privește dreptul la educație,
acesta era exclus la fel ca și dreptul la vot. Odată cu Revoluția Franceză s-au pus bazele
modernismului atât în Franța, cât și în restul Europei. Aceasta a avut un mare impact asupra
femeii, deoarece a influențat gândirea, vorbirea și acțiunile lor care au fast strâns legate de
dinamica plină de dramatism dintre anii 1789 și 1795 și apoi, din perioada care a urmat până la
domnia lui Napoleon și până la sfârșitul acesteia. 17 Este important de menționat faptul că pâmă la
sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, când își iau avânt unele mișcări de
emancipare a femeii, gandirea generală asupra acesteia era aceea că femeia este inferioară din
punct de vedere intelectual, în timp ce bărbatul era superior femeii. Întrucât până la jumătatea
secolului al XX-lea, nu întâlnim nicio femeie care să fie autoarea unei teorii politice, se
16
Miroiu M., Studii de gen, Drumul către autonomie. Teorii politice feministe, Editura polirom, Iași, 2004, p. 31
17
Bock Gisela, Femeia în istoria Europei. Din Evul Mediu până în zilele noastre, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 47
consideră că aceasta a trait numai după legile impuse de bărbat. Primii pași inițiați în
emanciparea femeilor au luat avânt odată cu mișcarea “sufragelor”, mișcare care își are originile
în 1848, atunci când femeile din Regatul Unit al Marii Britanii își cer dreptul de vot,
exprimându-și nemulțumirile lor față de situația lor pe toate planurile societății. Analiza istorică
a modului în care femeile au dobândit în societățile modern emanciparea deplină ne dezvăluie o
trăsătură comună indifferent de regiunea georgrafiă sau tipul organizării politice a statului.
Această luptă pentru dobândirea dreptului de vot a fost în viziunea feministelor timpurii de
pretutindeni, dreptul generator care condiționează pe altele, dreptul prin care se puteau traduce
mai toate revendicările lor.

Astfel, mișcările feministe s-au desfășurat pe parcursul a trei etape, fiecare val
abordând termeni politici importanți precum cetățenia, puterea, autoritatea, democrația, aducând
totodată drepturi noi în favoarea femeilor. Se poate spune că ”Debutul feminismului modern este
plasat în plină mișcare iluminist-revoluționară și se leagă atât de numele unei unei feministe
martire, Olympe de Gouges, autoarea Declarației drepturilor femeilor și cetățeniei (1791),
condamnată la moarte și ghilotinată pe 3 noiembrie 1793, în timpul terorii iacobine, pentru
scrierile ei împotriva tiraniei, cât și de apariția în 1792 a cărții lui Mary Wollstonecraft A
vindication of the Rights of Woman ( O revendicare a drepturilor femeii).” 18 În lucrarea din
urmă, Wollstonecraft merge pe principii împotriva teoriilor felosofiece ale vremii care nu
acceptau statutul de ființă rațională a femeilor și nici dreptul lor de a lua parte la viața politică,
deși se introdusesewră deja noțiunea de cetățean. Astfel, autoarea luptă pentru femeile care pot și
trebuie să fie recunoscute la fel ca și bărbații, drept cetățeni raționali, fiind necesar ca ele sa-și
obțină independența economică, precum a educației în spiritul demnității și al egalității.

Primul val este caracterizat de feminismul egalității atunci când primele mișcări
feministe au reușit să abțină un statut juridic egal atât pentru femei cât și pentru bărbați. După
apariția lucrării lui Mary Wollstonecraft, au fost publicate lucrările filosofului John Stuart Mill (
Subject of Women 1869) și ale Harriettei Taylor ( Enfranchisment of Woman 1851), soția
acestuia, care a preferat să publice anonim lucrarea ei, din cauza realităților vremii care nu
concepeau că femeia ar putea intr-adevăr să fie posesoarea inteligenței necesare pentru
publicarea unei cărți. Lucrările celor doi au atras atenția asupra condiției inferioare a femeii în

18
Mihaela Miroiu, Ideologii politice actuale. Semnificații, evoluții și impact, Editura Polirom, p. 140, 2012
sfera societății, fiind de părere că femeile au fost prea mult timp înlăturate și oprimate de la
luarea deciziilor. În acest context, Mill afirma că femeile trebuie să aibe drepturi egale cu ale
bărbaților și chestionează “ordinea legală care menține inferioritatea economică, socială și
politică a femeilor și pledează pentru drepturi civile și politice egale” 19, deși propunerea lui nu a
fost acceptată.

Statele Unite s-au alăturat noului val feminist care a avut loc în Anglia în anul 1848
prin Convenția de la Seneca Falls, care urmând modelul Declarației de Independență, a dat curs
citirii Declarației sentimentelor, de către Elizabeth Cady Stanton și Lucretia Mott în care se
avea în vedere eliminarea tuturor formelor de discriminare între cele două sexe și adoptarea unor
noi legislații care să permită votul femeilor, divorțul și accesul egal la bunuri și proprietăți.
Astfel, Declarația Sentimentelor din 1848 contesta justificarea inferiorității femeii ca fiind
naturală și solicita acordarea dreptutlui electoral, întrucât aceata prevedea următoarele lucruri:
“Fiind înzestrată de Creator cu aceleași capacități și conștiință a responsabilității exercitării lor,
este fără îndoială dreptul și datoria femeii, la fel ca și a bărbatului, să promoveze orice cauză
dreaptă prin orice mijloc drept și prin faptul că acesta este un adevăr evident ce decurge din
principiile sădite de către divinitate în natura oricărui om, orice obicei sau autoritate potrivnică
acestuia, fie ea modernă, fie purtând cătunta sancțiune a Antichității, trebuie considerat o falsitate
evidentă, aflată în conflict cu umanitatea.”20 Cu toate acestea, feminismul primului val s-a
adresat mai puțin problemelor rasiale, întrucât “la mijlocul secolului XX, după o lungă
perioadă de militantism feminist, egalitatea dintre bărbați și femei s-a păstrat la nivelul
legislației, și a devenit prea puțin un fapt de viață.”21

Cel de-al doilea val al feminismului este caracterizat de feminismul diferenței, care a
adus noi câștiguri în favoarea femeilor, precum și o serie de drepturi familiale, accesul la
anumite profesii care erau considerate ca fiind masculine, plata egală la muncă, dar și sprijin
pentru creșterea copiilor și pentru instituirea anumitor prevederi împotriva tuturor formelor de
viol, împotriva hărțuirii sexuale și domestice, a prostituției și pornografiei. Aceste aspecte au fost
aduse pentru prima oară într-o dezbatere publică de către feministele radicale ale perioadei. acest
val distingându-se de primul prin diferență și eliberare, fapte care se află dincolo de egalitatea în

19
Ibidem
20
Idem, p. 141
21
Miroiu Mihaela, Studii de gen, Drumul către autonomie. Teorii politice feministe, Editura Polirom, Iasi, p.63, 2004
drepturi. Cele două feministe Simone de Beauvoir, autoarea celui de-Al doilea sex și Betty
Friedan, autoarea lucrării The Feminine Mistique conturează câteva idei dramatice cum că,
femeile vor rămâne aceleași cetățene poziționate pe rangul doi pe plan economic și social, chiar
și în ciuda egalității formale în fața legii. Simone de Beauvoir ține să argumenteze rolul
subiectului asumat de bărbat în dezavantajul femeii, cea care a devenit o alteritate, un obiect.
Acest fapt se regăsește mai ales în lucrarea lui Betty Frieman, care este de părere că: “intens
glorificata fericire a femeilor casnice din clasa de mijloc era departe de a fi resimțită de acestea
ca formă de realizare personală, și că, dimpotrivă, acest mod de viață conduce la vârsta de mijloc
la crize de sens, depresii și disperare.”22 Astfel, Frieman subliniază că totul este o aparență,
încercând astfel să demonstreze mitul femeii americane casnice, împlinite, fericite. Impactul pe
care autoarea l-a avut asupra unui număr considerabil de femei americane, a determinat-o pe
aceasta să aducă în prin plan o Organizație Națională a Femeilor în 1966, prin introducerea
agendei politice bazată pe egalitatea de șanse și parteneriatul între între femei și bărbați.

O mișcare care ia avânt odată cu importanța depturilor civile este reprezentată tot în
Statele Unite de Women’s Liberation, asemănătoare u mișcările studenților din anii ’60, precum
și manifestările împotriva războiului din Vietnam. Mișcările feministe puternice iau avânt și în
Franța și Anglia, în Anglia formându-se Btitish Women’s Liberation Movement, care a pornit cu
scopul obținerii plății egale la muncă, posibilitatea de a a vea acces liber la contracepție și avort,
precum și accesul egal la educație. În ceea ce privește Franța, mișcările feministe au apărut odată
cu revoltele din 1968, exprimându-și public manifestările față de atitudinile bărbaților
revoluționari care nu foloseau niciodată femeile la activități strategice politie, ci mai degrabă la
activități minore, tipic feminine. Astfel, în urma acestor reacții ignorante și marginalizatoare ale
bărbaților față de femei, apare Movement de Liberation des Femmes, alăturându-se ulterior și
Simone de Beauvoir. Feminismul celui de-al doilea val a fost reprezentat și de mișcarea
lesbienelor care considerau că lesbianismul este practica, iar feminismul este teoria. Cu toate
acestea, feminismului valului al II-lea obține după 1970 un deosebit merit pentru contribuția sa la
introducerea studiilor de gen și a studiilor feministe în Universitățile europene și cele din SUA.

Teoria politică feministă reprezentată de cel de-al doilea val a adus cu sine noi
semnificații ale conceptelor de public și privat. După lungi istorii în care bărbatul era caracterizat

22
Op. cit.,, p. 142
de public, iar femeia era asociată cu privatul, feminiștii au adus în prin plan câteva probleme
legate de spațiul domestic. Acestea se refereau la corpul, violența și sexualitatea, lucruri care
capătă semnificații din sfera politică, întrucât a asocia femeile cu spațiul privat însemna a le
ascunde căile de exprimare în spațiul public, a le subordona.

Feminismul autonomiei reformulează agenda feministă prin faptul că a încercat să se

adapteze la societatea politică și economică, marcând astfel ultimul val feminist, dar și debutul
anilor ’90. Propunându-se cel de-al treilea val, se poate remarca că primele două valuri feministe
au atras atenția difențelor și inegalităților dintre cele două sexe, întrucât femeile s-au aflat mai tot
timpul pe o treaptă mai jos decât cea a bărbatului, indiferent dacă ele se aflau în spațiul public ori
dacă se aflau în spațiul privat. Așadar, valul al III-lea a pus accentul pe pluritatea experiențelor
cu care femeile se confruntau, întrucât abia acest ultim val a pus fără îndoială accentul pe
adevărata putere a femeilor. Întrucât acesta a eliminat abordarea victimistă pe care celelalte două
valuri au adoptat-o, se poate spune că pentru prima oară s-a acceptat oprimarea femeilor în
contextul în care teoriile feministe clasice au pus accentul pe situația femeilor albe, ignorându-se
astfel, situațiile femeilor de culoare, cele care au avut de suportat regimul comunist, cele sărace,
și mai ales femeile care prezentau într-adevăr experiențe mult mai tragice, cele din lumea
islamică. Feminismul valului al III-lea este cel al identităților multiple și se distanțează de
criticile postfeministe, dar se apropie mai mult de stare actuală postmodernă. Reformularea
agendei feministe aduce cu sine o nouă etapă care presupune pierderea vechilor cadre
conceptuale bazate pe asemănare, pe universalitate și pe relațiile public-privat, natură-cultură.

Cel de-al treilea val, intitulat și postfeminism este diferit de feminismul celui de-al
doilea val, prin statutul de victimă pe care și-l asumau feminiștii anilor ’70. Totodată, își iau
avântul libertatea de exprimare, în contextul pornografiei și al prostituției, practicate de oameni
liberi de consimțământ. Postfeminismul oscilează între succesul agendei feministe și decesul
feminismului intelectual, devenit mult prea tainic pentru cele mai multe femei și trădând agenda
feministă clasică, încadrându-se astfel, între feminismul valului al II-lea și cel al valului al III-
lea. Postfeminismul este un termen creat și introdus odată cu anii ’90, timp în care mass-media
încearcă să promoveze modelele tipice postfeministe ca Spice Girls, Britney Spears sau
Madonna. Postfeminismul a avut ca principal scop o nouă viziune asupra femeilor și situației lor,
specificând în mod clar că victimizarea este una dintre cele mai greșite strategii de atac care
conduce la scăderea șanselor femeii de autoafirmare. Pornind de la ideea că odată considerate
victime, femeile sunt tratate ca atare, mass-media aduce în prin plan două alte mari idei. Prima
idee care circula era aceea conform cărei pornografia este o formă de liberă exprimare și de
liberatet sexuală și astfel, nu trebuie condamnată. Totodată, nici hărțuirea sexuală nu trebuie
acuzată, în contextul în care condamnarea ei duce la încălcarea libertății de exprimare. Astfel, se
poate spune că postfeminismul se îndreaptă către direcția femeilor libere și nonconformiste, care
nu se supun normelor impuse de societate.

În partea a doua a lucrării sale Drumul către autonomie, Mihaela Miroiu punctează
orientările centrale din teoriile politice feministe, afirmând că feminismul liberal este cel care
care a contribuit la cele mai mari câștiguri în ceea ce privește primul val al feminismului.
Teoriile feministe liberale pun accentul pe drepturile negative ale femeilor, starea lor
contractuală, raționalitatea individului, precum și pe drepturile omului și egalitatea acestuia.

Așadar, feminismul liberal este o formă a teoriei politice feministe ce se concentrează

pe egalizarea drepturilor între femei și bărbați, pe recunoașterea femeilor ca cetățeni cu drepturi
depline precum și pe emanciparea și autoafirmarea acestora; din acest punct de vedere,
feminismul liberal este o teorie individualistă ce atacă tendințele spre dependență și victimism.
Feminismul liberal se înscrie în feminismul primului val și este de două tipuri, în funcție de
manifestarea lui istorică: feminismul liberal clasic și cel contemporan. Exponenții feminismului
liberal afirmă că femeia este văzută în societate, în mod greșit, ca emoțională, mai apropiată de
natură, vulnerabilă și dependentă precum și mai puțin capabilă, din punct de vedere intelectual și
fizic, spre deosebire de bărbat care este văzut ca individul rațional și autonom prin excelență23.

Avându-și originile în liberalismul clasic, feminismul liberal promovează dreptul

individual al tuturor cetățenilor, indiferent de gen, la viață, la libertate și la proprietate. John
Stuart Mill (1806-1873), unul dintre principalii exponenți ai utilitarismului, a fost, de asemenea,
și un important teoretician al feminismului. Împreună cu soția sa, Harriet Taylor, acesta a
publicat opere ca „Eseuri despre căsătorie și divorț”, „Despre libertate” (1859) și „Aservirea
femeilor” (1869). Referindu-se la competiție ca una dintre principalele caracteristici ale unei
societăți eficiente din perspectivă liberală clasică, Harriet Taylor argumentează că: Dacă
concurența este legea de dezvoltare a societății, este o crimă izgonirea unei jumătăți din
23
Miroiu, Mihaela, Drumul spre autonomie. Teorii politice feministe. Polirom, Iași, 2004, p.91
competitor. Feminismul liberal contemporan este reprezentat, printre alții, de Betty Friedan și
Carole Pateman. Feministele și feminiștii liberali contemporani afirmă că neutralitatea de gen a
individului liberal în sens clasic reprezintă o universalizare a valorilor, experiențelor și nevoilor
bărbătești, în teoretizările liberalismului clasic ignorându-se stările și experiențele normale
femeiești. Aceștia critică, de asemenea, ideea de contract social în care singurii contractanți sunt
bărbații, susținând ideea conform căreia contractul social tradițional reprezintă un instrument al
excluderii de gen, de rasă și de clasă socială. Lipsa de intruziune a statului în viața privată duce,
de asemenea, în opinia feministelor și feminiștilor la abuzuri și violență domestică, familia fiind
o școală în care „copiii se socializează în ideea dependenței și inferiorizării femeilor și a
inechității de roluri în viața privată”24.

În ceea ce privește feminismul liberal românesc, Adela Xenopol (1861-1939) este una
dintre cele mai importante feministe ale epocii, editează sau conduce reviste precum „Dochia"
(1896-1898), „Românca"(1905-1906), „Viitorul româncelor" (1912-1916) și „Revista scriitoarei"
(1926-1928), în coloanele cărora își susține cauza și încurajează literatura feminină. Aceasta
scrie în numărul 3 al revistei „Dochia”:

„ Fie un bărbat destul de mărginit, el în virtutea sexului cu nițică protecție sau situație
politică, va ajunge departe, pe când o femeie, fie ea un geniu și nu va dobândi decât profesoratul,
și acela până la școli secundare […...] Femeile nu trebuie sã dea dovadă de invidie și egoism,
cum li se atribuie: când se va ridica o femeie vrednică, sã o susțină. 25 Ce spor putea avea mintea
femeii și ce acțiune voința ei, când toată ziua nu era ocupată decât să fiarbă bucate, să spele
rufele, să vază de copii. La toate acestea adăugată frica care-i încrețea carnea de câte ori nu-i
plăcea la câte un satrap, stăpânul ei, un lucru săvârșit de femeia lui.” În ce e de necontestat că a
întrecut-o bărbatul pe femeie e forța musculară, care și-o exercită cu cea mai aprigă energie
asupra femeii și copiilor săi.26”

Feminismul marxist este o ramură a feminismului ce urmărește explicarea căilor prin

care femeile sunt asuprite prin intermediul sistemului capitalist și al priprietății private, stabilind
astfel o legătură cauzală între cele două. Conform feministelor marxiste, eliberarea femeilor

24
Ibidem, pp. 92-95;111-115
25
Mihăilescu, Ștefania, Din istoria feminismului românesc. Antologie de texte (1838-1929), Polirom, Iași, 2002
p.107
26
Adela Xenopol, Dochia, nr. 3, 1896
poate fi obținută doar printr-o restructurare radicală a economiei capitaliste actuale în care cea
mai mare parte din puterea de muncă a femeii este necompensată. Feminismul marxist se naște
din doctrina lui Karl Marx, a cărui teorie se centrează mai puțin pe aspectele materiale ale vieții
ci pe cele sociale. Central ideii marxiste, este ideea diviziunii muncii, evidentă în societatea
capitalistă.27. Feminismul marxist își construiește argumentele pe valorile morale în ceea ce
privește munca salariată, ce este prin ea însăși o expresie a diferenței de clasă. "Câștigurile
salariale reprezintă o formă de opresiune, la care muncitorii se supun inevidabil sub un sistem de
producție unde, fără cunoștințe și talente, sunt reduși practic la nimic."28 .

Urmărind această linie de gândire, marxiștii se opun oricărei acțiuni politice sau sociale
ce perpetuează sclavia muncitorilor. Lucrările lui Karl Marx și Frederick Engels au reprezentat
fundația unui discurs timpuriu asupra relației dintre capitalism și asuprire, proprietatea privată dă
oportunitatea inegalității economice, dependenței, luptei dintre sexe și reprezintă rădăcina
oprimării femeii în contextul social actual. Fondarea feminismului marxist i se datorează lui
Friedrich Engels și a analizei sale asupra oprimării de gen în The Origin of the Family, Private
Property, and the State (1884). El spune că subordonarea unei femei nu e rezultatul dispoziției
sale biologice ci a relațiilor sociale și că eforturile bărbaților de a împlini cererile lor, pentru a
controla munca femeilor și capacitățile sexuale, s-au cristalizat treptat în familia nucleară(nuclear
family). Dintr-o perspectivă istorică marxistă, Engels analizează fenomenul social răspândit
asociat cu moralitatea sexuală feminină, precum fixarea virginității și a purității sexuale,
incriminarea și pedeapsa violentă a femeii care comite adulter și cere ca femeile să fie supuse
soților. În ultimă instanță, Engels pune aceste evenimente pe seama dezvoltării recente a
controlului exclusiv a proprietății private de către conducătorii clasei deținătoare de sclavi în
modul vechi de producție și dorința lor de a se asigura că moștenirea lor va fi transferată doar
urmașilor lor. Feminismul socialist este o ramură a feminismului care se focalizează pe sferele
publice și private ale vieții femeii și argumentează că eliberarea poate fi dobândită prin lupta
pentru oprirea oprimării economice și culturale a femeilor 29 Feminismul socialist reprezintă o
teorie formată din doi piloni care lărgește argumentul feminismului marxist privind rolul
capitalismului în oprimarea femeilor și a teoriei feminismului radical a rolului e gen și
patriarhatul. Feminismul socialist respinge principala revendicare a feminismului radical
27
http://ro.wikipedia.org/wiki/Feminism_marxist
28
Simone, Weil, Oppression and Liberty, Amherst: University of Massachusetts Press, 1955, pp. 61-62
29
Barbara, Ehrenreich, Art. What is Socialist Feminism?,1976
confrom căreia patriarhatul este singura și principala sursă de oprimare a femeilor. 30 Feminiștii
socialiști spun că femeile nu sunt capabile să fie libere datorită dependenței lor financiare de
bărbați. Aceștia văd această dependență economică ca un instrument de dominație a bărbaților.
Așadar feminismul socialist vede eliberarea femeilor ca o parte necesară din marea căutare a
justiției sociale, politice și economice.

Feminismul socialist extrage multe concepte din marxism, precum perspectiva

materialismului istoric, ceea ce înseamnă că își leagă ideile de condițiile materiale și istorice a
vieții oamenilor. Consideră că sexismul și diviziunea de gen a muncii a fiecărei perioade istorice
sunt determinate de sistemul economic al vremii. Este respinsă ideea marxistă conform căreia
clasa sau lupta de clasă sunt aspectele definitorii a dezvoltării istorice și economice. Marx spunea
că atunci când oprimarea de clasă va fi oprită, atunci și oprimarea de gen va dispărea. Conform
feminismului socialist, această viziune a oprimării de gen, ca sub-clasă a oprimării de clasă, este
naivă iar focalizarea s-a direcționat spre a specifica cum genul și statutul social(clasa)
funcționează împreună pentru a crea forme distincte de oprimarea și privilegiere a femeilor și a
bărbaților din fiecare clasă. Se observă că statutul social al femeilor derivă din statutul social sau
ocupația soțului. În 1972, Chicago Women's Liberation Union a publicat "Socialist Feminism: A
Strategy for the Women's Movement", despre care se cdrede că a folosit prima dată termenul de
”feminism socialist” în publicații.31

Alți susținărori ai curentului, în special două organizații americane- Radical Women și

Partidul Socialist al Libertății(Freedom Socialist Party), sunt înclinate spre scrierile marxiste
clasice ale lui Friedrich Engels (The Origin of the Family, Private Property and the State) și
August Bebel(Woman and Socialism) ca o puternică explicație a legăturii dintre oprimarea de
gen și exploatarea de clasă. Pe de altă parte, Partidul Socialist USA este un exemplu de partid
feminist socialist care nu e marxist. Principiile partidului spun: „Feminismul socialist se
confruntă cu rădăcina comună a sexismului, rasismulu și clasismului: determinarea unei vieți a
oprimării sau privilegiului bazată pe accidentele nașterii sau pe circumstanțe. Feminismul
socialist este o cale de incluziune pentru crearea schimbării sociale. Prețuim sinteza și cooperarea
decât conflictul și competiția”.
30
Buchanan, Ian. Socialist Feminism. A Dictionary of Critical Theory. Oxford Reference Online. Oxford University
Press. Web. 20 October 2011
31
Margeret "Peg" Strobel; Sue Davenport (1999). The Chicago Women's Liberation Union: An Introduction. The
CWLU Herstory Website. University of Illinois
 În România postbelică dinaintea evenimentelor din decembrie 1989, atragerea
masivă a femeilor la munca salarială reprezenta asigurarea unui nivel acceptabil de trai, precum
și sporirea încrederii femeii în capacitatea ei de a lua parte la activitățile sociale. Așadar, s-au
produs modificări semnificative în raportul public-privat, individ-colectivitate, familie- societate,
lucruri ce au atras printre altele și o scădere a ratei naționalității. Dacă ar fi să ne gândim la
decretul prin care în 1966, s-au interzis radical avorturile făcând notorie România pentru politica
ei, putem observa că reacți statului socialist a fost una destul de violent.

Mihaela Miroiu susține că imaginea femeilor, promovată în propaganda comunistă a

anilor ’50-‘60 se dovedește a fi de departe, una a emancipării față de cea a anilor ‘70-‘80.
Începând cu cea de-a doua jumătate a anilor ‘70 s-au pus în practică toate mijloeacele pentru a
masca capacitatea de protecție socială, ascunzându-se toate fenomenele de abandon masiv al
coăpiilor și de sporire a ratei mortalității infantile. Aspectele ce țineau de viața intima sau de
problemele legate de violența casnică au devenit subiecte tabu pentru mass-media.

Argumentația făcută de Mihaela Miroiu aduce câteva precizări legate de familia

socialistă care era una partenerială, menționând că: “Patriarhatul socialist a consacrat dominația
tatălui în familie ( lui nu i se dădea alocație pentru copii, mamei îi revenea responsabilitatea în
creșterea copiilor), a consacrat politici protective “mama și copilul”, nu politici de
responsabilitate parentală “părintele și copilul”. Una dintre cele mai dure experiențe pentru
femeile din communism a fost aceea a dublei zile de muncă în lipsa parteneriatului domestic. În
acest mod, femeile au trait de fapt experiența dublei exploatări: în sfera producției au fost
exploatate de către stat, iar în sfera familiei de către bărbați.“32

Feminismul primului val în România s-a dovedit a fi asemănător cu cel occidental,

întrucât mișcările feministe au luat avânt în aceeași perioadă. Ideea care a stat la baza dobândirii
drepturilor civile și politice ale femeilor a fast pusă în discuție din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, fiind în strânsă legătură cu democratizarea. Problema dreptului de vot pentru femei s-a
pus pentru prima data în contextul problemei sufragiului, deși rezultatele nu s-au dovedit a fi
immediate. Mișcarea feministă românească a avut la bază mai multe documente care au
demonstrate statutul juridic umilitor al femeilor române, întrucât potrivit tradiției, bărbatul era
văzut în căsnicie ca fiind stăpânul.
32
Miroiu M., op. cit., p. 206
 Deși vorbim despre peste 70 de milioane de femei, la momentul căderii comunismului
în Polonia, România, Ungaria, Cehoslovacia, Germania de Est, Iugoslavia și Bulgaria, femei ce
trăiau în condiții diferite, vorbind limbi diferite, în regiuni diferite, ele au fost reduse la regimul
politic sub care se flaseră țările lor vreme de aproape 50 de ani. Tăcerea feministelor din Europa
de Est nu face decât să fragmentize memoria feministă și istoria acesteia: deși România este o
țară francofonă, niciun autor nu o amintește printre țările în care feminismul a avut același
parcurs ca în Occident, iar pentru a justifica această absență, cele mai multe autoare se referă la
ieșirea din scenă a mișcarilor feminist după 1945, la intrarea sub sfera de influență sovietică.33

Ritmul dobândirii drepturilor în materie civilă și politică a femeilor din România a

urmat în linii generale procesul modernizării și democratizării societății noastre la sfârșitul
secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Mișcarea feminist din România a evoluat
treptat de la faza asocierii cu scopul dobândirii unor drepturi civile mai largi până la formularea
clară a obținerii dreptului la vot în timpul și la sfârșitul primului război mondial. Din păcate,
numărul femeilor angrenate în această mișcare a fost relative redus, precum și inerția patriarhală
bazată pe dominația bărbatului larg acceptată și prezentată în societate. Mișcarea feministă
românească a fost în strânsă legătură cu mediile intelectuale și culturale din care proveneau
majoritatea militantelor, fiind marcată de relațiile personale de prietenie, precum și de cele cu
străinătatea, în special cu Franța și dobândid trăsături fundamentale europene. Acordarea
drepturilor de vot femeilor prin Constituția de la 1866 ar fi fost o premieră mondială absolută,
fără nici o legătură cu realitățile societății românești de atunci.

Dacă în România socialistă, orice idee cu privire la femeile care erau discriminate
negativ intra în contradicție cu ideologia oficială, în România post-revoluționară, această
dezbatere a devenit posibilă din nou. Așadar, “femeia este un participant active la viața
economică și socială, ceea ce-i conferă o independență economică relative bună; ocupă poziții
importante în profesii de prestigiu, se bucură de tratament nediferențiat pe sexe în legărtură cu
accesul la învățământ, servicii și prestații sociale.”34 Diferența de venituri este evidențiată de
Vladimir Pasti, care susține că dacă femeil nu sunt eliminate de pe piața muncii, adesea ele sunt
silite să aleagă un statut occupational și venituri inferioare. Autorul menționează că “sunt de

33
Alexandra Petrescu, Feministele din Europa de Est. Între memorie și uitare, în Sfera Politicii, București, Fundația
Societatea Civilă, nr. 123-124-125, 2006, p. 104-108
34
Pasti Vladimir, Ultima inegalitate. Relațiile de gen în România, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 147-148
două ori mai mulți bărbați muncitori calificați decât femei (și din cauză că fetele absolves mai
ales licee și mai puțin școli de artă și meserii). Femeile domină acum serviciile și comerțul
(71%), administrația (73%), agricultura (peste 52%); ocupațiile intelectuale sunt aproape egale
cu ale bărbaților (49,9%). În industrie, sunt 28,2% femei, iar în conducere, 26%.” 35 În ceea ce
privește reprezentarea politică a femeilor din România, acestea sunt puține și ocupă cu precădere
poiții marginale, întrucât “din cele 263 de municipii și orașe din România, numai două au ca
primar femei în urma alegerilor din 2000. Mai există 107 femei care au câștigat alegerile pentru
primăriile de commune, dintr-un total de 2688 de comune.”36

“Care este rolul femeilor în sociatetatea românească?” rămâne o întrebare la care cei mai
mulți analiști nu au găsit încă un răspuns. Deși mișcările și teoriile feministe reprezintă cele mai
importante simboluri pentru conturarea răspunsurilor și soluțiilor întrebărilor de tipul acesta,
feministele au schimbat oarecum percepția paradigmei masculine asupra “sexului frumos” prin
concepte precum egalitatea, dreptatea și mai ales libertatea indiferent de genul unui individ.

Întrucât femeile au fost asociate deseori spațiului tradițional domestic, al gospodăriei ți

familiei, al emoționalului și iraționalului, ele au fost constant dominate de către bărbați indiferent
că sunt simpli cetățeni sau politicieni prin neaordarea dreptului de vot decât după o lungă istorie
și au fost “clădite” social pe o scară de inferioritate față de masculinitate.

Astfel, pornind de la ideea conform căreia feminismul reprezintă o mișcare socială care
sprijină egalitatea dintre femei și bărbați, trebuie să avem o imagine de ansamblu a ceea ce a
însemnat mișcarea feministă și unde se află originile acesteia, ca mai apoi să înțelegem impactul
pe care aceasta l-a avut asupra societății moderne românești și asuăra gândirii politice. În ceea ce
privește România, după părerea autoarei Ștefania Mihăilescu, mișcările de emancipare ale
femeilor sunt insuficient cercetate.37

Principiile fundamentale care și-au găsit un profund ecou în cei mai de seamă
reprezentanți românești avea la bază egalitatea și dreptatea fondate de Marile Revoluții. I.
Heliade Rădulescu este cel care și-a exprimat tendința epocii sale prin revista literară și științifică
pe care a întemeiat-o în 1837, intitulată Curier de ambele sexe. Prin aceasta el încearcă să
35
Ibidem, p. 27
36
Idem, p. 142
37
Ștefania Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc. Antologie de texte (1838-1929), Editura Polirom, Iași,
2002, p. 11
motiveze spunând că: “jumătate din omenirea contemporană este de sexul cel frumos și deosebit
că și ea poate să-și reclame în soțietate drepturile de om atingătoare de felul său.” 38 La una din
adunările Societății Studenților Români de la Paris, Personalități precum Ion Ghica, Ion
Brătianu, C.A Rosetti și Nicolae Bălcescu aveau în vedere problemele acute ale societății
românești, printre care se număra și starea nesigură a femeilor. Astfel că, C.A Rosetti, într-o
scrisoare dedicată femeilor de rang înalt, era de părere că e de datorie supremă ca femeile romîne
“să susțină cauza revoluției a pe propria lor cauză”. 39 Trebuie remrcat faptul că în România
feminismul nu și-a pus prea mult amprenta asupra societății, întrucât mulți au negat existența
unei istorii mișcării de emancipare a femeilor. Discursurile feministe nu au pus accentul doar pe
femeie în sine, ci mai degrabă au dezbătut relațiile sociale dintre femei și bărbați, astfel încât
ambele sexe să beneficieze de împlinire profesională și personală într-un mod egal.

Dacă ar fi să încadrăm România intr-unul din cele trei valuri, s-ar putea spune că
teoretic se încadrează în cel de-al treilea val, dar practic, își are locul în cel de-al doilea.

38
Ibidem, p. 12
39
Idem