CURS 12

ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A
COMERŢULUI (OMC)

OMC reprezintă astăzi cadrul instituţional în care se negociază

acordurile de liberalizare a comerţului internaţional, în direcţia
promovării reconstrucţiei şi creşterii economice, prin intermediul unor relaţii
comerciale multilaterale. La 15 iunie 2000, OMC număra 137 de ţări, ultima
ţară care a devenit membru, la 14 iunie 2000, fiind Georgia. Sediul OMC
este la Geneva, iar bugetul pentru anul 2000 de 127 milioane franci
elveţieni. Veniturile bugetului sunt constituite prin cotizaţii anuale plătite de
membri, cotizaţiile fiind stabilite în funcţie de ponderea în comerţul
internaţional.
Ratificarea Acordului privind crearea OMC nu a fost lipsită de
peripeţii88. Congresul SUA, ostil oricărei încercări de ştirbire a
suveranităţii, a protestat în momentul ratificării, deoarece acordul prevedea
că litigiile comerciale dintre statele membre vor fi supuse unui mecanism
multilateral de reglementare a diferendelor. O asemenea prevedere înseamnă
pentru SUA să renunţe la măsurile unilaterale şi să accepte deciziile
unei instanţe exterioare. În cele din urmă, Acordul a fost ratificat şi de
SUA, preşedintele şi Congresul reuşind să obţină un dispozitiv de
supraveghere a OMC, conform căruia, dacă în cinci ani, două din
reglementări ar fi în defavoarea intereselor americane, SUA au dreptul să-
şi reconsidere apartenenţa la
OMC.

Conform primelor patru articole din Acordul OMC, această organizaţie are
ca scop:
1. să faciliteze punerea în aplicare, administrarea şi operabilitatea
instrumentelor legale ale Rundei Uruguay, ca şi a oricăror noi acorduri ce
vor fi negociate în viitor (art. III,1)
2. să asigure un forum de negocieri viitoare între ţările membre, atât pentru
problemele cuprinse în acorduri cât şi pentru alte noi domenii (art. III,2)
3. să fie responsabilă pentru reglementarea neînţelegerilor şi diferendelor
între ţări (art. III,3)
4. să organizeze periodic examinări ale politicilor comerciale ale ţărilor
membre (art.III,4)
88
Philippe Moreau Defarges, Organizaţii internaţionale contemporane,
Editura Institutul European, Iaşi, 1998, p. 54
În cadrul OMC, toate deciziile importante sunt luate de ansamblul ţărilor
membre, fie la nivelul Miniştrilor (care se reunesc o dată la 2 ani), fie la
nivelul înalţilor funcţionari (care se întâlnesc regulat la Geneva). De regulă,
deciziile sunt luate pe bază de consens.
Desigur că a adopta decizii prin consens, în cazul a 137 de membri, nu
este deloc uşor. Dar principalul avantaj al consensului este că deciziile
luate au mai multe şanse de a fi acceptate de toţi membrii şi astfel, în ciuda
dificultăţilor, au fost încheiate acorduri importante.
În momentul apariţiei GATT, după al doilea război mondial, comerţul
internaţional era axat pe mărfuri. Astăzi, comerţul cu servicii (transport,
turism, servicii bancare, asigurări, telecomunicaţii etc.) a devenit mult mai
important şi de asemenea şi comerţul cu idei, sub formă de brevete şi
invenţii, care trebuie ocrotit prin dreptul de proprietate intelectuală.
Pentru a risipi confuziile care pot să apară în legătură cu GATT şi OMC,
vizavi de punctele care le separă şi cele care le unesc, facem precizarea că
Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) a fost modificat şi
încorporat în noile acorduri OMC, alături de GATS şi TRIPS. De altfel,
principiile fundamentale ale GATT pot fi regăsite şi în acordurile privind
serviciile şi proprietatea intelectuală. Prin urmare, GATT nu mai există ca
organizaţie a comerţului internaţional ci numai ca acord, a cărui siglă,
GATT – 94, marchează trecerea de la GATT- 47.

Cu alte cuvinte, principalele diferenţe între GATT şi OMC sunt:

¾ GATT a avut un caracter provizoriu; el nu a fost niciodată
ratificat de parlamentele ţărilor membre şi nu conţinea
dispoziţii concrete privind crearea unei organizaţii;
¾ OMC este o organizaţie permanentă, ale cărei Acorduri au
fost ratificate de ţările membre, ceea ce-i conferă o altă bază
juridică;
¾ În vreme ce GATT avea „părţi contractante”, OMC are
membri.
¾ GATT se ocupa de comerţul cu mărfuri, OMC vizează în
mod egal şi serviciile şi proprietatea intelectuală.
¾ Sistemul de reglementare a diferendelor în OMC este mult
mai rapid şi eficient decât cel din GATT iar deciziile sale nu
pot fi blocate.
Unele diferenţe apar şi în modul de conducere al OMC:
• Organul suprem este Conferinţa Ministerială, care se reuneşte cel
puţin o dată la doi ani, fiind abilitată să ia decizii privind problemele
legate de orice acord multilateral;
• Activităţile curente între două Conferinţe sunt desfăşurate de către
următoarele trei organisme:
¾ Consiliul General
¾ Organul de reglementare a diferendelor (ORD)
¾ Organismul de examinare a politicilor comerciale (OEPC)
În realitate, cele trei organisme sunt de fapt unul singur. În Acordul privind
OMC, se arată că cele trei funcţii sunt îndeplinite de Consiliul General, al
cărui sediu se modifică în funcţie de problema discutată. Cele trei
organisme sunt formate din reprezentanţi ai tuturor membrilor OMC. Cu
alte cuvinte, Consiliul, care acţionează în numele Conferinţei Ministeriale,
se reuneşte atât în calitate de ORD, cât şi de OEPC.
• La al treilea nivel se află consiliile pe marile domenii, respectiv:
ƒ Consiliul comerţului cu mărfuri
ƒ Consiliul comerţului cu servicii
ƒ Consiliul privind drepturile de proprietate intelectuală
legate de comerţ
Cum indică şi numele lor, aceste organisme au sarcina să vegheze la buna
funcţionare a acordurilor OMC, fiecare pentru domeniul său de competenţe.
La acest nivel mai există şi şase organisme, cu domenii ceva mai limitate,
denumite comitete (comerţ şi dezvoltare, mediu, aranjamente regionale, etc.)
şi organisme subsidiare care se ocupă de domeniile acordurilor plurilaterale.
• Fiecare consiliu de la nivelul superior are organe subsidiare:
¾ astfel Consiliul pentru comerţul cu mărfuri are în subordine
11 comitete, care se ocupă fiecare de un domeniu aparte
(agricultură, accesul pe pieţe, subvenţii, măsuri antidumping,
evaluarea în vamă etc.) Acelaşi consiliu coordonează şi
activitatea Organului de supervizare a textilelor şi grupele de
lucru însărcinate cu notificarea (prin intermediul lor, guvernele
informează OMC despre politicile sau măsurile de politică
comercială existente sau noi), inspecţia înainte de expediere şi
întreprinderi comerciale de stat.
¾ Consiliul comerţului cu servicii a suferit câteva modificări în
privinţa organismelor subsidiare: finalizarea negocierilor asupra
 telecomunicaţiilor de bază, în februarie 1997, a dus la dizolvarea
acestui grup de negocieri, până la următorul ciclu de negocieri.
Într-o situaţie asemănătoare se găseşte Grupul pentru servicii
financiare. În ceea ce priveşte Grupul de negocieri asupra
transporturilor maritime, el încă există, dar discuţiile au fost de
asemenea suspendate până în 2000. Celelalte organe
subsidiare se ocupă de serviciile profesionale, regulile GATS şi
angajamente specifice.
OMC dispune şi de un Secretariat, de dimensiuni relativ mici – circa
500 de funcţionari. Rolul acestuia este să ofere membrilor sprijin tehnic şi
logistic, inclusiv să organizeze reuniunile comitetelor şi grupurilor de lucru
şi să pregătească documentaţia de bază cerută de acestea, având putere
redusă de a întreprinde iniţiative. Spre exemplu, Directorul General nu are
autoritatea de a iniţia proceduri privind soluţionarea diferendelor împotriva
unei ţări membre, chiar dacă sunt evidenţe că aceasta a încălcat conduita
multilaterală convenită. Secretariatul trebuie să se abţină să ofere
interpretări ale reglementărilor care compun cadrul principal sau să facă
aprecieri cu privire la compatibilitatea măsurilor de politică comercială
adoptate de o ţară cu regulile OMC. Documentele pregătite de Secretariatul
OMC tind să se afle sub atenta acceptare de către delegaţiile naţionale,
Directorul General având o influenţă minimă cu privire la problemele care
se pot afla pe agenda OMC.

12.1. Membrii OMC

În ceea ce priveşte calitatea de membru, Acordul stipulează faptul că

această calitate poate fi dobândită, de la intrarea sa în vigoare, de către toate
părţile contractante la GATT 1947 care acceptă Acordul OMC şi
acordurile multilaterale anexate la acesta şi care, totodată, au negociat liste
naţionale de concesii privind comerţul cu bunuri (anexate la GATT 1994) şi
de angajamente iniţiale în sfera serviciilor (anexate la GATS). Prevederile
referitoare la dobândirea ulterioară, prin accesiune, a calităţii de membru
OMC sunt similare cu cele ale GATT 1947.
Aderarea ca membru este deschisă oricărei ţări sau teritoriu vamal care
are autonomie deplină în exercitarea relaţiilor sale comerciale externe.
Termenii aderării trebuie conveniţi între ţara candidată şi membrii OMC. În
mod normal procesul de aderare parcurge mai multe etape, negocierea
fiind faza cea mai importantă.
De regulă se începe cu comunicarea în scris, de către Guvernul unei ţări,
Directorului General al OMC, a intenţiei de a adera la organizaţie. Uneori
se solicită statutul de observator înainte de remiterea cererii de aderare.
Consiliul General al OMC constituie un grup de lucru compus din
reprezentanţii ţărilor interesate pentru a examina candidatura. Guvernul din
ţara candidată trebuie să înainteze un memorandum detaliat care să
descrie regimul său comercial. Pornind de la acesta, membrii grupului de
negociere vor discuta şi clarifica funcţionarea regimului comercial cu ţara
candidată, utilizând un set de întrebări specifice bazate pe prevederile
memorandum-ului, focalizate pe compatibilitatea acestora cu
reglementările multilaterale. Măsurile incompatibile cu regulile OMC vor
trebui înlăturate sau vor face obiectul negocierii unor prevederi speciale.
O trăsătură specifică a acestui proces aparent multilateral este
dimensiunea sa bilaterală. Negocierile privind aderarea se poartă între
guvernul ţării candidate şi guvernele tuturor ţărilor membre interesate în
sporirea accesului firmelor lor pe piaţa ţării candidate. Ca parte a procesului
de negociere, candidatul negociază cu ţările membre interesate calendare
privind reducerile tarifare şi angajamentele specifice în domeniul comerţului
cu servicii.
La momentul finalizării negocierilor privind accesul la pieţe, Raportul
grupului de lucru este înaintat Consiliului General împreună cu un proiect
de Decizie şi un Protocol de Accesiune. Aderarea unui nou membru trebuie
aprobată cu o majoritate de 2/3 din membrii OMC.
Fiecare dintre ţările membre ale OMC are dreptul să prezinte solicitări
specifice ţării candidate atât cu privire la aspectele tarifare, cât şi netarifare.
Nu toţi membrii OMC fac uz de aceste prerogative – mulţi nu joacă deseori
nici un rol în acest proces sau joacă un rol pasiv – dar toţi au ocazia să ceară
renunţarea la măsurile disfuncţionale din cadrul regimului comercial al ţării
candidate.
Până în anii ’90, solicitarea ca regimul comercial al ţării candidate să fie
compatibil cu regulile GATT a fost departe de cererea ca noul venit să fie
un campion al virtuţilor comerciale liberale. Negocierile urmăreau
respectarea unui pachet mai redus de reguli şi erau definite prin
pragmatism şi flexibilitate. O dată cu crearea OMC, condiţiile impuse pentru
aderare au devenit mult mai riguroase. Ţările aspirante la statutul de
membru trebuie să îşi consolideze întreaga arhitectură tarifară la nivelul
existent la momentul depunerii cererii, trebuind să liberalizeze accesul pe
piaţa lor mult mai semnificativ decât în trecut. Condiţiile care li se pun
pentru a adera sunt considerate de unele candidate ca excesiv de aspre.
Sunt câteva motive pentru care aderarea la OMC este mai complexă decât
era la GATT:
 • Sfera de cuprindere a OMC este incomparabil mai extinsă decât
cea a GATT;
• Schimbarea semnificativă a atitudinii marilor puteri comerciale şi
îndeosebi a SUA. Înainte de colapsul comunismului, SUA a tolerat
oarecum unele politici comerciale care afectau exporturile sale din
considerente de politică externă. Începând cu anii ’90, promovarea
interesului naţional a devenit tot mai pregnantă.
• Marii actori comerciali percep tot mai evident procesul de aderare la
OMC ca un pas esenţial în integrarea ţării candidate în economia
mondială şi ca pe o cale de încurajare a autorităţilor din ţara
candidată să îmbrăţişeze valenţele economiei de piaţă.
Procesul de negociere a aderării este un proces asimetric deoarece ţara
candidată are o putere de negociere relativ redusă, neputând solicita avantaje
suplimentare celor deja cuprinse în acordurile OMC, în timp ce membrii
OMC pot cere angajamente suplimentare.

12.2. Sistemul OMC de reglementare a diferendelor

Pentru ca un sistem multilateral să funcţioneze, esenţial este să existe nu
numai un set convenit de reguli privind funcţionarea acestuia, dar şi reguli
prin care să poată fi sancţionate ţările care acţionează divergent, precum şi
modalităţi de reglementare a diferendelor şi neînţelegerilor.
O procedură de rezolvare a diferendelor exista şi în cadrul GATT, dar fără
a exista şi un orar precis de derulare a anchetelor, iar deciziile erau foarte
uşor de blocat de către statul care era acuzat de practici neloiale. În cadrul
Rundei Uruguay s-a reuşit trasarea unei proceduri cu paşi bine definiţi,
precizându-se clar termenele de rezolvare a disputelor, astfel încât, în
medie, un caz să nu depăşească un an. De asemenea, ţara acuzată de
practici neloiale nu mai poate bloca aplicarea deciziei, singura modalitate
ca decizia panelului de experţi să nu fie adoptată fiind aceea ca absolut toţi
membrii OMC, inclusiv statul care acuză, să o respingă.
Acordul OMC prevede existenţa unui sistem comun de reguli şi proceduri
aplicabile în cazul diferendelor, principala responsabilitate în aplicarea
acestora revenind Consiliului General, care acţionează şi ca Organ de
Reglementare a Diferendelor (ORD).
Un diferend trebuie prezentat la ORD de către guvernul ţării membre, în
vederea reglementării, numai după ce au eşuat încercările de rezolvare a
neînţelegerii prin consultări bilaterale. Pentru a ajunge la o soluţie reciproc
acceptabilă, cele două părţi pot cere Directorului General sau unei alte
persoane să folosească bunele sale oficii pentru conciliere şi mediere.
Dacă eforturile de conciliere nu au dat rezultatele aşteptate, în termen de
60 zile, partea vătămată poate cere ORD declanşarea formală a
mecanismului de reglementare a diferendelor, prin stabilirea unui panel15
care să examineze plângerea. Într-o perioadă de 6-9 luni, panelurile
prezintă ORD rapoartele şi recomandările lor.
Un element de noutate este reprezentat de posibilitatea convocării
Organului de Apel, un fel de Curte de apel. Organul de apel este format din
şapte persoane cu autoritate notorie, independente de orice guvern. Raportul
acestuia, privind interpretarea legală dată, trebuie prezentat în
60-90 zile.
Rapoartele panelurilor pot fi puse în aplicare într-una din următoarele trei
modalităţi, descrise în continuare:

¾ Conformarea: partea în culpă trebuie să se conformeze

recomandărilor panelului sau ale Curţii de apel;
¾ Compensarea: dacă partea în culpă nu se conformează, într-o
perioadă rezonabilă de timp, partea vătămată poate cere
compensaţii.
¾ Măsuri de retaliere: dacă partea în culpă refuză compensarea,
partea vătămată poate cere ORD autorizarea unor măsuri de
retaliere prin suspendarea concesiilor sau a altor obligaţii. Cu alte
cuvinte, ţara care a depus plângerea poate fi autorizată să majoreze
taxele vamale la produsele pe care le importă din ţara în culpă.
Aprecierea de care se bucură noul sistem de reglementare a diferendelor
este subliniată de faptul că, numai în primii trei ani de activitate ai
organizaţiei, au fost înaintate 71 de plângeri privind diferite practici neloiale,
din care 19 au fost rezolvate prin consultări, înainte de a se ajunge la
raportul
final.

12.3. Mecanismul de examinare a politicilor comerciale

Politicile comerciale ale ţările membre vor fi examinate periodic, în funcţie

de ponderea lor în comerţul internaţional. Astfel, UE, SUA, Japonia şi
Canada, la fiecare doi ani, următoarele 16 ţări, la fiecare patru ani, iar
restul, la fiecare şase ani, cu excepţia ţărilor cel mai puţin dezvoltate,
pentru care se pot stabili perioade şi mai lungi.
Examinările sunt efectuate de Consiliul General, care, în acest scop,
acţionează ca Organ de Examinare a Politicilor Comerciale. Examinarea
presupune analizarea unui raport pregătit de ţara în cauză şi a unuia
realizat de Secretariat, pornind de la informaţiile furnizate de ţara în cauză
şi de la alte informaţii, inclusiv cele obţinute cu ocazia vizitelor în acea ţară.
Raportul ţării şi rapoartele Secretariatului, împreună cu procesele verbale
ale discuţiilor, vor fi publicate imediat după examinare.

12.4. Procesul de luare a deciziilor în cadrul OMC

Acordul stipulează că OMC va continua practica GATT a luării

deciziilor prin consens. Se consideră că s-a ajuns la consens atunci când, în
momentul luării unei decizii, nici o ţară membră nu se opune adoptării sale.
Când consensul nu este posibil, Acordul OMC prevede luarea deciziei cu
majoritatea de voturi, fiecare ţară având un singur vot.
În ciuda acestor prevederi, deciziile privind toate problemele importante de
politică (cum ar fi lansarea de negocieri în domenii noi, pentru care nu
există instrumente juridice ale OMC) se iau în continuare prin consens.
 Procesul decizional în cadrul OMC
Tabel 1
Procedură
Tipul de probleme vizat
decizională
Unanimitatea Amendarea unor principii de bază ale funcţionării
sistemului
Majoritatea de 3/4 Interpretarea unor prevederi ale OMC şi
acordarea unor derogări de la principiile
fundamentale pentru ţările membre
Majoritatea de 2/3 Amendarea prevederilor OMC referitoare la alte
aspecte decât principiile generale
Consensul Acolo unde nu se specifică altă procedură

Sursa: Miron, Dumitru:Comerţ internaţional, Editura ASE, 2003

În cazul în care o ţară membră nu acceptă un anumit amendament,

Conferinţa Ministerială îi poate pretinde acesteia să solicite şi, eventual, să
obţină o derogare de la acesta sau, la limită, să se retragă din organizaţie.
Pentru că sistemul este greu de conceput fără marile puteri comerciale,
este greu de imaginat că acestora li se poate cere să se retragă din
organizaţie. Prin urmare, marii actori ai comerţului internaţional nu pot fi
forţaţi să adopte schimbări pe care nu le agreează. De regulă, în practică
nu se apelează la procedura votului. Ca atare, membrii OMC au decis în
1995 să nu aplice prevederile care permit votul în cazul aderării de noi
membri sau al obţinerii de derogări, ci să continue să procedeze prin
consens.
Amendamentele aduse textelor acordurilor sunt foarte puţin probabile,
întrucât, în practică, modificarea conţinutului acestora se produce doar ca
urmare a unor runde de negocieri comerciale multilaterale.