PREZENTARE DE CARTE

Bertrand Russel, În căutarea fericirii, București: Humanitas, 2005, 224 p.

Bertrand Russel (nume la naștere Bertrand Arthur William Russel) s-a născut în 18 mai anul
1872 în Trellech, Monmouthshire, Țara Galilor, și decedat la 97 de ani în 2 februarie anul 1970
în Țara Galilor. A fost un logician, filosof, matematician, istoric, eseist și critic social britanic dar
preocupat îndeosebi și de politica, lingvistică și epistemologie. Este unul dintre cei mai longevivi
și importanți filosofi al secolului XX și totodata militant al păcii, ulterior având de suferit de pe
urma acțiunilor sale, fiind închis în 1918 ca urmare a unui articol pacifist, a fost închis din nou în
1961 după campania sa pentru dezarmarea nucleară. Acesta aparținea unei familii influente în
Marea Britanie, bunicul din partea mamei, John Russel a fost prim ministru al Marii Britanii,
astfel era unul dintre privilegiații timpurilor secolului XX. Russel prin lucrările sale și-a lăsat
amprenta asupra multor științe exacte precum logica, matematica, lingvistică cu deosebire în
filosofia limbajului, metafizică și epistemologie.
În 1890 obține o bursă și intră la Trinity College, de la Universitatea Cambridge pentru studierea
matematicii, în 1893 absolvise cu distincție în filosofie, urmând ca în anul 1895 să fie ales
membru în Consiliul Colegiului, iar în anul 1910 ajunge să fie numit lector al Colegiului Trinity
(The Principles of Mathematics). 40 ani mai târziu i se acordă Premiul Nobel pentru Literatură,
recunoscute fiindu-i lucrările reprezentative despre umanitarism și libertatea de conștiință.
Opera lui Russel este impresionantă: peste 70 de volume, iar printre cele mai semnificative fiind
următoarele: Expunere critică a filosofiei lui Leibniz (1900), Principiile matematicii; carte
împărțită în trei volume la care filosoful a lucrat opt luni, câte 10-12 ore pe zi (1903),
Problemele filosofiei (1912),etc.

Creația lui Bertrand Russel este structurată în două părți: Cauzele nefericirii și Cauzele
fericirii și se propune ca temă, călăuzirea sau instruirea către o altă perspectivă a minții asupra
unor întrebări ale fiecărui individ, precum ce anume ne face fericiți și ce nu. Este o lucrare
filosofică profundă, dar în ciuda acestui aspect, nu ridică un nivel mare de dificultate,
complexitate în lecturare, tocmai pentru a putea fi citită de orice persoană.
Așadar, este o carte simplă și instructivă, adresată tuturor tipurilor de cititori și se propune ca
fiind citită în timpul liber fără a depune prea mari eforturi. O ilustrare a acestui fapt, este redată
chiar de autor în prefața cărții „Cartea de fața nu se adresează oamenilor foarte școliți”.
Obiectivul în scrierea acestei cărți este auto-diagnosticarea individuală a situației, a celor ce
doresc să găsească soluții și răspunsuri pentru sine, în raționamentul propriu al autorului. Acesta
precizează că a acționat în conformitate cu remarci din inspirație proprie pentru a ajunge la
înțelegerea lucrurilor care provoacă nefericirea individului: „Scopul meu este de a sugera
remedii pentru obișnuita nefericire de zi cu zi de care suferă majoritatea oamenilor în țările
civilizate și care este cu atât mai chinuitoare cu cât, neavând o cauza externă vizibilă, pare a fi
de neînlăturat”.
Titlul „În căutarea fericirii” reprezintă cu ușurință cheia spre lectură și reprezintă ideea
fundamentală a cărții, autorul având o serie de cugetări și construcții elegante care duc spre
concluzia că, o cale de mijloc, un echilibru semnifică soluția atunci când este vorba despre
fericire. Este un îndemn al curiozității atât a celor care și-au pus întrebarea „ce este fericirea?”
cât și a celor care au tratat-o ca pe un gând.
Principiul de bază de la care a pornit Russel Bertrand în scrierea cărții este obținerea fericirii,
crearea idealismului în viață prin eliminarea obstacolelor sau gândirii negative ce împiedică
idealul propus. Provocarea iluziilor care ar putea oferi o stare de bine la nivel psihic este un prim
pas în atingerea obiectivului țintă.
Acesta cuprinde în operă atât situații, opoziții cât și întrebări ce au în vedere anticiparea și
punerea sub semnul întrebării a gândirii cititorului, făcându-l astfel să redobândească o gândire
rațională înconjurată de emoții pozitive și plăcute.
Cartea fiind structurată în două părți, se analizează pe rând „Cauzele nefericirii” , „Cauzele
fericirii”.
Prima parte propune identificarea unor supoziții care produc nefericirea și presupusele motive ale
acesteia și se constituie în nouă capitole care pot fi intitulate ca și cauze ale nefericirii. Aceste
cauze pot fi de natură a sistemului social, dar si de psihologia individuală care de asemenea este
majoritar un produs al sistemului social. Autorul redă o introducere proprie pentru filozofia la
care avea să pledeze prin niște afirmații cu caracter autobiografic.

B. Russel predă o analiză a sinelui, care nu era tocmai „sub semnul fericirii”, încă din copilărie,
ba chiar susține că pe atunci cântecul lui preferat era ”Sătul de lume și păcătos din fire” și spune
că „La vârsta de cinci ani îmi făceam socoteala că, dacă ar fi să trăiesc până la vârsta de
șaptezeci, înseamnă că nu parcursesem decât a paisprezecea parte din întreaga-mi viață și
simțeam ca pe un lucru aproape insuportabil plictisul traseului ce-mi mai rămânea de străbătut.”
Continuă să susțină că și în adolescență a trăit același sentiment de anxietate, angoasă și chiar
dorea să sa se sinucidă dar exista un motiv ce îl împiedica. Ilustrarea acestei idei se conturează în
următorul fragment: „În adolescență uram viața și eram mereu în pragul sinuciderii, de la care
mă oprea însă dorința de a învăța mai multă matematică”. Se transpune și ideea că greșeala de
a reliefa defectele și de auto-subestimare „obiceiul de a medita la propriile-mi păcate,
nesăbuințe și cusururi” dar și de a-ți crea însușiri negative „îmi păream - și pe drept cuvânt - o
făptură jalnică”, duc inevitabil la traume psihologice care produc repercusiuni în timp precum
îndoieli la propria capacitate intelectuală și dispreț de sine.
Autorul a creionat nefericitul tipic, care este privat de o satisfacție obișnuită si ajunge sa iubească
aceasta unica satisfacție, mai mult decât oricare alta. De asemenea, in carte se prezinta si cum
poate simți un individ eșecul în viață și este amintit faptul ca o greșeală poate sa fie atât de grava
pentru individul respectiv, încât sa nu mai găsească în viață nicio alta forma de fericire materiala
sau spirituala.
Persoana în cauza începe să se concentreze pe un viciu, astfel se menționează dependența de
alcool, care este pusă pe același piedestal cu o "sinucidere temporală". Sentimentul de fericire pe
care îl oferă alcoolul pur și simplu cauzează mai mult rău decât bine. Oamenii care sunt
dependenți de alcool folosesc asta ca pe un "drog", pentru a se distrage singuri de la activitățile
de zi cu zi.

În finalul primei părți, autorul precizează că există și oameni care pot alege singuri calea fericirii
și nu neagă existența și importanța lor. Însă, amintește că volumul este adresat celor care sunt
nefericiți si încearcă să ofere o soluție în această problemă. Rezolvarea impedimentului nu este
dată ca fiind sigura, dar o încercare la acest capitol și nu poate sa agraveze lucrurile.

Spre deosebire de prima parte, cea de-a doua însușește fericirii mai multe aspecte precum:
„Pofta de viață”, „Afecțiunea”, „Familia”, „Munca” și altele, dar începe printr-un capitol
intitulat „Mai este posibila fericirea?”, care prezintă acest sentiment ca fiind de doua feluri
„simpla și respectiv, fantezistă; sau animală și respectiv, spirituală; sau a inimii și respectiv, a
minții”. Autorul descrie că diferența dintre cele două perspective, în cel mai simplu mod, este că,
prima este la îndemâna oricărei ființe umane, iar cea de-a doua este reprezentativă doar a celor ce
știu să scrie și să citească.
Pentru primul tip de fericire, autorul ne oferă un exemplu ce a făcut parte din viața sa, și anume:
propriul său grădinar, ce nu știa să scrie sau să citească. Fericirea sa era bazată doar pe propria sa
putere de muncă, găsind în activitatea sa de grădinar idealul fericirii. Prin acest exemplu, ne este
reliefat faptul că, în timp ce pentru unii lucrurile mici, simple, nu înseamnă nimic, pentru alții
înseamnă totul, în acest fel reușind să-și alimenteze viața cu experiențe frumoase prin lucruri
nesemnificative, dând totuși, o nuanță colorată. Satisfacția grădinarului este expusă prin “jocul”
său cu iepurii de grădină, caracterizând acest “joc” ca un “izvor al bucuriei”.

Fericirea a celor ce știu să scrie și să citească ( artiști, literații, oamenii de știință), este impusă
de munca lor, pentru că aceasta îi face să simtă sentimentul de împlinire emoțională și să
experimenteze fericirea, deoarece în lumea de pretutindeni, moderna, „știința progresează și are
putere și pentru că de importanța ei nu se îndoiesc nici ei înșiși, nici profanii”. Luând acestea în
considerare, aceștia nu au nevoie de emoții diverse sau complexe, „întrucât acelea mai simple nu
întâmpină nici un fel de obstacole”. Autorul concluzionează sfârșitul acestui capitol introductiv
prin următoarele: „Secretul fericirii în asta constă: să ai interese cât mai largi cu putință, iar
reacțiile tale față de lucrurile și persoanele care te interesează sa fie, pe cât posibile,
simpatetice, iar nu ostile”, fragment ce susține conceptul că aspirațiile înalte și interesul față de
lucruri care te fac în esență fericit, te vor face sa fi cu adevărat.

În încheiere, B. Russel susține că omul fericit este cel ce nu suferă de o dezintegrare a eului
(posibilă referire la Teoria lui Freud care, în concepția sa, structura aparatului psihic cuprinde trei
instanțe: sine ( id ), eu (ego) și Supraeu ( super ego) sau lipsă de integrare. El consideră că omul
fericit nu a suferit „de nici una din aceste dezbinări, acela cărui personalitate nu este divizată
lăuntric, nici pornită împotriva lumii.[...]Nu este frământat de gândul la moarte, pentru că nu se
simte cu adevărat rupt de cei ce vor veni după el.”

Acesta mai spune că, fericirea este o stare ce se dobândește și dezminte total ideea de a ne
refugia în singurătate, pentru a ne rumina nefericirea.