BARBARA

TAYLOR BRADFORD

UNIVERS
 UNIVERS

BARBARA
TA yiO R BRADFORD
PREŢUL SUCCESULUI
- best seller in te rn a ţio n a l,
e c ra n iz a t în tr-u n ce le b ru se ria l de te le v iz iu n e ,
în 1905, E m m a H a rţ e ,
o fată să ra c ă , de n u m ai şa isp re z e c e ani,
îşi p ă ră se şte satu l n a tal din ţin u tu l Y o r k s h ir e ,
în c ă u ta re a no ro cu lu i,
în 1968, o aflăm
p rin tre cei m ai bog aţi o am en i de a fa ce ri din lu m e,
p ro p rie ta ra unui a d e v ă ra t im periu
de m a g a zin e , fabrici şi te re n u ri,
pe care-l a d m in istre a z ă cu in te lig e n ţă şi te n a c ita te .
D a r ca re e ste preţul succesului?
R ă sp u n su l — în a c e st ro m a n p a sio n a n t
d e sp re iu b ire, a m b iţie şi ră zb u n a re .

ISBN 973-34-0242-7 V o l. I— II Le i 856

C operta de VAS1LE SO COLIU C

R edactor: DEN1SA COM ÄNESCU

BAR B AR A T A Y L O R B RA D FOR D
A Woman o f Substance
First published in G reat Britain by
G ranada Publishing Ltd 1980
© Barbara Taylor Bradford 1979

Toate drepturile asupra acestei versiuni

sînt rezervate Editurii UNIVERS.
Barbara Taylor Bradford

PREŢUL SUCCESULUI
i

VO LU M U L I

Traducere de
SANDA ARONESCU şi IRINA NEGREA

Editura UNIVERS • Bucureşti, 1 9 9 2

 „Valoarea vieţii constă nu în lungimea zilelor, ci în
modul cum le folosim; un om poate să trăiască mult, şi
totuşi să ob ţină pu ţin de la via ţă. “
MONTAGNE, Eseuri

„Am inimă de bărbat, nu de femeie, şi nu îmi este

frică de nimic....“
ELISABETAT,Regina Angliei
 PARTEA ÎNT î I

VALEA
1968
„Scurmă pămîntul şi, mîndru de
puterea lui, se aruncă asupra celor
înarm aţi.”
IOV

EM M A HA RŢE se aplecă în faţă şi privi pe geam. Tur­

b oreactorul particular Lear, pro p rie ta te a C orporaţiei
Petroliere Am ericane Silex, urcase constant printr-o pîclă
vaporoasă de nori cumulus şi acum brăzda un cer atît de al­
bastru, îneît limpezimea lui sclipitoare o deranja la ochi.
A m eţită pe moment de lumina strălucitoare a zorilor, Emma
întoarse capul de la geam, şi-l sprijini pe spătarul scaunului
şi închise ochii. Timp de o secundă, albastrul acela intens
rămase prizonier sub pleoapele ei şi, în acea clipă, o
cuprinse un sentiment atît de puternic şi de n e aşteptat de
nostalgic, îneît îşi ţinu, uluită, respiraţia. E cerul din tabloul
lui Turner, agăţat deasupra căminului, în salonul de la etaj
din Pennistone Royal, se gîndi ea, cerul din Yorkshire într-o
zi de primăvară, după ce vîntul a risipit ceaţa dinspre coline.
In timp ce se gîndea cu plăcere la Pennistone Royal, un
zîmbet vag îi flutură pe buze, arcuindu-le linia într-o ex­
presie de blîndeţe neobişnuită. Casa aceea impunătoare,
care se înălţa în peisajul golaş şi pustiu al colinelor din
Yorkshire, i se înfăţişase întotdeauna Emmei ca o forţă a
naturii, zămislită de un arhitect atotputernic, şi nu doar ca
un simplu edificiu ridicat de un muritor. Singurul loc de pe
această planetă violentă unde ea îşi găsea liniştea, o linişte

5
neîngrădită, care o alina şi o reconforta. Căminul ei. Fusese
plecată prea mult timp de astă dată, aproape şase săptămîni,
ceea ce pentru ea era într-adevăr o lungă absenţă. D ar
săptămîna viitoare se va întoarce la L ondra şi, spre sfîrşitul
lunii, va pleca spre nord, la Pennistone. Acolo îşi va regăsi
liniştea şi pacea, grădinile şi nepoţii.
Gîndul acesta o înveseli peste măsură şi îşi luă o poziţie
relaxată. Tensiunea acumulată în ultimele zile scăzu, apoi
dispăru cu totul. E ra frîntă de oboseală, după crîncenele
bătălii care punctaseră ultimele zile de consiliu la sediul
C orporaţiei Sitex din Odessa; se simţea extrem de uşurată că
părăsea Texas-ul şi se întorcea la calmul relativ al birourilor
sale de la C orporaţia din New York. Asta nu pentru că nu-i
plăcea în Texas; de fapt, simţise întotdeauna o atracţie
pentru acest mare stat, văzînd în forţa sa b rută care sporea
tot mereu ceva înrudit, cu ţinutul său natal, Yorkshire. D ar
această ultimă călătorie o epuizase. Sînt deja p re a bătrînă
pentru vînzolelile astea cu avionul, se gîndi ea cu ciudă, apoi
alungă acest gînd, coinsiderîndu-1 nedemn de luat în seamă.
E ra necinstit, iar ea nu fusese niciodată necinstită cu ea
însăşi. Asta o scutea de multă pierdere de vreme, în cele din
urmă. Şi, ca să fie absolut sinceră, nu se simţea bătrînă. D oar
puţin obosită cîteodată, mai ales atunci cînd o exaspera
prostia unora; şi H arry M arriott, preşedintele C orporaţiei
Sitex, era un om prost şi, în mod inevitabil, periculos ca toţi
proştii.
Ernma deschise ochii şi se înălţă în scaun n erăbdătoare,
cu mintea iarăşi la afacerile ei; căci era neobosită, obsedată,
se lipsea chiar şi de somn cînd era vorba de'întinsa ei re ţe a
de afaceri, care rare o ri îi părăsea gîndurile. îşi în d re p tă
spatele şi îşi încrucişă picioarele, luîndu-şi poziţia sa
obişnuită, reţinută şi regească. Felul în care-şi ţinea capul, şi
toată făptura ei degajau autoritate, iar în ochii verzi i se
citea o forţă uriaşă. îşi ridică una din mîinile ei mici şi p u te r ­
nice şi îşi netezi m ecanic părul argintiu, deşi nu era nevoie,
fiind ca întotdeauna impecabil. Aşa cum era de fapt ea
însăşi, cu rochia gri-închis, simplă, dar elegantă, a cărei
severitate era îmblînzită de albul lăptos al inegalabilelor
perle de la gît şi de frum oasa broşă cu smaralde de pe umăr.
îi aruncă o privire nepoatei, aşezată în faţa ei, care îşi

6
făcea sîrguincioasă însemnări pentru afacerile săptămînii
urm ătoare din New York.'E cam trasă la faţă în dim ineaţa
asta. se gîndi Emma, o hărţuiesc prea mult. O cuprinse un
vag sentiment de vinovăţie, neobişnuit pentru ea, dar îl
alungă nervoasă. E tînără, rezistă. Şi pentru ea e cea mai
bună educaţie pe care o poate primi, se consolă Emma, şi
zise:
- Paula, te rog, spune-i stewardului acela tînăr şi drăguţ -
John parcă-1 cheamă - să ne facă nişte cafea. Am nevoie
neapărat de o cafea în dimineaţa asta.
Fata îşi ridică priyirea. Deşi nu-era frumoasă, în sensul
general acceptat al cuvîntului, vitalitatea ei crea impresia de
frumuseţe. Coloritul ei viu contribuia la acest efect. Părul
lucios forma un coif negru ca tuşul în jurul capului,
term inîndu-se într-un V pe frunte, deasupra unei feţe atît de
senine şi luminoase, de parcă ar fi fost cioplită în marm oră.
Faţa cam alungită, cu pom eţi proem inenţi şi o frunte lată,
era vie şi expresivă, iar bărbia avea ceva din fem initatea
Emmei. Ochii erau însă trăsătura cea mai spectaculoasă,
mari şi inteligenţi, de culoarea albăstrelelor, de un albastru
intens, aproape violet. Ii zîmbi bunicii şi spuse:
^ Desigur, bunico, aş bea şi eu o cafea.
îşi părăsi locul, mişcîndu-şi graţios corpul înalt şi zvelt.
E atît de slabă, comentă Eur-ma în sinea ei, prea slabă
după gustul meu. D ar aşa a fost întotdeauna. Probabil că aşa
e croită. în copilărie era un mînz cu picioare lungi, acum e
un cal de rasă. Un amestec de dragoste şi mîndrie lumină
chipul sever al bătrînei şi ochii i se um plură brusc de
căldură, privind în urma fetei care era p refe ra ta ei, fiica
fiicei preferate a Enimei, Daisy.
M ulte din visurile şi speranţele Emmei se concentrau în
jurul Paulei. încă d e cînd era o fetiţă, gravitase în jurul
bunicii e’i şi o atrăgeau în mod ciudat afacerile familiei.
Pentru ea, cea mai mare fericire era să se ducă cu Em m a la
birou şi să-i stea alături în timp ce lucra.
Cînd era încă 6 adolescentă, înţelegea cu atîta agerime
nişte maşinaţiuni complexe, încît Emma fusese de-a dreptul
uluită, căci nici unul din copiii ei nu. manifestase vreodată
această atracţie faţă de afaceri. Em ma fusese încîntată în
sinea ei, dar observase şi aşteptase cu o oarecare emoţie,

7
temîndu-se că entuziasmul tineresc se va risipi. Dar nu
pălise, ci mai degrabă sporise. La şaisprezece ani, Paula
respinsese cu dispreţ propunerea de a-şi term ina studiile în
Elveţia şi începuse imediat să lucreze pentru bunica ei. De-a
lungul anilor, Emma o hăitui pe Paula fără încetare, mai
aspră şi mai pretenţioasă cu ea decît cu ceilalţi angajaţi,
iniţiind-o cu asiduitate în toate dedesubturile î n t r e ­
prinderilor H arţe. Paula avea acum douăzeci şi trei de ani şi
era atît de inteligentă, de capabilă şi atît de matură în
comparaţie cu majoritatea fetelor de vîrsta ei, încît Emma o
promovase într-un post important în adm inistraţia H arţe. O
numise pe Paula asistenta ei personală, spre marea
stupefacţie şi iritare a fiului ei cel mai mare, Kit, care lucra
şi el în adm inistraţia H arţe. Fiind mîna drea p tă a Emmei,
Paula era la curent cu m ajoritatea afacerilor firmei şi cu cele
private şi, cînd Emma considera necesar, era confidenta ei în
problemele de familie, situaţie pe care Kit o găsea
intolerabilă.
Fata se întoarse rîzînd din bucătăria avionului. în timp ce
se strecura pe locul ei, spuse:
- îţi făcea deja ceaiul, bunico. Ca toată lumea, crede
probabil că englezii beau numai ceai. D ar i-am spus că
preferăm cafea. E adevărat, nu ?
Emma confirmă din- cap absentă, preocupată de
problem ele ei.
- Desigur, iubito.
Se răsuci spre servieta de pe scaunul de lîngă ea şi îşi
scoase ochelarii şi un teanc de mape. îi întinse una Paulei şi
spuse:
- Te rog, uită-te la cifrele pentru magazinul din New
York. Mă interesează pă re re a ta. Cred că sîntem pe punctul
de a face un im portant pas înainte. Beneficiile cresc.
Paula o privi atentă.
-... E mai curînd decît credeai, nu ? D ar şi reorganizarea
dumitale a fost drastică. Ar fi timpul să se vadă rezultatele.
Paula deschise m apa cu interes, concentrîndu-se asupra
cifrelor. Avea talentul Emmi de a citi cu rapiditate un bilanţ
şi de a detecta, aproape dintr-o privire, punctele tari şi cele
slabe; perspicacitatea ei în afaceri era, ca şi a bunicii ei,
formidabilă.

8
 E m m a îşi puse pe nas ochelarii cu ramă de baga şi luă
m apa mare, albastră, ce aparţinea lui Sitex Oii. In timp ce
răsfoia hîrtiile, i se ivi în ochi o licărire de satisfacţie.
Cîştigase. In sfîrşit, după trei ani de m anipulări, de luptă
abjectă, cea mai abjectă din cele la care asistase, H arry M a r­
riott fusese înlăturat din funcţia de preşedinte al Sitex-ului
şi fusese alungat la etaj, devenind preşedintele consiliului de
adm inistraţie.
Em m a descoperise cu ani în urmă defectele lui M arriott.
Ştia că deşi nu era pe deplin corupt, era fără îndoială, tipicar
şi ipocrit şi făţărnicia devenise a doua lui natură. De-a lun­
gul anilor, succesul repurtat şi acumularea unei mari averi
contribuiseră la accentuarea acestor trăsături, într-o
asem enea măsură, încît acum era imposibil să discuţi cu el.
In opinia Emmei, judecata lui era strîmbă, îşi pierduse
p u ţin a clarviziune pe care o avusese odinioară şi, în mod
cert, nu înţelegea defel dedesubturile afacerilor in te rn a ţio ­
nale, supuse unor schimbări rapide.
îşi făcea notiţe pe documente, pentru a se referi în viitor
la ele, sperînd că la Sitex nu vor mai avea loc confruntări
m aliţioase. Ieri fusese hipnotizată de nesăbuita îndrăzneală
a acţiunilor lui Harry, urmărise, cu fascinaţie şi groază în
acelaşi timp, cu cîtă abilitate se furişase acesta într-un u n ­
gher de unde Emma ştia că n-avea cum să se mai retragă.
Făcuse apel la prietenia lor, care data de patruzeci de ani
buni, o singură dată, şovăielnic, neputincios, pierdut; un
idiot-care bălmăjea ceva în faţa adversarilor lui, dintre care
ea era cel mai de temut. Emma răspunsese printr-o tăcere
totală la apelurile lui, cu o privire neiertătoare în ochii ei
nemilorşi. Şi cîştigase. Cu sprijinul total al consiliului, H arry
fusese alungat. în locul lui, fusese acceptat ca preşedinte
omul ei şi corporaţia fusese salvată. Dar n-o bucura victoria,
căci p e n tru Emma, prăbuşirea unui om nu era un motiv de
bucurie.
M ulţum ită că hîrtiile erau în ordine, Emma îşi băgă mapa
şi ochelarii în servietă, se instala din nou comod pe scaun şi
sorbi..din cafea. D upă cîteva secunde, se adresă Paulei:
- Acum, după ce ai asistat la cîteva întruniri, ale Sitex-
ului, crezi că ai să poţi în. curînd să te descurci singură ?
Paula îşi ridică ochii din hîrtiile cu bilanţuri şi pe chipul

9
ei se citi uimirea.
- Ar fi ca şi cum ai trimite un miel la abatQr. încă nu se
poate să-mi faci una ca asta.
Privind-o pe bunica ei, găsi un nume p e n tru expresia
aceea familiară, impenetrabilă, de pe chipul Emmei - o
mască pentru a-şi ascunde dîrzenia ei nemiloasă. D um ­
nezeule, chiar asta vrea, se gîndi Paula, simţind că i se taie
picioarele.
- Doar nu vorbeşti serios, bunico ?
- Ba sigur că vorbesc serios ! O umbră de iritare trecu pe
faţa Emmei. O surprinse nervozitatea neaşteptată, dar
evidentă a fetei, căci Paula eră obişnuită c u ' negocierile
încordate şi îşi arătase întotdeauna curajul şi abilitatea.
- Vorbesc eu vreodată altfel decît serios ? D oar ştii foarte
bine asta, Paula, spuse ea sever.
Paula tăcu şi în acea infimă secundă, Emma deveni
conştientă de încordarea ei, de spaima de pe chipul ei. Se
teme ? Emma se îndoia. în mod sigur, nu. Pînă acum nu se
arătase niciodată speriată. D oar n-o s-ajungă precum
ceilalţi, nu ? A ceastă posibilitate o cutrem ură şi se înfipse în
mintea sclipitoare a Emmei ca o sabie; era atît de
inacceptabilă, încît refuză s-o întrezărească. H o tă rî atunci
că Paula fusese doar tulburată de întrunire, p oate mai mult
decît arătase. Pe Em m a n-o tulburase; mai degrabă o iritase,
întrucît considerase inutilă acea scenă violentă şi o pierdere
de timp preţios şi de aceea cu atît mai reprobabilă. D ar ea
văzuse toate astea dinainte, asistase toată viaţa la nesăţioasa
luptă p e n tru p u tere şi putea să participe la ea fără efort.
Avea forţa necesară pentru a-i face faţă cu calm, aşa cum va
trebui şi Paula să-nveţe s-o facă, îşi spuse ea.
Expresia ei severă nu se modifică, dar glasul i se îmblînzi
cînd spuse:
- Totuşi n-o să te trimit singură la Sitex, pînă ce nu vei şti,
aşa cum eu ştiu deja, că poţi face faţă cu succes.
Paula mai ţinea încă mapa în mîinile ei delicate, cu
degete alungite. Puse mapa jos şi se lăsă pe speteaza
scaunului. îşi re c a p ă tă stăpînirea de sine şi privind-o în faţă
pe bunica ei, spuse liniştita:
- Ce te face să crezi că mă vor asculta aşa cum te ascultă
pe dum neata ? Ştiu ce părere au cei din consiliu despre

10
mine. Mă privesc ca pe nepoata răsfăţată, cocoloşită a unei
femei bogate şi influente. Nu-mi dâu nici o atenţie, socotin-
du-mă un cap sec, q prostănacă frumuşică şi fără minte..Nu
m-ar trata cu acelaşi respect ca. pe dum neata, şi de ce ar
face-o ? Eu nu sînt dumneata.
Emma strînse din buze ca să-şi ascundă un mic zîmbet
amuzat, fiind cuprinsă mai degrabă de un sentim ent de
mîndrie jignită, decît de teamă. '
- Da, ştiu ce cred despre tine, spuse ea pe un ton mult mai
blînd, şi amîndouă ştim cît de m ult se înşală. Şi mai ştiu ce
uşor ar .fi pentru tine să le schimbi părerea. Dar m ă-ntreb,
Paula, dacă vrei acest lucru.
O privi întrebătoare pe nepoata ei, cu o licărire şireată în
ochi şi, fiindcă nu răspunse, continuă:
- Una din cele mai grele cruci pe care a trebuit să le port
toată viaţa a fost descorisiderearea bărbaţilor - şi asta mă
enerva mai.ales Cînd eram de vîrsta ta. D ar era şi un avantaj,
şi încă unul de care te asigur că am învăţat să mă folosesc.
Ştii, Paula, cînd bărbaţii cred că au de-a face cu o femeie
p ro astă sau nesăbuită, ră'mîn fără pavăză, devin neglijenţi şi
uneori de-a dreptul necugetaţi. Fără să-şi dea seama, îţi
oferă avantajele pe tavă.
- Da, d a r .....
- Te rog, Paula, nici un dar ! Şi nu mă subestima. Chiar
crezi că te-aş pune într-o situaţie periculoasă ? Clătină din
cap şi zîmbi. Ştiu de .e e eşti în s ta re , în to td ea u n a am fost
sigură de tine. Mai sigură decît de oricare din propriii mei
copii, în afară de mama. ta, desigur. Nu m-ai dezamăgit
niciodată. '
- Mă bucur că ai încredere în mine, bunico, răspunse
ferm Paula, dar zău că mi-e greu să tratez cu nişte oameni
care nu m ă iau în serios; consiliul.Sit.ex-ului asta face.
O privire îndărătnică întunecă lumina din ochii ei şi gura
i se strînsese, alcătuind o linie subţire, devenind, involuntar,
o copie a gurii bunicii ei.
- Să ştii că într^adevăr mă uluieşti. Eşti teribil de sigură
pe tin e şi ai avut de-a face cu tot soiul de oameni, la toate
nivelele, de cînd erai fetiţă. Şi pînă acum nu p ărea să te
deranjeze. Emma oftă adînc. Şi dacă nu ţi-aş fi spus de
nenum ărate ori că în afaceri nu contează ce gîndesc oamenii

11
despre, tine ! Im portant este să ştii cine eşti şi ce eşti. Şi
sinceră să fiu, întotdeauna am crezut că ştii.
- Dar ştiu ! strigă Paula, dar nu sînt aşa de sigură că am
puterea dumitale de muncă sau experienţa dumitale.
Emma se întunecă la faţă.
- Ba da, o ai. Mai mult, ai toate avantajele unei educaţii
pe care eu n-am avut-o niciodată, aşa că, să nu te mai aud
vorbind despre, tine atît de urît ! îţi recunosc lipsa de
experinţă, dar numai pînă la un punct, Şi o dobîndeşti tot
mai mult, pe zi ce trece; îţi spun cu toată sinceritatea, Paula,
n-aş avea nici o m ustrare de cuget dacă te-aş trimite şi mîine
înapoi, la Sitex - fără mine. Pentru că ştiu că te-ai descurca
minunat. La urma urmelor, eu te-am crescut, eu te-am
educat. Nu crezi că.ştiu ce am creat ?
Q copie a ta făcută cu indigoul, o copie în general, nu
este niciodată la fel de bună ca originalul, se gîndi Paula,
sec, dar spuse:
- Te rog, nu te supăra, bunico. Vocea ei era blîndă. Ai
făcut o treabă minunată. D ar eu nu sînt dum neata. Şi cei din
consiliu sînt foarte conştienţi de asta. Nu se poate să nu le
influenţeze atitudinea !
- Te rog să mă asculţi ! Em ma se aplecă în faţă şi ochii ei
înguşti erau parcă tăiaţi în sticlă verde, sub pleoapele ridate.
Vorbi mai rar decît îi era obiceiul, p entru a da greutate
cuvintelor:
- Se pare că ai uitat un lucru ! Cînd intri în locul meu la
Sitex, tu intri acolo însoţită de ceva c are trebuie luat în
serios de ei. P u te re a ! Indiferent de p ă re re a lor despre
capacitatea ta, pu tere a este singurul lucru pe care n.u-1 pot
ignora. în ziua cînd îmi vei lua locul, du p ă m oartea mea, o
vei reprezenta pe mamá ta, care va fi devenit , unica
deţinătoare a celor mai multe acţiuni ale Sitex-ului. Cu
împuternicirea ei, vei fi stăpînă pe un procent de douăzeci şi
cinci la sută din capitalul special şi cincisprezece la sută din
capitalul comun al unei corporaţii multimilionare. Se opri,
se uită fix la Paula, apoi continuă: Nu e o putere obişnuită,
Paula. E o putere uriaşă, mai ales fiindcă se află în mîna unei
singüfe^ ersoane. Şi să nu uiţi asta niciodată. Crede-m ă că ei
nu vor uita cînd va sosi momentul crucial. Ieri n-au uitat. Dar
în- ciuda com portam entului lor incalificabil - şi încep să

12
înţeleg eît de mult te-a tulburat - n-âu p u tu t să mă ignore pe
mine şi ceea ce reprezint eu !
Em m a se lăsă din nou pe spete-âza scaunului, dar
privirea îi răm ase aţin tită asupra Paulei şi faţa ei era n e ­
în d u ră to a re .
Fata o ascultase atentă pe bunica ei, aşa cum făcea
întotdeauna, şi încet, încet se calmă. Pentru că avea cu
adevărat curaj şi minte şi nu puţin din dîrzenia Emmei. Dar,
după cum bănuise Enimă, o speriase într-adevăr virulenţa
bătăliei de la Sitex. în timp ce îşi privea bunica, chibzuind la
vorbele ei, sfe minuna din nou, ca şi ieri, de această femeie.
Emma avea şaptezeci şi opt de ani. O femeie bătrînă. Totuşi
n-avea nici una din infirmităţile vîrstnicilor şi nici lipsa lor
de graţie. Era plină de viaţă şi perfect stăpînă pe mintea ei.
Paula urmărise dezlăţuirea bunicii ei la Sitex, cu groază şi
respect, fusese uluită de forţa ei invincibilă, dar, mai presus
de orice, admirase integritatea ei în faţa unei incredibile
presiuni şi împotriviri. Acum Paula se întreba, cu o obiec­
tivitate rece şi calculată, dacă ea va avea vreodată acel simţ
al finalităţii, acea tenacitate glacială de a-i manevra pe acei
oameni cu iscusinţa cu care o făcuse bunica ei. Se îndoia.
D ar cîteva dintre aceste sîcîitoare îndoieli se risipiră cînd îşi
dădu seama de adevărul cuprins în vorbele bunicii ei. în cele
uin urmă, propria ei ambiţie îi alungă urmele de nervozitate.
Vorbi cu o încredere sporită:
- Sigur că ai d re p ta te . P u te re a este arm a cea mai
eficace, p o a te mai eficace decît banii. Şi sînt convinsă că
este singurul lucru pe care-1 înţelege în tr-a d e v ă r consiliul
Sitex-ului; Se opri şi o privi d rep t în faţă pe bunica ei. Nu
mi-e frică de ei ! Să nu crezi asta, bunico. Deşi treb u ie să
rec u n o sc că mă scîrbesc. Probabil c ă m i - a fost team ă să
nu te dezam ăgesc. Z îm betul pe care i-1 a d re să Em m ei era
plin de sig u ra n ţă de sine şi îngrijo ra re a îi pierise de pe
chip.
Em m a se aplecă în faţă şi o bătu uşor pe mînă ca s-o
liniştească.
- Să nu-ţi fie niciodată teamă că nu reuşeşti, Paula. Nici
nu m a r m i- a d u c aminte pe cîţi oameni i-ă împiedicat acest
lucru să-şi atingă scopul. La vîrsta ta, eu n-aveam timp să mă
gîndesc că voi da greş; Trebuia să reuşesc să supravieţuiesc.

13
Şi adu-ţi aminte întotdeauna de ceea ce ai spus adineauri
despre putere. Banii sînt importanţi numai cînd eşti într-
adevăr sărac, cînd ai nevoie de ei pentru un acoperiş
d easupra capului, pentru hrană şi îmbrăcăminte. O dată ce
ai asigurate aceste necesităţi şi Ie depăşeşti, banii devin un
simplu element, un instrument de lucru. Şi să nu cumva să te
laşi convinsă de cineva că puterea corupe. Nu în to tdeauna
corupe, ci doar cînd cei ce deţin puterea fac orice ca să-şi
m enţină puterea. Uneori, ea poate chiar să înnobileze.
Zîmbi scurt şi adăugă cu multă siguranţă: şi tu n-ai să mă
dezamăgeşti, scumpa mea.
- Sper .că nu, bunico, spuse Paula, şi cînd văzu privirea
provocatoare de pe chipul Emmei, adăugă iute: Ştiu că n-o
să te dezamăgesc ! Dar ce fac cu Harry M arriott ? El e
preşe d in te şi se pare că mă urăşte.
- Nu cred . că te urăşte, Paula. Poate se teme de tine.
Vocea Emmei deveni deodată seacă, dar ochii i se-ntune-
cară. Avea multe amintiri despre Harry M arriott şi nici una
foarte plăcută, căci îşi încrucişaseră de n enum ărate ori
săbiile în trecut.
- D e ce să se teamă de mine ? De uimire, fata ridică, fără
să vrea, glasul şi se aplecă în faţă, spre bunica ei.
Gîndindu-se la M arriott, pe chipul Emmei se citea
dispreţul.
- Pentru că îi aminteşti prea mult de bunica ta şi asta îl
irită. H arry s-a temut de bunicul tău încă de la început, cînd
au înfiinţat Compania Petrolieră Sydney - Texas şi au început
forajele. Bunicul tău a ştiut întotdeauna cîte parale face
H a rry şi H arry simţea instinctiv că el ştie. De aici şi team a
lui. Cînd bunicul tău mi-a lăsat capitalul Sitex-ului, a făcut-o
cu condiţia să nu-1 v.înd cît timp voi trăi. Trebuia să-l ţin în
p ă stra re pentru mama ta şi pentru copiii pe care urma să-i
aibă. Vezi tu, Paula, bunicul tău avea viziune de perspectivă.
El şi-a dat seama cu mulţi ani în urmă că Sitex-ul va deveni
com pania im portantă care este astăzi şi voia să beneficiem
toţi de p e urma ei. Şi voia ca H arry să fie ţinut în frîu. Voia să
piin tot "timpul zăbala pe el.
- Nu cred că mai poate face vreun rău la Sitex. Practic, a
devenit neputincios, datorită dumitale. Bunicul ar fi mîndru
de dum neata, spuse Paula, apoi întrebă cu b oarecare

14
curiozitate: Chiar semăn cu el ? Cu bunicul ?
Emma se uită repede la Paula. Zburau în plin soare şi
prin geam pătrunse un fascicol de lumină aurie, foarte
puternică, care se concentrase asupra Paulei în timp ce vor­
bea. Părul ei îi părea Emmei mai strălucitor şi mai negru în
această lumină aurie, cu şuviţele atîrnînd ca nişte falduri de
catifea în jurul feţei palide şi liniştite, iar ochii îi erau mai
albaştri şi mai vii ca niciodată. Ochii lui. Părul lui. Zîmbi cu
blîndeţe, privirea i se lumină.
- U neori semeni, ca în momentul acesta. D ar cred că, în
primul rînd, e în firea ta ceva care-1 zgîndăre pe H arry M a r ­
riott. Şi n-ai nici un motiv să te necăjeşti din cauza lui. Nu va
rămîne mult acolo. Se răsuci spre servieta de pe scaun şi se
apucă să sorteze hîrtiile. D upă cîteva minute, îşi ridică
privirea şi spuse: D acă ai terminat cu bilanţul magazinului din
New York, îl trimit înapoi. Apropo, eşti de acord cu mine ?
- Da, bunico. Au realizat o cotitură extraordinară.
- Să sperăm că-/ putem m enţine ta acelaşi nivel, spuse
Emma, luînd m apa din mîna Paulei. îşi puse ochelarii şi
începu să studieze cifrele magazinului din Paris, calculînd
deja modificările ce urmau să fie operate acolo. Em m a ştia
că magazinul începea să aibă problem e şi gura i se strînse de
supărare, concentrîndu-se asupra cifrelor, fatidice şi se gîndi
ce m ăsuri va lua 1a întoarcerea în Anglia.
Paula îşi mai turnă o ceaşcă de cafea şi în timp ce o so r­
bea, îşi privi cu atenţie bunica. Acesta este chipul pe care l-am
văzut şi l-am iubit toată viaţa, m edită ea, cuprinsă de un val
de tandreţe. Şi nu-şi arată deloc vîrsta, indiferent de ce
gîndeşte ea. Nu-i dai mai mult de şaizeci şi ceva de ani. Paula
ştia că bunica ei avusese o viaţă grea şi deseori plină de
necazuri, dar, în mod surprinzător, faţa ei era incredibil de
bine întreţinută. Privind-o pe Emma, Paula îşi dădu seama
că aceasta se da to ra în mare măsură excelentei sale structuri
osoase. Observă reţe au a de riduri ce mărginea dantelăria
din jurul ochilor şi gurii bunicii ei şi cele două linii adînci
care-i brăzdau faţa de la nări pînă 1a bărbie. D ar văzu
totodată că obrajii erau încă tari deasupra acestor linii şi că
ochii ei verzi, care scăpărau 1a mînie, nu erau ochii urduroşi,
tre m u ră to ri ai unei bătrîne. E ra u vioi şi lucizi. Şi totuşi, pe
faţa ei se reflecta într-adevăr ceva din viaţa ei zbuciumată,

15
se gîndi ea, rem arcînd expresia neîmblânzită a gurii Emmei şi
înclinaţia bătăioasă a bărbiei. Paula recunoscu în sinea ei că
bunica era într-adevăr severă, cu o privire cam aspră, un fel
de balaur pentru mulţi oameni. Şi totuşi, era în acelaşi timp
conştientă că această fire autoritară era deseori îndulcită de
un farmec cuceritor, de simţul umorului şi de o n a tu raleţe
înnăscută. Acum, cînd îşi dăduse jos masca, era o faţă
vulnerabilă, deschisă, frumoasă şi plină de înţelepciune.
Paula nu se temuse niciodată de bunica ei, dar recunoscu
că m ajoritatea familiei se temea, îndeosebi unchiul Kit.
Paula îşi aminti acum ce încântată fusese cînd unchiul Kit o
asem ănase cu Emma. „Eşti la fel de rea ca bu n ică -ta “,
spusese el cînd ea avea vreo şase său şapte ani. Nu
înţelesese prea bine ce voise el să spună, sau de ce o spusese,
dar bănuise după privirea lui că era o mustrare. Fusese,
măgulită că o socotise „la fel de rea ca biinică-sa“, pentru că
asta însemna desigur că era şi ea probabil tot atît de
deosebită ca bunica şi toţi se vor teme de ea, aşa cum se
tem eau de bunica ei.
Em ma îşi ridică privirea din hîrtii.
- Paula, n-ai vrea să te duci la magazinul din Paris după
ce plecăm din New York ? Cred că trebuie să fac ne a p ăra t
nişte schimbări în administraţie, din cîte văd eu din acest
bilanţ.
- D acă vrei, mă duc la Paris, dar ca să-ţi spun drept, mă
gândisem să-mi p e tre c cîtva timp în Yorkshire, bunico.
Voiam să-ţi sugerez să dau o raită prin magazinele din nord,
declară Paula, cu aceeaşi voce degajată şi delicată.
Emma.se simţi ca lovită de trăsnet şi nu se căzni deloc să
ascundă asta. îşi scoase ochelarii şi o privi pe nepoata ei cu
un interes sporit. Fata roşi sub această privire fixă şi faţa ei
deveni roz. îşi feri privirea, coborî ochii şi murmură:
- Bine, ştii că mă duc oriunde crezi că e nevoie de mine.
Evident, asta înseam nă la Paris. Stătea nemişcată, simţind
stupefacţia bunicii ei.
- De unde acest interes brusc faţă de Yorkshire ? întrebă
Emma. Mi se pare mie că te atrage acolo un fel de fascinaţie
fatală ! Jim Fairley, presupun, adăugă ea.
Paula se foi pe scaun, ocolind privirea fermă a bunicii ei.
Zîmbi şovăielnic şi roşi şi mai tare cînd spuse, apărîndu-se:

16
 - N u fi caraghioasă ! M-am gîndit doar să fac un inventar
la magazinele din nord.
- Inventar pe naiba şi pe dracu ’gol ! exclamă Emma, şi
gîndi în sinea ei: citesc în Paula ca într-o carte. Bineînţeles
că e vorba de Fairley. Spuse cu voce tare: Ştiu că te vezi cu el,
Paula.
- Nu ne mai vedem, strigă Paula, cu fulgere în priviri. Am
încetat să-l văd de mai multe luni ! în timp ce vorbea, îşi
dădu seama pe loc de greşeală. Bunică-sa o ademenise să
recunoască singurul lucru pe care jurase că nu-1 va
recunoaşte niciodată în faţa ei.
Emma rîse încet, dar privirea ei era dură ca oţelul.
- Nu te necăji. Nu mă deranjează. De fapt, nu m-a deran­
jat niciodată. M-am mirat doar că nu mLai spus nimic. De
obicei îmi spui totul.
- La început nu ţi-am spus pentru că ştiu Ce sentimente ai
faţă de familia Fairley. V'endetta aia a ta ! Şi nu voiam să te
necăjesc. Dumnezeu ştie că nu-i nevoie să-ţi mai fac şi eu
necazuri, că ai avut destule în viaţă. D upă ce am încetat să-l
văd, m-am gîndit că n-are rost să mai aduc în discuţie un
lucru care se terminase. N-am vrut să te mai necăjesc inutil,
asta-i tot.
- Familia Fairley nu-mi produce nici o tulburare, replică
Emma tăios. Şi în caz că ai uitat, Jim Fairley e angajatul meu,
draga mea. Nu l-aş fi pus în fruntea Companiei de Presă
Yorkshire Consolidated dacă n-aveam încredere în el. Emma
îi aruncă Paulei o privire iscoditoare şi întrebă repede,
curioasă: De ce ai încetat să-l mai vezi?
- Pentru că eu ... noi ... el... p e n tru că, începu Paula şi
ezită, întrebîndu-şe dacă trebuie să continue. Nu voia s-o
necăjească pe bunica ei. Dar şireată cum e, a ştiut tot timpul
de legătura noastră, se gîndi Paula. Fata trase aer în piept şi,
sim ţindu-se în capcană, spuse: Am încetat să-l mai văd pe
Jim pentru că am simţit că mă implic prea tare. Ştiam că
dacă voi continua să-l văd, asta îmi va aduce în cele din urmă
numai suferinţă, şi lui la fel, iar dumneata te vei necăji. Se
opri şi îşi feri privirea, apoi continuă cît se poate de calmă:
Ştii că n-ai accepta un Fairley în familie, bunico.
- Eu nu sînt aşa de sigură, spuse Emma cu un glas abia
perceptibil. Deci s-a ajuns pînă aici, se gîndi ea. Se simţea

17
groaznic de ostenită. O dureau pom eţii şi ochii îi erau tul­
buri de oboseală. îşi dorea să închidă ochii, să term ine cu
discuţia asta inutilă şi prostească. Em ma încercă să-i
zîmbească Paulei, dar avea gura uscată şi buzele refuzau să
se mişte. I se strînse inima şi se simţi cuprinsă de o tristeţe
dureroasă, o tristeţe pe care o crezuse dispărută cu ani în
urmă. Deci amintirea lui mai exista încă atît de limpede,
încît îi sfredelea creierul c a 'u n acid. Şi Em m a îl văzu pe
Edwin Fairley atît de clar, de parcă ar fi stat în faţa ei. Şi în
umbra lui era Jim Fairley, copia lui fidelă. Edwin Fairley, de
obicei atît de şters în memoria ei, e ra acum prins şi ţintuit
acolo şi toată suferinţa pe care i-o pricinuise era încă acolo,
vie. O cuprinse un sentiment atît de apăsător, încît nu putu
să vorbească.
Paula îşi privi cu atenţie bunica şi se tem u p entru ea, cînd
văzu expresia aceea tristă pe faţa ei severă. Ochii Emmei
aveau o expresie răvăşită; priveau în gol, iar gura i se strînse,
alcătuind o linie aspră şi amară. Să-i ia naiba pe toţi cei din
familia Fairley, blestem ă Paula. Se aplecă în faţă şi apucă
îngrijorată mîna bunicii.
- S-a terminat, bunico. N-a fost ceva im portant. Pe cuvînt.
Nu sînt supărată. Şi vreau să mă duc la Paris, bunico!
Bunicuţo, iubita mea, te rog, nu te uita aşa. Nu pot să suport.
Paula zîrnbi timid, îngrijorată, speriată, împăciuitoare. Toate
aceste emoţii o copleşiră, fiind accentuate şi de o furie
greţoasă pe ea însăşi, pentru că îi îngăduise bunicii s-o
atragă în această conversaţie ridicolă, pe 'c are o evitase luni
de zile.
După cîtva timp, de pe chipul Emmei dispăru expresia
aceea chinuită. îşi înghiţi nodul din gît şi îşi stăpîni firea,
exercitîndu-şi acea extraordinară voinţă de fier care era
sursa puterii şi a forţei ei.
- Jim Fairley e un om bun. Se deosebeşte de ceilalţi,
începu ea. Se opri, ţinîndu-şi respiraţia. Voia să continuie,
să-i spună Paulei că putea relua prietenia cu Jim Faifley. Dar
nu putea. Ieri este acum. Trecutul este im uabil.
' - Hai să nu mai vorbim despre familia Fairley. Am spus
că mă duc la Paris, strigă Paula, agăţîndu-se de mîna bunicii.
Dumneata ştii cel mai bine ce trebuie făcut şi oricum ar
trebui să văd ce e cu magazinul.

18
 - Cred că trebuie să te duci acolo, Paula, să vezi-ce se
petrece.
- Am să mă duc imediat după ce ne-ntoarcem la Londra,
spuse iute Paula.
- Da, e o idee bună, consimţi Emma cam brusc, la fel de
bucuroasă ca şi Paula să schimbe subiectul, dar şi instinctiv
presată de timp, aşa clim fusese toată viaţa. Timpul era o
marfă preţioasă pentru Emma. Timpul fusese întotdeauna
evaluat în bani şi nu era dispusă să-l irosească acum,
ocupîndu-se de trecut, dezgropînd evenimente dureroase,
petrecute în urm ă cu vreo şaizeci de ani. Em m a s-puse:
- Cred că trebuie să mă duc direct la birou cînd ajungem
la New York. Charles poate duce bagajele acasă, după ce ne
lasă pe noi. Sînt îngrijorată p entru Gaye. Ai rem arcat ceva
deosebit cînd ai vorbit cu ea la telefon ?
Paula şedea sprijinită de spătar, din nou calmă şi
relaxată, uşurată că fusese abandonat subiectul Jim Fairley.
- Nu, n-am rem arcat. Ce vrei să spui ?
- Nu pot spune ce anume este, continuă Emma gînditoa-
re, dar simt instinctiv că se petrece ceva îngrozitor. De cîte
ori am vorbit cu ea era nervoasă. Am observat asta în ziua
cînd a venit de la L ondra şi m-a sunat la Sitex. N-ai observat
nimic în vocea ei ?
- Nu, dar de fapt a vorbit mai mult cu dum neata, bunico.
Crezi cumva, că sînt problem e cu afacerile din L o n d ra ?
întrebă Paula alarmată. ‘
- Sper din tot sufletul că nu, spuse Emma. Asta-mi mai
lipseşte, după situaţia de la Sitex. Bătu d a ra b a n a pe masă
cîteva clipe, apoi se uită pe geam; vroia să uite, pentru o
clipă, şi de afaceri, şi secretara ei, Gaye Sloane. Enum eră, în
maniera ei categorică şi calculată, toate lucrurile care ar fi
putut merge prost ,1a Londra, apoi renunţă. S-ar fi putut
întîmpla orice şi era inutil să faci speculaţii şi să te hazardezi
în presupuneri exagerate. Şi asta era tot o p ierd e re de
vreme. Se întoarse spre Paula şi-i zîmbi cam crispată: O să
aflăm în curînd, draga mea. Peste puţin timp vom ateriza.

19
 2
ÎN ANII, ’50, birourile filialei am ericane a în tr e p rin d e ­
rilor Harţe ocupau şase etaje într-un bloc m odern de pe Park
Avenue. Dacă reţeaua de magazine universale din Anglia, pe
care Emma Harţe o înfiinţase cu ani în urmă, era simbolul
vizibil al succesului ei, în tre p rin d erile H a rţe erau chiar
inima şi trupul său. O organizaţie asem ănătoare unei uriaşe
caracatiţe, cu tentaculele întinse pe jum ătate de glob, care
avea în stăpînire fabrici de confecţii, filaturi de lînă, imo­
bile, o firmă de comerţ cu amănuntul şi ziare în Anglia, plus
pachete mari de acţiuni la alte firme englezeşti importante.
în calitate de fondatoare a acestui trust cu capital privat,
Emma mai deţinea încă sută la sută din acţiunile
întreprinderilor H arţe, care funcţionau numai sub egida ei,
ca şi reţeaua de magazine universale care-i p u rta u numele,
cu filiale în nordul Angliei, la Londra, Paris şi New York.
Magazinele H arţe erau o societate publică şi negocia prin
bursa din Londra, deşi Emma deţinea m ajoritatea acţiunilor
şi era preşedinta consiliului de. adm inistraţie. în tre p rin d e ­
rile H arţe aveau în A m erica diverse p ro p rietăţi, incluzînd
imobile, o firmă de confecţii pe Seventh Avenue şi alte
investiţii pe acţiuni în industria americană.
Deşi Magazinele şi în tre p rin d erile H a rţe erau evaluate
la milioane de lire, ele reprezentau doar o p a rte din averea
ei. în afară de procentul de patruzeci la sută din acţiunile
C orporaţiei Petroliere A m ericane Sitex, ea deţinea vaste
proprietăţi în Australia, incluzînd imobile, instalaţii mini­
ere, mine de cărbuni şi una dintre cele mai mari baze de
ovine funcţionînd integral, în New South Wales, La Londra,
o firmă mică, dar bogată, denumită E .H .Incorporated,
supraveghea investiţiile şi imobilele ei personale.
Emma aveâ obiceiul să călătorească de mai multe ori pe
an la New York. Se implica activ în toate zonele imperiului ei
de afaceri şi deşi nu era tocmai neîncrezătoare în cei cărora
le acordase puteri executive extraordinare, fiind convinsă că
făcuse bine . aceste alegeri cu j u d e c a t a . ei abilă, avea
prudenţa vicleană a oamenilor din Yorkshire. Simţea nevoia
de a nu lăsa nimic la voia întîmplării şi era încredinţată că
era esenţial să-şi facă simţită din cînd. în cînd prez e n ţa la

20
New York. s
Acum, în timp ce Cadillac-ul care le adusese de la
aeroportul Kennedy trăgea în faţa impozantului zgîrie-nori
ce găzduia birourile trustului, gîndurile Emmei reveniră la
Gaye Sloane. Emma simţise imediat nervozitatea lui Gaye în
timpul primei lor conversaţii telefonice, după sosirea ei de
la Londra. Iniţial, Em ma crezuse că se datora oboselii după
lungul zbor transatlantic, dar în urm ătoarele zile n e r ­
vozitatea secretarei crescuse, în loc. să scadă. Em m a obser­
vase tremurul din glasul lui Gaye, întreruperile, do rin ţa ei
evidentă de a încheia discuţiile cît mai repede. Nu numai că
o uimea această atitudine, dar o şi neliniştea, pentru că Gaye
se comporta contrar firii ei. Se gîndi şi la posibilitatea că ar
fi frămîntată de problem e personale, dar înclina să ren u n ţe
la această idee, cunoscînd-o prea.bine pe Gaye. Em m a intuia
că pe Gaye o frănrînta' o problemă de afaceri, destul de
importantă, care o afecta şi pe ea în cele din urmă. Se hotărî
să acorde prioritate discuţiei cu Gaye pe agenda'ei din ziua
aceea.
Cînd coborî din maşină, Emma dîrdîia. E ra o zi aspră, de
ianuarie şi deşi soarele strălucea pe cerul senin, vînful era
tăios din cauza gerului şi a ploii ce venea dinspre Atlantic.
A p roape că nu-şi am intea să fi existat vreo clipă în care să
nu-şi fi simţit tot trupul îngheţat şi uneori i se p ă re a că
oasele ei se prefăceau în sloiuri de gheaţă, de parcă gerul se
strecurase în întreaga fiinţă şi-i pietrificase şi sîngele. Frigul
acela chinuitor, paralizant, care-i pătrunsese în tru p în
Copilărie, n-o mai părăsise decît rareori, nici m ăcar sub
arşiţa soarelui tropical, nici în faţa unui foc zdravăn, nici la
căldura caloriferelor din New York, care ei i se p ă re a de
obicei sufocantă. în timp ce se grăbea spre clădire îm preună
cu Paula, începu să tuşească. Răcise cînd plecaseră spre
Texas şi răceala coborîse în piept, provocîndu-i tuşea asta
seacă, necontenită. Intrînd în clădire prin uşile batante,
Em m a se gîndi din nou cu recunoştinţă la căldura de cuptor
din birourile ei.
Luară liftul pînă la etajul al treizecelea, unde se aflau
birourile.
- Ar fi bine să mă duc să vorbesc imediat cu Gaye între
p atru ochi, spuse Em m a la ieşirea din lift. U ită-te împreună

21
cu Johnstone pe bilanţurile magazinului din New York şi ne
vedem mai tîrziu, propuse ea.
Paula confirmă din cap.
- Bine. Sună-mă dacă ai nevoie de mine, bunico. Şi sper
într-adevăr ca totul să fie în regulă.
Paula o luă la dreapta, în timp ce Emma îşi continuă drumul
spre biroul ei, mişcîndu-se iute şi sprintenă prin zona recepţiei.
Emma îi zîmbi recepţionerei şi schimbă cu ea saluturi cordiale,
în timp ce trecu în viteză prin uşile duble care duceau spre
domeniul ei privat. închise uşa ferm în urma ei, căci îi
displăcea obiceiul american de a ţine uşile deschise spre
birourile conducerii. I se părea ciudat şi. ar fi distras-o,
împătimită cum era după izolare totală. îşi aruncă neglijent
haina de tweed şi poşeta pe una din canapele şi, ţinînd încă ser­
vieta în mină, traversă încăperea spre birou. Acesta consta
dintr-o placă gargantuelică din sticlă groasă, aşezată pe o bază
simplă de oţel lustruit, un punct de atracţie teatral într-o
încăpere extrem de teatrală. Era aşezat în unghi, într-un colţ,
dînd spre camera aceea vastă şi frumoasă, şi avînd în faţă o
fereastră din sticlă turnată. Aceasta acoperea, un perete întreg
şi se înălţa pînă în tavan, o suprafaţă lucitoare care oferea o
vedere panoramică asupra orizontului oraşului, la care Emma
se gîndea întotdeauna Ca la un tablou viu de o uriaşă forţă şi
bogăţie - inima vie a industriei americane.
îi plăcea biroul din New York, în contrast cu suita ei de
birouri din magazinul londonez, care erau ticsite cu
delicatele obiecte de artă georgiene,.pasiunea ei. Aici totul
era modern şi lustruit, căci Emma avea un extraordinar simţ
al stilului şi stabilise că oricît i-ar fi plăcut mobila stil, nu s-ar
fi potrivit în d eco ru l arhitectural sclivisit al acestei impu­
nătoare structuri din sticlă şi oţel care se înălţa pînă la cer.
Şi astfel, adunase tot ce era mai bun. în m aterie de design de
mobilă m odernă. Scaune Mies van der Rohe la un loc cu
canapele italiene, lupgi şi zvelte, toate tap iţa te cu piele de
culoare închisă, moale şi suplă ca m ătasea. Mai erau etajere
înalte din sticlă şi oţel, pline de cărţi, scrinuri din lemn de
trandafir lustruit şi m ăsuţe din plăci de m arm oră italiană
aşezate pe cadre din crom lustruit. Totuşi, în ciuda atm os­
ferei moderne, biroul nu era nicidecum auster sau rece, ci
avea o eleganţă clasică, fiind o întruchipare a bunului gust.

22
Avea, de fapt, o frumuseţe senină, o anumită blîndeţe, fiţnd
dominat de îmbinarea estompată de nuanţe de albastru şi de
gri care se întretăiau, de tonurile şterse ce scăldau pe re ţii şi
podeaua, înviorate pe ici, pe colo de bogăţia de culori vii de
pe pernele canapelelor şi din n epreţuitele tablouri ale
impresioniştilor francezi care înnobilau pereţii. D ragostea
de artă a Emmei se manifesta de asem enea prin sculpturile
lui Henry Moore şi Brâncuşi şi prin frontoanele tem plului
din Angkor Wat, expuse pe piedestale de m arm oră neagră d e '
jur împrejurul încăperii. Imensa fereastră ce se înălţa pînă în
tavan era acoperită cu perdele simple, gri-albăstrui, care
cădeau ca o pîclă grea, iar cînd erau date la o parte, ca acum,
încăperea părea o parte a cerului, agăţată parcă în spaţiu,
deasupra monoliţilor semeţi de beton din M anhattan.
Aşezîndu-se la birou, Emma zîmbi, căci se vedea mîna
lui Gaye. Lunga suprafaţă din sticlă era î n p e rfectă ordine,
debarasată de obiecte, aşa cum îi plăcea ei, neaflîndu-se pe
ea decît telefoanele, cana de argint cu pixuri, blocul de foi
galbene pe care îşi făcea însemnări şi lampa extensibilă atît
de funcţională, care scălda biroul în lumină. C o re sp o n d en ţa
şi un mare număr de telexuri erau aranjate în dosare, iar
mesajele telefonice erau prinse la un loc, chiar lîngă
telefoane. îşi scoase ochelarii şi citi mesajele telefonice şi
telexurile, notmu cile ceva, apoi sună după Gaye. In clipa
cînd intră în cameră, Emma îşi dădu seama că tem erile ei
fuseseră întemeiate. Gaye era răvăşită, avea cearcăne negre
sub ochi şi parcă vibra toată din cauza tensiunii acumulate.
Gaye Sloane, o femeie de circa treizeci şi opt de ani, era
secretara ei principală de şase ani, deşi lucra efectiv pentru'
ea de doisprezece ani. Era un model de conştiinciozitate şi
eficienţă şi, pe deasupra, îi era devotată Emmei, pe care nu
numai că o admira, dar o şi iubea.. Era o femeie înaltă, bine
făcută, cu o înfăţişare atrăgătoare, dar întotdeauna reţin u tă
şi stăpînă.pe sine.
Dar îh timp ce traversa încăperea, Em ma simţi că abia îşi
ţinea în frîu nervii încordaţi. Schimbară cîteva am abilităţi şi
Gaye se aşeză pe scaunul din faţa biroului Emmei, cu c a r­
netul de notiţe în mînă.
Emma se lăsă pe spătarul scaunului, adoptînd în mod
conştient o atitudine relaxată, în strădania de a o face pe

23
Gaye să se simtă cît m.ai la largul ei. Privi spre secretară cu
blîndeţe şi întrebă calmă:
- Ce s-a întîmplat, Gaye ?
Gaye şovăi pe moment, apoi spuse destul de iute,
simulînd mirarea:
- Nimic, doamnă H arţe. Serios, sînt doar obosită. Cred
că din cauza zborului.
- Lasă zborul, Gaye. Eu te-am văzut foarte supărată de
cînd ai venit la New York. Hai, draga mea, spune-mi ce te
frămîntă. S-a întîmplat ceva aici sau e vreo problem ă
referitoare la afacerile din L ondra ?
- Nu, nici gînd! exclamă Gaye, dar păli uşor şi îşi feri
privirea, ocolind căutătura stăruitoare a Emmei.
Emma se aplecă în faţă, cu b raţele pe birou şi ochii îi
scînteiară sub ochelari. E ra din ce în ce mai conştientă de
emoţia înnăbuşită a femeii şi simţi că pe Gaye o frăm întă
ceva deosebit de grav. Continuînd s-o studieze, îşi dădu
seama că Gaye părea a fi în pragul unei prăbuşiri totale.
- Eşti bolnavă, Gaye ?
- N u, doamnă H arţe. Sînt sănătoasă, mulţumesc.
- Te necăjeşte ceva în viaţa ta personală? întrebă Em m a
cît se poate de răbdătoare, hotărîtă să ajungă la miezul
problemei.
- Nu, doamnă Piartc, spuse ca, m şoaptă.
Em m a îşi scoase ochelarii şi îi aruncă lui Gaye o privire
lungă, pătrunzătoare şi spuse încurajatoare:
- Hai, lasă chestiile astea, draga mea. Te cunosc prea
bine. Te apasă ceva pe suflet şi nu-nţeleg de ce nu vrei să-mi
spui despre ce e vorba. Ai făcut vreo greşeală şi ţi-e team ă să
te explici? După atîţia ani... Toţi sîntem supuşi greşelii şi eu
nu sînt un monstru, cum cred unii. Tu, în mod special, ar
trebui să ştii asta.
. - Ştiu, doamnă H arţe. Fata izbucni. îi trem ura glasul şi
era gata să-i dea lacrimile.
Femeia care şedea în faţa lui Gaye era calmă şi perfect
stăpînă pe sine. Nu era un om slab. Gaye ştia asta prea bine.
Era tare şi plină de energie, o femeie imposibil de îmblînzit,
a cărei reuşită fenomenală se datora firii ei form idabile şi
tăriei de caracter, la care se adăugau inventivitatea şi
pric e p ere a în afaceri. Pentru Gaye, Emma era indes-

24
tructibilă, ca o lamă de oţel care nu poate fi încovoiată sau
Irîntă. Iar eu sînt acum gata s-o frîng, se gîndi ea, cuprinzînd-o
din nou panica.
Emma văzuse cu o nelinişte crescîndă cum îi zvîcnesc
muşchii şi cum i se strecoară teama în ochi. Se ridică hotărîtă
şi traversă camera pînă la barul din lemn de trandafir,
clătinînd din cap, derutată. Deschise barul, turnă o
înghiţitură de coniac într-un pahar mic şi se înapoi cu el la
Gaye.
- Bea-1, draga mea. O să-şi facă bine, spuse ea, mîngîind
afectuos braţul femeii.
Lui Gaye îi dădură lacrimile şi simţi o durere în gît. C o­
niacul era aspru şi îi irită gîtul, dar, deodată, îi plăcu gustul
lui. II sorbi încet şi îşi aminti cît de bună fusese Emma cu ea
de-a lungul anilor. Şi în clipa aceea, îşi dori din tot sufletul
să nu fie ea aceea care să-i dea vestea. Gaye îşi dădea seama
că existau oameni care o tratau pe Emma ca pe un adversar
de temut, care o considerau cinică, lacomă, vicleană şi
nemiloasă. Pe de altă parte, Gaye ştia că ea era generoasă cu
timpul ei, cu banii şi cu inima ei înţelegătoare. Şi acum era
înţelegătoare. Poate că Emma era într-adevăr încăpăţînată,
autoritară şi chiar dornică de putere. Dar, în mod cert, viaţa
o făcuse să fie aşa. Gaye le spusese întotdeauna celor care o
criticau pe Emma, cu tot respectul pentru adevăr, că Emma
H arţe era mai presus de ceilalţi magnaţi de calibrul ei,
fiindcă era capabilă de compasiune, era dreaptă, miloasă şi
nespus.de bună.
Gaye deveni treptat conştientă de tăcerea prelungită
dintre ele, de privirea fixă a Emmei. Puse paharul jos, pe
marginea biroului şi-i zîmbi vag Emmei.
- Mulţumesc, doamnă Elarte. Mi-a făcut bine, într-
adevăr.
- Mă bucur. Acum, ia spune, Gaye, de.ce nu-mi destăinui
tot? Nu poate fi ceva atît de îngrozitor.
Gaye era paralizată, nu era în stare să vorbească.
Emma se agită în scaun şi se aplecă în faţă, insistînd:
- Ascultă, e ceva în legătură cu mine, Gaye? Vocea îi era
calmă şi puternică.
Gaye păru să capete o oarecare încredere. D ădu din cap
şi era pe punctul de a vorbi, dar cînd văzu privirea

25
îngrijorată a Emmei, curajul o părăsi din nou. îşi ridică
mîinile la faţă şi strigă involuntar:
- Of. Doamne! Cum să vă spun?
- Hai să scoatem totul la iveaiă, Gaye. D acă nu ştii cu ce
să începi,. începe de la mijloc. Tu dă-i drumul. Este deseori
cea mai bună m etodă de a vorbi despre ceva neplăcut, cum
presupun că este cazul acum.
Gaye dădu din cap şi începu şovăitoare, înghiţindu-şi
lacrimile, frîngîndu-şi nervoasă mîinile, cu ochii larg
deschişi. Vorbi repede, în rafale,.dorind să spună totul dintr-o
suflare, ca să term ine cît mai iute. Era o uşurare pentru ea,
căci ceea ce aflase îi apăsa gîndurile de multe zile.
- Uşa aceea... Mi-am adus aminte... M-am întors... I-am
auzit .vorbind. Ba nu, strigau... erau furioşi... se certau...
spuneau că...
- O clipă, Gaye. Emma ridică mîna ca să oprească to re n ­
tul incoerent de vorbe. Nu vreau să te întrerup, dar te rog,
încearcă să vorbeşti mai limpede. Ştiu că eşti tulburată, dar
linişteşte-te şi ia-o mai rar. Despre ce uşă e vorba ?
- Iertaţi-m ă. Gaye trase aer în piept. Uşa căm ăruţei cu
dosare, care dă în sala de consiliu de la Londra. Am uitat s-o
încui vineri seara. Tocmai ieşeam din birou, cînd mi-am
amintit că uitasem să opresc magnetofonul şi asta mi-a am in­
tit de uşă. M-am întors în birou pentru că sîmbătă seara
urma să plec la New York. Am descuiat uşa de lingă mine şi
a ia jţr e c u t prin căm ăruţa cu dosare, ca să încui uşa din
celălaîUcapăt.
în timp ce Gaye vorbea, Emma avea în minte imaginea
căm ăruţei cu dosare din şirul de birouri ale magazinului de
la Londra. E ra o încăpere îngustă, cu etajere cu dosare ce
căptuşeau pereţii de fiecare parte, pînă în tavan. Cu un ah în
urmă, Em ma comandase o spărtură în peretele din fund al
căm ăruţei care dădea în sala de consiliu, aflată alături, şi
adăugase o uşă. Luase această măsură pentru a facilita a c ­
cesul la docum entele ce ar fi putut fi necesare la întrunirile
consiliului, dar căm ăruţa se dovedise a fi şi o mică arteră
folositoare, care făcea legătura dintre sala de consiliu şi
birourile şefilor, economisindu-se astfel o groază de timp.
Emmei îi tre c u ră prin minte nenumărate întrebări, dar le
pă stră pentru mai tîrziu. îi făcu secretarei semn din-cap să

26
continue.
- Ştiu cît de mult ţineţi ca uşa aceea să fie închisă,
doamnă Harţe. Trecînd dinspre biroul meu prin căm ăruţa cu
dosare, am observat că uşa nu era doar descuiată, ci chiar
deschisă... întredeschisă. Atunci i-am auzit... prin crăpătura
din uşă. Nu ştiam ce să fac. Mi-era team ă că mă vor auzi cînd
voi închide şi voi încuia uşa. Nu voiam să-şi închipuie cineva
că trag cu urechea. De aceea m-am oprit o clipă şi pe urmă
am stins lumina, ca să nu-şi dea seama că mă aflu în căm ăru­
ţă. Doamnă Harţe, eu... Gaye se opri şi înghiţi, incapabilă
pentru moment Să mai continue.
- Hai Gaye, continuă, nu-i nimic.
- N-am tras cu urechea, zău că nu, doam nă H arţe. Ştiţi că
nu-mi stă în fire. A fost doar o întîmplare... că i-am auzit,
vreau să spun. I-am auzit spunînd... spunînd că...
Gaye se opri din nou, trem urînd toată. Se uită la Emma,
care şedea absolut ţeapănă în scaun, şi chipul ei era o mască
indescifrabilă.
- I-am auzit spunînd, ba nu, unul din ei a spus că sînteţi
prea bătrînă ca să mai conduceţi afacerile. Că va fi greu de
dovedit că sînteţi senilă şi incom petentă, dar că veţi accepta
să vă daţi la o parte p entru a evita un scandal, p entru a
preveni o catastrofă a acţiunilor H a rţe la Bursă. S-au certat
asupra acestei chestiuni. Apoi el, adică cel. care vorbise cel
mai mult, a spus că magazinele trebuie vîndute unui concern
şi că asta va fi simplu, întrucît mai multe companii vor fi in­
teresate să le preia. A spus apoi că în tre p rin d e rile H a rţe ar
putea fi vîndute separat... Gaye ezită şi o privi cu atenţie pe
Emma, încercînd să-i ghicească rea c ţiile . D ar chipul Emmei
era Ia fel de impenetrabil.
Soarele ieşi din spatele unei aglom erări de nori cenuşii şi
razele lui pătrunseră în încăpere, ca o minunată cascadă de
lumină aspră şi neîndurătoare, inundînd spaţiul acela vast cu
o strălucire albă care-i dădu Em mei senzaţia că se află într-o
cameră străină, ireală şi înfricoşătoare. Clipi şi îşi apără
ochii de lumina prea puternică.
• - Te rog, trage perdelele, Gaye, şopti ea cu glasul răguşit.
Gaye traversă repede încăperea şi apăsă pe butonul
autom at care acţiona perdelele. A cestea m ăturară suprafaţa
imenselor ferestre cu un uşor fîşîit şi strălucirea p ă tru n ­

27
zătoare din cameră se mai domoli. Se întoarse la scaunul ei,
în faţa biroului şi uitîndu-se la Emma, o întrebă cu oarecare
îngrijorare:
- Nu vă simţiţi bine, doam nă H a rţe ?
Emma se uita la hîrtiile de pe birou. îşi ridică încet capul
şi o privi pe Gaye cu ochii goi.
- Ba da. Continuă, te rog. Vreau să ştiu tot. Şi sînt ab­
solut sigură că mai e ceva.
- Da, mai este. Celălalt a spus că este inutil să se lupte cu
dumneavoastră, fie personal, fie pe cale juridică şi că nu mai
aveţi mult de trăit, că sînteţi bătrînă, foarte bâtrînă, că aveţi
aproape optzeci de ani. Şi celălalt a spus că sînteţi atît de
dură, încît pînă la urmă vor fi nevoiţi să vă împuşte. Gaye îşi
puse mîna la gură ca să-şi înăbuşe un hohot de plîns şi o
podidiră lacrimile. îmi pare atît de rău, doamnă Harţe!
Emma stătea nemişcată, ca o stană de piatră. Ochii ei
deveniseră deodată reci şi calculaţi.
. - Ai de gînd să-mi spui cine erau aceşti doi domni, Gaye?
Ţine seama că îi denum esc astfel fără nici un temei, spuse ea
cu un sarcasm muşcător. înainte ca Gaye să poată răspunde,
Emma ştia deja în adîncul inimii, sim ţea pînă în măduva
oaselor împotriva cui va rosti Gaye sentinţa, cînd va des­
chide gura. Şi totuşi, o p a rte din ea’ tot nu credea, tot mai
spera şi trebuia să audă numele chiar din gura iui Gaye, ca să
creadă cu adevărat. Ca să accepte propriile ei bănuieli
acuzatoare drept realitate.
- Of, Doamne, doamnă Harţe! Tare aş fi vrut să nu fi fost
eu cea care să vă spună asta! Respiră adînc. Erau domnul
Ainsley şi domnul Lowther. Au început să se certe din nou şi
domnul Lowther a spus că au nevoie ca fetele să fie de partea
lor. Domnul Ainsley a spus că fetele sînt de p artea lor, că a şi
vorbit cu ele. D ar că nu a vorbit cu doam na Amory, pentru că
ea n-ar accepta niciodată. A spus că ei nu trebuie să i se
spună nimic, sub nici un chip, pentru că ar veni imediat să vă
spună. Domnul Lowther a spus atunci din nou că nu pot să
facă nimic ca să preia afacerile cît timp sînteţi în viaţă. I-a
spus domnului Ainsley că nu vor reuşi niciodată, pentru că
n-au destulă p u tere şi nici n-au îm preună destule acţiuni
pentru a prelua controlul. A spus că vor trebui să aştepte
pînă veţi muri. A fost foarte categoric în privinţa asta. I-a

28
mai spus domnului Ainsley că el personal are drep tu l la
acţiunile de control ale Magazinelor H arţe şi că esté sigur că
îi veţi lăsa lui aceste acţiuni. L-a informat, apoi pe dom nul
Ainsley că dînsul intenţionează să conducă magazinele şi că
n-o să accepte niciodată să le vîndă unui concern. Dom nul
Ainsley s-a înfuriat, a devenit aproape isteric şi a început să
ţipe la domnul Lowther, spunîndu-i nişte lucruri
îngrozitoare. Dar treptat, domnul Lowther l-a potolit şi a
spus că va fi de acord cu vînzarea în treprinderilor H a rţe şi
că asta îi va aduce domnului Ainsley toate milioanele pe care
şi le doreşte. Atunci domnul Ainsley a întrebat dacă domnul
Lowther ştie ce conţine testamentul dumneavoastră. D o m ­
nul Lowther i-a spus că n u ,ştie, dar că el crede că veţi fi
drea p tă cu ei toţi. Şi-a exprimat o oarecare îngrijorare în
privinţa.domnişoarei Paula, pentru că este atît de .a p ro p iată
de dumneavoastră. A spus că nu ştie cum de a reuşit să vă
intre sub piele. Asta l-a supărat pe domnul Ainsley şi iarăşi
s-a enervat foarte tare şi a spus că acum trebuie să form uleze
un plan de acţiune, pe care să-l poată pune în aplicare după
m oartea dumneavoastră, în cazul în care testam entul
dumneavoastră nu-i favorizează.
Emma era acum atît de zguduită, încît nu putea nici să
vorbească, să se mişte sau să gîndească. Chibzuind la vorbele
lui G aye, sîngelc i se urcă la cap şi o cuprinse un fel de
ameţeală. îşi simţea toate oasele din corp îngrozitor de
grele, era cuprinsă de o oboseală cumplită,, o oboseală ca de
plumb,, buimăcitoare.
îşi simţi inima zbătîndu-se în piept şi i se păru în clipa
aceea că se usucă şi se preface într-o pietricică dură şi rece.
O durere cumplită îi cuprinse întreaga făptură. E ra d u rere a
disperării. D urerea trădării. Cei doi fii ai ei unelteau
împotriva ei. Robin şi Kit. Doi fraţi vitregi, care nu ■se
înţeleseseră niciodată, se potriveau acum unul cu celălalt ca
mîna în mănuşă, asociaţi întru trădare. Nu-i venea să creadă,
gîndindu-se: Doam ne Dumnezeule! Nu e posibil. Nu se
poate. Nu poate fi Kit aşa. Nici Robin. Nu pot fi atît de co­
rupţi. Niciodată. Nu pot fi băieţii mei aşa! Şi totuşi, undeva
în străfundurile minţii ei, adînc, în sufletul ei, ştia că este
adevărat. Şi durerea din inima, din sufletul, din trupul ei fu
înlocuită de o furie cumplită, glacială, care îi limpezi m intea

29
şi o făcu să se ridice brusc în picioare. Auzi vag, de departe,
glasul lui Gayc.
- Doam nă Harţe! Doamnă Harţe! Vă simţiţi rău?
Em m a se aplecă în faţă peste birou, se apucă strîns de el
cu mîinile, ca să-şi revină cu faţa trasă, încordată. Glasul îi
era stins cînd spuse:
- Eşti sigură de toate astea, Gaye? Nu mă-doiesc de tine,
dar eşti sigură că ai auzit lotul corect? îţi dai scama de
gravitatea celor auzite, sînt sigură, deci gîndeşte-te foarte
bine.
- Doam nă H arţe, sînt absolut sigură de tot ce-am spus,
răspunse Gaye calmă. Mai mult de atît, n-am adăugat şi n-am
omis nimic şi nici n-am exagerat.
- Asta-i tot ?
- Nu, mai e ceva. Gaye se aplecă şi îşi luă de jos poşeta. O
deschise şi scoase din ea o bandă pe care o puse pe birou în
faţa Emrnci.
• Emma privi banda, micşorînd ochii.
- Ce-i asta?
- Este înregistrarea cu tot ce s-a spus, doamnă H arţe. în
afară de ceea ce s-a întîmplat înainte de a intra eu în
cămăruţa cu dosare. Şi de cele cîteva propoziţii pe care le-am
auzit la început. Acelea lipsesc.
Ehima se uită la ea fără să înţeleagă, cu sprîncenele ridi­
cate. D ar înainte de a pune vreo întrebare, Gaye începu să-i
explice mai amănunţit.
- Doam nă H arţe, magnetofonul era în priză. Acesta
fusese primul motiv pentru care mă întorsesem în birou.
Cînd am intrat în camera cu dosare şi i-am auzit slrigînd, o
clipă m-am zăpăcit. Am stins lumina din cameră ca să nu
intre şi să nu mă observe. Atunci am văzut pîlpîind luminiţa
roşie de la magnetofon şi m-am dus să închid şi mag­
netofonul. Dar brusc, mi-a venit ideca să le înregistrez
conversaţia, deoarece prinsesem deja despre ce era vorba şi
mi-am dat scama de im portanţa ci. Am apăsat deci pe
butonul de înregistrare. Aici este tot ce au spus ci înccpînd
din acel moment, chiar şi ceea ce au spus după ce eu am
închis uşa şi n-am putut să-i mai aud clar.
Em ma era cuprinsă de o dorinţă irezistibilă de a izbucni
în rîs, într-un rîs amar, găunos. Rezistă impulsului, ca să n-o

30
creadă Gaye nebună de legat sau cam într-o ureche sau, în
cel mai bun caz, isterică. Proştii! Proşti fără pereche! se
gîndi ea. Şi culmea ironiei! Tocmai în p ro p ria ei sală de con­
siliu îşi găsiseră să uneltească împotriva ei! Asta fusese
prima şi cea mai gravă greşeală a lor. O greşeală irevocabilă.
Kit şi Robin erau directori ai în tre p rin d e rilo r H arţe, dar nu
făceau parte din consiliul de adm inistraţie al magazinelor.
Ei nu participau la şedinţele de consiliu de la magazin şi deci
nu ştiau că ea instalase recent o a p a ra tu ră sofisticată pentru
a înregistra discuţiile - încă o m etodă de economisire a tim ­
pului, care o degreva pe Gaye, perm iţîndu-i să se ocupe de
alte treburi, ea neavînd altceva de făcut decît să dac­
tilografieze după bandă cînd era nevoie. M icrofoanele erau
plasate sub masa din sala de consiliu, ascunse nu de dragul
secretului, ci mai degrabă din raţiuni estetice, -în acea
elegantă încăpere în stil georgian cu rafinatele ei obiecte de
artă şi tablouri de mare valoare. Em m a privi în jos, spre
banda pusă pe cristalul de pe birou şi banda era acum pentru
ea un obiect malefic, zăcînd acolo, încolăcită ca un şarpe
veninos.
- Presupun că ai ascultat-o, Gaye
- Da, doamnă H arţe. Am aşteptat pînă au plecat, apoi am
derulat-o, am luat-o cu mine. acasă vineri şi de atunci, am
păzit-o ca pe ochii din cap.
- E mult mai mult pe ea? Mai mult decît mi-ai spus deja?
- încă vreo zece minute. Discutau despre...
Emma ridică mîna, total epuizată, nernaifiind în stare să
asculte.
- Lasă, Gave. O s-o pun mai tî.rziu. Ştiu deja destul.
Se ridică şi traversă încăperea spre fereastră, cu spatele
drept şi stăpînă pe sine, deşi îşi tîra încet picioarele,
ostenită, pe covorul gros. Trase uşor perdelele. începuse să
ningă. Fulgii de cristal cădeau în rafale albe, sclipitoare,
învîrtindu-se şi rotindu-se în bătaia vîntului, lipindu-se de
geam şi înveşmîntîndu-1 cu o pojghiţă uşoară, delicată şi
frumoasă ca o dantelă albă. Dar fulgii se topeau re p e d e sub
razele strălucitoare ale soarelui, lăsînd dîre de apă pe geam
şi transformîndu-se în lapoviţă înainte de a atinge pămîntul.
Emma se uită în jos. Departe, sub ea, maşinile se deplasau
încet pe Park Avenue, în şiruri nesfîrşite, în ambele direcţii

31
şi tot acest peisaj părea ciudat de îndepărtat. Şi în încăpere
era atîta linişte, de parcă întreaga lume încetase să existe şi
tăcea, amuţită pentru totdeauna.
îşi lipi de fere a stră capul greu, am eţit de d u rere,
închise ochii şi se gîndi la cei doi fii ai ei, la toţi copiii ei,
dar mai ales Ia’scumpul de R obin, fiul ei p re fe ra t. Robin,
care îi devenise adversar d u p ă ce in tra se ră în conflict, cu
cîţiva ani în urmă, asupra unei oferte de p re lu a re a reţe le i
de magazine. O ofertă care se ivise din senin şi pe care ea
nu voise nici măcar s-o discute, şi nici nu se gîndise s-o ia
în seamă. Cînd ea refuzase să ia legătura .cu concernul
respectiv, el o învinuise cu m ultă vehem enţă, exclamînd
furios că nu voia să vîndă p e n tru că nu voia să re n u n ţe la
p u tere . R esentim entele lui fuse se ră atît de virulente, încît
la început nu-i venise să c re a d ă , p e n tru ca apoi să se
înfurie cu adevărat. Ce tu p eu , cîtâ n eruşinare, se gîndise
ea atunci, să îndră z n ea sc ă să-i dicteze şi cum să-şi
conducă afacerile! A faceri p e n tru c a re el nu m anifesta
nici cel mai mic interes, cu excepţia banilor pe care-i
încasa de pe urma lor. Frumosul, elegantul Robin,
sclipitorul m embru al p a rlam entului! Robin cu nevasta lui,
suferindă de atîta timp, cu am a n tele lui, cu prietenii lui
destul de dubioşi şi cu p re d ile c ţia lui p e n tru o viaţă dusă
pe picior m are. Da, Robin e ra in iţia to ru l acestui mic com ­
plot cumplit, de asta era absolut sigură.
Kit, fiul ei cel mare, n-avea imaginaţia şi nici curajul de a
executa un plan atît de mîrşav. D ar lipsa lui de imaginaţie
era compensată de tenaticitate, de o sîrguinţă de elev tocilar
şi de o răbdare neobişnuită. Kit era în stare să aştepte ani de
zile un lucru pe care şi-l do rea cu adevărat şi ea ştiuse din-
totdeauna că îşi dorea magazinele. Dar n-avusese niciodată
talent negustoresc şi cu mult timp în urmă, cînd era încă
tînăr, ea îl convinsese să intre în întreprinderile Harţe,
îndreptîndu-1 spre filatura de lînă din Yorkshire, pe care o
conducea cu o oarecare eficienţă. Da, Kit putea fi oricînd
manipulat şi fără îndoială că exact asta făcea Robin cu el, se
gîndi ea cu dispreţ.
Le luă apoi la rînd pe cele trei fiice ale ei şi gura i se
schimonosi într-un zîmbet sinistru cînd se gîndi la Edwina,
cea mai mare, primul ei născut. Trudise ca o sclavă şi se lup­
tase ca o tigroaică pentru Edwina, cînd era încă doar o
fetiţă, căci o iubea din tot sufletul pe Edwina. Şi totuşi,
simţise întotdeauna că Edwina n-a avut aceleaşi sentimente
faţă de ea, fiind ciudat de distantă cînd era mică şi rece în
tinereţe; iar în anii următori, această răceală se transfor­
mase într-o adevărată indiferenţă. Edwina se aliase cu Robin
în perioada acelei oferte de p relu a re a afacerilor,
susţinîndu-1 întru totul. Fără îndoială că acum era prin­
cipalul lui aliat în acest plan perfid. îi venea greu să creadă
că Elizabeth, sora geamănă a lui Robin, ar fi de partea lor şi
totuşi poate că ar fi în stare. Frumoasa, sălbatica,
neîmblînzita Elizabeth, cu trăsăturile ei perfecte, cu far­
mecul ei ispititor şi cu înclinaţia spre soţi costisitori,
îmbrăcăminte şi călătorii costisitoare. Nici o sumă de bani,
oricînd de mare, nu era de ajuns ca s-o satisfacă şi, asemenea
lui Robin, avea perm anent o teribilă nevoie de bani.
Daisy era singura de care era sigură, pentru că ştia că
dintre toţi copii ei, Daisy o iubea cu adevărat. Daisy nu era
amestecată în aceste uneltiri p entru că ea n-ar fi niciodată
părtaşă la un complot pus la cale de fraţii şi surorile ei cu
scopul de a îm bucătăţi averea familiei H arţe. Pe lîngă
dragoste şi devotament, Daisy îi purta un respect deosebit şi
avea încredere în ju d ec a ta ei, p entru că îşi dădea seama că
izvora dintr-un sentim ent d c fa ir play şi că avea întotdeauna
la bază un plan bine gîndit.
Daisy era cel mai mic copil al ei şi la fel de deosebită la
înfăţişare şi caracter de Eînma ca şi ceilalţi, dar era foarte
legată de mama ei, de fapt, ţineau una la alta cu o dragoste
puternică şi profundă care se învecina cu adoraţia. Daisy era
toată numai blîndeţe şi drăgălăşenie, pură, cinstită şi bună.
Uneori, în trecut, Emma m editase asupra curăţeniei şi
cinstei ei sufleteşti şi o îngrijoraseră, considerînd că Daisy
era prea sinceră şi prea blîndă ca să fie ferită de primejdii.
Emma socotea că bu nătatea nu putea decît s-o facă periculos
de vulnerabilă. Dar, cu timpul, începuse să îpţeleagă că exis­
ta în Daisy un nucleu profund şi puternic, care era foarte
tenace. Putea fi în felul ei la fel de neîndurătoare ca Emma şi
era de neclintit în credinţele ei, vitează şi curajoasă în
acţiuni şi constantă în devotament. Em m a îşi dădu seama, în
cele din urmă, că pe Daisy tocmai această bunătate o
ocrotea. O învelea ca o arm ură strălucitoare şi im pene­
trabilă, făcînd-o cu neputinţă de corupt.
Şi ceilalţi ştiau asta, se gîndi Emma, continuând să
privească afară, spre linia orizontului marcată de M anhat­
tan, cu inima cuprinsă de disperare. Era încă zguduită; cu
toate acestea, senzaţia de am orţeală care-i paralizase capul
şi corpul începuse să se risipească încetul cu încetul. D es­
coperi, de asemenea că, deşi iniţial fusese ca lovită de
trăsnet, această reacţie era şi ea trecătoare. Acum nu se mai
simţea deloc şocată de povestirea lui Gaye. Nu pentru că an­
ticipase întotdeauna asemenea gesturi din partea copiilor ei,
căci, dacă era să recunoască, nu le anticipase. Dar puţine
lucruri mai constituiau o surpriză pentru Emma şi, cu
înţelepciunea, cu capacitatea de înţelegere şi cu experienţa
ei de viaţă, n-o surprindea deloc trădarea din partea
familiei.
Emma se convinsese de mult că legăturile de sînge nu
garantează fidelitatea sau dragostea. Nu este adevărat că
„sîngele apă nu- se face“, se gîndi ea, exceptînd cazul lui
Daisy. Ea este într-adevăr o parte din mine. îşi aminti
conversaţia pe care o avusese odată cu bancherul ei, Henry
Rossiter. Trecuseră mulţi ani de'atunci, dar îi reveni în minte
cu atîta tărie, cu fiecare n uanţă atît de limpede, de parcă ar
fi avut loc ieri. El spusese cu amărăciune că Daisy era ca o
porumbiţă azvîrlită într-uu cuib de vipere. Emma se
cutremurase de repulsie auzind această crudă analogie.
Pentru a risipi hidoasa imagine pe care el o ţesuse în faţa
ochilor ei, ea îi spusese că e m elodram atic şi că arc o
imaginaţie prea bogată, şi izbucnise în rîs pentru ca el să nu
remarce adevărata ei reacţie. Acum, în această zi de
ianuarie, la vîrsta de şaptezeci şi nouă de ani, Emma îşi
aminti vorbele rău prevestitoare ale lui Henry, gîndindu-se
la primii ei patru copii, pe care-i purtase în pîntec şi îi cres­
cuse şi care se ridicaseră împotriva ei. într-adevăr, un cuib
de vipere, se gîndi ea.
Plecă b ru sc ^ le la fereastră şi se întoarse la birou. Se
aşeză şi privirea îi căzu p entru o clipă pe odioasa bandă,
apoi îşi ridică de jos servieta, o puse pe birou, o deschise şi
dădu drumul benzii în ea fără vreun alt comentariu.
Gaye o urm ărise cu o oarecare consternare, cu o faţă

34
gravă. O tulbură înfăţişarea Emmei. Trăsăturile ei erau acum
întunecate de un soi de înverşunare, era răvăşită şi trasă la
faţă. M inunaţii ei pomeţi, întotdeauna foarte proem inenţi,
erau atît de scofîlciţi şi de lipiţi de suprafaţa pielii, încît
păreau aproape descărnaţi. Faţa ei, de obicei palidă, era
acum cenuşie, Fardul de pe obraji îi ieşea în relief ca o
mînjeală grosolană şi buzele îi deveniseră livide sub luciul
rujului roşu. Ochii ei verzi şi îndepărtaţi unul de celălalt
erau acum înnouraţi de o durere adîncă, de dezam ăgire şi de
suferinţa produsă de dezvăluirea totală a trădării. Faţa ei
căpătase în ochii lui Gaye trăsăturile unei măşti m ortuare.
Emma avea în ea, în clipa aceea, ceva fragil şi vulnerabil
şi p ărea atît de bătrînă, încît Gaye era cuprinsă de d orinţa de
a alerga la ea s-o îmbrăţişeze. Dar se stăpîni, temîndu-se că
Emma ar socoti gestul ca un amestec în intimitatea ei, căci
ştia că firea îi era m arcată de o perm anentă încredere în sine
şi de o puternică mîndrie, care te ţineau la distanţă şi că
avea un simţ înnăscut al păstrării secretului asupra
afacerilor personale.
în tre b ă încet, cu o oarecare tandreţe:
- Vă simţiţi rău, doamnă Flarte? Să vă aduc ceva?
- O să-mi revin în cîteva minute, Gaye. Em ma încercă să
zîmbească. înclină capul şi simţi în fundul ochilor usturim ea
lacrimilor. In cele din urmă orivi în sus şi spuse:
- Cred că aş vrea să rămîn un pic singură, Gaye. Ca să mă
gîndesc. Fă-mi, te rog, o ceaşcă de ceai şi adu-o repede, te
rog, în vreo zece minute.
- Desigur, doam nă Harţe. Dacă sînteţi sigură că vă veţi
simţi bine singură.
Se ridică şi se duse spre uşă, avînd o scurtă ezitare.
Emma zîmbi.
- Da, o să mă.simt bine, Gaye. Nu-ţi face griji.
Gaye părăsi încăperea şi Emma se lăsă pe speteaza
scaunului şi închise ochii, relaxîndu-şi muşchii rigizi. Mai
întîi povestea cu Sitex-ul, acum asta, se gîndi ea istovită, apoi
mai e şi Paula, pe care încă o interesează persoana lui Jim
Fairley. Trecutul revine mereu şi mă urmăreşte, reflectă ea
cu tristeţe, deşi ştia în adîncul sufletului că nimeni nu scapă
de trecut vreodată. El este povara prezentului şi a viitorului,
pe care o porţi tot timpul cu tine.
 Cu ani în urmă, îivtincreţe, cînd văzuse dczvoltîndu-sc în
copiii ci anumile trăsături dc caracter care o alarmau, Emma
se gîndisc: e vina m ea , Eu i-am făcut aşa cum sînt. Pe unii i-am
neglijat, pe alţii i-am iubit prea mult şi cu prea multă
pasiune, cu toţi am fost mai tot timpul prea îngăduitoare şi i-am
răsfăţat. Dar pe măsură ce îmbătrînise şi devenise mai
înţeleaptă, sentimentul dc vină se diminuă, ajungînd la con­
cluzia că fiecare om era responsabil dc propriul său carac­
ter. In cele din urmă, reuşise să recunoască faţă de ea însăşi
că, dacă, într-adevăr, caracterul determ ină destinul unui om,
atunci fiecare bărbat şi fiecare femeie îşi creează propriul
său r a i ’ sau propriul său iad. Abia atunci înţelesese cu
adevărat ce vrusese să spună Paul McGill cînd afirmase
odată: „Fiecare din noi sîntem autorii propriilor noastre
vieţi, Emma. Trăim în lumea pe care noi am creat-o. Nu
putem da vina pe alţii şi nici nu poate altcineva să primească
onorurile ce ni se cuvin". Incepînd din acel moment, reuşise
să-şi domine sentimentele ei am estecate şi deseori violente
faţă de copiii ei. Se abţinuse să se mai frămînte din cauza lor
şi încetase să se mai învinuiască/pentru slăbiciunile şi defec­
tele lor. Ei singuri erau responsabili de ceea ce făcuseră cu
viaţa lor şi, astfel, reuşise să se debaraseze de sentimentul
culpabilităţii.
Toate acestea îi veneau în minte acum, cînd îşi amintea
cuvintele lui Paul şi se gîndi: Nu, nu sînt vinovată. Sînt
îm pinşi de propria lor lăcomie, de propria lor fanfaronadă şi
de am biţiile lor prosteşti. Se ridică din nou şi se duse la
fereastră, mersul ci recăpătîndu-şi oarecum ferm itatea şi
chipul ci redobîndindu-şi expresia hotărîtă. Privi absentă
afară. Ninsoarea încetase şi soarele strălucea pe cerul senin.
D upă ce admiră cîtcva clipe peisajul, se întoarse la birou.
Ştia cum trebuie să acţioneze. O sună .pe Gayc, care
reacţiona prompt şi intră cu tava cu ceai. O puse pe birou în
faţa Emmci, care îi mulţumi, apoi se duse şi se aşeză pe
scaunul din fa.ţa biroului. Este înlr-adevăr vitează, îşi spuse
Gayc privind-o pe Emma şi observînd expresia calmă a
ochilor şi mîna fermă cu care turnă ceaiul. D upă o clipă,
Emma îi zîmbi.
- Mă simt mai bine, Gaye. Cred că ar trebui să rezervi
trei locuri la primul avion care pleacă în seara asta la

36
Londra. Ştiu că mai multe companii aeriene au program ate
zboruri seara devreme. Indiferent care; fă rost de Jocuri la
un avion.
- Da, doamnă H arţe. Sun imediat. Se ridică să plece.
- Apropo, draga mea Gaye, sînt absolut sigură că Paula
se va întreba de ce ne întoarcem la L ondra mai curînd decît
s-ar fi aşteptat, O să-i spun că am. o treabă urgentă care
necesită intervenţia mea. Aş prefera să nu afle nimic despre
acest... Se opri, căutînd cuvîntul potrivit şi rîse cu
amărăciune. Cred că trebuie să-l numim complot,,,, ---
r Nici nu mă gîndesc şă-i pomenes.c ceva domnişoarei
Paula sau oricui altcuiva, exclamă Gaye cu vehemenţă.
- Şi... G a y e ,.,;
- Da, doamnă Harţe... . , , , ... 0 -i..
- Iţi .mulţumesc,. Ai procedat bine, îţi, sînt foarte rec u ­
noscătoare,
- O, doamnă H arţe, vă rog... ce altceva puteam să fac?
Numai că mi-era teamă să vă spun, fiindcă ştiam cît de mult o,
să vă afecteze.
Emma zîmbi.
- Ştiu. Acum vezi dacă poţi să faci rost de locuri la avion.
Gaye dădu din cap şi părăsi încăperea. Emma sorbi din
ceai, cu mintea împînzită de gînduri. Gînduri despre afaceri,
despre copiii şi nepoţii ei. Despre familia pe care o crescuse,
despic dinastia pe care o întcmeias.c. Ştia ce trebuie făcut
pentru a lc păstra pe toate. Dar era în stare să facă ce
trebuia? Inima începu să-i bată tare, închipuindu-şi zilele ce
vor urma. Dar ştia că va găsi cumva în ca forţa s-o facă. Se
gîndi atunci la ironia vieţii. Fiii ei făcuseră o greşeală
ireparabilă uneltind în propria ci sală de consiliu. E
adevărat că aleseseră ceea cc ci consideraseră a Ii momentul
propice, vineri seara, devreme, după ce toată lumea plecase.
Chiar şi aşa fiind, era uimită de prostia lor fără margini.
Complotul lor mai avea un cusur şi era un. cusur fatal. O
subestimaseră. Şi, în sfîrşit, printr-o întorsătură a soartci,
fusese prevenită de trădarea lor..Acum fiind pregătită, putea
face faţă situaţiei cît se poale de eficient, putea să le an­
ticipeze urm ătoarele mişcări şi să lc anuleze. Zîmbi cu
amărăciune în sinea ei. în to tdeauna riscase în afaceri şi, în
general, în viaţă şi reuşise chiar să.adune în mină un careu de

37
aşi. Norocul era încă de partea ei. Se rugă să mai fie încă,
îndeajuns de mult timp, de p artea ei.

3
HENRY ROSSITER îşi apăsă receptorul mai aproape de
ureche, ca şi cum voia s-audă mai bine vocea femeii,
concentrîndu-se asupra vorbelor ei, atent şi încordat, căci,
deşi vocea Emmei H arţe era ca întotdeauna bine modulată,
vorbea mai încet ca de obicei.
- Deci, Henry, ţi-aş fi recunoscătoare dacă ai veni la
magazin pe la unsprezece şi jum ătate. M-am gîndit că am
putea trăncăni cam o oră, apoi luăm o gustare aici, în sala de
consiliu. Bineînţeles, dacă eşti liber.
El ezită şi ezitarea lui era aproape/im perceptibilă, dar îşi
dădu seama că Emma o observase şi s'puse repede:
- E-n regulă, draga mea, vin cu plăcere.
- Mai ai o altă întîlnire de afaceri, Henry? N-aş vrea să te
încurc.
Avea, într-adevăr, o întîlnire im portantă la dejun care
fusese fixată de mult, dar n-avea de gînd să-şi jignească cea
mai importantă clientă, care se întîmpla să fie şi una din cele
mai bogate femei din Anglia, poate chiar din lume, de vreme
ce era greu de calculat exact cît preţuia cu adevărat. Ştia că
e destul de perspicace p entru a-şi da seama că avea o
întîlnire deja fixată, aşa că se abţinu să spună o mică
minciună cusută cu aţă albă şi, dregîndu-şi glasul, zise:
- Ba da, am, dar ml-e uşor s-o amîn, dacă vrei, draga
mea.
- E-n regulă. A preciez gestul tău, Henry. Deci ne vedem
la unsprezece şi jum ătate. La revedere, Henry.
- La revedere, Emma, îngînă el, dar ea închisese deja
telefonul.
Henry o cunoştea pe Em ma H arţe de aproape patruzeci
de ani; ceea ce.era de ajuns pentru a înţelege perfect că în
spatele rugăm inţilor rostite cu blîndeţe se ascundea
întotdeauna o d orinţă fermă, că rugăminţile ei erau de fapt
ordine rostite cu tonul cel mai dulce şi într-o manieră cît se
poate de ferm ecătoare. Acest farmec înnăscut o ajutase să
ajungă departe şi Henry era primul care recunoştea asta.

38
 Emm-a nu spusese nimic neobişnuit şi el nu detectase nici
o nuanţă de nelinişte sau de supărare în vocea ci şi totuşi, în
timp ce vorbeau, îl cuprinsese o presim ţire ciudată. Hcnry
nu era lipsit de perspicacitate -şi fiind bancher prin
excelentă, se adapta întotdeauna cu multă grijă la modul de
a fi al clienţilor lui, pe deplin conştient de trăsăturile lor
esenţiale, de capriciile şi slăbiciunile personalităţilor lor.
Trebuia s-o facă întrucît le administra banii şi, de obicei, şi o
mare parte din afaceri; cu ani în urm ă,'ajunsese să-şi dea
scama că oamnii foarte bogaţi poL fi şi foarte dificili, mai
ales în privinţa.banilor.
Brusc înţelese că ceea ce îl derutase era neaşteptata
invitaţie a Emiliei la dejun. Aşa ceva nu se mai întîmplasc şi
de aceea pentru el era oarecum alarmant. Ştia prea bine că
Ennna era o fiinţă care se ţinea de nişte reguli fixe. Rareori
avea întruniri la dejun şi cînd le avea, şi le program a cu grijă,
cu cîteva zile înainte. A ceastă abatere de la rutina ci
obişnuită era cu siguranţă bizară şi cu cît chibzuia mai mult
Ia acest lucru, cu atît se convingea că ceva nu era în regulă.
Şi totuşi, vorbise cu ca de trei ori de cînd se întorsese de Ia
New York, în urmă cu o săptămînă, şi Emma fusese ca de
obicei, energică şi gata să trateze afaceri, aparent
netulburată de nimic.
îşi scoase ochelarii, se lăsă pc speteaza scaunului şi se
întrebă dacă nu cumva era nemulţum ită de modul în care
banca îi adm inistra afacerile. Henry avusese întotdeauna
tendinţa de a-şi face tot felul de griji, în special în privinţa
băncii şi, în ultimul timp, această tendinţă devenise o stare
cronică. „Probabil.că există o explicaţie foarte simplă pentru
această invitaţie. E doar o impresie că ceva e în
neregulă“,mormăi el cu glas tare, oarecum enervat; totuşi,
apăsă pe butonul de intercom unicaţic şi-i spuse secretarei
să.-l roage pe O sborne să vină imediat la el.
Tony O sborne şi alţi doi funcţionari ai băncii particulare
verificau mersul afacerilor Emmei în Anglia, atît cele ale
trustului, cît şi,cele personale. Toţi erau răspunzători în faţa
Iui şi el făcea de două sau de trei ori pe săptăm înă o trecere
în revistă a afacerilor Emmei. Osborne îl muştruluia de
multe ori fiindcă îşi irosea atîta energic şi insista încontinuu
să utilizeze com putere pentru a se ocupa de averea familiei

39
H arţe. Dar Henry n-avea încredere în computere, fiind un
ins cu vederi conservatoare, chiar învechite. Mai mult de
atît, el considera că pentru supervizarea unei averi evaluate
la vreo sută de milioane de lire, plus sau minus cîteva
milioane, merita ca banca să consume un procent oricît de
mare de energie omenească. Emrna era pretenţioasă şi abilă,
probabil mai abilă, de fapt, decît toţi bancherii pe care-i
cunoştea el, inclusiv decît el însuşi. Henry trebuia să fie ab­
solut sigur că puteau răspunde oricînd la orice întrebare şi
de aceea conturile erau supravegheate zilnic. Henry voia să
aibă la îndcmînă toate aceste informaţii/ preţioase, zi şi
noapte, dacă era necesar. j
O sborne îi întrerupse şirul gîndurilor cînd bătu Ia uşă şi
se strecură în cameră. Un căţeluş înfumurat, m ult, prea
egoist şi ambiţios şi prea dichisit, se gîndi Henry privindu-1
pe tînărul din faţa lui, îmbrăcat într-un costum impecabil.
Dar la ce te poţi aştepta din partea unui bursier la Eton?
- Bună dim ineaţa, Henry.
• - Bună, Osborne.
- Frumoasă zi, nu? Cred că primăvara va veni devreme
anul acesta. Nu eşti de acord cu mine,.Henry?
- Nu sînt giruetă, mormăi Henry.
O sborne nu-nţelese poanta sau preferă s-o ignore.
Totuşi îşi luă un ton mai rece, de om care tratează afaceri.
- Vreau să discutăm despre contul Rov/e, începu Tony.
H enry ridică mina şi clătină din cap.
- Nu. acum,. Osborne. Te-am chemat fiindcă am vorbit
adineauri cu doam na H arţe. M-a rugat să trec mai tîrziU pe
lâ magazin. Totul e în ordine? Nu e nici o problemă?
- Absolut mici una! Osborne îşi manifestă ostentativ
surpriza; Totul e s te sub control.
- Presupun că ai urmărit investiţiile ei în străinătate. Te-ai
uitat ieri priu ele? H enry învîrtise între degete stiloul de pe
birou, încă oarecum tulburat şi îngrijorat.
- în to td e a u n a facem acest lucru lunea. Am verificat
investiţiile din A m erica şi Australia şi toate sînt sigure. Sitex
merge bine. S-a înregistrat chiar o ridicare a preţului, de
cînd s-a instalat noul preşedinte. Ascultă, Henry, e ceva în
neregulă? Ce se-ntîm plă?
H enry clătină din cap.

40
 - Din cîte ştiu, nimic, Osborne. D ar doresc n e a părat să
fiu absolut la curent cu toate şi bine informat, înainte de a
mă vedea cu ca. Am să mă uit împreună cu tine pe conturile
ei. Hai în biroul tău.
După o oră şi jum jătate de concentrare asupra celor mai
importante conturi ale familiei Harţe, Henry se declară pe
deplin satisfăcut de precizia şi conştiinciozitatea cu care
lucraseră Osborne şi asistenţii lui. Toate cifrele din Anglia
erau la zi, iar cifrele pentru investiţiile în străinătate ale
trustului H a rţe erau cît se putea de actuale, ţinînd seama de
fluctuaţiile pieţelor mondiale, de fusele orare diferite şi de
creşterea sau scăderea preţurilor la bursă. Fiind foarte
punctual, la unsprezece fix, Henry îşi puse paltonul său
negru, îşi luă melonul şi umbrela şi părăsi biroul. Se opri
puţin pe scara băncii, adulmecînd o clipă aerul. E ra frig, dar
era soare şi frigul era plăcut, Osborne avusese drep ta te , era
o zi frumoasă pentru luna ianuarie, ca o zi senină de
primăvară. Porni cu pas iute pe stradă, balansîndu-şi
umbrela cu dezinvoltură, un bărbat bine, înalt, de şaizeci şi
ceva de ani, sub a cărui ţinută serioasă şi demnă se ascundea
un ascuţit simţ al umorului şi o fire de crai.
Henry Rossiter avea o minte calculată, dar în acelaşi
timp sclipitoare. Era un om cultivat, fin cunoscător al
operelor de artă, colecţionar de prime ediţii rare, pasionat
după teatru şi muzică. îi plăcea să călătorească şi să vîneze,
ca un gentleman ce era, şi era maestru de vînătoare în ţinutul
unde se afla casa lui părintească. Odraslă a unei vechi şi
bogate familii englezeşti autentice, de nobili de ţară, el con­
stituia acum un bizar amalgam de principii conservatoare
caracteristice înaltei societăţi şi de sofisticare in te rn a ­
ţională. Fusese căsătorit de două ori şi actualm ente era
divorţat, ceea ce îl făcea să fie una dintre cele mai căutate
partide din Londra, foarte solicitat la toate petrecerile
elegante, căci era amuzant, ferm ecător, versat în toate
subtilităţile m ondene şi, într-un fel, un „bon vivant“. Pe
scurt, era un bărbat atrăgător şi fatal, care avea succes atît în
afaceri, cît şi în societate.
La colţul străzii, Henry făcu semn unui taxi şi se urcă în
el. Aplecîndu-se în faţă, spuse: „La Magazinele H arţe, le
rog“, şi se lăsă din nou pe spetează, relaxat şi plin de

41
speranţe că Emma n-avea de ce să se plîngă în privinţa
băncii. N-avea absolut nici un motiv. încă nu putea d e s­
co p e ri raţiunea acestei invitaţii neaşteptate, dar nu mai era
îngrijorat. Aste.a-s femeile, se gîndi el cu o exasperare
tandră, nişte făpturi imprevizibile, în cel mai bun caz.
Credea cu adevărat că femeile sînt absolut imposibile, după
ce îl derutaseră, îl zăpăciseră şi îl vrăjiseră toată viaţa. Dar
acum simţea nevoia să-şi revizuiască părerile în ceea ce o
privea pe Emma. Pur şi simplu nu putea, în ciuda oricărui
efort, s-o categorisească drept imprevizibilă sau phiar
imposibilă. Căpăţînoasă, da; şi uneori chiar neînduplecată
pînă la intransigenţă. Dar în primul rînd o ştia pe Em ma ca
pe o femeie .prudentă şi echilibrată, iar precauţia era, fără
îndoială, calitatea ei esenţială. Nu, imprevizibilă nu era
cuvîntul prin care ar caracteriza-o vreodată pe Emma.
în timp ce taxiul îşi croia drum prin traficul aglom erat în
direcţia.K nightsbridge, Henry era cu gîndul tot la Emma
H arţe. Erau prieteni şi parteneri de afaceri de mulţi ani şi
relaţiile dintre ei fuseseră.întotdeauna plăcute şi reciproc
avantajoase. întotdeauna îi fusese uşor să lucreze cu Emma,
căci avea o minte logică şi clară. Nu gîndea complicat, cum
gîndesc în general femeile şi nici n-avea mintea îmbîcsită cu
toate aiurelile muiereşti. Zîmbi în sinea lui. O dată îi spusese
că n-avea deloc o minte de femeie, că gîndea mai degrabă ca
un bărbat.„O , dar e vreo deosebire?“ îi replicase ea cu
o arecare asprime, dar pe faţa ei apăruse un zîmbet amuzat.
Pe atunci se simţise un pic jignit, căci el voise să-i facă un
compliment, avînd. în vedere proasta lui părere despre femei
sau, mai degrabă, despre capacităţile lor intelectuale.
Emma îl fermecase din prima zi cînd se cunoscuseră.
Atunci o socotise cea mai fascinantă femeie pe care o
întîlnise şi încă o mai socotea astfel. Odată, de mult, crezuse
chiar că e îndrăgostit de ea, deşi ea nu fusese niciodată
conştientă de sentimentele lui. El avea douăzeci şi p a tru de
ani, iar ea treizeci şi nouă, cea mai dorită dintre toate
făpturile, femeia mai în vîrstă, femeia cu experienţă. Avea o
înfăţişare teribil de şocantă, cu părul ei bogat care se t e r ­
mina dram atic într-un V deasupra frunţii late şi a imenşilor
ochi de un verde intens, strălucitori şi plini de viaţă.
Clocotea de energie, o energie uriaşă şi o vitalitate robustă

42
care era contagioasă şi cl se simţea întotdeauna îmbărbătat
de vivacitatea şi de incredibilul ei optimism. Era o apariţie
plină de prospeţime, care contrasta cu femeile insipide şi
încorsetate de care fusese înconjurat toată viaţa. Emma avea
un umor sardonic, o capacitate de a rîde atît de ca însăşi cîl
şi de necazurile ei, o veselie înnăscută şi o sete de viaţă pe
care Henry le găsea extraordinare. De atunci şi pînă în ziua
de azi, el fusese perm anent uluit de inteligenţa ei, de spiritul
ei de previziune şi de ferm itatea ei de neclintit. Şi fusese
întotdeauna sensibil la acel farmec natural al ei, , farmec
despre care Henry ştia că fusese în mod conştient distribuit
treptat de-a lungul anilor şi pe care ea învăţase să-l utilizeze
cu o artă desăvîrşită, exploătîndu-i cu grijă efectele pînă la
capăt, pentru a obţine rezultatele cele mai favorabile.
Era de aproape treizeci de ani consilierul ei financiar.
Intodeauna îl asculta cu atenţie, îi aprecia sugestiile şi nu se
certaseră niciodată în acest răstimp. Animat de un ciudat
simţ al proprietăţii, el era extrem de'm îndru de Emma şi de
ceea ce ajunsese ea. O mare doamnă. O reuşită fără egal în
afaceri. Era o realitate de necontestat faptul că magazinul
din Londra al Emmei H arte era mai presus decît oricare
altul din lume, nu numai ca dimensiuni, dar şi din punctul de
vedere al calităţii şi varietăţii m ărfurilor. Nu degeaba era ea
cunoscută drept una din marile regine ale negustoriei, deşi
puţini ştiau, aşa cum ştia Henry, uriaşul şi mutilantul p reţ pe
care-1 plătise pentru reuşita ei. El simţise întotdeauna că
temeliile imensului ei imperiu, răspîndit în toată lumea,
fuseseră ridicate prin jertfă de sine şi o voinţă de fier, graţie
geniului ei negustoresc, instinctului de a percepe capriciile
publicului, simţului ci infailibil de a detecta direcţiile de
dezvoltare şi curajului de a risca la nevoie. O dată îi spusese
lui Tony Osborne că m ortarul şi cărămizile din care era
alcătuit magazinul erau rodul viziunii ci grandioase,
uluitoarei ei uşurinţe de a manipula banii şi tulburătoarei ei
capacităţi de a ieşi victorioasă din cele mai imposibile
situaţii. Şi era convins de asta. D upă părerea lui Henry, ea
realizase totul singură şi magazinul din Londra, mai mult
decît toate magazinele pe care le deţinea, era dovada
supremă a forţei ei de neînvins.
- Am ajuns, spuse vesel şoferul.

43
 Henry coborî, plăti şi porni repede pe o străduţă
laterală, spre intrarea personalului şi apoi spre liftul care-1.
ducea pînă la ultimul etaj, unde se aflau birourile Emmei.
Cînd intră Henry, Gayé Sloane vorbea cu una din
secretare, în biroul de primire. îl salută cu căldură.
- Doamna H arte vă aşteaptă, spuse ea,, deschizîndu-i uşa
de la biroul Emmei şi introducîndu-1. _
Emma .şedea la biroul acoperit cu hîrtii. H enry se gîndi
că părea ciudat de fragilă acolo, în spatele biroului. îşi
ridică privirea cînd intră-el, îşi scoase ochelarii şi se sculă în
picioare., îşi dădu seama că fragilitatea ei fusese doar o
iluzie greaţă de birpul masiv, căci veni spre el cu .pasul iute-,
uşor, plină, de,..vitalitate şi cu. faţa , numai .zîmbet. Era
îm b ră ca tă elegant,, cir un taior de catifea .verde „b.outeille“,
cú o garnitură.albă şi mătăsoasă la gît, prinsă într-un,: ac. cu
smaralde, iar în urechi îi sclipeau cerceii cu smaralde.
- Henry, iubitule, ce plăcere să te văd, spuse ea, luînduH
de braţ cu tandreţe. El zîmbi şi se aplecă s-o sărute pe obraz,
gîndindu-se: Pare că se simte bine. Dar descoperi că are
ochii traşi şi că era mai palidă ca de obicei.
- Ia să mă uit la tine, dragă Emma, spuse el,
îndepărtîndu-o de el ca s-o poată privi în întregime. Rîse şi
clătină-din cap, prefăcîndu-se uluit. Va trebui să-mi spui
secretul tău, iubito. Nu ştiu cum faci, dar arăţi absolut
înfloritoare.
Em ma zîmbi.
- Formula este: muncă multă, o viaţă pură şi o conştiinţă
curată. N-ai nici tu motive să te plîngi. Şi tu arăţi minunat.
Hai, scumpule, să bem un sherry şi să trăncănim puţin. îl
conduse spre aranjam entul compus din scaune şi o canapea,
clin faţa căminului, în care duduia un foc zdravăn. Se aşezară
unul în faţa celuilalt şi Emma turnă sherry în două pahare de
cristal.
' - Să bem pentru marele om care se numeşte Emma, spuse
el, ridicînd paharul p entru a ciocni, înainte de a sorbi din el.
Emma îi aruncă, surprinsă, o privire scurtă şi rîse veselă:
- Vai, Henry! Rîse din nou, apoi spuse puţin amuzată: Cu
tot respectul cuvenit, eu nu sînt E c aterin a Cea M are şi tu nu
eşti Voltaire. Dar, oricum, îţi m ulţumesc. Presupun că a vrut
să fie un compliment.

44
 Henry avu un zîmbet larg.
- Există ceva ce să nu ştii tu, draga mea? Da, bineînţeles
că a vrut să fie tin compliment.
Emma încă rîdea.
- Nu ştiu multe, Henry dragă. D ar unul din galanţii mei
nepoţi a ajuns aici înaintea ta. Mi-a spus exact acelaşi lucru
ieri. Şi cînd l-ani complimentat pentru complimentul lui, a
avut amabilitatea de a-mi indica şi sursa. Eşti în întîrziere cu
o zi, scumpule. ' ~
Henry chicoti şi el.
- Atunci se pare că şi eu şi el gîndim la fel. Care dintre
nepoţi era? întrebă el, întotdeauna curios să afle ceva
despre numeroasa şi neconvenţional? familie a Emmei.
- Am cam mulţi, nu? spuse Em m a cu un zîmbet
drăgăstos. Cred că .zăpăcesc oamenii. E ra Alexander,
nepotul lui Elizabeth. A fost aici ieri după-am iază. Venea
din Yorkshire şi era furios foc pe unchiul lui, Kit, care se
încăpăţîncază să nu instaleze utilaje noi într-una din filaturi.
Este o acţiune costisitoare, dar cu timpul se vor economisi
mulţi bani şi producţia va creşte. A lexander avea perfectă
d reptate şi pînă la urmă am intervenit ca să împiedic o
adevărată „baie de sînge“ .
- E un băiat inteligent şi ţi-e foarte devotat, Emma
dragă. Apropo, vorbind despre Christopher... Se opri şi
zîmbi. Scuză-mă, Emma, dar n-am putut niciodată să-r spun
Kit. Deci să continui: m-am întîlnit întîm plător cu C hris­
topher acum cîteva săptărnîni şi am fost oarecum surprins
văzîndu-1 împreună cu Edwina şi Robin. Luau masa la Savoy.
Emma se relaxase privindu-1 pe H enry cu afecţiune,
amuzată de purtarea lui curtenitoare. Acum se încorda, dar
faţa îi rămase deschisă şi lipsită de orice expresie.
- Zău? Mă bucur să aud că în sfîrşit copiii mei se împacă
bine, spuse ea degajat, în timp ce înmagazina cu grijă această
informaţie în memorie.
Henry îşi aprinse o ţigară şi continuă:
- Am fost surprins rem arcînd cît de prietenos era Chris­
topher cu ceilalţi doi. Şi sincer să fiu, nu ştiam că Robin este
încă în termeni buni cu Edwina. Am crezut că a fost o
situaţie temporară, cu agitaţia aceea de acum cîţiva ani în
jurul ofertei de preluare a trustului. De fapt, n-am înţeles

45
niciodată această legătură, dragă Emma. înainte de a deveni
amici la toartă, am crezut întotdeauna că ei doi se detestă.
Dar se pare că legătura se menţine.
Emma zîmbi vag.
- Spui că riu înţelegi legătura lor, Henry, dar eu am des­
coperit cu mult timp în urmă că uneltirile sumbre şi dis­
perate creează tovarăşi de pat foarte ciudaţi. Ai dreptate.
Sigur că s-au detestat profund, dar nu s-au slăbit unul pe
celălalt din ochi nici o clipă, de cînd cu încurcătura aceea cu
trustul.
- Mmm, a fost o treabă ciudată, nu? Dar slavă Domnului
că a căzut toată afacerea. Deci, cum spuneam, mi s-a părut
destul de ciudat să-i văd pe toţi trei împreună, încheie el şi
sorbi din. shcrry, ne’o ănuind deloc ce gînduri tulburătoare
stîrnise în Emma.
Ea îl privi cu atenţie, apoi spuse foarte degajată.
- A, mie nu mi se pare chiar atît de ciudat, Henry. Ca să-ţi
spun adevărul, am aflat prin reţeaua clandestină a familiei
că trei din ei plănuiesc o întrunire a clanului de ziua mea de
naştere, minţi ea cu neruşinare. Probabil că s-au întîlnit ca
să discute detaliile.
- Parcă ziua ta era la sfîrşitul lui aprilie.
- Aşa e, scumpule. Dar nu mai sînt decît două luni pînă
atunci.
- Sper să primesc o invitaţie, spuse el. La urma urmelor,
o să ai nevoie de o escortă şi eu sînt cel mai constant a d ­
mirator al tău, de aproape patruzeci de ani.
- Vei primi, scumpule, răspunse Emma, fericită că
momentul dificil fusese depăşit cu atîta uşurinţă. Dar nu te-am
chemat aici ca să discutăm despre progeniturile mele. Voiam
să discutăm cîteva lucruri...
Sună telefonul şi Emma se ridică brusc.
- Scuză-mă, Henry. Cred că sună Paula de la Paris. E sin­
gura legătură pe care i-am spus lui Gaye să mi-o dea.
- Desigur, draga mea, spuse Henry, ridicîndu-se şi el. Ea
traversă încăperea spre birou şi el se aşeză din nou,
relaxîndu-se în faţa focului, savurîndu-şi sherry-ul şi ţigara,
cu sufletul împăcat. Emma arăta obosită, dar nu descoperise
la ea nici un semn exterior de tulburare. De fapt, i se părea
că e chiar destul de veselă. Se uită în jur, prin încăpere, în

46
timp ce ea îşi continua conversaţia telefonică. O invidia pe
Emma pentru acest birou, care semăna mai mult cu o
bibliotecă dintr-o casă impunătoare, decît cu un loc în care
se tratează afaceri. Pereţii îm brăcaţi în lambriuri, rafturile
încărcate cu cărţi, superbele tablouri englezeşti şi
frumoasele obiecte georgiene îl făceau să arate ca un loc de
refugiu elegant, pe care şi l-ar fi dorit ca birou.
Emma termină convorbirea, se ridică şi reveni alături de
el, lingă cămin. Avea în mînă un dosar cu hîrtii, care nu
scăpă privirii lui Henry. Puse dosarul pe o măsuţă de lîngă
scaunul ei şi se aşeză. Henry se lăsă pe speteaza scaunului şi
îşi mai aprinse o ţigară.
- Paula îţi transmite sărutări, Henry. E la Paris, se ocupă
de cîteva treburi la-magazin, în numele meu.
- Delicioasă fată, reacţionă Henry imediat cu o notă de
admiraţie în glas. Seamănă atît de bine cu Daisy, dulce,
deschisă şi necomplicată ca ea. Cînd se întoarce ?
Emma nu credea deloc.că Paula nu e complicată, dar se
abţinu de la orice comentariu despre nepoata ei.
- Se întoarce joi. Mai doreşti un sherry? întrebă ea
începînd deja să i-1 toarne în pahar.
- Da, mulţumesc, iubito. înainte de a vorbi cu Paula, ai
spus că vrei să discuţi cu mine cîteva lucruri. Trase cu ochiul,
curios, spre dosar. E ceva grav?
- Nu, deloc. Aş vrea să lichidez cîteva din bunurile p e r­
sonale şi m-am gîndit că te-ai putea ocupa tu de asta,
răspunse Emma. cu un ton degajat şi cu trăsăturile feţii
relaxate. Sorbi încet din pahar şi aşteptă, privindu-1 insistent
pe Henry, ştiind prea bine cum va reacţiona.
In ciuda neliniştii care-1 cuprinsese mai devreme, Plenry
fu luat prin surprindere. Nu se aşteptase deloc la aşa ceva.
Puse jos paharul şi se aplecă în faţă, în timp ce pe frunte îi
apăru o cută de îngrijorare.
- Ai probleme, Emma? întrebă el calm.
Emma îi înfruntă direct privirea.
- Nu, Henry. Ţi-arn spus că vreau să lichidez cîteva din
datorii. Din motive personale. Nu sjnt probleme. O ştii
foarte bine, scumpule. La urma urmelor, tu te 'ocupi de
majoritatea afacerilor mele'bancare.
Plenry chibzui o clipă, adunînd din nou în minte toate

47
cifrele pc care Ie examinase în dimineaţa aceea. Omisesc
cumva din neglijenţă ceva de importanţă vitală? Nu. Asta nu
era posibil. Respiră ceva mai uşurat şi îşi drese glasul.
- Da, aşa este, spuse el cu precauţie. Adevărul este că m-am
uitat prin toate conturile tale înainte de a veni aici. Totul e în
ordine. Absolut în ordine. Ca să-ţi spun drept, situaţia e mai
bună ca oricînd, încheie el cu toată sinceritatea.
- Am nevoie de ceva bani lichizi, Henry. Bani în mînă.
Din motive personale, după cum ţi-am spus. Aşa că, decît să
vînd acţiuni, am gîndit să mă debarasez de o parte din averea
imobiliară, de nişte bijuterii şi de o parte din colecţia mea de
artă.
H enry era atît de uluit, îneît pe moment îi pieri glasul,
înainte de a-şi reveni îndeajuns pentru a putea comenta
ceva, ea îi întinse dosarul. El îşi scoase ochelarii, şi-i puse pe
nas şi se uită la listele dinăuntru, şocar şi temător. în timp ce
parcurgea cu privirea lista cu bunuri, îşi aminti de
presim ţirea lui de dimineaţă. Poate că instinctul lui nu se
înşelase.
- Emma, dar toate asetea nu reprezintă doar ceva bani
lichizi, după cum îi denumeşti tu cu atîta nonşalanţă.
Bunurile astea reprezintă milioane de lire!
- Ştiu. M-am gîndit la vreo şapte, opt milioane de lire. Tu
ce părere ai, Henry dragă? întrebă ea calmă.
- Doamne Dumnezeule, Emma! Pentru ce ai brusc nevoie
de şapte, opt milioane de lire? Şi mă întrebi pe mine ce
părere am! Părerea mea este că ceva nu e în regulă şi că tu
nu-mi spui ce anume. înseam nă că ai probleme pe care eu n-am
cum să le ştiu. Ochii lui cenuşii, transparenţi aruncau seîntei
în timp ce se căznea Să-şi stăpînească furia. E ra sigur că ea îi
ascunde ceva şi asta îl enerva.
- Linişteşte-te, Henry, zise Emma. Nu te înfierbînta aşa.
Nu s-a întîmplat nimic. De fapt, am nevoie doar de şase
milioane pentru... hai să-i zicem proiectul meu personal.
Prefer să vînd aceste obiecte, de vreme ce oricum n-am
nevoie de ele. Bijuteriile nu le port niciodată. Ştii că nu prea
mă omor după diamante. Şi chiar după ce le voi vinde pe
astea, îmi rămîn mai multe dccît se cuvine să deţină o femeie
la vîrsta mea. Proprietăţile imobiliare mă stînjenesc. N-am
nevoie nici de ele şi simt că este exact momentul potrivit

48
pentru a vinde şi a realiza un profit. In fond, fac un lucru
foarte inteligent, încheie ea auLofelicitîndu-sc şi adrcsîndu-i
lui Hcnry un zîmbet graţios.
El o privi încremenit. Em ma avea talentul de a face în
aşa fel îneît toate acţiunile ei să pară extrem de pragm atice
şi, în general, asta îl înnebunea.
- Dar colecţia ta de artă, Eînma? Scumpa mea, ai investit
atîta dragoste, atîta timp şi grijă ca să aduni aceste... aceste
capodopere. Eşti sigură că vrei să renunţi la ele? Glasul lui
căpătase un ton trist, melancolic. A runcă o privire pe lista
din mîna lui. Uite ce ai trecut pe listă! Tablouri semnate: Sis-
ley, Chagall, M onet, Manet, Dali, Renoir, Pissarro, Degas.
Cîte două din fiecare. Este o colecţie fabuloasă.
- Pe care tu m-ai ajutat cu multă generozitate s-o
achiziţionez de-a lungul anilor, prin intermediul relaţiilor
tale din lumea artei. îţi sînt recunoscătoare pentru asta,
Henry. Mai mult decît vei şti vreodată. D ar vreau să lichidez.
D upă cum spui, este o colecţie fabuloasă, deci voi obţine un
preţ fabulos, spuse eă vioaie.
- Da, bineînţeles că vei obţine, confirmă Henry,
redevenind brusc bancher. D acă eşti absolut sigură că vrei
să-ţi vînd colecţia, eu pot face asta foarte uşor. Glasul lui
deveni entuziast. Chiar am un client la New York căruia i-ar
surîde să pună mîna pe aceste tablouri. Şi va plăti şi preţul
care se cuvine, draga mea. Dar, Emma, zău că nu ştiu ce să
spun. Mi se p a re că e păcat... începu să coboare tonul,
dîndu-şi seama deodată că ea îl manipulase destul de in­
teligent, abătîndu-i atenţia de la motivele p entru care voia să
vîndă.
- E-n regulă, spuse Emma în grabă, profitînd de prilej ca
să împingă şi mai departe entuziasmul lui Henry, instinctele
lui de bancher. D ar proprietăţile imobiliare din Leeds şi
Londra? Cred că blocul de locuinţe din H am pstead şi
fabricile din East E nd se vor vinde pe un preţ bun.
- Adevărat. Ca şi blocul de birouri din West End. Ai
dreptate, desigur, este un moment bun p entru vînzări. Se
concentră asupra diverselor liste pe care i le dăduse ea,
făcînd repede nişte calcule în minte. Trase concluzia că ea
subestimase valoarea generală. Tablourile, p roprietăţile i-
mobiliare şi bijuteriile îi vor aduce un cîştig de circa nouă

49
milioane de lire. Puse jos dosarul şi îşi aprinse ţigara, în timp
ce neliniştea lui creştea.
- Emma dragă, trebuie să-mi spus dacă ai probleme.
Cine altcineva să te ajute în afară de mine? îi zîmbi, întinse
mîna şi o mîngîie drăgăstos pe braţ. Niciodată nu reuşise să
ţină mult timp su părarea cu ea.
- Hcnry, dragul meu Hcnry! Nu am probleme, răspunse
Emma în maniera ei cît se poate de conciliantă şi de
liniştitoare. Ştii prea bine că n-am. Ai spus chiar tu că
situaţia n-a fost nicicînd mai bună ca acum. Se.duse şi se
aşeză lîrtgă el pe canapea şi-i luă mîna. Ascultă, Henry, am
nevoie de aceşti bani, dintr-un motiv personal. N-are
legătură cu nici o problemă. îţi jur. Te rog să mă crezi,
Henry, ţi-aş spune dacă ar fi vreo problemă. Sîntem prieteni
de atîţia ani şi am avut întotdeauna încredere în tine. îi
zîmbi, ridicînd capul spre el, folosindu-şi toată forţa de
atracţie, strîngînd din ochi în semn de afecţiune.
El îi întoarse zîmbetul şi-i strîhse mai tare mîna.
- Da. De fapt întotdeauna am av.ut încredere unul în
celălalt. Ca bancher al tău, ştiu că nu ai problem e de afaceri
sau de bani, ca atare, Emma. D ar pur şi simplu nu pot să
înţeleg de ce ai nevoie de şase milioane de lire şi de ce nu-mi
spui-pentru ce. Nu poţi să-mi spui, draga mea?
Faţa ei deveni enigmatică. Clătină din cap.
- Nu, nu pot să-ţi spun. Vrei, te rog, să te ocupi, de
dragul meu, de lichidarea acestor bunuri? întrebă ea cu cel
mai firesc ton de om de afaceri.
Henry oftă.
- Desigur, Emma. Niciodată n-a fost nici o îndoială în
privinţa asta, nu?
Ea zîmbi.
- îţi mulţumesc, Henry. Cît va dura lichidarea?
El dădu din umeri.
- Nu ştiu precis. Probabil cîtcva săptămîni. Sînt sigur că
o să pot vinde colecţia de artă chiar săptămîna viitoare. Şi
cred că am un client care ar cumpăra pentru el bijuteriile, şi
astfel vom evita o vînzarc publică. Cu p roprietăţile imo­
biliare vom rezolva, de asemenea, foarte uşor. Da, cred că va
dura o lună, cel mult.
- Excelent! exclamă Emma. Sări în picioare, se duse spre

50
cămin şi se instala cu spatele spre el.
- Nu mai fi atît de amărît, scumpule! Ştii bine că din asta
va avea şi banca de cîştigat. Şi guvernul la fel, cu toate taxele
pe care va trebui să le plătesc.
El rîse.
- Uneori cred că eşti absolut incorigibilă, Emma Harţe.
- Sînt! Sînt cea rnai incorigibilă femeie pe care o cunosc.
Acum, hai să mergem în sala de consiliu să luăm masa şi poţi
să-mi povesteşti despre ultimele tale prietene şi despre
petrecerile minunate la care ai fost la New York.
- Splendidă idee, spuse el, deşi, traversînd biroul în urma
ei, era încă tulburat de acele temeri ciudate.
A doua zi, Emma începu să se simtă rău. încă o deranja
tuşea pe care o căpătase la New York şi simţea o apăsare în
piept. Dar abia peste o săptămînă clacă, şi toată săptămîna
aceea refuză cu îndîrjire să recunoască vreun pic că e ceva în
neregulă cu sănătatea ei, de obicei robustă. Respinse cu
autoritate forfota pe care o stîrneau în jurul ei Gaye Sloane
şi fiica ei, Daisy. Refuză să se abată de la programul ei
obişnuit de lucru şi se ducea cu religiozitate la birou în
fiecare dimineaţă, la ora şapte şi jum ătate, întorcîndu-se
acasă, în Belgrave Square, la şapte seara. Întrucît era
obişnuită să lucreze în birourile ei de la magazin pînă la opt
Şi jiiiiiăîâîc şi uneori pm ă la nouă scara, considera faptul că
pleca acum mai devreme ca pe o concesie din partea ei. Dar
era singura.
U neori, la sfîrşitul cîte unei zile, cufundată în muntele
de bilanţuri, rapoarte de bursă, foi cu dividende şi docu­
mente juridice, era sfîşiată de o tuse istovitoare, care o lăsa
după cîtva timp fără putere şi apatică. Pentru Emma, această
tuse sîcîitoare era un semn rău; cu toate acestea continua,
presată de sentimentul unei maxime urgenţe. N-o frămîntau
chestiunile de rutină, căci pe acestea le rezolva repede şi cu
precizie, cu abilitatea ei caracteristică. Preocuparea ei cea
mai serioasă era concentrată asupra teancului de documente
juridice, pregătite de avocaţi la rugămintea ei. Stînd cu ele
întinse în faţă, pe uriaşul birou luminat doar de o veioză, se
revolta uneori în faţa imensei cantităţi de muncă pe care o
mai avea de făcut. Se gîndea mereu: N-o să termin! Nu mai
am timp. Şi, pe moment, mintea îi era paralizată de panică.

51
 Dar această amorţeală mentală era o emoţie trecătoare şi de
obicei îşi relua munca, citind şi făcînd'note pentru avocaţii
ei. In timp ce lucra, un singur gînd o urmărea: aceste docu­
mente trebuie să fie ireversibile, irevocabile! Trebuie să fie
inatacabile. Trebuie să fiu sigură, absolut sigură, că nu pot fi
contestate niciodată într-o curte de justiţie.
D urerile din piept şi din cutia toracică deveneau deseori
acute, aproape insuportabile. Atunci era silită să se
oprească un timp din lucru. Se ridica şi traversa luxosul ei
birou, atît de sfîşiată de durere, încît nu mai percepea pe
moment frum useţea plină de graţie, atem porală a încăperii,
o frum useţe pe care ea o crease cu răbdare şi care îi dădea
de obicei o mare satisfacţie. Deschidea micul bar şi îşi turna
cu mîinile trem urînde un coniac, apoi se odihnea cîteva clipe
pe canapeaua din faţa căminului. Nu-i plăcea în mod
deosebit gustul de coniac, dar, fiindcă o încălzea şi părea sa-i
ia pe moment durerea, îl considera un rău mai mic dintre
două rele. Şi mai important era că îi dădea putere să se
întoarcă la masa de lucru ca să continue munca la actele
juridice. In timp ce trăgea de ea, dincolo de limita fizică
suportabilă, fierbea pe dinăuntru şi îşi blestema trupul că o
trăda în aceste momente cruciale pentru ea.
Intr-o noapte, spre sfîrşitul săptămînii, lucra cu
febrilitate la biroul ei, cînd simţi brusc un imbold absolut
irezistibil de a coborî în magazin. La început, alungă ideea,
socotind-o o toană stupidă a unei femei bătrîne care se simte
vulnerabilă, dar gîndul persistă într-atît, încît nu mai putu
să-l , ignore. Era literalmente copleşită de o dorinţă
inexplicabilă, de nevoia de a străbate acele spaţii vaste de
dedesubt, pentru a se asigura parcă de însăşi existenţa lor.
Se ridică încet. Simţi fiori reci în oase iar durerea din piept
n-o părăsea. D upă ce coborî cu liftul şi vorbi cu paznicul de
serviciu, trecu prin holul care ducea la raioanele de la
parter. Ezită pe pragul raionului de galanterie bărbătească,
privind decorul spectral, cufundat în tăcere, care se
desfăşura în faţa ei. în timpul zilei, licărea sub strălucirea
uriaşelor candelabre care aruncau raze de lumină prismatică
din globurile şi lamelele lor de cristal. Acum, în umbrele şi
tăcerea nopţii, zona aceasta i se părea o pădure pietrificată,
s u s p e n d a tă în timp şi spaţiu, neînsufleţită, îngheţată, lipsită

52
 de viaţă. Tavanul boltit, cu dimensiuni de catedrală, era
acoperit de o dantelărie albăstruie, stranie şi misterioasă,
iar pereţii îmbrăcaţi în lambriuri căpătaseră un luciu p u r ­
puriu întunecat, în luminescenţa difuză a aplicelof de pe
pereţi. Se deplasă fără zgomot pe podeaua acoperită din
abundenţă cu covoare şi ajunse la spaţiile afectate alimen­
telor, o serie de încăperi imense, dreptunghiulare, care
dădeau una într-alta prin nişte arcade cu deschidere largă,
care. aminteau vag de arhitectura monastică medievală.
Pentru Emraa, raioanele alimentare, reprezentaseră
întotdeauna nucleul magazinului, căci iniţial, ..ele
constiuiiscră începutul a .tot ce era aici, micuţa sâmînţă din
care prinsese viaţă reţeaua de Magazine H arţe şi se dezvol­
tase, pînă ce devenise puternicul imperiu de afaceri care era
astăzi. în contrast cu celelalte zone. ale magazinului, a ic i,'
noaptea, ca şi ziua, întreaga garnitură de candelabre sclipea
grandioasă şi rece, picurînd lumină din tavanele boltite ca
nişte stalactite gigantice care răspîndeau în spaţiile
alăturate o luminozitate pură şi strălucitoare. Lumina era
reflectată' înapoi de pereţii îmbrăcaţi în ceramică albastră şi
albă, de tejghelele acoperite cu marmoră, de etajerele de
sticlă, de frigiderele din oţel strălucitor, de pardoseala
acoperită cu gresie albă. Emma se gîndi că erau la fel de
curate, dc frumoase şi dc pure ca nişte vaste şi tăcute peisaje
de iarnă, strălucind sub un soare puternic şi a-Spru. Umblă
din sală în sală, trecînd în revistă nenumăratele rafturi a ra n ­
jate cu multă fantezie, pline cu alimente, cu produse pentru
gurmanzi, cu delicatese importate din toată lumea, cu
bunele şi sănătoasele mărfuri englezeşti şi o uluitoare
varietate de vinuri şi băuturi alcoolice. Emma era peste
măsură de rnîndră de tot ceea ce vedea. Ea ştia că nu existau
asemenea raioane cu alimente în nici un magazin din lume şi
zîmbi pentru sine c u o totală şi profundă satisfacţie. Fiecare
sală era expresia bunului ei gust instinctiv, a programării ei
inspirate şi a achiziţiilor ei perseverente; în întreaga iera r­
hie a în treprinderilor Harţe, nimeni în afară de ea nu putea
revendica crearea lor. într-adevăr, era atît de copleşită de
acest sentiment de satisfacţie şi de bunăstare, îneît, efectiv,
o lăsă şi durerea din piept.
Cînd ajunse la raionul de mezeluri, îi apăru brusc în faţa

53
 ochilor imaginea primului ei magazin din Leeds, o* imagine
limpede şi realistă pînă la cel mai mic amănunt, atît de
captivantă, incit o ţintui pe loc. Acel mic magazin, din care
izvorîse tot ce era aici; cit de lipsit de pretenţii şi de insig­
nifiant era, în comparţie cu acest edificiu elegant Care
respira numai bogăţie şi rafinament! Stătea absolut
nemişcată, atentă, încordată, ascultînd parcă, în liniştea
acelei nopţi, sunete de demult. Amintiri uitate, nostalgice şi
pregnante o năpădeau din nou, cu multă forţă şi claritate.
Ieşind din ceaţă şi uitare, imaginile căpătau forme vii.
Trecîndu-şi mîinile peste tejgheaua de stejar lustruit, i se
păru , că degetele ei atingeau suprafaţa de scîndură bine
frecată a tejghelei din vechiul magazin. Simţea mirosul
înţepător de săpun cu formol pe care-1 folosea zilnic ca să
spele în magazin; auzea clinchetul discret cu care se des­
chidea zăngănind casa de bani demodată, cum părată la mîna
a doua, prin care îşi anunţa m odestele ei vînzări.
Ah, cît iubise acel mic magazin, sărac, înghesuit, plin
ochi cu geamuri şi conserve făcute de ea, cu sticle cu mentă
şi borcane de piatră cu m urături şi condimente. „Cine ar fi
crezut că va deveni ceea ce este acum?“ spuse Emma cu glas
tare şi îşi auzi ecoul vocii întorcîndu-se la ea, în liniştea sălii
pustii.. „Unde am găsit atîta energie?“ Pentru moment,
rămase absolut uluită. Nu se gândise de mulţi ani la
realizările ei,-întotdeauna prea preocupată de afaceri, ca să-şi
irosească vremea cugetînd la succesul ei. Lăsase de mult
toate acestea pe seama concurenţilor şi duşmanilor ei. Din
cauza duplicităţii şi cruzimii lor, nu vor fi niciodată în stare
să înţeleagă că reţeaua de magazine H arţe fusese clădită pe
nişte elemente fundamentale cum erau cinstea, curajul
însufleţit, răbdarea şi sacrificiul.
Sacrificiul. Cuvântul acesta era captiv în creierul ei ca o
muscă prinsă într-un chihlimbar. Căci făcuse într-adevăr
sacrificii uriaşe pentru a realiza acest succes fără egal,
uriaşa ei avere şi puterea ei incontestabilă în lumea
afacerilor internaţionale. Renun (ase la tinereţe, la fam ilie, la
viaţa de fam ilie, la o mare parte din fericirea ei personală, la
tot tim pul ei liber şi la alte nenumărate mici, frivole, dar
necesare plăceri de care se bucura majoritatea femeilor. îşi
dădu seama, cu o imensă înţelegere, de amploarea

54
neîmplinirilor ei ca femeie, soţie şi mamă. Em ma lăsă
şuvoiul de lacrimi să curgă nestăvilit şi o parte din suferinţa
ei se scurse o dată cu el.
încet, încet, lacrimile se opriră. în timp cc-şi revenea,
încercînd să se liniştească, Emiliei nu-i trecu prin minte că
renunţase de bună voie la toate lucrurile pentru care suferea
acum, minată de ambiţia ci fără ele margini şi de o dorinţă
copleşitoare de a se simţi în siguranţă, un sentiment care-i
părea mereu inabordabil, oricît de bogată devenea. Era în
caracterul ei o dicotomie căreia nu reuş'ise niciodată să-i
facă faţă. Dar în noaptea aceasta o ocoleau asemenea
gînduri, fiindcă se lupta cu senzaţia neobişnuită de irosire,
cu sentimentul singurătăţii şi al disperării în care se
împleteau şi remuşcările.
în scurt timp, îşi recăpătă total stăpînirea de sine şi se
îngrozi la gîndul că se lăsase în asem enea hal p radă unor sen­
timente negative şi autocompasiunii; dispreţuia slăbiciunea
la alţii şi era un sentiment care nu-i era familiar în ceea ce o
privea. Se gîndi furioasă: Trăiesc aşa cum eu singură mi-am
aşternut. Nu pot schimba nimic acum. Trebuie pur şi simplu
să merg aşa pînă Ia capăt.
îşi reveni, îndreptîndu-şi spatele şi, luîndu-şi o ţinută
demnă. Se gîndi: Am investit prea mult din mine în toate
astea. N-am să le las pe mîini nepricepute,nedem ne de ele,
nepăsătoare, care să distrugă totul. Sînt în d re p tăţită să ur­
z e s c . comploturi, să folosesc tot felul de stratagem e şi de
manevre. O fac nu numai în numele trecutului şi în numele a
tot ceea ce in-a costat pe m ine, dar şi în numele viitorului şi
al tuturor celor care muncesc aici şi se mîndresc ca şi mine
cu acest magazin.
Evenimentele din ultimele săptămîni îi dovediseră că în
familia ei se vor ivi mari disensiuni asupra modului în care
vor fi conduse afacerile şi în care va fi îm părţită averea după
m oartea ei, dacă, înainte de a muri, nu-i neutraliza pe
membrii dizidenţi ai familiei. Va finaliza ultimele documente
juridice care vor împiedica dezm em brarea acestui magazin
şi a vastului ei imperiu de afaceri; documente întocmite cu
grijă, care vor garanta păstrarea n e a lterată a tot ce era aici,
a imensei sale averi personale precum şi tre c ere a ei în
mîinile celor ce li se cuvine, aleşi de ea.

55
 în dimineaţa următoarei zi de luni, durerea din piept
devenise atît de puternică şi respiraţia atît de grea, încît
Emma n-a mai fost în stare să se scoale din pat. Abia atunci
o lăsă pe Paula să-l cheme pe doctorul Rogers, medicul ei
din Londra. în week-end-ul trecut, cele mai multe docu­
mente fuseseră semnate cu martori şi sigilate; acum Emma
simţea că îşi putea perm ite luxul de a fi bolnavă. După ce o
consultă, doctorul Rogers se retrase într-un capăt al d o r­
mitorului împreună cu Paula şi glasurile lor şoptite abia se
auzeau. Emma reuşi să audă cîteva cuvinte, dar nu era
nevoie să tragă cu urechea; bănuia de cîteva zile că făcuse
din nou pneumonie şi ceea ce reuşi să audă contribuia la
confirmarea propriului ei diagnostic. în aceeaşi dimineaţă,
mai tîrziu, o duseră cu ambulanţa la Clinica Londoneză, dar
nu înainte ca ea să-i smulgă Paulei promisiunea că îl va
aduce pe Henry Rossiter s-o vadă chiar în ziua aceea. Henry
ajunse după-amiază tîrziu şi se îngrozi găsind-o cu un tub de
Oxigen, înconjurată de tot felul de aparate şi de infirmiere
antiseptice şi scrobite şi de medici care se agitau preocupaţi
în jurul ei. Ea zîmbi în sinea ei văzîndu-i paloarea feţei şi
privirea îngrijorată, care-1 trăda aşa de uşor, fiindcă ştia cît
de dependent era Henry de ea sau, mai exact, de afacerile ei.
El îi strinse mîna şi-i spuse că se va însănătoşi repede. Ea
încercă să-i răspundă la strîngerea lui de mînă, dar se simţea
atît de slăbită, încît mîna ei abia de se mişcă într-a lui. Făcu
un imens efort ca să-l întrebe în şoaptă dacă totul va fi în
regulă. D ar el o înţelese greşit, crezînd că se referă la ea
însăşi, cînd, de fapt, ea întrebase de lichidarea bunurilor ei,
de care se ocupa Henry. El continua să-i spună vorbe
liniştitoare, asigurînd-o iarăşi şi iarăşi că se va întoarce în
curînd acasă, pînă ce ea se indignă, clocotind de o furie
neputincioasă.
Atunci îşi dădu ea seama că era absolut singură, aşa cum
fusese întotdeauna, cînd se iviseră problem e însemnate. In
toate vicisitudinile vieţii, ori de cîte ori se confruntase cu
cele mai grave probleme ce se pot imagina, fusese total
abandonată şi silită astfel să depindă numai de propriile ei
resurse. Iar acum ştia că nu se putea bizui decît pe ea însăşi

56
pentru a duce la bun sfîrşit puţinele sarcini care-i mai
rămăseseră pentru, a garanta menţinerea imperiului şi a
dinastiei ei. Pentru a reuşi, trebuia să trăiască şi se hotărî
atunci să nu se lase doborîtă de această boală absurdă, care-i
atacase trupul slăbit de femeie bătrînă; va trăi şi va respira
chiar dacă asta i-ar irosi toată puterea. îşi va sili fiecare
dram de voinţă să îndure. Va fi, fără îndoială, cel mai mare
efort de voinţă pe care-1 făcuse vreodată, dar se va. fo rţa să
trăiască.
Totuşi acum era obosită, atît de obosită... Auzi undeva,
vag, de departe, cum infirmierele îl rugau pe Henry Rossiter
să plece. I Se dădură nişte medicamente şi-i puseră din nou
tubul cu oxigen. închise ochii. O cuprinse somnul şi a d o r­
mind, se simţea tot mai tînără. Era din nou tînără, avea doar
şaisprezece ani, era din nou în Yorkshire, alergînd pe
colinele ei dragi, care se înălţau deasupra satului Fairley,
pînă la Acoperişul Lumii. Iarba neagră şi ferigile i se frecau
de picioare, vîntul se rătăcea în fustele ei lungi şi i le înfoia,
iar părul ei era un şuvoi de panglici de mătase care zburau în
urma ei în timp ce alerga. Cerul era albastru ca florile de
cicoare, iar ciocîrliile se roteau şi se întorceau spre chipul
soarelui. îl vedea pe Edwin Fairley în picioare, lîngă stîncile
uriaşe, la umbra steiurilor de deasupra văii Ramsden. Cînd o
văzu, el îi făcu cu mîna şi continuă să se caţere spre marginea
de stîncă unde şedeau ei întotdeauna, protejaţi de vînt,
cercetând cu privirea lumea care se întindea sub ei, pînă
departe: „Edwin! Edwin! Aşteaptă-niă!“ strigă ea, dar glasul
ei se pierdu în bătaia vîntului şi el n-o auzi. Cînd ajunse pe
vîrful Ramsden, răsufla din greu şi faţa ei palidă se înroşise
de efort. „Am alergat atît de tare, că am crezait că o să m or“,
spuse ea gîfîind, în timp ce el o ajută să se urce pe marginea
stîncii şi îi zîmbi. „Tu n-ai să mori niciodată, Emma. Noi o să
trăim veşnic, aici pe Acoperişul Lumii“. Visul se frăgmetă în
sute de bucăţele minuscule şi încet, încet, dispăru, în timp ce
ea se cufundă într-un somn adînc.

57
 4
EMMA SCĂPA CU VIAŢĂ. Toată lumea spuse că era
un miracol că o femeie de şaptezeci şi opt de ani a putut
supravieţui unui al doilea atac de bronho-pneumonie şi
diverselor complicaţii care o însoţiseră de data aceasta. De
asemenea, toţi şi-au exprimat uimirea faţă de incredibila ei
capacitate de recuperare, care îi îngăduise să părăsească
după trei săptămîni Clinica Londoneză. Emîna nu spuse
.nimic Cînd i se relatară aceste comentarii. Zîmbi doar enig­
matic şi se gîndi în sinea ei: Nu-şi dau seama că voinţa de a
trăi este cea mai puternică forţă din lume:
După două zile de odihnă cu de-a sila în casa ei din
Belgravia, părăsi nerăbdătoare patul şi încălcând sfaturile
medicilor, se duse la magazin. Nu era deloc un gest nebunesc
de sfidare, cum părea la prima vedere, căci, deşi voluntară
din fire, nu era nesăbuită, dar îşi cunoştea foarte bine o r­
ganismul şi' ştia să-şi drămuiască forţele cu multă precizie.
Iar acum ştia că e pe deplin restabilită. Toţi angajaţii ei o
primiră cu multă căldură, majoritatea ţinîncl la ea. Revenirea
ei bruscă li se p ăru firească. Doar Paula se învîrtea nervoasă
în jurul ei p e rp e lindu -seîngrijorată şi preocupată.
- Aş dori foarte mult să nu te mai agiţi atît, scumpo,
spuse Emma vioaie, în timp ce Paula o urmă în birou,
bombănind că îşi pune sănătatea în pericol. Emma îşi scoase
de pe ea paltonul din tweed cu garnitură de blană. Rămase
cîteva clipe în picioare lîngă cămin, încălzindu-şi mîinile,
apoi traversă încăperea cu mersul ei energic dintotdeauna,
cu paşi sprinteni, cu o ţinută dreaptă şi autoritară.
Şocul şi neagra disperare care o doborîseră după ce
Gaye îi dezvăluise uneltirile copiilor ei se domoliseră, într-
adevăr treptat şi dureros, dar se domoliseră. Cumplitele
învinuiri ce puteau fi deduse din acea blestemată
conversaţie înregistrată pe bandă şi faptul că ea acceptase
trădarea lor îi căliseră şi mai mult sufletul. Acum vedea
lucrurile cu o obiectivitate rece şi clară, exact aşa cum erau,
necamuflate de emoţii inutile. Cît timp zăcuse, trăgînd de
voinţa ei de fier şi luptîndu-se cu străşnicie să trăiască, se
împăcase cu ea însăşi. Şi într-o bună zi, o pace adîncă pogorî

58
asupra ei, ca un torent de lumină caldă şi strălucitoare, care
o alina şi-i reda forţa lăuntrică. Era ca şi cum încleştarea ei
cu moartea i-ar fi întărit sufletul şi curajul ei neînfricat. îşi
recăpătase vitalitatea, la care se adăuga acum o linişte
senină care o învăluia ca o carapace protectoare.
îşi reluă poziţia în spatele masivului birou georgian
sculptat, din nou stăpînă pe domeniul ei. îi zîmbi afectuos
Paulei.
- Sînt total restabilită, să ştii, spuse ea vioaie, ca s-o
liniştească. Şi întrmdevăr aşa şi arăta, deşi aceasta se datora
în parte unui artificiu de care se folosise destul de inteligent
în dimineaţa aceea. Observînd paloarea feţei şi ridurile de
oboseală din jurul ochilor şi a gurii, cînd îşi alesese
îmbrăcămintea evitase culorile sobre pentru care avea în
general slăbiciune şi îşi luase din şifonier'o rochie coraille
aprins. E ra din lînă fină, avînd o croială simplă, cu un guler
drapat în formă de glugă, care cădea în falduri feminine în
jurul gîtului. Era pe deplin conştientă că îndulcind linia
gîtului şi folosind culoarea aceea caldă crease un contrast
avantajos cu faţa, completînd efectul cu cîteva farduri apli­
cate cu grijă. Degaja un aer de sănătate robustă care nu-i
scăpă Paulei.
Paula îşi dădu seama că impresia aceasta era creată
oarecum artificial, sesizînd întotdeauna num eroasele şi
variatele stratageme folosite de bunica ei cînd voia să
amăgească. Zîmbi în sinea ei. Bunica ei era atît de vicleană
uneori! Şi totuşi, Paula simţea în Emma şi o vibraţie
autentică, o nouă energie, o nouă determinare. Cercetînd-o
cu atenţie, trebui să recunoască totuşi că Emma părea a fi
din nou ea însăşi. Ba chiar mai mult de atît, se gîndi ea, parcă
întinerise cu totul.,îi zîmbi bunicii şi spuse cu blîndeţe, deşi
cu un ton mustrător:
- Te cunosc eu pe dumneata, bunico. O să faci mult prea
multe. Nu trebuie să te oboseşti prea mult din prim a zi.
Emma se lăsă pe speteaza scaunului, recunoscătoare că
trăieşte şi că^e din nou pe picioare, capabilă-să se întoarcă la
treburile ei. în clipa aceea era dispusă să încuviinţeze orice.
- A, nu, scumpo, spuse ea repede. Am doar de dat cîteva
telefoane, să-i dictez ceva lui Gaye şi cam asta-i tot. O să fiu
indulgentă cu mine însămi. îţi promit.

59
 - E-n regulă, spuse Paula rar, întrebîndu-sc dacă într-
adcvăr vorbea serios. Bunica ci era în stare să se lase prinsă,
Fără să-şi dea seama, în iureşul activităţilor zilnice de la
magazin. Sper că o să-ţi ţii promisiunea, adăugă Paula, cu o
expresie sobră pe faţă. Acum trebuie să mă duc la o întrunire
cu achiziţionerul de modă pentru raionul de confecţii de lux.
Mai trec să te văd mai tîrziu.
- A propo, Paula, m-am gîndit să mă duc lă Pennistone
Royal în week-end-ul următor. Sper să p o ţi veni cu mine, îi
strigă Emma de-a curmezişul încăperii.
Paula se opri în uşă şi o privi peşte umăr.
- Bineînţeles! Mi-,a,r face plăcere, strigă ea, luminîndu-i-se
privirea, Cînd ai de gînd $ă pleci ?
- De mîine într-o săptăm înă. Vineri, în zori. Dar discu­
tăm mai tîrziu. v;
- Minunat. D upă întrunire, îmi fac ordine pe birou şi
amîn toate întrevederile de azi. N-am nimic p rea im portant
pe agendă, aşa că pot să merg cu dum neata cu maşina.
- E-n regulă. Vino să bei ceaiul cu mine după-am iază la
patru şi ne putem face planurile.
Paula dădu din cap şi ieşi din birou, cu un zîmbet radios
pe faţă, gîndindu-se la perspectivele unui week-end în
Yorkshirc. Simţea, de asemenea, o imensă uşurare la gîndul
că bunica ei era îndeajuns, de înţeleaptă ca să-şi
prelungească puţin convalescenţa dueîndu-se la casa ei de la
ţară, din nord.
Emilia se ţinu de cuvînt. Se ocupă de o parte din
corespondenţa urgentă şi avu o scurtă întrevedere cu Gaye şi
una cu David Amory, soţul lui Daisy şi'tatăl Paulei, care era
şi director adjunct al reţelei de magazine H arţe. Emma îl a d ­
mira pe David şi avea o încredere oarbă în el, căci el era cel
care purta greaua povară a administrării zilnice a
magazinelor. Tocmai dădea ultimul telefon din după-am iaza
aceea, cînd Paula intră în birou cu o tavă eu ceai. Rămase
lîngă uşă şi îi aruncă Emmei o privire întrebătoare, spunînd
încet:
- Pot să intru ?
Emma dădu din cap, făcîndu-i semn să intre, cu o
mişcare nerăbdătoare a mîinii, în timp ce continua să
vorbească. .

60
 - Foarte bine, deci aşa rămîne. Soseşti sîmbătă. La
revedere. închise telefonul şi traversă camera spre cămin,
unde Paula şedea în faţa măsuţei joase şi turna ceai;
Emrna se aplecă în faţă să-şi încălzească mîinile şi spuse:
- E cea mai bolşevică dintre ei şi nu eram sigură că va ac­
cepta. Dar a acceptat. Ochii ei verzi sticliră în lumina focului
şi zîmbetul vag de pe faţa ei era dispreţuitor. Practic n-a
avut încotro, îngînă ea ca pentru sine în timp ce se aşeză.
- Cine, bunico? Cu cine vorbeai? întrebă Paula
întinzîndu-i o ceaşcă cu ceai.
- Mulţumesc, drăguţo. Mătuşa ta. Edwina. La început a
spus că nu ştie dacă îşi poate modifica programul. Emma rîse
cu cinism. Totuşi a mai chibzuit şi s-a decis pînă la urmă să
vină la Pennistone Royal. Va fi o adevărată reuniune de
familie. Vin toţi.
Paula ţinea capul aplecat deasupra tăvii cu ceai.
- Cine, bunico? La cine te referi? întrebă ea, derutată pe
moment.
- Vin toţi. Mătuşile, unchii şi verii tăi.
O umbră trecu pe faţa Paulei. -
- De ce? strigă ea mirată. De ce trebuie să vină to ţi0.
Doar ştii că o să iasă scandal. întotdeauna iese. Făcu ochii
mari şi pe faţa ei se citea o groază autentică.
Pe Emma o surprinse reacţia Paulei. O privi calmă, dar
spuse cu un ton tăios:
- Mă îndoiesc! Sînt chiar foarte sigură că toţi se vor com­
porta cît se poate de bine. Gura Emmei căpătă pe moment o
expresie ce semăna cu un zîmbet satisfăcut. Se lăsă pe
speteaza scaunului, îşi încrucişă botărîtă picioarele şi sorbi
din ceai, cu un aer nonşalant şi lipsit de griji. O, da, sînt ab­
solut sigură de asta, Paula, încheie ea ferm, zîmbetul ei
satisfăcut prefăcîndu-se într-un surîs larg - ce degaja
siguranţă de sine.
- Ah, bunico, cum de-ai putut face aşa ceva? strigă Paula
şi-i aruncă Emmei o privire mustrătoare. Am crezut că o să
ne putem bucura de un week-end plăcut şi odihnitor. Tăcu şi
îşi muşcă buza. Acum totul este ratat, continuă ea cu un tot
acuzator. N-am nimic cu verii, dar ceilalţi... Of! Kit şi Robin
şi ceilalţi nu pot fi su portaţi toţi la un loc. Se strîmbă,
gîndindu-se la perspectiva de a petrece un week-end cu

61
mătuşile şi unchii ei.
- Te rog, ai încredere în mine, scumpo, spuse Emma cu o
voce blîndă, şi atît de convingătoare, încît neliniştea Paulei
începu să se risipească.
- Bine, e-n regulă, dacă dumitale îţi face plăcere. Dar e
atît de curînd după boala dumitale. Crezi că poţi suporta o
casă plină cu... oameni? Abia mai putea vorbi, glasul i se
poticnea, nefericită şi brusc neajutorată.
- Dar nu sînt nişte simpli oameni, scumpo! Sigur că nu!
Nu putem să-i dispreţuim în halul ăsta! In fond, ei sînt
familia mea.
Paula fixa cu privirea ceainicul, uşor tulburată. O săgetă
pe Emma cu o privire scurtă căci detectase în glasul ei tonul
acela cinic. Dar chipul Emmei era lipsit de orice expresie, nu
dezvăluia nimic. Pune ceva la cale, se gîndi Paula puţin
alarmată. D ar alungă repede ideea, mustrîndu-se că era atît
de bănuitoare. îşi compuse un zîmbet senin şi spuse:
- De fapt, mă bucur că vin mama şi tata. Cred că nu i-am
văzut de un secol, dacă am fost tot timpul pe drumuri. Ezită,
se uită la Emma iscoditoare, apoi întrebă precipitată: De ce
ai invitat toată familia, bunico?
- M-am gîndit că va fi plăcut să-mi văd toţi copiii şi
nepoţii după boală. Nu mă văd îndeajuns cu ei, scumpo,
sugeră ea cu blm dcţe, apoi o întrebă: Nu crezi ?
Întorcîndu-i privirea ei fermă, Paula îşi dădu brusc
seama, şocată, că în ciuda glasului ei blînd, ochii bunicii erau
reci şi duri ca marele smarald McGill care sclipea pe degetul
ei. Paula îşi simţi inima străpunsă de un fior de spaimă
adevărată căci recunoscu acea privire. Era inflexibilă şi în
acelaşi timp periculoasă.
- Nu, nu cred că te vezi îndeajuns cu ei, bunico, spuse
Paula, atît de încet, încît era aproape o şoaptă, neîndrăznind
să sondeze mai adînc şi totodată nedorind să i se confirme
bănuielile. Şi aici se încheie conversaţia.
După o săptămînă, în zorii zilei de vineri, plecară din
Londra spre Yorkshire, părăsind capitala pe o burniţă rece.
Dar cînd Rolls Royce-ul pătrunse pe autostrada modernă,
care înlocuise marea şosea nordică, intrară într-o zonă mai
senină. Ploaia încetase şi razele soarelui începeau să se
cearnă prin norii cenuşii. Smithers, şoferul Emmei de vreo

62
 cincisprezece ani, cunoştea drumul ca pe dosul palmei,
anticipînd porţiunile rele, curbele şi denivelările, încetinind
cînd era nevoie, accelerînd cînd şoseaua se aşternea lină şi
liberă în faţa lor. Emma şi Paula sporovoiră despre tot felul
de fleacuri o bucată de drum, dar în cea mai mare pa rte a
timpului Emma moţăi, iar Paula se gîndea îngrijorată la
week-end-ul viitor pe care, în ciuda faptului că bunica ei o
asigurase de contrariu, îl întrezărea ca pe un coşmar. Se uita
posomorîtă pe geam, frămîntată de gîndul la mătuşile şi un­
chii ei.
Kit, înfumurat, condescendent şi, în ochii Paulei, un tip
viclean şi ambiţios, a cărui ură faţă de ea, neexprimată în
cuvinte, era străveziu deghizată sub o pojghiţă de
amabilitate forţată. Şi va fi însoţit de June, soţia lui rece şi
frigidă, pe care ea şi vărul ei, Alexander, o porecliseră în
joacă, „D ecem brie“ în copilăria lor. Era o femeie care te
îngheţa, total lipsită de umor, care devenise de-a lungul
anilor oglinda insipidă a lui Kit. Apoi mai era unchiul Robin,
cu totul altă mîncare de peşte. Frumos, caustic, cu vorba lină
şi de o stranie decadenţă. Paula îl considerase întotdeauna o
reptilă periculoasă şi, în ciuda farmecului şi rafinamentului
său, îi p roducea repulsie. Nu-1 înghiţea mai ales pentru că o
trata pe soţia lui, Valerie, o fiinţă destul de drăguţă, cu un
dispreţ glacial, purtîndu-se cu ea aproape cu cruzime-.
M ătuşa Edv/ina era pentru ea o persoană a proape necu­
noscută, căci Edwina îşi petrecea aproape tot timpul
cufundată în apă pînă la genunchi, cu caii ei, în smîrcurile Ir ­
landei. Paula şi-o amintea ca pe o femeie respingătoare,
snoabă, plicticoasă şi acră. Mătuşa Elizabeth era frum oasă şi
amuzantă şi plină de energie, dar era uneori imprevizibilă şi
toanele ei o călcau pe nervi pe Paula.
Paula pftă. Desluşi cu ochii minţii imaginea minunatei
case bătrîneşti de la Pennistone Royal, atît de plină de
căldură şi de frumuseţe, pe care o iubea la fel de mult ca
Emma. Se închipui călărind pe calul ei, urcînd spre coline, în
aerul proaspăt şi curat; apoi, văzu pe neaşteptate chipul lui
Jim Fairley. închise ochii şi i se strînse inima. N-ar trebui să
se gîndească }a el. Nu trebuie să se.gîndească la el. Se apără
de emoţiile răscolitoare, deprimante, care o sfîrşeau ori de
cîte ori o năpădea amintirea lui.

63
 Paula deschise ochii şi se uită pe geam. alungîndu-I
hotărîtă din minte pe Jim Fairley. Dragostea ei. Singura ei
dragoste. Şi îi era interzisă din cauza trecutului bunicii. Ceva
mai tîrziu se uită la ceas. Trecuseră de mult de Grantham şi
se îndreptau spre Doncaster, realizînd un timp excelent.
Circulaţia era destul de degajată, fiind foarte devreme. Se
instală iarăşi confortabil pe locul ei şi închise ochii.
O jumătate de oră mai tîrziu, Emnia tresări şi îşi
îndreptă spatele, complet trează şi vioaie. Se deplasă puţin
ca să se uite pe geam, zîmbind liniştită în sinea ei.
întotdeauna ştia cînd intra în Yorkshire. Aici erau rădăcinile
ei; oasele ei reacţionau dintr-un instinct atavic şi un simţ al
locului. Locul ei. Singurul loc care era cu adevărat al ei.
Parcurseră în viteză autostrada, depăşind toate orăşele
binecunoscute: Doncaster, Wakefield şi Pontefract. Şi, în
sfîrşit, ajunseră în Leeds. Cenuşiul, tristul şi totuşi p u te r­
nicul şi bogatul Leeds, pulsînd de o energie trepidantă, unul
din marile centre industriale ale Angliei, cu fabricile sale de
confecţii, filaturile de lînă, turnătoriile sale, uzinele de ci­
ment şi marile sale tipografii. Oraşul ei. Sediul puterii ei,
temelia reuşitei şi a marii ei averi. Trecură pe lîngă clădiri şi
fabrici aflate în posesia ei şi pe lîngă imensul magazin
universal care purta numele ei, încetinind apoi, pentru a-şi
croi drum prin traficul matinal aglomerat din centrul
oraşului, apoi ieşiră din nou la drum deschis, îndreptîndu-se
spre sate.
Peste o oră, trăgeau în curtea pavată cu pietre de la Pen-
nistone Royal. Emma sări efectiv din maşină. E ra un frig
aprig şi un vînt pătrunzător bătea dinspre coline. Şi totuşi,
pe cerul albastru ca de cobalt, se zărea sfera aurie a soarelui
şi narcisele de martie se legănau în bătaia vîntului ca nişte
plute galbene strălucitoare pe fundul peluzelor .verzi, bine
tunse, care se întindeau pînă jos, departe, la iazul cu nuferi,
sub nivelul terasei pavate cu dale. Emma trase în piept o
gură de aer. Era îmbibat cu mirosul pătrunzător de ferigă şi
de turbă de pe coline, de pămînt umed şi verd e a ţa care
dădea să iasă, vestind primăvara după o iarnă grea. Plouase
cu o noapte înainte şi deşi era la amiază, rouă încă mai stătea
pe copaci şi pe tufişuri, dîndu-le o nuanţă irizată în lumina
aceea rece a nordului.

64
 Ca de obicei, Emma privi în sus, spre casă, în timp ce se
îndrepta spre ea împreună cu Paula. Şi din nou o impresipnă
profund frumuseţea ei impunătoare, o frumuseţe tipic
englezească, căci nicăieri altundeva nu s-ar fi putut înălţa
atît de semeţ o asem enea casă, atît de bine armonizată cu
peisajul înconjurător. începuturile sale îşi aveau rădăcinile
în secolul al şaptesprezecelea; avea o demnitate maiestoasă,
izvorîtă din îmbinarea arhitecturii renascentiste cu arhitec­
t u r a iacobină, idestructibilă şi eternă, cu străvechile sale tur­
nuri crenelate şi cu ferestrele sale cu sprosuri de plumb,
care licăreau sumbru pe fondul pietrelor cenuşii mîncate de
vreme. Dar această grandoare avea în ea o anumită
moliciune şi-chiar şi chipurile garguilor ieşite în afară, roase
de trecerea secolelor, nu mai erau înfricoşătoare. Nu
întîrziară mult pe terasă. Deşi strălucea atît de frumos,
soarele nu dădea căldură şi vîntul care sufla peste văi
dinspre M area Nordului avea în el o anumită asprime. Cu
toate că era o zi minunată, în care se simţea prospeţim ea
primăverii, vremea era' înşelătoare. Emma şi Paula urcară
repede scara, trecînd pe lîngă gardul viu, tuns cu grijă, care
se profila pe fondul peluzelor catifelate ca nişte semeţe sen­
tinele din vremuri demult apuse.
înainte de a ajunge la impunătoarea uşă de stejar, aceas-
t 2 ss deschiss hîildc. u p u T u p C SC
piatră, cu faţa numai zîmbet.
- Vai, doamnă! strigă ea-emoţionată, repezindu-se să
strîngă mîna întinsă a Emmei. Am fost atît de îngrijoraţi
pentru dumneavoastră! Slavă Domnului că v-aţi făcut bine.
Ce bucurie să vă avem iar printre noi! Şi pe dumneavoastră,
domnişoară Paula. Se umplu iarăşi toată de zîmbete şi le zori
să intre în casă. Intraţi, intraţi, nu mai staţi în frig.
- Nu pot să-ţi spun cît de bucuroasă sînt că am venit
acasă, spuse Emma, în timp ce intrară în casă. Tu ce mai faci,
Hilda?
- Foarte bine,doamnă. Eram doar îngrijată pentru
dumneavoastră. Toţi am fost îngrijaţi. Aici toate merg
binişor. Sînt pregătită să primesc toată familia. Aduce
Smithers bagajele, doamnă? Dacă dumneavoastră credeţi că
are nevoie de ajutor, pot să-l trimit pe Joe jos, la maşină. De
emoţie, vorbele i se rostogoleau una după alta din gură.

65
 - Nu; mulţumesc, Hilda. Sînt sigură că Smithers se
descurcă singur, răspunse Emma. Păşi în mijlocul măreţului
hol de piatră de la intrare şi privi în ju r, zîmbind încîntată în
sinea ei. Privirea i se opri asupra frumoaselor mobile din
stejar vechi, asupra tapiseriilor care acopereau pereţii,
asupra imensului vas de alamă plin cu narcise şi asupra
mîţişorilor de pe masa din sufragerie.
- Casa arată bine, Hilda, spuse ea cu un zîmbet cald. Ai
făcut, ca întotdeauna, o treabă bună.
Hilda radia..
- Am cafea pregătită, doamnă, sau pot să fac un ceai. Dar
poate doriţi un sherry înainte de masă, se oferi ea. Vi l-am
adus pe cel preferat de dumneavoastră în salonul de sus.
- Bună idee, Hilda. Ne ducem sus. Luăm masa pe la unu.
E bine aşa? întrebă Emma, după ce pusese deja piciorul pe
prima treaptă.
- Desigur, doamnă. Se întoarse repede la treburile e.i în
bucătărie, fredonînd încetişor. Paula o urmă pe Emma pe
scara abruptă, minunîndu-se încă o dată de vitalitatea
bunicii ei.
- Vin şi eu imediat, bunico, spuse Paula, în timp ce p a r­
curgeau culoarul ce ducea spre dormitoare şi spre salonul de
la etaj. Aş vrea să mă spăl puţin înainte de masă.
Emma dădu din cap.
- Şi eu, scumpo. Ne vedem în curînd.
Intră în camera ei, iar Paula merse mai departe pe culoar
pînă la camera ei. Mai tîrziu, după ce îşi schimbă taiorul de
călătorie cu o rochie uşoară de lînă şi îşi aranja faţa şi părul,
Emma trecu dincolo, în salonul alăturat dormitorului.
Aceasta era: camera- ei preferată la Pennistone Royal. în
cămin ardea un foc zdravăn; Hilda aprinsese cîteva din
veiozele cu abajur din mătase şi camera era scăldată într-o
lumină blîndă. Privirea rapidă pe care o aruncă Emma
ducîndu-se spre cămin ca să se încălzească; după cunirîi era
obiceiul, aprobă ceea ce văzu.
Salonul de la etaj al acestei case străvechi se distingea
printr-o frumuseţe caldă, prin rafinament şi bun gust. Era
discret şi lipsit de pretenţii, dar această simplitate era
înşelătoare pentru orice persoană care. n-avea un ochi ex­
perimentat. Era un gen de discreţie ce nu se poate realiza

66
decît cheltuind mari sume de bani şi achiziţionînd, cu multă
răbdare şi pricepere, cu adevărat cele mai bune mobile şi
podoabe. Podeaua lustruită, închisă la culoare, strălucea în
jurul rafinatului covor de Savonnerie care-şi etala culorile
şterse, pastelate, în mijlocul camerei. Galbenul cel mai pal
înnobila pereţii, dînd întregii camere un aspect însorit şi
aerisit. Pretutindeni, obiecte lucitoare din argint şi cristal
străluceau puternic, în contrast cu patina molatecă a distin­
selor mese, console şi vitrine georgiene şi a masivului şi_
elegantului birou.
în faţa căminului, despărţite de o măsură de servit, erau
două canapele lungi, învăluitoare şi comode ca nişte paturi
cu saltele groase de puf. Erau acoperite cu un creton roman-,
tic presă rat cu flori clar desenate şi viu colorate, în roz, gal-,
ben, albastru şi roşu, îm pletite printre vrejuri verzi de viţă
care se tîrau pe un fond alb. Pe toate măsuţele extensibile şi
pe micile console se aflau boluri din porţelan fin şi vaze
pline cu zambile proaspete de primăvară, cu narcise albe şi
galbene, cu lalele şi cu mimoze importate. Se deschiseseră la
căldura focului, îmbălsămînd aerul cu diversele lo r miresme.
O vitrină C hippendale, deosebit de frumoasă şi elegantă, era
plină cu p o rţelanuri Rose Medallion, iar m ăsuţele de la
perete aveau pe ele veioze nepreţuite din cristal şi din jad
sculptat, cu abajururi crem din cea mai fină mătase. în faţa
uneia dintre ferestrele înalte, pe o comodă, se afla o selecţie
din ultimele cărţi publicate, iar în spatele uneia din canapele
era o masă de bibliotecă pe care se aflau teancuri înalte cu
toate ziarele şi revistele curente.
Căminul din stejar înălbir, în apropierea căruia stătea
Emma studiind încăperea, era sculptat cu multă artă şi pe-el
erau aşezate sfeşnice de argint frumoase şi vechi, cu
luminări albe, iar în mijloc se afla un ceas în formă de
caleaşcă, din secolul al şaptesprezecelea. Peretele de
deasupra căminului era dominat de un peisaj de Turner. Pic­
tat în tonuri de verde estompat şi de albastru clar, decorul
său bucolic, deosebit de plastic şi de sugestiv pentru Emma,
niciodată nu încetase să-i trezească în suflet un dor nostal­
gic, aşa cum i-1 trezi şi acum, cînd se întoarse să-l admire.
Portretele unui tînăr nobil şi al soţiei sale pictate de
Reynolds flancau vitrina Chippendale, iar pe peretele din

67
 spatele biroului era grupată o colecţie de miniaturi lucrate
cu fineţe. Peste tot se vedea ochiul infailibil al Emmei pentru
form e şi culori-şi arta ei de a plasa şi de a aranja mobilele. Şi
totuşi nu era o cameră excesiv de feminină, fiind lipsită de
m ărunţişuri inutile şi de obiecte îngrămădite. E r a un salon
elegant şi graţios în care şi un bărbat se p htea simţi la largul
lui, înconjurat de confort şi de acea frum useţe delicat
distribuită.
„Cînd simţi că şi-a încălzit tot corpul, Emma se duse spre
consola pe care se afla o tavă cu băuturi şi pahare de cristal.
Turnă sherry în două pahare şi le duse înapoi în faţa
căminului. A şteptînd-o pe Paula, răsfoi ziarele de
dimineaţă. Propriul ei ziar, „Yorkshire Morning G azette“,
arătă mult măi bine de cînd îl adusese pe Jim Fairley ca
director. Făcuse o mulţime de schimbări care
îm bunătăţiseră ziarul, Refăcuse formatul, iar paginaţia
părea mai inţeligentă şi mai modernă, ca lă ziarul ei de
seară,- „Yorkshire Evening Standard“, care se afla tot sub
direcţia lui Jim. Profiturile scoase din publicitate
crescuseră, ca şi tirajul ambelor ziare. Făcuse o treabă
excelentă şi Emma era mai mult decît mulţumită. Jim Fair­
ley... Paula... Nu se mai putea gîndi-la el fără să se gîndească
şi la Paula. în mintea Emmei, fata se afla în mod fatal în
umbra lui. Oftă. Uşa se deschise şi Emma se trezi din
cugetările ei. Se uită cu drag la Paula, în timp ce ea traversă
camera.
- Am un sherry pentru tine, draga mea, spuse ea, arătînd
spre masă.
Paula zîmbea veselă, după ce, stînd puţin singură în
camera ei, se hotărîse să fie, în acest' week-end, aşa cum era
ea din fire, cît se poate de fermecătoare cu toate rudele ei
dezagreabile. E ra singurul lucru pe care-1 putea face şi în
condiţiile de faţă, bunica e i avea nevoie der cît mai, mult
sprijin, înconjurată cum era de toate lipitorile alea, cum le
spunea Paula, deşi spunea asta mai mult în sinea ei sau
verilor ei, Alexander şi Emiîy, care îi îm părtăşeau părerile.
- M -am gîndit să mă duc să-călăresc după-am iază,,dacă
nu ai nimic împotrivă, bunico, spuse ea, venind spre Emma,
lîngă foc. E o zi tare frumoasă, deşi e frig. ;
Emma dădu din cap, îricîntată. Voia să fie singură după
dejun şi şe gîndise chiar să născocească o treabă la Leeds
pentru Paula ca s-o expedieze de acasă. Acum nu mai era
nevoie.
- Da, foarte bine faci, iubito. O să-ţi facă bine. Dar
îmbracă-te gros. N-am de gînd să mă agit prea mult. Trebuie
să mă gîndesc cum să aranjez toată familia mîine seară la
masă şi pe urmă o să mă odihnesc.
- Cînd sosesc ceilalţi? întrebă Paula, vorbind dinadins pe
un ton lejer şi degajat.
- Unii din ei vor veni probabil astă-seară. Ceilalţi mîine.
Tonul Emmei era la fel de blînd ca al Paulei, căci simţise cît
de neplăcut va fi week-end-ul pentru ea şi nu voia s-o facă şi
mai nefericită decît era deja.
- O să fie casa plină, bunico. Nu ne-am mai adunat aici
de ani de zile.
- Asta-i adevărat.
- M ătuşa Elizabeth îl aduce şi pe soţul ei?
- Dar are unul în acest moment? întrebă Emma, nu
lipsită de răutate.
- Ah, eşti groaznică, bunico! Paula rîse. Ştii foarte bine
că are. Contele italian, Gianni.
- Ei, na! E conte cum sînt eu papa, îi replică Emma
dispreţuitoare. Seamănă mai degrabă cu un chelner italian,
după p ărerea mea. Sorbi din shcrry. Ochii ei verzi sticliră pe
deasupra paharului.
- Bunico, dar e foarte drăguţ! Mult prea drăguţ, ca să-i
ţină piept măttişii Elizabeth.
- Ai dreptate. Ăsta a rezistat mai mult decît ceilalţi, dacă
stai să te gîndeşti. Mă şi miră că ea nu i-a făcut încă nici o
porcărie pînă acum. Nu crezi că ar fi timpul?
Paula rîse din nou.
- Ştiu eu? Cine poate să ştie cu ea? Oricum, poate că
această căsnicie va merge mai bine decît ultima.
- Şi decît toate celelalte dinainte, comentă Emma sec.
Paula se amuza.
- Şi dum neata ai avut mai mulţi soţi, bunico.
- Nu atît de mulţi ca Elizabeth şi, în plus, eu n-am
divorţat de ei unul după celălalt. Şi nici' nu mi-am luat
bărbaţi din ce în ce mai tineri, pe măsură ce am îmbătrînit,
sublinie Emma. D ar avu drăgălăşenia să rîdă. Biata

69
Elizabeth! Are o atitudine atît de idealistă faţă de dragoste
şi de căsătorie! E la fel de romantică şi acum ca la
şaisprezece ani. Ar fi timpul să se liniştească.
- Şi să se maturizeze, bunico. In orice caz, cred că o să-i
aducă şi pe Gianni şi pe gemeni cu ea. Emily a fost săptămîna
trecută la magazinul din Bradford, aşa că probabil că va sosi
astă-seară cu maşina.
- Da, aşa va face. Am vorbit ieri cu ea şi...
Hilda bătu la uşă şi dădu buzna în cameră.
- Masa e gata, doamnă, anunţă ea şi adăugă cu mîndrie:
Bucătarul a pregătit toate mîncărurile dumneavoastră
preferate, doamnă.
Emma zîmbi.
- Coborîm îndată, Hilda. Ţinea la menajera ei, care o
slujea de treizeci de ani şi cu care. nu schimbase în toată
această perioadă nici o vorbă urîtă. Aproape toată viaţa Hil-
dei fusese închinată casei din Pennistone Royal, pe care o
îngrijise discret şi cu multă eficienţă, cu mîndrie şi dragoste.
- Ce spuneai, bunico, despre Emily? întrebă Paula, în
timp ce ieşiră din cameră după Hilda.
- A, da, am vorbit ieri cu ea şi a spus că va ajunge cu
maşina la ora cinci şi că probabil va veni şi Alexander cu ea.
Dacă nu, el va veni mai tîrziu cu maşina.
Plilda le aştepta în hol, lîngă uşa de la sufragerie. O ţinu
deschisă ca să treacă ele şi le urmă în încăpere.
- Bucătarul a p reparat supă de legume p roaspete, cum vă
place dumneavoastră şi o plătică prăjită minunată. Se agită
pe lîngă bufet ca să le servească, adăugînd: şi cartofi prăjiţi.
Ştiu că aţi zis că nu mai vreţi să mîncaţi prăjeală fiindcă
ţineţi regim, dar o singură dată n-o să vă facă rău, doamnă,
spuse ea, turnînd supa cu polonicul în castroanele Royal
Worcester.
- D acă spui tu, aşa o fi, Hilda. Emma rîse şi îi făcu cu
ochiul Paulei, pe care o şocă atît de tare această neaşteptată
mişcare facială din partea bunicii ei, încît era cît pe-aci să
scape paharul pe care-1 ţinea în mînă.
După-amiază, în timp ce Paula se duse să călărească pe
dealuri, Emma stătu sus în salonul unde lucra întotdeauna şi
parcurse toate documentele juridice, pregătite de avocaţi
înainte ca ea să se fi îmbolnăvit. îşi petrecu cîtva timp

70
studiindu-le şi chibzuind asupra lor şi după- ce termină, îl
sună pe Henry Rossiter la Londra.
Se descotorosi repede de cordialităţile preliminare, ca
de obicei, şi spuse vioaie:
- Henry, cum stăm în acest moment cu lichidarea acelor
bunuri personale ale mele?
- Am în faţa mea toate hîrtiile, Emma. Tocmai mă uitam
prin ele, răspunse el, dregîndu-şi glasul.
Emmei i se păru că glasul lui suna deodată şovăielnic şi
obosit. Scumpul şi vechiul meu prieten'îmbătrîneşte, se gîndi
ea cu tristeţe. O să-mi lipsească după ce se va retrage. Cît
despre ea, ea n-avea de gînd să se retragă. Ea o să moară
aşezată la biroul ei, cu spatele drept.
- A, da. Uite, acum Ie am pe toate, Emma. S-a vîndut
totul şi am căpătat p reţu ri foarte bune. Chiar excelente. Am
realizat ceva mai puţin de nouă milioane de lire. Nu-i rău,
nu?
- E splendid, Henry! Unde sînt banii?
- Păi, chiar aici, în bancă. Dar unde credeai, draga mea?
Părea şocat, chiar un pic jignit şi Emma zîmbi în sinea ei.
- Ştiu, Henry, că sînt în bancă, dar în ce cont sînt depuşi?
întrebă ea răbdătoare.
- I-am plasat în contul tău personal de afaceri, E.H. In ­
corporated.
- Te rog, Henry, să-i transferi chiar azi în contul meu
curent. In contul meu curent personal.
Pentru Emma era limpede că Henry era surprins. Cîteva
secunde se lăsă tăcerea şi Emma îi auzi doar respiraţia. Cînd
îşi recăpătă, în cele din urmă, glasul, spuse:
- Emma, dar e ridicol! Nimeni nu-şi depune aproape
nouă milioane de lire într-un cont personal curent. Ai
oricum în acel cont circa două sute de mii de lire. Ascultă,
ştiu că ai spus că ai nevoie de aproximativ şase milioane de
lire pentru un proiect personal, dar restul banilor care rămîn
din vînzări îţi pot aduce profit.
- Nu vreau să-mi aducă nici un profit, Henry. Ii vreau în
contul meu curent. Rîse şi nu rezistă tentaţiei de a-1 tachina
un pic. Poate că vreau să fac nişte cumpărături, Henry.
- Cumpărături! se miră el. Hai, zău, Emma! Nici chiar tu
nu poţi cheltui atîţia bani pe cumpărături! E lucrul cel mai

71
ridicol pe care te-am auzit spunîndu-1 de atîţia ani de cînd te
cunosc.
Era furios.
- Ba pot precis să cheltuiesc atîţia bani pe cumpărături,
Henry, dar depinde, desigur, de ce anume vreau să cumpăr,
spuse Emma tăios, gîndindu-se în sinea ei că acel minunat
simţ al umorului, care-1 caracteriza pe Henry, parcă se topea
întotdeauna în văzduh cînd era vorba de bani. Te rog, Henry,
Să nu mai discutăm. Extrage onorariul băncii pentru mij­
locirea vînzărilor şi toate taxele care trebuie plătite şi
depune restul în contul meu curent.
EI oftă exasperat.
- Foarte bine, sper că ştii ce faci. La urma urmelor, sînt
banii tăi, Emma.
Cred şi eu că sînt ai mei, se gîndi Emma. Alcătui un plan
de amplasare a familiei la masa de sîmbătă seara şi pregăti
un proiect de menu pentru Hilda. Apoi, după ce îşi încuie în
servietă documentele juridice, se duse în dormitor să se
odihnească. Va fi un week-'end extrem de dificil, era absolut
sigură de asta. Şi totuşi, nu simţea nici un fel de temeri şi nici
cea mai vagă urmă de nelinişte, ci doar p detaşare rece şi o
aversiune firească, imaginîndu-şi scenele care vor izbucni
precis după masa de familie de sîmbătă seara.
Avea oroare de scene} îi repugnau şi o iritau în acelaşi
timp, prin inerenta lor violenţă şi inutilitate şi încerca să le
evite cu orice preţ, îndeosebi scenele cu copiii ei. în ciuda
asigurărilor pe care i le dăduse Paulei, ştia că în mod ine­
vitabil se vor produce cîteva altercaţii în urm ătoarele zile.
A cceptă resem nată această realitate şi se pregăti să fie tare.
Se îndoia că vreunul din copiii ei, în afară de Daisy, căpătase
între timp destulă forţă lăuntrică care să-l ajute să suporte
cu o oarecare demnitate o criză survenită brusc. Dacă o
căpătaseră, va fi pentru ea o surpriză, dar va saluta această
evoluţie, pentru că ea ar putea totuşi să îndulcească puţin
neplăcerea momentului. în acelaşi timp, nu trebuia să facă
nici un pronostic în legătură cu prima lor reacţie la vestea pe
care le-o va da.
Emma îi înţelegea pe toţi îndeajuns.de bine ca să poată
prevedea şi evalua reacţiile lor. Cu excepţia lui Daisy, care
nu era implicată, fiecare din ei va fi, pe rînd, şocat şi furios,

72
la aflarea veştii pe care le-o va împărtăşi. îşi dădea seama că
va da o lovitură rapidă şi cumplită, care le va afecta tuturor
viaţa. Dar nu simţea nici un fel de nelinişte sau de milă,
pentru că va fi o lovitură dată cu sabia pe care ei o forţaseră
s-o ridice şi s-o mînuiască pentru a se apăra, prin propria lor
neghiobie, prin egoismul şi avariţia lor.
Nici n-avea vreun sentim ent de vinovăţie p entru
n e n um ăratele planuri de viitor pe care le făcuse. Şi, în
mod cert, nu sim ţea nici un dram de compasiune p entru
cei care vor fi cel mai rău afectaţi. Sim ţea doar în
străfu n d u rile fiinţei ei o triste ţe sfîşietoare, care o apăsa
de p arcă pieptul îi era strîns, într-un cerc de oţel. E ra
tris te ţe a izvorîtă din durerea şi dezam ăgirea p ro d u să de
copiii ei şi de o spaimă care o îngheţa, ştiind că ei
uneltiseră cu sînge rece împotriva ei. Em ma în cetase cu
ani în urmă să mai aştepte dragoste din p a rte a lor şi nu
mai căuta să obţină acordul lor, dar, în ciuda acestui fapt,
nu-şi închipuise niciodată că va avea motive .să se
îndoiască vreodată de loialitatea lor. Im plicaţiile
c atastrofale ale intrigilor lor o loviseră la început ca un
trăsnet, dar rea c ţia iniţială fusese repede înlocuită de o
furie paralizantă şi, în cele din urmă, simţise p u r şi simplu
d isp re ţ. Zîmbi sumbru, reflectînd asupra d u p lic ită ţii lor,
o duplicitate alîi de prost c oncepută şi de lipsită de
p ric e p e re şi de imaginaţie, încît aflase d,e ea chiar de la
debutul ei.
Ar fi putut să aibă măcar o doză de respect pentru ei
dacă ar fi fost mai puţin transparenţi şi ceva mai abili în u-
neltirile lor. Emma avusese întotdeauna capacitatea de a se
da înapoi ca să admire un adversar puternic şi viclean,
oricîtă pică ar fi ascuns această admiraţie. D ar în privinţa
copiilor ei, era îngrozită de lipsa lor de ju decată şi de
naivitatea lor, care le precipitaseră acţiunile nechibzuite şi
fatale şi care se pare că-i făcuseră s-o subestimeze.
Se încruntă şi îi alungă din gîndurile ei pe membrii
disidenţi ai familiei, concentrîndu-se cu toată dragostea
asupra lui Daisy, a Paulei şi a tuturor celorlalţi nepoţi. Trep­
tat, calmul se restabili şi o cuprinse somnul, un somn adînc,
netulburat.
Ceaiul de după-amiază era de ani de zile un ritual la Pen-

73
nistone Royal. Era un ritual careţi făcea plăcere Emmei, dar
chiar dacă nu i-ar fi făcut, Hilda n-ar fi îngăduit să fie aban­
donat. „Peste cadavrul meu, doamnă!“, strigase ea în urmă
cu cîţiva ani, cînd Emma sugerase să se renunţe la el. Emma
dăduse din umeri şi rîsese neputincioasă. Hilda era de prin
părţile locului şi venise să lucreze la Emma imediat după ce
ea cumpărase şi restaurase casa de la Pennistone Royal, fiind
mai degrabă un membru al familiei decît o slujnică plătită. îi
era devotată Emmei, pe care o zugrăvea oricui stătea s-o as­
culte drept „o femeie simplă şi bună, fără gărgăuni în cap“,
adăugind înţepată, cum era de obicei, „şi o adevărată
doamnă, chiar dacă a pornit de unde a pornit. E mai doamnă
decît multe care s-au născut doamne, vă spun eu!“ Emma ajun­
sese deja o legendă în ţinut, nu numai datorită puterii şi averii
ei, dar şi datorită numeroaselor acte de binefacere pe care le
făcuse, liniştit, fără vîlvă şi fără a dori să pescuiască laude, aşa
cum le făcea pe toate. Dar ori de cîte ori avea ocazia, Hilda
enumera iarăşi cu mîndrie toate faptele bune ale Emmei, ca pe
o litanie, neuitînd să menţioneze qă doamna ei îl băgase la
universitate pe propriul ei fiu, Peter şi crease o serie de burse
pentru copiii dotaţi din Pennistone şi Fairley. „Ca să nu mai
vorbim de'Fundaţie“, continua ea, pufnind din nas, arcuindu-şi
gîtul şi îngustîndu-şi viclean ochii. „Fundaţia, ce să mai zic,
împarte a.tîta bănet, că nici nu mă mai obosesc să pomenesc cît.
Milioane! Da, da; milioane. Emma H arţe nu e niciodată mînă
strînsă, ăsta-i adevărul. Ceea ce nu se poate spune despre unii
dintre bogătaşii de pe-aici. Ăştia n-ar face lumină pentru un
orb într-o noapte ploioasă, darămite să se-ndure să dea un
bănuţ unui om nevoiaş.“ Şi cînd nu o ridica în slăvi pe Emma,
proclama virtuţile Paulei, pe care o crescuse şi pe care o iubea
ca pe o fiică.
Deci, fix la ora patru, Hilda intră în salon clătinîndii-se
sub greutatea unei imense tăvi de argint pentru servit ceaiul,
împodobită cu un frumos serviciu georgian de ceai, cu un
model sofisticat şi dintr-un porţelan atît de fin, încît ţinut în
lumină, era transparent. Imediat după ea apăru una din cele
două tinere slujnice care veneau zilnic să facă treabă în casă
şi care ducea o altă tavă gargantuelică, încărcată cu
mîncăruri preparate cu multă trudă de bucătăreasă.
- Pune-o o clipă pe birou, Brenda, îi dădu Hilda

74
indicaţii, şi adu una din măsuţele de acolo aici, lîngă cămin,
ca să pui tava pe ea.
Ea îşi aşeză tava pg masa pentru servit şi, bufnind şi
pufăind de atîta efort, se opri să-şi tragă răsuflarea, făcîndu-i
semn Brendei unde să plaseze cea de a doua măsuţă c a s ă fie
la îndemînă. Cele două fem ei'aranjară cu grijă tăvile în faţa
căminului, apoi Brenda se strecură afară din încăpere,
lăsînd-o pe Hilda să facă ultimele ajustări. Aruncă o privire
critică asupra operei bucătăresei, după care pe faţa ei
rumenă şi durdulie înflori încet un zîmbet de satisfacţie.
Erau acolo cornuri fierbinţi cu unt, felii de pîine cu unt, gem
de căpşuni făcut în casă, iaurt, sandviciuri subţiri ca nişte
biscuiţi, cu castraveţi, roşii şi somon afumat, biscuiţi dulci şi
6 prăjitură cu fructe, ornată pe deasupra cu migdale. Era un
adevărat ceai de Yorkshire, ca pe vremuri. Hilda împături cu
grijă şerveţele din batist fin, puse cîte unul pe fiecare far­
furie, împreună cu un mic cuţit şi o furculiţă de argint cu
minerul încrustat cu perle, băgă cîţiva buşteni pe foc, înfoie
pernele, apoi aruncă o privire în jur. D upă ce se asigură că
totul era pe gustul ei,' bătu la. uşa dormitorului Emmei.
- Sînteţi trează, doamnă ?
- Da, Hilda, intră, strigă Emma.
Hilda descliise*uşa, iscodind zîmbitoare.
- E gata ceaiul! anunţă ea. Şi domnişoara Paula s-a întors
de la călărit. A zis să vă spun că vine în cîteva minute. S-a dus
să-şi schimbe costumul de călărie. ,
- îţi mulţumesc, Hilda. Vin îndată.
- Sunaţi dacă vă trebuie ceva, doamnă, adăugă Hilda,
apoi se duse la bucătărie să bea şi ea un ceai şi să-i spună
cîteva cuvinte de laudă bucătăresei.
•> Puţin mai tîrziu cînd intră, Paula rămase în uşă, ţinîridu-şi
răsuflarea, brusc impresionată de frumuseţea salonului. Era
linişte şi pace, de parcă timpul îl uitase. Singurul sunet care
se auzea era trosnetul buştenilor care ardeau în uriaşa vatră
a căminului. Razele soarelui se cerneau prin ferestrele
înalte, plumbuite, aurii în amurg, scăldînd mobila şi
tablourile într-o lumină discretă, iar aerul, încărcat de p a r­
fumul zambilelor şi al florilor de primăvară-, plutea în jurul
ei; învăluind-o în mireasma lui îmbătătoare. încăperea
aceasta veche şi grandioasă avea ceva emoţionant. în ea se

75
 trezeau amintiri nostalgice, gata să se destrame. Păşi uşor pe
podea, alunecînd parcă, aproape temîndu-se să se mişte în
liniştea aceea, ca nu cumva foşnetul rochiei să nu tulbure şi
să. distrugă acea pace blîndă. Se cufundă într-una din
canapele şi îşi lăsă privirea să rătăcească prin cameră. Aici
era uşor să uiţi că exista lumea dinafară, o lume plină de
suferinţă, de urîciune şi disperare. Gîndurile ei pluteau
uşor, la marginea memoriei: îşi aminti de copilăria trăită în
această casă străveche, de vremurile fericite pe care le
petrecuse aici cu părinţii, cu verii şi tinerii ei prieteni. Şi
bunica. întotdeauna bunica. Bunica ei nu era niciodată
departe, întotdeauna era acolo ca să-i şteargă lacrimile, să
rîdă de poznele, ei copilăreşti, să-i admire micile realizări, s-o
certe, s-o răsfeţe şi s-o iubească. Bunica făcuse din ea ceea
ce era azi. Bunica îi spusese că e deşteaptă, frumoasă şi
deosebită de toţi ceilalţi. Unică, spusese ea. Bunica îi
dăduse siguranţă lăuntrică, încredere şi putere, ea o
învăţase să înfrunte adevărul fără teamă, plină de curaj....
N-o auzi pe Emma intrînd, atît de uşor îi era pasul. Şi
Emma se opri să admire, dar atenţia ei era concentrată
asupra Paulei. Ce minunat arată, se gîndi-Emma, e ca un p e r ­
sonaj dintr-un tablou vechi, inaccesibilă şi melancolică,
fecioara cu unicornul.
- Ai sosit, iubito! exclamă Emma. A răţi frumoasă şi
proaspătă după ce ai călărit.
Paula îşi ridică repede privirea, speriată pe moment.
- Ah, bunico, m-ai speriat! Eram cu gîndurile departe.
Aşezîndu-se în faţa Paulei, Emma se concentră asupra
tăvii de ceai.
- Dumnezeule, uite ce de mîncare e aici. Hilda
exagerează, bombăni.ea, clătinînd din cap, uşor exasperată.
Cum o să putem mînca atît? Peste cîteva ore cinăm.
Paula izbucni în rîs.
- Ştiu. Poate s-a gîndit că trebuie să te refaci. Ştii cît de
mult îţi poartă de grijă. Azi s-a dus şi în oraş. Aşa făcea ea
ceaiul pentru copii cînd eram mică.
- Nu mi-e foame deloc, şopti Emmaj şi se va simţi jignită
dacă nu mîncăm nimic.
- Eu sînt m oartă de foame, aşa că nu-ţi face griji, zise
Paula, luîndu-şi un sandvici. E ra frig pe deal şi am călărit

76
 kilometri întregi. Mi-a făcut o poftă de mîncare nebună.
Muşcă din sandvici sub privirea aprobatoare a Emmei.
- Mă bucur că te văd şi pe tine. o dată mfneînd.
întotdeauna p a rc ă ciuguleşti. Nu mă mir că eşti aşa de
slabă...
Telefonul de pe biroul Emmei sună. Paula sări de pe
canapea.
- Nu te deranja, iubito, spuse ea, traversînd camera în
fugă. Probabil că e cineva din familie.
Ridică receptorul.
- Da, H ilda. Vorbesc eu. Alo? Paula la telefon. Vrei să
vorbeşti cu bunica? Ascultă puţin, apoi spuse: Bine. Da. E-n
regulă. La revedere.
Paula se întoarse la locul ei, pe canapea.
- E ra mătuşa Elizabeth. Vine mîine dimineaţă şi-i aduce
şi pe gemeni... şi,pe soţul ei!
- Deci.acum am aflat, remarcă Enima chicotind.
Telefonul sună din nou.
- Of, Doamne, sper că n-or să sune toţi să ne spună cînd
vor sosi. Asta poate dura tot restul zilei, exclamă Emma
enervată.
Paula traversă iute camera şi ridică receptorul care, ca
de obicei, fusese ridicat mai întîi de Hilda.
- Emily! Ce faci? strigă ea, auzind glasul verişoarei ei.
Erau prietene bune. Da, sigur că se poate. E chiar aici. Paula
puse receptorul pe birou şi-i făcu semn Enîmei. E Emily,
bunico, vrea să-ţi vorbească.
- D upă cum o ştiu eu pe Emily, va fi probabil o
conversaţie foarte încîlcită, spuse Emma zîmbind, apoi îşi
luă ceaşa de ceai şi o duse cu ea la,birou. După ce se aşeză,
luă receptorul în mînă şi spuse vioi: Bună, scumpo. Ce mai ...
- Sînt bine, bunico, o întrerupse Emily cu glasul ei tînăr,,
gîfîind, teribil de zorită ca întotdeauna. Nu pot să vorbesc
mult. Mă grăbesc îngrozitor. Voiam doar să-ţi spun că Sar ah
vine după-am iază cu avionul de la Londra. O iau de la
aeroportul din Yeadon la şase şi jumătate, aşa că vom ajunge
precis la masă. A! Alexander a zis să-ţi spun că s-ar putea să
întîrzie. Unchiul Kit e foarte sever cu maşinăria aia. L -a pus
pe A lexander să verifice din nou toate cifrele. Alexander
turbeaZăT Oricum, c re d e 'c ă o s-ajungă la Pennistone pe la

77 '
opt, dacă nu cumva e prea tîrziu. A, Jonathan vine la Leeds
cu trenul de la Londra. Dar a spus să nu-1 trimiţi pe
Smithers. O să ia un taxi.
Toate acestea fuseseră rostite într-un torent constant,
neîntrerupt, în maniera tipică a lui Emily, cu care Emma era
foarte obişnuită. Se lăsă comod pe speteaza scaunului, cu o
licărire amuzată în ochi, ascultînd atentă şi sorbind din cînd
în cînd din ceai. Emily era întotdeauna presată de timp,
chiar mai mult decît ea şi Emma se gîndea deseori că tînăra
ei nepoată, volubilă, şi fluşturatică, parcă vorbea numai cu
semne de exclamare. Acum o tachină:
- Dragă Emily, pentru o persoană grăbită, aceasta pare a
fi o conversaţie foarte lungă.
- Bunico, nu fi fea! Nu-s eu de vină că toţi idioţii tăi de
nepoţi mă pun pe mine să le transmit mesajele. Of! Mai am
unul. Philip va.încerca să vină cu mine; dacă nu reuşeşte, o să
vină cu maşina cu Alexander. Bunico dragă... Emily se opri o
clipă şi coborî glasul, care deveni brusc blînd şi melodios,
plin de farmec. Pot să-ţi cer o favoare?
- Desigur, iubito, răspunse Emma, înăbuşindu-şi un
zîmbet amuzat, dar afectuos. Cunoştea prea bine acest ton
răsfăţat, pe care Emily îl adopta ori de cîte ori voia ceva.
- Ai putea să-mi împrumuţi, te rog, una din rochiile tale
de seară? Nu mi-am luat cu mine decît cîteva lucruri cînd am
venit săptăm îna trecută la Bradford. Nu ştiam că o să dai o
mare pe tre ce re de familie. N-am cu ce să mă îmbrac. M-am
uitat azi prin magazinele de aici, dar totul e de prost gust\ Şi
pur şi simplu n-.am timp să mă reped pînă la magazinul din
Leeds.
Emma izbucni în rîs.
- D acă tu consideri că îmbrăcămintea de la magazin este
de prost gust, nu ştiu dacă ai să găseşti ceva aici, draga mea,
rem arcă ea, întrebîndu-se ce Dumnezeu putea să-i placă din
garderoba ei unei zgîtii de numai douăzeci şi unu de ani,
frumuşică şi blondă.
- Rochia roşie de şifon. Aceea de la Paris! Mi se
potriveşte. îmi vin şi pantofii roşii de mătase, continuă_Emily
zorită şi agitată. Ştiam că n-o să te superi dacă le probez şi
le-am probat săptămîna trecută cînd am fost la Pennistone.
îmi şade nemaipomenit, bunico. Te rog, bunico, mi-o

78
împrumuţi? O să am grijă.
- Uitasem de rochia aceea, Emily. Sigur că p oţi s-o porţi,
dacă tu doreşti. Nici nu ştiu ce mi-a venit s-'o cumpăr. Poate
vrei s-o păstrezi, îi sugeră Emma generoasă.
Emma îşi ţinu respiraţia, amuţită de atîta fericire, dar
spuse:-
- Vai, bunico, iubita mea, dar nu se poate! Se lăsă din nou
o clipă de tăcere. Dumneata nu mai vrei s-o porţi?
- Nu prea, Emily. E prea ţipătoare pentru mine. Ţi-o fac
cadou.
- Vai, bunico! Dumnezeule! îţi mulţumesc, iubito! Eşti
un înger. Bunico...
- Da, Emily. Ce mai e?
- Crezi că aş fi foarte obraznică dacă te-aş ruga să-mi
împrumuţi şi cerceii aceia, vechi ai tăi, cu diam ante? La
rochia aceea s-ar cere o mică... aşa... un mic fleac... nu crezi?
Emily strigă plină de entuziasm. Cere o bijuterie ca lumea,
nu crezi?
Emma izbucni în rîs.
- Zău, Emily, eşti aşa de caraghioasă! Nu ştiu ce vrei să
spui prin cerceii vechi cu diamante. Am eu aşa ceva?
- Da. Cerceluşii aceia ca două lacrimi. Nu-i porţi
niciodată. Poate ai uitat de ei, se oferi Emily, ridicînd glasul,
plină de speranţă.
- A, aceia! Da. Poţi să-i porţi. Şi orice altceva mai vrei.
Dar, spune-mi, cum mai merg lucrurile la magazinul din
Bradford?
r îţi mulţumesc, bunico. Pentru cercei, vreau să spun.
Lucrurile merg bine aici. Cînd ne vedem, o să-ţi povestesc ce
schimbări am mai făcut. Altminteri, e linişte şi mare
plictiseală.
- Oricum, săptămîna viitoare vii la Leeds, ceea-ce nu-i
chiar aşa de rău, sublinie Emma. Şi vorbim diseară despre
schimbările făcute de tine. Apropo, nu-i nimic dacă, băieţii
întîrzie. Hilda pregăteşte întotdeauna o masă rece vinerea,
explică Emma şi continuă: A sunat maică-ta adineauri. Vine
mîine cu...
- Ah, Doamne, bunico! E ra să uit! o întrerupse Emily.
Voiam să te previn despre oeva îngrozitor. Mami s-a certat
groaznic cu gemenii! Ceva în legătură cu statuia pe care au

79
făcuţ-o ei pentru tine. Ei insistă s-o aducă, iar mami zice că e
de-a dreptul oribilă şi nici nu intră în maşină. Dar nici nu-i
de mirare cu atîtea boarfe pe care le cară după ea. In orice
caz, s-a iscat mare tărăboi şi gemenii sînt furioşi şi vor să se
mute şi să vină să stea cu tine. M-am gîndit că ar trebui să ştii
exact ce te, paşte. Emily oftă dramatic. Ce familie!
- Mulţumesc că mi-ai spus, spuse Emma, căzînd pe
gînduri. Dar hai să nu ne facem astfel de griji acum. Sînt
sigură că pînă va sosi Elizabeth aici,, gemenii se vor calma.
N-au decît să stea cu mine un timp, dacă doresc. Asta-i tot,
Emily? întrebă Emma răbdătoare.
- Da. Dumnezeule, trebuie să mă grăbesc! Sînt în mare
întîrziere. La revedere. Ne vedem diseară.
- La revedere...
Emma rămase cu privirea pironită pe telefon, apoi rîse.
Emily închisese deja. Se lăsă pe spetează şi clătină din cap,
rîzînd în continuare.
- Nu mă miră deloc că directorii magazinului tremură
cînd îşi face Emily apariţia. E ca un vîrtej.
Paula îi zîmbi Emmei, dînd din cap, în semn de confir­
mare.
- Ştiu. Dar e teribil'de pricepută în munca ei, bunico.
Cred că ar trebui să te gîndeşti s-o trimiţi un timp la
magazinul de la Paris. Ar face o treabă nemaipomenită.
Emma ridică dintr-o sprinceană, surprinsă.
- Dar nu vorbeşte franţuzeşte, spuse ea. Altminteri m-aş
gîndi s-.o trimit.
- Ba vorbeşte, bunico. Paula se îndreptă de spate. A luat
lecţii, explică Paula, tatpnînd, prudentă, terenul. I-ar plăpea
să se ducă şi cred că ea ar putea fi soluţia pe care o cauţi.
- Bine, o să mă mai gîndesc, remarcă Emma, destul de
mulţumită de informaţia dată de Paula. Emily era harnică,
ştia asta. Poate că asta era într-adevăr soluţia. Emily,
asemeni tuturor celorlalţi nepoţi ai săi, care aveau vîrsta
necesară, lucra în cadrul firmelor H arţe şi se dovedise
neobosită şi tenace în munca ei. O să chibzuiască mai tîrziu
la asta. Acum se întoarse cu gîndul la chestiunile mai ur­
gente. Am făcut planul de distribuire a locurilor la masă,
începu Emma şi îşi mai turnă o ceaşcă de ceai. "
Paula o privi cu interes.

80
 - Da, mi-ai spus că aveai de gînd să faci asta, bunico,.
Paula aşteptă să vadă ce urmează. Emma îşi drese glasul.
- Cred că i-am plasat bine pe toţi. Am încercat să-i.
despart pe cei care nu se înţeleg, deşi, după cum am spus,
sînt sigură că toţi se vor comporta cît se poate de bine. Băgă
mîna în buzunar şi degetele ei se îudoiră în jurul hîrtiei. încă
ezita s-o scoată şi să i-o arate Paulei.
- Sper, bunico. E atîta lume şi ştii cît de dificili pot fi unii
dintre ei. Rîse sarcastic. Chiar imposibili, nu crezi?
- O, da, într-adevăr, răspunse Emma. Se lăsă iarăşi pe
spetează canapelei şi o privi ţintă, întrebătoare.
- Probabil că toţi şi-au închipuit că în aceste ultime
săptămîni am fost pe punctul de a-mi da duhul, nu?
Această întrebare neaşteptată o surprinse pe Paula.
- Nu ştiu, începu ea, gînditoare. Poate că... Ezită*, apoi se
lăsă cuprinsă de exasperare faţă de mătuşile şi unchii ei. Of,
sînt aşa nişte lipitori, bunico! exclamă ea furioasă. Nici nu
ştiu de ce-ţi mai baţi capul cu ei. Iartă-mă. Ştiu că sînt copiii
tăi, dar nu pot să nu mă înfurii de fiecare dată cînd mă
gîndesc la ei.
- Nu trebuie să-mi ceri scuze, draga mea. Ştiu prea bine
cu cine am de-a face. Emma schiţă un zîmbet. Nu mă
amăgesc că vin să mă vadă fiindcă-mi poartă de grijă. Au ac­
ceptat invitaţia mea din curiozitate. Vulturii se reped să-mi
contempleze leşul. D ar încă n-am murit şi nici n-am de gînd
în viitorul apropiat, încheie ea cu o notă triumfătoare în glas.
Paula se aplecă r e p e d e în faţă, ţintuind-o pe Emma cu
privirea.
- Atunci de ce i-ai mai invitat, bunico, dacă ştiai cu cine
ai de-a face? întrebă ea răspicat.
Emma zîmbi misterios şi privirea ei deveni rece.
- Voiam să-i văd pe toţi împreună pentru ultima oară.
- Nu vorbi aşa, bunico! Te-ai făcut bine şi de data asta o
s-avem grijă de tine ca lumea. Să le'ia naiba de magazine şi
de afaceri, strigă Paula înfierbîntată.
- Cînd am spus „ultima oară“, am vrut să spun ultima
oară cînd îi mai invit aici pentru acest gen de week-end,
declară Emma. Am de reglementat o mică afacere de familie
şr întrucît sînt şi ei implicaţi, trebuie să fie de faţă. Toţi. La
un loc.

81
 Gura ei se strînse, alcătuind acea linie fermă atît de
cunoscută şi ochii îi sticliră sumbru.
Ochii Paulei se întunecară, îngrijoraţi.
- Trebuie să-mi prom iţi că n-o să-i laşi să te necăjească,
spuse ea, observînd expresia de pe faţa Emmei. Şi n-ar trebui
să te preocupe în acest week-end afacerile familiei. E ceva
atît de im portant că nu mai suferă amînare? întrebă ea
furioasă.
- A, nu e ceva atît de vital, spuse Emma cu un ton
detaşat, dînd din umeri. D oar cîteva detalii privitoare la fon­
durile trustului. Nu va dura mult şi bineînţeles că n-o să-i las
să mă enerveze. O um bră de zîmbet îi flutură pe faţă. De
fapt, abia aştept această întrunire.
- Eu nu sînt prea încîntată, spuse Paula precaută. Pot să
văd planul de amplasare a locurilor?
- Desigur, iubito. Em ma îşi schimbă uşor poziţia şi băgă
mîna în buzunar. Pipăi hîrtia şi ezită, apoi trăgînd aer în
piept, o scoase afară. Poftim. Ii întinse Paulei hîrtia şi
aşteptă nerăbdătoare, ţinîndu-se perfect nemişcată, abia
mai îndrăznind sa respire.
Paula parcurse rep e d e hîrtia cu privirea. Emma o
urmărea concentrată. Privirea Paulei se opri. Făcu- ochii
mari. Continuă. Reveni la pasajul dinainte. Pe faţa ei se
instala o expresie de stupefacţie.
- De ce, bunico? De ce? Ridică glasul furioasă şi hîrtia
zbură spre podea.
Emma tăcea, aşteptînd să se risipească şocul iniţial şi
Paula să se liniştească. "
- De c e l întrebă Paula sărind în picioare, albă la faţă, cu
buzele tremurîn'd. N-ai dreptul să-l inviţi pe Jim Fairley
mîine seară! Nu face parte din familie. Nu vreau să vină aici!
N-am chef să vină aici! Nu vreau! Nu vreau! Cum de-aiputut,
bunico?
Fugi la fereastră şi Emma îşi dădu seama că se lupta să se
stăpînească. Umerii ei firavi se încovoiară, îşi lipi fruntea de
geam, şi om oplaţii ei înguşti şi ascuţiţi îi ieşiră prin rochia
de mătase. Pe Emma o durea sufletul de atîta dragoste
pentru ea şi simţi atît de profund suferinţa ei, de parcă ar fi
fost a ei, proprie.
- Hai, vino şi şezi aici. Vreau să stau de vorbă cu tine,

82
iubito, spuse Emma cu blîndeţe.
Paula se răsuci repede şi ochii ei erau acum atît de
întunecaţi, încît păreau bleumarin.
- Nu vreau să discut cu dumneata, bunico. In orice caz,
nu despre Jim Fairley.
Stătea demnă la fereastră, sfidătoare, plină de reproşuri,
furioasă. Tremura, încleştîndu-şi şi descleştîndu-şi, agitată,
mîinile. Cum de-a putut bunica ei să procedeze atît de
necugetat? E ra un lucru crud şi necinstit să-l invite pe Jim
Fairley la masă; n-o crezuse niciodată pe bunica ei în stare
de aşa ceva. îi întoarse spatele E-mmei şi îşi lipi din nou
capul de geam, privind afară vîrfurile verzi ale copacilor,
fără să le; vadă, stăpînindu-şi lacrimile care stăteau gata să
ţîşnească.
E-mmei i se p ă ru deodată că e sfîşietor de tînără, de
vulnerabilă şi d e lovită. E singurul lucru de p reţ pe care-1
îndrăgesc, se gîndi Emma, strîngîndu-i-se inima de atîta
dragoste. D intre toji nepoţii mei, pe ea o iubesc cel mai
mult. A m eritat să trăiesc viaţa grea şi îngrozitoare pe care
am trăit-o, numai pentru bucuria de a o avea p e ea. Fata
aceasta. Fata aceasta puternică, neînfricată, curajoasă,
devotată, care e în stare să p u n ă dorinţele mele înaintea
fericirii ei.
- Vino aici, iubito. Am să-ţi spun ceva.
Paula o fixă pe Emma cu o privire goală, de parcă era
într-o stare de şoc. S e în to a rse în silă la cămin, mişcîndu-se
ea o somnambulă, cu faţa lipsită de orice expresie. încă mai
fierbea de furie, dar nu mai tremura. Ochii ei erau
posomoriţi şi întunecaţi, ca două pietre dure de lapis lazuli,
pe faţa ca de cenuşă. Se aşeză, dreaptă de spate şi ţeapănă,
pe canapea. Avea în ea un fel de împotrivire, de revoltă, care
o înspăimînta pe Emma şi ştia că trebuie să-i explice repede,
pentru ca privirea aceea să dispară definitiv de pe faţa
nepoatei ei. Emma alesese o cale ocolită de a o anunţa pe
Paula că îl invitase pe Jim Fairley la masă, pentru că nu se
credea în stare s-o facă prin viu grai. Dar acum trebuia să
vorbească. Să explice.- Să pună capăt groaznicei suferinţe a
fetei.
- Paula, l-am invitat mîine pe Jim Fairley pentru că este
indirect implicat în acele afaceri ale familiei de care ţi-am

83
 pomenit mai devreme. Tăcu o clipă, inspiră adînc, apoi
continuă mai ferm, privind-o pe Paula cu atenţie. D ar acesta
nu e singurul motiv. L-am invitat şi pentru tine. Şi aş putea
adăuga că a acceptat cu multă bucurie. Paula încremenise,
nu-i venea să creadă. O roşeaţă intensă i se ridică dinspre
gît, colorîndu-i puternic faţa, iar buzele începură din nou ,%ă-i
tremure. '
- Nu înţeleg... l-ai invitat pentru mine... E ra tulburată şi
fîstîcită. In agitaţia ei, părul i se desprinsese, nu se ştie cum,
din agrafe şi îl dădu la o parte de pe faţă, enervată. Clătină
din cap, uluită.
- Ce tot spui, bunico? întotdeauna ai urît familia Fairley.
Nu pricep.
Emma se ridică brusc în picioare şi veni să se aşeze pe
canapea. Luă unu din mîinile frumos modelate ale Paulei în
mîinile ei mici şi ferme. O privi fix pe Paula şi inima i se
strînse cînd se uită în ochii ei, două grote imense, pe chipul
palid, cuprins de suferinţă. Emma atinse chipul acela ca de
ceară, zîmbi cu b îîndeţe şi rosti într-o şoaptă răguşită:
- Sînt o femeie bătrînă, Paula. O femeie bătrînă şi dură,
care s-a luptat centimetru cu centimetru ca să cîştige tot ce
are acum. Sînt puternică, da, dar şi istovită. Poate că am fost
aspră. D ar am dobîndit o oarecare înţelepciune în bătălia
mea cu viaţa, în lupta mea de a supravieţui şi zilele trecute
m-am întrebat ce rost a re n ă mîndria prostească a unei femei
bătrîne şi aspre să stea în calea singurei fiinţe pe care o
iubeşte mai mult decît orice pe lumea asta. Mi-am dat seamă
brusc că am fost egoistă şi neroadă să-mi las acum raţiunea
întunecată de nişte incidente care s-au petrecut în urmă cu
şaizeci de ani.
- Tot nu înţeleg, murnfură Paula, cu o privire buimăcită..
- încerc să-ţi spun că nu mai am nimic împotrivă să te
vezi cu Jim Fairley. Am avut ieri o lungă conversaţie Cu el,
din care am dedus că încă mai aré aceleaşi sentimente faţă
de tine. Că a avut întotdeauna intenţii foarte serioase. Azi
dupâ-ămiază i-am spus că dacă doreşte să se însoare cu tine,
îi acord, nu numai permisiunea, dar şi binecuvîntarea mea.
Vă binecuvîntez pe amîndoi, cu toată dragostea. .
Paulei îi pierise graiul.’ Mintea ei refuza să recepţioneze
vorbele bunicii ei. Luni dé zi'le.sé abţinuse să sé gîridească la

84
Jim şi acceptase în cele din urmă că nu se putea ca ei doi să
aibă vreun viitor. Fusese severă cu ea însăşi, înlăturînd fără
milă orice emoţie, orice sentiment, consumîndu-şi în muncă
toată energia, ca să-şi uite jalnica suferinţă. Prin perdeaua
de lacrimi văzu chipul Emmei, acel chip pe care-1 văzuse şi îl
iubise toată viaţa. Avea încredere în acel chip. Emma zîmbea
drăgăstos, aşteptând, şi în ochii ei se citea înţelepciune,
înţelegere şi dragoste. Lacrimile se prelingeau în tăcere pe
obrajii Paulei şi ea clătină din cap.
- Nu pot să cred că te-ai răzgîndit, spuse ea, sufocată de
emoţie.
- M-am răzgîndit.
Aceste două cuvinte simple, rostite cu fermitate şi con­
vingere, pătrunseră în sfârşit în mintea ei îndurerată, în
inima ei zdrobită. începu să plîngă în hohote, de i se zguduia
tot corpul, şi îşi descărcă aşa emoţiile închise în ea şi
înăbuşite de luni de zile. Se trase orbeşte spre Emmaj lipin-
du-se de ea şi Emma o legănă în braţe ca pe un copil,
mîngîind-o pe păr şi murmurînd încetişor, aşa cum făcea
cînd Paula era mică:
- Gata, nu-i nimic. Linişteşte-te, scumpo. Totul e bine. îţi
promit că va fi bine.
încet, încet, hohotele de plîns se potoliră şi Paula îşi
ridică ochii spre Emma, cu un zîmbet sfios pe faţă. Em ma îi
şterse lacrimile cu mîna, o privi fix şi-i spuse:
- Cît timp trăiesc, nu vreau să te mai văd niciodată
nefericită. Am avut amîndouă p arte de destulă nefericire.
- Nu ştiu ce să spun. Am amuţit. Nu-mi vine să cred,
răspunse Paula liniştită. Jim. Jiml
Emma dădu din cap.
- Ştiu ce simţi, spuse ea şi ochii ei osteniţi se luminară.
Ce-ar fi să-mi faci un serviciu? Du-te şi sună-1 pe Jim. E încă
la ziar. De fapt, te aşteaptă pe tine. D acă vrei, invită-1 astă
seară la masă. Sau, şi mai bine, dă o fugă cu maşina pînă la
Leeds şi luaţi masa împreună, numai voi doi. Mie o să-mi
ţină de urît Emily şi Sarah şi poate că Alexander şi cu ceilalţi
vor pica la cină. Rîse şi privirea ei era luminoasă. Mai am şi
alţi nepoţi, ştii? Paula o îmbrăţişă şi o sărută, apoi ieşi val-
vîrtej din cameră, fără să mai spună o vorbă.
A prins aripi la picioare, se gîndi Emma, se duce la

85
 iqbitul ei. Rămase un timp pe canapea, gîndindu-se la Paula
şi Jim şi la multe alte lucruri. Apoi, deodată, se ridică brusc,
se duse la fereastră, îşi întinse membrele amorţite, îşi netezi
rochia cu mîinile şi îşi aranjă părul argintiu. Deschise una
din ferestre şi privi afară.
Sub ea, în grădină, copacii licăreau în aerul răcoros ai serii
şi totul era verde-închis, şi totul era într-o neclintire absolută.
Nu se mişca nici un fir de iarbă, nici o frunză, pînă şi păsările
tăceau. Vedea cum narcisele îşi modificau repede culoarea lor
strălucitoare, pălind, pînă ce deveniră albe, acum, după ce
soarele apusese, iar gardurile vii, ornamentale băteau, treptat,
în n e g ru .. Stătu acolo mult timp, în lumina asfinţitului,
urmărind cum se lasă amurgul, în timp ce lumina aceea
nordică, ca de cristal, dispărea în spatele cocoaşei joase a
dealurilor de la orizont. Ceaţa pătrundea în grădini, acoperind
totul cu un văl vaporos,.cu nuanţe de opal, ridicîndu-se brusc şi
întunecînd copacii, tufişurile şi vechea terasă pavată cu dale,
pînă ce toate aceste imagini se uniră.
Emma începu să tremure şi închise fereastra, întorcîndu-se
în căldura şi confortul camerei. Păşi peste covorul pastel de
Savonnerie, încă tremurînd uşor din cauza aerului umed care
pătrunsese prin fereastră. Luă vătraiul şi împrăştie energic
buştenii care ardeau în cămin şi mai băgă cîţiva pentru a face
un foc uriaş care să trosnească, aşa cum îi plăcea.
Se aşeză lîngă cămin, privind flăcările, mulţumită şi
împăcată, iar în mintea ei năvăliră amintiri uitate din
tinereţe, în timp ce-i aştepta pe ceilalţi nepoţi şă sosească.
Se gîndi la familia Fairley. Toţi muriseră, în afară de Jim Ar-
thur Fairley, ultimul descendent al familiei. „De ce să sufere
el şi Paula pentru greşelile unei generaţii care nu mai e ? “ se
întrebă ea cu glas tare, apoi se gîndi: Am făcut bine ce-am
făcut. Este darul pe care i-1 fac ei. Amîndurora. .
Afară se întuneca tot mai mult şi în camera slab luminată
focul îşi arunca umbrele ciudate şi misterioase pe pereţi şi pe
tavan şi, printre ele, Emma vedea atît de multe chipuri vechi şi
cunoscute... Prietenii ei. Duşmanii ei. Toţi, morţi de mult. Fan­
tome... fantome, care n-o mai puteau atinge pe ea şi pe ăi ei.
Viaţa e ca un cerc, cugetă ea. Viaţa mea a început cu
fam ilia Fairley şi se va sftrşi cu ea. Cele două puncte s-au unit
acum pentru a închide cercul.

86
 PARTEA A DOUA

ABISUL
1904 - 1905
" Lungă şi grea
E calea, care din iad
Ne duce spre lumină."
JOHN M-ILTON, Paradisul pierdut

5
- MĂMICO... MĂMICO... Eşti trează? strigă Em ma
încet din uşă. Nu primi nici un răspuns.
Rămase şovăitoare lingă uşă, cu urechile pîndind cel mai
mic sunet, dar în cameră era o tăcere de mormînt. îşi strînse
nervoasă şalul în jurul umerilor firavi, trem urînd în cămaşa
de noapte subţire, în frigul aspru de dinaintea zorilor. Faţa
ei era ca o licărire fantomatică în întunericul acela mohorît.
- Mămico! Mămico! strigă ea într-o şoaptă stăruitoare şi
înaintă tiptil în cameră, mişeîndu-se precaut, tatonîndu-şi
drumul pe lîngă cele cîteva mobile sărăcăcioase, ochii ei
nefiind încă acomodaţi cu întunericul. Abia putea să respire
în atmosfera aceea rău mirositoare, care duhnea a jilav şi a
rînced. Se cutremură, dezgustată pe moment de izul de
ziduri umede, aşternuturi m urdare şi sudoare greţoasă: îşi
ţinu respiraţia şi porni mai departe.
Ajungînd la patul de fier, inima i se opri o clipă, cînd
aruncă o privire în jos, spre femeia bolnavă care zăcea inertă
sub cearceafurile aruncate pe pat în dezordine. M ama ei era
pe moarte. Poate că era deja moartă. Trupul ci mic şi firav se
înfioră, cuprins de panică şi de spaimă. Fără să vrea începu
să tremure. Se aplecă înainte şi îşi lipi faţa de trupul mamei
ei, strîngîndu-se lîngă forma aceea fragilă pentru a-i insufla

87
 parcă torţe noi. pentru a-i da viaţă. închise ochii şi-i strînse
tare. rostind în gînd o rugăciune, im plorînd cu patimă,
concentrîndu-şi toată fiinţa în acea rugă. Te r.og, Doamne, să
nu moară mămica mea: O să fiu cum inte toata viaţa. O să fac
tot ce doreşti, Doamne. Aşa o să fac, D oam ne, aşa o să fac!
Numai să nu moară mămica mea! Em m a credea că Dum­
nezeu e bun. Mama ei îi spusese că D um nezeu înseamnă
Bunătate. Că El e înţelegător şi ie rtă to r. Emma nu credea
într-un Dumnezeu plin de mînie, în ace! D um nezeu care
răsplăteşte şi pedepseşte şi despre care vorbea am eninţător
pastorul metodist în predicile sale de duminică. Mama ei
spusese că Dumnezeu este Iubirea De Neînchipuit şi mămica
ei ştia cel mai bine. D um nezeul Em m ei era milos. îi va
răspunde la rugăciune.
Deschise ochii şi începu să mîngîie- uşor fruntea,
înfierbîntată a femeii.
- Mămico! Mămico! Mă auzi? Te simţi bine? întrebă ea,
cu un glas ce trem ura de spaim ă. Tot nu observă nici o
reacţie.
Faţa femeii se vedea clar în lumina pîlpîitoare a unei
luminări minuscule. De obicei palidă, devenise acum cenuşie
şi broboanele de sudoare o â c o p e ris e ră cu o peliculă
lucitoare care părea sinistră în lum ina aceea firavă. Părul ei
şaten, atît de bogat odinioară, zăcea în tr-o claie încîlcită pe
perna slinoasă de sub cap, iar pe fru n te a umedă, i se lăsaseră
cîteva şuviţe moi, inerte. Faţa avea o drăgălăşenie pe care
durerea şi suferinţa n-o şte rs e s e ră cu totul, dar urmele
blîndei frumuseţi din tin e re ţe fuseseră înlăturate de
ravagiile făcute de o sărăcie lucie, de anii de. luptă is­
tovitoare pentru supravieţuire şi, în final, de această boală
virulentă şi fatală. Elizabeth H a r ţe e ra înconjurată de
aureola morţii şi ea nu va mai apuca Să vadă cum lunile de
iarnă vor face loc . primăverii. Suferea de - o boală
distrugătoare, care o măcinase p u ţin cîte puţin, zi de zi,
prefăcînd-o în cele din urm ă în tr-o bă trîn ă veştejită, o
apariţie spectrală.
încăperea era o cam eră sum bră de bol.nav, conţinînd
-prea puţine elem ente de confort sau de frum useţe, şi nimic
care să amintească de plăcerile vieţii. Patul era mobila
dominantă şi ocupa aproape tot s p a ţiu l de sub şarpantă. în

88
a fa ră d e pat, mai erau cîteva mobile disparate. Masa şubredă
din lemn de bambus era înghesuită într-un colţ, între pat şi
fereastra micuţă şi pe ea se afla o biblie neagră, jerpelită, o
cană de lut şi m edicam entul prescris de doctorul Malcolm.
Lîngă uşă, era un scrin din lemn grosolan, iar lavoarul,
îmbrăcat în m ahon şi acoperit cu o placă crăpată din
marmoră albă, era p ro p tit de p erete de cealaltă parte a
ferestrei. Căsuţa era construită chiar în coasta dealului şi
din cauza asta era îngrozitor de um edă şi nesănătoasă pe tot
parcursul anului şi, cu atît mai mult, într-o iarnă nordică
aprigă ca aceasta, cînd rafalele de ploaie şi viscolele bateau
cumplit peste colinele golaşe. Şi totuşi, în ciuda umezelii, a
modestiei spartane şi a atm osferei mohorîte, camera era de o
curăţenie impecabilă. La ferestre atîrnau perdele de bum ­
bac, proaspăt spălate şi apretate, iar cele cîteva mobile ru s­
tice străluceau, fiind p e rm anent îngrijite şi daţe cu ceară de
Emnia. Nu se zărea un fir de p raf pe podeaua uzată din lemn,
parţial acoperită cu preşuri făcute în casă din fîşii de cîrpe
vesel colorate, prinse cu croşeta pe pînză de sac. Numai
patul era neîngrijit şi neglijat, deoarece Emma nu putea
schimba aşternutul decît o dată pe săptămînă, cînd venea
acasă de la conacul Fairley, unde era slujnică.
Eiizabeth se mişcă neliniştită, puţin agitată.
- E Emma noastră? Giasui.ii era atît de istovit, îneît abia
se auzea.
- Da, mămico, eu sînt, strigă fata, apueîndu-i mîna.
- Cit e ceasul, Emma?
- Tocmai a bă tu t de patru. Moş Willy ne-a trezit devreme
azi. Iartă-m ă că te-am trezit, mămico, dar înainte de a pleca
la conac, voiam să fiu sigură că te simţi bine.
Eiizabeth oftă.
- 'Nu mă simt p re a prost, fetiţo. Nu-ţi mai face atîta sînge
rău. O să mă scol mai tîrziu şi...
începu să tuşească violent şi îşi apăsă mîinile pe piept,
încercînd să dom olească frigurile care o scuturau. Emma
turnă m edicam entul în cana de lut de pe masă şi cuprinzînd-o
pe mama ei cu b raţe le , o p ro p ti mai sus pe pernă, ca să poată
bea din cană. d
- încearcă şă bei, mămico. Ţ i-a adus-o domnul doctor
Mac şi se pare că-ţi face bine, exclamă ea cu toată voioşia pe

89
care şi-o putu aduna în glas. Elizabeth încercă să soarbă din
cană între accesele persistente de tuse care-i sfîşiau trupul,
încet, încet, hîrîiala din piept se potoli şi, în cele din urmă,
reuşi să înghită o gură bună de medicament. Deşi abia mai
respira şi era epuizată, izbuti să vorbească.
- Mai bine du-te pînă jos şi vezi de taică-tău şi de băieţi,
drăguţă. Eu mă odihnesc un pic şi poate că înainte să pleci la
lucru îmi aduci şi mié nişte ceai.
Licărirea febrilă din ochi începu să-i dispară şi acum
părea mai conştientă de ceea ce se afla în jurul ei, de
prezenţa fetei lingă pat.
Émma se aplecă şi sărută cu tandreţe obrazul brăzdat al
femeii şi trase cuverturile în sus, acoperindu-i ocrotitor
umerii istoviţi.
- Da, da, aşa voi face.
Se strecură afară din cameră şi închise încet uşa. în timp
ce cobora în fugă scara îngustă de piatră, neluînd în seamă,
în graba ei, înclinaţia abruptă şi periculoasă a scării, un val
de glasuri răstite venind de jos îi învălui auzul la jum ătatea
drumului. Emma se opri încremenită şi trase brusc aer în
piept, simţind un gol în stomac. O cuprinse o senzaţie de
greaţă imaginîndu-şi scena urîtă care o aştepta. Winston,
fratele ei şi tatăl ei se certau din nou şi violenţa confruntării
reieşea cît se poate de clar din tonul glasurilor ridicate,
furioase. Em ma îngheţă la gîndul că o vor deranja pe mama
ei şi asta o făcu să scoată un ţipăt involuntar. îşi înăbuşi la
jum ătate ţipătul de spaimă, apăsîndu-şi gura cu mîinilc aspre
şi se aşeză greoi pe treptele reci de piatră, întrebîndu-se
neputincioasă cum i-ar putea opri să se bată. Dacă i-ar auzi
mămica ei, s-ar da jos tîrîş din pat ca să-i împace, chiar dacă
din cauza asta şi-ar consuma ultimul strop de' energie.
Elizabeth H a rte fusese întotdeauna tamponul dintre fiul ci,
Winston şi soţul ei. în ultimele săptămîni fusese prea slăbită
ca să-şi părăsească patul, fiind efectiv prizonieră în
căm ăruţa jalnică de sub şarpantă. D ar cînd auzea certurile
lor violente, plîngea mult, febra îi creştea şi tuşea pînă ce o
lăsau puterile.
- Proştilor! strigă tare Emma.
Oameni mari şi se poartă ca nişte copii, atît de egoişti, că
nu se gîndesc la biata mea mămică! Gîndul acesta o

90
clectriză. Sări iute în picioare şi scîrba care o cuprinsese fu
înlocuită cu o furie rece, care creştea în intensitate, pe
măsură ce Erama continua să coboare scara. Dădu uşa de la
bucătărie de perete şi rămase nemişcată şi încordată în prag,
ţinîndu-se strîns cu mîna de tocul uşii. Privind scena din faţa
ei, ochii ei verzi căpătară o expresie extrem de dură.
Spre deosebire de camera umedă şi tristă de sus, aici era
un loc plăcut, care-ţi încălzea sufletul. în cămin ardea focul
şi pe plită şuiera un ibric de fier. Trandafirii uriaşi, cit nişte
verze, de pe tapet, îşi pierduseră de mult splendoarea lor
văratccă, dar ceea ce mai rămăsese din ei, o măzgăleală
rozulie, dădea pereţilor o tentă delicată, plăcută. în jurul
căminului străluceau ornam ente din alamă lustruită, licărind
în lumina aceea blîudă ca nişte monezi de aur abia scoase din
inonetărie. De fiecare parte a căminului erau două scaune de
lemn confortabile, cu spătar înalt, iar în faţa lor era un bufet
velş de bucătărie, plin.de farfurii cu sălcii pictate în alb şi al­
bastru. D rept în mijloc, trona o masă marc de lemn, bine
spălată, mîndria camerei, care era înconjurată de şase scau­
ne cu fund de trestie. Ferestrele erau înnobilate de perdele
albe.de dantelă, iar pardoseala, din cărămidă roşie, lucea.
Camera era scăldată într-o lumină trandafirie, puternică,
intensificată de focul care trosnea, înălţîndu-şi flăcările pe
coş şi de pîlpîitul trem urător al lămpii cu parafină de pe
policioara căminului.
E ra un decor pe care Emma îl purta în suflet, mai ales
cînd se afla la conacul Fairlcy, p entru că trezea în ea o
senzaţie de bunăstare şi o alina cînd era singură. Acum,
această imagine îndrăgită era tulburată. Totul era la locul
lui, nimic nu fusese clintit,, dar atm osfera era încărcată şi
vorbele urîte, mînioase reverberau, fiind azvîrlite înapoi de
pereţi. Cei doi bărbaţi, tatăl şi fratele ei, se înfruntau ca
nişte animale, ignorîndu-i prezenţa, ignorînd totul, în afară
de această ură îngrozitoare dintre ci.
John H arţe, M arele Jack, era un bărbat masiv, după cum
arăta şi porecla lui. Stătea bine înfipt pe picioare, desfăşurat
pe toată înălţimea lui de un metru nouăzeci, fără cizme,
numai în ciorapi. Luptase în Africa în 1900 împotriva
burilor, fusese sergent în detaşam entele scoţiene de Ja
Seaforlh şi se spunea despre el că putea păli un om dintr-o

91
singură lovitură, cu pumnul lui uriaş. Avea o constituţie
puternic clădită, o faţă frumoasă, cu trăsături grosolane, un
ten îmbujorat şi un cap superb, cu păr ondulat, lucios şi
negru ca tăciunele.
II domina am eninţător pe fiul său, Winston, cuprins de
furie, cu pumnul ridicat, gata să-l. abată asupra băiatului.
Faţa îi era lividă de mînie, iar ochii îi sticleau periculos.
- Nu-ţi îngădui să intri în marină! Şi să nu mai aud vor-
bindu-se de aşa ceva în casa asta, băiete! Eşti minor şi de la
mine n-ai să capeţi încuviinţare! încetează odată pentru to t­
deauna, Winston, băiete, că dacă nu o să-mi simţi gîrbaciul
pe spinare. Nu uita, băiete, că nu eşti încă prea mare pentru
o cafteală zdravănă.
Winston îl săgetă, la rîndul lui, pe taică-său, cu privirea;
faţa lui, de obicei frumoasă, se congestionase şi se
schimonosise de furie şi neputinţă, iar ochii lui albaştri erau
ca de gheaţă.
- Dacă vreau să mă duc, o să mă duc, strigă el cu patimă.
Nu poţi să mă opreşti dacă am să fug. Şi să ştii că o să fug din
vizuina asta uitată de Dumnezeu, unde nu-i decît suferinţă,
sărăcie şi moarte...
- Maimuţoiule! Cutezi să mă înfrunţi? O să vedem noi!
O fracţiune de secundă băiatul nu se clinti, apoi,, cînd
clocotul mîniei îi ajunse la cap, făcu un pas înainte şi ridică
braţul, ca şi cum ar fi vrut să dea în taică-său. D ar prin ceaţa
am eţitoare a furiei lui oarbe, văzu în ochii aceia ceva
am eninţător, păli şi se dădu înapoi, şovăind, înfricoşat de
moarte de forţa tatălui său. Deşi nu era la fel de înalt şi de
musculos ca taică-său, Winston era puternic şi bine făcut,
dar era alcătuit dintr-o stofă mai delicată, semănînd mai
degrabă cu maică-sa. Şi ştia că nu se putea m ăsura cu Marele
Jack H arţe. Winston avea un puternic instinct de autoconser­
vare, mai ales cînd era vorba de persoana lui, căci băiatul acela
de cincisprezece ani era din ce în ce mai conştient de
înfăţişarea lui atrăgătoare şi ştia că acesta era atuul lui cel
mai puternic.
- Să nu crezi că n-am văzut, Winston, băiete! Te-nvăţ eu
minte să ridici mîna la mine, măi băiete! Te-nvăţ eu minte! O
să-ţi dau o mamă de bătaie de n-ai s-o uiţi cît oi trăi! Şi ţi-o
datorez de mult! în timp ce vorbea, începu să-şi scoată

92
cureaua neagră de piele de la pantaloni, trăgînd nervos de
ca. O ..înfăşură în jurul mîinii drepte, începînd cu catarama,
îndreptîndu-se spre W instoa am eninţător.
* Nu mă sperii, ţipă Winston ascuţit, retrăgîridu-se totuşi
spre bufetul velş de bucătărie şi punînd, ca* măsură de
siguranţă, masa între ei. N-ai să-ndrăzneşti să dai în m inei
Mama n-o să te ierte niciodată dacă pui cureaua pe mine! îl
preveni el.
Marele Jack H arţe păru să nu-1 audă. Inaintă iute şi agil,
cureaua neagră de piele bălăbănindu-se am eninţător în pum ­
nul lui strîns. In clipa cînd ridică braţul, gata să coboare
cureaua şi să-l lovească pe băiat peste cap, Em m a se repezi
în cameră şj sări în faţa tatălui ei. Ii înşfăcă b raţu l şi-l ţinu cu
amîndouă mîinile, folosindu-şi toată puterea. Faţa ei era
cruntă în lumina focului şi trem ura de furie. Stătea neclintită
în faţa tatălui ei. E ra singura care cuteza să-l înfrunte, care
avea- curajul să-i ţină piept. Şi, de obicei, putea să-i
domolească mînia, să-l silească să devină docil.
Deşi cînd vorbi glasul ei era calm, vorbele îi erau vehe­
mente.
- Taci din gură, tată! Ce te-a apucat? Strigi şi te iei la
h a rţă la ora asta, iar mămica noastră zace sus, bolnavă. N-ai
minte, tată. Şi ar trebui să-ţi fie ruşine! Hai, stai jos şi bea-ţi
ceaiul, că altminteri o să fug eu de acasă şi să vă văd atunci
ce-o să faceţi toţi. Continua să-l ţină strîns de braţul ridicat,
pe care nu-1 putea clinti. Hai, tata, îl ademeni ea cu un ton
mai blînd, nu fi încăpăţînat; Winston al nostru n-o să fugă la
marină. Face numai pe grozavul.
- Aşa crezi tu, băgăcioaso? strigă Winston furios, din
celălalt colţ al camerei, unde se adăpostise. Dragă Emma,
pentru prima oară în scurta ta viaţă, te înşeli. O s-o fac! Zău
că o s-o fac!
Emma se răsuci, privindu-1 în faţă pe fratele ei. Se
străduia să se stăpînească. _
- Potoleşte-tc, Winston, şuieră ea. O s-o faci pe inămica
să coboare acum, în halul în care e, săraca. Şi termină cu
prostia asta cu înrolatul în m arina regală! Tata are dreptate,
eşti prea tînăr. Şi dacă fugi, o să-i zdrobeşti inima mamei.
Aşa,că potoleşte-te. în clipă ăsta!
In ochii luî'W inston apăru o gcînteiere de Ură şi de os-

93
lililate, sentimente ncobişnuilc pentru el.
- Stăpîn cu fustă, asta eşti, domnişoară, strigă el b a t­
jocoritor. Vezi-ţi de treaba ta, domnişoară stăpîn cu fustă!
Te bagi întotdeauna! Mi-e silă. O zvîrlugă de fată, care habar
n-are de nimic, asta eşti tu, Emma Harţe.
In glasul lui se simţea un pic de venin, dar se dădu
îndărăt sub privirea ei pătrunzătoare, plină de răceală.
Intorcîndu-i hotărîtă spatele, pe faţa ei se aşternu
indiferenţa. Winston simţea vag că se teme de sora lui. Nu-i
era teamă aşa cum îi era frică de forţa brută a tatălui său, ci
în alt. mod, cu totul diferit, pe care nu-1 înţelegea pe deplin.
Pentru a-şi amăgi parcă sentimentele, trase aer în piept şi
strigă:
- Te-ntinzi mai mult decît ţi-e plapuma, Emma Harţe!
Ăsta-i cusurul tău!
Emma nu băgă în seamă această ultimă ieşire şi stjînse
din buze, impunîndu-şi să nu reacţioneze.
Jack fusese vag conştient de acest schimb înfierbîntat de
replici d intre primii lui născuţi şi folosise cele cîteva
secunde pentru a-şi domoli furia. Acum îşi întoarse încet
capul leonin şi-i aruncă fiului său o privire pătrunzătoare:
- Ajunge, Winston, spuse el cu un glas încă înăsprit de
urmele mîniei, acum stăpînite. Las-o-n*pace pe soră-ta! Ai
făcut destul rău pentru o singură zi şi n-o să uit răul ăsta
mult timp.
r - în to td e a u n a 'îşi vîră nasul în treburile mele, replică
Winston, dar se opri brusc, văzînd licărirea mînioasă din
ochii tatălui Iui şi roşeaţa i se urcă dinspre gît, cuprinzîndu-i
toată faţa. Jack se mişcă puţin şi Emma îşi slăbi strînsoarea,
iar Winston îşi dădu seama că nu era bine să-l mai stîrnească
iar pe taică-său. Se strecură cu o graţie felină spre celălalt
capăt al bucătăriei, unde se afla fratele lor mai mic, Frank,
care, în timpul scandalului, se ghemuise, sprijinit de cuptor,
trem urînd de frică şi scîncind. Emma clocotea de furie
văzînd cît de prost e, cum nu e în stare să domolească ac­
cesele tatălui lor şi cum nu ştie să-şi ţină gura. Uitîndu-se la
el cum îi şuşotea ceva lui Frank ca să-l liniştească, îşi dori cu
adevărat să fugă odată de acasă, că poate aşa vor avea şi ei
parte de linişte. Acest gînd 'neloial o paraliză atît de tare,
în cît dădu drumul braţului tatălui ei. Avusese întotdeauna

94
nevoie de prezenţa lui Winston şi ei doi erau nedespărţiţi. El
era aliatul ci, singurul ei prieten şi, în această calitate, era
pentru ea indispensabil. Acum încremeni la ideea că poate
nu era aşa. Se întoarse repede spre tatăl ei, îi luă braţul şi,
puţin tulburată, îi spuse încet:
- Hai, tăticule, stai jos.
Pentru o clipă, Jack H arţe nu voi să se supună apăsării
uşoare, dar hotărîte a mîinilor ei pe trupul lui musculos. Se
uită în jos, la faţă şi îşi dădu scama cît de slăbuţă era şi ce
uşor i-ar fi să se elibereze din strînsoarea ei. Dintr-o
răsucitură de mînă ar fi putut să proiecteze trupul ei fragil
pînă în celălalt capăt al camerei. Dar n-o lovise niciodată pe
Emma şi n-o va lovi niciodată. Se relaxă şi o lăsă să-l aşeze
pe scaun. îi privi faţa palidă, dc obicei atît de serioasă şi de
gînditoare, care încă mai zvîcnea de supărare şi s,e simţi
înduioşat: dintre toţi copiii lui, numai ea îl putea înduioşa
aşa. Şi în timp ce o studia pe fiica lui, singura care îndrăznea
să-l înfrunte, M arele Jack fu străfulgerat de o bruscă şi
singulară relevaţie. îşi dădu seama cu o deosebită claritate
că era confruntat cu o voinţă de neînduplecat. O voinţă de
fier, înfricoşătoare şi uluitoare la o făptură atît de tînără.
Feţişoara aceea neîndurătoare îi umplea sufletul de un
amestec de m îndrie şi teamă, emoţii noi pentru el. Era
mîndru de forţa Emmei, dar îi era teamă pentru ea, din
cauza acestei forţe. O s-o bage în bucluc într-o bună zi, de
asta era sigur. Avea o fire independentă şi în lumea lor nu
era loc pentru firi independente. Clasa din care făceau parte
era în mod inevitabil pămîntul pe care călcau stăpînii.
Apriga voinţă a Emmei v afi frîntă şi se temea de ziua aceea.
Se rugă deci să nu fie atunci de faţă, căci ştia precis că i se va
rupe inima, aşa cum i se va rupe şi ei inima.
Continuînd să se uite la ea, o văzu limpede pe fată pentru
prima oară, după atîţia ani. Văzu în acel trup copilăresc,
nedczvoltat, mugurii frumuseţii. Dar vor ajunge vreodată să
înflorească? Inima i se strînse, i se zbătu a proape im percep­
tibil în piept, provocîndu-i o durere insuportabilă şi îl
cuprinse o furie şi o mîhnirc adîncă, gîndindu-se Ia viaţa de
roabă care o aştepta. E ra deja o roabă aici şi la conacul Fair-
ley. Şi era atît de tînără!
Glasul ei delicat îl trezi din visare:

95
 - Tăticule, lăliculc, nu le simli bine? Stătea aplecată
deasupra lui.
- N-am păţit nimic, fetiţa mea. Te-ai dus s-o vezi pe
maică-,ta? Cum se simte?
- Se simţea cam prost înainte de a coborî cu, dar acum se
odihneşte liniştită'. Am să-i duc îndată nişte ceai.
Plecă, dcsprinzîndu-sc de el şi el îi zîmbi, arătîndu-şi
dinţii albi, strălucitori şi privind-o cu dragoste. D ar ea nu-i
răspunse cu tandreţe, aşa cum îi răspundea de obicei şi cum
se aşteptase el. ÎI mîngîic doar pe braţ şi-i aruncă o privire
lungă şi precaută, iar tatăl se simţi ciudat de ruşinat şi de
acoperit de reproşuri de propriul său copil, de parcă el ar fi
fost copilul şi ea părintele. Şi îl deranja enorm, p entru că
Emma era preferata lui, o înţelegea şi-i purta o dragoste
adîncă- Nu voia să scadă în ochii ci. Stima ei îi era foarte
necesară. Se aplecă mecanic să-şi ia cizmele de pe vatră. Era
tîrziu şi în eurînd va trebui să plece la cărăm idăria Fairtey,
unde lucra împreună cu Winston. E ra pe drumul spre Pudsey
şi făceau pînă acolo un ceas întreg.
Emilia traversă încăperea, plină de elan şi foarte
hotărîtă. Voia să risipească m ohoreala, să readucă lucrurile
la normal, căci, deşi nesocotinţa lor încă o rodea, nu era
genul care să păstreze mult timp supărarea. Trase cu coada
ochiului spre Frank, care şedea lîngă cuptor. Acesta se
liniştise şi pregătea foarte absorbit sandviciurile pentru
pauzele de prînz şi de ceai, pe care le luau cu ci la lucru, în
nişte cutii speciale. Se repezi să-l ajute, sufleeîndu-şi
mînecilc în acest scop, făcînd acrul să vibreze de vitalitatea
ei.
- Frank, băiete, ce faci tu acolo? strigă ea cînd ajunse
lîngă băiat,- făcînd ochii mari de uimire şi scuturînd din cap
agita" ă.
- Ce întinzi pe pîine atîta untură, de parcă n-ar mai exista
şi ziua de mîine? Smulse cuţitul din mîna băiatului speriat şi,
bombănind uşor enervată, începu să mai răzuie din untura de
pe pîine. Resturile de untură le băgă chibzuită înapoi, în b o r­
canul maron de piatră, aşezat pe seîndura butucănoasă care
acoperea deschizătura cuptorului.
- încă n-am ajuns boieri, Frank, băiete, continuă ca şi
term ină ca însăşi cu îndem înarc sandviciurile, punînd feliile

96
de pîine una peste alta, apoi tăindu-lc în două, hotărîţă şi cu
o oarecare emfază.
Frank se trase de lîngă Emma, buza de jos începu să-i
tremure, în ochii lui migdalaţi mijiră lacrimi fierbinţi şi faţa
lui mică se încreţi de frică. Frank avea doisprezece ani şi era
mărunt pentru vîrsta.lui. Avea capul acoperit cu un păr
blond, moale, ca tîrtiţa unei raţe, o piele lăptoasă şi o faţă
biîndă, frumuşică, de fetiţă. Se simţea foarte umilit fiindcă,
datorită înfăţişării lui drăgălaşe,' căpătase porecla de
„fătălău“ la filatura Fairley, unde lucra ca bobinator. Sub
îndrum area expertă a lui Winston, învăţase să răspundă cu
pumnii la bătăi, dar prefera să meargă cu capul sus cînd era
luat peste picior sau batjocorit, făcîndu-se că nu aude in­
juriile celorlalţi. Şi aşa va fi toată viaţa, întotdeauna sensibil,
cu obrazul subţire, dar capabil să întoarcă şi celălalt obraz,
mîndru şi dispreţuitor.
Părul blond îi cădea peste ochi şi el îl dădu nervos la o
parte, întorcîndu-sc patetic spre Winston, apărătorul lui,
care tocmai termjnase să se spele la chiuvetă.
- N-am vrut să fac nimic rău, spuse el şi pe obrajii lui
pistruiaţi i se scurgeau lacrimile.
Winston asistase la scenă, la început uimit, apoi amuzat,
conştient că Emma se repezea aşa la ei fiindcă acesta era
modul prin care îşi exercita autoritatea de soră mai m arc şi
îi readucea la obişnuita lor rutină de fiecare dimineaţă. Ştia
că toată bom băneala şi cicăleala ei în legătură cu untura era
inofensivă. Puse jos prosopul pc care-1 folosise şi-l trase p e
mezin lîngă el, cuprinzîndu-1 cu braţul, ca să-l aline.
- O să mă duc pînă-n iad şi o să mă-ntorc! exclamă cl,
prcfăcîndu-se îngrozit, către tatăl său. N-am crezut
niciodată că o să apuc ziua cînd Emma noastră o s-ajungă o
zgîrie-brînză. Cred că tc-ai molipsit dc năravurile bătrînului
Fairley, fetiţo.
Vorbea cu blîndeţe şi din ochii lui dispăruse orice os­
tilitate.
Emma;se repezi ca un vîrtej la ci, cu faţa roşie, în lumina
focului care sc înălţa pe coş şi-.i răspîndca în. păr luminiţe
aurii..Flutură cuţitul prin faţa lor.
- Asta nu-i drept! Nu sînt o zgîrie-brînză! Nu-i aşa,
tăticule? îl întrebă şi .continuă repede, cu.sufletul la gură,

97
înainte ca el să poată răspunde: In orice caz, bătrînul Fairley
e aşa de bogat, că umblă crăcănat de atîta bănet cît a adunat!
Şi ştiţi de cei1Fiindcă n-ar tăia o stafidă în două ca să-i dea şi
altuia jumătate. Asta e! Vorbea înfierbîntată, dar nu
furioasă, şi pe faţa ei purpurie se ivi o expresie de
stinghereală. Winston ştia că nimerise drept . la. ţintă,
necăjind-o astfel, fiindcă Emma detesta zgîrcenia şi asta era
cea mai dură acuzaţie pe care i-o putea azvîrli cineva, fie
chiar în glumă.
Ridicînd nasul şi dîndu-şi capul pe spate, spuse
arţăgoasă:
- U ntura era groasă de jum ătate de centimetru. N-aţi fi
putut mînca sandviciurile aşa. V-ar fi făcut rău, precis.
Winston începu să rîdă, nemaiputînd să ascundă că îl dis­
tra scena. Jack îi aruncă o privire speriată, împreunîndu-şi
sprîncenele groase şi negre, care alcătuiră o linie frîntă pe
fruntea lui şi privindu-1 d e ru ta t pe băiat. Dar văzu imediat că
rîsul lui Winston nu era răutăcios şi mai văzu că Emma era
tot mai încurcată şi umilită. Tot uitîndu-se cînd la unul, cînd
la altul, veselia băiatului îl molipsi. Chicoti şi se bătu cu p a l­
mele peste genunchi.
Emma îi străpunse cu privirea şi încet, încet, pe faţa ei se
ivi un zîmbet sfios. în c e p u şi ea să rîdă.
- A tîta tămbălău p e n tru un strop de untură! bombăni ca
printre hohotele de rîs, clătinînd din cap, în timp ce puse
cuţitul jos. Frank se uita uluit la' ei toţi, la început
neînţelegînd, apoi, cînd îşi dădu seama că veselia lor era
autentică, rîse şi el, ştergîndu-şi lacrimile cu rnîneca de la
cămaşa lui gri. Emma îl strînse la piept.
- N-o lua chiar aşa,. Frank, iubitule. N-am vrut să-ţi fac
nici un rău, răţoi p ro stu ţ ce eşti. Şi nu-ţi mai şterge nasul cu
mîneca, îl m ustră ea cu asprime, mîngîindu.-l pe păr şi
sărutîndu-1 cu ta n d re ţe pe creştet.
Se reinstaiiră în mod miraculos o atmosferă de prietenie
şi afecţiune familială. Em ma oftă uşurată şi începu iarăşi să
se agite ca o stăpînă.
- Trebuie, să ne zorim toţi şi să ne urnim odată, căci
altminteri o să întîrziem la lucru, strigă ea, zărind ceasul de
pe poliţa căminului. Tocmai bătuse cinci fără un sfert şi
Winston trebuia să plece la cinci, ca să ajungă la cărăm idărie

98
la şase, cînd trebuiau să ponteze. Pipăi ceainicul sub
învclitoarca lui. E ra încă fierbinte.
- Frank, hai, du-i tu mamei ceaiul ăsta sus, în locul meu,
spuse ea, turnînd ceai într-o cană şi adăugîndu-i porţii
generoase de lapte $i zahăr. Şi, tăticule, te rog, vezi du m ­
neata de foc, în locul meu. Aranjează butucii, ca să ţină focul
pînă vine mătuşa Lily. Winston, spală tu vasele pînă termin
să vă fac pachetele cu mîncare. Şi, tăticule, nu uita grilajul
de la cămin.
Ii întinse cana de ceai lui Frank.
- Intreab-o pe mămica dacă vrea pîine cu gem şi hai, mai
iute, băiete, că mai sînt o groază de treburi de făcut pînă
plec la conac.
Frank luă ceaiul cu grijă, cu ambele mînuţe, şi traversă
zorit camera, îndreptîndu-se spre scară şi cizmele lui
răsunară a gol pe pardoseala de cărămidă. Fluierînd
încetişor, Winston adună cănile şi farfuriile m urdare de pe
masă şi le duse la chiuvetă, în timp ce Jack se întoarse la
cămin şi începu să stivuiască butucii. Emma zîmbi în sinea ei.
Se făcuse iar linişte. Se duse la cuptor şi începu să înfăşoare
sandviciurile în şervetele de bumbac, ţesute cu atîta grijă de
mama ei, mai întîi umezindu-le, pentru ca sandviciurile să
rămînă proaspete. Jack îşi concentră atenţia asupra focului,
prcsărînd printre butuci bucăţi preţioase de cărbune şi
adunînd apoi praful de cărbune, pentru ca focul să ţină pînă
Ce venea, mai tîrziu, sora lui, Lily, ca să aibă grijă de
Elizabeth. In timp ce îşi răsucea trupul ca să ajungă la
grătar, aruncă pe furiş o privire spre Winston, care spăla
mecanic vasele în chiuvetă. Regretă ieşirea de furie de mai
înainte. Intre ei nu exista o ură cu rădăcini adînci, doar
arţagul ăsta, care era tot mai greu de înăbuşit la amîndoi.
Nici măcar nu-1 condam na pe băiat pentru că voia să plece
de la familia Fairley; cu toate acestea, nu-i putea îngădui să
plece. Doctorul Malcolm nu spusese nimic deosebit despre
sănătatea lui Elizabeth, dar Jack n-avea nevoie de o părere
avizată ca să-i confirme ceea ce el bănuia deja. Elizabeth era
pe moarte. Plecarea lui Winston în acest moment ar fi fost ul­
timul cui bătut în sicriul ci. E ra copilul ei preferat. îşi iubea
toţi copiii, dar cu Winston era altceva, fiind cel mai mare şi
semănînd atît de bine cu ea. Jack nu îndrăznea să-l lase să

99
plece, deşi nu-i putea spune băiatului motivele.
- întotdeauna îşi alege momentul nepotrivit ca să discute
despre asta, mormăi Jack pentru sine, în timp ce punea
grilajul la cămin. Se rezemă o clipă de grilaj, privind focul,
orbit de o amărăciune sfîşietoare şi de o disperare cople­
şitoare. Am ărăciune pentru Elizabeth pe care viaţa o u r ­
gisise atît, disperare pentru copiii lui, atît de fragezi, care
vor deveni orfani înainte de topirea ultimei zăpezi şi de
venirea primăverii,,
Simţi o atingere uşoară pe braţ şi ştiu că era Emma.
înghiţi în sec, tuşi răguşit şi se ridică, .încercînd să
zîmbească.
- Da, iubito, ce este ?
- O să întîrzii, tăticule. M ai'bine du-te acum s-o vezi pe
mămica, înainte de a pleca.
- Da, fetiţo. Să-mi spăl întîi praful ăsta de cărbune de pe
mîini. Jack se duse la chiuvetă, unde Winston ştergea vasele.
D u-te sus s-o vezi pe maică-ta, băiete, şi urc şi eu îndată. Ştii
că se îngrijorează dacă nu ne vede pe toţi înainte să plecăm.
Winston dădu din cap, şterse repede ultima cană şi ieşi din
bucătărie, fluierînd încă nervos printre dinţi.
Jack se uită spre Emma, care stătea lingă cuptor, ţinînd
cutia de ceai în mînă. îm p ă rţe a porţiile lor de ceai şi de
zahăr în bucăţele mici de hîrtie, strîngînd bine capetele la un
loc, ca să nu se împrăştie.
- O să te-mbolnăveşti de moarte dacă mai umbli în
cămaşa aia de noapte, Emma! Şalul ăla nu ţine de cald. Mai
bine du-te de te-mbracă, acum, că totul e-n ordine aici, jos.
- O să mă duc, tăticule. Am term inat de împărţit ceaiul,
spuse ea cu un zîmbet însorit, care-i lumină brusc faţa
serioasă. Ochii neobişnuit de adînci şi de verzi îi seînteiau
luminoşi, şi Jack înţelese că afecţiunea ei pentru el era
neatinsă. Em ma traversă în fugă bucătăria, spre tatăl ei. El o
privi de sus, zîmbind. Emma se ridică în vîrful picioarelor, îi
înconjură gîtul cu braţele ei subţiri şi-i trase faţa în jos, spre
a ei . îl sărută pe obraz şi spuse:
- Ne vedem sîmbăta viitoare, tăticule.
Jack o mai ţinu o clipă la pieptul lui, strîngînd-o
ocrotitor cu b raţele lui musculoase, cuprins de un val de
tan d re ţe .

100
 - Da, iubito, şi ai grijă dc tine, acolo, la conac, m urm ură
el cu glasul emoţionat.
E a plecă înainte ca el să-şi poată trage răsuflarea, dez-
lipindu-se din braţele lui şi traversînd camera ca un fulger.
Jack rămase singur în bucătărie. Oftă şi întinse mîna după
paltonul atîrnat în cuierul din dosul uşii. Scotoci în buzunare
după cureluşele de piele pe care şi le lega în jurul p a n ­
talonilor de catifea reiată, ca să nu i se urce pe picioare p r a ­
ful de cărămidă. Se aşeză la masă şi le prinse cu cataram ele,
întrebîndu-se dacă să-i spună lui Elizabeth că îşi.înaintase
demisia la cărăm idărie. Se încruntă, în timp ce mîinile lui
mari sţrîngeau cu îndemânate cureluşele, pînă obţinu
presiunea pe care o dorea. Lui Jack îi fusese greu să ia
această hotărîre, întrucît erau puţine locuri de muncă şi
mulţi o am eni, nu aveau slujbă; şi-n plus, îi plăcea să
muncească în aer liber, chiar dacă să ridici lut ud pînă la
rampă, timp de zece ore pe zi, era o muncă ucigătoare
pentru orice bărbat. Nu-1 deranja munca grea, dar îl deranja
plata pe care o primea pentru ea şi i-o spusese lui Stan, şeful
de e.chipă, vinerea trecută.
- O ptsprezece şilingi şi zece penny... ăştia-s bani pe care
să-i duci acasă la sfîrşitul săptămînii, Stan? Sînt om însurat şi
am trei copii. Nu-i de vină nimeni că am copii, fii atent, dar
poţi muri de foame cu salariile pe care ni Ie dă moşul ăsta
afurisit de Fairley. Aşa c, S ta n ’ şi ştii şi tu asta, spuse el,
calm, dar categoric.
Stan clătinase din- cap şi, deşi vorbise cu oarecare
înţelegere, nu fusese în stare să înfrunte privirea fixă a lui
Jack.
- Da, Jack, e ceva în ce spui tu. E o crimă, fir-ar să fie,
asta e. Dar sînt şefi.de echipă care supraveghează şi au doar.
douăzeci de şilingi pe săptămînă. Nici eu nu iau mai mult.
D ar nu pot să fac nimic. Iţi convine, bine, dacă nu, poţi să
pleci, băiete.
Ii spuse lui Stan că o să plece, cu un ton destul de hotărît
şi se dusese, cam fără voia lui, sîmbătă dim ineaţă la filatura
Fairley, cu şapca în mînă, călcîndu-şi pe mîndrie. Discutase
cu ţ d d i e , supraveghetorul, prietenul lui din copilărie, care-1
angajase să-nceapă munca peste o săptămînă, cu douăzeci
dc şilingi pe săptămînă, ceea ce era ceva mai bine, deşi nu

101
însemna mare lucru. Chibzui dacă să-i spună lui Elizabeth şi
se hotărî brusc să nu-i spună. Ea ştia că detesta munca la
filatură şi n-ar face decît s-o necăjească şi să-i agraveze
boala. Nu, n-o să-i spună decît săptămîna viitoare, după ce o
să înceapă deja munca. Avea o singură consolare, deşi destul
de mică. Filatura era în josul satului, în valea ce se întindea
dc-a lungul rîului Aire, la numai zece minute de casă. Putea
să se repeadă imediat dacă Elizabeth avea nevoie de el sau
dacă intervenea ceva neprevăzut şi gîndul acesta îl
îm bărbăta atît de mult, îneît munca la filatură i se păru mai
puţin neplăcută.
Ceasul de Ia biserica satului bătu de cinci şi el sări în
picioare, parcurgînd cu paşi mari şi iuţi camera, cu acea
graţie lină, pe care o au, involuntar, mulţi b ă rb a ţi înalţi.
U rcă treptele cîte două o dată, ghetele sale ţintuite
bocănind pe scara de piatră cu o rezonanţă metalică, aspră,
care produse un ecou m acabru în liniştea casei.
Emma era îm brăcată şi stătea cu Winston şi Frank lîngă
pat. A rătau ca un mic trio, copleşiţi de tristeţe, cu hainele
lor posomorite şi ponosite, ba chiar cîrpite şi peticite, dar
extrem de curate şi îngrijite, aşa cum erau şi ei, cu feţele
bine spălate'şi cu părul bine pieptănat. Toţi copiii, deşi atît
de deosebiţi ca înfăţişare, aveau un fel de rafinam ent al lor,
care ieşea atît de clar în evidenţă, îneît straiele acelea,
sărăcăcioase şi zdrenţăroase p ăreau nesemnificative. Aveau
0 dem nitate ciudată, aşa cum stăteau acolo tăcuţi, cu feţele
lor solemne. Copiii se dădură la o parte, ca să-i facă loc lui
Jack, cînd acesta dădu buzna în cameră, clocotind de ener­
gie, cu' un zîmbet vesel pregătit pe faţă.
Elizabeth zăcea sprijinită de maldărul de perne, palidă
şi extrem de epuizată, dar obrajii nu-i mai dogoreau de febră
şi părea mai liniştită. Emma o spălase pe faţă şi îi periase
părul; şalul albastru în care îi învelise umerii îi scotea şi mai
mult în evidenţă albastrul ochilor, neobişnuit de frumoşi;
părul îi era răsfirat pe perne, ca nişte ju ru b iţe de fire moi de
mătase. Pe faţa albă tiu era nici o pată de culoare şi lui Jack
1 se păru că seamănă, în lumina luminării, cu fildeşurile
sculptate pe care le văzuse în Africa, cu contururi şi
suprafeţe cizelate cu fineţe şi exactitate, cu forme lipsite de
orice asperitate. Părea o figurină mică şi foarte delicată.

102
Cînd îl văzu pe Jack, i se lumină faţa. îşi întinse, vlăguită,
braţele subţiri înspre cl şi cînd ajunse la pat, Jack o trase,
aproape cu brutalitate, la piept, lipindu-i trupul firav de
trupul lui puternic şi viril, de parcă n-ar fi vrut să-i mai dea
drumul niciodată.
- A răţi mult mai bine, Elizabeth, iubito, spuse el cu un
glas atît de blînd, de parcă mîngîia delicat aerul din jur. Şi
parcă nici nu era glasul lui.
- E adevărat, John, confirmă ea, curajoasă. O să mă dau
jos din pat diseară, iubitule, cînd ai să vii acasă şi o să-ţi fac
o ciorbă Bună din cap de oaie, cu găluşte, şi prăjituri cu aluat
proaspăt.
îi dădu drumul încet, cu tandreţe, şi o aşeză înapoi pe
perne. în timp ce privea chipul acela istovit, vrednic de milă,
nu-1 vedea defel aşa cum era cu adevărat. O vedea doar pe
fata aceea frumoasă pe care o ştia de o viaţă. Ea se uita la el
cu atîta încredere şi adoraţie, îneît lui i se strînse inima de
amărăciune, căci nu putea face nimic ca s-o salveze. Şi din
nou îl cuprinse acel impuls ciudat, tot mai frecvent şi de o
persistenţă irezistibilă, care-1 îndemna parcă s-o ia în braţe
şi s-o-scoată din camera asta mizeră şi să fugă cu ea sus, pe
colinele după care eă tînjea mereu. Sus, în vîrf, aerul era pur
şi înviorător, cerul se reflecta imens în ochii ei şi el simţea
într-un mod misterios şi inexplicabil că acolo, pe înălţimi,
boala va fi alungată şi Elizabeth îşi va reveni şi va fi din nou
plină de viaţă.
D ar mirosul de levănţică şi palidele ceţuri vaporoase ale
lungilor zile de vară erau acum risipite de vînturile dinspre
nord. D acă ar fi vară, Doamne, ar duce-o într-adevăr acolo,
sus, pe Acoperişul Lumii, cum îi spunea ea, şi ar pune-o jos,
sprijinită de o movilă acoperită cu iarbă, printre ferigi verzi
şi frunze tinere şi fragede de afin şi ar sta împreună, fericiţi,
la adăpostul Stîncilor Ramsden; soarele i-ar încălzi şi ar fi
numai ei doi şi cîneparii şi ciocîrliile zburînd în lumina
difuză, aurie. Era cu neputinţă. Pămîntul era tare, pe gerul
aprig de februarie, iar întinsele şiruri de coline erau
sălbatice şi pustii sub cerul mohorît şi încărcat de ploaie.
- John, iubitule, ai auziţ ce-am spus! D iseară mă scol din
pat şi o să putem mînca toţi împreună la cină, în faţa focului,
aşa cum făceam înainte de a mă îmbolnăvi.

103
 Glasul lui Elizabeth era mai însufleţit, mai agitat, fără
îndoială datorită prezenţei lui Jack.
- Nu trebuie să te dai jos din pat, iubito, o preveni el, cu
glasul răguşit. Doctorul spune că ai nevoie de odihnă totală,
Elizabeth. O să vină Lily a noastră mai tîrziu, să aibă grijă de
tine şi să ne pregătească masa de seară. Trebuie să-mi
promiţi că n-ai să faci vreo prostie, fetiţo. Hai,*promite-mi.
- Of, a tîta te agiţi, John Hai te. D ar îţi promit, dacă asta
îţi face plăcere. O să stau în pat.
El se aplecă în faţă ca să-l poată auzi.
- Te iubesc, Elizabeth, zău că te iubesc, şopti el.
Ea îl privi adînc în ochi, văzu reflectîndu-se limpede îri ei
dragostea lui statornică şi spuse:
- Şi eu te iubesc, John, te voi iubi pînă în ziua cînd voi
muri; chiar şi după aceea.
El o sărută repede, aproape neîndrăznind s-o mai
privească, şi cînd se ridică de pe pat, mişcările lui erau
smucite şi dezarticulate, de parcă trupul lui masiv i-ar fi
scăpat de sub control; Traversă cam era în trei paşi mari,
rapizi.
- Hai, Winston, sărut-o pe maică-ta şi s-o întindem.
Intîrziem, băiete, strigă el răstit.
Winston şi Frank o sărutară fiecare pe mama lor şi.se
îndepărtară de pat, pornind sp/e uşă, într-o tăcere deplină.
Winston nu-i adresase Emmei nici o vorbă, de cînd o
necăjise mai înainte în bucătărie şi acum îi dărui unul dintre
cele mai ferm ecătoare şi senine zîmbete ale lui, spunînd din
capul scării:
- Ne vedem sîmbătă, Emma. Pa, iubito.
Ea îşi flutură mîna şi-i zîmbi.
- Pa, Winston, zise, adăugind după ce se mai gîndi puţin:
Frank, pregăteştc-tc să fii gata de plecare la lucru. Eu cobor
imediat şi putem pleca împreună.
Frank confirmă că a înţeles, clătinîndu-şi în sus şi-n jos
căpşorul, cu faţa palidă, foarte serioasă.
- Da, Emma, strigă el şi coborî, tropăind zgomotos pe
scară, în urma lui Winston.
Emma se aşeză pe marginea patului.
- A fost bun ceaiul, iubito. Nu-mi trebuie altceva pînă
vine mătuşa Lily. Nu ini-e foame.

104
 Niciodată nu-i e foame. Cum o să-i fie vreodată foame
dacă niciodată nu mănîncă? se întrebă Emma şi spuse cu o
veselie, pe care n-o simţea:
- Bine, mărnico, dar trebuie să mănînci ce-o să-ţi aducă
mătuşa Lilv cînd o să,vină! Trebuie să te întremezi.
Elizabeth zîmbi istovită.
- O să mănînc, iubito.
- Să sting luminarea? întrebă Emma, pregătindu-se să
plece.
Elizabeth se uită cu dragoste la fată.
- Da, poţi s-o stingi dacă pleci. O să mă odihnesc puţin.
Eşti o fetiţă tare cuminte, Emma. Nu ştiu ce m-aş face fără
tine. Acum, hai, du-te la conac?. Nu vreau să întîrzii, după ce
că doamna Turner te lasă să vii acasă să mă vezi la mijlocul
săptămînii. Şi să te porţi frumos. Doamna Fairley e o
cucoană adevărată, să ştii.
- Da,' iuămico, şopti Emma, clipind ca să-şi alunge
lacrimile. O sărută pe mama ei cu multă tandreţe şi mai
aranja puţin patul bătînd uşor pernele şi îndreptînd
cearşaful şi cuvertura cu eficienţa ei din totdeauna., în timp
ce trăgea aşternuturile în sus, ca s-o înveselească pe
Elizabeth, spuse:
- Sîmbătă o să încerc să găsesc o rămurică înfrunzită în
drum m r> r%
o r> %i rv n a t e* n sub steiuri n-s pătruns
gerul

6
JACK şi W INSTON plec a seră la cărăm idărie, iar Frank
aştepta în buc ă tă ria care .acum era slab luminată, căci Jack
stinsese lam pa cu parafină, aşa cum făcea de obicei cînd
pleca la lucru: Mai era aprinsă doar lum inarea de pc masa
de lîngă cămin, a cărei flacără se ridica din cînd în cînd,
răspîndind în în că p e re o lumină bruscă, jucăuşă. La
extrem ităţile bucătăriei p îndeau straniu umbre în tu n e ­
coase şi în aer plutea o linişte deplină, în tre ru p tă doar de
trosnetul in term itent al butucilor, care fîsîiau şi ţîşneau
uneori în sus.
Frank şedea într-unul din scaunele cu spătar înalt de
lîngă foc: părea pitic în scaunul acela uriaş, mult mai rnic şi

105
mai fragil decît era cu adevărat. Deşi avea oasele mici şi o
constituţie delicată, băiatul era surprinzător de vînos şi de
robust, ca un mie terrier.
In dim ineaţa aceea arăta ca o fiinţă abandonată, cu
cămaşa lui gri de lucru şi pantalonii boţiţi, moşteniţi de la
Winston, iar picioarele încălţate cu şosete gri, cîrpite cu
grijă, atîrnau patetice peste marginea scaunului, părînd mult
prea firave ca să poată ridica ghetele uriaşe, prea mari şi
urîte, care aparţinuseră şi ele lui Winston. Dar, în realitate,
în ciuda înfăţişării lui, Frank H a rţe nu era nicidecum o fiinţă
năpăstuită, căci el trăia într-o lume interioară, atît de bogată
în imagini frumoase, visuri şi speranţe înălţătoare, îneît
existenţa lui de zi cu zi i se părea total lipsită de im portanţă.
Şi această lume perfectă îl ocrotea de asprim ea vieţii lor
mizere, era hrana îndestulătoare, care-1 făcea să uite cu
totul, în cea mai mare parte a timpului, de toate privaţiunile
şi de condiţiile spartane în care trăiau.
în fond, Frank era un băieţel fericit, mulţumit că se
putea retrage în imaginaţia lui, o imaginaţie vie şi bogată. O
singură dată fusese cu adevărat dezamăgit şi întristat, cînd
părăsise şcoala bisericii din sat, vara trecută. A cceptase cu
stoicism şi cu o oarecare resem nare faptul că trebuia să
muncească împreună cu ceilalţi băieţi în filatură, adunînd
bobinele goale. Tatăl său îi spusese cu pă re re de rău, dar
ferm, că aveau nevoie de cei cîţiva şilingi pe care-i va aduce
săptămînal,- aşa că părăsise şcoala cînd împlinise doispre­
zece ani. Fusese un elev uimitor de iute la minte şi avid de
învăţătură, acumulînd cunoştinţe cu o rapiditate şi o p rofun­
zime care o uluiseră total pe învăţătoare. îl considera un caz
unic şi fusese distrusă cînd aflase că era sortit filaturii. Ştia
că dacă i s-ar oferi.o şansă, copilul ar fi capabil de mult mai
mult de atît; dar mai ştia că era condamnat, prin condiţia sa,
încă de Ia naştere.
Deşi nu se mai ducea la şcoală, Frank continua să înveţe
cum putea mai bine, după capul lui. Citea şi recitea cele
cîteva cărţi jerpelite ale mamei lui şi orice carte pe care
putea pune mîna. Cuvintele îi inspirau un fel de teamă
amestecată cu respect, dar totodată îl vrăjeau şi le iubea cu o
patimă adîncă, învecinată cu veneraţia. Alcătuia şi
realcătuia propoziţii în minte şi scria tot timpul mici frag­

106
mente de proză pe preţioasele bucăţele de hîrtie pe care i le
aducea Emma de la conac. E ra perm anent absorbit de idei
abstracte şi deşi nu înţelegea deocam dată că erau idei
abstracte, ele îl puneau pe gînduri şi-l incitau. Căci Frank
H arţe era înzestrat cu o inteligenţă veritabilă, care se va dez­
volta cu multă strălucire, mai tîrziu, în viaţă.
# Acum şedea cu privirea aţintită asupra focului, cu o cană
de ceai în mîinile lui mici, cu o expresie rătăcită pe faţă, iar
ochii lui visători se uitau undeva, departe, văzînd printre
flăcările pîlpîitoare imagini nesfîrşite şi incredibile.
Uşa scîrţîi, făcîndu-1 să tresară; îşi ridică repede capul şi
privi în jur. Emma intră în cameră, tăcută şi preocupată.
Frank începu să-şi soarbă ceaiul, urmărindu-i mişcările prin
cameră cu ochii lui migdalaţi, iţiţi pe deasupra cănii. Emma
se opri la fereastră, trase perdeaua şi, privind afară, spuse,
fără a se întoarce spre el;
- E încă întuneric afară, dar nu-i nevoie să plecăm chiar
acum. Putem să mai aşteptăm pînă se face puţină lumină şi
eu o să alerg o bucată din drumul pînă la conac, aşa că n-o să
întîrzii.
Frank pus.e cana jos, pe cuptor şi spuse:
- Tata a umplut ceainicul cu apă fierbinte şi mi-a spus să-ţi
fac un sandvici. E acolo, pe cuptor.
Emma aruncă o privire duşmănoasă spre sandvici;
observînd expresia de pe faţa ei, Frank exclamă, ca să se
apere:
- Nu I-am înecat în untură. Am pus-o pe pîine şi pe urmă
am răzuit-o, aşa cum ai spus tu, Emma dragă.
In timp ce îşi turnă şi ea ceai într-o cană şi îşi puse
sandviciul pe farfurie, pe faţa Emmei se furişă un surîs şi
ochii îi licăriră amuzaţi. îşi duse cana şi farfuria lîngă cămin
şi se aşeză în faţă lui Frank. îşi m estecă sandviciul absentă,
preocupată încă de sănătatea mamei ei.
Frăţiorul o privea . îngîndurat şi cu o oarecare
curiozitate, căci era extrem de sensibil faţă de Emma, pe
care o adora. îi căuta perm anent aprobarea, dar în
nerăbdarea lui de a-i fi pe plac, făcea de obicei o prostie
ridicolă care o enerva pe Emma, atrăgîndu-şi astfel dizgraţia
ei. Dar, de obicei, asta nu dura mult. Ochii lui deschişi la
culoare erau plini de adm iraţie, cînd se aplecă în faţă şi

107
spuse cu convingere şi foarte ceremonios:
- Mă bucur că i-ai oprit să se mai certe. Mă sperii cînd îi
aud ţipînd. Zău, Emma.
Ea îi privi absentă, cufundată în gîndurile ei, punîndu-şi
farfuria pe cuptor.
- Ştiu. D ar întotdeauna se ceartă pentru nişte fleacuri,
băiete. ^
- Da eu tot mă sperii, continuă el repede. De aceea am
pus mai înainte prea multă untură pe pîine, să ştii. Eram ner­
vos, încheie el, încercînd să iasă basma curată în faţa ei.
Emma rîse.
- O, ce minciună gogonată, Frankie dragă! îl mustră ea.
Băiatul se zbîrli. Trupul lui firav se Încordă şi ochii lui
blînzi deveniră deodată crunţi, strigînd cu o înverşunare
neobişnuită.
- Mămica a zis să nu-mi mai spui Frankie, Em ma dragă!
Emma îşi dădu seama cît de serios vorbea şi spuse
zîmbind:
- Iartă-mă, iubitule. Ai dreptate, mămica nu poate să
sufere alintăturile.
. Frank se îndreptă.în scaun, luîndu-şi un aer demn şi im­
portant:
- Mămica spune că sînt băiat mare şi Frankie e nume de'
ţînc, exclamă el cu glasul lui piţigăiat de băieţandru, dar
surprinzător de ferm.
- Aşa este, răspunse Emma, adresîndu-i un surîs
drăgăstos. Hai, mai bine, să ne pregătim.
Duse vasele pe care le folosiseră la chiuvetă, le spălă şi
le şterse repede, apoi se întoarse la cămin. îşi luă ghetele de
pe vatră, unde le aşezase tatăl ei ca să se încălzească, apoi şi
le trase hotărîtă în picioare. în timp ce îşi lega şireturile,
Emma se uită pe furiş la Frank şi se gîndi, enervată: Uite-1,
iar visează cu ochii deschişi! Ce să zic, ce pustiu de bine or
să-i facă visele astea! Ea avea rareori timp să se lase pradă
închipuirilor şi atunci cînd se lăsa pradă lor, acestea erau
total lipsite de romantism, concrete şi practice. Ea visa
haine groase pentru ei toţi. Mormane de cărbuni negri şi
frumoşi în pivniţă. O cămară tixită cu şunci afumate şi roţi
de caşcaval, hălci de carne de vită şi rafturi peste rafturi
pline de fructe şi legume la sticlă, exact cum era cămara de la

108
conac. Şi lire de aur zornăind în punga ei, îndeajuns de multe
ca să poată cumpăra toate aceste bunuri de caic aveau
nevoie, lucruri deosebite pentru mama ei şi ghete nor pentru
tatăl ei. Oftă. Frank visa cărţi, visa să viziteze Londra, să
călătorească în căleşti frumoase şi să se ducă la teatru, visuri
inspirate de revistele ilustrate pe care i le aducea ea uneori
de la conac. Iar Winston visa să se înroleze la marină, să
navigheze în jurul lumii şi să trăiască o viaţă aventuroasă în
locuri exotice. Frank şi Winston visau plăceri şi glorie.
Emma, cînd avea timp să viseze, visa să supravieţuiască.
Oftă din nou. S-ar mulţumi bucuroasă şi cu cîţiva şilingi
în plus pe săptămînă, care să-i mai scoată la liman, ar
renunţa la lirele de aur. Se ridică hotărîtă şi se duse să-şi
pună paltonul, strigînd către Frank:
- Nu mai sta acolo cu gura căscată ca un răţoi care
măcăie băiete. Pune-ţi haina pe tine. E şase fără douăzeci şi
o să-ntîrzii, dacă nu mă zoresc.
îi întinse lui Frank haina şi fularul, pe care acesta şi-l
lega la gît. Em ma i-1 desfăcu imediat, bombănind şi clătinînd
din cap şi i-1 înfăşură în jurul căpşorului lui blond, legîndu-1
strîns sub bărbie. îi luă de pe cap şapca turtită şi i-o înfundă
bine peste fular, neluînd în seamă smucelile şi p rotestele lui.
- Emma, nu-mi place să-mi pui fularul aşa, strigă el
sfidător. Ceilalţi băieţi rid de mine şi spun că sînt un fătălău.
- Dacă-1 pui la gît, nu-ţi ţine cald la urechi! Şi ţi-am mai
spus, Frank, că nu-mi pasă ce spun alţii. Acum hai odată, mai
iute!A
îşi legă şi ea fularul, îi dădu lui Jack cutia cu mîncare,
mai aruncă o privire prin cameră, apoi suflă în luminare. îl
înşfăcă pe Frank cu amîndouă mîinile şi-l trase afară din
casă.
Ieşiră în bezna zorilor şi frigul îi întîmpină cu o rafală
glacială, încărcată de umezeală şi de brumă. Cei doi copii
trecură zoriţi pe cărarea pietruită, pe lîngă pilcurile de soc
şi de liliac, chircite şi îngheţate, din mica grădină
sărăcăcioasă al cărei pămînt sterp şi neprim itor era tare şi
dur ca fierul. Nu se auzea decît tinguiala vîntului şi tropăitul
strident al ghetelor lor pe pietrele reci, în timp ce o luară în
jos pe uliţă. Mica fundătură în care se afla căsuţa lor era
situată în partea de sus a satului Fairley. în spatele ei, se
109
înălţau colinele; era un loc izolat, pustiu şi neîmbietor, şi
doar luminiţele firave care licăreau la cîteva ferestre te lăsau
să bănuieşti că fundătura era locuită. Cînd ajunseră, în
sfîrşit, în capătul de sus al uliţei, Frank îşi ridică feţişoara lui
rece şi spuse:
- Deci să mă opresc pe la mătuşa Lily?
-Da, iubitule. Spune-i să se ducă s-o vadă pe mămica
acum, de dimineaţă devreme. Spune-i că s-a agitat .un pic,
dar că stătea liniştită în pat cînd am plecat noi. Şi nu zăbovi
la trăncăneală cu mătuşa Lily. Ştii că şeful de echipăînchide
porţile filaturii la şase fix. Dacă rămîi pe afară, va trebui să
aştepţi pînă la-opt şi-ţi taie din salariu. Şi fii băiat cuminte!
II sărută pe faţă şi-i îndesă mai bine şapca pe cap.
- A ştepţi pînă mă vezi că am ajuns la mătuşa Lily?
întrebă Frank, străduindu-se să nu arate că-îi era frică la ora
aceea.
Emma dădu din cap:
- Da,' iubitule. Hai, du-te.
Frank fugi, pierzîndu-se în ceaţă, alunecînd din cînd în
cînd pe pietrele lucitoare, lustruite de bruma albicioasă.
Urmări cu privirea mica lui siluetă, străbătînd uliţa, pînă ce
deveni doar un contur estompat în lumina mohorîtă. D ar îi
auzea ghetele bocănind şi cînd se opriră, îşi dădu seama că
ajunsese la casa mătuşii, o căsuţă mică de pe uliţa principală
care cobora pieziş spre sat şi spre rîul Aire. Auzindu-1 cum
izbeşte cutia de tablă pentru mîncare de uşă, ştiu sigUr că
ajunsese la destinaţie. O să trezească şi morţii, nu numai pe
mătuşa Lily, se gîndi ea indignată, apoi îi păru rău că se
gîndise la morţi. începu să trem ure cînd se întoarse în
direcţia opusă, pornind spre dealuri.
Era o siluetă singuratică şi totuşi elegantă, cu fusta ei
lungă, neagră şi paltonul ponosit, mult prea mic pentru ea,
tîrîndu-şi cu tenacitate şi curaj picioarele spre conacul Fair-
ley şi ridicîndu-şi uneori ochii ca să scruteze cerul plum­
buriu şi colinele întunecate şi pustii, care se desfăşurau
înaintea ei într-o linie fără de sfîrşit.

110
 7
CO LIN ELE, care se înaltă ca un val ondulat deasupra
satului Fairlcy şi valea Aire, ce se întinde dedesubt, sînt
întotdeauna întunecate şi sumbre, chiar şi pe vremea cea mai
blînd,ă. Dar cînd iarna se instalează aici ca un lung şi cumplit
asediu, peisajul este pictat parcă de o pensulă nevăzută
numai cu tonuri de gri, sub norii cenuşii; întinderile acestea
devin pustii şi sălbatice, colinele golaşe şi povîrnîşurile
despuiate sînt lipsite de orice culoare şi secătuite de viaţă.
Ploaia şi zăpada cad neîncetat şi vîntul care bate dinspre
M area Nordului este aspru şi violent. D ealurile de gresie, in­
finit mai triste decît dealurile verzi din ţinutul învecinat cu
văi calcaroase, se desfăşoară într-o imensă tăcere,
întreruptă doar de tînguiala jalnică a vîntului, căci pînă şi
num eroasele pîrîiaşe, acele şuvoaie ce se rostogolesc
pestriţe, primăvara şi vara, înviorînd monotonia, sînt
îngheţate şi încremenite.
Acest mare podiş de ţinuturi golaşe se întinde pe o
porţiune nelocuită de cîţiva kilometri, pînă spre Shipley şi
spre puternicul oraş industrial Leeds, de dincolo de dealuri.
Este un ţinut d e o uluitoare monotonie, între ru p tă doar de
steiurile care se înalţă din loc în loc, de cîţiva copaci
înnegriţi, de mărăcinii chirciţi şi de căsuţele dărăpănate şi
părăsite, care abia reuşesc să puncteze spaţiile sale reci şi
pustii. Ceţuri veşnice, dese şi pătrunzătoare, plutesc
deasupra peisajului colţuros, acoperind vîrfurile cele mai
înalte şi făcînd să dispară colinele de la poalele lor, astfel că
pămînt şi cer se unesc într-o nesfîrşită masă cenuşie, jilavă şi
învăluitoare, totul este difuz, încremenit într-o izolare
nepămînteană. Aici există prea puţine m ărturii ale prezenţei
omului, aproape nimic nu îm b ie , omul pe acest pămînt
neprimitor, în acest anotimp şi rari sînt _cei care se
aventurează pe meleagurile sale sterpe şi singuratice.
Tocmai spr-c aceste ţinuturi aspre mărşăluia Emma cu
stoicism în acea dimineaţă îngheţată de februarie a anului
1904. Drumul îngust, întortocheat, ce şerpuia de-a
curmezişul dealurilor, era calea cea mai scurtă spre conacul
Fairlcy şi Emma trebuia să-l înfrunte în orice anotimp şi la
orice oră din zi.
111
 în timp ce mergea zorită, începu să trem ure şi se ghemui
mai tare în paltonul primit de pomană de la conac, care o
ocrotea ca o foiţă de hîrtie, atît de jerpelit şi de peticit era.
Era deja o zdreanţă jalnică şi ponosită cînd i-1 dăduse
bucătăreasa astă-vară, dar Emmâ îl primise cu recunoştinţă
şi cîrpise cu răbdare găurile, îi lungise tivul şi-i cosese nas­
turi noi. Crescuse repede şi acum îi era mic, strîngînd-o la
spate. Mînecile erau prea scurte şi braţele ei firave ieşeau
pate,tic în afară, ca la o sperietoare de ciori, lăsînd
încheieturile mâinilor ei de copil pradă urgiei naturii. Vîntul
muşca perfid prin haina ei prăpădită şi umezeala din aer îi
pătrundea în oase şi picioarele îi erau amorţite, fără vlagă,
îşi înfăşură fularul mai strîns în jurul capului şi îşi vîrî,repede
mîinile crăpate la loc în buzunare. îi clănţăneau dinţii şi
ochii îi lăcrimau din cauza rafalelor îngheţate şi îşi dorea din
tot sufletul să fi ajuns dejaJa conac, oricît de nesuferit îi era
acel loc.
în momentul cînd ajunse pe cîmpul împrejmuit cu ziduri
de piatră care ducea spre coline, Emrna abia mai răsufla. Se
propti o clipă de un gard să se odihnească, răsuflînd încă din
greu, cu inima bătîndu-i tare în piept. Privi în jos spre
drumul abrupt pe care tocmai îl parcursese. D e d e su b t, ceaţa
se dispersase pe alocuri, rămînînd doar cîteva petice şi, în
depărtare, vedeau pilpnnd luminiţe strălucitoare în toate
căsuţele, în tirnp ce saţul se trezea. Dincolo de el, în vale, se
zărea o lumină slabă, roşiatică, semnalînd că filatuTa Fairley
se pregătea pentru activitatea zilnică. în curând, sirena
stridentă a fabricii va începe să urle, tulburînd liniştea cu
sunetu-i ascuţit, pentru a anunţa deschiderea porţilor. Peste
puţin timp, bărbaţii şi femeile din Fairley se vor zori să vină
să ponteze şi să înceapă o nouă zi de trudă, de dărăcit lînă
brută, de ţesut tricotajele fine şi stofele, expediate apoi cu
vapoarele în toată lumea.
Privirea Emmei mai întârzie asupra satului în care zăcea
marna ei şi care era ultimul semn de viaţă pînă la conac, apoi
se răsuci, brusc. Se odihnise destul; acum trebuia să se
grăbească, dacă vroia să ajungă la conac la şase, ora la care o
aştepta bucătăreasa. Emrna îşi ridică fustele, se caţără peste
gard şi sări sprintenă pe cîmp. Pământul de sub picioarele ei
era îngheţat bocnă şi pîcla plutea şi se vălătucea în faţa ei,

112
camuflînd tufişurile moarte şi cei cîţiva copaci scheletici şi
degeraţi, planînd pc deasupra peisajului. Din loc în loc,
ieşeau la iveală troiene de zăpadă, formele lor stranii
strălucind ireal în aerul vaporos; pentru Emma, colinele
aveau în ele ceva înfricoşător, am eninţător la ora aceea. Se
cutremură, dar se zori curajoasă mai de p a rte. Abia zărea
cărarea, dar lucra de doi ani la conac şi, cunoscînd-o bine,
călca pe ea cu destulă siguranţă. Scîrţîitul paşilor ei pe
pămîntul îngheţat era singurul sunet al zorilor.
Mergînd mai departe, gîndurile i se întoarseră la tatăl ei.
Emma îşi iubea tatăl şi-i înţelegea firea, dar o necăjise des­
tul în ultimele luni. Tăticul ei nu mai era acelaşi de cînd se
întorsese din războiul cu burii. Emmei i se părea că nu mai
avea vlagă în el şi că era cuprins de o dorinţă de linişte şi de
izolare, deşi, uneori, izbucnea în accese de furie neaşteptate
şi aproape incontrolabile, cînd Winston sau oricine
altcineva, cu excepţia ei sau a mamei ei, îl exaspera.
Aceste inconsecvenţe în comportam entul tatălui şi
toanele lui atît de violent contrastante o năuceau pe Emma,
dar cînd se uita la ea cu o privire goală, p ărea un copil
rătăcit. Uneori îi venea să-l înşface şi să-l scuture cu putere,
în dorinţa de a-1 trezi din' nou Ia viaţă. Era prea mică şi
fragilă pentru asta, aşa că încerca măcar să-l scoată^din
apatie cu tot felul de întrebări, sîcîindu-1 cu banii sau amin-
tindu-i de boala mamei ei. Ţaţa lui rămînea întotdeauna
imobilă şi închisă, dar ochii erau cuprinşi de suferinţă.
Supărarea produsă de boala soţiei sale fusese cea care îl
schimbase pe J tck H arţe şi-i împietrise sufletul, făcînd din
el, practic, un om inutil; nu războiul fusese cel care d e te r­
minase această răsturnare violentă în firea lui.
Dar Emma, în naivitatea ei tinerească, nu înţelegea pe
deplin acest lucru. Devotîndu-se cu pasiune unui ţel unic,
acela de a schimba condiţiile mizere în care trăiau, ea era
preocupată exclusiv de supravieţuirea lor şi asta,o făcea să
devină oarbă la orice altceva. Tot ce ştia era că tăticul ei nu-i
ofenia liici un răspuns, nici o soluţie la problemele lor. In
strădania lui de a o alina, el recurgea la aceeaşi frază veche,
pe care o folosea atît de des în ultimul timp: „Lucrurile.vor
merge mai bine în curînd, iubito“, spunea el.
Fratele ei, Winston, se lăsa întotdeauna amăgit de acest

113
 acces de încredere şi optimism al tatălui lor; ochii începeau
imediat să-i lucească, în speranţa unor.zile mai bune, şi îl
întreba emoţionat:
- Cînd, tăticule? Cînd?
Mintea pragmatică a Emmei o îndemna să strige: Cum,
tăticule? Cum? - deşi nu rostea niciodată nici o vorbă. Se
temea să dea glas acestei provocări cînd tatăl ei încerca să-l
liniştească pe Winston; şi ea mai ştia, în mod sigur, din
experienţă, că nu vor primi un răspuns ca lumea şi că nu va fi
emisă nici o idee practică. Realistă cum era, Emma
înţelesese cu luni în urmă această inevitabilitate şi ajunsese
s-o accepte cu resemnare, întrucît nu ştia cum să combată
inerţia şi neputinţa tatălui ei, lîncezeala şi lipsa Iui de
iniţiativă.
- Nimic nu poate schimba soarta noastră pentru că
tăticu’ nu face nimic ca s-o schimbe: spuse Emma cu glas
tare şi răspicat, în timp ce se căţăra peste zidul scund şi păşi
pe cărarea dintre coline, dincolo de cîmp. Emma nu ajunsese
încă să înţeleagă că atunci cînd unui om i se ia speranţa, nu-i
mai rămîne nimic, nici măcar voinţa de a trăi. Şi lui Jack
H arţe i se răpise de mult orice speranţă.
Suflă în mîinile îngheţate, apoi Ie vîrî din nou în
buzunare, în timp ce începea să urce panta inferioară care o
ducea la văgăuna Ramsden şi apoi mai sus, spre vîrful
dealurilor, spre drumul către conacul Fairley. Emma nu-i
mai pomenise tatălui ei de bani în ultimul timp, dar nu înceta
să se gîndească la ei. Trebuie să aibă mai mulţi bani dacă vor
să supravieţuiască, pentru ca mama lor să-şi recapete
puterile şi sănătatea. Emma ştia că fără bani nu era nimic,
era doar o victimă neputincioasă şi oprimată a clasei
conducătoare, un animal de povară cu jugul pe grumaz şi cu
picioarele priponite, condamnat la o viaţă de corvezi stupide
şi la o existenţă atît de mizerabilă şi de lipsită de speranţă,
încît nici nu mai merita să te gîndeşti la ea şi cu atît mai
puţin s-o trăieşti. Fără bani erai supus tuturor capriciilor,
tuturor toanelor şi fanteziilor unor bogătaşi nepăsători şi
nemiloşi, tuturor vicisitudinilor vieţii. Fără' bani erai vul­
nerabil în faţa lumii.
De cînd lucra la conacul Fairley, E m m a . ajunsese să
înţeleagă multe lucruri. D otată cu un ascuţit simţ de

114
observaţie, era în acelaşi timp isteaţă din născare şi uimitor
de perspicace penţru vîrsta ei. Văzuse şi rem arcase
şocantele şi monstruoasele discrepanţe dintre viaţa de la
conacul Fairley şi viaţa din sat. Familia Fairley trăia
înconjurată de lux; chiar de fast, răsfăţată şi izolată de
realitatea crudă a vieţii muncitorilor, din a căror nemiloasă
şi nesfîrşită trudă se îmbogăţea lumea lor, lăfăindu-se în
huzur şi bucurîndu-se doar de privilegii. *
Cu cît îi observa mai mult pe cei din familia Fairley şi
modul lor de trai, Emma începuse să înţeleagă că banii nu te
ajută doar să-ţi procuri cele necesare, ci şi multe altele.
Ajunsese să-şi dea seama că persoana care deţine bani
deţine şi putere, un bun de preţ, pe care Emma şi-î dorea cel
mai mult, pentru că acum ştia că pu tere a te- face invul­
nerabil. E a te pune la adăpost. Prin aceleaşi semnale, Em m a
ajunsese să înţeleagă cu amărăciune că pentru săraci nu
există nici dreptate, nici libertate. Dar bănuia cu un început
de cinism că amîndouă puteau fi foarte uşor cumpărate. La
fel de uşor cum puteau cumpăra m edicam entele şi alim en­
tele hrănitoare de care avea nevoie mama lor, cu condiţia'să
ai destui şilingi pe care să-i pui pe tejghea. Da, se gîndi ea,
banii sînt răspunsul la toate.
Trebuie să găsesc o cale de a cîştiga mai mulţi bani,-se
hotărî ea în timp ce urca pe cărare. Existau pe lume oameni
săraci şi oameni bogaţi şi dacă unii oameni puteau fi bogaţi,
atunci e limpede că şi alţii ar putea fi, chibzui ea. Tatăl îi
spuiiea întotdeauna că e o chestie de obîr.şie şi de noroc.
Emma dispreţuia asemenea răspunsuri de-a gata şi,
îndoindu-se de veridicitatea lor, refuza să le accepte. D acă o
persoană născocea un plan deosebit de inteligent şi muncea
mult, mai mult decît oricine, atunci precis că persoana aceea
va putea cîştiga bani. Mulţi bani. Poate chiar o avere. Emma
se concentra de cîtva timp asupra acestui ţel, fără a şovăi,
fără a se descuraja vreodată cu adevărat, căci experienţa de
viaţă care-i lipsea era compensată de nişte trăsături poate
mai valoroase - intuiţie, imaginaţie şi ambiţie. Emma
înţelegea multe lucruri instinctiv şi unul din acestea era o
realitate seacă şi dură; şi anume, că banii nu erau
întotdeauna neapărat m oşteniţi sau dobîndiţi printr-un
noroc. Ea ştia, în ciuda celor spuse de tatăl ei, că existau şi

115
alte căi de a aduna avere. Oftă. în timp ce se zorea mai
d e p a rte, în g h e ţa tă tun şi d isp e ra tă p e n tru viaţa mamei ei,
Emmei i se p ă re a că era com plet singură şi lipsită de
prieteni, înfruntînd lumea fără vreun ajutor sau vreun
cuvînt de în curajare din p a rte a cuiva! D ar se hotărîse cu
m ulte luni în urmă că nu se va lăsa învinsă. Va găsi o cale
să facă bani, o groază de bani, p e n tru că numai atunci vor
fi în siguranţă.
Picioarele ei urmau cărarea îngustă şi, deşi ceaţa era
foarte deasă, ştia că se apropie de vîrful p a n te iin fe rio a re ,
căci gîfîia şi o dureau picioarele de atîta urcuş. Dîrdîia, căci
vîntul se înteţise şi şuiera dinspre dealurile de deasupra, şi
îşi ridică gulerul de la palton. Mîinile îi erau îngheţate
bocnă, dar picioarele îi erau calde. Tatăl ei îi reparase
ghetele chiar cu o săptămînă înainte, după ce cumpărase
piele rezistentă de la tăbăcărie şi pîslă pentru tocuri. Stătuse
lîngă el, urmărindu-1 cum taie tocurile şi le bate zdravăn în
cuie peste căputele uzate, m eşterind la ghete pe vechiul
calapod de fier din bucătărie. Se mai gîndea la supa
aburindă, fierbinte, pe care i-o va da bucătăreasa şi la
căldura din bucătăria imensă de la conac, şi toate acestea o
îmboldiră să se zorească mai tare.
Cîţiva copaci scheletici se profilau în faţa ei în peisajul
acela neîndurător, golaş şi spectral pe fondul cerului verde,
sticlos. Inima începu să-i bată repede, în parte de efort, dar
şi de spaimă, căci dincolo de aceşti copaci singuratici,
cărarea se prăvălea înspre Văgăuna Ramsden, care se căsca
între dealuri. Văgăuna Ram sden era locul pe care Emmma îl
ura cel mai mult din tot drumul ei spre conac, fiindcă era un
loc straniu, plin de formaţiuni de roci groteşti şi de cioturi
de copaci doborîţi. Ceaţa, prinsă aici captivă, între vîrfurile
îngemănate care se înălţau deasupra văii, se îngrăm ădea şi
se coagula într-o beznă densă, cenuşie, aproape
impenetrabilă.
Pe Emma o neliniştea acest loc; cu toate acestea, merse
iute mai departe, dominîndu-şi neliniştea, în timp ce se
avînta în jos pe cărare, spre Văgăuna Ramsden. Se temea de
fiarele, de spiriduşii şi de duhurile colinelor, care păreau că
plutesc ca un abur şi totuşi, atît de am eninţător, printre
stîncile grandioase, alcătuite din prundiş de piatră de

116
moară. Sc temea şi de sufletele rătăcite care bîntuiau
Văgăuna, după c redinţa sătenilor. C asă-şi şteargă din minte
imaginea spiriduşilor, a monştrilor şi a sufletelor rătăcite,
Emma începu să cînte în gînd. Nu cînta niciodată cu glas tare
la ora asta pe dealuri, de frică să nu trezească morţii. Nu ştia
multe cîntece, doar cele cîteva pe care le învăţaseră toţi la
şcoală, şi acestea i se păreau insipide şi copilăreşti. De
aceea, începu să cînte înainte, solda (i creştini, rostind cuvin­
tele în gînd şi bătînd curajoasă pasul după ritmul care-i suna
în cap.
Se afla la jum ătatea drumului care străbătea valea, cînd,
deodată, cuvintele se volatirizară. Emma se opri din tropăit
şi încremeni. Răm ase pironită locului, ciulind urechile. D in­
colo de şuieratul vîntului, auzi un fel de uruit, de parcă,
dinspre cealaltă pa rte a Văgăunii, s-ar fi prăvălit pe cărare
ceva imens şi puternic, propulsat de o forţă uriaşă. Se feri,
proptindu-se de o form aţiune de roci şi îşi ţinu respiraţia, în
timp ce spaima se prelingea prin ea, ca o apă rece ca gheaţa.
Şi deodată el apăru în faţa ei, nu sub chipul unui monstru
rudim entar, o stîncă' sau un copac, ci a unui m onstru pe
deplin format, a unui om extraordinar de înalt, câre se iţea în
jos spre ea, privind-o fix prin ceaţa învăluitoare.
Emma îşi ţinu respiraţia şi îşi încleştă pumnii în
buzunare. Se întrebă nebuneşte dacă n-ar trebui să ţîşnească
prin faţa lui şi s-o ia la fugă înapoi, pe cărare, dar era
paralizată de spaimă şi nu se putea mişca. Şi atunci monstrul
vorbi şi o înspăimîntă şi mai tare.
- Zău, dacă n-am eu parte de noroc, să mor că am, să
întîlnesc o fetişcană aşa vioaie pe blestematele astea de
dealuri la ceasul ăsta afurisit. E u zic că e chiar sălaşul
diavolului aici. Nu-i un loc pe unde să umbli într-o dimineaţă
friguroasă ca asta.
Emma rămăsese fără grai. îşi ridică privirea spre omul
care se înălţa deasupra ei, dar nu era în stare să-i distingă
trăsăturile în lumina aceea mohorîtă. Se trase şi mai tare în
crăpătura dintre stînci, dorindu-şi să se poată topi în ea, cu
ochii m ăriţi de spaimă.
Omul vorbi din nou şi glasul lui ajungea ia ea prin ceaţă
ca un glas de fantomă.
- Sărmana fetişcană e speriată şi nu-i de mirare că am

117
băgat-o în sperieţi. D ar nu-s decît un prostănac şi m-am
rătăcit pe ceaţa asta afurisită, în drum spre conacul Fairley.
Ai putea să-mi arăţi încotro s-o iau? Şi o să-mi văd de drum.
Inima nu-i mai bătea atît de nebuneşte, dar Emma tot mai
trem ura de frică, fiindcă în pustietatea asta, un străin -şi era,
într-adevăr, un străin- putea fi la fel de periculos ca orice
monstru. Tatăl ei o prevenise să nu intre niciodată în vorbă
cu oameni necunoscuţi, care nu erau din vale şi erau deci
„străini“ de aceste locuri şi dădeau de bănuit. Se lipi de
stînci, strîngîndu-şi tare buzele şi dorindu-şi ca el să plece.
Poate că dacă nu-i răspundea la întrebare,-o să dispară la fel
de brusc cum apăruse.
- Zău că eu aş zice că fata asta are limbă. E sigur că are,
continuă omul, ca şi cum s-ar fi adresat unei a treia p e r ­
soane.
Em m a îşi muşcă buza şi privi-în jur neliniştită. Părea să
nu mai fie nimeni prim prejur, deşi era greu să-ţi dai seama în
lumina aceea cenuşie.
- Nu-ţi fac nimic, fătuco, continuă glasul acela străin.
A rată-m i numai drumul spre conacul Fairley şi-mi văd de
drum.
Em m a tot nu putea să-i vadă faţa, căci se p ierdea în ceaţa
care-i învăluia pe amîndoi. Privi în jos. Reuşi să distingă
tălpile lui mari, introduse în ghete cu ţinte şi p a rte a de jos a
pantalonilor. Nu se clintise nici un milimetru din locul unde
se oprise prim a oară, ci rămăsesb ţintuit locului, de parcă
simţise că dacă făcea o mişcare bruscă, ea ar fugi îndată din
ascunzătoare şi ar dispărea în ceaţă, îngrozită. El îşi drese
glasul şi spuse din nou, mai blînd:
- N u-ţi fac nimic, mititico. Nu te tem e de mine.
E ra ceva în tonul vocii lui, care o determină pe Em ma să-şi
relaxeze muşchii încordaţi. încet, încet, trem urul din
m em brele ei începu să se domolească. E r a un glas ciudat,
dar frumos, muzical, melodios, diferit de oricare alt glas pe
care-1 auzise. Şi atunci, Emma, ciulind bine urechile şi cu
toate sim ţurile la pîndă, îşi dădu seama cît de blînd era
glasul lui, recunoscu, cuprinsă brusc de o revelaţie că era un
glas plin de b u n ătate şi de căldură. Totuşi era un străin. Şi
atunci, spre groaza ei şi oarecum surprinsă, Em m a se
pom eni întrebînd fără-să vrea:

118
 - D a’ dc cc vrei s-ajungi la conac?
E ra atît de furioasă pe ea însăşi, că îi venea să-şi muşte
limba de ciudă.
. - Mă duc să rep a r hornurile şi burlanele. Chiar dum­
nealui a venit la mine săptămîna trecută. Conaşul Fairley.'
Da, da, a venit chiar dumnealui să mă viziteze la Leeds şi a
fost foarte bun, ba chiar generos aş putea spune, şi mi-a dat
de lucru.
Em ma îl cercetă bănuitoare, ridieîndu-şi faţa udă ca să se
uite la el prin ceaţă. E ra cel mai înalt om pe care-1 văzuse
vreodată; era îm brăcat modest, cu haine de muncitor şi avea
un sac atîrnat peste umăr.
- Deci eşti m arinar? întrebă ea cu o oarecare precauţie,
căci tocmai îşi amintise că,bucătăreasa îi spusese că fusese
angajat un marinar ca să facă rep a ra ţii şi să pună cîteva
cărămizi la conac.
Omul izbucni în rîs, un rîs profund, care pornea din burtă
şi-i zdruncina tot trupul lui masiv.
- Chiar că asta sînt, zău aşa. Mă numesc Shane O ’Neill,
dar toată lumea îmi zice Blackie.
'E m m a îşi ridică iarăşi pe furiş privirea spre el, încercînd
să-i studieze faţa în întunericul acela ceţos.
- Nu eşti negru, nu? întrebă ea cu glas trem urător, apoi
îşi reproşă prostia pe care o făcuse. O ’ Neill era un nume ir­
landez şi astfel se explica vorbirea lui melodioasă, atît de
nefamiliară pentru ea. D ar auzise de accentul irlandez şi
precis c.ă aşa suna.
întrebarea ci păru Să-l a m u z e şi mai tare pe uriaş şi
începu din n o u să rîdă, spunînd:
- Nu sînt negru. Sînt doar un irlandez negru. Şi pe tine
cum ziceai că te cheamă?
Emma ezită din nog. Credea că dacă oamenii ştiau cît
mai puţin despre ea era mai bine şi mai singur, căci dacă nu
ştiau nimic nu puteau să-i facă nici un rău. Dar, spre
surprinderea ei, se trezi spunîndu-i:
- Emma. Emma H a rţe mă cheamă.
- Mă bucur de cunoştinţă, Emma H arţe. Ei,, atunci, dacă
am făcut cunoştinţă, ca să zic aşa, vrei să fii drăguţă să mă
îndrepţi pe drumul spre conacul Fairley?
- E în direcţia de unde ai venit, înapoi, pe acolo, spuse

119
Enima, trcm urînd, de data asta fiindcă îngheţase bocnă stînd
atîta pe loc în văgăuna aceea rece şi umedă. Apoi din nou,
spre enervarea ei, dar neputîndu-sc opri, explică:
- Eu mă duc la conac. Dacă vrei, poţi merge cu mine.
- Vai, îţi mulţumesc, Emma! Atunci hai s-o luăm din loc!
E al naibii de frig şi de umed aici. E mai rău dccît în
mlaştinile noastre iarna! declară omul şi încercă să-şi
încălzească picioarele, bălînd cu ele pe păinîntul îngheţat.
Emma se strecură afară din ascunzătoarea dintre stînci şi
o luă înainte pe drumul care o lua în sus, ieşind din Văgăuna
Ramsden şi-i scotea pe podişul plat din vîrful dealurilor ce
se întindea pînă la conacul Fairlcy. E ra un drum îngust şi
destul de periculos, care urca brusc şi trebuiau să meargă
unul în spatele celuilalt. Emma păşea repede în faţa irlan­
dezului, căţărîndu-şe şi alunecînd din cînd în cînd, în graba
ci de a ieşi din Văgăună. Nu vorbeau, căci panta era abruptă
şi urcuşul era obositor. Chiar poteca în sine era accidentată,
fiind p resărată cu bolovani şi cioturi îngropate în pămîntul
îngheţat, extrem de înşelătoare şi de primejdioasă iarna.
Cînd ieşiră din Văgăună şi ajunseră pe platou, c eaţa se
risipise, dusă departe de rafalele de vînt, care şuierau
dinspre colinele ce se înălţau spre cer. Aerul dimineţii avea
nuanţa opalului şi pe cerul vineţiu se răspîndea o lumină
incandescentă, em anată parcă de o sursă ascunsă sub linia
orizontului, o lumină limpede şi strălucitoare, caracteristică
acelei clime nordice. E â scălda cocoaşa dealurilor într-o
puternică baie de lumină şi acestea păreau lustruite şi
lucitoare ca alama bătută.
Emma se opri, trăgîndu-şi răsuflarea şi se întoarse să
privească spre Stîncile Ramsden din depărtare, aşa cum
făcea întotdeauna.
- Uite Caii, spuse ea, arâtînd spre imensele stînci ce se
înălţau grandioase şi solitare la orizont.
Blackic O ’Ncill îi urmări privirea şi îşi ţinu răsuflarea.
Fata avea dreptate. Stîncile păreau într-adevăr nişte cai
uriaşi, cabrîndu-se la linia orizontului şi siluetele lor abia
schiţate prinseră deodată viaţă, înfăţişîndu-se ca nişte
armăsari legendari ce galopau dc-a curmezişul cerului şi
sclipeau ca aurul în lumina aceea strălucitoare.
- D a ’ chiar că e o privelişte frumoasă! Cum se cheamă

120
locul acela? întrebă Blackie.
. Stîncile Ramsdcn, dar sătenii îi spun uneori Caii
Zburători. Mămica îi spune Acoperişul Lumii, îi destăinui
Emma.
- Chiar că asta pare să fie, zău că da, m urm ură Blackie,
lăsîndu-şi sacul jos şi trăgînd adînc în piept aerul curat,
acum după ce ieşiseră din valea ceţoasă.
Emma încă nu se uitase bine la Blackie O ’Neill. Acesta
mersese în urma ei, pe cărarea care ducea afară din vale şi
acum stătea în spatele ei la marginea Văgăunii. M ama ei
sădise în ea bunele m aniere şi îi spusese că era nepoliticos să
privească fix pe cineva, dar acum curiozitatea Emmei învinse
şi îşi îngădui să se întoarcă încetişor. îşi ridică ochii spre
omul care o înspăimîntase atît de tare la început şi fu uimită
să. constate că era tînăr, neavînd probabil mai mult de
optsprezece ani. Şi era absolut cel mai nemaipomenit bărbat
pe care-1 Văzuseră vreodată ochii ci.
Blackie îi întoarse privirea, cu un zîmbet larg, iar fata,
străfulgerată de o intuiţie, îşi dădu seama de ce îi pierise în
mod atît de inexplicabil teama de el, acolo, în Văgăună. în
ciuda dimensiunilor lui, omul acesta avea o blîndeţe şi o
frum useţe de nespus, atît în expresia fetei, cît şi în toată
com portarea lui. Avea o fată deschisă, prietenoasă, total
nevinovată şi un zîmbet larg, plin de căldură, senin şi puţin
ştrengăresc, iar ochii lui căprui erau buni şi înţelegători.
Emma se pomeni că-i zîmbeşte fără nici o urmă de
stinghereală, deschizîndu-se faţă de el, gest fără precedent
pentru ea, care.era veşnic prudentă şi bănuitoare cu străinii.
- De aici nu se vede conacul, explică Emma, dar nu mai e
mult, e chiar după creasta dealului de acolo. Hai, vino să-ţi
arăt drumul, Blackie! strigă ea cu entuziasm, captivată de
noul ei prieten.
Blackie dădu din cap, îşi ridică de jos sacul lui mare şi îl
aruncă peste umăr cu atîta uşurinţă, îneît în mîinile lui mari
şi puternice părea o bocceluţă amărîtă. O ajunse din urmă pe
Emma, care păşea deja vioi pe poteca de pe vîrf şi începu să
fluiere degajat, cu capul dat spre spate, cu buclele
trem urătoare, fluturînd în bătaia vîntului.
Din cînd în cînd, Emma se iii ta la el pe furiş. Nu întîl.nise
niciodată un om ca el şi fiinţa lui o fascina. Blackie la rîndul

121
lui, nu ignora privirea ei iscoditoare; era chiar foarte
conştient de ea şi îl amuza. O cîntări pe fată într-o secundă,
căci era isteţ la minte şi'avea ochi.buni. Bănuia că trebuie să
aibă vreo paisprezece ani, sau cam aşa ceva, că era de prin
partea locului şi era trimisă cu o treabă la conac. E ra o
fătucă atît de mică! Nici nu era de m irare că o speriase atît
de tare în ceaţă. In timp ce parcurgeau drumul împreună, el
zîmbi, admirînd-o cum păşea voiniceşte, străduindu-sa să se
ţină după paşii lui mari. îşi încetini considerabil mersul cînd
văzu că abia mai răsufla.
Shane Patrick Desmond O ’Neill, cunoscut îndeobşte sub
numele de Blackie, avea o înălţim e de aproximativ doi metri,
dar părea mult mai mare de statura, din cauza trupului
masiv, a spatelui lat şi a um erilor puternici. E ra vînjos şi bine
făcut, dar n-avea pe el carne în plus. E ra tot numai muşchi şi
fibră. Emana virilitate, .o să nătate pro sp e ră şi o forţă de
neîmblînzit. Avea picioare lungi şi o talie surprinzător de
subţire şi de bine definită, sub un torace masiv. Se vedea
lesne de ce lumea îi spunea Blackie (Negriciosul). Părul des
şi greu, care cădea pe spate de pe o frunte senină, era negru
şi lucios ca abanosul iar ochii căprui a proape negri, semănau
cu două bucăţi mari de cărbune lucitor. Aşezaţi departe
unul de celălalt, sub nişte sprîncene groase şi arcuite, ochii
erau mari şi blînzi şi de foarte multe ori spirituali, deşi, cînd
Blackie îşi ieşea din fire, sticleau şi fulgerau de furie. La'fel
de uşor puteau deveni trişti sau tragici, cînd sufletul său cel­
tic era tulburat de gînduri m elancolice. Dar, cel mai adesea,
erau plini de veselie.
Avea pielea închisă la culoare, dar nu măslinie; era mai
degrabă maron ca nuca, rum enă pe pom eţii ieşiţi înafară, o
n u a n ţă deschisă de mahon, care provenea fără îndoială
dintr-o îndelungată expunere la soare şi vînt. Nasul era drept
şi destul de subţire, deşi se lăţe a uşor spre vîrf, iar nările
erau proeminente. Gura lată şi buza su p e rio a ră lungă, de ir ­
landez, trădau originea lui celtică. Avea o de.spicătură .în
bărbia bine modelată şi cînd rîdea, ceea ce se întîmpla mai
m ereu, făcea gropiţe în obraji şi fchipul lui căpăta o vitalitate
uluitoare.
Blackie O ’Neill era, de fapt, un tînăr extraordinar de
chipeş. Dar ceea ce şoca la el era felul de a fi şi com portarea

122
deosebită de a altor bărbaţi. E ra vesel şi plin de viaţă. Faţa
lui era vioaie, foarte mobilă şi nu lipsită de haz. Com por­
tarea lui firească, degajată şi plină de farmec era pentru el o
a doua natură, avea o fire optimistă, acceptînd viaţa aşa cum
e şi amuzîndu-se perm anent de ea. Avea o încredere în sine
şi o seninătate înnăscute şi, observîndu-1, Emmei i se păru că
pe el nu-1 putea cuprinde oboseala, teama şi deznădejdea
care-i chinuia pe bărbaţii din sat, încovoindu-i şi
îmbătrînindu-i înainte de vreme. t

Emma întîlnise pentru prim a oară în viaţă un. om cu o

vitalitate nestăvilită, cu un suflet vesel şi lipsit de răutate, un
bărbat care iubea viaţa şi o trăia din plin; întrezărea vag
toate aceste calităţi care o intrigau, o derutau şi o im­
presionau.
M ergînd grăbită pe lîngă acest tînăr uriaş chipeş, îşi
întorcea mereu privirea spre el şi îşi dădu seama că era
stăpînită de o curiozitate puternică şi lacomă faţă de p e r­
soana Iui. Era un însoţitor.ferm ecător, care, în cel mai ciudat
şi mai inexplicabil mod, o făcea să se simtă în siguranţă,
mergînd alături de ea, vorbind puţin, zîmbind cu zîmbetul lui
plin de viaţă, uneori fluierînd vesel, în timp ce ochii lui
strălucitori cercetau creasta de deasupra, aşteptînd,
anticipînd apariţia turnurilor conacului Fairley. Şi o parte
din buna lui dispoziţie, din veselia şi seninătatea lui păru să
se transfere, în mod misterios, asupra Emmei; iar faţa ei, de
obicei prea aspră şi serioasă pentru vîrsta ei, se îndulci cu un
strop de veselie ascunsă.
Blackie. o luă prin surprindere cînd deschise gura şi
începu să cînte, glasul lui profund, de bariton, umplînd
tăcerea din jur cu cele mai melodioase şi mai dulci sunete,
atît de frumoase, încît îi răscoleau sufletul.
M icuţul trubadur se duse la război...
A cum el doarme som n fără de vise.
Pe um ăr i-dtîrna o harfă, la şold o sabie de soi
Pe care tatăl lui i-o dăruise.
Ascultîndu-1 pe Blackie cîntînd, pe Emma o săgetă o
durere pătru n z ăto a re şi o podidiră lacrimile, înduioşată cum
nu mai fusese niciodată. Cuvintele şi melodia aceea
sfîşietoare aveau în ele o tristeţe copleşitoare, lăsîndu-i un
gust dulce-amar. O durea pieptul din cauza lacrimilor ce

123
stăteau să izbucnească atît de brusc şi de neaşteptat, lacrimi
pe care încerca să le înăbuşe, de teamă să nu pară
copilăroasă şi chiar cam prostuţă în faţa acestui b.ărbat,
după ce el termină de cîntat Balada m icului trubadur.
Blackie o privi şi, observînd lacrimile strălucitoare care-i
trem urau pe gene, întrebă încetişor:
- Deci ţi-a plăcut cîntecul meu, mititico ?
Em m a îşi înghiţi nodul din gît şi îşi drese glasul de mai
miilte ori. In sfîrşit, reuşi să vorbească.
- O da, mi-a plăcut, Blackie. Mi-a plăcut tare mult. D ar e
atît de trist.
îşi trecu m îna-peste ochi, ştergîndu-şi repede lacrimile
şi, observînd că îngrijorarea i-a întunecat privirea lui
Blackie, adăugă repede:
- D a r ai un glas frumos, să ştii. Zîmbi, sperînd că
lacrimile ei nu-1 jigniseră.
Blackie fusese surprins de sensibila reacţie em oţională a
fetei faţă de felul cum cîntase şi-i întoarse zîmbetul,
spunîndu-i cu multă blîndeţe:
- Da, e un cîntec trist, de bună seamă, dar é frumos,
Emma. La urma urm elor, e dbar o baladă veche. Nu trebuie
să te întristezi. Şi dacă ai fost aşa de bună să-mi spui că-ţi
place glasul meu, aşa cum e el, acum o să-ţi cînt un cîntec
care, zic eu că o să te facă precis să rîzi.
Şi cîntă. Glasul lui plin, splendid, emitea acum sunetele
vesele şi cuvintele sp rin ţare alé unui cîntec irlandez, care se
rostogoleau cu u şurinţă de pe limba lui agilă. Alesese
dinadins o mică prostioară amuzantă, cu multe nume de
clanuri irlandeze, care-ţi stîlcesc limba şi în curînd, Emma
începu să rîdă cu poftă, uitînd pentru moment tristeţea
baladei, în veselia care o cuprinsese. D upă ce termină,
Emma strigă veselă:
- Chiar că e caraghios. Va trebui să i-1 cînţi şi doamnei
Turner, bucătăreasa de la conac. O să-i placă, pun rămăşag
că o să-i placă şi o s-o facă să rîdă.
- Sigur că o să i-1 cînt şi chiar cu multă plăcere, Emma,
răspunse Blackie amabil, apoi întrebă, curios: Şi aş putea să
te-ntreb, de ce-ai pornit-o tu cu noaptea-n cap la conac?
- Acolo muncesc, răspunse Emma serioasă, răspunzînd
privirii lui prietenoase cu o privire fermă, fără să clipească.

124 -
 - Chiar aşa, nu mai spune! Şi ce face acolo o mînă de om
ca tine, ca să cîştige bani? întrebă el.
- Ajut la bucătărie.
Văzînd că îşi fereşte ochii, că lasă tristă buza în jos şi că
pe faţă i se aşterne un val de resem nare, Blackie înţelese că
n-o încînta munca de la conac. Emma nu se mai oferi să-i dea
vreo informaţie.şi se retrase în spatele măştii care se aşezase
pe feţişoara ei. Simţindu-i stinghereala, Blackie nu-i mai
puse nici o întrebare şi m erseră mai de p a rte în tăcere, căci o
parte din veselia pe care o îm părtăşiseră pînă atunci se
risipi, dispoziţia ei modificîndu-se brusc.
Fetişcana asta de pe dealuri, peste care el nimerise din
senin, era pentru Blackie o mică fiinţă ciudată, o făptură
înfom etată şi zdrenţăroasă, toată numai piele şi os. Această
Emma H arţe părea să aibă nevoie de o masă bună, de măi
multe mese bune, multe luni de-acum încolo. Şi într-adevăr,
aşa era. Era o copilă tare sărm ană, care ar fi trebuit să fie
acum acasă, în pat, nu să hoinărească p e coclaurile astea lip­
site de viaţă şi uitate de Dum nezeu, la revărsatul zorilor, în
'miezul unei ierni aspre.
Deşi ponosite, hainele de pe ea erau îngrijite şi cîrpite
frumos şi se vedea că faţa ei era bine spălată şi strălucea de
curăţenie. E adevărat că nu se observa mare lucru din faţă,
înfofolită cum era, în fularul gros de lînă neagră. D ar ochii
ei, ori de cîte ori şi-i întorcea spre el, erau de o neasemuită
frum useţe. Erau mari, luminoşi şi de un verde jn te n s, cei mai
verzi ochi pe care-i văzuse vreodată. Em ma îi întrerupse
gîndurile, întrebînd:
- Ai spus înainte că eşti irlandez negru. Ce-nseamnă asta?
Blackie se întoarse spre Em ma şi văzu că de pe faţa ei
dispăruse privirea aceea încordată. Ochii lui c ă pătară o
licărire răutăcioasă.cînd spuse:
- Ei, mavourneen, nu un negru din Africa, după cum ai
bănuit tu. Noi, ăştia cu păr negru şi ochi negri, cică am
moştenit culorile astea de la spanioli.
Tocmai voia să-l întrebe ce-nseam nă mavourneen, dar ul­
tima lui afirmaţie o ului într-atît, încît îi pieri din minte
întrebarea.
- Spanioli! Dar nu sînt spanioli în Irlanda. Ştiu eu foarte
bine! îi spuse Emma cu dispreţ şi cu o oarecare răutate,

125
săgetîndu-1 cu privirea. Să ştii că am fost la şcoală, îl informă
ea pe Blackie, mîndră, ca după o lungă chibzuinţă,
întrebîndu-se dacă nu cumva el o credea o proastă.
Blackie era amuzat de reacţia ei, dar îşi păstră o faţă
serioasă.
- Atunci, dacă eşti o fetişcană atît de învăţată, oi fi ştiind
că regele Filip al Spaniei a trimis marea A rm ada să invadeze
Anglia pe vremea reginei Elisabeta. Se zice că s-au scufun­
dat cîteva galere lîngă coasta Irlandei şi că supravieţuitorii,
to ţi spanioli, s-au stabilit pe insula Emerald. P i n ei, se spune
că se trag irlandezii negri şi eu mă gîndesc că ăsta o fi
adevărul adevărat.
- Ştiu de Spania şi de Arm ada, dar n-am ştiut că în Irlan­
da trăiesc spanioli, spuse Emma, ridicîndu-şi prudentă
privirea.spre el.
E ra atîta scepticism în ochii ei, că Blackie se bătu cu
palma pe picior şi izbucni într-un hohot de rîs.
- Ia uite cum se-ndoieşte de vorbele mele! D ar zău că-ţi
spun adevărul, Emma! Jur pe capetele preafericiţilor sfinţi
că spun adevărul, mavourneen.
Emma întrebă provocator:
- Ce-nseam nă m avourneen? îmi spui tot m ereu aşa,
Blackie. Nram mai auzit pînă acum cuvîntul ăsta. Nu cumva e
un cuvînt urît?
~ Blackie clătină din cap, şi buclele lui jucăuşe se unduiră
şi dansară. Veşnicul lui rîs i se ivi în ochi şi pe gura lui lată.
- E cuvîntul irlandez p e n tru „dragă, d răg u ţo “ . Ca şi
cuvîntul luv, folosit de cei din Yorkshire. Nu-i un cuvînt urît,
fătuca mea. Aş p u te a spune că e un cuvînt drăgăstos. Şi apoi,
cine ar putea folosi vorbe urîte cu o dom nişoară isteaţă şi
învăţată ca tine? încheie el, adoptînd un glas cît se poate de
serios şi o m anieră cît se poate de galantă.
- A, da? spuse Em ma cu o urmă de scepticism dur, carac­
teristic celor din Yorkshire.
Urm ă o clipă,de tăcere, apoi, întorcîndu-se pe jum ătate
şi atingî'ndu-i impulsiv braţul, Emma întrebă:
- Deci locuieşti în Leeds, Blackie?
Faţa ei se însufleţi brusc şi deveni curioasă, iar el simţi că
e din nou em oţionată.
- Da, acolo locuiesc. De bună seamă. Şi e un oraş

126
nemaipomenit. Ai fost vreodată în Leeds, Emma?
Emma se bosumflă.
- Nu. Dar o să mă duc într-o zi. Tăticu’ mi-a promis că mă
duce într-o excursie de o zi şi ştiu eu că o să ne ducem cînd o
să-şi găsească timp.
Şi cînd o avea bani de drum, se gîndi Blackie. Dar
detectînd lipsa de convingere din vocea ei şi simţindu-i
mîhnirea, spuse cu ferm itate şi cu o oarecare siguranţă:
- Sigur Că o să te ducă, Emma! Zău că da! Şi o să ţi se
pară cel mai captivant loc. Zău că e teribil de captivant. Şi
aglomerat! E o adevărată metropolă, aş zice. Are arcade
m ăreţe cu magazine minunate, pline cu haine luxoase pentru
doamne, dar şi p e n tru domni. Da, toalete de regină, Emma,
rochii de mătase şi de satin, de nici nu se pot zugrăvi. Pălării
frumoase cu pene pufoase şi voaluri, ciorapi eleganţi şi
ghetuţe moi, de piele, cu nasturi şi um breluţe şi poşetuţe.
Tot ce ţi-ar dori inimioara. Şi cravate de mătase pentru dom ­
nii care şi le pot îngădui. Şi ace cu diamante şi bastoane de
abanos cu mînere de argint şi jobene lucioase. Aş zice că n-ai
văzut în viaţa ta asem enea minunăţii, Emma.
Blackie se opri, dar văzînd uimirea din ochii ei şi emoţia
care-i lumina chipul şi simţind acut n e ră b d a rea ei de a auzi
mai mult, continuă descrierea Leeds-ului.
- Sînt restaurante elegante, care servesc cele mai in­
credibile delicatesuri ca să-ţi stîrnească pofta, Emma. Săli
de dans şi o sală de concerte numită City Varieties şi teatre
în pluş, unde se pun piese care vin tocmai de la Londra. Le-am
văzut şi eu pe scenă pe Vesta Tilley şi pe M ărie Lloyd, le-am
văzut cu ochii mei, drăguţo. Apoi mai sînt şi tramvaiele
recent apărute. N em aipom enite vehicule, zău aşa, merg pe
şine şi nu mai au nevoie de cai să le tragă. Merg de la Corn
Exchange spre toate părţile oraşului. Am mers şi eu cu unul,
zău aşa. Am stat pe platform a de sus, de unde vezi oamenii şi
vremea de afară şi priveşti tot oraşul ca un adevărat domn.
Zău aşa, sînt multe minuni de văzut în Leeds, aşa să ştii.
Emmei îi sticleau ochii, toată oboseala şi am ărăciunea de
mai înainte se risipiseră ca prin minune, imaginaţia i se
înfierbîntase şi em oţiile ei fuseseră vizibil stîrnite de poves­
tirea lui Blackie. Ca de obicei, încercă să se domine, dar în
nerăbdarea ei de a mai căpăta informaţii despre acel loc

127
nemaipomenit, ridică glasul şi Se piţigăi:
- Cum ai ajuns să stai în Leeds, Blackie? Hai, mai
povesteşte-mi!
- Am plecat la L eeds p entru că nu găseam de lucru în Ir­
landa mea natală.
Coborî glasul, vorbind încet şi cu tristeţe, dar fără
supărare sau ranchiună, doar cu o vagă resemnare.
- Unchiul meu Pat, care se stabilise de mai mulţi ani în
Leeds, m-a îndem nat să vin să muncesc cu el în marină. E
mult de lucru în Leeds, că e o m etropolă care se tot întinde,
după cum ţi-am zis, Em m a. Cînd am văzut eu atîtea fabrici,
filaturi şi turnătorii şi a tîte a căleşti frumoase şi casele alea
elegante ale boierilor, m-am gîndit în sinea mea: Ăsta-i locul
nimerit pentru un b ăiat ca tine, Blackie O ’Neill, o puşlama
care nu se teme de muncă, puternic şi vînjos, care se poate
măsura cu orice bă rb a t. A sta-i locul unde să stai, zău aşa,
căci străzile sînt de bună seam ă pavate cu aur! Poţi să faci
avere în Leeds, îmi ziceam eu, şi am rămas acolo. A sta era
acum cinci ani. Acum unchiul meu Pat şi cu mine am pus pe
roate afacerea asta a noastră. Facem reparaţii şi construcţii
pentru patronii de filaturi şi p entru boieri. Ne merge bine, să
ştii, fătuco. Acum e mică afacerea, dar ştiu că o să se
extindă. înţelegi tu? A m de gînd s-ajung bogat într-o bună zi.
O să adun un m orm an de bani şi o să fiu milionar.
D ădu din cap fudul şi rîse, cu o expresie de optimism
tineresc pe faţă. îi înconjură umerii cu braţul şi-i spuse
confidenţial şi cît se p oate de sigur pe el:
- Mi-am pus în cap să-mi iau un ac de cravată cu
diamante şi să fiu un dom n elegant, un adevărat filfizon...
asta vreau, drăguţo! J u r pe capetele preafericiţilor sfinţi că
asta vreau!
Em ma ascultase cu atenţie. Povestirea Iui Blackie fusese
captivantă şi o vrăjise, trezind în ea tot felul de dorinţe. Dar
cea mai adîncă im presie o produsese asupra ei cuvîntul
magic a v e r e . Elim ină din socotelile ei hainele elegante- şi
teatrele. Erau neînsem nate în com paraţie cu dezvăluirile lui
Blackie despre' ocaziile pe care le aveai în Leeds pentru a
face avere, iată o pe rso a n ă după gustul ei, care ştia că banii
pot fi şi cîştigaţi, nu numai m oşteniţi. Inima dădea să-i
spargă pieptul, de ta re ce batea şi de data asta, recurse la

128
toată puterea ei de stăpînire ca să nu i se citească nimic pe
faţă. Simţea că nu poate vorbi. Apoi, într-un tîrziu, spuse:
- O fată ca mine poate să facă avere în Leeds? în tre b ă cu
răsuflarea tăiată, în nerăbdarea ei de a auzi răspunsul.
Era ultimul lucru la care se aşteptase Blackie. încrem eni.
Se uită în jos la Emma şi văzu fetiţa înfometată care-i ajun­
gea abia pînă la piept, atît de fragilă, de palidă şi de prost
hrănită, şi i se strînse inima de milă şi,de nevoia de a o ocroti.
Biata fătucă, se gîndi el, trebuia să-mi fi ţinut gura. Neghiob
ce sînt, să-i impui capul cu visuri despre o viaţă mai bună,
despre o viaţă pe care n-o va vedea niciodată. Era cît pe-aci
să-i dea un răspuns negativ, cînd înţelese extraordinar de
limpede licărirea din ochii ei drept ceea ce era cu adevărat -
ambiţie pură, de neînduplecat. îi cercetă chipul, devenit
brusc sever în încrem enirea lui, cu ochii aceia ca două
flăcări verzi. E ra cel mai neiertător chip pe care-1 văzuse
vreodată şi rămase şocat de ceea ce văzu. Blackie simţi un
fior rece pe ceafă şi intuiţia lui celtică îi spuse că fata vorbea
al naibii de serios. Nu putea s-o încurajeze în ideea absurdă
de a fugi la Leeds. Totuşi, trebuie să-ncerce s-o împace. Aşa
că Blackie îşi înghiţi acel „nu“ pe care era gata, gata să-l
rostească, trase aer în piept, zîmbi şi spuse cu toată
galanteria de care era în stare:
- Da, sigur că ai putea, zău aşa. Dar nu acum, Emma. Eşti
doar o fetişcană. Eu cred că nu poţi să pleci la L eeds decît
cînd o să fii mai m are. E un oraş frumos, sigur că e, plin de
perspective, dar e înfricoşător şi primejdios to to d a tă pentru
un drăcuşor ca tine.
Emma p ă re a că nu aude vorbele lui. Sau, cel puţin, nu le
luă în seamă.
- U nde aş p utea munci ca să fac averea asta? continuă ea
zorită, fără nici un pic de teamă. Ce pot să fac?
Blackie îşi d ă d u seama că nu va fi uşor s-o domolească.
Se prefăcu puţin că se gîndeşte serios la această întrebare,
căci nu voia decît să-i facă pe plac, contrar reacţiei lui
iniţiale. Fata a ră ta de parcă abia putea s-ajungă pînă la co­
nacul Fairley, darăm ite pînă la Leeds. Poate că îşi închipuise
doar că văzuse acea expresie neînduplecată de pe faţa ei.
Orice era posibil pe coclaurile astea bîntuite de duhuri, la
ceasul ăsta de miez de iarnă.

129
 - Ei, .ia să chibzuiesc eu la asta, spuse.el precaut. Poate că
ai putea să lucrezi într-una din fabricile care fac rochiile
acelea frumoase sau poate într-unul din magazinele acelea
elegante, care vînd podoabe la doamne. Multe lucruri ai
putea face, dar după cum ţi-am spus, trebuie să chibzuiesc
bine la asta. E foarte im portant, zău aşa. Trebuie să-ţi găsim
o ocupaţie'potrivită. Să ştii, Emma, că asta e taina reuşitei.
Cel puţin, aşa am auzit că se spune.
Ea dădu din cap, p e rcepînd adevărul spuselor lui şi se
gîndi dacă să se mai destăinuie mai departe lui Blackie, dar
şiretenia ei, p re c a u ţia ei înnăscută o făcu să-şi ţină gura.
H o tă rî că spusese destul deocam dată. Dar m ai avea de pus o
întrebare, de o im p o rta n ţă crucială pentru ea.
- D acă o să vin într-o bună zi la Leeds, cînd o să fiu mare,
cum spui tu că se cuvine, o să mă ajuţi arătîndu-m icum merg
treburile.pe acolo? Se uita în sus, iar el văzu că faţa ei era
din nou o faţă de copil şi răsuflă uşurat, deşi nu ştia precis de
ce.
- Z ău că aşa o să fac, Emma. Va fi o plăcere pentru mine.
Eu stau la pensiunea doamnei Riley pe „costiţa de cal“ , dar
mă găseşti întotdeauna la R ăţoiul Jegos.
- Ce-nseam nă asta, „costiţa de cal“ ? se încruntă nedum e­
rită.
El rîse, amuzat de m irarea ei.
- Ce rimează cu „costiţa de c a l“?
- O mulţime de lucruri, exclamă ea cu înţeles şi-i aruncă
o privire sarcastică.
- Mal, asta e costiţă de cal. Mal. înţelegi? Rimează. In
Leeds, asta se num eşte vorbire rimată. E vorba de malul de
la calea ferată de lîngă Leylands, nu de malul rîului. D a ’ nu-i
un cartier p re a grozav, mişună de tîlhari şbde bandiţi, zău
aşa. Nu-i un loc unde să umble singură o fetişcană, zic eu.
Aşa că dacă vrei să mă găseşti, te duci la Răţoiul Jegos, pe
drumul York-ului şi întrebi de Roşie. E fata de la bar şi o să
ştie unde sînt, dacă nu sînt în circiumă. înţelegi, s-ar putea
să fiu la Păduchii de Aur, în Briggate. Poţi să-i laşi vorbă lui
Roşie, pe cinstea mea că poţi, şi ea o să mă anunţe pe mine
său pe unchiul Pat în aceeaşi zi.
- Iţi m ulţumesc, Blackie, din toată inima, spuse Emma,
rep e tîn d în minte cu cea mai mare grijă numele pe care i le

130
înşirase el. ca să le ţină minte. Fiindcă avea într-adevăr de
gînd să se ducă la Leeds să facă avere.
Nu mai scoase nici un cuvînt. M erseră unul lîngă celălalt
fără să-şi vorbească, amîndoi cufundaţi în gînduri, dar eră o
tăcere armonioasă, lipsită de jenă sau dé stinghereală. E rau
străini unul faţă de celălalt, dar se plăcuseră şi, deşi se
cunoşteau de puţin timp, între ei se înfiripase un fel de
înţelegere.
Blackie privi în jurul lui, gîndindu-se ce minunat este să
trăieşti, să ai un loc de muncă, cîţiva şilingi care să-ţi
încălzească buzunarul şi cel mai im portant, perspectiva de a
căpăta mult mai mulţi. Chiar şi dealurile astea aveau o
ciudată frum useţe, irezistibilă, acum, cînd le putea vedea ca
lumea. C eaţa se ridicase de mult şi aerul nu mai era jilav şi
încărcat de umezeală. E r a o zi plină de prospeţim e, cu o
adiere uşoară ce unduia copacii desfrunziţi, rigizi şi lipsiţi
de viaţă în acest anotim p, dar căpătînd, în bătaia vîntului, o
mobilitate graţioasă. Nici cerul nu mai era plumburiu, ci
reflecta în jur.un albastru puternic, metalic.
A junseseră acum a proape de capătul platoului neted de
deasupra dealurilor şi Blackie începea să se întrebe cînd vor
ajunge la conacul Fairley, în clipa cînd Emma anunţă, de
parcă i-ar fi citit gîndurile:
- Acolo e conacul, Blackie. A rătă d rep t înainte.
Privi în dire c ţia b raţului ei întins. Nu văzu nimic altceva
decît dealuri pustii.
- U nde? C red că sînt orb, Emma. Nu văd nici turnurile,
nici hórnurile pe care mi le-a zugrăvit chiar dumnealui,
săptăm îna trecută.
- O să le vezi cînd ajungem în vîrful de acolo, afirmă ea,
apoi e numai coborîş. în cîteva clipe ajungem pe Cîmpul
Baptist, care e chiar lîngă conac.

8
E M M A şi BLACKIE stăteau acum pe creasta spre care
arătase ea. în spatele lor, se înălţau spre cerul fără nori
dealurile înalte unde ultima zăpadă licărea ici şi colo, ca
nişte petice neregulate de satin alb unduindu-se în lumina
apoasă a soarelui. Sub ei era o mică vale, tipică pentru West

131
Riding, cuibărită între colinele care se întindeau pînă la linia
orizontului.
Şi în această vale sumbră, în care totul era pămîntiu sau
cenuşiu-închis, de culoarea cărbunelui prăfuit, se afla co­
nacul Fairley. Din locul unde stăteau, nu se înfăţişau privirii
decît vîrfurile turnurilor şi hornurile, căci casa în sine era
ascunsă de un pîlc de copaci. Spre deosebire de copacii
piperniciţi care întrerupeau din loc în loc goliciunea
dealurilor, aceşti copaci erau nişte stejari înalţi şi semeţi, şi
ramurile lor răsfirate se împleteau, alcătuind un model com­
plicat. In spatele copacilor şerpuiau limbi de fum ieşite din
coşuri, brăzdînd cerul albastru şi rece, :ca nişte sfericele
alcătuind semne de întrebare cenuşii. D eodată, un stol de
ciori se ridică în zbor din crîng, răsucindu-se în sus într-o
linie şerpuitoare, ca un Colac de funie neagră, azvîrlită la
întîmplare în văzduh. Nu exista alt semn de viaţă în această
mică vale cochetă care dorm ita netulburată la acel ceas al
dimineţii, senină şi liniştită în tăcerea infinită.
In mod surprinzător, sub creasta pe care stăteau Emma şi
Blackie, coborîşul nu era brusc după cum anticipase Blackie.
Panta era scurtă dar blîndă, rostogolindu-se spre marginea
unui mic cîmp. Acest cîmp şi altele din d e părtare erau
înconjurate cu ziduri din piatră, ridicate cu mult timp în
urmă de arendaşi şi alcătuind pe fundul văii un covor de
petice cu un m odel care i se păru lui Blackie extrem de
regulat şi de îngrijit, profilat pe fundalul dealurilor sălbatice
din jur. Parcă o mînă de uriaş modelase frumos şi cu precizie
pămîntul şi apoi închisese fiecare bucăţică între ziduri vechi
şi crenelate.
Em ma fugi înainte, strigînd spre Blackie în timp ce fugea:
- Hai să vedem cine ajunge primul la poartă!
O zbughi în jos, pe pantă, cu o asemenea viteză, îneît
Blackie răm ase surprins pe moment, atît de iuţeala ei
incredibilă, cît şi de izbucnirea ei neaşteptată de energie.
E ra vînjoasă, fata asta. A pucînd bine sacul cu o mînă,
Blackie săltă după ea, la început într-un ritm alert. Cu ex­
traordinara lui fo rţă fizică şi cu picioarele lui lungi ar fi
putut s-o depăşească uşor, dar cînd aproape că ajunsese în
dreptul ei, răm ase în urmă, încetinind pasul ca s-o lase pe ea
să cîştige cursa.

132
 Emma stătea victorioasă la poartă.
- Va trebui să fii mai iute şi să te mişti ca lumea, dacă vrei
să mă întreci, se lăudă. Să ştii că sînt o bună alergătoare,
adăugă ea, gîfîind.
Blackie zîmbi pe sub m ustaţă la auzul acestei mici
manifestări de vanitate, apoi îşi luă un aer admirativ.
- Da, zău aşa, codano, am văzut. Eşti iute ca un ogar de
curse, zic eu. O să pun rămăşag pe tine într-o bună zi, zău
aşa. '
Em m a îi acordă un zîmbet recunoscător şi pe faţa ei se ivi
o licrărie de satisfacţie. Apoi se întoarse iute, trase zăvorul
de la poartă, o împinse uşor şi sări pe prima stinghie, lipin-
du-se bine de ea, în timp ce poarta se balansa înspre cîmp,
legănînd-o. Aruncîndu-i lui Blackie o privire peste umăr,
strigă:
- în to tdeauna mă legăn un pic pe poartă, deşi n-ar trebui.
Cînd poarta se opri scîrţîind, Em m a coborî sprintenă şi o
trase înapoi, părînd că vrea să re p e te operaţiunea, roşie la
faţă şi cu ochii veseli. '
Blackie îşi azvîrli sacul jos.
- Hai să te împing, Emma.
A p robînd din cap fericită, se c ă ţă ră din nou, pe prima
stinghie, se apucă strîns de p o a rtă cu mînuţele ei crăpate, în
timp ce Blackie împinse p o a rta spre cîmp, făcînd-o să se
balanseze mult mai repede ca înainte. Paltonul ponosit i se
umfla la spate şi toată faţă ei era numai rîset. Blackie o
privea, bucurîndu-se de fericirea pe care i-o aducea fetei
această plăcere simplă. E un copil, în fond, se gîndi el, şi-l
cuprinse un val de tandreţe. Cum am putut să-mi închipui
altceva? Neghiob ce sînt.
E m m a se dădu jos de pe p o a rtă şi-i făcu semn cu mîna.
- Hai să mergem. Am întîrziat îngrozitor şi o să mă
m uştruluiască doamna Turner.
Blackie îşi luă sacul de jos şi veni lîngă ea. O luă de după
um eri ca un frate şi îşi potrivi pasul după al ei, pornind spre
capătul cîmpului.
. - Trebuie să-ţi mărturisesc că sînt grozav de curios să-i
văd pe cei de la conac. Cum sînt, fătuco dragă?
Se lăsă o clipă de tăcere.
- O să vezi îndată. Emma avu un zîmbet ciudat. A proape

133
că am ajuns. Dezlipindu-se de el, o luă la fugă înainte, fără să
mai spună vreo vorbă.
Blackie privi în urma ei, derutat de acel zîmbet ciudat.
Era o siluetă atît de micuţă pe p oteca din faţa lui, ţopăind de
parcă n-avea nici o grijă. Trebui totuşi să recunoască că îl
zăpăcise. O clipă era un copil, cu o faţă blândă şi surîzătoare,
în clipa următoare părea o femeie bătrînă, cu chipul turnat
în bronz. Dar toţi oamenii ăştia din Yorkshire erau ciudaţi,
cu accentul lor aspru şi plat, cu siguranţa lor de sine, cu firea
lor dură şi voluntară, cu suspiciunea lor turbată faţă de
străini, cu şiretenia şi cu intuiţia lor faţă de firea oamenilor.
Cu veneraţia pe care o purtau banilor. Descoperise totuşi că
puteau fi generoşi şi ospitalieri şi nu erau lipsiţi de simţul
umorului, chiar dacă uneori era cam grosolan şi greoi. Intr-ade­
văr, erau oameni ciudaţi, şi poate că înseşi ciudăţeniile pe
care le descoperise la Em ma erau d o a r vestigii ale c a ra c ­
teristicilor oamenilor din Yorkshire. Da, asta trebuie să fie,
se gîndi el şi îşi iuţi paşii ca s-o ajungă din urmă.
Emma îl aştepta la pilcul de copaci care mărginea
capătul câmpului.
- Uite conacul, Blackie, spuse ea, cu un glas lipsit de
orice emoţie:
Blackie se opri brusc pe potecă şi scoase un fluierat lung
şi grav, încremenit de uimire. Conacul Fairley se afla chiar în
raza lor vizuală şi nu semăna deloc cu imaginea pe care şi-o
alcătuise el în minte, după ceea ce-i spusese recent conaşul
Fairley la Leedş.
- Sfîntă Fecioară Maria! strigă el, făcând ochii mari, căci
nu-i venea să creadă. E cu neputinţă, fătuco dragă! Nimeni
n-ar fi putut construi o asem enea casă.
închise strîns ochii şi cînd îi deschise din nou, descoperi
că nu era doar dezamăgit de ceea ce vedea, dar şi îngrozit
de-a binelea.
- Conacul ăsta e cea mai mîndră casă din tot ţinutul. Nu
mai există una la fel de mare pe aici, sublinie Emma cu
acelaşi glas neutru. l a t i c u ’ îi zice N ebunia lui Fairley. El nu
observă uşorul zîmbet amar de pe buzele ei.
- în ţeleg de ce îi zice aşa, m urm ură Blackie, gîndindu-se
că era casa cea mai grotescă pe care o văzuse vreodată. în
timp ce o privea, îi căzu falca şi răm ase cu gura căscată,

134
dîndu-şi seama consternat că n-avea nimic nobil în ea. Căci
Blackie O ’Neill poseda un simţ extrem de acut al liniei şi al
perspectivei, singurul lui vis în viaţă fiind să studieze a r ­
hitectura. Nu fusese posibil, dar, în copilărie, încurajat de
preotul parohiei, părintele O ’Donovan, se instruise singur,
după puterile lui, din cîteva cărţi şi, graţie setei lui de
învăţătură şi talentului său înnăscut, ajunsese să aibă
cunoştinţe temeinice de arhitectură şi construcţii.
Acum studie casa cu o privire critică, p ă tru n z ă to a re .
Cu cît se apro p ia u mai mult de ea, cu atît vedea mai bine
că era o m onstruozitate. S tă te a acolo cuibărit.ă, cu zidurile
sale din p ia tră înnegrită, sum bre şi n e îm b ie to a re , ca un
m onstru nemilos, între grădinile frum os am enajate, dar
ciudat de nepotrivite. Turnurile în stil gotic se în ă lţa u în
cele p atru c olţuri ale clădirii c entrale, c a r e e ra p ă tr a tă şi
dom ina totul în jur, în cununată de o cupolă bizară. îşi
dăd u seama că acea stă c lădire c e n trală era p a rte a cea mai
veche, datînd p robabil de la sfîrşitul secolului al
o p tsp re z ec e le a şi dacă ar fi fost lăsată num ai ea, ar fi avut
o o a re c a re d e m nitate, p o a te chiar un aer de g ran d o a re .
D a r era clar că de-a lungul anilor mai fu se se ră a dăugate
alte aripi, pa re -se fără p re a mult d isc e rn ăm în t şi ele se
desfăşurau pe am bele laturi fără a r e s p e c ta vreun plan sau
o anum ită formă. Acum vedea că r e p re z e n ta u o i n t e r ­
p r e ta re vulgară a stilului R egenţei şi a celui victorian şi
îm binarea lor p ro d u c e a un efect haotic.
în esenţă, conacul Fairley era un talmeş-balmeş de
arhitectură din diverse perioade care se întreceau între ele
pentru a alcătui o faţadă lipsită de orice proporţie, simetrie
sau frumuseţe. Casa era mare, solidă şi bogată, un conac
autentic, de fapt, dar inconsecvenţele arhitectonice o făceau
hidoasă. Blackie suspină. îi plăcea sim plitatea şi se gîndea
cu nostalgie la frumoasele case vechi în stil georgian din I r ­
landa, cu linii fluide şi pro p o rţii clasice, perfect echilibrate.
Nu se aşteptase să găsească o asemenea casă în ţinutul aspru
din Yorkshire, dar fiind conştient de poziţia şi de im portanţa
familiei Fairley şi de imensa lor avere, anticipase o
construcţie cu mai mult gust şi rafinament decît aceasta.
A proape ajunseseră în faţa casei, cînd Emma îi
întrerupse gîndurile, spunînd:

135
 - Cum ţi se pare? Se uită în sus la el, curioasă, trăgîndu-1 de braţ.
- Nu-i prea grozavă. E o Nebunie, asta-i sigur, cum spune
tăticul tău. O fi ea cea mai m îndră casă de prin părţile astea,
dar nu-i pe gustul meu.
- Deci n-o să vrei un conac ca ăsta cînd o să fii un mare
bogătaş milionar, cum ziceai că o să fii într-o bună zi? îl
încercă ea, cercetîndu-1 cu şiretenie. Eu credeam că toţi
milionarii locuiesc în case m îndre cum e conacul Fairley.
- Adevărat, adevărat! spuse el repede. Trăiesc, într-adevăr,
în case mîndre dar nu întotdeauna în case atît de urîte ca acest
conac, dragă Emma. Nu mi-ar plăcea o asemeneai casă pentru
mine. Mă supără la ochi, zău aşa, fiindcă e lipsită de frumuseţe,
de armonie şi de un stil anume. Blackie aruncă o privire în faţa
lui şi se strîmbă gîndiadu-se că at putea locui într-un asemenea
mausoleu grotesc.
Emmei îi flutură din nou în ju ru l gurii acel zîmbet amar şi
în ochi îi apăru o mică licărire de satisfacţie răutăcioasă.
Deşi nu scosese nasul dincolo de dealuri şi deci n-avea nici
un termen de com paraţie, îşi dăduse întotdeauna seama, in­
stinctiv, că acest conac era oribil, lipsit de graţie şi de
frumuseţe. Tatăl ei şi sătenii, chiar dacă îi spuneau sarcastici
Nebunia lui Fairley, erau totuşi impresionaţi. Rîse în sinea
ei, puţin d ispreţuitor. Blackie îi confirmase propriile ei
păreri despre conacul Fairley şi asta o încînta.
Se întoarse spre Blackie, care crescuse şi mai mult în
ochii ei şi întrebă curioasă:
- Atunci în ce fel de casă vei locui cînd vei ajunge
milionar, după cum spui?
Lui Blackie îi dispăru de pe faţă acea expresie
morocănoasă, fiind înlocuită pe loc de una ce denotă o
puternică vibraţie interioară. Ochii lui negri sclipiră cînd
exclamă:
- Va fi o casă.în stil georgian, clădită din piatră absolut
albă, cu un portic elegant şi splendide coloane înalte şi cu o
scară lată la intrare. Va avea multe ferestre înalte,
strălucitoare, care vor da înspre nişte peluze şi grădini
frumoase, înverzite. Va avea o mulţime de încăperi spaţioase
cu tavane înalte, luminoase şi aerisite. Pardoseala va fi
făcută din stejar lustruit şi căminele vor fi în stil Robert
Adam. In holul de la intrare, care va fi imens, o să am o

136
pardoseală din marmoră albă şi o scară mare, şerpuitoare, va
duce la' etajele superioare. Voi folosi în fiecare încăpere
culori pastel, tonuri de bleu şi de verde pal, care sînt moi şi
odihnitoare pentru ochi şi am de gînd să cumpăr p entru
toate încăperile mobile de cea mai bună calitate. Da, aşa o să
fac! O să aleg cele mai rafinate mobile în stil Sheraton şi
Hepplewhite şi poate cîteva în stil C hippendale. O să am
tablouri şi multe alte obiecte fine şi frumoase, fătuco dragă,
va fi o casă de o să ţi se taie răsuflarea cînd ai s-o vezi, zău
aşa. îţi promit eu. Âm de gînd s-o construiesc eu însumi,
după planurile mele, zău aşa.
- S-o construieşti tu, după planurile tale? repetă ea, în
şoaptă, pe faţa ei citindu-se uimirea. Ştii tu să faci planuri de
case, Blackie?
- Păi sigur că ştiu, răspunse el m îndru. Mă duc la şcoala
serală din Leeds să-nvăţ desenul tehnic, care e cel mai bun
lucru după arhitectură. Ai să vezi, Emma, că o să construiesc
casa asta într-o bună zi şi tu o să vii să mă vizitezi cînd o să fii
o mare doamnă.
Em ma îl privi pe Blackie cu o team ă respectoasă.
- Poate oricine să meargă la şcoala asta serală ca să-nveţe
tot felul de lucruri? întrebă ea, gîndindu-se la fratele ei,
Frank. Blackie se uită în jos spre faţa ei plină de aşteptări şi
de spe ra n ţe şi-i spuse cu multă siguranţă:
- Bineînţeles. La şcoala serală te-nvaţă tot ce-ţi doreşti
să-nveţi.
Răspunsul lui o bucură pe Emma şi reţinu inform aţia un­
deva, în mintea ei, ca să-i spună lui Frank mai tîrziu şi
întrebă cu obişnuita ei curiozitate lacomă:
- Atunci cine-i acest Robert Adam şi ceilalţi pe care i-ai
pomenit? Ştii tu, Sheraton, Hepplew hite şi Chippendale...
Blackie se lumină la faţă, căci se angajau într-un subiect
drag inimii lui.
- R obert Adam a fost marele arhitect al secolului al
optsprezecelea, Emma. A clădit multe case mari şi frumoase
pentru nobilii de ţară. Sînt nişte minunăţii, dacă le vezi. Dar
Adam a fost mai mult de atît, cred eu, fiindcă le-a şi mobilat
cu gust şi eleganţă. Nimeni nu l-a întrecut, fătuco dragă.
Ceilalţi de care ţi-am vorbit, continuă el cu entuziasm, au
fost cei mai mari creatori de mobile din p erioada georgiană,

137
zău aşa. Maiştri meşteşugari care au făcut mobile pentru
oameni de seamă. Zîmbi şi-i făcu cu ochiul. Vezi tu, eu am de
gînd să am numai tot ce e mai bun, cînd o să fiu un mahăr
bogat. Găci deseori îmi spun în sinea mea: Ce rost are să ai
bani, Blackie O ’Neill, dacă nu-ţi faci plăceriie cu ei? Aşa că
am de gînd să-i cheltuiesc. Pentru asta-s făcuţi banii, zinc eu.
Nu eşti de acord cu mine?
Em ma îl privi cu seriozitate. De obicei, cînd se gîndea la
bani, se gîndea Ia strictul necesar vieţii. Blackie îi prezenta
posibilităţi noi:
- Da, cred că da, spuse ea cu prudenţă. De vreme ce ai
destui bani în plus, ca şă-ţi cumperi toate lucrurile astea
frumoase...
Blackie izbucni în rîs. Rîdea atît dc tare, încît îi ţişniră
lacrimi dc veselie în colţurile ochilor.
- Văd eu că eşti o fătucă şmecheră din Yorkshire, spuse el
printre; hohotele de rîs, Dar ce-nseamnă destui, Emma? Am
auzit că există oameni care n-au niciodată atîţia bani cît să-i
mulţumească.
Precum conaşul Fairley, se gîndi ea cu amărăciune, dar
spuse:
.- Şi unde o să-ţi construieşti casa ta cea frumoasă,
Biackie? O să ţi-o faci în Leedş?
Blackie îşi şterse ochii cu dosul mînecii, căci veselia i se
risipise şi clătină din cap.
- Nu, nu cred. Mă gîndesc s-o construiesc în H arrogate,
acolo unde locuiesc toţi mahării, spuse el cu im portanţă. Da,
eu zic că acolo-i locul potrivit, continuă el, cu o siguranţă şi
mai pro n u n ţa tă în glas. E un oraş frumos. O staţiune. Este
exact locul potrivit p entru o puşlama ca mine. Ai auzit de cl,
Emma?
- Da, mămica a fost la H arrogate, de mult de tot, cînd se
ducea s-o vadă pe vara ei, Freda, la Ripon. Mi-a povestit
odată despre el. Zicea că e, într-adevăr, o staţiune şic.
Blackie rîse.
- Aşa este. Ia spune-mi, Emma, îţi place cum o s-arate
casa pe care o să mi-o construiesc într-o bună zi?
- O, da, Blackie! Va fi minunată casa ta. Ştiu cu că aşa va
fi. Nu ca asta. S-o vezi noaptea! Mă sperii mai tare decît
atunci cînd trebuie să trec pe lingă cimitir, mărturisi ea.

138
 Blackic sc încruntă şi aruncă repede o privire spre
feţişoara ci de copil, plină de încredere şi zîmbi încurajator:
- E doar o casă, fătuca mea. O casă nu-ţi poate face nici
un rău..
E a nu răspunse la acest comentariu, ci strînse buzele şi
iuţi pasul, în timp ce erau brusc învăluiţi de uriaşele umbre
albastrc-cenuşii aruncate de conacul Fairley. Acum că erau
aproape de el, Blackic deveni conştient de un alt aspect al
casei, un aspect care-1 deranjă pe loc. în timp ce-1 privea, lui
Blackie i sc păru că imensul conac era c iudat de sumbru şi de
ostil, de pârcă n-ar fi cunoscut niciodată viaţa, rîsul sau
veselia. Avea sentimentul cît se poate de bizar că toţi cei
care îi treceau pragul erau ţinuţi ostateci pentru totdeauna.
Privi în sus. Nişte ferestre imense priveau în jos spre ei,
izolate de lume, cu draperii grele, care pentru Blackie erau
ca ochii unor orbi, cu privirea goală, pustie, moartă. U n fas­
cicol de raze de soare atinse zidurile înnegrite. Şi parcă
ferestrele acelea întunecate şi misterioase, împreună cu
lumina aceea dură şi limpede accentuau inaccesibilitatca şi
pustietatea conacului Fairley. Blackie îşi spuse că era ridicol
şi avea prea multă imaginaţie, dar aceste emoţii nu se
diminuară cînd Emina îl conduse după colţul casei şi ieşiră
din umbrele proiectate de ea. Străbătură curtea grajdurilor,
pietruită, însorită, din care se vedea cerul senin şi se-n-
d rep ta ră spre intrarea slujitorilor. El îi înconjură mecanic
umerii cu braţul, apoi zîmbi gîndindu-sc la a bsurditatea ges­
tului lui. E a venea aici de mai mult timp dccît el şi n-avea
desigur nevoie de protecţia lui. Şi de ce s-o protejeze? şe
întrebă el, derutat de el însuşi.
Emnia se uită în sus la el şi zîmbi, de parCă i-ar fi citit din
nou gîndurilc. Dar în timp cc urcară scara, zîmbetul deveni
şovăitor şi lumina din ochii ci sc întunecă. Pe faţa ei apăru o
expresie încordată în clipa cînd răsuci minerul de fier de la
uşă şi intră în bucătărie.

139
 9
- CIT C R EZI că e ceasul de te plimbi aşa, de parcă n-ar
mai exista şi ziua de mîine? Şi parcă n-ai avea nici o grijă pe
lume! Ei, fato, mai bine m-aş lipsi de line. Ar fi mai bine.
Glasul tăios care răsuna în toată bucătăria aparţinea
unei femei ce semăna cu o găluşcă, mai mult lată decît lungă.
Ochii ei căprui, ca de pasăre, ¡fiţi deasupra unor obraji
rumeni ca merele, aruncau săgeţi de indignare şi boneta ei
albă scrobită, cocoţată ca o coroană pe vîrful capului
acoperit cu un păr roşcat încărunţit, se clătina încoace şi-n
colo, în timp ce dădea din cap.
- Şi nu sta cu gura căscată la mine ca un răţoi care
măcăne! continuă ea supărată, fluturînd polonicul spre
Emma. Acum mişcă-te, fato, dacă ai venit! Azi n-avem timp
de pierdut.
- Vă rog mult să mă ierfati, doamnă Turner, strigă Emma
în timp ce alerga prin încăpere, scotîndu-şi fularul şi
luptîndu-se să-şi lepede paltonul. Făcu o- boccea din ele şi
continuă repede, cerîndu-şi scuze:
- Am plecat la timp, zău, doamnă Turner. D ar era atîta
ceaţă pe dealuri şi în Văgăună şi...
- Da,da, şi precis că tc-ăi oprit ca de obicei ca să te hîţîni
pe poartă, o întrerupse bucătăreasa nerăbdătoare. O s-o
rupi într-o bună zi, îfi spun cu!
Emma dispăruse într-un dulap de. sub scara care ducea la
apartam entele de locuit ale familiei şi vocea ei se auzi
înnăbuşită, cînd strigă:
- O să fac repede toate treburile, doamnă Turner. Ştiti
bine că o să le fac.
- Va trebui să le faci, asta-i sigur, îi replică bucătăreasa
cu asprime. înţeleg că o s-avem mare tămbălău azi. Doamna
Hardcastle e la Brcdford, vin musafiri de la L ondra şi Polly
se simte rău...
Clătină din cap, oftă adînc, gîndindu-se cîte are pe cap,
îşi potrivi boneta şi trînti polonicul pe masă. Apoi se
întoarse şi îşi pironi privirea asupra lui Blackie, pe care nu-1
băgase în seamă' pînă atunci. îşi puse mîinilc în şolduri, îl
măsură cu privirea, în ochii ei ca două mărgele citindu-sc
suspiciunea.

140
 - Cc nc-a mai adus pisica în bot?! spuse ea acră.
Blackic făcu un pas înainte şi căscă gura, dar înainte de a
rosti ceva, se auzi vocea Emmei dinspre dulap.
- E de Ia marină, doamnă Turner. Cel pe care-1 aşteptaţi
ca să vă repare hornurile şi ce mai e de reparat. Se numeşte
Shane O ’Neill, dar toată lumea îi spune Blackie.
Vă doresc o dimineaţă pe cinste! strigă Blackie,
adrcsîndu-i un zîmbet vesel şi făcînd o plecăciune
sofisticată.
Bucătăreasa ignoră acest salut prietenos şi spuse:
- Eşti irlandez, nu? Nu pot să zic că mă dera n jea z ă
asta. Văd că eşti un flăcău solid. în casa asta n-avem
nevoie de slăbănogi! Tăcu şi privirea îi căzu pe sacul vechi
şi răpciugos, pe care Blackie îl aşezase lîngă el, pe
pardoseală.
- Ce e în drăcia asta jegoasă?
- Sculele mele şi cîteva... obiecte, personale, spuse
Blackie tîrşîind picioarele, stingherit.
- Nu-1 tîrîi pe pardoseala mea curată! îl m ustră ea. Pune-1
acolo, în colţ, ca să nu stea în drum. Apoi se duse spre sobă,
spunînd cu un ton mai blînd: Mai bine ai veni lîngă foc să te-n-
călzcşti, flăcăule.
Doamna Turner se agită în jurul sobei, trîntind capacele
de la crătiţi, ccrcetînd conţinutul oalelor care clocoteau pe
foc, bombănind în barbă. îi trecuse furia. Era mai mult
enervată dccît supărată cu adevărat şi fusese stîrnită, mai
degrabă de teamă pentru Emma, care trecuse singură
dealurile, şi mai puţin de înlîrzicrca fetei, care nu era atît de
importantă. La urma urmelor, ce era o jum ătate de ceas?
Zîmbi în sinea ci. Emma era o fată bună, ceea cc nu se putea
spune despre cele mai multe fete din vremurile acelea
îngrozitoare.
Blackie îşi lăsă sacul în colţul încăperii şi se duse în pas
săltat spre uriaşul cămin care acoperea aproape un perete
întreg. în timp ce îşi încălzea mîinilc în faţa focului, deveni
conştient de două lucruri-. E ra îngheţat tun şi îi era foame.
Aceste senzaţii i le declanşaseră atît căldura şi aburul din
încăpere, cît şi mirosurile adem enitoare care pluteau în jur.
Adulmecă şi-i lăsă gura apă cînd inhala mirosul pătrunzător
de slănină afumată de ţară, pusă la prăjit, aroma dulce a

141
piinii proaspăt coapte şi, pe deasupra acestor miresme
îmbătătoare, dctcctă mirosul puternic al unei supe de
legume în clocot. Ii ghiorţăiră m aţele şi îşi linse buzele,
înfometat.
încet, încet, începu să se dezm orţească şi se întinse
voluptuos ca o felină, rotindu-şi repede privirea prin
încăpere şi ceea ce văzu îl înveseli grozav pe Blackie, co n ­
tribuind la risipirea presim ţirilor de rău augur de mai
înainte. Căci nu era nimic sumbru sau am eninţător în
bucătărie. E ra un Ioc minunat, cald, vesel.şi curat lună. Pe
pereţii spoiţi cu var străluceau tot felul de oale şi cratiţe de
aramă bine lustruite, iar pardoseala din iespezi albe de
piatră lucea în lumina puternică, produsă de arzătoarele cu
gaz şi de focul ce trosnea, înălţîndu-şi flăcările pe hornul
imens. în lumina trandafirie licăreau molatec mobile solide
de stejar, bine ceruite.
Blackie auzi închizîndu-sc o uşă şi, privind în sus, o văzu
pe Emma ieşind din dulap. Se schimbase, avînd pe ea o
rochie din serj albastru, croită evident din acelaşi material
ca rochia bucătăresei şi acum îşi lega un şorţ de bumbac cu
dungi albe şi albastre.
- Aţi spus că Polly se simte iarăşi rău, doamnă Turner?
întrebă ea, îndreptîndu-se grăbită spre sobă.
- Da, fetiţo. Tuşeşte rău. E îngrozitor. Am obligat-o să
stea în pat toată dim ineaţa. Poţi să te duci pe la ea mai tîrziu,
să vezi dacă n-are nevoie de ceva.
Glasul bucătăresei era realm ente plin de căldură şi
chipul ci se îmblînzi cînd se uită la fată.
Blackie o privi şi îşi dădu seama că, de fapt, nu-i purta
pică fetei. Se vedea după expresia de tan d re ţe care-i învăluia
chipul acum că doamna Turner ţinea foarte mult la Emma.
- Da, o să trec după ce se serveşte micul dejun, să-i duc
nişte supă, consimţi Emma, încercînd să nu se arate
îngrijorată pentru Polly. Emma era convinsă că avea aceeaşi
boală ca mama ei, căci Em ma descoperise toate simptomele
semnificative: slăbiciune, febră şi o tuse cumplită.
Doamna Turner dădu din cap.
- Aşa, eşti fată cuminte. Apoi se încruntă şi o privi pc
Eînnia prin aburi. Va trebui să faci azi treaba lui Polly, pe
lîngă treaba ta, ştii asta, drăguţo. N-ai încotro. Murgatroyd

142
mi-a spus că dom nişoara Wainright soseşte în vizită azi
după-amiază şi*doamna H ardcastle fiind încă plecată, chiar
că nu prea are cine să muncească. Scoase un oftat puternic
de exasperare şi trînti furioasă lingura de marginea oalei.
Tare aş dori să fiu m enajeră aici, zău aşa. Nellic Hardcastle
are o treabă uşoară, fără îndoială. Şi face numai prostii.
Emma îşi înăbuşi un zîinbet. Era un vechi măr al discor­
diei.
- Aveţi dreptate, doamnă Turner, dar o să ne descurcăm
noi cumva, spuse ea încurajator. Ţinea la bucătăreasă, căci
era singura care se arăta bună cu ea la-conac şi de aceea
încerca întotdeauna să-i fie pe plac. Emma alergă înapoi la
dulapul de sub scară şi scoase un coş mare conţinînd perii,
cîrpe, ceară şi p raf de c u ră ţa t“şi- se-ndreptă spre scară. Mă
apuc de treabă, strigă ea, înccpînd să urce scara, făcîndu-i,
între timp, cu m îna lui Blackie.
Doam na Turner smuci iute din cap.
- Nu, fetiţo, nu-s chiar atît de lipsită de inimă. Pari
istovită. Du-te la foc şi încălzeşte-tc şi bea o ceaşcă de supă
înainte de a te porni. Luă capacul de pe oala mare de fier, o
agită viguros, plescăi satisfăcută şi începu să-toarne supă cu
polonicul într-o cană mare. Vrei o cană, flăcăule? îi strigă ea
lui Blackie, umplînd deja o a doua cană.
- De bună seamă că vreau şi vă şi mulţumesc, strigă
Blackie,
- Hai, fetiţo, dăi lui Blackie cana asta şi ia-o şi pe a ta,
spuse bucătăreasa, apoi continuă vioaie: Dar cc-ai zice de o
bucată de slăninuţă, băiete? Merge bine cu s u p a m e a ,
- Mulţumesc. N-am nimic împotrivă, că sînt tare
înfometat.
- Mănînci şi tu o bucăţică, Emma dragă ?
- Nu, mulţumesc, doamnă Turner, răspunse Emma, luînd
cănile din mîna bucătăresei. Nu mi-e foame. Bucătăreasa îi
aruncă o privire tăioasă.
- Fetiţo dragă, niciodată nu mănînci ca lumea. N-o să te
îngraşi niciodată cu supă şi ceai.
Emma duse cănile cu grijă pînă la cămin şi-i întinse una
lui Blackie fără să scoată o vorbă, dar cînd se aşeză pe
celălalt scaun şi îşi ridică privirea spre el, un zîmbet dulce îi
flutură pe faţă, uitînd de orice precauţie.

143
 - Mulţumesc, spuse el, întorcîndu-i zîmbetul, apoi
micşoră ochii, devenind conştient de prezenţa ci pentru
prima oară, după ce se întîlniseră pe dealuri.
In timp ce îşi sorbeau supa în tăcere, Blackic o privi pe
Emma pe furiş, străduindu-se să-şi ascundă uimirea care-1
cuprinse. Efectiv încremenise. Acum, după ce-şi scosese
fularul care-i ascundea faţa şi îşi aruncase de pe ea paltonul
vechi şi strîml, o putea vedea mai clar şi observă că fata nu
era chiar aşa de costelivă cum i se păruse la început. N-ar fi
putut spune că e frumoasă, dacă era s-o măsoare după stan­
dardele de pe cărţile poştale ilustrate ale vremii. Nu era o
frum useţe tipică epocii edwardiene, toată numai moliciune
roz, de nalbă şi feminitate leşinată; nu era nici o drăgălaşă
nostimă şi înfiptă. Dar era atrăgătoare şi avea în ea ceva
nedefinit, care-i capta imaginaţia, îi m enţinea atenţia asupra
ei şi-l făcea să i se taie respiraţia, în timp ce o studia. Avea o
faţă perfect ovală, cu pom eţi înalţi, destul de proem inenţi,
un nas drept şi fin şi o gură delicat arcuită, care făcea
gropiţe la colţuri, cînd zîmbea. Dinţii se iveau mici, regulaţi
şi foarte albi între buzele roz-pal care, observă el, erau pline
de farm ec şi-i trădau vulnerabilitatea, cînd era luată pe
nepregătite. Deşi fruntea ei lină era un pic prea lată, nu era
nicidecum neatrăgătoare şi era echilibrată de acel V pe
carc-1 alcătuia părul ei, despineîndu-i pielea curată, şi de
sprînccnelc fin desenate, ca două arcade maron-ăurii
deasupra ochilor distanţaţi. Aceşti ochi, care-1
impresionaseră atît de puternic mai devreme, erau într-
adevăr sclipitori şi verzi ca nişte smaralde, sub nişte gene
maron-aurii, groase şi întoarse, care aruncau umbre blînde,
întunecate, pe piele. Aceasta era ca o mătase crem-dcschis,
moale şi imaculată. Părul şaten-roşcat foarte bogat, era
pieptănat simplu, întins bine spre spate, lăsîndu-i faţa
descoperită şi producînd un efect şocant. Părul ei strălucitor
era strîns şi apoi răsucit într-un coc cuibărit în curbura cefii,
care, în lumina flăcărilor ce dansau, părea o bonetă bogată
de catifea, avînd împletite în ea fire aurii.
E subţire şi încă mică, se gîndi el. Dar ştia to todată că o
să mai crească în următorii ani. Blackie îşi p utea da seama,
după felul cum era făcută, că va fi înaltă şi zveltă cînd se va
maturiza şi se va transforma într-o femeie tînără. începea

144
deja să înflorească: vedea cum i se profilează sînii tineri şi
fragezi, cuin i se conturează sub şortul voluminos, şoldurile
şi picioarele lungi, care contribuiau mult la grafia ei
firească.
Blackie avea un simţ înnăscut al frumuseţii şi al fineţii,
care nu se limita doar la arhitectură, artă şi obiecte de artă,
ci se extindea şi la femei şi cai. A tracţia lui faţă de femei era
aproape, dar nu pe deplin întrecută de pasiunea pentru cai şi
curse, şi se m îndrea în mod deosebit cu ştiinţa lui de a
aprecia trupul unui cal şi de a recunoaşte un pur sînge.
Acum, privind-o pe Emilia mai atent, se gîndi: Asta e! Are
înfăţişarea unui pur-sînge! Ştia că era o fată săracă, de m un­
citori, dar avea o faţă aristocrată, care degaja rasă şi rafina­
ment. Tocmai aceste aspecte, îmbinîndu-se, creau acea
trăsătură imposibil de definit, pe care o detectase mai d e ­
vreme. Era nobilă, avea o dem nitate înnăscută, unică. Un
singur amănunt şi trăda poziţia socială - mîinile. Erau mici şi
vînjoase, dar în acelaşi timp aspre şi înroşite, iar unghiile
erau rupte şi zgrunţuroase. Ştia prea bine că arătau în halul
ăsta din cauza muncilor grele pe care le făcea. Se întrebă ce
se va alege de Em ma şi îl cuprinse o tristeţe străină firii lui,
cîrid se gîndi la viitorul ci. Ce putea s-o aştepte în casa asta şi
în acest sat sumbru de ţesători, pe coclaurile astea pustii?
Poate că avea drep ta te cînd dorea să-şi încerce norocul la
Leeds. Poate că acolo va avea şansa să trăiască, nu numai să
supravieţuiască.
Doamna Turner îi întrerupse .meditaţiile, dînd buzna
lîngă cămin şi îmboldindu-l cu o farfurie cu sandviciuri, în
maniera ci agitată.
- Ia, băiete, cîtcva bucăţi de slăninuţă. M ănîncă-lc acum,
pînă nu coboară Murgatroyd. E un adevărat zgîrie-brînză şi-i
place să ne ţină pe toţi la un regim de înfometaţi. Un
boşorog zgîrcit şi... îşi înghiţi ultimul cuvînt şi se uită cu
spaimă spre uşa din capătul scării. Continuă, întoreîndu-se
spre Emma: Nu-i nevoie să cureţi grătarul în dim ineaţa asta.
Poate să stea aşa pînă mîine. D ar aprinde focul în salonul de
dimineaţă, şterge praful de pe mobile, dă cu m ătura pe preş
şi pune masa pentru micul dejun aşa cum ţi-a arătat Polly.
Apoi vino înapoi să m-ajuţi cu masa. Mai tîrziu, poţi să faci
curat în sufragerie, în salon şi în bibliotecă - ah! şi ai grijă

145
cînd ştergi praful de pe lambriurile din bibliotecă, fetiţo, să
dai cu cîrpa drept peste ele şi apoi în jos,.în aşa fel ca praful
să cadă pe la marginea încrustaţiilor - şi să m ături toate
covoarele. Apoi p să trebuiască să faci curat în salonul
doamnei Fairley, de la etaj. Cînd ai să termini, va fi taman
timpul să-i duci sus micul dejun. înainte de prînz, poţi să faci
paturile şi să ştergi praful în camera copiilor. După-am iază
poţi să te apuci de lucrurile care au mai rămas de călcat. Mai
e de lustruit argintăria şi de spălat serviciul bun de porţelan.
D oam na Turner se opri, cu răsuflarea aproape tăiată şi
scoase o b u căţică m ototolită de hîrtie din buzunar. O netezi
şi îşi ţuguie buzele.de atîta concentrare, în timp ce o citi.
- Da, doam nă Turner, murmură încet Emma şi se sculă de
pe scaun. îşi trase. în jos şorţul ei mare şi aşteptă alte
instrucţiuni, întrebîndu-se cum o să facă faţă la droaia de
îndatoriri.
Blackie o privi atent pe Emma şi simţi cum, de furie, i se
răsuceşte un ghem în stomac. Ascultase pomelnicul
bucătăresei, la început amuzat, dar acum era indignat.
Nimeni nu putea face atîta tre a b ă într-o zi, şi cu atît mai
p uţin Emma, care era doar un copil. Totuşi, Em m a părea
nepăsătoare, aşa cum stătea răbd ă to are lîngă doamna
Turner. Privind-o mai cu atenţie, Blackie îşi dădu seama că
b lîn d e ţe a fetei ascundea neliniştea din ochii ei întunecaţi şi
că strînsese involuntar buzele. A runcă iute o privire spre
bucătăreasă. Ştia că nu încerca s-o exploateze pe Emma,
căci era, în fond, o femeie bună la suflet, dar tot era îngrozit.
O folosea pe Emma în chip de cal de povară şi asta îl mîhnea
profund. Nu se putu abţine să nu spună:
- Eu cred că e o corvoadă cam grea pentru o fătucă atît de
mică.
D oam na Turner îl fixă surprinsă cu privirea şi roşi.
- Da, băiete, aşa este. Dar Polly e tare bolnavă şi n-am
încotro, că mai vin şi oaspeţi. Şi e atîta treabă! Bine că mi-am
adus aminte, Emma, continuă ea zorită şi părînd oarecum
stingherită, va trebui să pregăteşti cam era de oaspeţi pentru
doam na Wainright.
E m m a se întoarse spre doam na Turner, care studia cu
a te n ţie bucăţica de hîrtie.
- Atunci să mă duc sus? întrebă ea.

146
 Emma nu era o proastă şi deşi o ascultase pe bucătăreasă
înşiruindu-i treburile pe care le avea de făcut, fără să se
plîngă, era totuşi îngrozită. Dacă era să term ine pînă la ora
cinci, n-o să aibă timp nici să răsufle şi era ne ră b d ă to a re să-
şi înceapă treburile.
- Da, într-o clipită, fetiţo, spuse bucătăreasa neatentă.
Stai să citesc meniurile astea. Poate că reuşesc pînă la urmă
să fac singură micul dejun. îşi roti ochii şi se uită pe hîrtie. Ia
să vedem. Ouă jumări şi costiţă pentru conaşul Edwîn.
Rinichi, costiţă, cîrnaţi şi cartofi prăjiţi pentru conaşul
Gerald. Scrumbie afumată pentru domnul. Ceai, pîine
prăjită, pîine proaspătă, unt, gem de portocale. Asta-i tot şi
e destul! Capul i se mişcă violent, pe gîtul ei scurt şi d u r­
duliu, şi bombăni: Nu pricep de ce în familia asta nu pot
mînca toţi acelaşi lucru! D upă un scurt răgaz, doam na
Turner declară: Bine, cred că mă pot descurca cu micul
dejun, drăguţo. Iar gustarea de la doisprezece e simplă.
Doar şuncă rece, sos de M adeira, piure şi plăcintă de mere
cu cremă de ou. întoarse hîrtia pe cealaltă parte şi plescăi
din buze. Totuşi, cred că va trebui să-mi dai o mînă de ajutor
la masa de seară, fetiţo. M urgatroyd a propus un meniu!
Mmmm! Da, într-adevăr. Supă de pui strecurată, pulpă de
oaie cu sos de capere, cartofi la cuptor şi conopidă cu sos de
brînză. Un fleac! Brînză de Wensleydale şi biscuiţi. Şi
frigănele velşe, din pîine, cu brînză topită în bere, pentru
conaşul Gerald. Se opri, clipi şi se uită mai bine pe hîrtie.
Frigănele din pîine, cu brînză topită în bere, pentru conaşul
Gerald, chiar aşa! repetă ea, nevenindu-i să creadă. De
parcă n-ar mînca destul cît e ziua de lungă. O s-ajungă cît un
purcel conaşul nostru Gerald. Dacă e ceva ce nu pot suferi,
apoi e lăcomia, se adresă ea întregii încăperi. îşi vîrî, agitată,
hîrtia înapoi în buzunar. Poţi să te duci sus, drăguţo, şi ai
grijă cînd ştergi praful, o avertiză ea.
- Da, doamnă Turner, spuse .Emma pe un ton neutru, cu
faţa lipsită de orice expresie. Sper să ne vedem mai tîrziu,
Blackie, strigă ea şi-i aruncă un mic zîmbet.
. - Sigur că o să ne vedem, codano. C red că o să stau aici
cîteva zile.
- Da, asta-i adevărat, interveni doamna Turner. Dom nul a
cam lăsat lucrurile de izbelişte pe aici în ultimul timp, ba că

147
a fost conaşul Edwin bolnav după Crăciun, ba că doamna s-a
simţit slăbită zilele astea - mă bucur că vine doamna Wain-
right, dumneaei înveseleşte întotdeauna atmosfera - da,
doamna nu s-a simţit în apele dumneaei... Doamna Turner se
opri la jum ătatea propoziţiei şi închise gura.
Blackie şi Emma îi urm ăriră privirea, îndreptată spre uşa
din capătul scării. Intrase un bărbat care cobora greoi scara.
Blackie presupuse că era majordomul.
Murgatroyd era u n : b ă rb a t înalt şi uscăţiv. Avea o faţă
cadaverică, brăzdată de cute adînci care-i dădeau o expresie
am eninţătoare. Ochii mici, atît de şterşi,'încît aproape că n-
aveau culoare, erau aşezaţi unul aproape de celălalt, în or­
bitele adînci. Ochii aceştia porcini păreau şi mai mici decît
erau cu adevărat, fiindcă erau parţial camuflaţi de nişte
sprîncene negre, stufoase, ieşind în afară ca nişte ţepi şi
alcătuind o linie groasă, neîntreruptă, de-a curmezişul
frunţii. E ra îm brăcat cu pantaloni negri, o cămaşă albă cu
dungi negre şi guler înalt şi cu un şorţ de majordom din pos­
tav verde. Mînecile erau suflecate, dînd la iveală nişte braţe
lungi, butucănoase, vărgate cu vene albăstrii. Faţa lui avea o
expresie posacă, iar ochii, o privire ostilă.
- Ce-nseamnă asta? C e-nseam nă asta? se răsti el cînd se
opri la capătul de jos al scării. Nu-i de m irare că sîntem în
întîrziere. Trăncăniţi ca nişte gaiţe. Văd că îţi neglijezi
îndatoririle, bucătăreaso, continuă el cu emfază. Fetişcana
asta leneşă nu-i bună de nimic! Trebuia să fie sus de o
jum ătate de ceas! Stăpînul nu face opere de caritate, ştiţi
asta. Pentru cît e plătită, face şi aşa prea puţină treabă.
Stăpînul e prea generos. Auzi! Trei şilingi pe săptămînă! O
sumă princiară pentru ca să nu facă nimic. Se repezi la
Emma, care aştepta lîngă dulap, sub scară: Ce-aştepţi? Du-te
sus imediat! mîrîi el.
Em ma dădu din cap fără să scoată o vorbă şi luă găleata,
făraşul şi m ătura şi se în d re p tă spre scară. Cînd trecu pe
lîngă Murgatroyd, din coş căzură cîteva ustensile, printre
care şi praful de curăţat. Cutia de tablă se rostogoli pe
podea şi capacul se desprinse, praful negru împrăştiindu-se
la picioarele lui M urgatroyd. Em ma căscă gura îngrozită şi
se aplecă să-l adune. în tim p ce făcea asta, Murgatroyd îşi
roti b raţul şi o pocni tare peste cap cu dosul palmei.

148
 - Neghioabă mică ce eşti! zbieră el. Nu eşti în stare de
nimic! Uite ce porcărie ai făcut pe pardoseala curată!
Emma se răsuci în urma loviturii neaşteptate şi brutale, şi
se dădu înapoi, clătinîndu-se şi scăpînd din mînă m ătura şi
făraşul. Blackie sări îngrozit de pe scaun. Clocotea de furie,
îşi încleştă pumnii şi făcu un pas spre m ajordom. îl omor! îşi
zise el în gînd. îl omor pe nenorocitul ăsta!
Bucătăreasa traversase jum ătate din bucătărie şi cînd
trecu pe lîngă Blackie, îl împinse înapoi şi clătină din cap,
prevenindu-1 printre dinţi:
- Nu te băga, băiete. Lasă-1 în seama mea.
Doamna Turner se propti în faţa lui M urgatroyd, ca un
cocoş bătăios. Faţa îi era vînătă de furie şi avea în ochi o
privire ucigaşă. îşi ridică pumnul ei mic şi-l am eninţă cu el,
plină de bărbăţie.
- Bestie ticăloasă! strigă ea cu patimă. A fost un accident.
Fata n-a făcut-o dinadins. îl săgetă pe M urgatroyd cu
privirea. Dacă te mai prind vreodată că loveşti fata, o să-ţi
pară rău că mai trăieşti. îţi promit. N-o să mă duc la
stăpînul! N-o să mă duc, zău că nu! O să-i spun lui taică-său,
să fiu a naibii! Şi ştii ce te aşteaptă dacă pune mîna pe tine
marele Jack H arţe. O să facă terci din tine, fir-ai al naibii!
Murgatroyd o fulgeră din ochi, dar se abţinu să răspundă.
Blackie, care-1 ţintuia pe M urgatroyd cu privirea, ca un
şoim, detectă în el o spaimă bruscă. A, e laş, se gîndi Blackie.
E un mişel, un fricos, plin numai de aere!
Bucătăreasa se îndepărtă scîrbită de M urgatroyd şi se
întoarse spre Emma, care îngenunchease pe podea şi punea
la loc, cu grijă, toate obiectele care căzuseră din coş.
- Eşti teafără, iubito? întrebă ea îngrijorată.
. Emma ridică capul şi dădu încet din el. Chipul ei p ărea
cioplit în marmoră. Doar ochii aveau viaţă în ei, clocotind de
o ură adîncă faţă de Murgatroyd.
- Mă duc să iau o cîrpă udă să şterg praful de c u ră ţat de
pe jos, spuse ea încet, înăbuşindu-şi mînia.
Murgatroyd îşi îndreptă apoi atenţia spre Blackie.
Inaintă încet prin cameră, de parcă nu s-ar fi întâmplat
nimic.
- Eşti O ’Neill, nu-i aşa? M arinarul din Leeds. Ne-a spus
stăpînul că o să vii în dimineaţa asta. îl cîntări pe Blackie cu

149
privirea lui rece şi . dădu din cap aprobator. Da, pari un
flăcău zdravăn. Sper că nu te sperie munca, băiete.
Pentru Blackie era un efort imens să-i vorbească civilizat
majordomului, dar ştia că n-are alternativă. înghiţi cu
greutate şi spuse cu cel mai degajat ton pe care reuşi să-l
adopte:
- Da, eu sînt, desigur. Dacă-mi spuneţi exact ce trebuie să
fac, o să mă apuc de treabă.
M urgatroyd scoase o bucată de hîrtie din buzunar şi i-o
întinse lui Blackie:
- Scrie totul aici. Presupun că ştii să citeşti.
- Ştiu.
- E-n regulă. Cît despre plată, capeţi cincisprezece
şilingi p entru o săptăm înă de lucru, plus casă şi masă, cît
timp stai aici. Aşa a poruncit stăpînul, spuse el cu o privire
vicleană.
Blackie îşi înăbuşi un zîmbet avizat. Diavolul ăsta viclean
încearcă să mă şantajeze, se gîndi el, dar spuse:
- Nu, domnule! Stăpînul a aranjat cu mine la Leeds la
p reţul de o guinee. Şi aşa rămîne, domnule M urgatroyd.
M ajordom ul făcu ochii mari, surprins.
- D oar n-o să mă faci să cred că stăpînul a venit personal
să te vadă, măi băiete. De fleacuri de-astea se ocupă agentul
dumnealui din Leeds, declară el.
Privindu-1 pe M urgatroyd cu multă atenţie, Blackie îşi
dădu seama imediat că uim irea lui era autentică. Faţa lui
frumoasă de irlandez se deschise într-un zîmbet larg.
- Zău aşa!; Chiar dumnealui, în persoană, a venit să ne
vadă pe mine şi pe unchiul Pat. Noi avem o mică
în tre p rin d ere de construcţii, înţelegeţi. Pe mine m-a angajat
să fac r ep araţiile aici, iar pe unchiul Pat să lucreze la filatură
şi la birourile ziarului din Leeds. Şi de preţ sînt sigur, zău
aşa, „Poate ar trebui să vă duceţi să-l mai întrebaţi pe
stăpînul. C red că e vorba de o greşeală.
Blackie jubilă în sinea lui, căci majordomul era nu numai
enervat, dar şi indignat de întorsătura lucrurilor.
- De bună seamă că o să vorbesc cu stăpînul, spuse M ur­
gatroyd tăios. Probabil că a uitat aranjam entele făcute cu
dum neata. A re preocupări mai importante. Acum, du-te,
băiete. îngrijitorul e-la grajduri. O să-ţi arate el pe unde sînt

150
toate, inclusiv cam era de deasupra grajdurilor, unde ai să
dormi. M urgatroyd dădu scurt din cap, concediindu-1 pe
Blackie şi se aşeză la masa din bucătărie. O să-mi beau
ceaiul şi o să mănînc nişte costiţă, strigă el către
bucătăreasă, care-i aruncă o privire uricioasă, luă cuţitul şi
începu să atace o pîine cu multă ferocitate. D upă expresia de
pe faţa ei, era evident că ar fi dorit să fie M urgatroyd cel pe
care-1 măcelărea.
Blackie se duse să-şi ia sacul şi-l ridică pe umăr. Emma
îşi aduna ustensilele de făcut curat, la picioarele scării.
- Ne vedem diseară, fătuco dragă, spuse el încetişor şi
zîmbi.
- Da, dacă term in treaba pînă atunci, răspunse ea
m orocănoasă, dar apoi zîmbi, văzînd privirea necăjită de pe
chipul lui. O să term in, nu-mi p urta de grijă. Cu bine,
Blackie.
El se uită du p ă ea cum dispare sus, pe scară, apoi des­
chise uşa de la bucătărie şi ieşi în aerul rece al dimineţii, cu
mintea plină de gînduri tulburătoare despre locuitorii co­
nacului Fairley şi, mai ales, despre Emma, atît de lipsită de
apărare în casa aceea stranie.
Em ma se opri pe micul coridor de la etaj, de lîngă scara
dinspre bucătărie şi puse jos ustensilele pe care le căra. îşi
aşeză mai bine coşul pe b ra ţ şi se rezemă de perete. Era
trasă la faţă şi o durea capul, după lovitura aceea
neaşteptată, d a r şi clocotea de ură. M urgatroyd nu pierdea
nici un prilej ca să se p o a rte urît cu ea. Parcă îi făcea plăcere
s-o bată şi, deşi o bruftuluia m ereu pe Polly, cu ea nu era aşa
de brutal. Oribila lui dezlănţuire de furie de adineaori nu
fusese ceva neobişnuit şi ea ştia că ar mai fi pocnit-o încă o
dată dacă n-ar fi intervenit bucătăreasa. O să mă satur de
bătaia lui, se gîndi ea înverşunată, şi atunci o să-i arăt eu lui.
îşi potrivi coşul greu pe braţ, ridică celelalte obiecte şi
porni încet pe coridor, cu simţurile la pîndă, trăgînd atentă
cu urechea la to ate zgomotele care veneau din casă. Dar nu
se auzea nimic, căci toată familia dormea încă. Pe coridor
era o lumină m ohorîtă şi m irosea vag a ceară şi a praf uscat şi
se simţea o um ezeală specifică încăperilor neaerisite, cu
ferestre bine b a ric a d a te de obloane lungi. îşi dorea să fi
rămas în b ucătărie, singurul loc plăcut din conacul Fairley.

151
 în ciuda m ăreţiei sale şi a mobilierului bogat, casa aceas­
ta îi trezea Emmei o spaimă nedefinită, de simţea
întotdeauna nevoia să fugă.
Era ceva înfricoşător şi apăsător în încăperile acestea
reci şi întunecoase, cu tavanele lor înalte şi mobilele lor
grele, în holurile imense şi coridoarele care şerpuiau la
nesfîrşit prin toată casa. E ra un loc al tăcerilor încremenite,
al izolării, al unor taine ascunse, o casă misterioasă care
sugera nefericire şi decădere. Şi totuşi, în pofida acestei
linişti, pretutindeni se simţea o furtună ascunsă, ţinută în
frîu, dar rău prevestitoare şi pîndind pe furiş să se
dezlănţuie.
Emma tre m u ra cînd păşi peste bogatul covor turcesc din
vastul hol de la in tra re a din faţă şi împinse uşile duble ale
salonului de dim ineaţă. Rămase în prag şi privi nervoasă în
jur. Frînturi firave de raze transparente de soare îşi croiau
drum în încăpere prin ferestrele înalte, acoperite bine cu
perdele de mătase albă şi cu draperii groase de catifea
albastră. De pe p e re ţii îm brăcaţi în catifea încreţită, de
culoare albastru-închis, priveau în jos p o rtrete întunecate şi
Emma îşi închipui în mod absurd că ochii strămoşilor o
urm ăreau în timp ce ea se strecura spre cămin, făcîndu-şi Ioc
printre num eroasele mobile victoriene greoaie,
confecţionate dintr-un mahon atît de întunecat, încît păreau
negre în lumina aceea m ohorîtă. Singurul sunet care se auzea
era ticăitul plîngăreţ al ceasului, de pe placa de marmoră
neagră, sculptată, de pe cămin.
Emma îşi depuse pe podea ustensilele de făcut curat'şi
îngenunche în faţa căminului. Şterse cu cîrpa cenuşa de pe
jos şi o turnă p este bucăţelele de hîrtie şi surcelele pe care
M urgatroyd le îngrămădise pe vatră, împreună cu
chibriturile. A prinse hîrtia şi cînd flacăra cuprinse sur­
celele, Emma deschise portiţa de alamă şi scoase cîteva
bucăţele de cărbune, pe care le aşeză uşor peste lemnele
care ardeau. Cărbunii nu se aprinseră imediat şi atunci îşi
ridică şorţul şi făcu vînt spre foc pînă ce acesta începu să
ardă cu vîlvătăi.
Ticăitul m onoton al ceasului îi aminti Emmei că n-avea
timp de pierdut. C u ră ţă camera rep e d e şi eficient, în ciuda
mobilelor îngrăm ădite care încurcau locul. După ce termină,

152
scoase din sertarul de la bufet o minunată faţă de masă
irlandeză din olandă albă şi o puse pe masa mare, rotundă.
Puse patru tacîmuri de argint şi se întoarse la bufet să ia far­
furiile. In timp ce scotea patru farfurii întinse, Crown Derby,
albe cu albastru, se încordă deodată şi răm ase nemişcată. I
se făcu pielea de găină pe gît şi pe braţe, căci îşi dădu seama
că nu mai era singură. Simţi, mai degrabă decît auzi, încă o
prezenţă în cameră. Se răsuci încet din coapse. Stăpînul
stătea în deschizătura uşii şi o privea cu atenţie. Se ridică
iute în picioare şi făcu o mică plecăciune.
- Bună dim ineaţa, stăpîne, m urm ură ea înfricoşată,
strîngînd tare farfuriile la piept, ca să nu zdrăngăne în
mîinile ei trem urătoare. I se înmuiaseră picioarele, mai mult
de surpriză, decît de teamă.
- Bună dimineaţa. U n d e e Polly?
- Se simte rău, stăpîne.
- înţeleg, spuse el laconic.
Ochii lui o sfredeleau, privind-o cu o deosebită con­
centrare. Se încruntă şi pe chipul lui apăru o expresie de
uimire. După o tăcere prelungită, în timpul căreia Emma
rămase ca hipnotizată, cu privirea pironită asupra lui, el
dădu scurt din cap, se răsuci elegant pe călcîie şi ieşi. Emma
tresări surprinsă cînd el trînti violent uşa de la bibliotecă.
Abia după aceea răsuflă şi term ină de pus masa p entru micul
dejun al familiei.

10
ADAM FAIRLEY stătea în picioare în mijlocul
bibliotecii şi îşi apăsă mîinile pe faţă. Era obosit, chiar
epuizat, căci iarăşi dormise prost. Insomnia nu era ceva nou
pentru el. A cesta p ărea a fi blestemul lui în ultimele zile
sau, mai degrabă, în aceste ultime nopţi interminabile. Chiar
şi cînd recurgea la cinci-şase pahare mari cu vin de Porto
după masa de seară, şi încă un Porto de calitate, vinul nu
acţiona ca sedativ. D orm ea cîteva ceasuri, cuprins de o
letargie apăsătoare, dar pe urmă se trezea brusc în zori,
transpirat sau trem urînd, în funcţie de coşmarurile pe care
le avea, cu mintea tulburată de vechi amintiri dureros
dezgropate şi de evaluări analitice ale vieţii lui, care nu-i

153
făceau plăcere. De mult timp nu-i mai făceau plăcere.
Se plimbă încoace şi încolo, încet, prin cameră, cufundat
în gînduri. Era un bărbat robust, bine făcut, de circa un
metru nouăzeci înălţime, cu o faţă atrăgătoare, inteligentă,
bine conturată şi sensibilă, o faţă care în ziua aceea, era
trasă şi palidă, marcată de oboseală. Avea ochi frumoşi,
albaştri-cenuşii şi extrem de strălucitori, aproape incan­
descenţi şi deosebit de lucizi, ascunzînd profunzime şi
sugerînd spiritualitate. D ar azi erau înroşiţi şi lumina din ei
era întunecată. Trăsătura cea mai uluitoare de pe faţa lui
cam ascetică era gura, peste măsură de senzuală, deşi sen­
zualitatea era în general înăbuşită şi camuflată de expresia
austeră care-i juca perm anent în jurul buzelor. Părul şaten-
deschis avea în el nuanţe de blond, cu fire d rep te şi fine. Era
dat neglijent spre spate pe capiii bine modelat, fiind ceva
mai lung decîLse purta. Avea o aversiune faţă de frizurile
pom ădate pe care le arborau domnii eleganţi, la curent cu
moda. D rept urmare, o şuviţă îi cădea m ereu pe fruntea lui
lată şi îşi făcuse un tic nervos să şi-o dea repede înapoi.
Acum făcu acest gest în timp ce păşea prin cameră.
Era destul de ciudat că acest gest nervos nu p ărea să-i
răvăşească înfăţişarea, căci Adam Fairley făcea p a rte din
acea categorie de bărbaţi care a rată veşnic îngrijiţi, în orice
îm prejurare şi indiferent de activitatea în care sînt
angrenaţi. Avea o ţinută impecabilă. E ra întotdeauna splen­
did îmbrăcat, potrivit ocaziei, cu acel fler atribuit în general
unui dandy, dar fără a bătea deloc Ia ochi. Costumele com an­
date la Savile Row erau perfect croite, atît de frumos
finisate, confecţionate cu atîta precizie şi cu un simţ in­
failibil al croielii, încît trezeau invidia tuturor cunoscuţilor
săi din L ondra şi a colegilor din com erţul cu lînă, din Leeds
şi Bradford. M ajoritatea era u din stofe fine, ţesute în
propriile lui fabrici sau în cele ale prietenilor săi - stofe din
lînă pieptănată, ieşite din marile războaie de ţesut din
Yorkshire, centrul de necontestat al afacerilor cu lînă din
toată lumea, al căror rege de necontestat era Adam Fairley.
Luat în ansamblu, Adam Fairley era chintesenţa eleganţei
vestimentare. D etesta orice lucru grosolan sau de proastă
calitate şi slăbiciunea lui p entru îmbrăcăm inte fină era sin­
gurul răsfăţ pe care şi-l îngăduia. în schimb, nu-i trecuse

154
niciodată prin cap că această casă, în care locuia, era, în
mod straniu, lipsită de orice frumuseţe. Nici nu prea o băga
în seamă. -
D upă cîteva minute, încetă să se mai plimbe prin cameră
şi se îndreptă spre imensul birou din abanb.s sculptat. Se
aşeză pe scaunul vişiniu-închis şi se uită posac în agenda de
afaceri. II mîncau ochii şi îi a rdeau din cauza lipsei ,de somn,
îl durea corpul, iar capul îi zvîcnea, nu numai de oboseală,
dar şi fiindcă îl asaltau tot felul de gînduri sîcîitoare. Simţea
că în viaţa lui nu există nimic vrednic de preţuit. Nici
bucurie, nici dragoste, nici căldură, nici prieteni, nici măcar
preocupări în care să-şi canalizeze energia. Nimic... nimic,
numai zile nesfîrşite de singurătate, care se înşiruiau încet şi
implacabil, devenind nopţi şi mai singuratice, zi de zi, an de
an.
Chipul lui pierduse orice urmă de însufleţire şi se
scofîlcise. Sub ochi, obrajii i se învineţiseră, apărîndu-i fli'şte
pete violete, mărturii grăitoare ale ravagiilor nopţii trecute,
cînd se plimbase încoace şi-ncolo ore în şir prin dormitor,
răscolit de o suferinţă care i se părea insuportabilă. Şi totuşi,
faţa aceasta tristă şi ostenită era o faţâ de băietan. Adam
Fairley arăta mult mai tînăr, deşi avea patruzeci şi patru de
ani.
Viaţa mea e o teribilă harababură, se gîndi el nemulţumit.
Ce rost are să m ai trăiesc? N-am pentru ce trăi:-Aş dori să ăm
curajul să-m i trag iui glonte în cap şi să sfîrşesc pentru tot­
deauna.
Gîndul acesta îl şocă atît de tare, încît îşi îndreptă
spatele şi se încleşta de b raţele scaunului. îşi privi mîinile. Ii
trem urau. Nici în cele mai negre clipe ale vieţii lui, care în
ultimul timp nu fuseseră deloc rare, nu se gîndise vreodată
să-şi ia viaţa. în trecut, socotise întotdeauna sinuciderea o
laşitate, dar acum recunoscu în sinea lui că, poate, într-Un
mod indirect, acest gest îţi cerea un oarecare curaj. îşi dădu
seama că numai proştilor nu le trece niciodată prin cap să se
sinucidă. Desigur că majoritatea oam enilor inteligenţi s-au
gîndit ia asta la un m om ent dat, îşi spuse el. Căci înţelese
deodată, cu un acut simţ al inutilităţii, că oricine cunoaşte
viaţa şi condiţia umană ajunge inevitabil la deziluzie şi dis­
perare. Lui, personal, îi provocase şi un sentiment de

155
neputinţă, care i se părea din ce în ce mai intolerabil.
In ciuda averii şi situaţiei lui, Adam Fairley era un om
frămîntat, profund dezamăgit de viaţă. Nu se mai aştepta să
aibă parte de fericire, dar tînjea după p uţină mulţumire şi un
strop de linişte sufletească. Şi totuşi, nu reuşea să-şi
găsească o clipă de alinare în cumplita Iui singurătate şi în
disperarea din inimă lui, cu atît mai insuportabilă, cu cît era,
în mare măsură, propria lui zămislire. Insatisfacţia lui Adam
şi sfîşietdarea lui dezamăgire izvorau din faptul că se trădase
pe. el însuşi, îşi trădase ambiţiile, visurile, idealurile. E ra un
eşec al intelectului şi al convingerilor morale.
Adam îşi ridică istovit capul ^şi privi încet, de jur
împrejurul bibliotecii, de parcă ar fi văzut-o după o lungă
călătorie. Era o încăpere princiară, impresionantă, cu imen­
sul tavan plasat foarte sus şi de p ro p o rţii grandioase, cu
pereţii din lambriuri de stejar înălbit, cu colecţia de cărţi
erudite şi cu minunatele antichităţi. Frumoasele carpete p e r­
sane alcătuiau fîşii de culori sclipitoare, roşu aprins şi al-
bastru-închis, pe pardoseala din lemn lustruit, iar pereţii, în
porţiunile unde nu erau acoperiţi de num eroasele rafturi cu
cărţi, erau înnobilaţi cu preţioase trofee de vînătoare. Lîngă
căminul îmbrăcat în lemn de stejar, sculptat migălos, se afla
o canapea confortabilă de Chesterfield, îm brăcată în piele
de culoarea vinului rubiniu, iar alături de ea, erau mai multe
scaune adînci, cu braţe, tap iţa te cu catifea de culoarea
vinului negru. Lîngă ele, se afla o m ăsuţă de bibliotecă, din
abanos, acoperită de teancuri de ziare şi reviste ilustrate, iar
într-un colţ, pe o c om odă din lemn negru de nuc, se înşiruiau
clondire de cristal cu vin de Porto, brandy, sherry, whisky şi
gin, şi pahare de cristal, care licăreau în lumina slabă,
cenuşie:
Biblioteca n-avusese niciodată p onderea celorlalte
încăperi din conacul Fairley şi A dam se împotrivise
întotdeauna dorinţei soţiei lui de a o supraaglom era cu tot
felul de obiecte şi de “flecuşteţe“, cum numea el cu dispreţ
toate nimicurile ei decorative. D rept urm are, încăperea avea
o, anumită graţie şi demnitate, deşi era o demnitate
masculină. Ca şi dorm itorul lui, care era ceva mai auster,
biblioteca reflecta caracterul şi gusturile lui. Adam îşi
petrecea m ajoritatea timpului în bibliotecă, în afară de

156
I cazurile cînd aveau oaspeţi, ceea ce se întîmpla rar în ul­
timul timp şi ea devenise adăpostul în care se retrăgea
fericit, ca să citească şi să mediteze, netulburat în
solitudinea lui.
îşi scoase ceasul de buzunar şi se uită să vadă cît arată.
Era aproape şapte şi jum ătate şi nu zărise nici o slujnică, în
afară de fiinţa rătăcită care făcea curat în salonul de
dimineaţă. Ocărind absenţa m enajerei, trase de cordonul
clopoţelului şi aruncă o privire enervată înspre grătarul gol
şi rece al căminului. în timp ce a ştep ta să a p a ră Murgatroyd,
îi atrase privirea o fotogravură ce îl înfăţişa în uniforma de
gală a Regimentului patru de husari. Se întoarse şi se aplecă
pentru a o vedea mai bine, strîngîndu-şi buzele în timp ce o
studia cu atenţie. Zîmbi cu tristeţe. Ce faţă! Atît de plină de
anticipare, de aşteptare şi da, chiar de fericire. A proape ,că
nu se recunoştea.
Murgatroyd bătu la uşă şi intră în cameră, întrerupîndu-i
gîndurile.
- Bună dimineaţa, M urgatroyd, spuse Adam cu un glas
rece.
Majordomul înaintă netulburat spre el, aranjîndu-şi
haina neagră.
- Bună dimineaţa, domnule. Sper că aţi dormit bine. E o
zi frumoasă p e n tru călătoria dum neavoastră la Leeds. E
.soare şi,e uscat, a proape că nu bate vîntul. Bucătăreasa va fi
gata de îndată cu micul dejun. Vă pregăteşte o scrumbie
afumată, domnule.
Spusese asta cu atîta slugărnicie, încît Adam clipi şi îşi
întoarse faţa, ca să nu vadă M urgatroyd privirea dezgustată
din ochii lui. Întrucît Adam nu rea c ţio n ă în nici un fel,
majordomul continuă:
- Mai doriţi altceva în afară de scrumbie afumată, dom­
nule?
Neghiob linguşitor, se gîndi Adam , privindu-1 acum in
faţă pe Murgatroyd.
- Ar fi de dorit să aprinzi focul.
- Iertaţi-m ă, ce-aţi spus, dom nule ?
Murgatroyd p ă re a tulburat. A runcă repede o privire spre
grătarul gol al căminului şi o ocărî pe Emma în sinea lui.
- Focul, Murgatroyd! re p e tă Adam. E atît de frig, că dacă

157
ar fi aici un maimuţoi din bronz, i-ar îngheţa testicolele şi i-ar
cădea - Adam se opri şi tuşi cu mîna la gură, iar în ochi îi
licări o privire amuzată, observînd stînjeneala lui M u r­
gatroyd. Hm! Să mă exprim altfel. Atm osfera din această
cameră nu se poate com para în dim ineaţa aceasta decît cu
aceea de la Polul Nord. Cred că în tre ţin destui servitori ca să
slujească pe un vas de război şi totuşi, se pare că nu pot
beneficia de cîteva com odităţi simple.
Deşi era enervat, Adam rosti aceste vorbe în obişnuita lui
m anieră rezervată, căci rareori îşi ieşea din fire în faţa cuiva
şi cu atît mai puţin în faţa servitorilor.
Fir-ar să fie! In ce dispoziţie e în dim ineaţa asta, se gîndi
M urgatroyd şi spuse cu o voce mieroasă:
- Regret din tot sufletul, domnule. Polly se simte rău şi
cealaltă fată a întîrziat. Nu ştiu ce să mă fac. D acă nu stau tot
timpul pe capul lor, fetele astea nu fac nimic. I-am spus fetei
să aprindă focul aici de nu ştiu cînd, i-am spus doar...
- Ce-i cu tine, omule? Ai ologit? exclamă Adam încet, dar
cu o privire glacială..
Pe chipul îndurerat al lui M urgatroyd se aşternu o ex­
presie speriată.
- Nu, desigur că nu, domnule. M ă voi ocupa îndată de
asta, domnule, spuse el grăbit, făcînd umil mai multe
plecăciuni smucite.
- Te rog!
- îndată, stăpîne. Făcu din nou o plecăciune şi ieşi cu
spatele din cameră.
- A! Murgatroyd!
- Da, domnule.
- A sosit m arinarul din Leeds? Tînărul O’Neill...
- Da, domnule. A sosit chiar în zori. I-am dat lista cu
reparaţiile.
- E-n regulă. Ai grijă să aibă tot ce are nevoie ca să facă
treaba ca lumea. Şi să prim ească de toate la bucătărie,
mîncare şi tot ce mai trebuie.
M urgatroyd încuviinţă din cap, surprins de grija
stăpînului faţă de un simplu salahor. îl uimea şi-i stîrnea
curiozitatea.
- Da, domnule. Vă puteţi bizui pe mine, ca întotdeauna.
Mă voi ocupa personal. A propo, cu cît să-l plătesc pentru

158
munca pe o săptămînă ?
Privirea lui vicleană nu se desprinse de faţa lui Adam.
Adam se încruntă:
- Ţi-am spus aseară că urmează să primească o guinee
pentru munca lui. Te lasă memoria, omule?
- Nu, domnule. Probabil că mi-a ieşit din minte, atîta tot.
- înţeleg. Bine, nu-i nimic. între timp, ţi-aş fi
recunoscător dacă te-ai ocupa imediat de ap rin d e re a
focului. Simt că mă prefac rapid într-un sloi de gheaţă. Şi aş
dori o ceaşcă de ceai fierbinte, dacă nu e prea complicat.
Majordomului nu-i scăpă nota tăioasă din glasul lui
Adam. ,
- îndată, domnule, spuse el, înclinîndu-se. Se întoarse şi
ieşi grăbit, plin de venin contra bucătăresei şi a slujnicelor şi
cu sentimente nu tocmai plăcute nici faţă de stăpîn. „Toată
beţiveala asta în miez. de noapte îl face irascibil“ , bom băni el
în barbă, închizînd încetişor uşa în urma lui.
Adam rămase cu privirea pironită pe uşă. ;Murgatroyd
căpăta tendinţa ciudată de a uita discuţiile despre bani, mai
ales cînd era vorba de plata unor muncitori din afară, care
veneau din cînd în cînd la conac. M ajordomul era mult prea
zgîrcit şi asta îl enerva. Şi pe lîngă asta, Adam, care-1 socotea
pe Murgatroyd un ignorant, bănuia că majordomul era un
tiran pe domeniul lui p ropriu de la parter.
Clătină din cap şi se întoarse din nou la portre tu ld u i din
tinereţe. N-avea nevoie să vadă chipul acela ca să-şi
amintească de ca riere a lui militară abandonată. A sta îl
preocupase mult în ultimul timp. Ajunsese să creadă că viaţa
lui ar fi fost cu totul alta dacă şi-ar fi urmat steaua, în loc să-i
întoarcă spatele, din loialitate faţă de tatăl său. E r a prea
tîrziu pentru regrete, cu toate acestea le resimţea.
Stînd în camera aceea rece şi întunecată, îi ap ă ru în
minte imaginea lui din tinereţe. Se văzu sub chipul acelui
băiat slăbuţ, pătimaş, venind acasă de la Eton în vacanţă şi
anunţîndu-1 pe tatăl său, cu un entuziasm vecin cu fanatis­
mul, de intenţia de a se înrola în armată. Tatăl său, nu numai
că rămăsese încremenit, dar se împotrivise vehement acestei
idei, refuzînd s-o accepte.
Adam îşi aminti cît de neclintită fusese hotărîrea lui şi
cum reuşise în cele din urmă, cu o perseverenţă înverşunată

159
şi printr-o întreagă strategie persuasivă, să-I convingă de
sinceritatea lui. Pînă la urmă, bătrînul lord cedă şi consimţi
în silă să-l lase să dea examen la Sandhurst, examen pe care-1
luă fără nici o problemă. Bătrînul se comportase într-adevăr
foarte civilizat, se gîndi acum Adam, cu o oarecare tandreţe,
amintindu-şi de tatăl său.
Bătrînul lord, R ichard Fairley, fusese un bărbat inimos şi
aprig, ca toţi oamenii din Yorkshire, unul din cei mai p u te r­
nici şi mai bogaţi industriaşi din nordul Angliei, dotat cu in­
stinctul jucătorului p entru şansa cea mare, cu o mare
şiretenie în afaceri şi o minte brici. îndată .ce Adam s-a
dovedit a fi un cadet model la Academia Militară, el îşi
pusese în joc toată influenţa şi toţi banii de care dispunea
pentru fiul lui. Cînd Adam şi-a exprimat dorinţa de a se
înrola într-un regim ent de cavalerie, fiind un călăreţ fără
pereche, R ichard Fairley n-a p recupeţit nimic pentru
atingerea acestui ţel. Cu averea şi cu relaţiile lui politice a
obţinut pentru Adam un loc în Regimentul al patrulea de
husari. îşi putea perm ite cu uşurinţă cele două sute de lire
pe an, cît costa înrolarea în cavalerie, plus achiziţionarea şi
întreţinerea a doi cai şi a mai multor ponei de polo, pe care-i
cumpărase pentru fiul lui cel mic. Fiind un fin observator al
firii omeneşti, bătrînul lord ajunsese să-şi dea seama că
Adam avea toate trăsăturile fireşti de caracter necesare unui
soldat. Viaţa de militar i se potrivea perfect, căci avea o
minte ascuţită, un profund simţ al disciplinei, simţul orioarei
şi curaj. Fire rom antică, Adam tînjea după aventuri în ţări
străine şi, fiind un imperialist devotat ţelurilor şi ambiţiilor
reginei Victoria, a rdea de n erăbdare să-şi slujească ţara şi
regina, în imperiul care se extindea rapid.
Adam tocmai obţinuse înrolarea în Regimentul al
p atrulea de husari, cînd fratele lui mai mare, Edward, se
înecă în mod tragic într-un accident cu barca. Bătrînul lord
rămase cu inima z drobită. în afară de asta, el era încredinţat
că piatra de temelie a caracterului unui om este împlinirea
datoriei. în term eni cît se p oate de categorici şi în ciuda fap­
tului că înţelegea prea bine firea lui Adam, îl anunţă pe fiul
săli cel mic că era de d a to ria lui să se întoarcă în Yorkshire şi
să-i ia locul lui E dw ard în uriaşele afaceri ale familiei.
în dim ineaţa aceasta, Adam îşi aminti glasul tatălui său:

160
,,S-a term inat cu uniformele înzorzonate şi cavalcadele prin
care băgaţi spaima în băştinaşii de pe meleaguri străine,
uitate de Dumnezeu“, izbucnise el, luptîndu-se vitejeşte să-şi
înăbuşe şi să-şi ascundă cumplita suferinţă provocată de
m oartea lui Edward. Era o suferinţă pe care Adam o
întrezărise cu tristeţe, căci fusese nevoit să demisioneze din
armată, împotriva voinţei lui. Era profund dezamăgit, dar se
com portase în singurul mod pe care-1 cunoştea, ca ofiţer şi
gentleman ataşat codului onoarei şi obligaţiilor familiale. îşi
acceptase cu eleganţă datoria filială, fără să-şi dea seama
atunci că împlinirea atît de prom ptă a poruncii tatălui său
era o greşeală irevocabilă. Acum era conştient de asta şi-l
obseda.
în timp ce se întorcea la birou, Murgatroyd bătu la uşă şi
intră grăbit cu o găleată cu cărbuni.
- Ceaiul dumneavoastră va veni într-o clipă, domnule,
spuse el.
- Mulţumesc, Murgatroyd. Ţi-aş fi îndatorat dacă ai
aprinde lămpile din celălalt capăt al camerei.
în timp ce vorbea, Adam scăpără un chibrit şi aprinse
lam pa de pe birou,, apoi trase agenda spre el. Se uită plictisit
peste îmtîlnirile program ate. Avea şedinţă de consiliu la
„Yorkshire M orning G azette“ , compania de presă în care era
acţionarul principal. Mai tîrziu, trebuia să ia masa cu un
cum părător de stofe din Londra, unul dintre cei mai
im portanţi clienţi ai săi. De fapt, nu era o zi prea grea. Va
avea timp să se oprească pe la filatura din Fairley în drum
spre Leeds, ca să discute cu Wilson, directorul, despre
evoluţia fiului său, Gerald. îşi înăbuşi un oftat. Afacerile
începeau să-l plictisească. Nu mai simţea nici o chem are
p e n tru ele. Gîndindu-se mai bine, nici n-o simţise vreodată
cu adevărat. Nu-1 interesa să cîştige bani; de fapt, nu nutrise
niciodată am biţia de a face avere mare şi de a dobîndi
putere. Reuşita lui era reuşita tatălui şi a bunicului lui; el
doar culesese roadele.
Desigur că Adam Fairley sporise averea pe care o
moştenise, dar el considera că acest lucru era urm area unor
întîmplări fericite, şi nu se datora inteligenţei lui. în privinţa
asta, se n e d re p tă ţe a singur, căci nu-i lipsea un anumit simţ
al afacerilor, care, deşi era mai puţin evident decît cel al

161
tatălui său; era, totuşi, la fel de tranşant. Era cunoscut drept
un negociator dur, în ciuda felului său blînd de a vorbi, şi
unii din asociaţii săi îl socoteau chiar la fel de calculat şi de
oportunist ca tatăl său.
D ădu la o parte agenda. Focul ardea acum zdravăn şi,
deşi căldura lui nu se răspîndise încă în încăperea aceea
imensă, vederea flăcărilor care se înălţau pe coşul căminului
îl înveseli, iar senzaţia de frig care-I cuprinsese mai devreme
începu să se risipească. Din bibliotecă dispărură umbrele
m ohorîte. Deşi încăp erea avea, în general, un stil sever şi
conţinea prea puţine obiecte, atmosfera ei era plăcută,
sugerînd bărbăţie, seriozitate, o descendenţă nobilă.şi avere
moştenită, nu recent agonisită. .
Murgatroyd îşi făcuse de lucru la cămin, apoi se opri
lîngă biroul lui Adam. îşi drese glasul. Adam îşi ridică
privirea din bilanţul anual al ziarului, pe care tocmai îl
studia.
- Da, M urgatroyd, ce este ?
- M ă întrebam, domnule, dacă să-i spun fetei să
pregătească aceeaşi cameră p entru doamna Wainright?
Cam era gri din aripa principală. Ştiu că îi place câmera
aceea, domnule. Şi eu vreau întotdeauna ca doamna Wain­
right să se simtă într-adevăr bine.
De data aceasta, pe Adam nu reuşi să-l enerveze
atitudinea linguşitoare a m ajordomului. E ra atît de surprins,
încît nici n-o observă. Apoi îşi aduse aminte: Preocupat de
propriile lui problem e, uitase complet că în după-amiaza
aceea sosea cum nata lui.
- Da, da, foarte bine, M urgatroyd, confirmă Adam,
adăugind repede: Şi, te rog, du-te şi vezi ce s-a întîmplat cu
ceaiul meu şi a n u nţă-m ă cînd coboară copiii la micul dejun,
în dim ineaţa asta îi aştept. Adam îl concedie pe majordom,
dînd scurt din cap.
- De bună seamă, domnule. Pe faţa lui Murgatroyd se ivi
o privire răzbunătoare în clipa cînd ieşi din bibliotecă şi se
grăbi spre bucătărie spre a-i da Emmei o lecţie şi un dos de
palmă. îl sabota, întîrziind atîta cu ceaiul.
Adas* deschise sertarul jiia mijloc a l biroului şi cotrobăi
nervos ¿&pă scrisoarea Oliviei către Adele, dîadn^şi seama
că meditaţiile sale îl făceau să fie extrem de uituc. Trebuia să

162
se smulgă din lîncezeala asta mentală, care începea să devină
o stare permanentă, căci altminteri o să ajungă nebun. L a fe l
de nebun ca fem eia de sus*
In general, Adam rezista ispitei de a face speculaţii
asupra stării mentale a soţiei lui, ignorînd com p o rtare a ei
ciudată din ultimii ani, întrucît o considera o com binaţie de
depresiune nervoasă, ipohondrie şi detaşare de realitate,
caracteristică dintotdeauna firii ei. E ra copleşită de tem eri
şi iluzii ciudate, dar şi pe acestea el le socotea tot închipuiri
muiereşti. Acum se întreba, cu oarecare rem uşcare, dacă
atitudinea lui nu izvora dintr-un sentiment de a u to c o n se r­
vare, dar niciodată nu voia să recunoască faţă He el însuşi că
s-ar putea ca Adele să înnebunească. Atîta vreme cît nu se
gîndea la asta, nu trebuia să privească în faţă acest adevăr.
Acum îl privi, recunoscînd că uneori se com portase ca o
Ofelie nebună, bîntuind năucă şi buimacă pe c o ridoarele de
la etaj cu ochii împăienjeniţi, cu părul despletit, cu halatul
favorit, din şifon, fîlfîind în jurul ei şi învăluind-o ca un
nimb. In urmă cu cîteva luni, aflîndu-se într-o călătorie de
afaceri la Londra, Adam îi descrisese c o m p o rtare a ei
prietenului său, Andrew Melton, un medic cu un oarecare
renum e, care îl ascultase cu atenţie şi-i sugerase s-o ducă pe
A dele la un medic din Leeds sau, şi mai bine, s-o consulte
chiar el. Adam se pregătise s-o ducă imediat pe A dele la
L ondra. Dar întorcîndu-se la Fairley, fusese surprins şi
încîntat să constate că nu se mai com porta deloc ciudat, şi de
atunci îi păruse perfect normală. E ra tot firavă, d a r nu mai
avea închipuiri. Dar el ştia instinctiv şi îl apuca groaza cînd
se gîndea că fragila carapace de sănătate m entală care o
o crotea s-ar fi putut sfărîma în orice clipă.
Acum alungă cu încăpăţînare acest gînd neliniştitor şi se
uită prin scrisoarea Oliviei. Urma să sosească în gara din
L eeds cu trenul de 15,30 de la Londra. Putea să se ducă s-o
întîmpine, imediat după gustarea de la ora douăsprezece. îşi
în d reptă atenţia spre foaia cu socoteli şi făcu nişte notiţe pe
margine, apoi răsfoi alte documente de afaceri, pe care le
neglijase şi care cereau atenţia lui imediată.
în timp ce lucra la hîrtii, Adam nu-şi dădu seam a că ex­
presia feţei i se schimbase în mod vizibil. Privirea aceea
răvăşită dispăruse ca prin minune şi ochii i se luminaseră.

163
Lucrînd, Adam înţelese că pe nea şte p ta te şi fără motiv îi
revenise buna dispoziţie. Se auzi o bătaie timidă în uşă.
Adam ridică capul şi strigă: „Intră!“ răsucindu-se uşor în
scaun ca să vadă uşa. A ceasta se deschise încet şi Emma
intră. Ducea o ceaşcă de ceai pe o tăviţă de argint şi rămase
şovăitoare în uşă.
- Ceaiul dumneavoastră, domnule, îngînă ea. De-abia i se
auzea glasul. Făcu o jum ătate de plecăciune, în timp ce vorbi
şi era să verse ceaiul. Ochii ei verzi, gravi, îl priveau fix, dar
nu se apropie să-i.aducă lui Adam ceaiul şi acesta crezu că se
temea să vină pînă la birou.
Ii zîmbi uşor.
- Pune-1 acolo, pe masa de lîngă cămin, spuse el repede.
Ea făcu întocmai, lăsă tava şi se întoarse grăbită spre uşă.
Făcu din nou o plecăciune şi dădu să iasă.
- Cine ţi-a spus să faci o plecăciune de cîte ori mă vezi ?
Emma îl privi peste umăr, şi pe chip i se aşternu uimirea,
iar ochii ei, mărindu-se, trădau ceea ce lui i se păru a fi
spaimă curată. Emma înghiţi şi spuse tem ătoare:
- Murgatroyd mi-a spus, domnule. Tăcu, uitîndu-se la el
cu multă francheţe şi îl întrebă cu un glas mai puternic: Nu
fac bine plecăciunea ?
El îşi înăbuşi un zîmbet.
- Ba da. Dar mă enervează îngrozitor să te văd săltînd tot
timpul în sus şi-n jos. Nu-i nevoie să-mi faci plecăciuni. Să
ştii că eu nu sînt Regele E dw ard. I-am spus lui Polly să se
abţină să mai facă asta şi am presupus că l-a informat pe
Murgatroyd asupra dorinţelor mele. E limpede că n-a făcut-o.
Poţi să-i spui lui M urgatroyd ce-am spus şi să nu mai faci.
- Da, domnule.
- Cum te cheamă, fetiţo ?
- Emma, domnule.
Adam dădu din cap, cufundat în gînduri.
- Poţi pleca, Emma, şi m ulţum esc încă o dată pentru ceai.
Emma dădu să se încline autom at, dar se corectă repede
şi ieşi iute din cameră, în tim p ce cobora scara spre
bucătărie, rîse încetişor, ca p e n tru sine şi rîsul ei era sumbru.
O credea o prostănacă de încerca s-o linguşească aşa? Auzi,
să-i spună că nu-i nevoie să facă plecăciuni! Oricum, ei nu-i
cădea rangul şi orice-ar fi făcut el, n-o să-şi schimbe p ărerea

164
despre el. Niciodată. Cît timp va trăi.
Adam traversă încăperea spre cămin; chipul Emmei îi
rămase în minte. Ii răscolea o amintire, aşa cum se
întîmplase şi cînd o zărise mai devreme în dim ineaţa aceea,
dar era o imagine vagă şi n-o putea fixa. Trebuie că e din sat,
dar nu semăna cu nici unul din săteni şi cunoscuse toate
familiile de-a lungul vieţii. Pe faţa lui frum oasă reapăru
încruntătura aceea mirată, în timp ce îşi storcea creierii,
încercînd să-şi reînvie memoria, p entru a deveni perfect
lucidă. Dar imaginea continua să zboare şi să-i scape. Era
atîtă puritate, inocenţă şi nobleţe pe chipul tînăr al fetei! Iar
ochii aceia, de un verde intens şi strălucitor ca verdele
regiunilor polare, erau cei mai uluitori ochi pe care-i văzuse
vreodată. Ii amintea de cineva, dar nu-şi dădea seama deloc
de cine anume.
Ridică farfurioara şi ceaşca de ceai şi bău repede ceaiul
ca să nu se răcească. Se încălzea în faţa focului, cînd se auzi
din nou o bătaie în uşă, tot aşa de încet, dar de data asta mult
mai ferm. La îndemnul lui, uşa se deschise şi în faţa lui apăru
din nou,Em ma. Părea mai puţin şovăitoare şi Adam o privi
cu atenţie: imaginea din minte căpăta în mod straniu viaţă,
din nou, dar era tot neconturată.
P reţ de o secundă, privirile li se întîlniră şi se
încrucişară, dar nici unul din ei nu p ărea a fi în stare să evite
privirea celuilalt; şi Adam se gîndi, uimit şi brusc luminat:
Fata asta nu se teme de mine! M ă urăşte! Ii ocoli privirea.
Em ma se gîndi: E un om zgîrcit şi rău, trăieşte din truda al­
tora, şi inimă ei tînără şi tem ătoare se înverşună c.u şi mai
multă tărie împotrivă lui.
Glasul ei era puternic şi rece cînd spuse:
- M urgatroyd a zis să vă spun că vă aşte a p tă copiii în
salonul de dimineaţă, domnule. Se apucă strîas de uşă, ca să
se echilibreze, căci era ameţită după cea de a doua lovitură
pe care tocmai o încasase ca p e d e ap să din mîna nemilioasă a
lui Murgatroyd.
A dam dădu din cap, conştient că avea un duşman in­
flexibil în această fată ciudată, dar atră g ăto a re , deşi nu
înţelegea de ce. Em ma se retrase tăcută, fără să-i mai arunce
vreo privire. A dam observă că nu fusese nevoie să se abţină
de a mai face plecăciuni.

165
 11
PESTE CÎTEVA M INUTE, Adam intră în salonul de
dim ineaţă, plin de energie şi cu o mină relaxată. Cînd
pătrunse în încăpere, se ciocni de una din măsuţele fragile.
O prinse o dată cu păstoriţa de Meissen care se înclinase pe
su p ra fa ţa ei, cu o clipă înainte ca ambele să se prăbuşească
şi, în timp ce Ie punea la locul lor, înjură în barbă, cu o
senzaţie de enervare şi de frustrare.
Privind spre majordom, care stătea în picioare lîngă
bufet, aşteptînd să le servească micul dejun, Adam spuse cu
un glas calm:
- Te rog să iei mai tîrziu masa asta de aici, Murgatroyd.
Găseşte-i alt loc. Oriunde, numai să nu mai stea în drum.
în to td ea u n a mă împiedic de ea.
- Da, domnule, spuse Murgatroyd, aranjînd capacele pe
num eroasele platouri de argint încălzite.
Adam se aşeză şi îşi îndreptă privirea spre cei doi copii ai
lui, care se aşezaseră deja:
- Bună dimineaţa, spuse el cu un glas plăcut.
G e ra ld mormăi ceva în chip de răspuns, Edwin îşi
împinse însă scaunul în spate, se ridică repede şi veni lîngă
scaunul lui Adam. îl sărută uşor pe obraz şi spuse cu cel mai
însorit zîmbet:
- Bună dimineaţa, tată.
Adam întoarse .zîmbetul mezinului şi-l bătu tandru pe
umăr. D ezamăgirea faţă de viaţa şi căsnicia lui nu era
egalată decît de dezam ăgirea produsă de propriii lui copii,
deşi ţinea cu adevărat la Edwin, cel mai drăguţ dintre cei doi
şi care semăna uimitor de mult cu tatăl său.
- Ce mai faci, bătrîne? întrebă Adam cu blîndeţe. Sper că
te simţi mai bine. Observînd cît de palid era Edwin, continuă
repede: D ar trebuie să-ţi mai.colorezi obrajii, Edwin. Ţ i-a r
face bine să călăreşti puţin după-amiază sau măcar să faci o
plim bare pe dealuri. Să te mai dezm orţeşti puţin. Da?
- Da, tată, spuse Edwin, aşezîndu-se şi scuturîndu-şi cu
grijă şervetul de pînză. Am vrut să ies ieri, dar mama a spus
că e p rea frig. Chipul lui, uimitor de matur pentru un băiat
de cincisprezece ani, se lumină, plin de speranţe: Să-i spun
mamei că ai spus tu că azi pot ieşi?
166
 - Nu-ţi face griji în privinţa asta, Edwin, o să-i spun chiar
eu mamei, răspunse Adam pe un ton tranşant, gîngindu-se că
Adele va face din băiat un ipohondru cum era ea însăşi, dacă
el n-o supraveghea. Adam îşi dădu seam a acum că în ultimul
timp fusese cam indolent, neglijîndu-1 pe Edwin. Se h otărî
să-l ţină mai strîns în frîu şi să-l scoată pe băiat de sub
influenţa maladivă şi contagioasă a mamei sale.
Intre timp, Murgatroyd adusese unul din platourile de ar­
gint pe masă. Veni lîngă Adam şi îi prezentă scrum bia
afumată cu un gest ostentativ.
- Pare de-a dreptul delicioasă, domnule. Sînt sigur că o să
vă placă. O servesc acum, domnule ?
Adam îşi dădu consimţămîntul şi îşi înăbuşi senzaţia de
greaţă care-1 cuprinse privind platoul. Mirosul pă tru n z ăto r
al peştelui afumat îi întorcea stomacul pe dos şi regreta vinul
de Porto pe care-1 băuse cu atîta sîrg noaptea trecută. în
timp ce M urgatroyd servea peştele, ridică încet capacul de
pe ceainicul de argint şi-şi turnă o ceaşcă de ceai, adăugind
distrat zahăr şi lapte, cu sp e ra n ţa că acest ceai îi va domoli
irascibilitatea. Se întoarse spre Murgatroyd:
- Mulţumesc. D acă n-ai ajutoare, băieţii se pot servi sin­
guri în dim ineaţa aceasta. Poţi să-ţi vezi de alte îndatoriri,
Murgatroyd.
- Vă mulţumesc, domnule.
M ajordomul duse platoul înapoi pe bufet şi ieşi din
încăpere cu spatele. G erald îşi trase neceremonios scaunul
lui victorian plin de ornam ente şi se repezi spre bufet,
urmat, cu pas mai rar şi mai măsurat, de Edwin.
Cînd se în to arseră Ia masă, Adam privi cu imensă scîrbă
porţiile mari de m încare îngrăm ădite pe farfuria lui G erald
şi din nou îl cuprinse un val de greaţă, simţind o uşoară
slăbiciune şi am eţeală. Băiatul ăsta devenise un adevărat
mîncău! Se hotărî să discute mai tîrziu cu G erald între p a tru
ochi. Băiatul lui de şaptesprezece ani era mult prea gras şi
atît înfăţişarea, cît şi com portarea lui grosolană şi aspră îl
deranjau pe Adam ori de cîte ori dădea cu ochii de el. Trupul
lui G erald era o masă flască, total lipsită de contraste
tranşante sau de unghiuri ascuţite, un trup dolofan acoperit
cu straturi groase de grăsime, ca o balenă. Un calup de
slănină, se gîndi Adam cu tristeţe. Se corectă: un m unte de

167
slănină. Clipi din ochi.
- Cum merge treaba la filatură, Gerald? Tot aşa de bine?
Adam aşteptă răbdător în timp ce fiul lui cel mai mare se
trudea să-şi mestece dumicaţii, răzbindu-i în cele din urmă
dintr-o înghiţitură, după cîteva clipe care lui Adam i se
părură o veşnicie.
G erald îşi şterse de şervet, fără grabă, gura Iui efeminată
şi, în cele din urmă, spuse:
- Da, tată, m e rg e 'b in e . Wilson e foarte mulţumit de
progresele mele. Zice că am o reală înclinaţie pentru
afacerile cu lînă şi mie îmi place. Zice că n-are rost să mă
mai ţină în fabrică pentru a învăţa diversele proceduri.
Socoteşte că ştiu destul şi azi mă mută în biroul lui. Faţa
rotundă şi rumenă a lui G erald era destul de prietenoasă,
dar ochii lui căprui-închis trădau o viclenie periculoasă.
- Asta-i o veste bună, G erald. Sînt încîntat, spuse Adam,
deşi nu era prea surprins. G erald fusese întotdeauna
predispus spre afaceri şi p o s e d a . o imensă energie şi
capacitate de muncă, în ciuda m onstruoaselor kilograme pe
care le căra după el. Era, de asemenea, peste măsură de
avar, ceea ce lui Adam i se părea lamentabil. De fapt, în ul­
timul timp ajunsese să cre a d ă că banii erau pentru G erald
pasiunea cea mai arzătoare, luînd-o chiar înaintea mîncării.
Pe amîndouă le considera regretabile.
Adam îşi drese glasul şi continuă, precaut:
- O să vorbesc chiar eu cu Wilson mai tîrziu. Am de gînd
să mă opresc pe la fabrică în drum spre Leeds. Am cîteva
întîlniri acolo, apoi mă duc s-o iau pe mătuşa Olivia de la
gară. Ştii că vine să stea cîteva luni la noi, nu?
- Da, tată, spuse Gerald, evident neinteresat de sosirea
mătuşii. Atacă ce mai răm ăsese din micul dejun, cu o vigoare
reînnoită şi nestăpînită.
în schimb, de pe faţa lui Edw ard dispăru privirea aceea
pierdută care se ivise nu cu mult timp în urmă.
- Mă bucur că m ătuşa Olivia o să stea la noi, tată, nuanţă
el emoţionat. E nem aipom enită.
Adam zîmbi. Luă de pe masă ziarul „The Times“,
împăturit lîngă farfuria lui, îl deschise şi paginile foşniră'
cînd începu să citească ştirile zilei.
în încăpere se lăsă tăc e re a . Nu se auzea decît trosnetul

168
buturugilor, sîsîitul slab al jeturilor de gaz şi clinchetul a r­
gintului atins de porţelan, în timp ce băieţii îşi luau micul
dejun. Ştiau că n-aveau voie să sporovăiască în timp ce tatăl
lor era cufundat în lectura ziarului. Nici nu era o problem ă,
întrucît G erald nu prea avea nimic în comun cu Edwin, care
se înstrăinase de mult de el.
- Ce porcărie îngrozitoare! E o porcărie! explodă brusc
Adam de sub ziar şi vocea lui răsună în încăpere, întrerupînd
tăcerea. Nefiind obişnuiţi să-l vadă pe tatăl lor furios sau să-l
auda ridicînd glasul, fiii lui îl priviră uimiţi şi speriaţi.
In cele din urmă, Edwin riscă o întrebare:
- Ce s-a întîmplat, tată? Te-a supărat ceva în ziar ?
- Chestiunea comerţului liber! De-abia s-a redeschis
sesiunea parlam entară şi s-au şi repezit să-nceapă cu asta. O
să iasă o porcărie îngrozitoare, ascultaţi-mă pe mine. Din
cauza asta o să cadă Balfour. Şi guvernul lui. Poate nu acum,
dar în mod sigur într-un viitor nu prea îndepărtat, dacă va
continua absurditatea asta ridicolă...
Edwin îşi drese glasul. Ochii lui albaştri-cenuşii, ca ai
tatălui său, sclipeau inteligenţi pe chipul lui blînd. Spuse:
- Da, cred că ai dreptate, tată. Am citit în ziarul de ieri că
Winston Churchill se opune categoric Legii c om erţului liber
şi doar ştii cît de abil e. Se luptă din toate puterile împotriva
ei şi sînt sigur că va fi o perioadă tulbure pentru guvern, cum
spui şi dum neata.
E ra evident că Adam era surprins.
- Nu ştiam că te interesează politica, Edwin. E o nouă
pasiune, nu?
Edwin deschise gura să vorbească, iar G erald chicoti şi
exclamă dispreţuitor:
- Churchill! Cui îi pasă de ce crede el? Oricum, nu e decît
deputat de Oldham. Un oraş industrial din Lancashire. Dacă
merge pe urmele tatălui său, cariera lui politică va fi la fel de
scurtă ca a lordului Randolph. Churchill e un lăudăros, un
balon de săpun.
Adam tuşi cu mîna la gură. Cînd vorbi, glasul lui era rece
şi calm.
' - Nu sînt de acord cu tine, Gerald. Şi cred că Edwin are
mare dreptate. Winston Churchill este un tînăr politician
foarte abil, care cunoaşte bine toate chestiunile. Vezi tu, el

169
şi-a creat un renum e în războiul din Africa de Sud, cînd a
reuşit să evadeze de Ia buri. A devenit practic un erou în
ochii opiniei publice şi, cînd a intrat în politică, primul Iui
discurs a fost foarte bine primit. De atunci îi merge extraor­
dinar, şi am o bănuială ascunsă că vom mai auzi de tînărul
Winston. Cred că într-o bună zi va fi un om important în ţara
asta. Dar zău că toate astea n-au nici un rost. L-ai atacat pe
Churchill într-un mod cît se poate de neloial, în schimb, ai
ocolit problema ridicată de fapt de Edwin, şi anume, că
guvernul va avea dificultăţi serioase cu Legea comerţului
liber. Edwin a dat glas propriilor mele sentimente.
Gerald, care ascultase cu atenţie, părea a fi pe punctul
de a da un răspuns caustic. Dar chibzui mai bine, se ridică şi
se duse cu farfuria la bufet să-şi mai pună mîncare. In ochii
Iui căprui se ivi o licărire răutăcioasă şi îşi luă un aer arogant
în timp ce se deplasa greoi de la un platou la altul.
Chipul lui Edwin radia cînd îşi întoarse privirea spre
tatăl său şi zîmbi. Fusese şi el o dată răzbunat şi descoperise
în tatăl său un aliat neaşteptat.
Adam îi zîmbi cu blîndeţe mezinului.
- înţelegi care e chestiunea comerţului liber, Edwin?
întrebă Adam.
- Cred că da, tată. E vorba să se pună impozite pe ali­
mente şi pe alte mărfuri, nu?
- Da, dar e ceva mai complicat de atît. Uite cum e.
Protecţioniştii, conduşi de Chamberlain, încearcă şă d é te r ­
mine guvernul să abandoneze sistemul comerţului liber şi al
alimentelor ieftine, d a to rită căruia ţara aceasta prosperă de
atîta timp. Ei vor să impună anumite tarife şi impozite
asupra tuturor m ărfurilor, pentru a proteja fabricanţii
englezi de aşa-zisa concurenţă străină. Adam tăcu o clipă,
apoi continuă: A sta ar avea sens dacă am fi la ananghie, dar
industriile noastre merg excelent în acest moment. De aceea,
legea lui Cham berlain este absurdă, după cum ne dăm cei
mai mulţi seama. A r fi o lege dezastruoasă pentru ţară. în
primul rînd, toată lumea se teme că alimentele se vor scumpi.
Asta nu ne-ar afecta pe noi, bineînţeles, sau pe cei cu acelaşi
statut ca noi. D ar p e n tru gospodinele clasei muncitoare con­
stituie o teamă reală, căci vor vedea cum vor creşte preţurile
la carne şi la pîine. în afară de asta, există.o convingere

170
generală, mai ales printre liberali, că singura cale de
m enţinere a păcii şi înţelegerii internaţionale este com erţul
liber. îmi vine în minte o veche zicătoare, Edwin. „Cînd
mărfurile nu trec graniţele, le trec arm atele.“ Churchill
înţelege aceste probleme esenţiale. A spus-o în rep e tate
rînduri: protecţioniştii au concepţii greşite în economie, în
politică şi cel mai groaznic lucru este că apreciază' greşit
opinia publică. Şi Churchill are dreptate, băiete.
- Şi ce se va întîmpla, tată? întrebă Edwin.
- C red că vom asista la o bătălie crîncenă între Liga de
reform are a tarifelor, care-I sprijină pe Joe C ham berlain şi
Liga sindicaliştilor care vor alimente nescum pite, ligă
înfiinţată de Sindicatul comercianţilor liberi, car.e i se
opune. Preşedintele acestui din urmă grup este ducele de
Devonshire şi el a adunat în jurul lui mulţi conservatori
distinşi, printre care şi Churchill.
- Crezi că vor cîştiga? Mă refer la grupul lui Churchill.
- Bineînţeles că asta sper, Edwin, pentru binele ţării.
- D ar în parlament părerile sînt îm părţite, nu, tată?
- într-adevăr. La fel .şi în partidul conservator. De aceea
am spus că simt că se coace ceva. A rthur Balfour încearcă să
se ţină de-o parte, dar asta n-o să-l ajute prea mult. S-ar
p utea trezi că e alungat din Downing Street 10, mai curînd
decît se aşteaptă.
G erald se întoarse zgomotos la masă şi se aşeză atît de
brusc şi de greoi, încît masa se clătină, vesela de p o rţe la n şi
argintăria zăngăniră şi ceaiul se vărsă din ceaşcă, făcînd o
p ată neagră şi urîtă pe faţa albă de masă. Adam îl observă pe
G erald cu o deosebită răceală şi-l săgetă cu privirea,
fierbînd de enervare:
- Ce Dumnezeu, Gerald, încearcă să fii puţin mai civilizat
la masă! Şi nu crezi că ar trebui să te mai abţii? Ghiftuiala
asta nestăpînită nu-i deloc sănătoasă. Şi e absolut
dezgustătoare!
Băiatul preferă să nu ia în seamă această blîndă
m uştruluială, întinse mîna după borcanul cu piper şi îşi
condim entă din belşug mîncarea.
- M ama spune că am o poftă de mîncare norm ală p entru
un băiat în creştere, remarcă el cu îngîmfare. A dam se
abţinu de la o rem arcă severă şi îşi sorbi ceaiul.

171
 în timp ce mînca, G erald îl privi pieziş pe tatăl său.
- Revenind la discuţia noastră, tată, sînt sigur că vei fi de
acord că, fiind gentlemani, putem avea păreri deosebite fără
să ajungem la ceartă. Adam se strîm bă auzind această frază
bombastică, în timp ce G e ra ld continuă: Voiam doar să spun
că tot n-am o părere prea bună de sp re Churchill, în ciuda
comentariilor tale în sens contrar. La urm a urmelor, pe cine
reprezintă el? Pe ţesătorii în că lţa ţi cu saboţi şi cu şaluri pe
e i? ,
- Nu e chiar aşa, Gerald. Nu te grăbi să ignori clasa mun­
citoare. Se schimbă vremurile.
- Vorbeşti ca noii socialişti, tată. Vrei căzi de baie pentru
muncitori? Ştii prea bine că ar ţine cărbunii în ele.
- Asta-i o poveste falsă şi ridicolă, care tot circulă în ul­
timul timp, lansată de conservatorii ăia dem odaţi care se
tem de schimbări în ţara asta, spuse Adam tăios. Dar nu e
decît o poveste şi mă deranjează că îi acorzi credit repetînd-o.
Aveam alte p rete n ţii de la tine, G erald.
G erald rînji prosteşte, dar îşi micşoră ochii, care
deveniră ostili.
- Să nu-mi spui că ai de gînd să le oferi căzi de baie mun­
citorilor din Fairley, tată.
Adam îi aruncă fiului său o privire glacială.
- Nu, dar, după cum ştii, am încercat întotdeauna să
îmbunătăţesc condiţiile de la filatură şi fii sigur că voi con­
tinua s-o fac.
- Nu te mai osteni, exclamă G e ra ld înfierbîntat. Oamenii
sînt şi aşa destul de neliniştiţi.^ Ţ ine-i cu capul plecat,
trudind din greu şi înfom etaţi. In felul acesta nu intră-n
bucluc şi rămîn sub controlul nostru.
- Nu este o deviză prea lăudabilă, G erald şi nici o politică
de perspectivă, i-o reteză Adam. D a r vom discuta mai tîrziu
despre filatură. Pînă atunci aş vrea, băiete, să-ţi atrag atenţia
că ai multe de învăţat despre firea om enească şi despre m un­
citori. Au fost tra ta ţi într-un m od detestabil în trecut. Mai
sînt multe reform e de făcut şi sper să se facă acest lucru fără
prea multă vărsare de sînge.
- Ar fi bine, dom nule, să nu te audă prietenii dumitale din
industria lînii vorbind aşa, căci altm interi te vor alunga ca pe
un trădător al clasei dumitale, replică Gerald.

172
 - Nu fi impertinent! exclamă tatăl lui, fulgerîndu-1 cu o
privire rece. Adam, care îşi ieşea rareori din fire, era acum
în pericol s-o facă. Dar se stăpîni şi îşi mai turnă o ceaşcă de
ceai.,Din cauza oboselii şi a uzurii psihice, răbdarea îi ajun­
sese la capăt şi, spre nem ulţum irea lui, era cît pe aci să
răbufnească. Gerald rînji şi-i făcu cu ochiul lui Edwin, care-1
privea uluit după această neobişnuită manifestare de
insolenţă. Era oripilat de obrăznicia lui G erald şi se uită
eînd la tatăl lui, cînd la G erald, apoi plecă ochii.
Furios, dar ţinîndu-şi firea, Adam deschise ziarul şi toc­
mai avea de gînd să se ascundă după el, cînd, Edwin,
conştient de tulburarea tatălui său şi încercînd să-l distragă,
spuse:
- Tată, l-ai cunoscut pe Kitchener cînd ai fost în arm ată ?
- Nu, Edwin, De ce m ă-ntrebi? Lăsă ziarul jos, privindu-1
întrebător pe Edwin.
- Am citit,ieri o poveste despre conflictul lui cu lordul
Curzon în India. Ai citit, articolul din „Times“ , tată? M-am
întrebat de ce oare sînt tot timpul î.a cuţite? Dum neata ştii?
- Da, am văzut articolul, Edwin şi principalul motiv
pentru care cei doi se ce artă tot timpul este că atunci cînd
Kitchener s-a dus în India în calitate de comandant şef al a r­
matei britanice, şi-a asum at redistribuirea trupelor. A
cîştigat rapid un control adm inistrativ mai puternic asupra
arm atei şi vice-regele s-a opus şi cred că se opune şi-acum.
Mă tem că în privinţa asta, Curzon şi-a găsit naşul.
Kitchener nu-i un om care p oate fi înduplecat-. Poate să vină
şi potopul, că el face tot ce vrea.
- Nu-ţi place Kitchener, nu-i aşa, tată? sugeră Edwin.
- N-aş spune asta, băiete. D ar de ce faci o asemenea
presupunere ?
- Mi-ai spus odată, cînd eram mic, că din vina lui
Kitchener a fost ucis G ordon la Khartoum.
Adam îl străpunse pe Edwin cu privirea.
- Ai o memorie prodigioasă. D a r n-am spus chiar aşa.
Dacă-mi amintesc corect, am spus că expediţia de salvare a
lui Kitchener a sosit p re a tîrziu ca să-l mai salveze pe
generalul Gordon. Khartoum -ul fusese deja devastat de
către mahdiştii care-1 uciseseră în mod'brutal pe Gordon. N-a
fost chiar vina lui K itchener. în realitate, a fost vina Iui

173
Gladstone, pentru că el a tărăgănat trimiterea de ajutoare
către Gordon. La epoca respectivă, a stîrnit mare scandal.
De fapt, indignarea opiniei publice faţă de abandonarea lui
G ordon a fost cea care a contribuit efectiv la căderea guver­
nului Gladstone. D ar ca să-ţi răspund la întrebare, nu, nu-1
învinovăţesc pe Kitchener pentru m oartea lui Gordon,
Kitchener e un bun soldat, băiete, credincios datoriei sale.
- înţeleg, spuse Edwin prevenitor şi extrem de uşurat,
fiindcă tatăl lui se calmase.
- Te interesează armata, sau vrei să intri în politică,
Edwin? Văd că te interesează amîndouă, .spuse Adam.
Nefiind în firea lui să răm înă mult timp enervat, începea să-i
treacă su părarea provocată de Gerald.
- A, nu! Cred că aş vrea să mă fac avocat, anunţă Edwin
cu entuziasm. D ar se întunecă la faţă cînd observă
încruntătura de pe chipul lui Adam. Nu eşti de acord, tată?
Adam zîmbi scurt, sim ţind dezamăgirea bruscă a fiului
său.
- Bineînţeles că sînt de acord. Faci ce vrei, bătrîne. Dar
m-ai cam luat prin surprindere. Nu m-am gîndit că te-ar
putea interesa justiţia. D ar am ştiut întotdeauna că nu eşti
făcut pentru afaceri. Şi oricum, G erald pare că s-a
familiarizat cu filatura. A runcă iute o privire spre fiul său cel
mare şi glasul i se înăspri în timp ce continuă: Am dreptate,
Gerald?
G erald confirmă din cap şi spuse:
- Categoric. Sînt sigur că Wilson o să-ţi prezinte un
raport bun despre mine. Tăcu o clipă şi-l privi cu viclenie pe
fratele său. Oricum , lui Edwin nu i-ar plăcea să lucreze la
filatură şi are o sănătate mult prea delicată pentru condiţiile
grele de acolo. Am crezut într-un timp că l-ar putea interesa
ziarul, dar nefiind cazul, îl susţin din toată inima în ambiţia
lui de a studia dreptul. Şi de ce nu? E o idee foarte bună să
avem în familie un creier juridic.
G erald rosti toate acestea cu un ton cît se poate de suav,
vorbele fiind abil înveşmîntate pentru a-i ascunde viclenia.
Era extrem de gelos pe fratele lui mai mic şi ultimul lucru pe
care şi l-ar fi dorit ar fi fost ca Edwin să intervină în afaceri.
De drept, afacerile i se cuveneau lui, în calitate de fiul cel
mai mare şi de m oştenitor şi avea de gînd să le păstreze ex­

174
clusiv pentru el.
A dam nu se lăsă păcălit. Viclenia lui G erald era mult
prea vizibilă, şi în aceste condiţii era probabil o întîmplare
că Edwin nu nutrea nici o ambiţie să intre în afacerile
familiei. Adam bănuia că dacă s-ar ivi ocazia, G e ra ld putea
fi un adversar nemilos.
- Deci rămîne stabilit, Edwin, spuse el rar, bătînd uşor
darabana cu degetele pe masă. Se pare că te bucuri şi de
asentimentul lui Gerald.
Edwin îi zîmbi mai întîi lui Gerald, apoi tatălui său.
- Mă bucur mult că eşti de acord şi că am consim ţăm întul
dumitale, tată, strigă el victorios. Am crezut că ai să te
împotriveşti.
- Bineînţeles că nu mă împotrivesc. Adam luă de pe masă
„The M orning Yorkshire G azette“ şi îşi concentră atenţia
asupra pieţii de lînă din Bradford. Se uită rep e d e peste
rubrica respectivă, apoi îi spuse lui Gerald: Preţurile la lînă
sînt relativ constante şi exportul este în creştere. Dominăm
încă piaţa mondială. Exporturile de stofă alé Angliei se
ridică, în medie, la circa douăzeci şi şapte de milioane de
metri pe an, la fel ca anul trecut şi ca acum doi ani. Nu-i rău
deloc.
Lui G erald îi sticliră ochii de avar pe faţa lui flască.
- Wilson mi-a spus ieri că şi noi vom avea un an excelent.
A facerile prosperă. Apropo, te vezi în dim ineaţa asta cu
tipul din Australia, cel care face afaceri cu lînă... Bruce Mc-
Gill?... Ştii că vine la filatură.
- Fir-ar să fie! Uitasem, exclamă Adam, enervat. îm i pare
rău, dur nu pot să-l văd. Va trebui să trateze Wilson cu el.
- Bine, tată. Eu mă duc la filatură. G erald se ridică şi ieşi
trîntind uşa.
A dam se încruntă spre silueta care se retrăgea, apoi se
întoarse spre Edwin.
- O să discut despre tine cu avocatul meu, săptăm îna
viitoare, cînd mă voi vedea cu el. Poate că are vreo idee în
legătură cu instruirea ta ulterioară, după liceu. Va trebui să
hotărîm la ce universitate te vei duce, Edwin.
- p a , tată . îţi mulţumesc muk. 4 p rp p i« z c ă te -ocspi de
mine, apreciez cu adevărat, tată.
Edwia îşi iubea şi îşi admira tatăl.

175
 în acel moment. Emma bătu la uşă şi intră în cameră*
purtînd o tavă mare. îl privi cu răceală pe Adam, apoi îşi
mută privirea asupra ceainicului de argint.
- Murgatroyd m-a trimis să-ncep să strîng, dacă aţi te r ­
minat, domnule, spuse ea cu o voce dură, ţinînd strîns tava şi
stînd nemişcată.
- Da, am terminat. Mulţumesc, Emma. Poţi să strîngi tot.
Lasă numai ceainicul. Poate mai beau o ceaşcă de ceai
înainte de a pleca. Adam avea o privire blîndă şi îi zîmbi cu
bunătate.
Emma, care se întorsese pe jum ătate ca să-l asculte, îşi
răsucise din nou capul şi nu văzu bunătatea şi compasiunea
care-i luminaju chipul sensibil.
- Bine, domnule, spuse ea cu un ton glacial şi se duse la
bufet. Puse tava pe el şi se-iitoarse la masă să strîngă far­
furiile m urdare.
Adam oftă şi îşi continuă conversaţia cu Edwin.
Em ma se deplasa în tăcere' în jurul mesei circulare,
adunînd argintăria şi farfuriile folosite, cît mai discret şi
făcînd cît mai puţin zgomot posibil. O făcea pur şi simplu ca
să se apere, fiind convinsă că se descurcă mai uşor dacă
trece cît mai neobservată. Din păcate, şi spre perm anenta ei
disperare, conaşul G erald o observa întotdeauna şi-i făcea
mare plăcere să se ia de ea, aşa cum făcuse şi adineauri pe
hol. O înghiontise şi o ciupise atît de tare de coapsă, încît
Emma fusese cît pe-aci să scape tava pe jos. Amintindu-şi
scena, Em m a se simţi cuprinsă de furie şi de umilinţă.
Duse farfuriile la bufet şi începu să le stivuiască pe tavă,
întrebîndu-se cît timp va mai suporta traiul în casa asta şi
oamenii îngrozitori care locuiau în ea. îşi dorea să poată fugi
cu Winston, dar ştia că nu era cu putinţă. Nu primeau fete în
Marina Regală şi ştia precis că n-avea unde să se ducă în altă
parte. Şi oricum, aveau nevoie de ea mămica, tăticul şi
micuţul Frankie. O cuprinse panica şi pe frunte îi ap ă ru ră
broboane de sudoare, care-i picurară între sîni. Trebuia să
plece din casa asta. Să scape de Fairley. înainte de a se
întîmpla ceva îngrozitor. E ra neputincioasă în casa asta şi îşi
dădu seama, tot.mai îngrozită, că bogaţii pot face tot soiul de
răutăţi împotriva săracilor. Bani. Trebuie să facă rost de
bani. Nu doar de cei cîţiva şilingi, pe care putea să-i cîştige

176
cosînd şi cîrpind haine în sat, ci grămezi întregi de bani. Da,
acesta era răspunsul. Ştiuse asta dintotdeauna. Trebuie să
găsească o metodă de făcut avere. Dar cum? Unde? Şi atunci
îşi aminti de'Blackie O ’Neill şi de poveştile lui despre Leeds,
oraşul ale cărui străzi erau pavate cu aur. A ceasta era cheia
şi acolo va găsi ea taina facerii banilor, bani mulţi, ca să nu
mai fie niciodată înspăimîntată sau neputincioasă. Şi atunci,
se va întoarce roata şi pentru cei din neamul Fairley! Treptat,
începu să-i dispară frica.
Tava era plină ochi şi Emma o ridică, a proape clătinîndu-
se sub greutatea ei. Scrîşni din dinţi şi se strecură afară din
cameră în tăcere, cu capul sus, cu o privire m îndră şi o
hotărîre de nezdruncinat, vizibilă în felul cum îşi ţinea
umerii. Şi în ciuda tinereţii şi a lipsei de experienţă, ţinuta ei
avea o oarecare nobleţe.
Edwin începuse să se foiască pe scaun. în cele din urmă,
spuse:
- Pot să plec, tată? Trebuie să mă pun la punct cu lecţiile,
altminteri o să rămîn în urmă cînd o să m ă-ntorc la Worksop.
Adam îl ap ro b ă din privire.
- Mă bucur că eşti silitor. Du-te, bătrîne. D ar să ieşi puţin
la aer după-am iază.
- Da, tată.
Edwin se ridică şi se îndreptă spre uşă, cu graţia lui
obişnuită.
- A, Edwin.
- Da, tată. Băiatul se opri cu mîna pe clanţa uşii.
- Mi-ar face plăcere să iei masa cu mătuşa Olivia şi cu
mine diseară.
- Grozav! îţi mulţumesc tată. îmi face mare plăcere!
E m oţionat de această invitaţie neaşteptată, Edwin se
zăpăci şi trînti extrem de tare uşa în urma lui, îneît lămpile
cu gaz de pe p e re te zdrăngăniră şi se clătinară.
Tatăl său zîmbi. Edwin creştea şi va fi un băiat drăguţ.
Adam era îneîntat că începea să manifeste o oarecare in d e ­
p e n d e n ţă de spirit. Poate că influenţa bolnăvicioasă a mamei
lui nu fusese pînă la urmă chiar atît de dăunătoare. Adele.
Trebuia să urce s-o vadă. Avea multe de discutat cu ea, ches­
tiuni pe care, ca de obicei, le tot evitase săptămîni de-a
rîndul. D acă era cinstit cu sine însuşi, trebuia să recunoască

177
că şi acum evita discuţia. Se gîndi la soţia lui. Adele cea
fragilă, frumuşică, frivolă, delicată. Zîmbind cu zîmbetul ei
dulce. Acest zîmbet perm anent, care începuse să-l
îngrozească. Adele cu frum useţea ei de blondă strălucitoare,
care îl vrăjise atît de mult cu ani în urmă. Cît de repede d e s­
coperise că era o frum useţe glacială care ascundea un
egoism crunt şi o inimă rece ca marmora! Mai ascundea, se
pare, şi o instabilitate mentală. De ani de zile, nu mai aveau
contact unul cu celălalt, nu mai comunicau cu adevărat. De
zece ani, mai exact, de cînd Adele se retrăsese, recu­
noscătoare, înţr-o carapace de vagă semi-invaliditate.
Zîmbind dulce, inocentă ca întotdeauna, îşi închisese fermă
uşa de la dormitor, încuind-o ostentativ pentru el. Atunci,
Adam constatase cu surprindere că acceptase ca ea să nu-şi
mai facă datoria conjugală cu o resem nare care exprima şi
din partea lui o mare uşurare. Cu mult timp în urmă, Adam
Fairley ajunsese să-şi dea seama că mariajul Iui lipsit de
viaţă şi. de dragoste nu era nicidecum un caz unic. Mulţi
dintre prietenii lui erau legaţi prin astfel de căsătorii sterpe,
deşi se îndoia că aceştia se confruntau şi cu tulburări m en­
tale. Fără a sta p rea mult pe gînduri, prietenii lui îşi găsiseră
cu dezinvoltură consolarea în b raţe le altor femei. Pretenţiile
lui Adam şi bunul lui gust înnăscut îl împiedicau să aibă
legături ocazionale cu femei uşoare. Căci, în pofida firii lui
sensibile, Adam Fairley nu e ra în esenţă un senzual, nu-1
atrăgeau plăcerile trupeşti şi pretin d ea de la o femeie şi alte
calităţi în afara unui chip plăcut şi a unui trup frumos. Şi
astfel, de-a lungul anilor, se deprinsese să accepte celibatul
ca o condiţie perm anentă care se învecina acum cu ascetis­
mul. Nu înţelegea că era un statut care atrăgea femeile cu
care avea contacte sociale şi care-1 considerau irezistibil.
Copleşit de nefericirea vieţii Iui, nu observa vîlva pe care.o
crea şi, dacă ar fi observat-o, nu s-ar fi sinchisit.
Adam se duse la fereastră, dădu la o parte perdelele şi
privi afară. Norii negri de ploaie se risipiseră, dînd la iveală
un cer de un albastru intens, atît de viu şi de strălucitor, de
parcă era interiorul unui vas emailat întors în jos, iar soarele
palid şi totuşi luminos sporea tra n sp a re n ţa rece a laminii
nordice. D ealurile negre erau golaşe şi pustii ca
întotdeauna, dar ele aveau p entru Adam- o frunâUseţe

178
copleşitoare şi enigmatică. Erau acolo de o veşnicie, înainte
de a se naşte el şi vor mai fi acolo mult timp după ce el va
muri. Pămîntul răm înea întotdeauna neschimbat şi veşnic, iz­
vorul puterii şi forţei familiei Fairley. In rînduirea lumii, el
era doar o picătură din imensul univers; dintr-o dată,
problem ele lui îi p ă ru ră neînsemnate, chiar meschine, căci el
nu era decît o fiinţă trecătoare pe acest pămînt splendid şi
bogat, şi fiind m uritor ca toţi oamenii, va muri într-o bună zi.
Şi atunci, ce va mai conta? Ce-a fost totul? Şi de ce să-ţi mai
pese?
D ispoziţia lui meditativă fu risipită de zgomotul p o t­
coavelor de cal, căci G erald trecu repede la trap prin curte,
pornind spre filatură. Gîndurile lui Adam se îndreptară spre
G e ra ld şi Edwin. Devenise conştient de multe lucruri în
dim ineaţa aceea, nu numai în privinţa lui, dar şi a fiilor lui.
Intrucît era prim ul născut, G erald va moşteni pămîntul, cor
nacul, filatura şi toate celelalte proprietăţi ale familiei, cu
condiţia să aibă grijă de fratele lui cît timp va trăi. D ar
Edw in nu va primi nimic cu adevărat valoros şi va trebui să
se bizuie d o a r pe generozitatea lui Gerald. Nu era o
perspectivă p re a plăcută, se gîndi Adam. îşi dădu seama
acum că era absolut necesar să dea dispoziţiile cuvenite în
testam ent p e n tru fiul cel mic. Se hotărî să-şi consulte
avocatul cu prima ocazie. N-avea încredere în Gerald. Nu, n-avea
deloc încredere în Gerald.

12
A V E R E A FA M ILIEI FAIRLEY, aflată acum în mîinile
lui Adam Fairley, fusese întemeiată pe două principii
sănătoase - achiziţionarea de pămînt şi fabricarea stofei.
Păm întul avusese întîietate.
A dam Fairley î$i putea urmări descendenţa pînă în
secolul al doisprezecelea, pînă la un anume H ubert Fairley.
U n docum ent întocmit în 1155, existent încă în pivniţele c o ­
nacului Fairley, atesta că Hubert primise din p a rte a
C oroanei păm înturile de la Arkwith şi Ramsden din West
Riding, Yorkshire. Docum entul fusese întocmit în prez e n ţa
lui H e n ric al II-lea şi semnat de patrusprezece m artori la
castelul Pontefract, unde regele îşi avea reşedinţa cînd se

179
afla în vizită în Yorkshire. Întrucît prosperitatea lui Hubert
şi reputaţia lui de „om al regelui“ sporiseră continuu,
Arkwith ajunse treptat să fie cunoscut sub numele de Fair-
ley. H ubert construise iniţial conacul Fairley pe locul unde
se afla acum actualul conac.
Generaţiile următoare, primiseră noi pămînturi şi noi
privilegii de la suveranii lor recunoscători. Regalişti
înfocaţi, mulţi dintre ei se ridicaseră la luptă în apărarea
Coroanei şi a ţării lor şi fuseseră admirabil răsplătiţi. Henric
al V lII-lea îi dăruise lui John Fairley pămîntul învecinat, de
pe colinele din Ramsden, în perioada desfiinţării
mînăstirilor, pentru serviciile aduse în timpul reformelor
ecleziastice ale regelui. M a i’tîrziu, fiica lui Henric, Elisabeta
Tudor îi vînduse „valea Kirkton de pe malurile rîului Aire lui
Wiliiam Fairley, nobil de ţară cu reşedinţa la conacul Fairley
şi H am let“ . Elisabeta, străduindu-se tot mereu, cu dis­
perare, să refacă visteria' regală, recursese de mult la
vînzarea pămînturilor Coroanei. Wiliiam Fairley se bucura
de oarecare trecere în ochii ei, căci, fiul lui, Robert, era
căpitan de vas şi navigase cu Drake spre Indii. Ulterior,
corabia lui făcuse parte din marea flotă engleză, condusă de
neînfricatul D rake, care pătrunsese în portul Cadiz şi
înfrînsese A rm ada în 1588. D rept urmare, regina îi vînduse
moşia Kirkton la un preţ convenabil. Achiziţionarea acestei
bucăţi de pămînt, aflată pe malurile rîului Aire, constituie
factorul decisiv în sporirea averii familiei Fairley, căci rîul va
fi sursa de energie pentru prima filatură.
Fiul lui Robert, Francis, botezat astfel după numele lui
Drake, nu avea ambiţii m arinăreşti sau militare şi, de fapt,
de atunci încolo nu mai existaseră militari în familie, pînă ce
Adam a devenit, pentru o scurtă perioadă, ofiţer de
cavalerie în Regimentul al patrulea de husari. Francis, care
era tocilar, silitor, dar neînzestrat cu prea multă imaginaţie,
avusese totuşi destul instinct negustoresc ca să prevadă
im portanţa tot mai mare pe care o va căpăta un produs atît
de esenţial şi de elem entar ca stofa. EI întemeiase, la
sfîrşitul secolului al şaisprezecelea, o mică industrie casnică
pentru ţesutul lînii. Sătenii continuau să toarcă lîna şi s-o
ţeasă în casele lor, dar ceea ce ţesuseră înainte pentru uzul
personal, acum ţeseau pentru vînzare. Pornind de la acest

180
început modest, în tre p rin d erile Fairley înfloriseră şi dato­
rită lui Francis, urmaşii lui nu numai că se îmbogăţiseră, dar
deveniseră puternicii magnaţi ai lînii din ţinutul West
Riding. La începutul secolului al şaptesprezecelea, Fairley
era deja un sat înfloritor, producător de lînă, cu un magazin
ti-xit cu marfă, cu o filatură aşezată pe rîu şi un rezervor de
apă. Francis Fairley adăugase pământului, stofa. D ar fără
pămînt n-ar fi putut exista stofa. Instalarea familiei Fairley
în West Riding, geologia acestui ţinut şi clima lui
contribuiseră mult la succesul fabricilor de lînă ale familiei.
Satul Fairley este situat pe colinele de la poalele
Peninilor, acel mare lanţ d e dealuri ce se întretaie şi se
întind, scăzînd în înălţime, pînă la mijlocul Angliei, de la
munţii Cheviot, de .la graniţa scoţiană, pînă la Peak, în Derby-
shire şi care este numit „coloana vertebrală a Angliei“, de
către cei care locuiesc în aceste regiuni. Geologia lanţului
penin variază. în nordul ţinutului Yorkshire, dealurile sînt
alcătuite din rocă de calcar pe care creşte iarbă. Ţinutul are
puţine izvoare şi ele sînt extrem de calcaroase, iar apa
calcaroasă este prea dură p entru fibrele textile. Mai în josul
lanţului, există o crevasă adîncă, numită Prăpastia Aire, prin
care curge rîul Aire spre Leeds. West Riding începe chiar la
sud de Skipton şi de P răpastia Aire. Aici, dealurile penine
sînt alcătuite din prundiş dur, din p ia tră de moară, ames­
tecat cu puţin cărbune, acoperit cu turbă sau lut. Pe
prundişul din piatră de m oară nu creşte mai nimic. Nu se
poate cultiva decît ovăz şi iarbă aspră. D ar cu ele se hrănesc
şi prosperă oile cu blană cu fir scurt. Totodată, ţinutul acesta
alcătuit din cărbune şi prundiş este stră b ă tu t de numeroase
rîuri care rareori seacă, întrucît vînturile umede care suflă
peste dealuri dinspre A tlantic aduc tot anul ploaie din
belşug. Apele izvorîte dintre stînci nu c o n ţin calcar. Sînt moi
şi plăcute pentru fibre. Lîna de oaie şi o apă moale sînt cele
două condiţii necesare fabricării stofei şi ambele se găsesc
din belşug în West Riding.
Şi astfel, avînd de p a rte a lor aceste elemente naturale,
afacerile cu lînă ale familiei Fairley au căpătat amploare,
mai ales în secolul al optsprezecelea. D a r această uluitoare
expansiune s-a datorat şi spiritului întreprinzător şi
progresist a trei membri ai familiei Fairley, tată, fiu şi nepot

181
- Joshua, Percival şi David. Toţi au fost pionieri în industria
lînii şi fiind isteţi, au înţeles im portanţa invenţiilor recent
apărute, care puteau contribui cît se poate de eficient la
creşterea producţiei. în timp ,ce alţi fabricanţi rivali din
West Riding se opuseseră iniţial introducerii acestor
inovaţii tehnice care au modificat stru c tu ra socială şi
economică a Angliei, familia Fairley a adoptat-o imediat. Ei
au achiziţionat plini de entuziasm, aceste „maşinării la
m odă“, cum erau ele denumite cu dispreţ de către negustorii
de stofă mai puţin progresişti, şi le-au utilizat imediat în
m od avantajos.
Gerald, moştenitorul prezumtiv al imensei averi, aflată
actualm ente în mîinile lui Adam Fairley, avea o singură
trăsătură de la strămoşii lui, o trăsătură care-i lipsea cu
desăvârşire lui Adam: dragostea lor p e n tru industria lînii.
Lui Gerald îi trezea aceeaşi patim ă înfocată pe care i-o
stîrneau banii şi mîncarea. Cînd G erald se afla în hala
filaturii, printre maşinile acelea uruitoare, se simţea în
elementul lui. Se simţea plin de viaţă, sim ţea cum pulsează
p uterea în el. Zgomotul strident al maşinilor zumzăitoare,
care-1 asurzea pe Adam, nu suna deloc discordant pentru
G erald, căruia i se părea că p ro d u c cea mai frumoasă muzică
pe care o auzise vreodată. Iar duhoarea exalată de lîna
îmbibată cu ulei, atît de nocivă pentru tatăl lui, era pentru
G e ra ld un parfum îm bătător. Cînd G erald vedea imensele
stive de baloturi cu stofă, era cuprins de o em oţie ce nu se
p utea compara cu nici un alt sentiment trăit de el în cei
şaptesprezece ani ai tinerei sale vieţi.
în dimineaţa aceea, în timp ce cobora călare drumul care
traversa valea dinspre conac, G erald se gîndea la filatură;
sau, mai exact, legat de filatură, la tatăl lui şi la Edwin. Nu
vedea peisajul, nici nu băga de seamă vremea, nu simţea
frigul pătrunzător, era pierd u t în labirintul gîndurilor lui
întortocheate. Scăpase onorabil de Edwin la micul dejun.
Chiar foarte onorabil. Şi chiar mai repede decît îşi imaginase
vreodată că ar fi posibil în visurile sale cele mai îndrăzneţe şi
mai pretenţioase. Deşi Edwin nu rep rezenta cu adevărat o
am eninţare. La urma urmelor, el, Gerald, era moştenitorul
familiei şi, conform legii,-totul i se cuvenea, în calitate de

182
prim născut. Totuşi, se gîndise deseori în ultimul timp că
Edwin s-af putea să dorească să intre în afacerile cu lînă şi el
nu putea împiedica acest lucru. Ar fi fost o bătaie de cap
inutilă. Acum nu mai era nevoie să-şi facă griji în privinţa lui
Edwin. Fratele lui devenise inofensiv şi încă din propria lui
voinţă. Cît despre tatăl lui... Era ceva putred în Gerald, căci
era sfîşiat de o imensă ură faţă de tatăl său. Aşa insensibil
cum era, Gerald simţea vag că acest sentiment izvora dintr-o
cumplită şi mistuitoare invidie. Permanent încerca să-şi
denigreze tatăl în mintea lui. îşi alegea cîteva din trăsăturile
lui Adam, care în realitate erau neînsemnate şi negrăitoare,
şi le umfla peste măsură pînă ce deveneau nişte cusururi con­
damnabile, de neiertat. Econom pînă la avariţie, cu vederi
înguste şi meschine, G erald fierbea pe dinăuntru văzînd cîţi
bani dădea taică-său pe haine, pe călătorii la L ondra şi în
străinătate şi devenea furios şi chiar violent cînd se gîndea la
bănetul pe care taică-său îl băga în ziar.
G erald medita la toate acestea în timp ce călărea spre
filatură. D eodată izbucni în rîs, dîndu-şi seama că lipsa de
interes a tatălui său faţă de afaceri şi, în general, toată
atitudinea lui îi netezeau calea, chiar mai curînd decît
prevăzuse.
Gîndindu-se acum la asta,, socoti că n-avea, de fapt-, altă
alternativă decît să ia totul în mîinile lui, avînd în vedere
m -o u l în care se com porta tatăl lui. Se hotărî să discute el cu
ir 1 istriaşul australian în dimineaţa aceea. Wilson îi spusese
ieri că Bruce McGill voia să le vîndă lînă australiană. După
felul cumi îi asaltau cu comenzi de lînă, probabil că aveau
nevoie de ea şi, în orice caz, merita precis să se
îm prietenească cu McGill, unul dintre cei mai puternici şi
mai bogaţi crescători de oi din Australia.
H otărî, de asemenea, că era o idee bună să încurajeze
tendinţa tatălui său de a lipsi mult timp, în loc să se opună
acestor absenţe. Dispariţiile lui vor sluji acum scopurilor
lui. Nu putea să aştepte ziua cînd tatăl său se va retrage. Nu
era îndeajuns de repede pentru el.

183
 13

SA LON UL de la etaj al Adelei Fairlev conţinea multe

obiecte frumoase, fiecare în parte, şi totuşi camera nu era
frumoasă. Era fără viaţă şi ciudat de lipsită de sentimente,
senzaţie ce izvora dintr-o atmosferă copleşitoare de pus­
tietate, absolut .dezolantă. Desigur, această senzaţie nu
provenea din lipsa mobilierului, căci, dimpotrivă, era tixită
cu obiecte.
Salonul era mare, spaţios, de formă pătrată, cu un tava«
boltit care plutea parcă deasupra, pierzîndu-se în infinit.
Acesta era din belşug împodobit cu cornişe şi m odelaje din
ghips, cu panouri de lambriu, în care erau încastrate plăci
ovale şi îngeraşi, ghirlande de flori şi acante, totul vopsit
într-un alb imaculat, iar din centrul lui atîrna un uriaş şi su­
perb candelabru din cristal strălucitor. Pereţii erau
intersectaţi de multe ferestre, înalte şi maiestoase, iar
căminul gotic din secolul al optsprezecelea, din m arm oră
albă glacială, alcătuia un contrast impunător cu uriaşa poliţă
şi m ăreţele coloane sculptate.
Aproape totul era albastru în cameră: pereţii erau tapetaţi
cu damasc bleu, acelaşi damasc bleu se unduia în faţa
ferestfelor şi acoperea cu luciul său canapelele şi scaunele
aurite, fragile; pînă şi covorul clasic alcătuia o întindere de al­
bastru strălucitor pe pardoseala de stejar maro. Oglinzile cu
ornamente de cristal, clopotele de sticlă ce acopereau flori us^
cate şi fructe de ceară, piesele de argint minuţios încrustate şi
nepreţuitele porţelanuri străluceau, scăldate toate în lumina
rece, reflectată, care accentua şi mai mult sterilitatea glacială a
camerei. In cămin ardea permanent focul, lămpi scumpe din
jad şi porţelan răspîndeau raze blînde de lumină, mobila veche
lucea, formînd pete de culoare mai închisă, dar acestea nu
diminuau cu nimic atmosfera glacială şi în aer plutea un senti­
ment de abandonare.
Modul în care era încărcată încăperea cu obiecte trăda
eforturile patetice ale unei femei singure şi cu mintea tul­
bure de ă-şi afla alinare în posesiunile m ateriale, strădania
ei de a-şi regăsi echilibrul, înconjurîndu-se mai mult de

184
obiecte decît de oameni, ca şi cum acestea i-ar fi putut da
iluzia vieţii. Puţini din cei care intrau în această cameră se
simţeau vreodată cu adevărat la largul lor şi chiar şi Adele,
unica autoare a acestui monument de un gust îndoielnic
părea acum rătăcită, debusolată, o p rez e n ţă spectrală
umblînd fără rost prin algom erarea aceea de obiecte inutile,
pe care le acumulase cu atîta lăcomie, cu atîta stăruinţă şi pe
care acum părea că nici nu le mai bagă în seamă.
In dimineaţa aceea, intră în cam eră cu un fel de
timiditate, oprindu-se p ru dentă în pragul dormitorului ei,
aflat alături. Ochii ei mari şi frumoşi erau străpunşi acum de
licăriri de teamă, aruncînd priviri grăbite prin cameră, iar
degetele ei aristocratice se încleştau nervoase de halatul de
mătase albă cu dungi argintii, pe care-1 purta. îşi trase mai
aproape de corp ţesătura aceea străvezie, ca s-o ocrotească,
aruncă iute o privire î n ju r pentru a se asigura că este absolut
singură, că nu se ascundea nici un slujitor în vreun ungher
întunecat, ştergînd praful sau făcînd curat şi pătrunzînd în
intimitatea ei.
Adele Fairley era înaltă şi graţioasă, dar cu mişcări atît
de domoale, încît uneori parcă făcea totul cu încetinitorul.
Aceasta era şi impresia pe care o p roducea acum, ieşind din
deschizătura uşii, aflată în umbră, la loc sigur, şi
strecurîndu-se în cam eră. Părul ei blond-deschis avea o
nuanţă aproape argintie şi îi cădea în jurul feţei în valuri on­
dulate, ce se îm pleteau în m ătasea ca o zăpadă argintată în
care era înfăşurată în aşa fel, îflcît părul şi m ătasea aproape
că nu se mai distingeau. Se opri la una din ferestre şi se
întoarse să se uite dincolo de vale, cu o privire absentă-, care
nu vedea nimic. Peisajul se schimbase în ultimele săptămîni.
Cenuşiul prafului şi nuanţele de negru sumbru cedaseră
locul prim elor semne de ve rd e a ţă ale primăverii. D ar Adele
le vedea vag, ca printr-un voal, fiind absorbită de propriile ei
gînduri şi preocupări. Femeia aceasta cufundată în sine,
izolată în ea însăşi, trăia total separată şi de p a rte de viaţa
din jur şi era ciudat de detaşată, de neinteresată de lumea
exterioară. Viaţa ei lăuntrică devenise pentru ea unica
realitate.
Stînd nemişcată la fereastră, lumina soarelui îi venea pe
faţă, luminîndu-i trăsăturile fine. în ciuda celor treizeci şi

185
şapte de ani ai ei, Adele Fairley avea ceva din puritatea unei
fetiţe, dar era puritatea unei statui de marmoră perfect
sculptate, închisă de ani de zile în spatele unor pereţi de
sticlă, care nu cunoscuse căldura dragostei, durerea sufe­
rinţei sau compasiunea faţă. de suferinţa altora.
Pe neaşteptate, cu o bruscheţe aproape nefirească pentru
ea, Adele se întoarse şi se îndepărtă de fereastră, ştiind
deodată ce are de făcut. Se îndreptă iute spre o vitrină lipită
de peretele din celălalt capăt, cu ochii sticlind. Vitrina
franţuzească conţinea multe obiecte rafinate pe care Adele
le adunase în călătoriile ei cu Adam de-a lungul anilor. Ele
fuseseră odinioară mîndria Adelei; se bucurase tot timpul de
ele, dar acum n-o mai interesau.
Rămase în faţa vitrinei privind neliniştită în jur, apoi
scoase o cheiţă din buzunar. în timp ce descuia vitrina, ochii
ei frumoşi se micşorară şi pe chip i se ivi o expresie vicleană
şi tăinuitoare care îl schimonosi şi îl transform ă într-o
mască, estompînd uluitoarea ei frumuseţe. Băgă mîna în
vitrină şi ridică încet un clondir din sticlă veneţiană roşu-închis,
foarte vechi şi valoros, cu încrustaţii sofisticate din argint.
Sclipea în soare, răspîndind nenum ărate spectre luminoase,
dar Adele nu se opri să-l admire, aşa cum făcea odinioară, ci
scoase dopul în grabă şi cu mîinile trem urătoare ridică clon­
d ir u l la buzele ei palide şi reci. Bău repede, cu lăcomie, ca
un om care moare de sete, dînd pe gît mai multe înghiţituri
rapide, ţinînd clondirul cu o mînă expertă, apoi,
îmbrăţişîndu-1 posesiv, închise ochii recunoscătoare,
respirînd adînc. î n timp ce lichidul se prelingea încet prin
ea, îricălzind-o, cumplita groază care o sfîşia perm anent
începu să se risipească şi neliniştea aceea fundamentală,
veşnic prezentă, cînd se trezea zilnic din somn, începu, tre p ­
tat, să se retragă. în timp ce alcoolul se răspîndea în organis­
mul ei, se simţi cuprinsă de o senzaţie de confort, de euforie.
Se uită în jurul ei, prin cameră. Acum i se părea mai puţin
ostilă şi înfricoşătoare şi pe rc e p u lumina blîndă a soarelui
care pătrundea năvalnic înăuntru, focul zdravăn din cămin,
florile de primăvară din vase.
Zîmbi în sinea ei şi ridică din nou clondirul la buze. Pe
limba ei ajunse doar un strop de lichid; îndepărtă clondirul,
scuturîndu-1 nervoasă şi aruncînd spre el priviri furioase şi

186
neîncrezătoare. Era gol.
- Fir-ar să fie! Fir-ar să fie! Fir-ar să fie! strigă ea
indignată, cu glasul clocotind de furie. Se uită din nou la
clondir. Mîinile începură să-i trem ure şi corpul ei fu deodată
cuprins de friguri. Am băut aşa de mult aseară? se întrebă
ea. Se îngrozi cînd îşi dădu seama că nu-şi am inteşte. Apoi o
cuprinse cu adevărat o panică din ce în ce mai mare,
înţelegînd, înspăimîntată, că era condam nată. Ahi m ai exista
alcool în apartamentul ei. Acest gînd a proape că o paraliză.
Chiar dacă nu ceda tentaţiei de a mai bea ceva în timpul
zilei, avea întotdeauna nevoie să ştie că se afla alcool pe un­
deva, ca să se simtă în siguranţă. D ar acum nu mai era nici o
picătură.
Pe jum ătate clătinîndu-se, se împletici o rb eşte pînă la un
scaun şi se prăbuşi pe el, cu m intea pustiită. Ţ inînd încă
strîns la piept clondirul, îşi cuprinse corpul cu b ra ţe le şi se
legănă încoace şi-n colo, scîncind şi gemînd, p ra d ă unei
suferinţe insuportabile. Doamne! Doamne! Ce mă fac? Ce
mă fac? O trecură frigurile şi închise ochii, fugind ca
întotdeauna, de realitate.
Faţa ei pălise, devenind albă-cenuşie, şi nem işcată cum
era, ţinîndu-şi capul sprijinit pieziş de speteaza scaunului şi
cu părul revărsîndu-se neglijent peste umeri, a ră ta ca un
copil rătăcit. In cele din urmă, deschise ochii.
- Copilaşul meu scump, spuse ea, privind în jos spre
obiectul din b raţele ei. Copilaşul meu iubit. Scumpul meu
G erald. Tăcu şi privi din nou în jos spre b ra ţe le ei, cu o ex­
presie de derută pe faţă. Sau Edwin? D ădu încet din cap.
Sigur că nu e Gerald. E Edwin, precis. în ce p u să
gungurească şi să îngîne pentru sine cuvinte neinteligibile,
legănîndu-se frenetic în scaun.
După vreo oră, Adele Fairley suferi o metamorfoză.
Agitaţia care o răscolise se domoli şi îşi recăpătă stăpînirea de
sine. Se uită pe fereastră şi observă că plouă. Nu era ploaia
aceea uşoară, tipică pentru Yorkshire în această perioadă a
anului, ci o aversă puternică. Şiroaie de apă, izbite în fereastră
de vîntul puternic care se pornise, biciuiau cu furie geamurile
care trepidau şi zdrăngăneau sub acest asalt. Copacii
şfichiuiau aerul, iar grădinile parcă vibrau sub forţa vijeliei.
Doar dealurile nu erau afectate de acest tumult, implacabile şi

187
sumbre, ca un şir de monoliţi negri, înălţîndu-se sfidător pe
cerul înălbit. Adele se cutremură privindu-le. 'întotdeauna
păruseră sinistre ochilor ei de sudică, obişnuiţi cu verdele
blînd, bucolic, al ţinutului ei natal, Sussex, şi în mintea ei, îi
asemui cu un zid de închisoare care înconjura casa şi satul,
izolînd-o de lume. Era străină pe acel pămînt străin.
O trecură fiorii. îi era frig. Mîinile şi picioarele ei erau ca
nişte sloiuri de gheaţă. Văzu cu disperare că focul se.
micşorase şi nu-mai răm ăseseră decît două, trei bucăţi de
jar. Cînd se ridică şi porni prin cameră, lovi cu piciorul clon­
dirul care căzuse neobservat pe podea. îl ridică mirată,
întrebîndu-se ce căuta acolo. De ce era pe podea? îl studie
cu atenţie, să vadă dacă nu s-a crăpat. Apoi îşi aduse aminte.
Căutase mai devreme ceva de băut şi luase clondirul din
vitrină. Cînd s-a întîmplat asta? în urm ă cu un ceas, cu două?
Nu-şi mai amintea. Dar îşi am intea cum se comportase. Rîse
încetişor. Ce proastă fusese să se lase cuprinsă .de panică:
Era stăpîna casei şi era de-ajuns să sune după Murgatroyd şi
să-i poruncească să-i aducă pe ascuns o sticlă de whisky şi
una de coniac, aşa cum făcea întotdeauna, ca să nu afle
Adam.
Zornăitul de p o rţe la n de pe culoarul de lîngă salon o
avertiză că se apropia slujnica aducînd micul dejun. Adele
puse la repezeală clondirul înapoi în vitrină, o încuie şi se
strecură afară din cam eră cu o iuţeală neobişnuită, halatul
alb cu dungi argintii fîlfîind în urm a ei ca nişte aripi irizate,
cu părul curgîndu-i pe spate, ca nişte pîrîiaşe argintii.
închise încet uşa de la do rm ito r şi se propti cu spatele de
ea, cu un zîmbet satisfăcut pe faţă. Trebuia să-şi aleagă o
rochie de dim ineaţă care să-i şadă bine, iar după micul dejun
o să se ocupe de p ă r şi de faţă. Apoi o să-l cheme pe M u r­
gatroyd. Ducîndu-se spre şifonier, îşi spuse că nu trebuie să
uite că ea.este stăpîna conacului Fairley şi nimeni altcineva.
Trebuie să se impună. C hiar astăzi. Sora ei, Olivia, avusese
amabilitatea să preia multe îndatoriri administrative, de
cînd sosise la ei în februarie, d a r acum va trebui să renunţe
la ele.
- Mă simt destul de bine ca să mi le asum, spuse Adele cu
glas tare, crezînd cu adevărat în cuvintele, ei. Şi asta o să-i
facă plăcere lui Adam. A poi, i se puse un nod în gît,

188
gîndindu-se Ia soţul ei. Se încruntă. Chiar o să-i facă
plăcere? O socotea o proastă, spre-deosebire de sora ei, pe
care o considera o încununare a tuturor virtuţilor de pe
pămînt. In ultimul timp, ajunsese să-l privească pe Adam ca
pe un om înconjurat de un zid de imensă răceală. O trecură
fiori. In săptămînile din urmă, în privirile lui, simţise
îngrozită ceva ca o am eninţare. Şi pe lîngă asta, o urm ărea
tot timpul cu ochii lui şterşi. Şi. Olivia o urmărea. Ei nu ştiau,
dar ea îi observa cum o urmăresc cu lăcomie şi cum şuşotesc
prin colţuri. Erau aliaţi. U nelteau împotriva ei. Dar atîta
timp cît era pe deplin conştientă de uneltirile lor, nu puteau
să-i facă nici un rău. Trebuie să se păzească de ei mereu.
Ada-rn. Olivia. Duşmanii ei.
Scoase rochie după rochie, cu o energie supraom enească,
azvîrlindu-le nepăsătoare pe jos. Căuta o rochie anumită.
Era o rochie specială, cu puteri speciale. îndată ce o va pune
pe ea, va redeveni automat stăpîna casei, era foarte sigură de
asta. Ştia că rochia era acolo... numai dacăl.. n-o furase
Olivia... aşa cum îi răpise şi rolul ei de stăpînă a conacului
Fairley. C ontinua să scoată cu frenezie rochii şi alte haine,
îm prăştiindu-le pe podea, pînă ce goli complet şifonierul. Se
uită la ele un timp, apoi privi în jos, spre grămezile de
mătăsuri, satinuri, pînze georgette şi şifon, catifele şi
lîneturi, care se încolăceau într-o masă viu colorată, la
picioarele ei.
De ce zăceau pe podea halatele şi rochiile ei de
dim ineaţă, taioarele ei de zi cu rochiile de seară? Ce
căutase? Nu-şi mai amintea. Păşi peste ele, - traversînd
cam era spre oglinda cu ram ă de lîngă fereastră. Rămase în
faţa ei, jucîndu-se absentă cu părul, ridicîndu-1 deasupra
capului şi apoi lăsîndu-1 să cadă încet, ca să pătrundă lumina
prin el, repetînd acest gest de nenum ărate ori. Faţa ei era
lipsită de expresie şi de orice sentiment, dar ochii îi ardeau.
Delira.

189
 14
EM M A intră în salonaşul Adelei Fairley atît de grăbită,
că aproape alerga. Picioarele, încălţate cu cizme noi negre,
cu bumbi, lustruite ca nişte oglinzi sclipitoare, abia atingeau
parcă podeaua, iar juponul alb şi scrobit de sub rochia lungă
de lînă albastră pîrîia şi foşnea în liniştea din jur. Apucă
strîns tava grea de argint, cu mîinile înăsprite de muncă,
ţinînd-o în sus şi la distanţă de ea, pentru a evita să se
lovească de mobilă şi pentru a preveni orice accident.
Faţa, care de-abia i se vedea deasupra- tăvii uriaşe,
sclipea de curăţenie şi strălucea de sănătate tinerească, la
fel ca şi ochii verzi, care scînteiau de inteligenţă sub genele
dese. Părul roşcat, periat şi lucios, era strîns la spate sobru,
într-un. coc gros pe ceafă, iar astăzi, V-ul de pe frunte era
mai pro n u n ţa t decît oricînd, fiind scos în evidenţă de boneta
de cameristă care îi încadra chipul ca o mică aureolă. Boneta
era sclipitor de albă şi scrobită ţeapăn ca şi şorţul mare,
gulerul şi m anşetele de la rochie, pe care i le cumpărase
recent, la Leeds, Olivia Wainright. Şi rochia era nouă, dar pe
aceasta Em m a şi-o făcuse singură, dintr-o bucată de stofă de
la fabrica Fairley, pe care i-o dăduse tot doamna Wainright.
Incîntarea Em mei pentru rochie nu era întrecută decît de
mîndria pe care o resim ţea pentru zîmbetul de aprobare al
Oliviei Wainright la adresa dibăciei ei de a mînui foarfecele
şi a priceperii de a folosi acul şi aţa.
Aceste haine noi, deşi erau modeste, făceau nu numai să
dispară în făţişarea famelică care îi dăduse Emmei aerul
obidit ce îl înspăimîntase atît de mult pe Blackie, ci îi
sporeau deopotrivă, în m od considerabil, frum useţea care
atrăgea de la sine toate privirile. Combinaţia de albastru şi
alb era p ro a s p ă tă şi neprihănită, iar croiala uniformei şi
boneţica cochetă îi scoteau în relief trăsăturile fin articu­
late, făcînd-o să pară inai în vîrstă decît era. Dar, mai
im portantă decît hainele, era schimbarea subtilă a atitudinii
ei, care se p e trecu se de-a lungul ultimelor două luni. Deşi
mai resim ţea încă o teamă lăuntrică provocată de apropierea
atît de m are de unii dintre membrii familiei Fairley şi, în
fond, chiar de faptul că lucra la conacul Fairley, această

190
temere era mai reţinută decît fusese vreodată în timpul celor
doi ani de serviciu acolo. De asemenea, şi timiditatea
iniţială, datorată trecerii ei bruşte la încăperile de la etaj, se
atenuase. Sfiala ei era deghizată acum sub o înfrînare
interioară rigidă, care se manifesta sub forma unui calm ex­
terior, atît de auster şi de demn, încît aducea a îngîmfare, şi
care, ia oricine altcineva de vîrsta ei, ar fi p ărut ridicol, dar
la Emma părea într-un fel foarte natural. în ce p e a să capete
o anumită. încredere în ea însăşi şi, cu toate că nu era vorba
deocam dată decît de o tatonare, lucrul acesta îi dădea totuşi
un fel de siguranţă naivă.
Această schimbare a felului de a fi al Emmei a fost
determ inată de o serie de îm prejurări, iar cele mai evidente,
deşi în realitate cu o im p o rta n ţă mai mică în ordinea
generală a lucrurilor, erau evoluţiile radicale ale vieţii de
familie la conacul Fairley, p rec ip ita te de sosirea Oliviei
Wainright. Olivia Wainright era o femeie cu un caracter im­
pecabil, cu principii înalte şi cu un bun simţ practic şi
realist. Deşi din naştere era fină şi bună, cu toate că avea un
simţ al dreptăţii bine dezvoltat şi se mînia sau se înduioşa în
perm anenţă de evidenta lipsă de omenie a acestei ere ed-
wardiene, Olivia nu era în nici un caz o pe rso a n ă excesiv de
caritabilă. D upă cum nici nu se lăsa uşor convinsă sau
manipulată de apelurile plictisitoare sau sentim entale la
mila, generozitatea sau am abilitatea ei intrinsecă. De fapt,
putea fi excesiv de severă cu aceia pe care îi considera b o l­
navi prefăcuţi sau cerşetori de profesie şi dezaproba cu
asprime orice aşa-numită organizaţie de caritate care,
socotea ea, făcea mai mult rău decît bine şi care, adeseori,
risipea prosteşte donaţiile băneşti pe care le primea. Cu toate
acestea, nutrea o Ură sălbatică împotriva nedreptăţii, a
cruzimii nesăbuite şi a brutalităţii, în special cînd acestea îi
vizau pe cei care nu aveau posibilitatea de a-şi lua revanşa.
Dacă raporturile ei cu personalul erau exigente, stricte şi
ferme, acestea erau totuşi tem perate de o simpatie calmă şi
de o bunăvoinţă cuviincioasă, întrucît ea recunoştea dem­
nitatea muncii trudnice şi cinstite şi o respecta. E ra o doamnă
în cel mai adevărat sens al cuvîntului, cultă, respectabilă,
distinsă, bine creseiită, demnă şi amabilă cu toată lumea.
însăşi prez e n ţa Oliviei în casă, interesul ei viu faţă de

191
toate aspectele gospodăririi acesteia, implicarea zilnică în
treburile servitorilor precum şi caracterul ei redutabil -
toate la un loc avuseseră cel mai profund efect cu putinţă.
Atmosfera la conac, în general şi, în special la parter, se
îmbunătăţise considerabil. E ra mai puţin încărcată de an­
tipatie şi intrigă. Olivia devenise, aproape automat, un tam­
pon firesc între M urgatroyd şi ceilalţi servitori, în special
Emma. Din prim ul moment în care şi-a dat seama de
existenţa fetei. Olivia a îndrăgit-o extraordinar de mult şi i-a
arătat deopotrivă bunătate şi consideraţie. Şi chiar dacă
Emma mai muncea încă din greu, era totuşi tratată mai puţin
abuziv şi într-o m anieră mai omenoasă. Majordomul con­
tinua să o p edepsească uneori cu vorba, dar n-o mai bătuse
niciodată de la venirea Oliviei, iar Emma ştia că nici nu ar fi
îndrăznit să o facă. A m eninţările bucătăresei că va dezvălui
tatălui Emmei p u rta re a urîtă a m ajordomului faţă de aceasta
s-ar fi putut să nu-1 intimideze pentru prea multă vreme, dar
cu siguranţă Olivia Wainright îl speria, şi de acest lucru
Emma era absolut sigură.
Emma îi p urta o anumită recunoştinţă Oliviei Wainright,
dar, în ciuda acestui lucru, sentim entele ei faţă de femeia
aceasta mai în • vîrstă erau ciudat de ambivalenţe.
Suspicioasă, p ru d e n tă şi p rec a u tă cum era faţă de toată
lumea, se trezea totuşi uneori adm irînd-o pe Olivia, aproape
fără să vrea. A cest sentim ent nu înceta s-o surprindă pe
Emma şi, de asem enea, o contraria, deoarece neîncrederea
ei fundam entală în oamenii înstăriţi şi, în special, în familia
Fairley nu slăbise cîtuşi de puţin. Astfel, se străduia
întotdeauna să-şi înăbuşe p ornirea de căldură reţinută şi de
prietenie care ieşeau la su p ra fa ţă ori de cîte ori venea în
contact cu d o a m n a Wainright. Şi totuşi, datorită interesului
ciudat şi deosebit de evident pe care Olivia Wainright i-1
arăta, Em ma c ă p ă ta un nou sentim ent de mîndrie faţă de
munca ei şi, în cea mai mare p a rte a timpului, era mai puţin
speriată şi duşm ănoasă decît fusese în trecut.
în afară de aceasta, cînd Polly s-a îmbolnăvit, Emma a
primit şi sarcina de a o servi pe A dela Fairley. Acest contact
apropiat şi mai fam iliar cu stăpîna ei avusese, prin el însuşi,
o influenţă a su p ra Em mei şi contribuise, de, asemenea, la
schim barea vieţii ei la conac într-o oarecare măsură, evident,

192
în bine. Cît despre Adele, Emma o găsea răsfăţată,
autoindulgentă, cerîndu-i extrem de mult din timpul .şi
atenţia ei, dar amabilitatea nedezm inţită şi profundă a aces­
teia faţa de fată c ontrabalansa celelalte trăsături amintite. Şi
o dată mai mult, starea cronică de rătăcire a Adelei şi'
nepăsarea ei capricioasă faţă de regulile casnice stringente,
absolut normale îiitr-o casă atît de mare, îi dădeau Emmei
autonom ia de a avea grijă de doamna Fairley aşa cum
amîndouă considerau potrivit, şi fără prea mult amestec din
partea altcuiva din familie. Această nouă independenţă, deşi
limitată cum era de fapt, a generat în Emma un sentiment de
libertate şi chiar o anumită autoritate pe care nu o cunos­
cuse înainte la conac, scoţînd-o, categoric, pentru cea mai
mare parte a timpului, de sub jurisdicţia şi toanele
respingătoare ale lui Murgatroyd.
D acă Emma o stima pe Olivia Wainright, o considera o
femeie cu adevărat superioară şi, împotriva voinţei ei, o
adora în taină, nu se p utea totuşi împiedica să nu o placă şi
pe A dele Fairley, în ciuda felului ei de a fi. Ii era mai ales
milă de ea. Din punctul de vedere al Emmei, Adelei îi puteau
fi iertate neglijenţa şi scăpările ciudate, din moment ce o
considera neprefăcută şi, cu totul ciudat, ca avînd nevoie de
p rotecţie în acest cămin straniu. Uneori, spre m irarea ei,
Emma se pom enea scuzîndu-i cu adevărat doamnei Fairley
uitarea evidentă faţă de suferinţele celor mai puţin
favorizaţi de soartă, căci Em ma ştia instinctiv că această
atitudine nu era cauzată de o răutate conştientă sau de
cruzime, ci emana pur şi simplu dintr-o totală nepăsare şi
din lipsa de legătură cu viaţa clasei muncitoare. A titudinea
ei faţă de doamna Fairley era în mare măsură aceeaşi pe care
o a dopta şi acasă. Lua totul asupra ei. E ra chiar un pic
a utoritară uneori. D a r Adele nu părea să observe acest
lucru, iar dacă o făcea, ap a re n t nu-i păsa. Acum, Em ma avea
singură grijă de eă şi se ocupa de toate nevoile şi plăcerile ei
zilnice. Adele ajunsese să depindă de ea şi o considera pe
Emma indispensabilă aproape în acelaşi fel în care şi M u r­
gatroyd era indispensabil, 4 a to rd ă proviziilor secrete de
băutură pe Care i le procura.
In ceea ce le privea, cele două surori îi arătaseră Emmei,
fiecare în felul ei, o oarecare blîndeţe şi înţelegere. Şi chiar

193
ţ|aeă acest lucru nu-i alina cu totul durerea pe c are .o
resim ţea din2cauza umilinţelor pe care i le pricinuiau alţi
membri ai familiei, îi făcea totuşi viaţa la conac cu mult.mai
suportabilă. B a r mai e ra un alt clement, fundam ental, in co n ­
testabil şi, prin urmare, de o rmportanţă cruciaiăv c a re co n ­
tase cel mai mult în această transformare a 'p e rs o n a lită ţ ii
Emmei. Iar acesta era consolidarea cîtorva tră să tu ri
naturale, pe cale.de a deveni factorii determ inan ţi din viaţa
ei - ambiţia crîncenă şi voinţa formidabilă. A m bele se
în d reptaseră în aceeaşi direcţie şi se oţeliseră, transfor-
mîndu-se într-un simţ fanatic al finalităţii, care e ra forţa
motrice din spatele a tot ceea ce făcea. Primele povestiri ale
lui Blackie despre Leeds îi înflăcăraseră de la bun început
imaginaţia, iar cu ocazia următoarelor lui vizite la conac îl
descususe cu asiduitate şi de-a fir a păr în legătură cu
perspectivele de lucru acolo. Reţinut, circum spect şi
răspunzînd chiar negativ, cum i se întîmpla uneori, Blackie îi
stimulase fără voia lui visele tinereşti de glorie, bani, o viaţă
mai bună şi, inevitabil, de evadare din sat.
Şi astfel, Emma ajunsese în cele din urmă la concluzia că
viaţa la conacul Fairley nu era decît o scurtă şe d ere ce
trebuia îndurată cu răbdare, de vreme ce într-o bună zi avea
să se sfîrşească. C redea acum, cu o clarviziune sigură şi
avîntată, că urma să plece la momentul potrivit, fiind
convinsă că acesta nu va fi într-un viitor p re a în d ep ă rta t.
Pînă atunci, Emma nu aştepta doar să tre a că tim pul, ci
de p rin d e a tot ceea ce putea, pregătindu-se p e n tru lum ea de
afară, care nu o speria cîtuşi de puţin.
Em ma avea şi un secret pe care nu-1 îm părtăşise
nimănui, nici măcar lui Blackie. Era de fapt un plan. D ar un
plan atît de m ăreţ, îneît nu lăsa nici un loc de îndoială şi îi
um plea zilele cu cel mai minunat dintre toate sentim entele
um ane - speranţa. Era o speranţă care prefigura toate
celelalte lucruri din tînăra ei viaţă lipsită de bucurii. D ăd e a
sens zilelor ei şi făcea total irelevantă fiecare oră de tru d ă is­
tovitoare. A ceastă credinţă oarbă, această încre d ere
absolută în ea însăşi şi în viitşrul ei era ceea ce îi dăd e a
adesea sprinteneală paşilor, îi aducea un zîmbet întîm plător
pe faţa tînără, de obicei solemnă şi o susţinea în orice m o­
ment,

194
 în această dim ineaţă anunţe,>, plină de toată acea
speranţă, îmbrăcată în,, noua ei uniformă intactă, cu faţa
strălucind de voioşie,, p ă re a la fel de sclipitoare : şi de
scînteietoare ca o m onedă nou-nouţă de un penny.
Traversînd cu hoţărîre covorul luxos, Emma parcă era o
adiere de aer proaspăt prim ăvăratic în încăperea, aceea
închisă şi supraîncărcată. Strecurîndu-se cu băgare de seamă
printre o etajeră şi o consolă înţesate de cele mai absurde
vechituri, Emma clătină din cap, dezgustată, Ge de
mărunţişuri sclipitoare! se gîndi ea, uşor iritată, adueîndu-şi
aminte cît de mult timp îi lua de fiecare dată să şteargă totul
de praf. Deşi munca istovitoare nu o speria, nu putea să
sufere ştersul prafului, mai ales în această încăpere.
„Şi jum ătate din ele dacă le-ai da la gunoi, că tot nu i-ar
păsa cuiva!“, exclamă ea cu voce tare, iar apoi tăcu,
încleştîndu-şi strîns gura, jenată, şi aruncă o privire în faţă,
aşteptîndu-se s-o vadă pe doam na Fairley aşezată în fotoliul
ei preferat de lîngă şemineu, fiindcă aerul era îmbibat de
mirosul parfumului acesteia. D ar în cameră nu era nimeni şi
Emma răsuflă uşurată. Strîm bă din nas şi strănută de cîteva
ori, destul de încîntată. Ajunsese să se obişnuiască cu aroma
pătrunzătoare de flori, răspîndită în toate aceste camere,
care începuse chiar să-i placă. De fapt, oarecum spre
surprinderea ei, căci nu era o persoană care să se dedea
frivolităţilor, Em ma îşi descoperise o deosebită slăbiciune
pentru mirosul parfum urilor scumpe, pentru tuşeul plăcut al
lenjeriei bune şi al m ătăsurilor moi, pentru scînteierea
bijuteriilor cu briliante. Zîmbi ascuns în sinea ei, Cînd o să.
ajungă ea mare doamnă, aşa cum. i-a spus Blackie- că se va
întîmpla într-o bună zi, şi cînd îşi va fi adunat toată averea pe
care. vroia s-o sţrîngă, îşi va cum păra şi ea un parfum din
acesta. D e iasomie. Citise ce scria pe eticheta flaconului de
pe toaleta doamnei Fairley. E ra adus tocmai de la Londra,
de la un magazin numit Floris, de unde doam na Fairley îşi
cumpăra toate parfum urile, săpunurile, amestecul de
aromate pentru vaze şi săculeţele cu levănţică pentru
scrinurile în care se păstra lenjeria ei fină, de batist şi de
mătase. Ei bine, îşi va lua o sticluţă din aceea cu miros de
iasomie, şi o bucată de săpun Fern franţuzesc* şi chiar şi
cîteva săculeţe cu levănţică, p e n tru rufăria de corp. Şi dacă

195
va avea destui bani de cheltuit, lenjeria va fi la fel de
mătăsoasă'şi de moale ca şi hainele fine ale doamnei Fairley.
D ar nu avea acum timp de pierdut ,cu tot felul de gînduri
despre lucruri fistichii şi de aceea şi le scoase hotărîtă din
cap, grăbindu-se spre şemineu cu tava. Erau prea multe de
făcut în această dim ineaţă şi era în întîrziere.
Bucătăreasa îi dăduse pe cap tot felul de treburi în plus
la bucătărie, care o întîrziaseră simţitor, şi drept urmare era
supărată. Nu atît de mult p entru treburile în plus, ci pentru
întîrzierea pe care acestea o provocaseră. Punctualitatea
căpătase o semnificaţie- nouă şi specială pentru Emma,
devenind în ochii ei de o im portanţă majoră, în ultimele
cîteva luni. Nu putea să sufere să fie în întîrziere cu micul
dejun al doamnei Fairley sau cu orice altceva legat de aceas­
ta, întrucît, de cînd fusese ridicată la poziţia de jupîneasă, îşi
lua noile responsabilităţi foarte în serios.
Aşeză cu grijă tava cu micul dejun pe măsuţa pentru ceai,
stil Regina Ana, de lîngă fotoliu, lăsînd-o pregătită pentru
doam na Fairley, căreia îi plăcea să servească micul dejun în
faţa focului. Se mai uită o dată la tavă pentru a se convinge
că totul era perfect, rearanjă mai atractiv cîteva bibelouri,
umflă pernele de pe fotoliu şi îşi întoarse atenţia spre focul
a proape stins. Ingenunche în faţa căminului şi se chinui să
reaprindă focul, cu hîrtiuţe răsucite, aşchii de lemn şi
bucăţele mici de cărbuni, mînuindu-le atentă cu vătraiul,
străduindu-se să nu se m urdărească pe mîini. Bodogănea
nervoasă. Doamna Turner asta, cu treburile ei suplimentare,
era o adevărată pacoste uneori! Dacă ar fi urcat în salonaş la
timp, nu ar mai fi fost nevoită să facă focul din nou. Lucrul
acesta o agasa, căci îi mînca din timpul ei preţios, iar Emma,
atît de strictă şi de neînduplecată cu ea însăşi, ura orice
deviere de la rutina ei normală. O întorcea pe dos fiindcă îi
strica orarul p entru întreaga zi. O rarul acesta, o invenţie
recentă a Emmei, era Biblia ei şi trăia după el. Ştia că fără el
ar fi pierdută de tot.
Luă foalele de jos şi începu să le mişte în faţa focului care
pîlpia încet. Sub tăria rafalelor mici, dar puternice de aer,
din surcelele de lemn, care a rd e a u mocnit, începură să
ţîşnească flăcări, iar în cele din urmă focul se aprinse, arzînd
rapid. Faţa i se ilumină de la brusca văpaie a flăcărilor. O

196
uşoară încruntare îi încreţea acum fruntea, iar expresia
veselă se ştergea, căci Emma îşi amintea limpede şi cu
amărăciune de ceea ce fusese viaţa ei fără acel orar. .
In acea zi, de la începutul lui februarie, cînd Polly fusese
lovită de boală şi nevoită să stea în pat, Emma acceptase cu
resem nare faptul că trebuia să facă şi treaba lui Polly pe
lîngă â ei. Ştia că nu avea altă soluţie. Avînd o constituţie
puternică şi o fire în esenţă optimistă, a alergat de colo-colo
prin conac ca un diavol, cu o energie imensă, spunîndu-şi în
sinea ei că Polly se va însănătoşi chiar de a doua zi şi că se va
simţi destul "de bine să-şi vadă din nou de treaba ei. D ar nu
se întîmplase aşa. Emma a fost dintr-o dată împovărată cu
toată greutatea muncii din gospodărie, aparent pe o
perioadă nelimitată. în scurtă vreme, ajunse să fie copleşită
de nenum ăratele ei îndatoriri şi puternic preocupată de a le
îndeplini cum trebuie.
în cele cîteva zile de început, fusese frîntă de oboseală la
sfîrşitul fiecărei zi, fiindcă începea să muncească de la şase
dim ineaţa şi de-abia dacă se oprea să-şi mai tragă sufletul,
ca să nu mai vorbim de vreo pauză, pînă ce term ina la şapte
seara. La ora aceea, era aproape întotdeauna prea istovită
ca să mai mănînce de seară şi, de fapt, cu un efort suprem de
voinţă şi cu ultimul dram de putere se tîra sus, pe scările de
la pod, pînă în camera ei. Palidă, trem urînd şi buimăcită de
epuizare, abia avea putere să se mai dezbrace, prăbuşindu-
se întotdeauna pe patul mic şi neconfortabil, într-o stare de
letargie confuză şi fără gînduri. Cădea imediat într-un somn
greu şi adînc, şi totuşi nu se sim ţea niciodată odihnită cînd
se trezea a doua zi. Tot o mai dureau spatele şi umerii, avea
ochii roşii de oboseală, braţele şi picioarele şi le simţea ca
nişte greutăţi de plumb, iar mîinile îi erau inflamate şi aspre.
în timp ce se îmbrăca dîrdîind în camera friguroasă din
m ansardă şi se spăla cu apa din lighean, rece ca gheaţa,
sim ţea cum clocoteşte de o mînie fulgerătoare pe care nu
reuşea, să şi-o înăbuşe. Cu toate acestea, nu îndrăznea să se
plîngă, de teama represaliilor din pa rte a lui M urgatroyd sau,
chiar mai rău, de teama concedierii. Zilnic, îşi tîra trupul is­
tovit prin casa aceea mare, ca un mausoleu, urcînd şi
coborînd multe scări, de-a lungul coridoarelor
întortocheate, prin salonul ' imens şi prin încăperile

197
spaţioase, ştergînd praful, lustruind, măturînd, înnegrind
g ră ta re le 'd e la şeminee, zgîndărind focul, făcînd paturile,
curăţind argintăria, călcînd rufăria şi purtîndu-i de grijă
to todată şi Adelei Fairley. Şi în timp ce făcea toate astea, se
întreba adesea cît timp va putea contipua aşa fără să se
prăbuşească, Gîndul acesta o înspăimînta şi mai mult şi o
făcea să scrîşnească din dinţi şi să-şi concentreze forţele
slăbite, fiindcă banii pe care ea îi cîştiga erau a şte p taţi cu
disperare acasă. Nu îşi putea permite să se prăbuşească, de
dragul familiei ei, şi astfel trăgea de ea aproape pînă dincolo
de orice rezistenţă, împinsă înainte doar de tăria şi puterea
voinţei şi susţinută de teroarea glacială de a nu-şi pierde
slujba.
Intr-o dimineaţă, după ce se spetise aproape o săptăm înă
trudind astfel, Em m a curăţa covorul din sufragerie,
avîntîndu-se în toate părţile peste întinderea imensă de mo­
tive florale încărcate şi arabescuri încolăcite în spirale
orientale, iar mătura, mînuită cu putere şi cu un fel de uitare
de sine, părea ca o armă primejdioasă în mîinile ei. Pe cînd
se mişca cu repeziciune încoace şi încolo, un gînd şovăielnic
îi încolţi în minte, uluind-o într-atît de mult, încît o făcu să
se oprească în mijlocul unui mănunchi de rozete purpurii. Se
sprijini pe mătură, cufundată adînc în gînduri şi, încet, o ex­
presie de totală înţelegere îi străbătu faţa. Emma tocmai îşi
dăduse seama că era dificil să te ocupi de cu ră ţen ia şi de
îngrijirea conacului Fairley, fiindcă nu numai că era ceva
prost plănuit, ci şi cu desăvîrşire dezorganizat. în acea clipă,
îi veni , de asemenea, în gînd că aceasta se da to ra proastei
organizări a lui M urgatroyd şi modului haotic în care el
îm părţea munca. O sumedenie de treburi m ărunte erau
rep e tate zilnic, şi asta fără să fie nevoie, pierzîndu-se prea
mult timp cu ele, din cauza lui Murgatroyd, care, greu de
mulţumit, se agita fără rost pentru toate fleacurile. Şi de
aceea, treburi im portante, ca frecatul argintăriei, călcatul
m aldărelor de rufe spălate şi ştersul prafului de pe
lambriurile din bibliotecă se aglomerau toate în aceeaşi zi.
E ra cu neputinţă ca o singură persoană să ducă la capăt ca
lumea toată această muncă şi să se mai ocupe şi de treburile
generale care erau de făcut în ziua respectivă. Dar, există o
soluţie şi aceasta îi venise în minte Emmei ca o străfulgerare,

198
în timp ce rămăsese cu mătura în mînă, la mijlocul podelei
din sufragerie. Era o soluţie atît de simplă, încît o su rp rin ­
dea faptul că nimeni altcineva nu se gîndise la ea. Soluţia era
întocmirea unui plan. Şi înţelese, dintr-o dată că, dacă
munca ar fi planificată cum trebuie şi sistematic, într-un
mod raţional, şi distribuită mai inteligent, ar fi mai uşor de
făcut. Emma era absolut sigură că aşa stăteau lucrurile şi, cu
cît se gîndea mai mult, cu atît se convingea mai tare că avea
dreptate.
Străduindu-se să dea un rost acestei rutine zilnice
încîlcite, Emma începu să-şi cronom etreze fiecare activitate,
iar apoi să mîzgălească pe o bucată de hîrtie, culeasă din
coşul din bibliotecă, perioada de timp respectivă. Pe urmă,
făcu o listă cu toate treburile zilnice, plus îndatoririle im por­
tante pentru întreaga săptămînă. Timp de cîteva nopţi după
aceea, deşi era frîntă de oboseală, Emma se chinuise să stea
trează, căci se m uncea cu această problem ă. îşi cercetase
asiduu bucata de hîrtie, chibzuise asupra fiecărei activităţi
casnice şi a timpului necesar acesteia, iar apoi se apucase să-şi
întocmească propriul ei plan special de lucru. Mai întîi,
îm părţi mai uniform munca mai grea, eşalonînd pe întreaga
săptăm înă treburile complicate sau care luau mai mult timp,
astfel încît să-i fie mai uşor să le facă, îm preună cu celelalte,
ce ţineau de rutina zilnică. Repartiză, de asem enea, o
anumită perioadă de timp fiecărei activităţi în parte,
scurtînd fără milă du rata celor mai p uţin im portante, pentru
a fi mai expeditivă. M ulţum ită, în cele din urmă, că limpezise
cît de cît ceva din hara b a b u ra fără ieşire dinainte, îşi copiase
planul pe o bucată de hîrtie mai puţin mîzgălită şi se grăbise
em oţionată să i-1 arate bucătăresei, foarte încîntată de ea şi,
d e asemenea, enorm de uşurată. Dacă noua rutină avea să fie
urm ată întocmai, treaba putea fi îndeplinită într-un mod mai
o rdonat şi mai practic, spre binele tuturor.
Spre stupoarea Emmei, bucătăreasa nu numai că
rămăsese înmărmurită, ci îşi ieşise şi din fire, mai rău ca altă
dată, şi continuase să o prevină, în cei mai înfricoşători te r ­
meni, împotriva furiei neîndoielnice şi cumplite a lui Mur-
gatroyd faţă de o asem enea neobrăzare de neconceput şi de
neîngăduit, faţa ei durdulie şi roşie înnegurîndu-se de
îngrijorare şi de panică. Doar atunci şi-a dat Em m a seama

199
de anvergura planului pe care şi-l propunea şi s-a
cutremurat gîndindu-se la supărarea agresivă a lui Mur-
gatroyd, Ia înjurăturile lui stridente şi la loviturile lui.
Dar doamna Turner nu luase în considerare
încăpăţînarea Emmei şi voinţa ei implacabilă. Aproape ime­
diat, aceste două trăsături biruiră temerile iniţiale ale fetei
şi ea se hotărî ferm, în felul ei tenace şi îndărătnic, să nu se
lase nici înfrîntă, nici abătută de la eforturile de a aduce
puţină uşurare şi rînduială în munca ei. In timp ce asculta cu
nerăbdare interminabila tiradă sforăitoare şi peste măsură
de am eninţătoare a doamnei Turner, Emmei îi trecu prin
gînd, chibzuind acum la rece, că nu îşi putea permite să se
lase descurajată de bucătăreasă, despre care tocmai se con­
vinsese că era o proastă. H o tă rî chiar în acea clipă că sin­
gurul mod de a-şi atinge scopul era să-l încolţească pe
Murgatroyd.
- Mă duc sus să-i arăt planul ăsta al meu doamnei Wain-
right, anunţă. Em ma, cu voce tare şi hotărîtă, afişînd o mină
neînduplecată. O să vedem noi ce are de spus despre toate
astea. Deja de cînd a venit aici, ea a făcut toate meniurile şi
pun pariu că în scurtă vreme o să înceapă să conducă toată
casa asta. Şi era de altfel timpul ca cineva s-o facă! a încheiat
ea sfidătoare şi, du p ă cum s-a dovedit mai tîrziu, de-a d re p ­
tul profetică. Fără să-i m ai-spună o vorbă bucătăresei, s-a
întors şi a pornit în sus, pe scările de la bucătărie, înainte să-
şi piardă curajul, lăsînd-o pe bucătăreasă cu gura căscată în
faţa unei asem enea cutezanţe. Pentru o fracţiune de
secundă, doamna Turner, de obicei guralivă, amuţi, uluită de
această n e a şte p ta tă dem onstraţie de împotrivire
zgomotoasă din p a rte a Emmei.
In cele din urmă, îşi r e c ă p ă tă glasul.
- N-o să cîştigi nimic dacă te duci sus Ia doamna, fato, a
strigat ea cu v e h e m e n ţi, în timp ce Emma continua să urce
scările fără să se uite înapoi. Nu-ţi vezi lungul nasului, fata
mea, şi n-ai să te alegi cu nimic decît că ai să fii dată afară!
continuă ea, în tim p ce uşa se trînti zgomotos în spatele
Emmei, care tăc e a neclintită.
Emma nu-i spusese mai mult de două vorbe Oliviei Wain-
right în scurta săptăm înă de cînd aceasta venise la Fairley şi
se simţea sfioasă şi stîngace cînd bătu la uşa bibliotecii. La

200
invitaţia Oliviei, Emma a intrat în cameră, răm înînd speriată
în pragul uşii, ezitînd, cu pumnii strîns încleştaţi de o parte
şi de alta a corpului, paralizată de o spaimă neaşteptată.
Olivia Wainright stătea aşezată la biroul lui Adam,
ocupîndu-se de socotelile gospodăriei, jalnic de neglijate, pe
care el îi ceruse să le examineze şi de care se ocupase înainte
Murgatroyd. îm brăcată cu o fustă elegantă din serj închis la
culoare şi cu o bluză de dantelă albă, cu guler înalt şi mîneci
triunghiulare, era prototipul eleganţei aristocratice. O broşă
dintr-o camee mare şi încîntătoare îndulcea severitatea
decolteului înalt, iar un şirag lung de perle rozalii lucea
scînteietor pe corsajul din dantelă cu ochiuri mari,
asortîndu-se cu perlele cerceilor din urechi. Părul negru îi
era strîns în sus şi pieptănat în bucle complicate, dîndu-i
feţei un aspect delicat, ca o floare frumoasă pe o tulpină
lungă şi zveltă.
Timorată şi trem urînd, Emma stătea ţintuită locului. Se
uita fix la Olivia, fascinată de frum useţea ei, de farmecul şi
de eleganţa ei rafinată, şi, în timp ce continua să privească
încrem enită de veneraţie, deveni dureros de conştientă de
propria ei rochie albastră, veche şi peticită, şi de şorţuleţul
în dungi, pătat şi învechit. îşi plimbă repede mîinile în josul
fustei m ototolite şi peste şorţul şifonat, încercînd să le
în d repte cutele, dar efortul ei era zadarnic. Se uită în jos la
cizmele ei vechi, cu feţele crăpate şi uzate şi apoi roşi de
jenă, fiind cuprinsă de ruşine pentru prima oară în viaţă. O
ruşine care îi strîngea inima, într-un fel pe care nu-1 mai
cunoscuse înainte, şi care o umplea de cele mai puternice
sentim ente de inferioritate şi de nimicnicie, sim ţăm inte pe
care avea să nu le mai uite cît timp va trăi. Emma ştia că
sărăcia nu este o crimă, chiar dacă lumea o considera astfel,
dar cu toate acestea se simţea vinovată în timp ce şovăia,
copleşită de ruşine, neliniştită şi amuţită, la marginea
covorului luxos, p e deplin conştientă de figura pe care o
făcea. D e ce ar fi trebuit doamna aceasta bogată şi elegantă
să ia în serios ceea ce avea ea de spus? se întrebă ea.
D ar Emma, cu toată inteligenţa şi înţelegerea ei precoce,
nu avea cum şti că Olivia Wainright era o femeie
excepţională, miloasă şi cu suflet mărinimos, care punea
mare p re ţ pe d re p ta te , corectitudine şi compasiune, fiind

201
gata oricînd să-i ajute pe cei merituoşi să devină mai buni,
dacă aceasta le era dorinţa. Şi tot la fel, Emma nu şi-a dat
seama că Olivia nu o privea cu un ochi critic şi batjocoritor
sau cu acea milă ce nu slujeşte decît binefăcătorului conde­
scendent, ci cu o curiozitate enormă şi cu un interes real.
Întrucît fusese p reo c u p a tă de sănătatea şubredă a surorii ei
şi de starea depresivă a lui Adam, nu avusese încă timp să
cerceteze problem ele casnice de la conac. Şi, deşi o rem a r­
case pe micuţa servitoare zburînd. de colo-colo prin casă,
acum avea prima ocazie de a o studia mai îndeaproape. Din
clipa în care Em ma intrase în bibliotecă, Olivia a fost frapată
de înfăţişarea ei plăcută şi delicată, care nu era nicidecum
diminuată sau eclipsată de uniforma urîtă şi de boneta
m urdară care o oripilau de-a dreptul pe Olivia, ai cărei ser­
vitori de acasă erau îm brăcaţi atractiv şi curat, deşi cu haine
modeste şi adecvate activităţii. Întorcîndu-i Emmei privirea
atentă şi fixă, ea observă că faţa şi părul fetei erau scrupulos
de curate şi că p ă re a îngrijită şi curată, în ciuda hainelor
îngrozitoare pe care le purta, iar p entru Olivia lucrul acesta
era lăudabil.
Intre timp, E m m a făcuse un pas şovăielnic înainte. Ciz­
mele îi scîrţiau îngrozitor în liniştea camerei, ceea ce o
umilea şi mai mult, şi se opri, fîstîcită şi complexată, cu o ex­
presie de zăpăceală pe faţă.
Olivia nu a d a t nici o atenţie scîrţîitului, chiar dacă într-
adevăr l-a auzit şi, zîmbind cu blîndeţe, spuse cu o voce
binevoitoare:
- Ce s-a întîm plat? Ai vreo problem ă pe care vrei s-o
discuţi cu mine? în c ă din copilărie, Olivia Wainright fusese
binecuvântată cu o extraordinară capacitate de a face pe
oricine, şi în special pe servitori, să se simtă bine în prezenţa
ei. Este lim pede că această calitate inerentă s-a transmis
Emmei, care se ap ro p ie acum de birou cu mai multă
încredere, rugîndu-se ca cizmele să nu-i scîrţîie din nou. Au
scîrţîit. Emma tre s ă ri şi îşi drese glasul zgomotos, sperînd să
contracareze sunetul. Răm ase în picioare în faţa Oliviei,
înghiţi cu greu, îşi aminti să facă o reverenţă şi spuse cu un
fel de ferm itate plină de tremur:
- Da, am o problem ă, ca să zic aşa, doamnă.
- Mai întîi, spune-m i cum te cheamă, fetiţo, zise Olivia,

202
zîmbindăar,
- Emma, doamnă, spuse Emma, tulburată.
- Ei bine, Emma, ce problem ă ai? Singurul mod prin care
o vom rezolva este vorbind despre ea. Nu-i aşa? întrebă
Olivia.
Emma a încuviinţat, şi cu vocea ap ro a p e şoptită, i-a ex­
plicat care era rutina casnică, principalele dificultăţi ale
acesteia, cît şi propriile ei probleme legate de felul în care
p u tea să le facă faţă din cauza proastei organizări. Olivia a
ascultat răbdătoare, cu un zîmbet cald a şternut pe faţa ei
calmă şi frumoasă şi cu o expresie gînditoare în ochii albaştri
şi luminoşi. Dar, pe măsură ce Emma îşi continua povestirea
plină de necazuri, Olivia începuse să se înfurie pe tăcute, iar
sîngele îi fierbea cînd se gîndea la n e d re p ta te a situaţiei şi la
felul execrabil în care era gospodărită casa cumnatului ei, o
familie cu o anumită poziţie socială şi cu avere enorm ă, unde
nu era permis ca lucrurile să se în ră u tăţească într-un mod
atît de scandalos, după cum părea clar că se întîmplase, şi
asta aproape fără speranţă de îndreptare, după cum auzea
acum.
Cînd Emma termină de vorbit, Olivia o studie cu atenţie,
surprinsă oarecum de vocea dulce şi m elodioasă a fetei şi de
explicaţia ei concisă. A ceasta fusese absolut limpede, în
ciuda vocabularului ei limitat şi a limbajului idiomatic care,
din fericire, nu era atît de dialectal pe cît se aşteptase. Olivia
şi-a dat seama din instinct că fata nu exagera şi nici nu
înflorea lucrurile, înţelegînd că ascultase un m artor veridic
al îm prejurărilor care predom inau la conac, şi era şocată.
- Emma, adică vrei să-mi spui că în m om entul de faţă tu
eşti singura servitoare angajată în casa asta? a întrebat
Olivia.
- Ah, nu, nu chiar, doamnă, a răspuns Em m a repede. Mai
este o fată care o ajută uneori pe bucătăreasă. Şi Polly. Dar
ea se simte încă rău, cum am zis mai înainte. Ea este, de fapt,
jupîneasa.
- Şi de cînd Polly s-a îmbolnăvit, tu ai făcut singură şi
tre a b a lui Polly şi pe"a ta? Ai făcut curăţenie în toată casa şi
ai avut grijă şi de doamna Airley? E adevărat, Emma?
- Da, doamnă, spuse Emma, frecîndu-şi picioarele
nervoasă.

203
 - Am înţeles, ripostă Olivia calm, simţindu-se şi mai
indignată. Olivia Wainright era obişnuită cu ordinea şi
liniştea din propriile ei case, şi fiind un administrator
capabil şi competent al casei ei de la Londra, al domeniului
de la ţară şi al propriilor ei afaceri, nu era anormal că
rămăsese uluită de absurditatea situaţiei de la Fairley.
- De neiertat şi din cale afară de ridicol, m urm ură Olivia,
ca pentru ea însăşi, îndreptîndu-se în scaun.
Inţelegînd greşit aceste cuvinte şi descoperind nuanţa de
supărare strecurată în tonul Oliviei Wainright, Emma se
alarmă.
- Nu încerc să scap de ceea ce am de făcut, doamnă,
spuse Emma, fiindu-i teamă că ar putea fi concediată pentru
îndrăzneala şi im pertinenţa ei, care în mod clar ar fi putut fi
luate drept eschivare. Pe mine nu mă sperie munca grea, eu
nu sînt aşa! Este doar faptul că Murgatroyd a gîndit... a
gîndit totul prost* doamnă.
- Aşa s-ar părea, din ceea ce-mi spui,'E m m a, răspunse
Olivia, stăruindu-i în priviri aceeaşi expresie gînditoare.
Emma o privi cu precauţie şi, încurajată de înfăţişarea în
a p a re n ţă calmă a femeii, scoase în cele din urmă bucata
m ototolită de hîrtie şi o netezi.
- Am făcut aici planul ăsta, doamnă. Să vedeţi, oricum,
cred că îmi va fi mai uşor să-mi fac treburile aşa. L-am aran­
jat cum e mai bine. Emma păşi mai aproape de birou şi îi
înmînă Oliviei hîrtia. în acest timp, Olivia rem arcă mîinile
fetei, cumplit de crăpate şi de inflamate, şi se înspăimîntă.
Se uită cu atenţie la figura gravă care aştepta în faţa ei şi
văzu petele întunecate de sub ochii enormi, observă cum îi
atîrnau de oboseală umerii d u rero s de subţiri şi fu atît de
neaşteptat de înduioşată, încît inima i se frînse de cea mai
sinceră mîhnire. Olivia fu cuprinsă de un sentiment brusc de
ruşine pentru Adam, chiar dacă era pe deplin sigură că el nu
avea cunoştinţă de aceste fapte. Oftă şi se uită în jos la
bucata de hîrtie mîzgălită. Olivia o cercetă cu atenţie şi fu
iar uimită şi impresionată. Fata era indiscutabil peste
inteligenţa medie şi nu încăpea nici o 'd isc u ţie că avea un
mod de a gîndi eficace şi practic. Treburile uzuale ale
gospodăriei fuseseră aranjate cu precizie, iar pentru Olivia
fu limpede că nici ea nu ar fi putut să le aducă vreo

204
îmbunătăţire. ,
- Ei bine, Emma, înţeleg exact ce vrei. D upă cum se vede,
te-ai gîndit mult la acest orar şi trebuie să te felicit. Trebuie,
într-adevăr,
- V reţi să spuneţi că sînteţi de părere că este mai.,, mai
bine cum zic eu? întrebă Emma, uşurată şi destul de
îmbărbătată. '
- Cred că vrei să spui „mai eficient“ , Em m a,. răspunse
Olivia, ascunzîndu-şi un zîmbet. Cred că ar trebui să aplicăm
imediat orarul tău, Emma. Eu îl aprob fără discuţie şi sînt
convinsă că şi Murgatroyd îşi va da seama de rostul orarului,
spuse ea, pronunţînd cu răceală numele majordomului.
Observînd expresia de îngrijorare ce pîlpîia în ochii Emmei,
mai adăugă într-un fel liniştitor:
- Chiar eu am să vorbesc cu el despre asta. O să-i dau
instrucţiuni, de asemenea, să mai angajeze o fată din sat să
te ajute la treaba mai grea. în ciuda orarului tău atît de p r a c ­
tic, tot îţi va fi greu să faci faţă de una singură.
- Da, doamnă. Vă mulţumesc, doamnă, spuse Emma,
făcînd o mică reverenţă şi zîmbind pentru prima dată de
atîtea zile.
- Bine, atunci dă-i drumul, Emma. Şi te rog spune-i lui
Murgatroyd că vreau să-l văd. Imediat, spuse Olivia.
- Da, doamnă. Vă rog, doam nă, îmi daţi planul înapoi?
Vreau să zic, orarul meu. Ca să ştiu ce am de făcut.
Olivia îşi ascunse un alt zîmbet.
- Desigur. Ia-1. Bine că mi-am adus aminte, Emma, asta-i
singurja uniformă pe care o ai? întrebă Olivia.
Emma se înroşi şi îşi muşcă buza, uitîndu-se înspăimîn-
tată şi foarte jen a tă la rochia boţită şi la şorţuleţ.
- Da, doamnă. Adică, pentru iarnă. Am una de bumbac
pentru vară, îngăimă Emma, stingherită.
- Trebuie să în d re p tă m de în d a tă situ a ţia . D acă îmi
spui ce m ărim e p o rţi, o să mă ocup eu de asta, cînd mă duc
la L e e d s, mai încolo, să p tă m în a asta, d e c la ră Olivia, şi a
adăugat: O să-ţi cu m p ă r cîteva uniform e, de iarnă şi de
vară, Em m a. U n a din fiecare, pu r şi simplu, nu este de
ajuns.
- Ooo! M ulţumesc, doamnă, m ulţumesc din tot sufletul!
strigă Emma. Un gînd îi veni în minte şi spuse plină de

205
respect: Y^ rog să mă.iertaţi* doamnă^Wşiiiţţight, coni,ţă-, dsa r;
aş putea ,să'mi le fac singur^,, dacă aş avea imaterial. Mămică;
mfa învăţat iă cos, eum.uUise poate mai bine.
- Dă? Mxcelent. Am să-i cer stăpînului cîteva bucăţi de
stofă de Ia fabrică şi am să cumpăr bumbacul pentru unifor­
mele de vară de la Leeds. Du-te acum, Emma, şi apropo, să,
ştii că sînt bucuroasă că ai,venit la mine cu.problemele tale.
întotdeauna trebuie să faci aşa, atîta vreme cît am să stau la
Fairley.
- Da, doamnă. Vă mulţumesc, doamnă. Şi o să vin la
dumneavoastră, dacă altceva mă mai necăjeşte, promise
Emma. Făcu o mică reverenţă şi ieşi în grabă din bibliotecă,
ţinîndu-şi strîns orarul în mînă, de parcă ar fi fost bijuteriile
coroanei. Nu văzu expresia de compasiune amestecată cu
adm iraţie de pe faţa Oliviei Wainright; nici nu şi-a dat seama
că pusese în mişcare un lanţ de evenimente care aveau să
schimbe viaţa tuturor în conacul Fairley.
Nu a fost nici un tărăboi urît sau vreo ceartă la bucătărie
legată de nemaiîntîlnita manifestare de independenţă a
Emmei. Murgatroyd a ignorat-o cu abilitate, fiindcă se
potrivea de minune propriului său scop. De fapt, el dădea
prea puţină atenţie activităţilor Emmei, iar Emma ştia că
acest lucru se datora faptului că el era prea preocupat de a-şi
păstra propria poziţie în gospodărie pentru a-i mai păsa şi
de ea. Acum, cînd intrase sub privirea vulturească a doamnei
Wainright, Murgatroyd trebuia să-şi supravegheze mişcările
şi nu încăpea îndoială că tot ceea ce aceasta îi spusese fusese
eficace. Observîndu-1 cu coada ochiului, în timp ce acesta o
zbughea de colo-colo, se apleca şi freca, şi îşi făcea de astă
dată partea lui de treabă. în gospodărie, Em ma zîmbea
adesea în sinea ei, iar în surîsul care îi lumina o clipă faţa
tînără era atîta ironie cît ş io d ic ă r ir e de mulţumire de sine.
Emma începuse şă priceapă că M urgatroyd îşi găsise egalul
în perşoaua,,6liviei Wainright. în ciuda aerului binevoitor al
acesteia,. Emma ştia că sub atitudinea ei amabilă se ascunde
o.voinţă;puternică şi o fire exigentă, dar dreaptă.
. Totuşi, pe măsură ce treceau săptămînile, orarul şi felul
rigid în care Emma îl respecta începuseră să o amuze pe
bucătăreasă, care dăduse de multă vrem e,uitării obiecţiile
avute. Niciodată nu mai văzuse aşa ceva î d toţi anii ei de ser­

206
viciu. Lucrul acesta o făcea să izbucnească în hphote d e rîs
zgomotoase, dar pline de bunătate. Se bătea cu palmele
peste coapsele care se legănau, clătina din cap şi spunea
printre hohote explozive d e voie bună:
- Da, fetit o-, eşti în tr -o u r e c h e .a s ta 'e .G in e -a mai pom enit
un orar la sînge, altundeva decît Ia gară. Iar tu ai Juat-o în
serios, a s t a ai făcut, Emma, iubito. Şi alergi prin casa asta ca
şi cum diavolul te-ar fugări, şi te speteşti .muncind. Cu ce^ai
să te alegi, cînd totul o să fie gata? Să-ţi spun ceva<şi să ţii
minte vorbele mele, drăguţă. Cu cit faci mai mult în viaţă, cu
atît mai puţin se ţine cont de tine. Da, da, ştiu eu asta bine.
La aceste izbucniri aspre, dar joviale, Emma se uita cu
ochii mari la bucătăreasă, dar nu spunea nimic. Nu avea timp
să-i explice motivele ei. Pentru Emma, timpul însemna acum
bani şi nu vroia să-şi irosească timpul preţios stînd la taclale.
Şi, oricum, Em ma era convinsă că bucătăreasa nu ar
înţelege. Cum ar putea aceasta să-şi dea seama că orarul era,
într-un anumit sens, un fel de protecţie pentru ea? Ii dădea
posibilitatea să muncească mai eficient şi mai ordonat. Putea
să uşureze povara muncii, îm părţind-o pe mai multe zile, şi
să-şi păstreze astfel puterile. Şi apoi, datorită acestui lucru,
Emma putea să fure puţin timp pentru ea iar acest timp furat
îi era de o im portanţă vitală. în cîteva după-amieze pe
săptăm înă şi ap ro a p e în fiecare seară, se retrăgea în camera
ei din m ansardă şi lucra la rochiile şi la celelalte haine pe
care le transform a şi le recondiţiona pentru doamna Wain-
right şi doam na Fairley. Pentru munca aceasta era plătită
separat, la insistenţele doamnei Wainright, şi cutiuţa ei de
tutun, în care ţinea şilingii şi mărunţişul, se umplea încetul
cu încetul. Nimic nu va p utea s-o împiedice să strîngă aceşti
bani, averea ei secretă, chiar dacă trebuia uneori să dea
peste cap cîteva din treburile casnice, pentru a-şi face timp
de cusut. Cu o h o tărîre neabătută, cosea sîrguincios în plină
noapte, la lumina a trei luminări, şi o înţepau ochii, i se in­
flamau vîrfurile degetelor şi o dureau umerii, stînd aplecată
peste toaletele lucrate cu migală, bluzele, fustele, rochiile şi
lenjeria fină şi făcînd cu acul cusături alese. Căci banii pe
care îi cîştiga din cusut erau adunaţi, deosebit de metodic şi
cu sfinţenie, p e n tru a finanţa Planul Emmei, care în mintea
ei era scris în to td eau n a cu P mare.

207
 Bucătăreasa ştia că Emma cosea, dar nu avea habar şi de
orele tîrzii, iar dacă ar fi aflat, s-ar fi necăjit, pentru că ţinea
la fată şi îi vroia binele. Astfel că Emma nu a pus-o la curent
nici cu acest lucru, preferind să păstreze tăcerea.
Deşi doamna Turner era o femeie înzestrată cu o anumită
perspicacitate nativă, nu era dotată totuşi cu prea multă
inteligenţă ori percepere şi nu înţelegea cîtuşi de puţin firea
Emmei. Nu avea nici clarviziunea necesară de a-şi da seama
că fata îşi manifestă prim a licărire tinerească a unei
uimitoare capacităţi de organizare, care avea să se
dovedească formidabilă; sau că punctualitatea, hărnicia şi
implacabila ei eficacitate e ra u primele semne exterioare ale
unei imense auto-discipline cît şi ale ambiţiei, care avea să ia
proporţii colosale, dovedindu-se a fi însăşi temelia suc­
cesului ei de mai tîrziu.
In acest moment de viaţă, cu siguranţă că nici Emma nu
înţelegea lucrul acesta, iar viitorul ei se părea ceva
îndepărtat în timp ce îşi amintea de întîmplările ultimelor
cîteva luni, ocupîndu-se de foc. Oftă uşor. Au fost zile
proaste, atunci, dar acum au trecut. Faţa i se lumină vizibil.
Lucrurile s-au îm bunătăţit. O rarul funcţiona de minune, iar
viaţa ei era cu mult mai uşoară. Doamna Wainright se ţinuse
de cuvînt şi angajase o altă fată, Annie Stead, din sat, pe care
Emma o pregătea cu răbdare, şi uneori în gura mare, pentru
a deveni o servitoare care să-i fie de ajutor. Treburile zilnice
din gospodărie m ergeau strună, ca un ceasornic, atît de bine
încît totul părea o minune pentru care Emma se ruga să nu se
sfîrşească. D ar în afară de asta şi de o mare im portanţă era
faptul că doamna Wainright îi mărise Emmei salariul cu doi
şilingi pe săptămînă, ceea ce însemna o completare
binevenită la venitul familiei.
Emma ridică un buştean mare, cu cleştele, şi îi dădu
drumul pe focul care ardea acum iute, dogorind atît de tare,
încît Emma se îmbujorase la faţă de căldură. Se ridică, îşi
netezi şorţuleţul, îşi aranjă boneta cochetă, îşi îndreptă
manşetele, fiindcă se m îndrea nemaipomenit de mult cu
înfăţişarea ei, de cînd -Blackie îi spusese că arăta
„ a trăgătoare“ şi că era cea mai frumuşică fetişcană din tot
ţinutul Yorkshire. A runcă o privire de jur împrejurul
salonaşului şi se încruntă. Furtuna încetase la fel de brusc

208
cum începuse, dar cerul mai era încă înnorat şi umplea
camera de umbre lugubre. M ereu e atît de întunecos aici, îşi
spuse ea; şi aprinse lămpile de pe mesele negre lăcuite, în
stil chinezesc, care flancau şemineul. Camera fu imediat
inundată de o lumină mai puternică, caldă şi strălucitoare,
care contracara atm osfera mohorîtă şi răceala produse de
prep o n d e re n ţa ornam entelor albastre.
Em ma păşi înapoi şi âe uită la cămin, cu capul aplecat
într-o parte şi cu ochii gînditori, evaluînd obiectele aliniate
de-a lungul poliţei de marm ură. O pereche de sfeşnice de a r ­
gint, o splendoare de piese din perioada georgiană, în care
erau puse luminări albe, un ceas de porţelan; cu lucrătură
fină, ţinut în labe de doi lei aşezaţi de o parte şi de alta şi
ridicaţi pe picioarele din spate, şi care răsuna armonios, ca
un clopoţel de argint, la fiecare jum ătate de oră, şi nişte
statuete de D resda, înfăţişînd o doamnă şi un gentleman,
îmbrăcaţi după m oda veche. De una sigură, Em ma rearan-
jase toate aceste obiecte mai armonios, aşa cum făcuse cu
multe alte piese în celelalte părţi ale încăperii. Cîteodată,
era grozav de ten ta tă să ascundă jum ătate din vechituri în
diferite dulapuri şi sertare, de vreme ce le considera de
prisos, dar nu îndrăznea să meargă atît de departe. Din cînd
în cînd, se mira de unde îi venise curajul de a regrupa cea
mai m are parte d intre ele, fără să i se mai dea perm isiunea,
nu fiindcă doamna Fairley părea să fi observat ceva, sau
oricine altcineva, în această privinţă. încă mai contem pla
căminul, felicitîndu-se p entru efectul atractiv pe care îl
crease, cînd un foşnet uşor îi atrase atenţia. Întorcîndu-se
rapid, o văzu pe A dele Fairley stînd în pragul uşii de la d o r­
mitorul alăturat.
- Oh, doam na Fairley! Bună dimineaţa, coniţă, spuse
Emma, făcînd o reverenţă. Deşi stăpînul îi spusese cu mai
multe săptăm îni în urmă să nu facă reverenţe în faţa lui,
fiindcă lucrul acesta îl deranja, Emma se simţea obligată să
le facă în p rez e n ţa stăpînei şi a doamnei Wainright.
- Adele înclină capul şi zîmbi fără putere, iar apoi păru
că se leagănă şi se clatină, de parcă ar fi fost bolnavă, şi se
prinse cu mîinile de tocul uşii, sprijinindu-se şi închizînd
ochii.
Em m a se năpusti prin cameră lîngă ea.

209
 - Doamnă Fairley, vă simţiţi bine? Vă este rău? se
interesă Emraa cu solicitudine, luînd-o de braţ.
A dele deschise ochii.
- Am simţit o sfîrşeală,-pentru o secundă. D ar nuri nimic.
N-am dormit p re a bine. -■
Em ma o privi cu atenţie, îngustîndu^şi puţin ochii.
Doam na Fairley era mai palidă decît oricînd, iar păruj ei, de
pbicei atît de frumos aranjat; era nepieptănat şi despletit,
ceea ce era un lucru neobişnuit. Emma observă că Adele
avea ochii roşii şi umflaţi.
- Veniţi lingă foc şi încălziţi-vă, doamnă, şi beţi un pic de
ceai fierbinte, spuse Emma, înţelegătoare, şi o conduse cu
ferm itate prin cameră. Clătinîndu-se şi sprijinindu-se cu
toată greutatea pe Emma, Adele se lăsă tîrîtă prin cameră,
într-un nor de parfum de iasomie ce fu pentru o clipă
copleşitor, halatul argintiu atîrnîndu-i moale, la spate.
Emma o instală în fotoliu, o privi cu nelinişte şi spuse cu
vervă:
- V-am făcut ouă jumări, în dim ineaţa asta, doamnă Fair­
ley. Ştiu că vă plac, şi-am observat că n-aţi prea mîncat
aseară. în timp ce vorbea, luă capacul de pe farfuria de a r­
gint şi o împinse în faţă, atrăgîndu-i stăpînei atenţia asupra
ei.
A dele Fairley îşi luă privirea fixă şi pierdută de la foc.şi
se uită fără interes la ouă, cu o expresie absentă pe faţa
palidă ca de moarte.
- Mulţumesc, Polly, spuse ea, iar vocea îi era apatică şi
lipsită de orice em oţie. îşi ridică încet capul şi făcu ochii
mari la Emma cu o expresie de nedum erire pe faţă. Clipi din
ochi zăpăcită şi clătină din cap.
- Vai, tu erai, Em m a. Am uitat, bineînţeles, că Polly e
bolnavă. Se simte cumva mai bine? Cînd se întoarce la lucru?
Em m a rămase atît de descum pănită de aceste vorbe, încît
fără să vrea făcu un pas înapoi şi se holbă la Adele, nevenin-
du-i să-şi creadă ochilor, cu mîna încrem enită în aer, ţinînd
capacul de argint. Încercînd să-şi ascundă tulburarea, trînti
capacul la loc pe farfurie, cu un zăngănit zgomotos şi îşi
drese nervos glasul. Şi apoi spuse cu un trem ur în voce:
- Dar, doamnă Fairley, nu vă aduceţi aminte? Se opri,
sim ţind un nod în gît, şi continuă, trem urînd:

210
 . - Polly.. a... Pollv a... Şe opri di^i iipu şi appllăsgişărjcscape
cu repeziciune: Polly a murit, doam nă Fairley, ŞTa p r ă p ă d i t :
săptămîna trecută- şi au îngropat-o joi... Vocs&ei;;. a tît de
joasă acum, încît e ra a proape o şoaptă, se pierdu,;în timp ce
Emma se uita ţintă la Adele, cu o nelinişte tot mai mare.
Adele Fairley îşi- trecu mina- peste frunte, cu un aer
obosit, şi îşi acoperi ochii, iar apoi, după o clipă, se strădui
să se uite drept la Emma:
- Da, Emma, îmi amintesc. lartă-m ă. Ştii, durerile astea
de cap. Sînt de-a dreptul înfiorătoare şi mă istovesc din cale
afară. Mă tem că uneori mi se întîmplă să cam uit. Oh,
Doamne! Da, biata Polly. E ra atît de tînără. Chipul Adelei,
doar pentru scurt timp lucid, deveni opac, iar ea se întoarse
în transă spre foc.
Emma, care se obişnuise cu neatenţia cronică a Adelei,
fu totuşi îngrozită de acest gol de memorie, care i se părea
şocant şi de neiertat. Cum a ptitut doamna Fairley să uite de
m oartea cuiva, atît de re p e d e şi, după cît se părea, cu atîta
uşurinţă? se întrebă Emma, înspăimîntâtă. Mai ales fiind
vorba de Polly, care trudise ca o roabă pentru ea, timp de
cinci ani, şi care îi fusese devotată. Pînă în acea clipă, Emma
reuşise în cele mai multe cazuri, să găsească scuze
indiferenţei nechibzuite a Adelei faţă de vieţile necăjite ale
celorlalţi, punînd aceasta pe seama traiului ei răsfăţat şi a
concepţiei sale nerealiste şi chiar copilăreşti despre lume.
Dar îi venea greu să treacă cu vederea acest incident. Emma
nu încercă să-şi ascundă expresia dispreţuitoare ce i se
strecură pe faţă,, iar buzele i se strînseră, formînd o linie
aspră şi neînduplecată. Păi atunci, nu se deosebeşte cu nimic
de ceilalţi, gîndi ea dezaprobator^ Bogaţii sînt toţi la fel,
Emma se uită la Adele care privea încrem enită şi cu atîta
nepăsare Ia foc şi se simţi indignată şi totodată dezgustată,
vepindu-i în minte gîndul că A dele nu era doar superficială
şi egoistă, ci şi fără inimă. D u p ă p ă re re a Emmei, nici măcar
blîndeţea A d e le i nu mai p ă re a o tră să tu ră salvatoare. Dar
după cîteva clipe, Emma îşi înfrînse mînia, stăpînind-o cu o
hotărîre de fier pînă ce o - aduse în cele din urmă la o
supunere parţială, fiindcă ştia că-şi făcea nervi degeaba.
Emma mai înţelese şi că era ridicol să-ţi pierzi prea mult
timp gîndindu-te la firea oam enilor avuţi. La ce i-ar putea

211
duce pînă la urmă lucrul acesta pe cei de teapa ei? Ce-ar
realiza? Nimic! Şi nici nu-şi putea permite să-şi piardă tim ­
pul preţios, încercînd să-i înţeleagă pe cei bogaţi, ale căror
obiceiuri i se păreau atît de misterioase,.Timpul şi energia îi
trebuiau pentru a le uşura situaţia mămicăi şi tăticului ei, şi
lui Frankie, care abia scăpase de tuşea convulsivă.
Emma începu să-şi facă de lucru în jurul mesei de ceai în
stil Regina Ana, ascunzîndu-ş'i sentimentele sub o aparenţă
de eficacitate şi, recăpătîndu-şi obişnuita ştăpînire de sine,
chipul îi rămase atît de impenetrabil de parcă ar fi fost de
piatră. Dar, în timp’ ce turna ceaiul, ungea cu unt pîinea
prăjită şi servea ouăle, Emmei îi stăruia în mînte chipul lui
Polly, sfîşietor de ofilit, cu ochii negri, arzînd de febră în o r­
bitele adîncite, şi inima i se strînse de o tristeţe cumplită, iar
mila pe care o simţise faţă de Adele, cu puţin timp înainte,
dispăru.
- Mîncaţi asta pînă nu se răceşte, doamnă Fairley, spuse
Emma cu asprime.
Adele privi în sus spre Emma, cu ochii ei argintii, şi zîmbi
pierdută, cu surîsul acela duios care îi lumina faţa, ca şi cum
conversaţia despre Polly nici nu avusese loc. Pe faţă i se
aşternuse calmul, iar ochii îi erau senini şi pătrunzători.
- Mulţumesc, Emma. Mi-e puţin foame. Şi trebuie să
recunosc că ai multă g-rijă de mine. Sorbi din ceai şi continuă
să sporovăiască: Cum se mai simte mama ta, Emma?
Continuă să se însănătoşească?
Transform area Adelei fusese atît de bruscă şi de
incredibilă, încît Emma căscă ochii de mirare, privind-o. Iar
apoi, spuse grăbită:
- Da, coniţă, mulţumesc. Nu se mai simte nici pe jum ătate
atît de rău ca înainte, cu atît mai mult cu cît vremea s-a mai
îm buntăţit iar pentru tăticu’ este mai uşor acum, de cînd
lucrează aici, la fabrica dumneavoastră.
Adele înclină capul.
- Ouăle sînt bune, Emma, spuse ea, luînd o înghiţitură cu
furculiţa.
Em ma pricepu că scurtul interval de conversaţie
prietenoasă se sfîrşise şi băgă mîna în buzunar să caute
meniul pentru prînz, pe care i-1 dăduse bucătăreasa. Deşi
Adele renunţase de multă vreme să mai conducă treburile

212
gospodăriei, lăsîndu-le în seama lui M urgatroyd, iar mai nou
în sarcina surorii ei, bucătăreasa continua cu perseverenţă
să-i trimită zilnic meniurile sus să le aprobe. Doam na
Turner fusese în slujba Adelei d e c în d aceasta venise la Fair-
Iey, ca mireasă a lui Adam, şi continua să rămînă
respectuoasă faţă de Adele, neadm îţînd nici un amestec în
acest ritual al meniurilor, netemîndti-se să afirme că după
mintea ei, tot doamna Fairley era stăpîna conacului Fairley,
şi nimeni altcineva. Şi astfel, o tra ta ca atare, cu cea mai
profundă consideraţie şi cel mai adînc respect. Nu-i trecuse
nicicînd prin minte credincioasei doamne Turner că Adele
acorda prea puţină atenţie meniurilor, şi nu părea să o
deranjeze nici faptul că nu prim ea niciodată vreun comen^
tariu la acestea, favorabil sau altcumva.
Emma scoase meniul din buzunar şi i-1 întinse Adelei.
- Bucătăreasa zice că vă roagă şă vă uitaţi peste meniul
ăsta pentru prînz, doamnă Fairley, zise ea.
Adele se strîmbă puţin şi rîse uşor.
- Nu-mi pot bate capul cu aşa ceva în dim ineaţa aceasta,
Emma. Ştii prea bine că am toată încrederea în capacitatea
doamnei Hardcastle de a întocmi meniuri potrivite, ceea ce
izbuteşte întotdeauna. Sînt sigură că ziua de azi nu este o
excepţie.
Emma se foi neliniştită de pe un picior pe altul, cu hîrtia
tremurîndu-i în mînă. îi aruncă Adelei o privire curioasă. Ce
se întîmplă cu doamna Fairley? se întrebă ea,-bătîndu-i inima
exagerat de tare. în dim ineaţa aceasta se simte mai rău decît
oricînd. Emma îşi muşcă buza, venindu-i în minte un gînd
cumplit de tulburător. Dacă doamna Fairley are ceva lă cap?
Nu-i trecuse prin minte înainte că oamnii bogaţi s-ar putea
scrînti. întotdeauna îşi închipui că această afecţiune
cumplită era prerogativa celor săraci, dar probabil că se
înşela. Iar doamna Fairley se purta atît de ciudat, că era de
ajuns ca oricine să se îndoiască. Mai întîi, uitase că Polly a
murit, iar acum vorbea despre doamna H ardcastle ca şi cum
nu ar fi ştiut că fusese schimbată din funcţia de menajeră, cu
cîteva săptămîni în urmă.
Emma şovăia, neştiind cum să-i răspundă. S-ar fi putut ca
doamna Fairley să se simtă ofensată dacă Emma ar fi con­
tinuat să facă aluzie la lipsa ei de memorie. Aşa că spuse

213
încetişor, alegîndu-şi cu grijă cuvintele:
- Nu v-am spus mai înainte, doam nă Fairley, că doamna
Hardcastle a plecat? Trebuie că mi-a scăpat din vedere. S-a
întîmplat cînd vă sim ţeaţi rău în pat. Doam na Wainright â
dat-o afară. A spus că doamna H ardcastle avea prostul
obicei de a-şi lua liber cînd nu era zi de odihnă.
Adele privea ţintă în jos la tava cu micul dejun.
Bineînţeles! Olivia o trimisese pe H ardcastle la plimbare
într-o criză de nemulţum ire. Olivia stătuse aici, exact în
camera asta şi îi spusese că o concediase pe H ardcastle. O
scosese din fire îndrăzneala surorii ei, dar nu fusese în stare
să-i contramandeze ordinele. Era prea bolnavă, iar Aaam
oricum o susţine cu totul pe Olivia, şi ar fi fost inutil să li se
opună. Acum trebuie să se supravegheze. Să fie mai atentă la
lucrurile pe care le spune, chiar şi Emmei, altfel s-ar putea
ca fata să intre la bănuieli în ceea ce o priveşte, aşa cum s-a
întîmplat cu Olivia şi Adam. Da, trebuie să fie mai atentă.
Ridicîndu-şi capul, zîmbi prietenoasă, chipul ei fiind însăşi
întruchiparea nevinovăţiei.
Adele avea o şiretenie abilă şi neobişnuită. Avea strania
capacitate de a disimula şi de a-şi ascunde slăbiciunile
bizare atunci cînd vroia, strecurîndu-se cu uşurinţă în
spatele unei faţade ce simula raţiunea, iar com portarea ei
putea părea uneori foarte normală, aşa cum se întîmpla şi
acum.
- Poate că mi-ai spus, Emma. Ştiu că doamna Wainright
mi-a vorbit despre asta. D ar pe atunci eram foarte bolnavă şi
atît de îngrijorată de conaşul Edwin, şi după cum se vede mi
mi-a rămas în minte. Ei bine, să nu ne mai facem griji despre
asta acum. Ia dă-mi să văd meniul. întinse mîna şi luă hîrtia.
Aruncă în fugă o privire peste ea, ca de obicei, şi i-o dădu
Emmei înapoi.
- Excelent! Un ospăţ regesc, aş putea spune, declară
Adele zîmbind. Şi, de astă dată, adăugă: Transmite-i
bucătăresei complimentele mele şi spune-i că s-a întrecut pe
sine, Emma.
- Da, doamnă, spuse Emma, punînd la loc meniul în
buzunar şi, plină de tact, nu-şi mai bătu capul să sublinieze
că nu bucătăreasa întocmise lista de bucate, ci Olivia Wain­
right. Poftiţi ziarul, doamnă Fairley, continuă Emma, dîndu-i-1

214
stăpînei. Acum, mă duc să fac ordine în dorm itor, încheie ea,
făcînd o mică reverenţă.
- Mulţumesc, Emma. Şi cînd termini, poţi să-mi
pregăteşti baia, să mă pot spăla şi îmbrăca du p ă micul dejun.
- Da, doamnă, zise Emma, şi pătrunse grăbită în do r­
mitor.
Emma îşi înăbuşi un strigăt de uimire cînd intră în
cameră şi văzu toate hainele pe care Adele le scosese din
dulap împrăştiate alandala pe jos, în m orm ane dezordonate,
îşi încleştă mîna peste gură, înspăimîntată, şi rămase ţintuită
locului, holbîndu-se la rochiile, mantiile şi costumele de gală
şi la celelalte haine elegante aruncate talmeş-b'almeş. Ce-o fi
apucat-o? bolborosi ea în şoaptă, căscînd gura neîn­
crezătoare la haine, iar apoi mai adăugă în gînd: Se prea
poate să nu aibă nimic, dar se poartă de p arcă ar fi scrîntită
de-a binelea, zău aşa! în timp ce păşea cu grijă în jurul
hainelor, din cauza unui sentiment de furie am estecată cu o
puternică frustrare, simţi un ghem în stomac. îşi dădu seama
furioasă că îi va lua ceva timp să pună hainele în ordine şi să
le aşeze înapoi în dulap, Ia fel de îngrijit ca înainte. O rarul ei
va fi acum cu adevărat distrus! Metodic, începu să le ridice
de pe jos, punînd fiecare haină pe un um eraş şi aşezînd-o în
dulap, lucrînd cu spor şi cu repeziciunea ei obişnuită,
străduindu-se din răsputeri să economisească cît mai mult
posibil din timpul ei preţios.
în acest timp, Adele continuă să ciugulească delicat din
micul dejun şi, după cîteva îmbucături, împinse farfuria mai
încolo, scîrbită de mîncare. Scutură din cap cu putere, într-o
parte şi în alta, ca şi cum ar fi vrut să-l curăţe de
păienjenişuri. Şi pe cînd făcea asta, îşi spuse că trebuie să
încerce să fie mai prudentă şi să înceteze să tot viseze veşnic
cu ochii deschişi; altfel nu se va mai rep u n e niciodată în
drepturile ei de stăpînă a casei. O să sune mai tîrziu să-l
cheme pe Murgatroyd, care cel puţin îi recunoştea
autoritatea, şi o să-i ceară să-i aducă whisky-ul.
Se auzi o bătaie puternică în uşă şi.aceasta se deschise
brusc, oarecum cu brutalitate. Absorbită în m editaţiile ei
despre majordom, Adele aproape că se aşte p ta să-l vadă pe
M urgatroyd stînd acolo şi, deschizînd ochii, se aşeză frumos,
se întoarse spre uşă şi zîmbi duios, gata să-l salute. A fost

215
aşadar uimită să dea de privirea rece şi gînditoare a soţului
ei. Surîsul îi îngheţă, iar ea înţepeni pe scaun. Adam venea
arareori la ea în cameră.
Acesta observă reacţia ei speriată şi, deşi lucrul acesta îl
îngrozea, înţelept, îl trecu totuşi cu vederea.
- Bună dimineaţa, Adele. Sper că ai dormit bine, spuse el.
Adele îl privi cu atenţie, plină de duşmănie şi de un
resentim ent virulent. în actuala ei stare de spirit tulburată, o
dominau sentimentele de teamă şi de îndoială şi privea tot
ceea ce el spunea sau făcea cu o neîncredere nejustificată.
Prin urmare, deveni rezervată faţă de el. în cele din urmă,
Adele vorbi.
- Nu, n-am dormit prea bine, spuse ea cu răceală.
- îmi pare rău de ce aud, draga mea. Poate ai să te poţi
odihni după-amiază, îi sugeră el cu blîndeţe.
- Poate, rosti Adele, privindu-1 stupefiată şi cu o anumită
panică, întrebîndu-se care fusese motivul care îi grăbise
această vizită neaşteptată.
Adam stătea în continuare în cadrul uşii, rezemîndu-se
de ea cu obişnuita lui eleganţă înnăscută. Nu trecuse pragul
acestei încăperi de zece ani buni şi nu avea nici o intenţie să
o mai facă vreodată. Cam era l-a înspăimîntat întotdeauna şi
l-a deranjat, cu harababura din ea, cu albastrul glacial,
rafinam entul şi feminitatea ei covîrşitoare. Acum îl scîrbea.
De cîteva timp, Adam suporta greu conversaţiile cu
Adele. în to td ea u n a pornea cu cele mai bune intenţii, d a r ea
reuşea invariabil să-l împingă pe calea greşită, iar el se
trezea supărîndu-se pe ea, şi tot mai irascibil. A şadar, era
neră b d ă to r să încheie ceea ce venise să-i spună, cît mai
paşnic şi mai iute posibil, şi de aceea zise repede:
- Adele, vreau să vorbesc cu tine despre Edwin. Se uită la
ea cu precauţie, fiindcă era pe deplin conştient că se lansa
într-o problem ă delicată.
S tătea ţea p ă n ă şi d reaptă pe scaun, cu braţele adunate.
- Ce-i cu el? ţipă ea, căscînd ochii de teamă. Edwin era
preferatul ei şi îl adora.
- Văzînd că o cuprindea paniga, îi spuse cu blîndeţe:
- A r fi timpul să se ducă înapoi la internat, nu crezi? Deşi
trim estrul a ajuns aproape la jum ătate, cred că trebuie să se
întoarcă imediat. Aş vrea ca în urm ătoarele săptămîni să se

216
pună la punct cu învăţătura. Ştii că are multă m aterie de
recuperat. In fond, stă acasă de la Crăciun. Mult prea mult,
după părerea mea.
- Este de-a dreptul ridicol să-l trimiţi înapoi acum, nu are
nici un rost! Poate să se întoarcă după Paşti! strigă Adele, tot
mai tulburată. Se opri şi respiră adînc de cîteva ori ca să se
liniştească. In orice caz, sănătatea lui e încă şubredă. Adam,
adăugă ea, adoptînd un ton mai dulce şi oferindu-i
privilegiul celui mai dulce zîmbet, care nu mai avea însă nici
un efect asupra lui.
- Prostii! îi întoarse el vorba cu fermitate. Se simte foarte
bine. Este un băiat robust şi s-a înzdrăvenit după
pneumonie. II răsfeţi pe Edwin, Adele. Nu e bine pentru el.
Şi oricît de bine intenţionate ar fi motivele tale, îl sufoci. Ar
trebui să stea cu băieţi de vîrsta lui, într-o am bianţă mai
disciplinată şi măi severă. Te porţi cu el de parcă ar fi copil
mic.
- Nu-i adevărat! exclamă Adele defensiv, ridicînd glasul
strident, iar resentimentul ascuns pe care îl avea împotriva
soţului ei se transformă pe dată în ură.
- Adele, nu am nici o intenţie să mă cert cu tine în
legătură cu acest lucru, spuse Adam glacial. Am luat o
hotărîre şi nimic nu mă va convinge să mi-o schimb, cu atît
mai puţin dorinţa ta anormală de a te agăţa de băiat. Am
vorbit şi cu Edwin şi vrea să se întoarcă la şcoală cît mai
curînd posibil.
Adam se uită critic la Adele.
- El măcar înţelege ce rost are asta. Şi trebuie să
recunosc, a fost foarte sîrguincios în aceste condiţii,
încercînd să-şi continue studiile de unul singur. D ar p entru
mine nu-i suficient, Adele. Adam îşi drese glasul,
îmblînzindu-şi tonul. Trebuie să te gîndeşti la Edwin, draga
mea. Ii e dor de şcoală şi de prietenii lui, ceea ce nu e decît
firesc. Şi astfel - Adam şovăi iar apoi continuă, mai liniştit -
şi astfel, am venit să-ţi comunic că intenţionez să-l conduc
eu însumi la Worksop. Mîine.
Adele îşi înăbuşi un ţipăt. Atît de repede, se gîndi ea şi
ochii i se umplură de lacrimi. îşi întoarse capul să n-o vadă
Adam. îi trem ura mîna cînd îşi şterse lacrimile pe furiş.
Adam făcea asta ca să se pună de-a curmezişul dorinţelor ei.

217
Nici vorbă că de dracul lui Edwin. Era gelos că Edwin
prefera să stea acasă cu ea. Ii veni deodată să sară în sus şi să
se repeadă cu mîinile lă el, să-l lovească, să-i spună că, fără
pic de milă, o lipsea de singura persoană care o iubea şi pe
care ea o îndrăgea.
Dar se uită din nou la Adam şi văzu imediat intransigenţa
pecetluită pe chipul lui de o frumuseţe severă şi înţelese
atunci, cu o senzaţie de sfîrşeală, că nu putea realiza nimic
dacă i se împotrivea. Era de neînduplecat.
- Prea bine, Adam, fie cum spui tu, zise Adele, cu vocea
încă trem urată şi încărcată de lacrimi. Şi, adunîndu-şi puţin
puterile, continuă: Dar ţin să ştii că nu sînt de acord cu
această... această... hotărîre ridicolă, pe care ai luat-o, decît
fiindcă spui că şi Edwin şi-a exprimat dorinţa de a se
reîntoarce la şcoală. Deşi nu sînt atît de sigură că el poate să
judece cum se cuvine dacă este apt să se întoarcă atît de
repede. In ceea ce mă priveşte, cred că este absurd, cînd se
apropie jum ătatea trimestrului. Nici n-o să ajungă bine acolo
că se va face vremea să vină acasă. Plimbarea aceasta
încoace şi încolo este epuizantă, în special pentru un băieţel
care a fost atît de bolnav. Cred că eşti foarte aspru cu Edwin.
Efectiv asta cred, Adam.
Adam nu putu rezista impulsului de a riposta caustic:
- Edwin nu mai este un băieţel. Afară de asta, nu vreau să
ajungă un fătălău, Adele, şi aşa se va întîmpla dacă va rămîne
agăţat de fusta mamei. Ai avut întotdeauna tendinţa de a-1
răsfăţa şi alinta, şi e un-miracol că a evoluat atît de frumos.
Pînă acum.
Adele simţi că se sufocă, iar chipul palid i se congestiona
puternic.
- Eşti deosebit de nedrept, Adam. Edwin nu s-a ţinut
niciodată de fusta mea, cum te-ai exprimat atît de grosolan.
Cum ar fi putut s-o facă? L-ai trimis la şcoală cînd avea
doar... Avea vocea atît de em oţionată că nu mai putea con­
tinua, dar după o clipă reluă înlăcrimată: Doar doisprezece
ani. Iar dacă l-am răsfăţat puţin, a fost pur şi simplu fiindcă
e-sensibil, iar G erald l-a luat întotdeauna peste picior.
Adam o privi încremenit, luat prin surprindere, iar apoi
zîmbi sardonic:
- Ei poftim, draga mea, ai mai mult spirit de observaţie

218
decît mi-aş fi putut închipui. îmi pare bine să aflu că îţi dai
seama că Gerald îl necăjeşte continuu şi că se poartă cît se
poate de urîcios cu bietul Edwin. Iată un alt motiv pentru
care vreau să plece din casa asta - să-l îndepărtez de sarcas­
mul fratelui său. Va fi mult mai fericit la şcoală, pînă o să se
facă destul de mare să-i poată ţine piept luî Gerald. Deşi, în
ceea ce mă priveşte, sper că se va ridica peste nivelul aces­
tuia. Fiul nostru cel mare nu-i o odraslă prea minunată,
încheie el mai încet, dar cu un dispreţ suveran.
Remarca aceasta trecu pe lîngă Adele. O expresie de
oboseală i se aşternu pe faţă. Oftă adînc şi îşi trecu mîna
peste frunte. I se învîrtea capul de la o senzaţie tot mai
puternică de g re a ţă şi dorea din tot sufletul ca Adam să
plece şi s-o lase în pace. Efortul acesta de a-şi păstra
cumpătul şi de a p ă re a coerentă îi măcina şi bruma de-
vitalitate ce-i mai răm ăsese. Se simţea vlăguită.
- Atunci, totul e-n ordine, Adam, spuse Adele liniştită,
împotrivindu-se nevoii imperioase de a se retrage în lumea ei
interioară, unde nimic nu o mai putea atinge. Mă doare
capul îngrozitor, se văită ea, şi sînt sigură că mai ai şi alte
chestiuni urgente de care trebuie să te ocupi.
- Da, într-adevăr. O scrută gînditor şi îl cuprinse o
tristeţe ciudată. Cu simpatie în glas, spuse: Sper să te simţi
mai bine, dragă. îm i pare rău că această discuţie ţi-a făcut
rău, dar-ştii prea bine că nu mă gîndesc decît la Edwin.
Considerînd conversaţia încheiată, Adam înclină capul
politicos şi se întoarse să plece. Ceva îl făcu să se oprească şi
să privească înapoi spre ea, încruntîndu-se şi dîndu-şi seama
dintr-o dată de expresia întunecată din ochii ei şi de luciul
sticlos care îi a c o p e re a chipul.
- Presupun că te vei simţi destul de bine încît să ne
onorezi cu p re z e n ţa ta în seara asta la dineu, nu-i aşa? Ştii că
aşteptăm musafiri, spuse Adam. Se îndreptă în scaun,
speriată.
- Diseară!
- Da, diseară. Să nu-mi spui că ai uitat de dineul pe care
Olivia l-a pregătit p e n tru Bruce McGill, fermierul australian
crescător de oi. Ţ i-a vorbit despre asta la începutul
săptămînii, spuse A dam tăios, stăpînindu-şi nervii.
- Dar era vorba d e sîmbătă, Adam. Olivia mi-a spus de

219
sîmbătă. Ştiu perfect. N-aş putea să fac o asemenea greşeală,
strigă ea arţăgoasă.
Ei, ba bine că nu, se gîndi Adăm, şi o privi fix, cu răceală.
- Azi este sîmbătă, Adele.
Tulburată, Adele îşi duse iritată mîna la frunte.
- Bineînţeles. Ce proastă sînt, murmură ea în grabă. Da,
sînt convinsă că o să mă simt destul de bine să pot coborî la
masă.
- Bine. Adam schiţă un zîmbet. Te rog să mă scuzi, Adele.
Trebuie să mă întîlnesc cu Wilson la fabrică, iar după aceea
mă duc la Leeds. Aştept cu nerăbdare să te văd diseară,
draga mea.
- Da, Adam, spuse Adele, şi se rezemă din nou de
speteaza scaunului, simţindu-se sleită şi teribil de speriată la
gîndul de a da ochii cu alţi oameni, mai ales cu un străin.
Adam închise uşa încetişor în urma lui. Era deosebit de
surprins. O bţinuse o realizare majoră, reuşind să-l smulgă
pe Edwin din b raţe le ei lipicioase, cu atît de puţină
împotrivire. Intr-un anumit fel, scurta ei ieşire de nervi
fusese o uşurare p entru el. De obicei, implorările ei de a-I
păstra pe Edwin lîngă ea se însoţeau de şiroaie de lacrimi,
leşinuri nevricoase şi manifestări de isterie cum nu se poate
mai absurde, că ro ra Adam se simţea întotdeauna incapabil
să le facă faţă. Scenele din trecut i se păruseră insuportabile
şi umilitoare.
Emma, care făcea treabă în dormitor, fusese m artoră,
fără să vrea, la conversaţia aceasta,, deşi nu obişnuia
niciodată să tragă cu urechea intenţionat, cum făceau adesea
alţi servitori. Termină de făcut patul şi, ţuguindu-şi buzele,
se gîndi: Biata femeie. E atît de tiran şi atît de rău cu ea. Aşa
cum este cu toată lumea.
Deşi ura Emmei faţă de Adam Fairley era exagerată şi
fără nici un temei, sentimentul rămîneă cu totul real. Ca şi
imensa ei aversiune faţă de Gerald, care nu scăpa niciodată
ocazia de a o chinui. Dar nu resimţea nici un fel de
ranchiună faţă de Edwin, care se purta întotdeauna drăguţ
cu ea, iar pe Olivia Wainright, Emma o respecta cu adevărat.
Acum se întreba dacă mai devreme fusese rea cu doamna
Fairley şi se opri, strîngînd la piept o pernă de mătase,
gîndindu-se intens la lucrul acesta. Poate că el o face să se

220
poarte ciudat, îşi spuse Emma. în to td ea u n a o 'necăjeşte şi o
indispune. Poate ăsta-i motivul pentru care doamna Fairley
uită mereu ba una, ba alta, şi se plimbă de colo-colo
buimăcită. Emma puse la loc perna de mătase, o netezi cu
grijă şi trase în sus cuvertura vernil din satin greu, cu gîndul
încă la purtarea ciudată a Adelei Fairley. O cuprinse un val
de compasiune faţă de Adele, înăbuşindu-i sentimentul de
mînie combinată cu animozitate pe care îl nutrise şi, dintr-un
motiv anume, cu totul necunoscut ei, se simţi vădit mai
fericită ‘de această schim bare de dispoziţie.
Emma ştergea praful de pe masa de toaletă cu oglinzi
veneţiene din faţa ferestrei de la bovindou, fredonînd
încetişor, cînd Adele intră în cameră. Avea faţa încordată de
îngrijorare, pomeţii îi ieşeau puternic în afară, iar sub ochii
întunecaţi de suferinţă se vedeau cute adînci. Frăm întarea
legată de. dineul apropiat o făcuse să dea deoparte do rin ţa
deznădăjduită de a se retrage în ea însăşi şi pofta pentru
whisky-ul liniştitor. Adam băgase spaima în ea, cu atitudinea
lui implacabilă de acum, şi simţea că era obligatoriu să-şi
facă apariţia în acea seară şi să se comporte cu decenţă şi
demnitate. Oricîte eforturi ar fi trebuit să facă, era necesar
să fie stăpînită, dezinvoltă şi ferm ecătoare, pentru ca nimeni
să nu aibă nici cea mai mică bănuială asupra tulburării ei
sufleteşti.
Apoi, şiretenia din ea ieşi la suprafaţă şi Adele zîmbi în
sinea ei. Avea ea un as în mînecă, întotdeauna cîştigător.
Frumuseţea. Adele ştia că înfăţişarea ei incredibil de
atrăgătoare izbutea întotdeauna să-i uluiască pe toţi. Şi
aceasta în aşa măsură, încît atenţia le era abătută de la
slăbiciunile firii ei, care altfel ar fi putut fi repede d e s ­
coperite. Luă hotărîrea că trebuia să arate absolut răpitoare
la dineu. Se va ascunde sub faţada frumuseţii ei.
Se duse în grabă la dulap, unde Emma tocmai făcuse or­
dine, şi deschise cu neră b d a re uşile mari duble. Emmei i se
făcu inima cît un purice. Pentru o clipă avu imaginea Adelei
împrăştiind din nou. hainele peste tot prin cameră, dar îşi
reveni şi spuse repede:
- V-am aranjat toate hainele frumos, doamnă Fairley.
Căutaţi ceva? Ceva anume? Tresărind, Adele se întoarse
brusc. Uitase că Em m a era în dormitor.

221
 - Ah. Emma. Da. Mă întrebam cu ce să mă îmbrand.U-;
dineul de,astă-şeară. Ştii, a.u fost invitate persoane deosebit
de importanţe, foşni cu mîinile printre toalete şi continuă pe:
un ton.plîngăreţ: Ai să-fii aici să mă ajuţi să mă îmbrac, nu-i
aşa, Emma? Ştii bine că n-am cum să mă descurc fără tine.
- Dă, doamnă. Doamna Wainright mi-a cerut să lucrez şi
la sfîrşit de «săptămînă, în loc să-mi iau liber ca de obicei,
fiindcă e dineul, spuse Emma pe un ton liniştit.
- Slavăi Domnului! strigă Adele uşurată şi continuă să
caute toaleta potrivită. Faptul că Emma fusese nevoită să
renunţe să-şi mai petreacă sfîrşitul dea săptăm înă acasă
împreună cu familia trecu neobservat, neimpresionînd-o
deloc pe Adele. Nu se gîndea decît la ea. în cele din urmă,
mîinile i se opriră pe o rochie şi o trase afară, ţinînd-o în sus,
să i-o arate Emmei. în ultima vreme, Adelei îi venise greu să
ia hotărîri fără să se consulte cu Emma, iar acum vroia să-i
afle părerea despre rochia pe care o avea în mînă.
- Crezi că e destul de frumoasă? întrebă ea, lipindu-şi
rochia de corp. Trebuie să arăt cît mai bine diseără, de fapt
superb.
Emma se în depărtă de toaletă şi rămase în picioare în
faţa Adelei. înclină capul într-o parte şi făcu ochii mici,
uitîndu-se . atentă la rochie, cu spirit critic. Ştia că era
scumpă şi că fusese luată de la Worth. .Aşa îi spusese doamna
Fairley înainte. Şi era frumoasă, toată din satin alb încreţit şi
din dantelă: fină,. Şi totuşi Emmei nu-i plăcea prea mult. I se
părea C ă este prea împopo.ţonată şi că nu-i vine deloc bine
doamnei Fairley. D upă cîteva momente de chibzuire adîncă,
Em ma spuse.: ,
- Păi, e frumoasă, doamnă. Dar cred că-i puţin... puţin
cam spălăcită p e n tru dumneavoastră, dacă nu vă supăraţi că
vă zic ,aşa. Da, zău aşa, doam nă Fairley. Vă face să arătaţi
tare ştearsă, cum s-ar zice,, cu.pielea dum neavoastră albţfL ş-i
părul blond.
Expresia de m ulţumire de pe faţa Adelei se risipi,şi o
privi aspru pe Emma.
- Dar cu ce să mă îmbrac? Rochia asta e nouă, Emma. N-am
nimic altceva care să meargă.
E m m a ’ zîmbi uşor. E rau probabil cel puţin o sută de
toalete: d in care Adele ar fi putut să aleagă, şi toate foarte

222
Inimoase.
Ce vă trebuie este ceva mai...¿nai... Emma se opri, scor-
monindu-şi mintea după cuvîntul potrivit. Se gîndi la revis­
tele ilustrate pe care le .citise, în care erau fotografii cu
toalete la modă, iar cuvîntul pe care-1 căuta îl veni fulgerător
în minte. Vă trebuie ceva mai elegant, care să-i facă pe toţi
să-şi-întoarcă privirile după dum neavoastră. D ădu fuga la
dulap şi scoase afară o rochie; âin catifea neagră. Era
culoarea ideală pentru a scoate în evidenţă tenul frumos, ca
de fildeş, al Adelei şi părul ei auriu şi lucios, cu reflexe a r­
gintii. Apoi, uitîndu-se din nou la rochie, Emma se încruntă.
Era împodobită cu trandafiri de un roşu sîngeriu, care se
infăşurau pe un umăr şi atîrnau lateral, pînă jos, într-un şir
lung.
- Asta-i rochia, exclamă ea cu deplină siguranţă, şi
adăugă: Dacă dau jos trandafirii ăştia.
Adele se uită la ea, căscînd ochii de groază şi
neîncredere:
- Să-i scoţi trandafirii! Să nu faci una ca asta! Ai să strici
rochia. Şi oricum, fără trandafiri o să arate prea mohorîtă.
- Nu, nu-i adevărat, doamnă Fairley. Zău că n-o s-arate
aşa. O să fie mai elegantă. Da, da. Ştiu eu c-aşa o să fie. Şi vă
puteţi pune colierul minunat, ăla sclipitor, cu cerceii
asortaţi. Şi o să yă prind părul în sus, după pieptănătura
aceea pe care am luat-o pentru dum neavoastră din
fotografia care era în revista pe care m i-aţi arătat-o
săptămîna trecută. Oh, o să fiţi splendidă în rochia asta,
doamnă Fairley, credeţi-mă.
Adele avea parcă îndoieli şi se lăsă cu toată greutatea pe
scaunul verde satinat, încruntîndu-şi sprîncenele şi
muşcîndu-şi buzele. Emma zbură la toaletă, luă o forfecuţă
de unghii şi, nedescurajată de ţipătul de protest al Adelei,
desfăcu pricepută cusătura care ţinea, trandafirii.
- Ia* uitaţi-vă, doamnă Fairley, acum e într-adevăr
elegantă, exclamă Emma em oţionată, scoţînd fără je n ă tran­
dafirii. Şi ridică rochia cu un gest triumfător.
Adele era furioasă.
- Ai stricat-o spuse ea sufocîndu-se, cu vocea piţigăiată.
Şi este mohorîtă, exact cum ţi-am spus că va arăta! De data
aceasta se supărase pe Emma şi ochii îi scăpărau de mînie.

223
 - N-o să mai fie mohorîtă cînd o s-o îm brăcaţi şi o să vă
puneţi bijuteriile alea frumoase, sp'use Em m a cu fermitate,
neluîndu-i în seamă scurta izbucnire de furie. Şi dacă vreţi
neapărat, o să cos la loc mai tîrziu nenorociţii ăştia de tra n ­
dafiri. Dar, mai întîi, o să încercăm aşa, doamnă Fairley. Vă
rog eu frumos, stărui ea.
Adele tăcea înnegurată la faţă şi, răsucindu-şi nervos
mîinile în poală, se uita arţăgoasă la Emma.
- Pot să prind trandafirii la Ioc, cît ai zice peşte, cînd vă
ajut să vă îmbrăcaţi. Aşa că nu vă mai faceţi griji, doamnă
Fairley, spuse Emma liniştind-o.
- Păi... bine, zise Adele fără tragere de inimă, cît de cît
împăcată, dar încă îmbufnată.
Emma zîmbi cu convingere.
- A cu’ o s-o vîr la loc în dulap. Nu fiţi îngrijorată,
doamnă Fairley, o să arătaţi minunat diseară, vă spun eu. Vă
promit. Acum mă duc să vă pregătesc baia, coniţă. Iţi
mulţumesc, Emma, spuse Adele, greoi, gîndindu-se în con­
tinuare cu'îngrijorare la dineu. Emma puse rochia înapoi în
dulap şi intră grăbită în baie.
Adele se duse la m ăsuţa de toaletă şi scoase caseta de
catifea roşie în care îşi ţinea colierul cu diam ante, brăţările
şi cerceii asortaţi. Luă colierul şi şi-l puse în dreptul gîtului.
Văzînd strălucirea diam antelor, i se tăie respiraţia de
m irare. Uitase cît de magnific era colierul şi, gîndindu-se
acum la el, îşi imagină contrastul perfect pe care l-ar face cu
rochia neagră de catifea. La urma urmei, poate că Emma a
avut dreptate alegînd-o. Adele zîmbi încîntată. O să fie atît
de ferm ecătoare diseară, că pînă şi Adam o să amuţească.

15

M a I T ÎR Z IU în acea zi, cînd şi-a term inat treburile

obişnuite, Emma s-a reîntors în salonaşul de la etaj, cu
ceaiul de după-am iază pentru doam na Fairley. Adele
refuzase să coboare la masa de prînz, susţinînd că avea o
migrenă şi că era extenuată, şi de aceea Emma a dat mare
atenţie ceaiului, fiind hotărîtă s-o facă pe doamna Fairley să
mănînce ceva spre a-şi păstra puterile pentru seara
im portantă ce o aştepta. Auzind fără să vrea discuţia dintre

224
Adele şi Adam şi fiind m artora, mai tîrziu, a îngrijorării
Adelei pentru toaleta ei, Em m a a simţit intuitiv teama aces­
teia faţă de dineul festiv. Avea un sentiment de protecţie
faţă de Adele, acum cînd îi revenise simpatia, şi voia să-i
aline nervozitatea cum p utea ea mai bine. Răsfăţînd-o puţin
era singurul fel în care Em m a se pricepea s-o facă:
Din aceste motive, deşi din cauza dineului era mai
surmenată decît de obicei, Emma şi-a dat osteneala să
pregătească cîte ceva din m încărurile care îi plăceau Adelei
la ceai, sperînd să-i stîrneaşcă apetitul slăbit. A făcut
sandviciuri micuţe cu castraveţi, altele umplute cu ouă,
biscuiţi cu caimac unşi cu pastă de creveţi, plăcinţele calde
unse cu unt, gem de cireşe făcut în casă, fursecuri fragede şi
delicioase şi prăjiturele cu crem ă. Pregătise, de asemenea,
un ceainic uriaş din ceaiul p refe ra t al doamnei Fairley, deşi
Emma nu-şi dădea seama cum de-1 putea bea. I se părea că
are un gust ciudat, de apă clocotită şi nu de ceai adevărat,
chiar dacă era scump şi com andat special la „Fortnum and
M ason“, la Londra. D ar gusturile oamenilor bogaţi nu se
discută, hotărî Emma, în timp ce se chinuia să urce scările cu
tava de ceai. M încau şi beau cele mai ciudate lucruri, după
p ărerea ei. Ei îi plăcea hran a simplă şi p roaspătă şi nu putea
suferi m încărurile com plicate, sosurile concentrate şi
delicatesele fine, care n-o atrăgeau deloc. I se părea
dezgustător felul în care se ghiftuiau cu lăcomie, ca nişte
porci nesăţioşi. Nici o m irare că făceau indigestie şi că erau
irascibili şi ţîfnoşi. Totul venea din cauza mîncării şi băuturu
ăsteia. Şi cînd o să am avere, o să mănînc tot ca acum,
mîncăruri simple, îşi zise în sinea ei, în timp ce intra în
camerele doamnei Fairley.
Adele se odihnise toată după-am iaza. Mai stătea încă
întinsă în patul mare cu p a tru stîlpi, rezem ată pe un morman
de perne verzui şi citea „Yorkshire Morning G azette“, cînd
Em ma intră în cameră şi se în d re p tă cu tava spre pat. Adele
ridică ochii din ziar şi zîmbi drăgălaş.
- Mă bucur că mi-ai sugerat să mă odihnesc, spuse Adele,
rezemîndu-se mai bine pe pe rn e . Am dormit destul de mult
şi mă simt într-adevăr mai odihnită şi mai refăcută pentru
diseară, exact cum mi-ai spus tu că o să fie, Emma. Zîmbi din
nou, cu o urmă de rec u n o ştin ţă în privire. Emma se uită cu

225
atenţie la Adele. îi dispăruseră ridurile încordate care, de
dimineaţă, i se întipăriseră de îngrijorare în jurul gurii. Era
relaxată şi calmă la faţă, iar ochii îi erau atît de limpezi şi de
strălucitori, încît păreau aproape veseli. Pînă şi pleoapele
rău umflate, nu mai erau roşii şi puhave, iar palorii de
m oarte îi.luase locul o roşeaţă uşoară, în care se reflecta de
minune rozul pal al cămăşii de noapte din satin cu care era
îmbrăcată.
Ce frumoasă e, se gîndi Emma şi spuse:
- V-am adus ceva de mîncare, doamnă Fairley. Cred că
sînteţi lihnită de foame, fiindcă n-aţi pus nimic în gură de
azi-dimineaţă. în ce rca ţi şi înghiţiţi ceva, fie şi numai cîteva
îmbucături. Aşeză tava pe pat lîngă Adele şi continuă: V-am
făcut pînă şi ceaiul ăla ciudat care vă place.
A dele rîse şi de data asta avea vocea veselă.
- Vrei să spui ceai Lapsang Souchong, Emma.
M ulţumesc.
- Da, din ăsta. Lapsang Souchong, repetă Emma rar şi
şovăi. Apoi spuse, întrebătoare: Am spus bine, coniţă?
- Foarte bine, încuviinţă Adele, oarecum amuzată, şi îşi
turnă o ceaşcă de ceai.
Em m a zîmbi uşor. îi plăcea să înveţe tot felul de lucruri,
p e n tru mai tîrziu. Va trebui să ştie multe cînd se va duce la
Leeds, să facă avere. Acum, îşi drese glasul şi spuse:
- Vă rog să mă iertaţi, doamnă Fairley, dar aş vrea să mă
mai uit la rochia dumneavoastră, dacă nu vă supăraţi. Vreau
să fiu sigură că totul e în regulă. Că nu trebuie să-i mai fac
nimic. V reau să fiţi fără cusur la dineu. Vă deranjează?
- Sigur că nu, Emma. Şi dacă mai trebuie să-i faci ceva,
poţi să stai aici să lucrezi. Nu trebuie să te duci sus, la tine în
cam eră. D ar sînt convinsă că nu-i uzată. N-am purtat-o
a p ro a p e deloc, spuse Adele.
în timp de A dele îşi bea ceaiul, Emma scoase rochia de
catifea neagră şi o examină de-a fir-a-păr, căutîndu-i defec­
tele. E ra în stare excelentă, cu excepţia unei copci slăbite şi
a cîtorva cusături la tivul trenei, unde era limpede că doam ­
na Fairley îşi prinsese tocul. Emma remarcă, de asemenea, o
m ulţim e de capete de aţă pe partea laterală a rochiei, de
unde scosese trandafirii. îşi dădu seama că trebuie să tragă
aţele cu grijă, să nu strice catifeaua neagră luxoasă.

226
 Luă rochia cu ea pînă Ia scaun şi începu să lucreze cu*
mare grijă, căci era o perfecţionistă şi acorda toată atenţia
oricărui lucru pe care îl făcea. Era bucuroasă să stea jos
puţin. îşi rupsese picioarele alergînd toată ziua şi o aştepta o
seară lungă şi obositoare, fiindcă trebuia să-l ajute pe Mur-
gatroyd să servească dineul. Se relaxa în timp ce lucra, iar is­
tovirea pe care o resimţise mai înainte începea tre p tat să
dispară.
In ultimele cîteva luni, între Emma şi doamna Fairley se
crease o anumită compatibilitate. Deşi nepotrivite ca origine
şi vîrstă, se simţeau ciudat de bine una cu cealaltă şi, cu toate
că această înţelegere era nemărturisită, nu însemna că era
totuşi mai puţin solidă. Fata înţelegea intuitiv chinul cumplit
al femeii .mai vîrstnice şi, în ciuda tinereţii şi a lipsei ei de
experienţă, îşi dădea seama de tragedia din viaţa Adelei. Cu
totul automat şi fără prea multă prem editare, Em ma ştia să
se p o a rte cum trebuie cu ea, fără a-i alimenta în vreun fel tul­
b u rare a excesivă. în ceea ce o privea, Adele ajunsese să o
placă pe Emma, pe care o găsea răbdătoare, blîndă şi
discretă cînd făcea treabă în camere. Adele credea, de
asem enea, că Emma era drăguţă şi lucrul acesta îi făcea
plăcere, căci nu putea suferi urîţenia. Şi astfel, un suflu de
pace le învăluia în timp ce şedeau amîndouă în cameră, fata
cosînd răbdătoare, iar femeia luîndu-şi ceaiul de după-
amiază.
Camera era scăldată în cea măi suavă lumină, care
pătru n d e a prin ferestrele înalte, iar focul pîrîia şi a rdea cu
flacără vie în cămin, împrăştiind o lumină jucăuşă, caldă şi
mîngîietoare. M ătasea ştearsă, de un verde pal, care
acoperea pereţii, înveselea ferestrele şi cădea în cascade de
încreţituri din cele patru colţuri ale patului de stejar
sculptat, crea un efect răcoritor şi odihnitor, dîndu-i Emmei
o senzaţie de tihnă, şi cum dormitorul nu era atît de înţesat
de vechituri ca salonaşul alăturat, i se părea mai puţin
apăsător şi iritant.
Şi desigur era mult mai liniştit decît bucătăria, de unde
tocmai plecase, care era plină de un freamăt arzător, nervi
dezlănţuiţi şi. tot felul de manifestări violente. A nnie, s e r ­
vitoarea, o ajuta pe bucătăreasă să pregătească mîncărurile
p entru dineu, care-era o masă atît de complicată, încît pînă şi

227
tflama lui Annie fusese chem ată să dea o mînă de ajutor în
acea seară. Doam na Wainright plănuise un meniu minunat,
lucru cu care toţi erau de acord, deşi bucătăreasa bombănea
într-una, că, după gustul ei, lucrurile deveneau puţin cam
prea fanteziste. Em ma bănuia că micile crize de furie ale
doamnei Turner, izbucnirile ei de mînie şi văicărerile
proveneaii dintr-o nervozitate excesivă. Deşi doamna Turner
susţinea întotdeauna că marea ei specialitate erau bucatele
bune şi sănătoase ca în Yorkshire, Emma înţelesese de multă
vreme că acestea era u de fapt singurul ei repertoriu.
In timp ce scotea aţele de la rochie, Emma se gîndeâ la
meniul acela şi rîdeâ în sinea ei încetişor, amintindu-şi ce
m utră făcuse doam na Turner .cînd îl citise de dimineaţă. Ii
ieşiseră odhii din cap şi pufnise timp de b oră bună. îi venea
uşor să-şi imagineze cum dădea acum din gură enervată şi
furioasă, jos în bucătărie. Biata bucătăreasă nu pregătise
niciodată o masă ca asta în toţi anii Cît stătuse la Fairley.
Musafirilor urma să li se servească mai întîi caviar de la
gheaţă, garnisit cu ouă fierte tari tăiate, ceapă crudă tocată
şi pîine prăjită. D upă aceea, venea sufleul de homar cu sos
de homar, urmat de supă de broască ţestoasă asezonată cu
sherry. „Nu prea mult sh e rry “, avertizase doamna Wainright,
„doar exact cît trebuie p entru a-i da un pic de gust picant“ .
Apoi, urm a calcan de Dover gătit cu un sos de vin alb cu
smîntînă, cu feliuţe de ciuperci şi şalote înăuntru. Felul p rin ­
cipal consta din carne de vacă prăjită, cu sos de hrean, c a r­
tofi prăjiţi în c ra tiţă îm preună cu carnea, morcovi şi mazăre,
şi un sos gros făcut din zeama de la carne. Mai era vorba de
un platou de brînzeturi, alcătuit din brînză de Stilton,
Cheshire şi Wensleydale, cu mai multe feluri de uscăţele şi
biscuiţi buni p e n tru digestie. La sfîrşit, aveau să se servească
trei deserturi p entru a încheia masa, pe care bucătăreasa o
numea întruna un „banchet afurisit“. Acestea constau dintr-
un compot din melanj, de fructe făcut din rezervele din
cămară ale bucătăresei, puse la sticle vara trecută, de obicei
bine îmbibat de vişinată, o prăjitură de lămîie, cu frişcă
groasă şi o crem ă de ciocolată , despre care doamna Wain­
right spusese că pentru a fi într-adevăr reuşită trebuia să fie
uşoară şi pufoasă.
Emma ştia că unele dintre felurile acestea de mîncare

228
depăşeau categoric aptitudinile bucătăresei, care nu fusese
niciodată pusă la o asemenea încercare şi, de fapt, Emma
însăşi fusese nevoită să dea repede o mînă de ajutor mai
înainte. A făcut supa şi sosurile pentru felurile de peşte şi de
carne, a pregătit crema şi a turnat lichiorul peste compotul
de fructe, urmînd cu scrupulozitate instrucţiunile doamnei
Wainright.
Hotărît lucru, Emma era fericită că scăpase şi ea puţin.
Gălăgia sporise cu mare viteză în ultima oră, iar bucătăreasa
era atît de istovită, încît începea să devină brutală cu sluj­
nicele, ba chiar şi cu mama lui Annie. Emma zîmbi din nou.
Ştia doar prea bine ce uşor începea bucătăreasa să dea din
gură cînd se pe tre ce a orice fel de schimbare în rutina
bucătăriei. Şi nu numai atît, d a r acesta era primul mare
dineu pe care stăpînul îl dădea în ultimii cîţiva ani,
zăpăcindu-i pe toţi, cu excepţia doam nei Wainright. Şi a
mea, se gîndea Em m a atunci, felicitîndu-se puţin în sinea ei
şi aducîndu-şi aminte de complimentele pe care doamna
Wainright i . le făcuse pentru stăpînirea ei de sine,
îndem înarea şi iuţeala de mînă la sosuri şi creme.
Deşi felurile de mîncare bogate şi sofisticate nu erau
delooc pe gustul Emmei, îi plăcea totuşi să gătească şi
începuse să simtă p lăcerea de a pregăti mîncăruri inte­
resante. O dată cu sosirea Oliviei, meniurile deveniseră în
general puţin mai complicate decît se obişnuia la Fairley, iar
Emma o ajutase în ultima vreme pe bucătăreasă la gătit,
învăţa de asem enea foarte multe de la doamna Wainright,
care scria pe hîrtie sfaturi clare p e n tru fiecare nou fel de
mîncare şi cobora de obicei jos la b ucătărie să supravegheze.
Emma păstra m eniurile şi reţetele, lipindu-le într-Un caiet
vechi de şcoală. Intuiţia îi spusese autom at că îi vor fi de
folos într-o bună zi. îşi aminti cum să noteze pe hîrtie
numele ceaiului acela ciudat, Lapsang Souchong şi d e ­
numirea vinurilor pe care doamna Wainright le alesese din
pivniţă îm preună cu M urgatroyd, fiecare pentru un alt fel de
mîncare. în acea dim ineaţă, Emma a ascultat-o cu atenţie pe
doamna Wainright şi a aflat, pentru prim a oară, că vinul roşu
se serveşte în to tdeauna la carne, vinul alb la peşte şi
şampania la desert. Denum irile d e pe sticle erau
caraghioase. „Nume franţuzeşti“, îi spusese doamna Turner,

229
cu o grimasă arţăgoasă. Murgatroyd îi aruncase o privire
severă. „Dar cele mai bune, femeie neştiutoare ce eşti“, s-a
răstit el, sec. „Vinuri de calitate superioară, pe care stăpînul
cel bătrîn le-a pus în pivniţă cu ani în urmă. Nici că există
mai bune prin împrejurimi, şi nici măcar în minunăţia aia de
L o n d ra “, a încheiat el, pompos.
Da. Trebuie să nu uit să scriu ca lumea numele vinurilor
şi să-i cer doamnei Turner meniul de la dineu şi toate
reţetele alea, îşi spuse Emma în sinea ei. D epăna o bucată de
aţă neagră de bumbac de pe mosorel, o umezi Ia capăt, o
trecu prin urechea acului şi începu să coasă tivul de la
rochie, cu gîndul la caietul ei. Tot ceea ce ar putea avea vreo
însemnătate intra acolo. Nu ştia de ce informaţii s-ar putea
să aibă nevoie la Leeds, cînd îşi va pune în aplicare Planul cu
P mare, şi trebuia să fie absolut pregătită în toate privinţele.
Caietul ei vechi şi jerpelit conţinea meniuri pentru tot felul
de mese, nenum ărate reţete, sfaturi pentru gospodărie,
instrucţiuni de cusut, schiţe mici pentru rochii şi pălării, pe
care Emma le desenase singură, precum şi cîteva din
sfaturile de frumuseţe, speciale şi deosebit de secrete, ale
doamnei Fairley. Acum va avea şi o listă de vinuri, se gîndi
Emma îneîntată. Cosea cu răbdare, cu mintea dusă la
planurile ei ambiţioase, aruneînd din cînd în cînd cite o
privire în sus pentru a o observa pe doamna Fairley. Trebuia
s-o urm ărească îndeaproape, să fie sigură că n-o să se e n e r­
veze sau să se supere înainte de dineu, pînă la care mai era
încă destul timp. Musafirii veneau la opt şi un sfert, iar masa
urma să fie servită fix la ora opt şi jum ătate, i-a spus M u r­
gatroyd, atrăgîndu-i atenţia, cu o voce arogantă, să fie gata
îm brăcată cu o uniformă spilcuită- Ca şi cum ea n-ar fi ştiut
atîta lucru.
Adele Fairley, neobişnuit de calmă în timp ce îşi ter­
mina ceaiul, luă ziarul şi continuă să-l citească. Teama totală
de mînia lui Adam, dacă s-ar fi întîmplat cumva ca ea să pară
în vreun fel stranie în acea seară, o făcuse să-şi stăpînească
impulsul, ba chiar nevoia de a trimite după M urgatroyd şi de
a-i cere băutură, singurul lucru ce ar fi putut să-i înmoaie
suferinţa cruntă în aceste zile. Recursese la alcool ca la un
calmant pentru nenorocirile oi doar în ultimul an şi se mai
putea încă abţine, cînd îm prejurările o sileau. Ca atare, nu

230
era încă abrutizată de băutură şi nici nu ajunsese o beţivă
înrăită. In această după-amiază şi-a alungat cu asiduitate
tentaţia de a bea, aşezîndu-se în pat. Deşi plin de laşitate,
acest tertip şi-a atins scopul.'De asemenea, Adele nu şi-a dat
seama cît era de istovită şi s-a cufundat imediat într-un somn
profund. Cînd s-a trezit, a descoperit că se sim ţea mai bine
şi, ceea ce era mai important şi spre marea ei mirare, era mai
puţin chinuită de nelinişte.
Se concentra asupra ziarului, un alt şiretlic de a-şi ţine
mintea ocupată şi de a evita să zăbovească asupra nevoii de a
bea sau asupra serii apropiate ce se profila am eninţătoare la
orizont. întoarse pagina şi îşi aruncă ochii la Cronica Curţii,
care dădea ştiri de la Buckingham Palace. Citind rînd cu rînd
coloana de litere negre frumoase, Adele află că am basadorul
rus şi am basadorul francez fuseseră prim iţi ieri de către*
Regele Edward; Marchiza de L ondonderry avusese o
audienţă la M ajestatea Sa după Consiliu; Regina şi Prinţesa
Victoria vizitaseră o expoziţie de desene. Plictisită, răsfoi
ziarul pînă la ultimele pagini. Reţinu din ochi cuvintele
B radford M arket. Trecu repede peste ele. Asta-i mai lipsea!
Iar despre lînă. Ştia destul despre asta cît să-i ajungă toată
viaţa. în timp ce i se aprinseră ochii văzînd reclama la b e re a
John Smith and Ţadcaster, Adele se gîndi cu poftă la whisky
şi simţi brusc că i se usucă gura. îşi umezi buzele şi ochii îi
zburară nervos spre cealaltă pagină. îm pături ziarul în două
şi se apucă să citească cu perseverenţă un articol lung
despre vînătoarea Lordului Fitzwilliam la Clifton, lîngă Don-
caster. îşi concentra toată atenţia asupra Iui, încercînd să
înlăture imaginea stăruitoare a paharului cu lichid de chih­
limbar, care-i plutea în faţa ochilor, instalîndu-se ispititor
pe mijlocul paginii.
Un zgomot de tropăit de copite, nechezat de cai şi o
larmă de voci ridicate se răspîndiră de afară, punînd capăt
atm osferei tihnite şi tăcerii din dormitor.
- Ce D um nezeu e cu tevatura asta? Ce-nseam nă ţipetele
astea? strigă Adele, făcînd ochii mari de mirare, pe măsură
ce glasurile deveneau tot mai guralive şi mai furioase.
Em ma clătină din cap, la fel de dezorientată. Lăsă din
mînă rochia la care*Ţncă mai lucra şi alergă la fereastră.
Desfăcu perdelele şi privi în curtea de dedesubt.

231
 - Sînt copiii, doamnă, spuse ea liniştit, muşcîndu-şi buza
şi întorcîndu-se cu faţa spre doamna Fairley. E conaşul
Gerald. Ţipă şi zbiară îngrozitor la conaşul Edwin. Emma
şovăi, temîndu-se aproape să continue. Adele o privea,
aşteptînd. Emma simţi un nod în gît. Doamnă Fairley, cred
că plînge, bietul conaş Edwin.
- Edwin! ţipă Adele ascuţit şi împinse tava deoparte cu
atîta putere încît Emma crezu că o să se întîmple vreun acci­
dent. Adele sări din pat şi se năpusti prin cameră ca o
valkirie dezlănţuită, cu părul fluturîndu-i pe spate. Se mişca
cu o rapiditate atît de neobişnuită, încît Emma păşi în grabă
într-o parte cînd Adele ajunse la fereastră şi smuci cu
violenţă de perdelele albe de dantelă, dîndu-le la o parte să
se uite pe geam. Văzînd scena ce se desfăşura jos, Adele
sim ţi o gheară în gît şi se făcu albă ca varul la faţă.
Cei doi băieţi mai stăteau încă în şa, după călărit, iar
Gerald, cu faţa umflată şi roşie de supărare, îl muştruluia pe
Edwin. Acesta, în ciuda lacrimilor, încerca să se apere
vitejeşte împotriva cruntului atac verbal. Adele deschise
fereastra cu putere, gata să intervină. Exact în acel moment,
G erald îşi împinse calul mai aproape de cel al lui Edwin, iar
Adele se făcu mică de frică, abia îndrăznind să mai respire.
II văzu pe G erald lovind intenţionat, cu cizma în coastele din
spate ale lui Russet Dawn, arm ăsarul murg al lui Edwin.
Cînd cizma îl izbi, calul speriat se ridică pe picioarele din
spate, înnebunit şi înspăimîntat, cu nările larg deschise', în
timp ce sărea violent înainte. Edwin ar fi fost trîntit jos pe
pietre, dacă nu era un călăreţ excelent, la fel ca tatăl lui. îşi
păstră sîngele rece şi drept urmare şi locul în şa şi, cu o
superbă artă a călăriei, reuşi să-l stăpînească pe Russet
Dawn.
Adele era atît de îngrozită, de scîrbită şi de supărată de
acest gest de răutate, încît începu să trem ure din tot corpul,
iar pentru o clipă, i se tăie respiraţia. Cu mult timp în urmă,
Adele recunoscuse în sinea ei că de fapt îi era teamă de
G erald. Era un om brutal. D ar acum, furia ei cumplită şi
grija pentru Edwin o făceau capabilă să-şi depăşească frica
inerentă şi adesea paralizantă.
In curte se lăsă brusc o linişte morm^ptală. G erald rînjea.
Edwin îşi ştergea lacrimile de pe obraji cu dosul mîinii.

232
Adele profită de moment. Se aplecă peste fere a stră şi strigă
pe un ton neobişnuit de aspru:
- Ce înseamnă toată gălăgia asta, G erald? De ce vă
c e rtaţi atît de îngrozitor? Te porţi înfiorător de urît, ceea ce
nu voi tolera.
G erald privi în sus şi clipi din ochi, luat prin surprindere
de apariţia neaşteptată a mamei sale la fere a stră cît şi de
d u ritatea tonului ei. îşi dispreţuise întotdeauna mama, chiar
şi cînd era mic. C redea despre ea că e p ro astă şi fără minte şi
i se strîmba pe la spate.
Se foi nervos în şa şi îşi drese glasul.
- Nu s-a întîmplat mai nimic, mamă. Iubiţelul tău scump
p oate foarte bine să-şi poarte şi singur de grijă, deşi e un
copil mare, mulţumită răsfăţurilor tale, spuse el pe un ton
grosolan. Du-te înapoi, în pat, mamă. Nu vrem să te amesteci
între noi sau să faci pe arbitrul în această chestiune.
- Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti cu atîta obrăznicie?
exclamă Adele, cu o răceală enormă, şocată de îndrăzneala
lui Gerald. Vreau, ba nu, îţi cer o explicaţie în această
problem ă sau o să ai de-a face cu tatăl tău. Vino imediat în
bibliotecă. Şi înainte de asta, scoateţi cizmele alea m urdare
din picioare!
G erald fu atît de uluit de această extraordinară
răsturnare a modului de comportare a mamei lui, care de
obicei era moale şi absentă, că o privi cu gura căscată, fără
să mai dea drumul obişnuitelor lui replici batjocoritoare.
Edwin nu era deloc surprins, dar se tem ea p e n tru mama lui
şi o expresie de îngrijorare îi trecu fulgerător peste chipul
lui sensibil.
- D ar nu s-a întîmplat nim... începu Gerald.
- Am spüs imediat! se răsti Adele şi îi închise fereastra în
nas, trîntind-o zgomotos, cu o expresie de încrâncenare în
ju ru l gurii. Apoi începu să tremure, ap ro a p e convulsiv, deşi
mai mult din cauza furiei decît din pricina altui sentiment.
Se prinse cu mîna de draperiile de m ătase verzi p entru a-şi
rec ă p ă ta calmul.
E m m a se apropie de ea şi o luă de braţ.
- Ah, doam nă Fairley, nu vă necăjiţi aşa. Vă rog,
Am intiţi-vă de dineu. Trebuie să rămâneţi calm ă pentru
diseară. Nu daţi nici o atenţie conaşului G erald, doamnă

233
Fairley. Ştiţi cum sînt băieţii, tot timpul se iau la harţă şi se
dondănesc între ei.
Intr-adevăr, ştiu prea bine cum sînt băieţii, mai cu seamă
monstrul ăsta mic şi scîrbos, se gîndi Adele, dar spuse, des­
tul de tulburată:
- Da, Emma, ai şi tu dreptate într-o oarecare măsură.
Dar, din cînd în cînd copiii trebuie p e d e p siţi cînd se poartă
necuviincios şi învăţaţi care este d ife ren ţa dintre bine şi rău.
Dar unde mi-e capotul?
- E aici, doamnă, spuse Emma, luînd de pe scaunul din
faţa mesei de toaletă halatul de catifea roşie, tivit şi garnisit
cu satin roz, în aceeaşi nuanţă cu cămaşa de noapte. Iar
papucii sînt aici, continuă ea, întinzînd mîna după papucii
roşii de catifea, îm podobiţi cu pene roz de egretă. Ii duse
Adelei.
- Mulţumesc. U nde e stăpînul? întrebă Adele, în timp ce
se chinuia să-şi îmbrace grăbită rochia de casă şi să-şi pună
papucii în picioare.
- S-a dus la Leeds, doamnă Fairley. Şi ştiu că n-o să se
întoarcă pînă la şase. L-am auzit cînd îi spunea lui Mur-
gatrovd, zise Emma.
- înţeleg. U nde este doamna Wainright? Poate o poţi
găsi, Emma şi s-o rogi să vină şi ea în bibliotecă, spuse
Adele.
- Nici ea nu-i aici, doamnă. S-a dus pînă în sat să-l
întîlnească pe abatele M artin pentru ceva legat de biserică,
îi explică Emma, întrebîndu-se cum se va descurca doamna
Fairley singură cu G erald. Cînd vroia, putea fi un drac
împieliţat şi nemernic. Emma ştia asta prea bine.
Adele oftă din greu şi se uită la Em ma, dar nu făcu nici un
comentariu, o expresie gînditoare stăruindu-i în ochii argin­
tii. Cu fermitate, îşi înlătură panica care începea s-o domine.
Pentru prima dată în viaţă, se p ărea că va trebui să se des­
curce singură într-o situaţie neplăcută. Se hotărîse mai de­
vreme să-şi facă sim ţită prezenţa în casă, iar acum se părea
că ocazia se ivise. Oricît de dificil s-ar dovedi a fi, trebuia să
rezolve situaţia cu orice preţ. Diavolul acesta mîrşav n-o să
scape atît de uşor cum îşi închipuise el, se hotărî ea. Respiră
adînc, de mai multe ori şi apoi se privi în oglinda veneţiană,
bogat ornam entată, de pe masa de toaletă. îşi răsuci părul

234
într-un coc şi îl prinse cu mai mulţi piepteni de baga.
M ulţumită de felul în care arăta, îşi îndreptă umerii spre
spate şi traversă camera plină de siguranţă, cu o ţinută
impunătoare, ca o stană de piatră.
Dar se poticni la uşă şi se uită înapoi la Emma care
amuţise, uimită de această dem onstraţie de putere de-a
dreptul fenomenală.
- Poate că ai face mai bine să mă însoţeşti în bibliotecă,
Emma, spuse Adele, încetişor. Deşi inima îi batea cu mare
repeziciune şi se simţea slăbită fizic, hotărîrea ei de fier de a
da piept cu Gerald rămînea neschimbată. Cu toate acestea,
credea că prez e n ţa liniştitoare a Emmei avea să-i susţină şi
mai mult curajul.
- Da, doamnă Fairley, coniţă, sigur că o să vin cu
dumneavoastră, spuse Emma, profund uşurată că fusese
rugată. Dacă se întîmpla ceva rău, putea să dea fuga imediat
după Murgatroyd. Deşi era tiran jos, în bucătărie, îi era
devotat doamnei Fairley.

16

AU PO R N IT amîndouă pe coridorul lung şi mohorît şi au

coborît încet primul şir de trepte al scării principale,
acoperită somptuos cu un covor roşu. A dele se sprijinea cu o
mînă de balustrada de stejar lustruit, iar Emma o susţinea,
ţinînd-o de celălalt braţ. Cînd au ajuns pe palierul central,
unde şirurile de trepte ce veneau de sus, din stînga şi din
dreapta, se uneau cu scara principală, Adele se opri să-şi
tragă răsuflarea, ţinîndu-se strîns de stîlpul cu sculpturi
întortocheate de la balustrada scării. Sus, deasupra
palierului şi a scării, se înălţa o fereastră imensă cu vitralii,
strălucind ca apele unui giuvaer sclipitor şi împrăştiind din
belşug o lumină mirifică şi vie care scălda pereţii albi,
revărsîndu-se în holul adînc de dedesubt. Emma îşi aruncă
privirea în jos şi se înfioră dintr-o dată. Holul pustiu arăta
groaznic, chiar înspăimîntător, sub strălucirea lugubră,
roşiatică-albăstruie; mobila sumbră de lemn şi palmierii
uriaşi din jard in ie re păreau nişte figuri groteşti de animale
ghemuite Ia pîndă. Din nou spaima i se prelinse în sînge şi
vru, ca întotdeauna, să fugă din casa aceea apăsătoare, plină

235
de secrete şi de violenţă ascunsă. Nu fi neghioabă,;îşi zise ea
cu fermitate, dar o ţinu mai strîns de b raţ pe doamna Fairley,
atît pe n tru 'a -şi potoli propriile ei temeri, cît şi pentru a o
susţine pe Adele.
Cînd ajunseră în cele din urmă în hol, Adele se uită rapid
de ju r împrejur şi, trecînd-o şi pe ea fiorii, îşi strînse halatul
în jurul corpului. Parcă s-ar fi făcut ecoul sentimentelor
Emmei, cînd spuse:
- Este îngrozitor de sumbru şi de neprimitor aici, Emma.
Te rog, aprinde lămpile cu gaz.
Emma făcu ce i se ceruse şi porni în grabă după Adele,
care intra deja repede şi maiestuos în bibliotecă, cu spatele
ţeapăn, cu capul sus şi mîndru pe umerii încordaţi, cu faţa
impasibilă ca un onix alb. M urgatroyd se ocupa de lustruitul
p aharelor de cristal de pe bufetul negru din lemn de nuc,
pregătindu-le p entru seară, cînd Adele intră, urm ată imediat
de Emma. Se în d re p tă repede din spate şi se uită oarecum
uimit la doamna Fairley, care îşi făcea arareori apariţia jos
în timpul zilei sau aproape niciodată.
- Ei, doamnă, ce bine-mi pare să vă văd arătînd atît de
bine. Pot să vă fiu de folos, doamnă Fairley? întrebă el, cu
d eferenţă.
- Nu, M urgatroyd, mulţumesc, spuse Adele, încercînd să
zîmbească.
- Nu s-a întîmplat nimic rău, nu-i aşa, doamnă Fairley?
întrebă el, uitîndu-se la ea cu băgare de' seamă. Traversînd
camera, cu Em m a în urma ei, Adele spuse repede:
- Nu, nu, desigur că nu, M urgatroyd. Vreau să vorbesc cu
copiii despre o anumită problemă, asta-i tot. Dar îţi
m ulţum esc p e n tru grija pe care mi-o porţi.
- Pentru puţin, doamnă, spuse Murgatroyd. Curiozitatea
fiindu-i stîrnitâ, majordomul se învîrtea plin de solicitudine
în jurul Adelei, care refuză scaunul pe care i-1 oferi,
răm înînd în picioare în faţa căminului.
Em m a se retrase mai în spate, îngrijorată şi atentă. Adele
se întoarse spre el.
. - D acă am nevoie de ceva, o să te sun, Murgatroyd, spuse
ea, dîndu-i drumul printr-un semn din cap.
- Bineînţeles, doamnă, spuse majordomul, înclinîndu-se
servil. îşi luă cîrpele şi ieşi din cameră, mergînd cu spatele.

236
Plecînd, îi aruncă o privire răutăcioasă Emmei. „Felul în
care fetişcana asta s-a băgat Sub pielea Coniţei şi a doamnei
Wainrighţ te lasă pur şi simplu cu gura căscată'"’, mormăi i'n-
dividios. închise uşa iute după el.
Adele răm'ase în picioare, cu o mină ţinîndu-se strîns de
marginea căminului’, iar cu cealaltă în buzunarul de la halat,
cu pumnul atît de încleştat, încît unghiile îi intrau în carne, îi
venea să fugă sus şi să se retragă în spatele uşilor închise.
Doar grija pentru Edwin o ţinea neclintită în loc, pregătită
să dea ochii cu Gerald, despre care ştia prea bine cît de rău
este.
Uşa se deschise şi G erald intră, urmat imediat de Edwin,
care se instală lîngă biroul tatălui său. Tremura, iar pe chipul
lui se citea spaima.
G erald înainta greoi prin cameră, rostogolindu-şi parcă
trupul obez ce ieşea proem inent prin jacheta strimtă de
călărie şi prin pantaloni. Vicleanul de G erald tocmai luase
hotărîrea că era infinit mai bine să aibă de-a face cu maică-
sa, decît cu taică-său. D upă părerea lui, femeia aceasta
vanitoasă şi rătăcită putea fi mai uşor m anipulată. Cu tatăl
lui era altceva.
Femeie proastă şi rea ce eşti, se gîndi el, în timp ce îi
zîmbea afectuos Adelei. Se opri, aşezîndu-se exact în faţa ei.
îşi luă o mină amabilă şi spuse cu o gentileţe puţin
cunoscută:
- Mamă, te rog să mă ierţi că am fost atît de lipsit de
bună-cuviinţă faţă de tine. Ştiu că este de neiertat. Dar cred
că eram cam agitaţi. Totuşi, să ştii că n-am vrut să fiu im per­
tinent sau să te mîhnesc în vreun fel. Sper că mă poţi ierta,
mamă scumpă.
Cum Adele se aşteptase din partea lui la o manifestare
furioasă şi jignitoare sau, cel mult, la noi obrăznicii, pe mo­
ment fu uimită, O cuprinse o senzaţie' de uşurare şi era pe
punctul de a-şi relaxa muşchii întinşi. Din instinct, se opri
brusc. în ciuda proastei păreri pe care G erald o avea despre
ea, Adele era mult mai perspicace decît bănuia el şi ştia prea
bine cu cine are de-a face, neavînd încredere în el. îşi dădea
seama, de asemenea, că, aidoma tuturor tiranilor, Gerald
era laş.
Rămase aşadar cu desăvîrşire calmă şi severă. Şi era de

237
neînduplecat. Adele ştia că dacă se înmuia, însemna nu
numai să-şi piardă din prestigiu, dar şi să-l expună pe Edwin
unor noi grosolănii din partea lui Gerald.
- Ai fost de o mojicie îngrozitoare, Gerald, rosti Adele.
De data asta o să-ţi trec cu vederea ce-ai făcut, dar pe viitor
îţi cer să te porţi mai respectuos şi mai manierat. Vorbea cu
voce sigură. II privi, impasibilă, drept în ochi şi continuă: Iar
acum, ai să-mi explici de ce te-ai com portat atît de
dezgustător în curte. Vreau să ştiu doar motivul pentru
care... Adele făcu o pauză şi se uită cu răceală la fiul ei.
Motivul pentru care te-ai purtat atît de detestabil cu Edwin.
Cred că felul în care îi cauţi ceartă în perm anenţă este de-a
dreptul condamnabil. E doar fratele tău. Nu voi mai tolera
aşa ceva, Gerald.
Foindu-se nervos, G erald înţelese că lucrurile nu aveau
să decurgă atît de simplu cum îşi închipuise. în plus,
stăpînirea de sine a mamei lui îl lăsa perplex. Înţelegînd,
aşadar, că o simplă scuză nu era de ajuns, aşa cum greşit îşi
imaginase, trase âdînc aer în piept şi începu să explice, pe un
ton împăciuitor:
- M amă scumpă, n-a-fost decît o furtună într-un pahar cu
apă. Crede-mă, te rog, este purul adevăr. A fost regretabil
că... că mi-am.ieşit aşa din fire. Se opri şi îi adresă un zîmbet
afectuos, dar prefăcut: După cum ştii, am fost la călărit pe
coline. Pe drumul de întoarcere, am dat peste un cîine, p ro ­
babil dih sat, prins îritr-una din capcanele puse de tata
pentru şoareci şi alte animale dăunătoare. Pe Edwin, această
scenă l-a indispus, mult prea mult, aş zice, şi a vrut să
elibereze cîinele. Nu l-am lăsat. Ne-am certat p entru asta,
mamă, mai ales fiindcă nu vroiam ca Edwin să se rănească.
Ştii că aceste capcane sînt extrem de periculoase. L -am con­
vins pe Edwin să călărim mai d eparte şi, dintr-un motiv
oarecare, pe care pur şi simplu nu-1 cunosc, cînd am ajuns
acasă, aproape plîngea. Asta-i tot, mamă dragă.
- Am înţeles, spuse Adele gînditoare. îi aruncă lui G erald
o privire pătrunzătoare, iar acesta tresări uşor sim ţindu-se
astfel examinat, dar zise suficient de politicos:
- Ţi-am spus adevărul, mamă. Întreabă-l şi pe Edwin.
- O! chiar aşa am să şi fac, spuse Adele am eninţător.
Simţea că i se taie picioarele, iar tîmplele începeau să-i

238
zvîcncască. Adele se sili să continue şi se întoarse să-l
privească pe Edwin: Dragul meu, acum aş vrea să-mi spui şi
tu versiunea ta a acestei... acestei întîmplări oribile.
- Da, mamă, zise Edwin, venind a proape de ea, lîngă
cămin. încă mai era alb ca varul la faţă, tulburarea fiindu-i
mai mult decît evidentă, deşi era provocată mai degrabă de
panica pe care i-o trezea sta re a sănătăţii mamei lui, decît de
frica de fratele lui. în ciuda firii lui sensibile, Edwin reuşea
să-i ţină piept aproape întotdeauna. Tuşi, ducînd mîna la
gură, iar apoi începu încetişor: G erald ţi-a spus adevărul.
Cel puţin, cea mai mare pa rte din el. Pur şi simplu a omis
faptul că acel cîine încă mai trăia şi că se zbătea în cele mai
cumplite dureri. Cînd G erald nu a vrut să mă lase să încerc
să-i dau drumul, i-am sugerat să trimitem paznicul să-l
scoată de acolo. Sau dacă lucrul acesta nu era posibil, să-l
împuşte şi să-l scape de suferinţă. Mi se p ărea singurul gest
de milostivenie ce s-ar fi putut face. Edwin se opri şi se uită
incriminator la Gerald, c are îşi întoarse repede privirea.
Edwin ridică vocea mînios. D ar, a rîs de mine. Efectiv a rîs şi
a spus că sînt copilăros şi isteric. G e ra ld a mers atît de
departe, încît a insinuat că ar fi o risipă de timp şi de
gloanţe. De aceea m-am înfierbîntat atît de tare. îşi trecu
mîna, agitat, prin părul blond. Cruzimea lui m-a înnebunit.
Iar cînd i-am spus că o să-i povestesc tatei despre cîine,
Gerald a început să mă insulte teribil.
Adele înghiţi, încercînd să-şi potolească senzaţia de dez­
gust ce o copleşea.
- Ce îngrozitor eşti! Să laşi un biet animal să sufere aşa şi
să nu încerci să-l scapi de chinuri. Păi, nu eşti nici măcar...
Furioasă, îl străpunse cu privirea pe G erald, care nici nu se
clintea, ci doar susţinea privirea d e zaprobatoare a mamei
lui.
- Mamă, te rog, nu te mai îngrijora aşa. Ai să te îmbol­
năveşti din nou, spuse G e ra ld cu o voce blîndă sub care îşi
ascundea perfidia. Cîinele trăgea să m oară. Probabil că a şi
murit acum. Ridică din um eri. G erald ştia că trebuie să
scape de problema asta înainte ca tatăl lui să se întoarcă de
la Leeds, altfel ar fi urmat un tărăboi de pomină. Aşa că
spuse, din nou cu o blîndeţe înşelătoare: Mamă, ce-ai vrea să
fac ca să îndrept lucrurile? îm i pare nespus de rău să te văd

239
atîl dc tulburată.
Adela privea ţintă, drept prin umflatul dc Gcrald, cu o
expresie de nepătruns pe faţă.
- Aş vrea să mi-1 aduci imediat pe paznic, Gerald, rosti
Adele.
G crald clipi din ochi şi rămase prostit, cu gura căscată.
- Vrei să spui să-l aduc aici* în casă? în biblioteca tatii?
zise el, împotrivindu-sc acestei idei.
- Da, Gcrald, în casă. N-am nici cea mai mică intenţie să
mă duc la grajduri.
- Dar, mamă, poate...
- Lasă vorba, Gerald.
- Da, mamă. Cum vrei tu, spuse el, în silă.
Adele o căută din ochi pe Emina, care stătea în picioare
într-un ungher întunecos, pămîntie şi răvăşită la faţă ca şi
Edwin.
- Emma, te rog, dă fuga la bucătărie şi adu-mi un pahar
cu apă. Mi s-a făcut greaţă dc la întîmplarea asta
îngrozitoare.
- Da, doamnă, spuse Emma, făcînd o mică reverenţă.
- Iar tu, Edwin, continuă Adele, mi-ai face un marc ser­
viciu dacă ai fi atît dc bun să-mi aduci sărurile din dormitor.
Sînt pe masa dc toaletă, dragul meu. Edwin încuviinţă din
cap şi se strecură afară după Emma.
Acum, Adele îşi concentra privirea arzătoare şi întreaga
atenţie asupra fiului ei mai mare. Acesta se îndreptă pieziş
spre uşă.
- Gerald, înainte să te duci după paznic, vreau să vorbesc
cu tine. Adele avea glasul dulce şi zîmbea luminos.
Această schimbare radicală îl zăpăci imediat pe Gcrald.
- D espre ce? spuse el, grosolan.
- D espre ceva destul de important. Vino înapoi aici, G c­
rald. Adele îi făcu semn.
G erald înainta fără tragere de inimă şi îşi dădu scama
prea lîrziu că vocea mamei lui nu fusese deloc dulce. Glasul
ei era plin dc acreală, iar zîinbetul periculos. Şovăi şi,
picrzîndu-se cu firea, se opri.
Adele păşi brusc înainte şi cu o mişcare fulgerătoare îl
prinse pe băiat de încheietura mîinii. Erau foarte aproape
unul de celălalt şi Adele îşi ridică cealaltă mînă şi îl plesni

240
feroce pe obraz.
Gerald se trase înapoi de spaimă, încercînd să scape din
strînsbarea mîinii ei. Adele îl ţinea bine ca într-o menghină,
cu o forţă surprinzătoare, înclinîndu-se în faţă cu
îndărătnicie, II privi adînc în ochi, plină de ură.
- Dacă te mai văd vreodată prim ejduindu-i viaţa lui
Edwin sau dacă aflu că ai făcut aşa ceva, nu ştiu ce se va
întîmpla!
Obişnuit să mintă, lui Gerald îi veni im ediat pe limbă s-o
contrazică, dar văzîndu-i licărirea ageră din ochi, se
răzgîndi. Pentru prima dată în viaţă, era speriat de această
femeie care, în furia ei nestăpînită, p ărea mai frum oasă decît
oricînd şi stîrnea admiraţie.
- Te-am văzui dînd cu piciorul în Russet Dawn, continuă
Adele, cu acelaşi şuierat veninos. Şi nu oriunde, ci în coaste.
Ştii la fel de bine ca şi mine că atunci cînd un cal de vînătoare
extrem de încordat este lovit pe nea şte p ta te şi cu p utere, mai
mult ca sigur că va sări într-o parte. Şi de-a c e ea ai făcut-o,
bineînţeles! Edwin âr fi putut fi om orît cu uşurinţă. Ştii ce
păţesc criminalii în Anglia, nu-i aşa, G erald? Sînt spînzu-
raţi! Mai e nevoie să mai spun ceva? M-ai înţeles?
G erald se îngălbeni. Unghiile lungi ale mamei lui îi intrau
în carne, iar pe faţa umflată îi apăreau pete roşii.
- Da, te-am înţeles, mormăi el.
- Bine. Ai noroc că m-am hotărît să nu-i dezvălui tatălui
tău ticăloşenia de care ai dat dovadă. D ar te previn acum, o
voi face dacă ceva asem ănător se întîmplă cumva în viitor.
Adele îl privi cîteva clipe pe Gerald, apoi îi dăd u drumul din
strînsoare, aruncîndu-i mîna cu violenţă, ca şi cum ar fi fost
contaminată.
- Pleacă din ochii mei! Acum! în ainte să te plesnesc iar!
ţipă ea ascuţit. G erald fugi.
Uşa se trînti cu '’. gomot şi Adele îşi acoperi cu mîinile
buzele care îi tresăreau involuntar. Tremura. E r a pentru
prim a dată cînd îşi bătuse vreunul dintre copii sau pe oricine
altcineva, iar propria ei violenţă o înspăimînta. Se rezem ă cu
spatele de sofa şi închise ochii. D upă scurtă vreme, auzi
vocea Emmei.
- Vă este puţin rău, doamnă Fairley? U itaţi apa. Deschi-
zînd ochii, Adele îi văzu pe Emma şi pe Edwin în picioare în

241
faţa ei. Bău apa cu recunoştinţă şi îi d ă d u paharul gol înapoi
Emmei.
- Mulţumesc. Edwin îngenunche la picioarele mamei lui
şi îi mişcă de cîteva ori sărurile sub nas. Adele se strîmbă şi
se trase înapoi zicînd: Iţi mulţumesc, dragul meu. Dar îmi e
de ajuns. Mi-am revenit de minune.
în ciuda acestei asigurări, Edwin continua să stea
încruntat de îngrijorare.
- Eşti sigură? A răţi groaznic de palidă.
- Da, Edwin, îi zîmbi Adele, mîngîindu-1 pe cap. Eşti un
băiat bun. îi aruncă o privire Emmei. Dar, aş mai vrea un
pahar cu apă, te rog.
- Da, doamnă. Am adus o carafă sus. Emma alergă la ser­
vanta din lemn de nuc unde lăsase apa şi turnă al doilea
pahar.
- Poate un coniac ţi-ar face bine, mamă. Ţi-ar mai da
puţină putere.
- Nu! ţipă Adele.
Vorba aceasta a fost rostită cu atîta înverşunare, încît
Edwin dădu înapoi.
- îmi pare rău, mamă. M ă gîndeam doar că te-ar înviora.
- Ştiu, dragă, şi în oricare altă ocazie aş fi băut un păhă­
rel, spre binele sănătăţii, desigur. D ar trebuie să fiu eu min­
tea limpede diseară, la dineu, Edwin. Va fi o seară lungă şi
se vor servi vinuri variate. Nu vreau să încep să beau prea
devreme azi. De fapt, A dele sim ţea cu disperare nevoia de a
bea, dar se lupta împotriva acestei do rin ţe . Se uită tandru
spre el. N-am vrut să fiu atît de tăioasă. Iartă-mă, te rog,
scumpul meu.
- Nu am de ce să te iert, spuse Edwin, privind-o la fel de
afectuos. Ştiu cît de obositor a fost totul pentru tine. îmi
pare rău că a trebuit să te implici în to ată această problemă.
Uşa se deschise p entru a perm ite accesul lui Gerald,
însoţit de paznic.
- în timpul drumului de la grajduri pînă aici,, am profitat
de ocazie pentru a-1 lămuri despre bietul cîine prins în
capcană şi despre preo c u p a rea ta adîncă faţă de acest lucru,
mamă dragă, spuse G erald cu o nuanţă de sarcasm, revenin-
du-i complet felul înţepat de a fi.
Adele se ridică şi îi privi pe amîndoi cu răceală.

242
 - înţeleg'. îl măsură cu privirea pe paznic. Presupun că te
pricepi să umbli cu aceste capcane şi că-ţi este uşor să dai
drumul cîinelui. Vreau să te duci şi să faci asta imediat.
- Da, nu ştiu ce să zic de asta, bolborosi omul. Stăpînului
n-o să-i prea placă treaba asta. Femeia să-şi vîre nasul în
treburile bărbatului. Nu vă supăraţi, întotdeauna i-am spus
că toate capcanele alea sînt tare periculoase. Ştiam eu că o
să fie cu bucluc. I-am spus stăpînului că o să se întîmple ceva
rău. Păi, sînt nişte prostii de modă nouă, capcanele alea ale
dumneavoastră.
- Ai dreptate. Dar, din moment ce se pare că eşti singura
persoană de aici care ştie să umble cu ele, te rog, du-te şi fă
cum îţi spun, îmi asum toată responsabilitatea faţă de
stăpîn, spuse Adele. Nu putem fi siguri că acel cîine a murit.
De fapt, probabil că trăieşte şi se chinuie. Du-te şi ocupă-te
de problema asta imediat. D acă a murit, îngroapă-1. Dacă e
în viaţă şi are vreo şansă de a supravieţui, adu-1 înapoi aici şi
ai grijă de el. Dimpotrivă, dacă bietul animal este dincolo de
orice speranţă, împuşcă-I şi îngroapă-1 mai departe, pe
dealuri. Se uită sever la omul care îşi tîrşîia tălpile în cadrul
uşii. Ce mai aştepţi? Pleacă imediat. Conaşul Gerald o să te
însoţească, ca să-mi poată spune la întoarcere ce-aţi făcut,
se răsti ea, dîndu-şi drumul la nervi.
- Dar, mamă! spuse G erald, arţăgos. N-am de ce să mă
duc şi eu. E îri stare să se descurce foarte bine şi singur.
- Nu te mai eschiva! Fă cum am spus, porunci Adele.
Văzînd neînduplecarea din privirea mamei lui, G erald
ridică din umeri şi spuse:
- Hai s-o facem şi pe asta, omule. Plecară împreună,
Gerald supărat foc.
Adele se aşeză, privind ţintă Ia foc. Deşi era ciudat de
neatentă la suferinţele oamenilor, cu totul paradoxal, ideea
unui animal rănit, care se chinuie, o impresiona întotdeauna.
Emma îi aduse apa.
- Or să facă după cum le-aţi spus, zise ea. Nu vă mai
necăjiţi aşa, doam nă Fairley.
, - Să te ajut să urci scările, mamă? îi sugeră Edwin. Ar
trebui să te odihneşti puţin, înainte să te îmbraci pentru
dineu.
- Da, Edwin, e o idee bună, spuse Adele cu recunoştinţă.

243
Eră sleită. înfruntarea cu Gerald îşi luase tributul şi o
vlăguise de puteri. Seâra care o aştepta avea să-i ceară, uri
nou efort şi vroia să se pregătească pentru ce va urmă şi să-şi
adune puterile sfîrşite. In acel moment, ar fi vrut cu ard o a re
să poată să se retragă cu o sticlă în patul ei confortabil şi
primitor şi să se piardă în lumea ei interioară. Se ridică
brusc, iar Edwin o luă de braţ şi o conduse afară din
bibliotecă.
U r c a ră scările încet, cu Emma venind ascultătoare du p ă
ei. în timp ce Edwin o îndruma pe mama lui în dorm itor, cu
măre blîndeţe, Emma îi atrase atenţia şi îi făcu semn să vină
după ea. Se scuză faţă de mama lui, grăbindu-se să o ajungă
din urmă pe Emma, care îl aştepta în salonaş.
* Ge s-a întîmplat, Emma? întrebă el, presim ţind ceva
rău, conştient de expresia ei plină de îngrijorare.
- N-o lăsa pe mama dumitale singură, conaşule Edwin, îl
preveni Emma blajin. Poţi să stai puţin şi să-i citeşti, sau să
discuţi cu ea, pînă îmi schimb eu uniforma şi vin înapoi s-o
ajut să se aranjeze?
- Ei, sigur că pot, Emma. D ar n-ar fi oare mai înţelept
dacă ar dormi puţin? întrebă el. De ce să nu răm înă singură?
- Fiiridcă se frămîntă pentru toate cele şi este atît de
agitată la gîndul afurisitului ăsta de dineu. Şi ştiu eu că n-o
să doarmă, că s-a odihnit mult după-amiază. Stai numai cu
ea şi ţine-i de urît. Ajut-o să nu se mai gîndească la dineu.
Mă întorc numaidecît, să mă apuc s-o pieptăn, spuse Emma.
Edwin încuviinţă din cap.
- Da, Emma, ai într-adevăr dreptate. îşi face atîtea griji şi
se tulbură atît de uşor. întinse mîna spontan şi atinse uşurel
braţul Emmei. î ţi mulţumesc nespus de mult, Emma, pentru
bunătatea cu care îi porţi de grijă mamei. î ţi sînt cu adevărat
recunoscător, crede-m ă pe cuvînt, zise el, cu sm ceritate
totală şi cu o expresie blîndă şi prietenoasă în ochi.
Emma privi în sus spre Edwin, care era înalt p entru vîrsta
lui, surprinsă dar şi încîntată de m anifestarea lui de
gratitudine.
. - Ce drăguţ din p a rte a dumitale să-mi spui asta, conaşule
Edwin. Ştii, fac şi eu cît pot de bine, răspunse ea încetişor,
îmbujorată de plăcere. Iar apoi surîse. U n zîmbet de-a d r e p ­
tul uluitor, care îi lumină chipul într-atît de strălucitor, de

244
parcă licărea în lumina palidă a amurgului, iar ochii ei, larg
deschişi, privind în sus, erau atît de impresionant de verzi şi
de scînteie.tori, încît ţi se tăia respiraţia.
Ge frumoasă e, se gîndi Edwin, p entru o clipă
descum pănit şi orbit de strălucirea ei, de acel zîmbet
ferm ecător şi de acei ochi incredibili de smarald, plini de
inteligenţă, sinceritate şi nevinovăţie, care îl priveau fără
şovăire şi cu absolută încredere. Ce ciudat că n-am rem arcat
pînă acum cît e de frumoasă, se gîndi el mirat, neizbutind să-şi
ia ochii de la ea. Pe nesimţite, tînărului Edwin i se mişcă
p a rc ă inima în piept şi i se strînse, şi fu năpădit de o emoţie
copleşitoare, pe care nu o mai simţise niciodată înainte şi pe
care nu o înţelegea. Continuau să se uite fix unul la celălalt,
ca vrăjiţi, înlănţuiţi într-o clipă prelungită de tăcere, atît de
profundă, încît aerul părea că vibrează în jurul lor, iar ei
era u aidoma a două siluete împietrite de timp. Edwin era
palid la faţă, iar pom eţii îi ieşeau proem inenţi în afară.
Ochii lui limpezi înregistrau fiecare detaliu şi contur lin al
chipului din faţa lui, ca şi cum ar fi fost nevoit să-l păstreze
pe veci în memorie. O roşeaţă uşoară începu să se
răspîndească pe gîtul şi obrajii Emmei, iar buzele rozalii i se
întredeschiseră. O nedum erea expresia nefirească şi intensă
din ochii lui Edwin şi pe faţă i se aşternu îngrijorarea,
întunecîndu-i strălucirea dinainte. Şi exact în acea clipă,
Edw in înţelese în adîncul lui că i se întîmplas.e ceva de o
im p o rta n ţă extraordinară, deşi nu-şi dăd e a bine seama
de sp re ce era vorba. Nu putea înţelege, aşa tînăr cum era, că
o contem pla pe singura femeie pe c a re o va iubi vreodată cu
adevărat. Femeia care îl va urmări tragic în fiecare zi din
viaţă şi al cărei nume îl va striga cu dor, cînd îşi va da
sufletul.
Pe neaşteptate, Edwin simţi înţepătura lacrimilor în ochi
şi fu nevoit şă-şi întoarcă repede capul. înghiţi cu greutate,
tuşind jenat, cu mîna la gură, umilit şi ciudat de timid în faţa
acestei fete, care îi provocase o tulburare atît de bruscă.
- Scuză-mă, spuse el, tuşind din nou, de-abia îndrăznind
s-o privească, dar nu putu rezista şi îşi întoarse repede ochii
spre ea. Emma zîmbea gingaş şi cu bunătate, iar chipul ei era
atît de încîntător, de fragil şi de fraged, încît Edwin trebui
să-şi înfrîngă puternicul impuls de a-1 cuprinde cu mîinile şi

245
de a-I mîngîia reverenţios. în cele din urmă, izbuti să spună
cu vocea sugrumată:
- Eşti o fată minunată, Emma. Şi am să stau cu mama,
cum îmi sugerezi, pînă te poţi întoarce.
Se întoarse pe călcîie şi porni spre dormitor. în timp ce
traversa încăperea, cu eleganţa aceea naturală moştenită de
la taică-său, îl încercă o senzaţie stranie de zăpăceală, îl
copleşi un sentiment de adîncă singurătate, făcîndu-1 să se
oprească. Tremurînd tot, se întoarse în loc cu o forţă
involuntară şi Emma tresări. O privea încremenit, cu multă
ardoare, iar ochii îi erau întrebători şi uimiţi. Emma îl
cercetă cu gravitate şi cu o nouă înţelegere, de o maturitate
remarcabilă. Zîmbi cu sfială şi, înainte ca el să poată spune
ceva, ieşi repede din cameră cu tava de ceai pe care far­
furiile zdrăngăneau zgomotos.
în mod surprinzător, gălăgia din bucătărie se potolise şi,
deşi doamnă Turner era roşie la faţă şi transpirată, părea
totuşi mai puţin supărăcioasă şi neliniştită din cauza
dineului. Trona peste oalele şi cratiţele aburinde, cu un fel
de mîndrie preţioasă. îşi ţinea mîinile în şold, polonicul
agăţat de buzunarul de la şorţ, iar pe faţa de culoarea prunei
i se aşternuse un zîmbet de autofelicitare.
Emma puse tava lîngă chiuvetă şi zise:
- Doamnă Turner, dacă n-ai nevoie de mine pentru ceva,
cred că mai bine mă duc sus să mă îmbrac p entru diseară.
- Da, scumpo, ai face mai bine aşa, şi chiar acuşica,
răspunse bucătăreasa, uitîndu-se la ceasul de pe poliţa de
deasupra căminului. Aici totul e în regulă. De-acum încolo,
totul merge ca pe roate. îi acordă Emmei un zîmbet plin de
satisfacţie. Nu-i mare scofală cu reţe te le alea încîlcite, o
dată ce le-ai venit de hac, continuă ea pe un ton mulţumit.
Data viitoare cînd o să mai avem vreun dineu, o să le fac cu
ochii închişi.
Din colţul unde stătea, lustruind un platou mare de ar­
gint pentru carne, Annie îşi ridică privirea şi zîmbi. Făcu cu
ochiul Emmei care se întoarse cu spatele, îşi muşcă buza,
zîmbind amuzată şi spuse:
- Sînt sigură că aşa o să fie, doam nă Turner. Ne vedem
mai tîrziu.
Emma urcă scările abrupte, întortocheate şi strimte care

246
duceau la camera ei de la mansardă. Cînd ajunse înăuntru, o
trecură fiorii de frig. Fereastra era larg deschisă, iar vîntul
răcoros de seară, care sufla dinspre dealuri, umfla
nebuneşte perdelele albastre. Fugi la fereastră şi o închise,
iar apoi se dezbrăcă repede. Se aşeză în picioare la
spălătorul din faţa ferestruicii chituite cu plumb şi se frecă
pe faţă cu apă rece şi cu un ştergar pînă ce obrajii îi
străluciră de p ro sp e ţim e trandafirie. îşi perie părul lung,
răsucindu-1 cu îndem înare într-un coc gros, iar apoi îşi puse
uniforma de seară pe care şi-o făcuse de curînd. E ra o rochie
neagră de lînă, cu mîneci lungi şi strimte şi cu o jupă lungă şi
dreaptă, cu mult jnai sobră decît uniforma de zi. în schimb,
gulerul şi m anşetele albe de mătase mai atenuau din
sobrietatea negrului, la fel ca şi şorţul de organdi cu
volănaşe pe care şi-l lega acum în jurul taliei mlădioase.
Em ma se uită lung la imaginea ei din oglindă şi fu
deodată m ulţum ită de ceea ce vedea. îşi prinse pe creştetul
capului boneţica cochetă din organdi alb, zîmbindu-şi
fericită. Tocmai îi venise în minte că arată drăguţă. Blackie îi
spunea tot timpul că este atrăgătoare, iar conaşul Edwin
gîndea clar acelaşi lucru. Ştia ea asta, dacă s-ar lua numai
după felul în care o privise mai devreme. Zăbovi cu gîndul la
Edwin. Nu sem ăna deloc cu ceilalţi membri ai familiei Fair-
ley. Se înfioră apoi, gîndindu-se la Gerald şi la întîmplarea
îngrozitoare cu c îin e le . E ra crud şi plin de rău ta te , în timp
ce Edwin era b lîn d şi bun. De fapt, nu p ărea a a p a rţin e
deloc conacului Fairley. Se în tre b ă dacă nu cumva fusese
furat de la vreo a ltă casă şi vîndut stăpînului p e n tru un sac
de bani. Rîse cu p o f tă de închipuirile ei despre c are ştia că
nu sînt de&ît p ro stii. L u c ru ri ca astea se întîm plau d o a r în
poveştile pe c a re le n ă scocea fratele ei Frank pe hîrtiile
alea ale lui şi i le c ite a apoi, cînd avea ea timp să-l asculte.
D intr-o d a tă oftă. Ce ră u o să-i p a ră cînd Edwin o să se
întoarcă la şc o ală . M îine, îl auzise spunînd pe stăpîn. O
să-i fie dor de zîm b e tu l lui prie ten o s, de glumele lui zil­
nice şi de s o lic itu d in e a lui. Şi mama lui o să-i simtă lipsa,
se gîndi ea, c o p le ş ită de un sentim ent de adîncă tris te ţe
pentru A dele. In tu itiv , E m m a îşi d ă dea seama că Edwin
era singura p e r s o a n ă care p u tea oferi cît de cît m îngîiere
femeii a c esteia n e lin iş tite şi chinuite.

247
 Acum, grăbită ca întotdeauna, Em m a se întoarse de la
oglindă, îşi atîrnă uniforma de zi într-un cui după uşă şi fugi
jos. Trebuie să o ajute pe doam na Fairley să se îmbrace
pentru dineu. Salonaşul era gol, iar cînd Emma ajunse în
dormitor, fu surprinsă să-l găseasgă pe Edwin singur.
- Unde-i mama dumitale, conaşule Edwin?
Edwin îşi ridică ochii din cartea pe care o citea şi văzînd-o,
simţi că parcă se sufocă. Emma era şi mai frumoasă, dacă aşa
ceva ar fi fost posibil, iar el o privea uimit şi extaziat. Rochia
neagră o făcea să p a ră mult mai înaltă şi zveltă, dîndu-i un
aer plin de distincţie. Mai mult, negrul îi avantaja tenul
ivoriu, care căpătase aspectul de p o rţe la n lustruit, de un
crem cald, cu nuanţe estom pate de culoarea caisei. Boneta
albă, prinsă ademenitor în vîrful capului bine proporţionat,
contrasta admirabil cu părul splendid măro-roşcat, iar ochii,
sclipitori şi vioi, străluceau intens. Ochi de pisică, se gîndi
el. Da, hotărît lucru, în clipa aceea Em m a avea ceva de
felină, de-a dreptul fermecător.
- Scuză-mă, conaşule Edwin, dar unde-i doamna Fairley?
spuse Emma, cu o nuanţă de neră b d a re şi nelinişte.
Edwin fu întrerupt din contem plaţia în care se cufun­
dase.
- Face baie, Emma, răspunse el, repede.
Emma se încruntă.
- Dar de obicei mă aşteaptă pe mine să-i pregătesc baia,
zise eă, muşcîndu-şi buza. Se uită la ceas. Şi nici n-am
întîrziat! Nu-i decît ora şase.
- Te rog, nu-ţi fă griji, Emma. M ama nu era supărată. Pur
şi simplu a vrut să înceapă să se îmbrace mai devreme decît
de obicei. De fapt, eu m-am dus şi i-am pregătit baia, îi
explică el.
- Trebuia să suni după mine, conaşule Edwin, îi atrase
atenţia Emma, cu reproş, strîngîndu-şi gura cu severitate.
Edwin rîse vesel.
- Pentru numele lui Dum nezeu, Em ma, nu fi aşa supărată.
Nu s-a întîmplat nimic rău. Şi apoi, nu crezi că ai destule de
făcut astă-seară? Nu m-a deranjat deloc să-i umplu mamei
cada.
- Fie cum spui dum neata, conaşule Edwin. Şi îţi m ulţu­
mesc, spuse Em m a politicoasă. Apoi în treb ă încetişor: Cum

248
se simte mama dumitale? Sper că n-a început să se frămînte
iară, riu-i aşa?
- Nici vorbă, Emma. I-am citit, cum mi-ai sugerat şi am
stat puţin de vorbă. De fapt, am făcut-o să rîdă, povestindu-i
despre băieţii de Ia şcoală şi maimuţărelile lor. E bine
dispusă, Emma, crede-mă.
- Slavă Domnului! zise Emma, luîndu-i-se o piatră de pe
inimă. Schiţă un zîmbet spre el şi începu să facă treabă prin
dormitor. In timp ce-şi vedea de lucru, Emma sporovăia fără
să-şi dea seama cu Edwin, care îi urm ărea fiecare mişcare cu
atenţie şi admiraţie. Şi atunci, ce s-a întîmplat cu cîinele,
conaşule Edwin? S-a întors conaşul G erald să povestească,
cum i-a spus să facă doamna Fairley?
- Da, Emma. Gerald a fost aici puţin mai înainte. Cîinele
încă trăia. Dar era aşa de grav rănit, că mai avea puţine
şanse să supravieţuiască. L-au împuşcat şi l-au îngropat mai
d eparte pe coline. Oftă adînc. Acum nu se mai chinuie. E
lucrul cel mai important. Nu pot să sufăr cruzimea, Emma,
încheie el, destăinuindu-se.
- Da, ştiu asta, conaşule Edwin, spuse Emma. Ce păcat că
bietul căţeluş a căzut în capcană, m urm ură ea, plină de com ­
pasiune. Ştii cît sînt de primejdioase capcanele alea.
înainte ca Edwin să apuce să mai spună ceva, Adele intră
în dormitor, înfăşurată într-un halat de baie din lînă groasă.
- Emma, aici erai. Se uită spre Edwin. Băiatule scump,
vrei să mă scuzi acum. Ştii că trebuie să mă îmbrac.
- Da, mamă, zise Edwin, respectuos ca întotdeauna. Se
duse fuga spre ea şi o sărută. O seară plăcută, draga mea,
adăugă el, zîmbindu-i.
- Iţi mulţumesc, Edwin. Sînt sigură că aşa o să fie, rosti
Adele, nu prea convinsă de ceea ce spunea. Dar se hotărî să
nu se mai gîndească nici un pic la seara ce urma, căci altfel
ar fi apucat-o isteria şi n-ar mai fi putut să plece deloc din
cameră. D upă ce Adele îşi puse lenjeria de corp, Em ma o
strînse în corset.
- M ai strîns, Emma, strigă A dele, gîfîind uşor şi prin-
zîndu-se cu mîinile de stîlpul p atu lu i p e n tru a-şi ţine
echilibrul.
- Nu-i bine, doamnă Fairley. D acă strîng şireturile mai
tare, coniţă, n-o să mai puteţi mînca nimic, îi atrase atenţia

249
Emma. Ia gîndiţi-vă numai, nici n-o să mai puteţi respira!
- Ba am să pot! Termină cu prostiile, Emma, spuse Adele,
pe un ton tranşant. îmi place să am talia mică.
- Păi, ce dacă o să aveţi talia mică, doar nu vreţi să vă vină
rău la dineu, nu-i aşa, doam nă Fairley?
Adele păli uşor, dîndu-şi seama de adevărul acestor
cuvinte. Ar fi o catastrofă dacă ar leşina în timpul serii.
Adam n-ar crede nici în ruptul capului că ar fi, de fapt, din
cauza sufocării, şi nu dintr-un alt motiv.
- Fie, poate că ai dreptate, consimţi ea cu părere de rău.
Atunci, nu mai strînge şireturile mai tare, dar nici nu le slăbi,
Emma. Sînt foarte bine aşa. Şi te rog, leagă-le de două ori, să
nu cumva să se desfacă.
- Da, coniţă, spuse Emma, terminîndu-şi repede treaba.
Acum, am face bine să ne apucăm de pieptănat,, doamnă
Fairley. Ştiţi cît de mult timp îmi ia.
Adele se aşeză la toaleta cu oglinzi sclipitoare, studiin-
du-şi faţa cu adm iraţie, absorbită de ea însăşi, în timp ce
Emma îi peria părul lung şi strălucitor şi începea procedura
complicată de a-1 aranja într-o coafură splendidă. Era o
pieptănătură elegantă „pom padour“, foarte la modă pe atunci,
pe care Adele o văzuse într-o revistă ilustrată care prezenta
cea mai nouă vestimentaţie de lux de la Lo n d ra şi Paris. Cu o
săptămînă în urmă, cînd o copiase pentru Adele, Emma îşi
luase libertatea de a o modifica puţin, adăugîndu-i propriile
ei retuşuri şi adaptînd stilul original astfel încît să avan­
tajeze înfăţişarea gingaşă a Adelei. Spre uimirea acesteia,
rezultatele finale fuseseră nu numai de-a dreptul rem a r­
cabile şi efectiv originale, dar totodată şi extraordinar de
profesionale.
Emma adună părul în sus, lăsîndu-i liberă faţa Adelei, iar
din şuviţele lungi alcătui „po m p ad o u r“ -ul de bază, care
forma temelia coafurii. Răsuci şi încolăci părul Adelei de jur
împrejurul capului, prinzîndu-1 bine cu agrafe, astfel încît
buclele să-i încadreze frumos trăsăturile delicate. Emma
lucra cu răbdare şi dibăcie, tăcînd concentrată, iar la un m o­
ment dat se trase înapoi să-şi admire opera, dînd mulţumită
din cap, cu ochii sclipitori. E ra aproape gata cînd îşi dădu
seama că term inase rezerva de agrafe.
Emma ţiţîi din buze agasată. Adele se uită fix la ea, prin

250
oglindă, încrunlîndu-sc.
- Ce c? Sper că nu-i nici o problemă, Enima! Astă-seară,
părul meu trebuie să fie splendid coafat.
- O! aşa va.fi, doamnă, o linişti Emma. Este deja. Dar mai
am nevoie de cîlcva agrafe pentru buclele din vîrf. Dau
numai fuga pînă la doamna Wainright, să-i cer cîleva cu
împrumut. Scuzaţi-mă, conică. Em ma,puse pe toaletă peria
de argint cu monogramă, făcu o mică reverenţă şi o zbughi
afară.
Coridorul era sumbru şi înţesat de umbre amorfe, iar
mobilele ornate în stil victorian, înşirate dc-a lungul lui,
păreau nişte fantome nebuloase în lumina rece şi mohorîtă
răspîndită de aplicele cu gaz de pe pereţi. Pentru a ajunge la
camera Oliviei Wainright, Emma trebui să traverseze tot
culoarul întunecos şi, cum acesta era pustiu, alergă tot
drumul, nu atît din nervozitate sau teamă, cît din nevoia
presantă de a economisi timp, ca de obicei. Cînd bătu la uşă,
gîfîia de efort.
- Intră, strigă Olivia cu.o voce melodioasă şi clară. Emma
deschise uşa şi răm ase politicoasă în prag, cercctînd camera-
ca întotdeauna, cu o consideraţie plină de invidie. Era sin­
gura încăpere care îi plăcea din conacul Fairley, în afară de
bucătăria plină de veselie.
Olivia Wainright stătea la toaleta din stejar sculptat, cu
spatele Ia uşă. Se răsuci repede în loc.
- Da, Emma, ai nevoie de mine pentru ceva? întrebă ea,
cu amabilitatea ci obişnuită.
Emma făcu un pas înainte, răspunzîndu-i printr-un
zîmbet, dar brusc înţepeni şi rămase locului. Faţa Oliviei era
nefiresc de palidă, fără rujurile şi pudrele franţuzeşti şi
celelalte cosmcticalc pe care le folosea în mod normal.
Paloarea aceasta puternică o făcea să pară ştearsă şi istovită,
acelaşi efect avîndu-I şi buzele foarte albe. Ochii îi
străluceau şi păreau mai mari şi mai albaştri în contrast cu
paloarea feţei delicate, culoarea lor aproape supranaturală
fiind şi mai mult accentuată de halatul de mătase albastru ca
cerul, pe care-1 purta. Părul castaniu închis, de obicei
frumos îngrijit şi pieptănat în sus după o coafură la modă, îi
cădea pe umeri ca o glugă de catifea lucioasă în lumina
reflectată de lămpile de pe toaletă.

251
 Em ma ştia că se uita cu gura căscată la Olivia Wainright
şi că lucrul acesta era culmea mojiciei. D ar era atît de
stupefiată, că nu se putea abţine şi nu-şi putea întoarce faţa
de la ce vedea. Paloarea aceea, părul ciufulit şi despletit,
ochii strălucitori - se contopeau toate, alcătuind un chip ce
revărsa blîndeţe şi sensibilitate, o figură luminoasă şi
obsedantă, care îi era atît de cunoscută Emmei.
Intre timp, Olivia rem arcă imediat rea c ţia puternică a
Emmei. E ra dezorientată şi o privi pe fată întîi curioasă,
apoi tot mai nervoasă, răm înînd cu pămătuful de la pudră
spînzurat în mînă.
- Doamne Dumnezeule, Emma, dar ce s-a întîmplat?
Asta-i bună, fetiţo, arăţi de parcă ai fi văzut o stafie. Ţi-e
rău? strigă ea, cu vocea neobişnuit de vehementă pentru
felul ei de a fi.
Em ma clătină din cap. în cele din urmă, vorbi:
- Nu, nu, doamnă Wainright. Nu s-a întîmplat nimic. Vă
rog, nu vă frămîntaţi, coniţă. Scuzaţi-mă, dacă v-am părut un
pic altfel... Emma se opri, neştiipd cum să-şi justifice mai
bine p urtarea, care îşi dădea seama că păruse probabil
ciudată şi totodată necuviincioasă. Tuşi, ducînd mîna la
gură. M i-a venit puţin rău, pentru o clipă, minţi ea,
continuînd, mai aproape de adevăr, cu vocea mai puternică:
Am alergat atît de repede pe coridor. Zău, asta a fost.
Olivia se relaxă, răm înînd însă încruntată.
• Tot timpul alergi, Emma. într-o bună zi, ai să păţeşti
ceva. D ar să lăsăm asta acum. Eşti sigură că te simţi foarte
bine? Eşti foarte albă, să ştii. Poate ar trebui să te întinzi
puţin pînă vin musafirii, îi sugeră Olivia, vădit preocupată.
- M ulţum esc, vă mulţumesc din suflet, coniţă. D ar mă
simt mai bine. Z ă u . Mi s-a tăiat doar respiraţia. Şi nu pot să
mă odihnesc acum, doamnă Wainright. Trebuie să termin
coafura doamnei Fairley. De aceea am şi venit. Să-mi
îm prum utaţi cîteva agrafe, dacă nu aveţi nevoie de toate, îi
explică Emma, într-o avalanşă de cuvinte p e n tru a nu lăsa să
se vadă cît se sim ţea de jenată.
- Sigur că da. Ia-le pe astea, spuse Olivia, adunînd un
pumn de agrafe.
E m m a le luă şi schiţă un zîmbet.
- Vă m ulţumesc, doam nă Wainright.

252
 .Gînditoare, Olivia îşi aţinti privirea pătrunzătoare
asupra Emmei, Nu era deloc sigură că putea da crezare
explicaţiilor, fetei: Cu toate acestea, din moment ce nu-şi
putea imagina nici un alt motiv logic care să justifice faţă
pământie a Emmei şi vădita ei epuizare* Olivia nu avu altă
alternativă decît să le accepte.
- Dar să ştii că arăţi cam slăbită, Emma, spuse ea domol.
După ce sosesc musafirii şi ai term inat să te ocUpi de man-
tourile doamnelor, vreau să te odihneşti în bucătărie pînă la
op u şi jumătate, cînd trebuie servit dineul. Nu vreau să te
prăbuşeşti de oboseală. Spune-i lui Murgatrqyd că aşa am
hotărît eu.
- Da, doamnă. Ce bună sînteţi, spuse Emma. Se simţea
vinovată şi îi era ruşine că se prefăcuse că îi era rău şi, de
asemenea, pentru că o minţise pe doam na Wainright.
Olivia întinse mîna şi o mîngîie pe Emma pe Umăr. D ădu
din cap, exasperată, dar plină de duioşie.
- Uneori, am impresia că eşti prea harnică, fără să mai ţii
seama şi de tine. Ştii că sînt mai mult decît mulţumită de cum
îţi faci treaba. încearcă şi ia lucrurile mai cu încetul, fetiţo,
spuse ea, cu cea mai a d în c ă b lîn d e ţe .
Privind-o încremenită, Emma rămase gîtuită de emoţie şi
simţi usturimea lacrimilor în ochi. îşi drese glasul.
- Da, coniţă. Făcu o scurtă reverenţă şi ieşi din cameră
cît mai liniştit cu putinţă. O dată ajunsă cu bine pe coridor,
Emma răsuflă adînc, cu o enormă uşurare. Se sprijini de o
măsuţă sculptată, ca să-şi revină. Se clătina pe picioare şi
inima îi bătea cu putere. Se uită înapoi spre uşă, scuturînd
capul într-o parte şi în alta, nevenindu-i să creadă prin ce
trecuse. Olivia Wainright sem ăna cu m am a E m m ei. Oricît de
incredibil ar fi părut, Emma văzuse asta cu ochii ei. „E leită
maică-mea“, îşi şopti ea cu teamă şi îndoială.
Emma se întrebă apoi de ce nu observase niciodată înainte
această asemănare. înţelese numaidecît. Era într-adevăr
foarte simplu. De cînd Olivia stătea la conacul Fairley,
Emma n-o văzuse niciodată, pînă cu cîteva clipe în urmă,
într-o ipostază atît de intimă, neîm brăcată şi negătită în
singurătatea cam erei ei. A şezată la masa de toaletă în
lumina difuză, într-o ţinută neceremonioasă, cu faţa
nefardată, părea o altă femeie decît aceea pe care Emma se

253
obişnuise să o vadă mîşcîndu-se prin casă cu atîta eleganţă şi
cu o autoritate imperturbabilă. Văzută în această stare
naturală, Olivia era tot uimitor de frumoasă, dar fără hainele
elegante, fără coafurile complicate şi celelalte artificii lâ
modă, părea ingenuă şi vulnerabilă, inspirînd o candoare
gingaşă, feciorelnică.şi chiar nevinovată.
Iar Emma nu se înşela. Olivia Wainright, dezbrăcată de
podoabele exterioare ale femeii şic în societate, semăna intr-ade­
văr cu Elizabeth Harţe. De fapt, asem ănarea era atît de
extraordinară, încît părea stranie. Parcă ar fi fost plăm ădite
după acelaşi tipar, numai că acum frum useţea E lizabethei
era doar un palid ecou al înfăţişării strălucitoare a Oliviei.
Istovită peste măsură de lupta pentru supravieţuire, răpusă
de tuberculoză, subnutrită şi suferind continuu, înfăţişarea
frumoasă a Elizabethei se estompase şi începuse încet să
pălească. Cu toate acestea, văzu în Olivia frum useţea mamei
ei aşa cum fusese ea odinioară, şi rămase uimită şi to to d a tă
impresionată; Emma nu era singura persoană care să fi
rem arcat puternica asemănare dintre aceste două femei din
lumi atît de diferite. Un alt locatar al conacului Fairley o
descoperise, de asemenea şi, la fel ca Emma, fusese z d ru n ­
cinat pînă în străfunduri de această revelaţie.
Dar, stînd în picioare şi privind ţintă la uşa Oliviei Wain­
right, clătinînd încă din cap, Emma nu-şi d ă dea seama de
acest lucru. îşi recăpăta întrucîţva stăpînireă de şine şi de
data asta nu mai alergă. Păşea încet p e coridor, a m orţită
parcă de această stranie coincidenţă. în timp ce se înapoia
spre dorm itorul Adelei, Emmei nu-i trecu prin minte că
poate, inconştient, observase mai dinainte această
asem ănare, ceea ce ar fi putut explica oarecum tainica ei
a d oraţie faţă de Olivia. D ar gîndul acesta, i-a- revenit o b ­
sedant doar după ani şi ani.
în absenţa Emmei, Adele se ocupase de faţa ei. De d a ta
aceasta, s-a hotărît că era necesar să recurgă la borcănelele
de cosmeticale franţuzeşti. Şi-a dat cu puţin roşu în obraz,
doar cît să-i scoată în evidenţă pomeţii şi să-i risipească
paloarea pielii, şi s-a rujat. îşi pudra uşor nasul, cînd Em m a
intră.
- Am venit, doam nă Fairley, spuse Emma cu voce joasă,
dînd fuga la m asa de toaletă unde Adele o aştepta.

254
 Deşi de obicei Adele se arăta prea preocupată de ea
însăşi pentru a mai lua seama şi la alţii, în seara aceasta era
deosebit de vioaie şi de atentă, pregătindu-se pentru dineul
important şi poate chiar dificil care o aştepta. E ra atît de
atentă, încît remarcă tonul abătut din vocea Emmei,
întotdeauna atît de veselă, şi ai aruncă o privire
pătrunzătoare.
- Ţi-a dat doamna Wainright agrafele? A fost vreo
problemă? întrebă ea repede.
- O, nu, doamnă, răspunse Emma, începînd deja să aran­
jeze buclele care mai răm ăseseră. Avea destule.
- Cu ce se îmbracă astă-seară doam na Wainright? con­
tinuă Adele curioasă, urmărind-o pe Emma prin oglindă.
- Nu i-am văzut rochia, doam nă Fairley, spuse Emma
liniştit, cu o expresie întunecată şi potolită.
Adele îşi ţuguie buzele, bosumflată şi dezamăgită. Abia
aştepta să afle ce rochie şi-a ales Olivia din nenum ăratele ei
toalete elegante. Adele fusese întotdeauna în rivalitate cu
sora ei mai mare, iar acum situaţia devenise mai încordată şi
mai arzătoare decît oricînd. A dele suferea în amorul ei
propriu şi o înfuria faptul că Olivia izbutea, în toate ocaziile,
să fie elegantă şi atrăgătoare. Zîmbi, plină de ea însăşi. In
această seară, ea îi va eclipsa pe toţi. Olivia va fi urîtă în
com paraţie cu mine, se gîndi ea, jubilînd.
- Gata coniţă, am isprăvit! exclamă Emma, mişcînd peria,
triumfătoare şi păşind înapoi pentru a se uita la părul
Adelei. îi dădu Adelei oglinjoara din argint.
- Uitaţi-vă dacă vă place cum e la spate, doam nă Fairley.
Adele se mişcă se răsuci şi se roti pe scaun, studiindu-şi
pieptănătura „pom padour“ din toate unghiurile.
- Ei bine, Emma, este de-a dreptul dumnezeiesc, strigă
ea, încîntată. Rîse veselă. Este o operă de artă. O
capodoperă. Şi ce bine îmi stă. Eşti într-adevăr o fată
deşteaptă.
Adele îşi puse pantofii de seară, cu toc înalt, iar apoi păşi
în interiorul rochiei pe care Em ma i-o ţinea. Se postă în
picioare în faţa oglinzii rabatabile, iar Em ma îi încheie cu
răbdare şirul lung de năsturei de la spate, rugîndu-se la
Dumnezeu ca Adele să nu-şi aducă aminte de trandafirii pe
care îi scosese mai devreme. E ra u urîţi, iar Emma era

255
convinsă că stricau rochia, care era elegantă şi im p re ­
sionantă prin sim plitatea ei. în timp ce încheia ultimul
năsturel, Emma spuse grăbită, sperînd să-i distragă
atenţia:
- Tot ce ne trebuie pentru tuşa finală sînt bijuteriile
dumneavoastră, doam pă Fairley.
- într-o clipă, Emma, spuse Adele, păşind înapoi pentru a
se contempla. Era extaziată de felul în care arăta. Rochia
neagră de catifea îi accentua uimitor silueta înaltă şi zveltă,
iar croiala excelentă îi punea în evidenţă talia subţire.
Decolteul adînc îi îmbrăca bine umerii şi corsetul mulat îi
strîngea silueta admirabil. Ajunse la concluzia că era rochia
care îi venea cel mai bine în timp ce, îmbătată de ea însăşi, se
răsucea de ju r împrejur, în vîrful picioarelor încălţate
elegant care se întrezăreau sub fustă. Emma avea dreptate în
legătură cu trandafirii. Erau oribili, se gîndi ea, minunîndu-
se că tînăra ei cameristă avea un asemenea bun gust
înnăscut.
Se aşeză şi scoase din cutia roşie de catifea cerceii de
diamant în formă de candelabru, punîndu-şi-i în urechi. Mai
luă două b răţări şi cîteva inele, iar apoi Emma îi puse
colierul de diamante în jurul gîtului, prinzîndu-i-1 cu atenţie.
E ra o ţesătură dantelată şi sclipitoare de pietre
strălucitoare, admirabil cizelate şi montate. Diamantele
scăpărau atît de intens, erau atît de vii şi de nespus de
frumoase, încît Emmei i se tăie răsuflarea.
- Este splendid, nu-i aşa? rem arcă Adele. Stăpînul mi l-a
dat, continuă ea şi oftă. îmi dădea atîtea bijuterii frumoase,
se destăinui ea, încetişor.
- Pur şi simplu m-a făcut praf, doamnă Fairley, pe cuvînt
că da, zise Emma, plină de veneraţie, întrebîndu-se cît cos­
tase. O avere, fără îndoială. Cumpărat din sudoarea altora,
îşi spuse ea cu amărăciune, gîndindu-se la Frankie şi la
tăticul ei care trudeau la fabrică.
Adele nu sesiză privirea încruntată a Emmei şi,
adresîndu-i un zîmbet agreabil, deschise o altă cutie de
catifea. Scoase din ea o broşă mare cu diamante şi se apucă
s-o prindă de m înecuţa care îi acoperea puţin partea de sus a
braţului stîng.
Em m a îşi strînse buzele.

256
 - Aă...ţă ă, doamnă Fairley, coniţă, nu ştiu dacă vă mai
trebuie şi broşa aia acolo, dacă nu vă supăraţi că vă spun...
- E de la mama, spuse Adele, pe un ton categoric.^
- O!_Atunci, vă rog să mă iertaţi, doamnă Fairley. înţeleg.
Vreţi s-o puneţi din motive sentimentale, rosti Emma cu
nespusă politeţe. Dar erd disperată. Broşa era în plus şi
strica tot efectul pentru care se chinuise ea atîta.
Motive sentimentale, îşi repetă Adele în sinea ei, uitîndu-
se lung în oglindă. Ochii ei, îngustîndu-se vizibil, erau la fel
de reci şi de strălucitori ca şi diamantele pe care le purta. Se
uită în jos la broşă, cu un aer absent, şi se gîndi la mama ei,
iar apoi îşi ridică încet capul.
Plutind parcă, Adele îşi scoase broşa şi o puse înapoi în
cutie. Nu vroia nimic care să-i aducă aminte de mama ei. Şi
nu vroia nici ca Olivia să-şi amintească, la jîn d u l ei, ceva.
Olivia credea despre ea că este nebună, întocmai cum fusese
mama lor. La fel gîndea şi Adam. Complotau împotriva ei.
O! da, asta făceau. Adam şi Olivia. I-a văzut ea şuşotind prin
colţurile casei acesteia oribile.
îşi aţinti ochii asupra Emmei, care închidea cutiile cu
bijuterii şi o înşfăcă strîns de mînă. Luată prin surprindere,
Emma tresări. Dar observînd expresia Adelei, dintr-o dată
întunecată şi febrilă, nu se luptă şi nici nu încercă să scape.
- Da, doamnă Fairley? Ce este? întrebă ea, binişor.
- Emma, trebuie să pleci din locul acesta! Din casa asta.
Pînă nu e prea tîrziu. Este fatală, şopti Adele.
Emma se uită la Adele, zăpăcită de această afirmaţie.
- Fa... fa... ce? Nu înţeleg ce înseamnă asta, doamnă Fair­
ley.
Adele rîse în felul ei ascuţit şi pe Emma o trecură fiori de
gheaţă.
- înseam nă ceva rău... Rău! Rău! Rău! spuse ea strident,
aproape urlînd.
- Ssst, ssst, doamnă Fairley, spuse Emma, cu mult calm.
Tremura şi i se făcuse pielea de găină pe mîini. Ce lucru
ciudat a spus, se gîndi ea, înfricoşată. D ar acum nu avea
timp să se gîndească la asta. E ra ceva mult mai important
care o neliniştea: doamna Fairley. Emma îşi desprinse braţul
cu grijă şi privi cercetător la ceas. îi sări inima în piept.
Oaspeţii trebuiau să sosească în curînd, iar în starea ei

257
actuală, doamna Fairley nu prea era în formă să /coboare şi
să-i întîlnească.
Albă la faţă şi încordată, Emma se uită de jur împrejur,
neputincioasă, gîndindu-se cum era mai bine să facă. Se
întreba dacă să dea fuga şi^să o aducă pe doamna Wainright,
sau poate pe conaşul Edwin. Iar apoi, un fel de instinct o
avertiză să evite să-i amestece şi pe ei. Ea singură urma s-o
scoată pe doamna Fairley din această stare de tulburare a
minţii. Emma îngenunche pe podea şi luă mîinile fine şi aris­
tocratice ale Adelei în mîinile ei mici şi zgîriate. Erau reci ca
de mort. Emma le strînse atît de tare, încît crezu că se vor
frînge în două.
- Doamnă Fairley! Doamnă Fairley! Ascultaţi-mă, spuse
Emma stăruitor, cu vocea puternică şi insistentă. Trebuie să
mă ascultaţi. Musafirii or să vină din clipă-n clipă. Trebuie
să vă adunaţi puterile şi să coborîţi să-i întîmpinaţi. Trebuie,
spre binele dumneavoastră! exclamă ea cu înverşunare,
punînd suflet în hotărîrea ei de a se face înţeleasă de Adele.
Adele parcă nici nu auzea. Se uita la Emma cu privirea
opacă şi goală. Emma îi strînse şi mai puternic mîinile, chiar
dacă începuse să-i lase urme roşii şi urîte. O ţinea atît de
strîns, încît o dureau degetele şi pe ea.
- Doamnă Fairley, vă rog! Veniţi-vă în fire. Imediat, mă
auziţi! Im ediat! Vocea Emmei era acum teribil de rece şi
poruncitoare, şi toată voinţa ei îndărătnică ieşi la iveală. Se
vedea pe faţa ei, neînduplecată în ceea ce îşi propunea, în
timp ce o silea pe Adele să-i dea ascultare. Cealaltă femeie
continua să aibă aceeaşi expresie sumbră. Emma se gîndi s-o
pălmuiască, pentru a o trezi din letargie. Se răzgîndi. Nu
îndrăznea. Nu-i era teamă de urmări. Pur şi simplu nu vroia
să-i vatăme pielea fragilă.
In cele din urmă, în ochii Adelei apăru o licărire de viaţă,
iar buzele palide i se întredeschiseră, Emma răsuflă adînc şi
o apucă de umeri.
- Trebuie să coborîţi, doamnă Fairley. Acum! Pînă nu e
prea tîrziu! Sînteţi soţia stăpînului. Stăpîna acestei case.
Stăpînul vă aşteaptă, doamnă Fairley. Emma o zgîlţîi cu mai
multă putere. Uitaţi-vă la mine, doamnă Fairley. Uitaţi-vă la
mine. Ochii Emmei scăpărau o lumină verde intensă. Trebuie
să vă recăpătaţi cumpătul. Da'că n-o faceţi, o să fie mare

258
necaz. Un adevărat scandal, doamnă Fairley!
Adele o auzea ca prin ceaţă, dincolo de sunetul de cristal
făcut ţăndări, care îi răsuna în cap. încetul cu încetul,
zdrăngănitul de sticlă spartă începu să se risipească şi o văzu
pe Emma mai clar, în timp ce ochii i se concentrau într-un
punct, pierduţi şi înceţoşaţi. Acum, vocea Emmei pătrundea
în mintea ei obosită. O voce puternică.
- O să fiu pe-aproape, dacă aveţi nevoie de mine, coniţă.
Nu trebuie decît să-mi faceţi semn în timpul dineului, dacă
aveţi nevoie de ceva. Sau să sunaţi după mine mai tîrziu,
doamnă Fairley. Vă promit eu! spuse Emma, pe un ton duios,
dar ferm.
Adele clipi din .ochi şi se ridică brusc în picioare,
aproape cu violenţă. Ce spusese oare Emma? Că ea era
stăpîna casei... soţia stăpînului. Da, da, asta spusese. Şi era
adevărat. Adele îşi trecu mîna peste frunte, cu un gest ce îi
trăda tulburarea, dezgustul.şi disperarea.
- Să vă aduc un pahar cu apă, doamnă Fairley? întrebă
Emma, uşurată de faptul că pe faţa Adelei revenea o umbră
de înţelegere şi de.normalitate.
- Nu, Emma, mulţumesc, şopti Adele, uitîndu-se drept la
ea. Nu ştiu ce mi s-a întîmplat. A început să mă doară capul
din nou. Da, asta a fost, Emma. Tot una dintre durerile mele
de.cap îngrozitoare. Ştii cît sînt de epuizante. Zîmbi anemic.
Dar mi-a trecut, slavă Domnului.
- Sînteţi sigură, doamnă? se interesă Emma; cu solici­
tudine, cercetînd-o atent.
- Da, da. Şi trebuie să cobor! Se ridică în picioare,
clătinîndu-se şi se duse spre oglinda mobilă. Emma o luă
repede după ea.
- Păi, ia uitaţi-vă la dumneavoastră, doamnă Fairley. Uite
cît sînteţi de frumoasă, îi atrase atenţia Emma, adoptînd un
ton plin de admiraţie şi de îm bărbătare, în încercarea de a o
face pe Adele să-şi recapete încrederea în ea însăşi. Stăpînul
o să fie teribil de mîndru de dumneavoastră, coniţă. Aşa să
ştiţi.
O! Dumnezeule! Adam! Va trebui să meargă acolo jos şi
să se poarte corect şi demn, cu graţie şi farmec; altminteri,
furia lui Adam se^ va revărsa asupra ei şi ea nu va putea
îndura aşa ceva. îşi privea p ro p ria imagine în oglindă şi

259
dinlr-o dată o văzu cu obiectivitate, aşa cum vezi un străin.
Era imaginea unei femei de o frumuseţe uimitoare. Apoi îşi
aminti. Trebuia să se ascundă în spatele măştii frumuseţii ei,
astfel îneît să fie toţi induşi în eroare, inclusiv Adam.
Zîmbetul îi lumină faţa de frumuseţe, iar din ochii ei
strălucitori scăpărau luminiţe argintii. îşi netezi fusta de la
rochie şi se răsuci sprintenă în loc.
- Emma, sînt gata, spuse ea cu drăgălăşenie.
- Să vin cu dumneavoastră, doamnă Fairley?
- Nu, mulţumesc. Mă pot descurca şi singură,, răspunse
Adele, cu deplină siguranţă. Trecu, lunecînd parcă, prin
salonaşul alăturat şi ieşi pe coridor, tocmai cînd ceasul de
porţelan cu lei de pe cămin bătea ora.

17
PÎNĂ ÎN AC EL MOMENT, dineul a fost formidabil de
reuşit, spre adînca uşurare şi satisfacţie a lui Adam Fairley.
Stătea rezemat de spătarul scaunului din capul mesei,
zîmbind în sinea lui, şi îşi plimba privirea deasupra
oaspeţilor şi a scenei fastuoase ce i se aşternea în faţa
ochilor.
Atm osfera era destinsă şi prietenească, aproape jovială,
şi toţi păreau că se simt la largul lor. Trecuse mult timp de
cînd Adam nu mai auzise susurul conversaţiilor plăcute şi al
veseliei răsunînd între aceşti pereţi vechi, iar lucrul acesta îi
dădea o asemenea senzaţie de mulţumire, îneît se simţea pur
şi simplu uluit. La începutul serii a fost extrem de nervos.
Pentru Adam nu era ceva anormal să resimtă o frică
nedesluşită, gîndindu-se la faptele mai vechi ale Adelei şi,
deşi a izbutit să-şi ascundă temerile, a fost totuşi neliniştit şi
teribil de îngrijorat. Dar pe măsură ce dineul se desfăşura
fără nici un incident, aceste sentimente se diminuau, iar el
începea să se relaxeze. Din cînd în cînd, i se întîmpla să se
minuneze că starea proastă de spirit, care în ultimele
săptămîni se atenuase încetul cu încetul, în seara aceasta
dispăruse miraculos. Parcă i se luase o mare povară de pe
umeri şi se simţea liber şi lipsit de griji.
Ridică paharul de cristal cu şampanie pe care Mur-
gatroyd tocmai îl reum pluse şi sorbi din el încetişor,

260
 savurînd băutura rece şi spumoasă. Mîncarea a fost
delicioasă, vinurile excelente, iar Murgatroyd şi Emma s-au
achitat de îndatoririle lor cu aplomb, de parcă ar fi fost o
echipă bine rodată, obişnuită să se ocupe în fiecare seară a
săptămînii cu astfel de mese complicate şi pretenţioase. îşi
dădu seama că această perform anţă nu era o întîmplare. A
fost posibilă numai datorită priceperii cu care Olivia or­
ganizase toate pregătirile, gustul ei perfect făcîndu-se simţit
.peste tot.
Adam îşi plimbă privirea peste întinderea albă a feţei de
masă, pînă ce Adele ajunse în raza lui vizuală. O urmărise cu
atenţie toată seara, iar com portarea ei îl uluise. Era
ferm ecătoare şi prevenitoare cu musafirii şi, cel puţin în
aparenţă, părea aidoma femeii pe care o cunoscuse cu ani în
urmă. Şi arăta splendid. Cocheta exagerat cu Bruce McGill,
care părea fascinat, spre amuzamentul ascuns al lui Adam.
Simţea că Adele avea în ea ceva de actriţă. Fără îndoială, şi-a
făcut o intrare de-a dreptul m ăreaţă. Bruce venise mai de­
vreme decît ceilalţi musafiri, pentru a perfecta afacerile lor
şi, pe cînd cei doi bărbaţi se plimbau prin hol, £ d e le şi-a
făcut apariţia în capul scării. Conştientă de faptul că fusese
rem arcată, Adele s-a oprit teatral pe palierul central,
ţinîndu-se o clipă de stîlpul balustradei, iar apoi a pornit,
plutind parcă, în josul scării somptuoase, ca Afrodita
coborînd din ceruri. Pe moment, Bruce a amuţit, cu gura
uşor întredeschisă, iar lui Adam i s-a părut că seamănă cu un
şcolar dus prima oară la teatru. Expresia aceasta mai dăinuia
încă pe faţa australianului. Aşezat în stînga Adelei, îşi con­
centra toată atenţia asupra ei, iar rîsul cristalin al Adelei
plutea prin aerul încins, pînă la Adam. îşi făcu ochii mici,
uitîndu-se cu atenţie la ea. Cu toată frumuseţea ei, Adele
avea ceva straniu de distant. Crăiasa Zăpezilor. Veşnic de
neatins.
Privirea lui Adam se roti spre Olivia, care era aşezată la
mijlocul mesei. Avea acea extraordinară siguranţă de sine,
atît de des întîlnită la englezoaicele din înalta societate, care
se simt întotdeauna la largul lor şi stăpîne pe ele şi pe
situaţie, indiferent dacă stau în şaua calului sau la masă, pe
scaun. A răta la fel de minunat ca Adele, dar mai puţin
fragilă decît aceasta. Toaleta de mătase albastră, ca penele

261
unui pescăruş, era elegantă şi decoltată provocator, deşi mai
puţin îndrăzneţ decîl rochia Adelei. In jurul gîtului, avea un
colier de safire cu un inel albastru şi seînteietor, iar aceleaşi
pietre preţioase cădeau ca o cascadă de picături înlănţuite
din urechile ei mici; b răţări asortate i se încolăceau pe
braţele superbe. îşi asculta liniştită vecinul de masă, senină
şi calmă la faţă. Frumoasa Adormită. A ştcptînd să fie
trezită, îşi spuse Adam, uimit numaidecîl de gîndul ciudat ce
h a putut trece prin minte.
îi prinse privirea Oliviei. Aceasta îi zîmbea cu căldură,
înclinînd capul spre uşa sufrageriei. Adam dădu din cap,
înţelegîndu-i gîndul că masa ar fi trebuit acum încheiată.
Adam îi făcu semn cu mîna lui Murgatroyd, care veni
repede lîngă el.
- Murgatroyd, presupun că ai pus băuturi şi trabuce din­
colo, în bibliotecă.
- A da, stăpîne. Cele mai bune coniacuri franţuzeşti, vin
de Porto şi benedicţină. De asemenea, nelipsitul whisky
scoţian şi irlandez. Doamna Wainright m-a învăţat să pun o
tavă cu băuturi şi în salon, pentru doamne.
- Excelent, Murgatroyd. Adam se întoarse spre oaspeţii
de sex feminin de lîngă el. Ştiu că ne veţi scuza dacă noi,
bărbaţii, vă lăsăm pentru scurt timp să vă descurcaţi singure,,
rosti el, zîmbind. împinse scaunul în spate şi se uită de jur
împrejurul mesei.
- Ne retragem, domnilor? continuă cl, ridieîndu-se în
picioare. Cu un' murmur de încuviinţare, ceilalţi bărbaţi îi
urmară exemplul şi ieşiră din sufragerie, discutînd între ei.
Intrînd în bibliotecă, Bruce McGill luă un whisky cu sifon
de la Murgatroyd şi îşi croi drum spre cămin. Bruce avea
aproape cincizeci de ani, era înalt ş i . uscăţiv, cu mersul
legănat de om care şi-a petrecut toată viaţa călare. Părul
castaniu şi ondulat îi creştea stufos deasupra feţei
colţuroase, care inspira autom at încredere, mai cu seamă
femeilor, iar ochii îi erau veseli. Avea o alură virilă şi un aer
îndrăzneţ, dc-a dreptul fermecător. Venind lîngă Adam,
spuse:
- în sănătatea ta, bătrîne, şi pentru afaceri trainice şi
reuşite. Zîmbi deschis, cu o licărire în ochi. Şi cred că e de la
sine înţeles că vom avea o prietenie deosebit de rodnică.

262
 Ciocni paharul cu Adam.-
- Şi în sănătatea ta, Bruce. Adam resimţea o simpatie
puternică pentru Bruce McGill, în ciuda asprimii acestuia şi
a înclinaţiei de a încheia afaceri dure. Omul era sincer şi
cinstit, iar Adam aprecia aceste calităţi de vreme ce erau i-
nerente şi firii lui. Acum, spuse: Aşadar, săptămîna viitoare
te duci în oraş din moment ce ai terminat ce aveai de făcut în
Yorkshire. Cît timp ai să stai la Londra?
- Două săptămîni. Mă îmbarc spre Svdney la începutul lui
mai. Lui Bruce i se lumină faţa de nerăbdare. Am vreo şansă
să te întîlnesc în oraş, Adam? Poţi să vii şi tu cîteva zile? Am
lua masa împreună, am merge la cîteva teatre şi ne-am distra
puţin. Am cîţiva prieteni foarte drăguţi, pe care sînt sigur că
te-ai bucura să-i cunoşti. Se opri şi făcu cu ochiul. De fapt,
nişte prietene delicioase, chiar dacă asta o spun eu.
Adam chicoti şi clătină din cap.
- Oricît de tentant ar suna, nu cred că ar fi bine să lipsesc
de la fabrică tocmai acum. Avem de executat o serie de co­
menzi urgente şi nu pot lăsa toate poverile administrative în
sarcina lui Wilson. Are nevoie de mine. îmi pare rău, Bruce,
dar trebuie să refuz. Poate data viitoare cînd vii aici.
- Te-ai arătat o gazdă foarte bună, Adam, cu ocazia
tuturor călătoriilor pe care le-am făcut în Yorkshire în ul­
timele luni. Şi pentru că a venit vorba de ospitalitate, dacă
nu te pot convinge să fii invitatul meu la Londra, te-aş putea
oare ademeni să vii în Australia, mai tîrziu, anul acesta? Tare
mult aş vrea să faci o vizită la Dunoon.
- Foarte drăguţ din partea ta, bătrîne, îi spuse Adam. I se
juminară ochii la această idee. Ce-ar fi să vin? Aş putea în-
tr-adevăr.
- Ţi-ar plăcea. Pe cuvînt că da. La ferma de oi, în
Coonamble, nu sîntem decît eu şi băiatul meu, Paul, cu
excepţia lucrătorilor, bineînţeles. Soţia mi-a înurit acum trei
ani. Dar am o menajeră bună şi o să te facem să te simţi
foarte bine. Putem sta niţeluş şi la Sydney. E un oraş foarte
interesant, chiar dacă nu-i atît de rafinat ca Londra, încheie
el, cu un rîs dezamăgit. îl prinse pe Adam de braţ, spunîndu-i:
Fii atent, mai am o idee. Ce-ar fi să cumperi ceva pămînt în
Australia, Adam? Să ştii că ar fi o investiţie bună. Ai putea
chiar să-ţi întemeiezi o fermă mică de oi. Ţi-aş găsi eu mun­
citori cum trebuie şi ţi-aş şi supraveghea-o în lipsa ta. Să
devii propriul tău furnizor, ce zici?
Adam se uită la Bruce, chibzuind.
- Aici ai dreptate, Bruce. M erită să iau în consideraţie ce
mi-ai spus şi mă voi gîndi serios să fac această călătorie. O să
te ţin la curent, mai încolo, anul acesta. Adam îşi scoase
ceasul de buzunar, privindu-1. Hai să mai bem un pahar şi pe
urmă ar trebui poate să mergem la doamne, în salon, înainte
să-şi piardă răbdarea.
- Bună idee. A propo, trebuie să te felicit pentru soţia ta,
Adam. E frumoasă şi deosebit de simpatică. Eşti un bărbat
norocos.
- Nu-i aşa? spuse Adam, zîmbind uşor. Dacă ai ştii tu.
Dacă ai ştii tu, se gîndi el cu amărăciune, în timp ce traver­
sau biblioteca.
18
- MAI D O R I Ţ I şi altceva, atunci, stăpîne? întrebă Mur-
gatroyd. Musafirii plecaseră de mult, Adele şi Olivia se
retrăseseră, iar Adam era singur în bibliotecă.
- Nu, Murgatroyd, mulţumesc. A! Apropo, trebuie să te
laud pentru felul în care ţi-ai îndeplinit îndatoririle astă-seară.
Am fost foarte mulţumit, şi de Emma la fel. Te rog să-i spui şi
ei şi să-i mulţumeşti din partea mea.
Murgatroyd, care nu avea absolut nici o intenţie de a face
asta, spuse:
- De acord, domnule. Aşa am să fac. Şi vă mulţumesc,
domnule,
• ’
din tot sufletul. ..
Adam luă coniacul cu sifon pe care Murgatroyd tocmai l-l
pregătise şi, înclinînd binevoitor din cap, îl lăsă pe m ajor­
dom să se ocupe de treburile lui nocturne. Cînd intră în d o r­
mitor, cîtcva clipe mai tîrziu, Adam fu îneîntat să vadă că
focul fusese aprins în cămin. A rdea cu flacără vie şi Adam se
grăbi spre el. Se postă, ca de obicei, cu spatele la foc,
ţinîndu-şi picioarele lungi larg de p ă rtate unul de celălalt şi
bucurîndu-se de căldura cc se degaja din buştenii care a r­
deau iute. Privea ţintă înainte, oarecum absent, cu mintea
legănată de nenum ărate gînduri.
Dormitorul lui era de o austeritate spartană. Pereţii albi
şi neornam entaţi, tavanul înalt, punctat de bîrne

264
întunecoase, iar podeaua lustruită şi goală. în afară de
draperiile grele, de la ferestre, de culoarea vinului şi de
portretul, frumos înrămat, al tatălui său, prins deasupra
căminului, camera era lipsită de lux şi de obişnuitele
podoabe de bogăţie. Avea un aer cazon. Cele cîteva obiecte
personale, cum ar fi periile de fildeş de pe masa de toaletă şi
furniturile de birou, erau rînduite cu o asemenea precizie
militărească şi cu atîta grijă, de parcă ar fi aşteptat inspecţia
vreunui superior în grad. Singura concesie pe care Adam o
făcuse confortului era scaunul mare, cu piele neagră, aşezat
lîngă cămin. Cu toate acestea, tocmai această simplitate îl
atrăgea, fiind o uşurare după încăperile pompos decorate de
la parter. Aşa cum gîndea şi despre biblioteca lui, Adam
considera că.dorm itorul este liniştit şi relaxant, un sanctuar
interior tihnit unde putea să se lepede de poverile zilei,
netulburat în singurătatea lui.
Şi totuşi, dintr-un motiv oarecare, în seara asta camera i
se părea străină şi chiar părăsită, în ciuda văpăii calde a
focului din cămin şi cu toată lumina difuză răspîndită de
lampa veche cu petrol de pe noptiera de lîngă patul îngust.
Iritat, se uită atent în jurul lui, încruntîndu-se încordat. Se
simţea dintr-o dată neobişnuit de agitat. Adam începu să
măsoare camera în lung şi-n lat, agasat cum nu mai fusese de
ani de zile. Nu se simţea în apele lui şi nu ştia de ce. Iar acum
îi era atît de cumplit de cald. Trase de cravata de catifea de
la gît şi şi-o desfăcu precipitat. Se plimba de colo-colo, cu
îndîrjire, dar după zece minute de fîţîială frenetică, se opri
în sfîrşit la şemineu, apucă paharul şi, din cîteva înghiţituri
rapide bău pînă la fund coniacul cu sifon.
Adam privea de jur împrejurul camerei. Se simţea
îngrădit şi apăsat de cei patru pereţi. Distrat, îşi trecu mîna
prin păr. Se gîndi, blamîndu-sb: Dar erai doar propriul tău
prizonier de voie, Adam Fairley. Nu-i aşa? îşi clădise
propriul sarcofag. Pereţii înaintau parcă spre el,
ameninţători. Trebuia să scape. Ţîşni spre uşă şi o deschise
dintr-o smucitură. Ieşi pe coridorul slab luminat şi porni cu
repeziciune în josul scării. Deschise uşa de la bibliotecă.
Razele lunii pătrundeau în cameră, luminînd-o atît de p u te r­
nic, încît nu se mai osteni să aprindă lampa. Se duse grăbit la
comoda de nuc şi îşi turnă un pahar mare de coniac. îi

265
trem urau mîinilc. Bău coniacul fără apă, în grabă vărsîndu-1
puţin pe manşeta mototolită de la mînecă. îşi mai turnă un
pahar. Nu-şi putea stăpîni trem uratul mîinilor.
Adain stătea în picioare lîngă comoda din lemn de nuc,
făcînd eforturi să se calmeze. în cele din.urm ă, începu să
respire mai normal, bătăile puternice ale inimii i se mai
liniştiră iar senzaţia de apăsare dispăru încetişor. De ce sînt
atît de agitat astă-scară? Pentru numele lui Dumnezeu, ce mi
s-a întîmplat? Se simţea nespus de singur şi de disperat.
Resimţea nevoia cumplită de a sta de vorbă cu cineva. Cu un
prieten care să-l poată înţelege. Dar nu avea nici un prieten
în casa aceasta sumbră, uitată de oameni şi de Dumnezeu.
Cu excepţia Olivieil'Bineînţcles! Olivia! Era înţelegătoare şi
înţeleaptă. O să se ducă să stea de vorbă cu ea. Olivia o să-i
asculte necazurile, cu pătrundere şi răbdare. O să se ducă la
ea imediat. Acum. Adam plecă din bibliotecă. O porni pe
scări, ureînd cîte două tre p te deodată, explodînd de o e n e r­
gie renăscută amestecată cu uşurare la gîndul de a vorbi cu
Olivia, de a se despovăra. Ajunse pe palierul central, cînd în
hol ceasul bunicului bătu ora douăsprezece. Sunetul îl făcu
să se oprească brusc. Prostule, murmură el. Nu se putea
duce la Olivia în cameră la o oră atît de tîrzie. Ar fi un deranj
de neiertat. Probabil că acum era în pat şi dormea. Continuă
să urce scările mult mai încet. îşi pierduse agilitatea paşilor,
iar umerii i se prăbuşiseră.
Adam se opri la uşa dormitorului lui, cu mîna pe clanţă,
şi, apoi, împotriva voinţei lui, dar cu o mare hotărîre, îşi
continuă drumul pe coridor pînă la camera Oliviei, împins
înainte de o forţă infinit mai puternică decît el. Pe sub uşa ei
se vedea o dîră de lumină. Lui Adam i se ridică moralul.
Căpătă încurajarea de care avea nevoie. înainte să apuce să
bată la uşă, aceasta se deschise brusc şi un val de lumină se
revărsă în coridorul întunecat. Pe moment, Adam fu surprins
şi orbit, clipind de mai multe ori. Silueta Oliviei se profila în
lumina strălucitoare de la lămpile din spate. Trupul ei zvelt
părea diafan, aproape ireal. Nu-i putea vedea expresia feţei,
fiindcă stătea în propria ci umbră.
Adam o privea cu ochii mari, incapabil să vorbească.
Olivia deschise uşa mai larg şi, fără să rostească un
cuvînt, se dădu la o parte, lăsîndu: l să treacă. Făcu cîţiva

266
 paşi mari în cameră şi. în ciuda rafinamentului său natural şi
a farmecului său înnăscut. Adam descoperi, spre marea lui
mîhnire, că a rămas fără glas. Nu-i venea nici o idee ce ar fi
putut să-i spună. Toate gîndurile anterioare i-au dispărut
complet din minte. Olivia închise uşa binişor în spatele ei şi
se sprijini de ea, cu o expresie prietenoasă pe faţă. Mai înalt
decît ea, Adam se tot mişca nervos şi îşi simţea gura uscată.
Privi în sus spre el, aşteptînd. în cele din urmă, Adam îşi
drese glasul, stingherit.
- Olivia, îmi pare rău că te deranjez atît de tîrziu, începu
el, scormonindu-şi creierii după o explicaţie, plauzibilă.
Inspiră adînc. Dar, nu... nu puteam dormi, şi atunci m-am
dus jos să beau ceva. A rătă paharul pe care îl ţinea în mină,
zîmbind cu tristeţe. Cînd mă întorceam spre cameră, mi-am
amintit că nu ţi-am njulţumit pentru felul minunat în care ai
pregătit dineul. Nici nu ştii ce mult apreciez tot ce ai făcut
pentru ca masa să fie o extraordinară reuşită.
- O! Adam, te rog, exclamă Olivia, cu căldură. Ştii cît de
mult îmi place să primesc musafiri. M-am bucurat enorm.
- Totuşi, aş fi fost deosebit de ingrat dacă nu mi-aş fi ex­
primat toată recunoştinţa faţă de tine, spuse Adam. începea
să respire mai uşor. Se simţea totodată profund uşurat de
turnura pe care izbutise să o dea îndrăznelii cu care îi tul­
burase tihna.
Olivia nu răspunse. Continua să-l privească întrebătoare,
îşi încruntă puţin fruntea netedă, nedezlipindu-şi de pe
chipul lui privirea ochilor foarte albaştri şi pătrunzători. A
băut destul de mult, dar nu e beat, se gîndi ea. Este perfect
stăpîn pe,el. Gentlemanul desăvîrşit, ca întotdeauna.
Sub privirea ei atentă şi susţinută, Adam deveni complet
conştient de ţinuta lui dezordonată. îşi dădu seama, foarte
jenat că era fără haină, iar cămaşa îi stătea pe jumătate
deschisă la piept, cu cravata atîrnînd desfăcută în jurul
gîtului. Se simţea din nou profund încurcat, şi tot bîjbîia cu
mîinile, pipăind părţile din faţă ale cămăşii şi încercînd, fără
succes, să le apropie. Zîmbi neputincios.
- Păi, mai bine aş pleca, draga mea. Nu vreau să te de ra n ­
jez mai mult. Nu m-aş fi hazardat aici nepoftit, dacă nu aş fi
văzut lumină la tine.
- Mi s-a părut că aud pe cineva afară, pe coridor, spuse

267
ca, neadăugînd că ştiuse că era el.
Aclam făcu un pas şovăielnic înspre uşă. Olivia nu schiţă
nici un gest s-o deschidă. Rămase rezemată de uşă, calmă la
fală, păslrîndu-şi în aparentă sîngcle rece, deşi inima îi pal­
pita şi o treceau valuri ciudate de panică. După o lungă clipă
de tăcere, privi în sus spre el, spunînd încetişor:
- Nu pleca, Aclam. Te rog, rămîi să stăm puţin de vorbă.
Nu sînt deloc obosită. D upă cum vezi, citeam. A rătă cu mîna
spre ziarul de pe masa de lîngă sofa. Şi încă faimosul tău
ziar., adăugă ea, sperînd să pară suficient de nepăsătoare.
Cum el nu-i dădu nici un răspuns, Olivia zise fără să se
gîndcască: D oar dacă nu vrei să te retragi...
- Nu. Nu. Nu vreau, o întrerupse el, răspicat. Dîndu-şi
scama că neliniştea îl făcuse excesiv de vehement, îşi înmuie
tonul: Realmente mi-ar plăcea să stau de vorbă cu tine,
Olivia. Sînt treaz dc-a binclca şi cu. Din pricina
conversaţiilor pasionante din scara asta, fără îndoială,
murmură el, rîzînd scurt şi nervos. Doar dacă eşti sigură că
nu te împiedic să stai în pat.
- Nu, pe cuvînt că nu. Adam, vino, te rog, lîngă foc şi fă-tc
comod, spuse Olivia, păşind cu graţie prin cameră, deja mai
puţin speriată. Trecu pc lîngă el aproape atingîndu-1 şi
Adam îi simţi mirosul fin de parfum, delicat şi sugestiv.
Numele îi scăpa, dar mirosul îi persista în nări, provocator.
Adam veni încet după ca, lîngă cămin. Olivia se aşeză pe
canapea, în faţa focului. Lucrul cel mai firesc ar fi fost ca
Adain să se aşeze lîngă ea, dar nu făcu aşa. Evită precaut
canapeaua şi sc lăsă jos pc un scaun alăturat.
Olivia sc rezemă cu spatele de perne, îşi netezi fusta şi
apoi privi spre Adam, zîmbind. Surîsul ei era atît de
drăgălaş, îneît Adam simţi o durere ascuţită şi ciudată în
inimă, şi o privi cu ochii mari, încremenit. îşi schimbase
toaleta de seară şi se îmbrăcase cu un capot moale de
mătase, albastru şi vaporos, cu model oriental; în rest, arăta
la fel ca în timpul dineului. Niciodată nu i s-a părut mai
frumoasă în toii cei douăzeci de ani de cînd o cunoştea.
îşi coborî capul, cînd îşi dădu seama că o privea mult
prea absorbit. Strînse buzele şi sc uită în pahar, ridicîndu-1
apoi automat spre gură. Se simţea umilit de faptul că îi
trem urau mîinile.

268
 Observîndu-1 din locul ci dc pc canapea, Olivia se gîndca:
este loarte nervos. Dacă aş putea numai să-l fac să se
destindă şi să se simtă în largul Iui, poate că ar rămîne. Şi
astfel, îi spuse:
- A fost o seară plăcută,'Adam.
Adam se crispă.
- Ce i-ai făcut Adelei îh seara asta? întrebă el, aproape
răstit, şi continuă pe acelaşi ton: Am fost îneîntat s-o văd atît
de stăpînită. Dar apoi mi-a venit ideea, în salon, după dineu,
că a fost atît de normală, îneît... da... îneît a părut aproape
anormală.
Olivia se uită la Adam cu băgare dc seamă.
- Sînl sigură că îşi juca unul dintre roluri, Adam. Ştii că
uneori face asta, cînd este pusă în faţa unei situaţii care i se
pare dificilă. Cred că este probabil singurul mod în care
poate avea de-a face cu cineva. într-un anumit sens, se
retrage şi îşi pune o mască pentru a-şi ascunde sentimentele
reale.
Adam stătea gînditor, analizîndu-icuvintcle.
- Păi sigur, cred că ai dreptate, Olivia, spuse el. Este
chiar aşa. Ce perspicace ai fost că ţi-ai dat seama!
Un zîmbet slab licori în privirea Oliviei.
- La urma urmei, este sora mea. Oftă şi clătină din cap. I
se vedea tristeţea pe faţă. îşi dădea seama de multă vreme dc
conflictele interioare ascunse ale Adelei, de incapacitatea ci
de a crea o relaţie stabilă cu cineva, şi cu atît mai puţin cu
Adam, şi atunci oftă din nou. Am obosit efectiv tot ajutînd-o
de cînd am venit la Fairley, dar uneori este atît de p recaută şi
dc brutală, că sarcina mea este dc-a dreptul dificilă. Olivia
se aplecă în faţă, cu un fel de ardoare, şi continuă; Ştii
Adam, oricît de ciudat ţi s-ar părea, simt că se fereşte de
mine.
- Nu parc straniu deloc. Faţă de mine se poartă la fel în
ultimele zile, spuse el. într-un fel, îmi pare rău că nu am dis­
cutat despre sănătatea Adelei cînd ai venit la începui, în
februarie. Dar nu vreau să te pun prea mult pe gînduri.
Trebuie să-ţi mărturisesc totuşi că am fost puţin cam
neliniştit din cauza ci anul trecut. Se purta atît de ciudat
îneît....
Adam se opri, căutînd cuvîntul potrivit, şi spuse în cele

269
din urmă: Dc fapt, se purta aproape iraţional. Nu găsesc alte
cuvinte. Totuşi, şi-a revenit enorm în ultimele şase luni, şi de
aceea am ezitat să te alarmez inutil. Zîmbi uşor, părînd
aproape slînjenit. Iar tu, dc cînd ai venit, nici nu ti-ai văzut
capul de treabă cu casa asta prost administrată.
Olivia îşi schimbă poziţia pe canapea aşezîndu-se picior
peste picior. Simţea că i se face* milă de el. Părea atîl dc
copilăros şi vulnerabil.
- Dar trebuia să-mi fi spus toate astea, Adam. O povară
împărtăşită este adesea mult mai uşor de suportat* zise ea,
înţelegătoare. Sigur că da, ştiu că Andrcw Melton ţi-a fost
de mare ajutor. Mi-a spus că ai discutat cu el despre Adele,
din cînd în cînd. Atunci cînd l-am văzut ultima oară, mi s-a
părut deosebit de încurajat şi foarte optimist în ceea ce o
priveşte... Vocea Oliviei şovăi şi se opri.
Adam descoperi că era incapabil să se uite în ochii ei.
Spuse:
- Cînd ai avut ocazia să-l vezi pe Andrew Melton? Vorbi
cu atîta bruscheţe, îneît Olivia se sperie şi mai rău.
- Păi, a fost la cîteva dineuri pe care le-am dat la L ondra
şi nj-a invitat la operă şi la concert de cîtcva ori, zise ea
liniştit, zăpăcită de atitudinea lui. Şi ffeeştc că m-a întrebat
de Adele. Sper că nu crezi că Andrcw a trădat un secret.
Cum nu-i răspundea nimic, Olivia rosti pe un ton mai insis­
tent: Doar nu crezi asta, nu-i aşa?
Adam îi ignoră întrebarea. Mînia care îl încerca acum era
copleşitoare.
- Aşadar le-ai văzut destul de mult cu Andrew? spuse el,
pe un ton încordat.
- Dar nu-i nimic rău în asta, nu-i aşa, Adam? C ă tn ă arăt
prietenoasă cu Andrew? In fond, tu ne-ai prezentat. Iar
acum pari atît dc dezaprobator.
- Nu, desigur că nu-i nimic rău în faptul că te întîlneşti cu
el. Şi nici nu tc blamez pentru asta, spuse el, cu voce joasă.
Ah, ba da, gîndi Olivia, deşi tot nu-şi putea imagina cauza
acestei atitudini. El şi Andrew erau cei mai apropiaţi şi cei
mai vechi prieteni. Se sprijini de spătarul canapelei şi îşi
împreună mîinile în poală, nespunînd nimic. Nu vroia să-l
necăjească mai tare.
Adam nu mai putea suporta să stea cu faţa întoarsă. Ceva

270
îl silea să se uite la ea. Privirile Ii se întîlniră. Văzu
întrebările din ochii ei, îi văzu confuzia şi d urerea de pe lafă.
Buzele ci se întredescliiscră ca pentru a rosti ceva, dar nu
scoaseră nici un cuvînt. Este atît de incredibil de frumoasă,
se gîndi el. Şi totuşi, în această clipă, arc un aer fragil şi atît
de vulnerabil. Inima îi tresări în piept şi, în timp ce Continua
să se uiic în ochii ei albaştri ca nişte şopîrlilc, îl cuprinse cea
mai curioasă năzuinţă. Ardea de dorul de a o lua în braţe, de
a o ţine strîns la pieptul lui, de a o implora să-l ierte pentru
vorbele tăioase, de a-i alunga tristeţea de pe faţă cu
sărutările lui. Cu sărutările lui. Era înspăimîntat.
Iar apoi înţelese. Adam Fairley îşi dădu seama, cu cea
mai uimitoare claritate, de unde îi veneau agitaţia, tensiunea
şi neastîmpărul. Se ridică brusc în picioare şi se prinse cu
mîinile de marginea şemineului. Prost neghiob ce eşti, îşi
spuse el. Eşti cel mai marc prost. Eşti gelos. Ai fost gelos pe
Bruce McGill mai devreme, cînd se învîrtea în jurul Oliviei.
Şi acum eşti gelos pe Andrcw Melton fiindcă este de o mie
de ori mai acceptabil. Ai fi gelos pe o ric a re 'b ă rb a t doar
pentru simplul fapt că se uită la ca. Eşti gelos fiin d că o vrei
doar pentru tine.
Simţi cum i se urcă sîngcle în obraji. Avu senzaţie de rău
în capul pieptului şi crezu că nu va mai fi niciodată capabil s-o
privească fără să-şi trădeze sentimentele. Uitîndu-se ţintă
spre cămin, adîncil în gînduri' se trezi că ţinea paharul în
mînă. Uimit, şi-l ridică spre buzele reci şi dădu coniacul pe
gît, dintr-o singură înghiţitură.
Olivia mai degrabă îi intui, dccît îi văzu frăm întarea, căci
chipul lui rămînca ascuns. Stătea foarte nemişcată şi aştepta,
sperînd ca el să i se destăinuiască. II privea pe furiş cu coada
ochiului, înfrînîndu-şi impulsul de a întinde mîna şi de a şi-o
pune pe braţul lui, î-ntr-un gest de mîngîiere. Adam întoarse
capul pe nesimţite, arătîndu-şi complet faţa. Avea o expresie
aspră şi rigidă iar buzele îi erau atît de decolorate, îneît
păreau aproape albe. îşi ţinea mîna încleştată pe marginea
căminului şi un muşchi începu să i se zbată pe faţă.
- Adam! Adam! Ce ciudat arăţi! Pentru Dumnezeu, ce s-a
întîmplat? strigă ea.
Adam îi auzea vocea nedesluşit. închise strîns ochii şi
apoi îi redeschise repede.

271
 - Nu-i nimic. Mă simt foarte bine, spuse el, tăios. Trebuia
să plece de acolo. Imediat. înainte de a se face de ruşine. De
a-şi dezonora numele. De a se purta ca un prost. Nu se clin­
tea din loc şi recunoscu în sinea lui, cu o cumplită senzaţie
de prăbuşire, că nu era în stare să se mişte. Şi totuşi, fără
doar şi poate, trebuia să plece. Nu putea abuza de poziţia pe
care o avea în casa aceasta, nu putea profita de vul­
nerabilitatea ci sub acoperişul lui. Păşi prin cameră ca un
somnambul.
- Adam! Unde te duci? strigă Olivia după el. Se ridică în
picioare. Era pămîntie la faţă. Ţipă, cu vocea tremurîndu-i:
Te-am jignit cu ceva, Adam?
Adam se răsuci încet pe călcîie şi se uită drept la ea. îi
observă neliniştea de pe faţă, panica din priviri şi se simţi
impresionat cum nu mai fusese de ani de zile. Cum ai putea
tu să mă jigneşti cu ceva, iubito? se gîndi el. Resimţi din nou
acel impuls înfocat de a întinde mîinile spre ea, de a o trage
la pieptul lui. îşi înghiţi saliva cu greutate.
- N-ai făcut şi n-ai spus nimic care să mă supere, Olivia,
răspunse el, pe un ton cît mai echilibrat posibil, făcînd efor­
turi să pară normal. Şovăi, şi în acea clipă de ezitare se
înmuie. Şi Adam Fairley era pierdut. Vroiam doar să mă duc
pînă în bibliotecă să-mi mai iau un coniac şi un trabuc, minţi
el. Vorbind, îşi dădea seama că nu putea pleca de lîngă ea.
Nu putea s-o lase singură aici, atît timp cît expresia de
spaimă şi perplexitate îi mai stăruia în ochi.
- Am aici o carafă de coniac, spuse ea, arătînd cu mîna
spre masa de la pcreitc. Dar mi-c teamă că trabucc n-am. în
schimb, sînt o mulţime de ţigări. Fără să mai aştepte să-i
răspundă, Olivia luă paharul pe care el îl pusese pe marginea
şemineului şi făcu.un pas spre consola din faţa ferestrei.
Traversînd camera cu paşi mari, Adam îi luă paharul.
Mîinile li se atinseră şi el simţi mici furnicături prin braţ.
- Olivia, te rog, stai jos. O să-mi torn singur, zise el,
categoric. O împinse uşor înapoi spre canapea. Avu impresia
că prin m ătasea fină a capotului pe care îl purta, carnea ei îi
ardea degetele.
Adam stătea în picioare lîngă consolă, cu spatele la ea,
ţinînd strîns în mînă gîtul carafei de cristal. închise ochii. O!
Dumnezeule. Doamne Dumnezeul meu. O iubesc. O iubesc

272
dc ani dc zile, sc gîndi el. Cum am putut să nu-mi dau scama
pînă acum? O doresc. Doamne sfinte, ce mult o doresc. O
doresc mai mult decît am dorit vreodată o femeie. Dar n-o
poţi avea, îi răspunse vocea conştiinţei din adîncul lui. Mina
i se încordă pe carafă. Trebuie să se controleze şi să-şi
stăpînească emoţiile. Nu trebuie s-o deranjeze sau să o
sperie. Trebuie să sc poarte la fel de normal ca întotdeauna
în prezenţa ei, ca un gentleman respectabil.
- Te deranjează dacă deschid fereastra, Olivia? Este
îngrozitor de cald aici, spuse Adam în cele d in .u rm ă ..
- Nu, chiar te rog, zise Olivia, încetişor. Spaima i se
risipise, dar mai era încă uimită de p u rta rea lui.
îngrijorată, Olivia îl urmări pe Adam prin cameră, cu o
privire absorbită. Dar dintr-o dată, toată atenţia i se
concentră asupra lui. Adam se întindea peste masă să
deschidă fereastra, apleeîndu-şi corpul pieziş. Cămaşa de
mătase îi stătea întinsă strîns peste spatele şi umerii laţi şi
peste braţe, scoţîndu-i îi) evidenţă prin materialul fin fizicul
superb şi arcuirea muşchilor, în timp ce făcea toate aceste
mişcări cu agilitatea lui obişnuită. Iubitul meu, se gîndi ea.
Dragostea mea.
Adam respiră adînc la fereastră. D upă cîteVa secunde,
luă carafa, şi două pahare, îndreptîndu-se cu ele spre
canapea. Privi în jos la Olivia, zîmbindu-i. N
- M-am gîndil că ai putea să-ini ţii companie, Olivia,
spuse el, cu vocea sigură. Nu-i prea plăcut să bei de unul sin­
gur. Turnă coniac în cele două pahare şi unul i-I dădu ci.
- Mulţumesc, spuse ea, întoreîndu-i zîmbctul.
- Iarlă-mă că m-am purtat atît de nepoliticos adineaori,
spuse Adam, instalîndu-se pe scaun. A fost o mojicie din
partea mea să mă las biruit de griji, după ce că m-ai tolerat la
o oră atît de înaintată. îşi întinse picioarele lungi şi frumoase
şi se rezemă cu spatele de scaun, relaxîndu-sc. Capul nu-i
mai bubuia aşa de tare, iar durerea ascuţită din piept
aproape că îi dispăruse. Singurul lui gînd era să se
reabiliteze faţă de ea şi să o facă să se liniştească.-
- Adam, nu trebuie să te scuzi. Iar dacă ai nevoie de vreun
sprijin, sînt gata întotdeauna să te ajut, spuse ea, încetişor. îl
privea cu enormă blîndeţe.
- Da, ştiu asta, Olivia, ripostă el. Se aplecă în faţă să ia

273
paharul de pe masă. Cămaşa i se desfăcu puţin, lăsînd să i
se vadă pieptul a c o p erit de păr blond şi des. Privindu-1 cu
patim ă peste m arginea paharului, Olivia sim ţi că roşeşte
pe n e a şte p ta te. Inim a i-o luă razna. îşi c oborî re p e d e
privirea.
- Ei bine, n-am de gînd să te plictisesc cu problemele
mele în noaptea asta, continuă Adam, liniştit. Mai ales după
o seară atît de plăcută. Ştii,, pînă în seara asta, mai lipsea
puţin ca această casă să nu fie ca un adevărat mormînt. Fără
rîscte, fără nici o distracţie, nici un pic de veselie. De acum
încolo, lucrurile se vor schimba, exclamă el. îşi aprinse o
ţigară, simţindu-se surprinzător de îmbărbătat.
Olivia îl urm ărea gînditoare. Găsea la Adam toate
calităţile pe care le admira şi le respecta cel mai mult.
Spiritul şi rafinamentul lui constituiau pentru ea o
perm anentă revelaţie. Nu-şi dezlipea ochii de pe chipul lui
frumos. Era atît de distins şi de fermecător, şe gîndea ea. Şi
avea nişte ochi atît de frumoşi. Mari, larg deschişi şi atît de
luminoşi. Cu totul altfel decît ochii soţului ei. Acesta
avusese ochii mici, negri şi înfundaţi adînc în orbite. Charles
a fost considerat întotdeauna un bărbat frumos. Ei însă i se
păruse prea scund şi îndesat şi prea ursuz pentru a fi cu
adevărat frumos. Nu-1 iubise nici un pic pe Charles. Tatăl ei
aranjase căsătoria.
- La ce te gîndeşti? spuse Adam, urmărind-o cu atenţie şi
dîndu-şi seama pe deplin de interiorizarea ei.
Olivia tresări, trezindu-se din visare şi, luată pe
nepregătite, spuse:
- Mă gîndeam la Charles.
- Ah, înţeleg. Deci asta era. Adam îşi concentra privirea
asupra vîrfului de la pantof, pentru ca ea să nu-i vadă ex­
presia feţei. Dacă ar fi fost sincer cu el însuşi, ar fi trebuit să
recunoască că era gelos şi pe Charles. Spuse atunci cu voce
blîndă: Olivia, tu eşti fericită? M-am tot gîndit la asta în ul­
tima vreme.,
- Bineînţeles că sînt fericită, strigă ea. îşi imagina el,
puLea el oare să creadă că ea era mîhnită din cauza lui C har­
les? Ce te face să crezi că nu sînt fericită?
Lui Adam îi juca un zîmbet slab pe buze.
- Nu ştiu, zău. Presupun că fiindcă eşti singură. Nimeni

274
 nu vrea să fie singur. Eşti încă tînără şi pe deasupra şi
frumoasă. Sînt sigur că ai şi alţi admiratori, pe lingă Andrew
Melton. încercă să rîdă. Ei bine, astă-seară am văzut o
licărire limpede în ochii lui Bruce McGill şi nu mă îndoiesc
că mai sînt şi alţi bărbaţi plini de speranţe.
Olivia sorbi din coniac. Ochii îi străluceau şi nu i se dez­
lipeau de pe faţa lui Adam.
- Andrew nu este un admirator, spuse ea. Este un bun
prieten şi atît. Şi nici Bruce McGill nu mă interesează. Se
uită lung la el. De fapt, nu mă interesează nici un bărbat,
exclamă ea, cu mai multă tărie. Şi se gîndi: Numai tu,
iubitule, dar tu eşti soţul surorii mele şi prin urm are n-ai să
ştii niciodată.
Adam îşi trecu mîna prin păr, înfrigurat.
- Vrei să spui că nu te-'ai gîndit să te recăsătoreşti? insistă
el.
- Nu, nu m-am gîndit, pentru că nu am nici o intenţie să
mă mărit din nou. Niciodată. Olivia şovăi iar apoi spuse:
Adam, mi-e puţin frig. Vrei să închizi, te rog, fereastra?
- Imediat, spuse el, sărind în picioare.
Cînd se întoarse, Olivia se trase la capătul canapelei.
- Te rog, Adam, stai aici, lîngă mine. Vreau să te întreb
ceva.
Adam nu avu de ales şi se aşeză pe canapea. Făcu aceasta
oarecum refractar, evitînd să se atingă de ea.
- Da, Olivia. Despre ce este vorba, draga me.a?
- Sînt îngrijorată fiindcă eşti sau, mai degrabă, erai atît
de indispus mai devreme. Ştiu că ai spus că nu vrei să
vorbeşti despre problemele tale astă-seară. Dar nu vrei să-mi
spui ce ai pe suflet? îi zîmbi cu nespusă blîndeţe. îţi face
bine să stai de vorbă cu un prieten din cînd în cînd, şi apoi,
îmi vine greu să te văd atît de abătut.
Adam se întreba cum să facă să scape. E ra clar că nu
putea să-i spună adevăratele motive ale frămîntării lui de
mai înainte.
- Nu avem despre ce discuta, Olivia, zise el într-un tîrziu.
Cred că îmi fac tot felul de griji inutile din cauza copiilor, a
fabricii şi a ziarului. Doar grijile obişnuite de zi cu zi ale
unui o n rîn situaţia mea. Dar nu este nimic p rea grav, minţi
el, cu abilitate.

275
 - Şi Adele te nelinişteşte,nu-i aşa? îi sugeră ea.
- Intr-o oarecare măsură, recunoscu Adam, nevrînd să se
gîndească la soţia lui.
- încearcă, te rog, să te linişteşti în ceea ce priveşte
sănătatea ei. Se sim te mai bine. Mi-ai spus asta chiar tu, iar
Andrew este de aceeaşi părere. Şi apoi, doar sînt aici să te
ajut. Să-ţi uşurez situaţia, spuse Olivia, pe cel mai
convingător ton posibil.
- Tu ai să pleci însă peste cîteva luni. Ai spus că trebuie să
te întorci la Londra în iulie.
- Vai, Adam, dar ştii că voi sta atîta cît este nevoie de
mine.
- E adevărat ce spui? Adam se simţi îmbărbătat.
Olivia zîmbi.
- Da. Din cauza asta te frămîntai? Ştii că îmi place să stau
aici. Iar la Londra mă simt cam singură, în ciuda faptului că
sînt ocupată şi că am atîţia prieteni. Păi, nu-ţi dai seama,
Adele, copiii şi cu tine sînteţi singura familie pe care o am
acum. Spontan, Olivia întinse mîna şi şi-o puse pe
genunchiul lui, într-un gest de alinare. Voi rămîne în
Yorkshire atîta timp cît crezi tu că este nevoie de mine.
Adam nu era în stare să răspundă. Nu putea face altceva
decît să privească ţintă Ia mîna ei. Rămăsese acolo, pe
genunchiul lui, catifelată, rece şi diafană, ca un porumbel
nemişcat. Dar îl ardea ca un fier roşu prin stofa pa n ­
talonului. De emoţie, simţi cum i se congestionează gîtul şi i
se urcă sîngele în obraji. Inima începu să-i bată mai repede şi
îşi muşcă buza pe dinăuntru pentru a se stăpîni. îi luă mîna,
vrînd să i-o aşeze la Ioc în poală. Dar ţinîndu-i-o, se
surprinse strîngînd-o încetişor cu degetele şi îi simţi
tremurul. Ad^m se uită la Olivia. Ochii ei erau atît de
întunecoşi, încît păreau aproape negri. Şi plini de acea
stranie tristeţe pe care o rem arcase adeseori înainte.
Olivia îi susţinu privirea şi apoi, uşor şocată, sesiză
dorinţa clară întipărită pe faţa lui, îi văzu buzele
întredeschise senzual, îi auzi răsuflarea accelerată şi se
sperie. Nu de Adam Fairley. Ci de ea însăşi. îşi trase mîna cu
delicateţe şi se îndepărtă încet de el.
O expresie de suferinţă izbucni fulgerător în ochii lui
Adam şi, înainte să se poată înfrîna, acesta se întinse şi îi luă

276
 mîna, ducîndu-i-o la buze. îi desfăcu degetele şi îi sărută
palma, lipind-o strîns de gură. Stătea aşa, cu ochii închişi.
Credea că o să explodeze.
Olivia îşi lăsă capul pe spate, rezemat de canapea; buzele
îi palpitau. Un muşchi fin i se zbătea pe gîtul alb şi subţire,
iar sinii i se ridicau şi coborau sub'capot. Adam se apropie
de ea. Se uită adînc în ochii ei, care clipeau atît de aproape
de el şi în cele din urmă îşi dădu seama ce însemna acea ex­
presie tristă. Nu era de fapt tristeţe, ci o dorinţă fierbinte,
un dor arzător şi nedisimulat de el. Ştia acest lucru fără
putinţă de tăgadă. ÎI cuprinse bucuria. Se aplecă peste ea şi
jp sărută, strivindu-i gura atît de pătimaş, încît dinţii ei îi
atinseră uşor buzele. Olivia îşi încolăci braţele în jurul
gîtului lui. Cu mîinile, îi atingea capul la spate, umerii, şira
spinării, trăgîndu-1 mai aproape de ea. Adam îi auzea inima
bătînd lîngă a lui, iar Olivia trem ura la fel de nestăpînit ca şi
el.
Olivia se mişcă uşor în braţele lui, iar Adam simţi
atingerea rece a mîinilor ei pe pieptul gol. O săruta pe păr,
pe faţă şi pe gît, murmurîndu-i tot timpul numele, numind-o
dragostea lui, iubita lui, singura lui iubire, spunîndu-i
cuvinte pe care nu le spusese niciodată vreunei femei. Iar ea
îi răspundea cu aceleaşi dezmierdări, dragostea şi dorinţa ce
îi vibrau în voce excitînau-1 şi mai mult.
Brusc, Adam se smulse de lîngă Olivia şi se ridică în
picioare. Privi în jos spre ea. Olivia se uita la el cu ochi mari
şi nedumeriţi, privindu-1 încremenită. Era congestionat la
faţă, ochii îi străluceau şi, stînd în picioare deasupra ei, tot
trupul îi vibra de o pasiune neînfrînată. Fascinată, nu-şi
putea lua ochii de la el.
Sub încleştarea cumplită a propriei lui dorinţe im­
petuoase, îmboldit, mai mult decît putea suporta, de sen­
zualitatea care se dezlănţuise în el după atîţia ani de celibat
autoimpus, aţîţat şi mai mult de ardoarea cu care Olivia
răspundea pe deplin pasiunii lui şi încins de băutură, Adam
Fairley nu mai era în stare să se controleze. Fără să rostească
nici un cuvînt, o luă în braţe şi porni cu ea prin cameră.
Olivia se agăţa de el, încolăcindu-1 strîns cu- braţele şi
îngropîndu-şi faţa în cîrlionţii de păr mătăsos de pe ceafa
lui. îi auzea inima bătînd la fel de puternic ca şi a ei. II ţinu şi

277
 mai strîns.
In această clipă, i se spulberă orice rămăşiţă de principii,
iar regulile stricte după care trăise fură date uitării. Se
risipiră toate prin forţa pasiunii lor şi a dorinţei arzătoare
pe care o resimţeau unul pentru celălalt. Sentimentele, ani
de-a rîndul înăbuşite, rupseră zăgazurile şi se dezlănţuiră,
căci Olivia nu mai avea puterea de a le stăpîni şi nu mai
putea gîndi raţional. Stătea în braţele singurului bărbat pe
care l-a iubit vreodată. Bărbatul căruia i-a aparţinut
irevocabil din prima zi în care îl întîlnise. Şi acesta era sin­
gurul lucru care mai conta acum.
Îndreptîndu-se spre pat, lui Adam îi trem urau picioarel^.
Nu ar trebui să fac asta, se gîndea el. Este sora nevestei
mele. Este împotriva tuturor preceptelor religiei mele, a
educaţiei mele, a codului onoarei la care ţin. Nu ar trebui să
fac asta. Greşesc, îşi spuse el. Iar apoi se gîndi: Dar p u ţin îm i
pasă.
Adam o aşeză pe Olivia uşurel pe pat. Se lăsă cu spatele
pe perne, uitîndu-se în sus spre el, albă şi încordată la faţă,
cu respiraţia sacadată. Adam se aşeză pe marginea patului şi
se aplecă peste ea. îşi puse mîinile în jurul gîtului ei, îi
desfăcu colierul şi îi scoase cu grijă safirele din urechi. Le
aşeză pe noptiera de lîngă pat şi, cu infinită tandreţe, îi
cuprinse faţa între mîini. O sărută prelung şi adînc. Apoi, pe
jum ătate zîmbind, se ridică în picioare şi se îndreptă cu
repeziciune spre uşa dormitorului. O auzi suspinînd. Se
întoarse şi o privi. înţelese durerea şi nedum erirea de pe
chipul ei, spaima totală care îi îneca ochii.
- Te aştept de douăzeci de ani, şopti Olivia, cu vocea
stinsă ca un geamăt. Asta înseamnă jum ătate din viaţă,
Adam Fairley. Şi doar n-ai să mă părăseşti acum?
Adam scutură din cap.
- Nu, n-am să te părăsesc, iubito. Niciodată. Niciodată în
viaţă.
Nu-şi dezlipea privirea de pe faţa ei. Cu o mînă încuie
uşa, iar cu cealaltă începu să-şi desfacă butonii cu safire de
la cămaşa de mătase mototolită.

278
 19
EM M A stătea la masa din bucătăria conacului Fairley,
cosind un guler alb de dantelă la o bluză de mătase pe care
Olivia Wainright i-o făcuse cadou, împreună cu o rochie de
bumbac verde-închis şi un şal gros de lînă, de un roşu foarte
strălucitor.
E ra cald şi plăcut în bucătăria spaţioasă. Focul ardea
jucăuş în vatră, razele soarelui pătrundeau înăuntru prin
ferestrele strălucitoare şi toată încăperea lucea în lumina
sclipitoare a după-amiezii, reflectîndu-se în vasele lustruite
de cupru şi de alamă şi oglindîndu-se în dalele pardoselii
care părea şi ea de aur. Atmosfera era neobişnuit de tihnită,
fiind duminică. M urgatroyd tocmai plecase la Pudsey să-şi
viziteze sora, iar Annie, servitoarea, era sus în sufragerie,
urmînd instrucţiunile Emmei şi punînd masa pentru cină.
Focul viu se în te ţe a şi pîrîia aproape la unison cu
şuierăturile uşoare şi sforăiturile ce ieşeau din trupul sferic
al doamnei Turner. Bucătăreasa stătea prăvălită într-un
scaun, m oţăind în faţa focului, cu boneta strîmbă pe cap şi în
timp ce dorm ea un somn cu vise senine, pieptul mare îi sălta
cu mulţumire. Singurele zgomote care se mai auzeau erau
ticăitul ceasului şi, din cînd în cînd, vîjîitul vîntului răsunînd
în ferestre. Deşi vremea era însorită, iar cerul.azuriu şi
senin, afară e ra o zi vîntoasă de aprilie.
Emma netezi m ătasea ^i ridică bluza, ţinînd-o în faţa ei şi
studiind-o cu pricepere. înzestrată cu un bun gust înnăscut
şi cu o privire ageră, îşi dădu repede seama cît era de
elegantă. Bluza era aproape nouă şi avea o culoare albastră
foarte plăcută. Ca şi cerul de afară, se gîndi Emma, uitîndu-
se pe fereastră. Ca ochii mămicii mele, îşi spuse în sinea ei, şi
se hotărî să i-o dea mamei ei cînd se va duce acasă mai
încolo, în acea săptăm înă. Ideea de a putea să-i dea mamei ei
ceva atît de frumos o umplu pe Emma de o plăcere imensă şi
faţa ei, de obicei atît de sobră, se lumină brusc de un zîmbet
nespus de vesel. Luă o manşetă de dantelă şi începu să o
coasă la una dintre mînecile lungi şi bogate, în minte
învîrtindu-i-se gînduri legate de Leeds şi de Planul ei cu P
mare.
Tocmai atunci, uşa de-afară de la bucătărie se deschise
279
cu atîta putere, zdrăngănind şi pocnind, încît Emma se
sperie. Se uită la uşă, aşteptînd şi apoi ajunâe la concluzia că
a fost împinsă de forţa rafalelor de vînt care suflau afară. Se
pregătea să se ducă s-o închidă, cînd o figură veselă apăru
lîngă tocul uşii. Buclele negre se mişcau în bătaia vîntului,
ochii negri şi strălucitori se roteau cu voioşie deasupra
obrajilor bronzaţi, iar gura lată zîmbea ştrengăreşte.
- Doar n-ai să goneşti, de bună seamă, o haimana
îngheţată pe un frig năprasnic ca ăsta! Vocea era plină de in­
flexiunile accentului irlandez, de rîs şi de dragoste de viaţă.
Şi sper că ai să-mi oferi şi mie o ceaşcă de ceai.
- Blackie, ţipă Emma ascuţit, uitînd de încîntare că
doamna Turner dormea, şi sări în sus traverşînd camera în
fugă, cu fustele foşnindu-i în jurul picioarelor lungi,
luminată toată de un zîmbet. Blackie îşi trecu silueta masivă
prin uşă şi, din trei sărituri rapide, coborî treptele. O luă pe
Emma pe sus în braţele lui vînjoase şi o roti de cîteva ori,
pînă ce camera i se învîrti în faţa ochilor, iar apoi o puse jos
cu grijă. O cercetă cu delicateţe, ţinînd-o la distanţă şi
privind-o cu mare atenţie.
- Te faci tot mai atrăgătoare, de fiecare dată cînd te văd,
codano, exclamă el. Sînt convins că eşti cea mai drăguţă
fetişcană din toată Anglia, şi Dumnezeu mi-e martor că-i
adevărat ce spun.
Emma se înroşi cu drăgălăşenie.
- Vai, Blackie, ce sîcîitor eşti. Nu mai face pe prostul.
Rosti aceste cuvinte oarecum tăios, dar radia de plăcere.
Zgomotul, freamătul şi agitaţia bruscă au trezit-o pe
bucătăreasă, care se îndreptă în scaun, tresărind, şi se frecă
la ochi. Clipi din ochi, pe moment zăpăcită.
- Ei bine, fetiţo, ce se întîmplă? strigă ea, încruntîndu-se
la Emma. Faci atîta gălăgie că poţi scula şi morţii din
mormînt!
înainte ca Emma să aibă timp să anunţe sosirea
vizitatorului lor neaşteptat, Blackie traversă bucătăria s-o
potolească pe bucătăreasă.
- Pe cinstea mea dacă nu eşti o desfătare pentru nişte
ochi întristaţi, doamnă Turner, dragostea mea, spuse
Blackie. Eu eram, am venit să-ţi fac complimente şi să-ţi dau
asta. Se opri lîngă scaunul ei şi, fluturînd uşor din mînă,

280
scoase din buzunarul de la haină o pungă mare de hîrtie pe
care i-o dădu, făcînd o plecăciune complicată. Irascibilitatea
doamnei Turner se risipi văzîndu-I pe Blackie O ’Neill, pe
care ajunsese să-l îndrăgească foarte mult.
- Zău, Blackie, numai tu puteai face una ca asta, zise
bucătăreasa, de-a dreptul entuziasmată. Aruncă repede o
privire în interiorul pungii şi ochii căprui, ca de pasăre, îi
scăpărară. O! Blackie, caramelele şi bomboanele mele
preferate. îţi mulţumesc, băiete. Ce atent eşti! N-am ce zice.
Ai auzit ultimele noutăţi de pe la noi? Nu trebuie să ne mai
pese de indivizi ca Murgatroyd. Nu, pe toţi dracii, am scăpat
de asta. O expresie de bucurie răutăcioasă se aşternu pe faţa
bucătăresei, în timp ce se destăinuia. I s-au tăiat aripioarele,
Blackie, băiete. Lucrurile s-au cam schimbat pe aici de cînd
a venit doamna Wainright. Bucătăreasa îl lăsă să se bucure
de un zîmbet plin de mulţumire şi continuă: Doamna Wain­
right este tare bună cu noi toţi. Zău că da. Păi, femeia asta e
un înger.
- După tot ce am auzit, trebuie că e un înger, zise Blackie,
cu o privire veselă.-Şi ce, parcă eu nu văd cu ochii mei că
lucrurile s-au îmbunătăţit, doamnă Turner? Nici nu încape
discuţie că asta s-a întîmplat, slavă Domnului. Blackie se
uită pe furiş la Emma şi rămase şi mai impresionat. Se trans­
forma într-o tînără femeie cu adevărat frumoasă. Arăta
îngrijită şi cochetă, cu faţa strălucitoare şi părul mătăsos,
îmbrăcată cu rochia aceea de un albastru proaspăt şi cu
şorţul alb şi scrobit. Da, chiar aşa, mă bucur pînă în adîncul
inimii s-o văd pe fetişcana asta atît de bine hrănită şi
îmbrăcată cu nişte haine ca lumea, adăugă Blackie,
încuviinţînd din cap. B ucătăreasa cloncăni, arătîndu-se de
acord şi se rezemă cu spatele de scaun. îşi vîrî o bomboană în
gură şi îşi propti picioarele de vatră, încălzindu-şi degetele
la foc.
Blackie se aşeză la masă în faţa Emmei. Pescui cu mîna
prin interiorul hainei şi scoase de acolo un pacheţel.
- Şi asta-i pentru tine, fătuco dragă, spuse el plin de
importanţă, aşezînd pachetul pe masă în faţa ei. Ochii lui
negri şi veseli o priveau drăgăstos.
Emma se uită cu mirare la pachet, apoi îşi întoarse
privirea spre Blackie.

281
 - Ce-i aici? întrebă ea, pe un ton liniştit.
- Ce să fie?! Un flecuşteţ. Un cadou de ziua ta, spuse
Blackie. Buzele i se arcuiră de plăcere cînd văzu cît era de
curioasă şi de nerăbdătoare.
- Dar ziua mea e la sfîrşitul lui aprilie, zise Emma. Luă
pachetul şi îl răsuci între mîini, cercetîndu-1 cu tot mai mult
interes. Nu mai primise niciodată un cadou ca acesta. Un
cadou învelit în hîrtie argintie şi legat cu o panglicuţă argin­
tie. Niciodată în viaţa ei. Era atît de frumos că nici nu-i
venea să-l deschidă,
- Da, ştiu eu cînd este, îi spuse Blackie. Dar unchiul Pat
mă trimite la H arrogate să lucrez la o construcţie mare şi o
să fiu plecat trei săptămîni sau mai mult. N-am vrut să scap
ocazia specială a zilei tale de naştere. De aceea, ţi l-am adus
astăzi, codana mea frumoasă.
Emma privi cadoul din mîinile ei. Era îmbujorată la faţă,
iar ochii însufleţiţi îi scăpărau de o lumină verde,
strălucitoare.
- Pot să-l desfac acum? întrebă ea, nefiind în stare să-şi
stăpînească emoţia. Nu 'trebuie să aştept pînă atunci, nu-i
aşa?
- Bineînţeles că nu, Emma. Desfă-1 chiar acum, spuse
Blackie, gustînd scena.
Emma desfăcu panglicuţa argintie şi scoase hîrlia argin­
tie cu nespusă atenţie. Apăru o cutiuţă neagră, la care
Emma se uita cu ochii căscaţi, ţinîndu-şi răsuflarea. Ridică
încetişor capacul.
- O! Blackie, ce frumoasă e, spuse ea, gîfîind de em oţie şi
căscînd ochii tot mai mari. Cu mîinile tremurîndu-i, scoase
din cutie o broşă mică în formă de arc, ornată cu pietre verzi
strălucitoare. O ţinu în sus înspre lumină. Broşa mică şi
ieftină sclipea cu atîta intensitate în lumina soarelui, încît
nici nu se mai observa că e de prost gust, căpătînd parcă, în
mîinile ei, o frumuseţe anume, care îl uimea chiar şi pe
Blackie.
- Uitaţi-vă, doamnă Turner, strigă Emma piţigăiat, dînd
fuga să i-o arate. Bucătăreasa spuse:
- Ei bine, să1 nu zici că nu eşti norocoasă, fetiţo. Ce
drăguţ din partea lui Blackie să-şi aducă aminte că ai să
împlineşti cincisprezece ani.

282
 - Este doar de sticlă, spuse Blackie, scuzîndu-se. Dar
cînd am văzut broşa în magazin la Leeds, într-unul din
pasajele alea uriaşe,, mi-am spus: Păi, asta-i culoarea
ochilor de sm arald ai Em mei, sînt sigur că aşa e. Aşa că am
cum părat-o, fără să mai stau o clipă- pe gînduri. Blackie
zîmbi ferm ecător, cum ştia el. Cînd am să fiu bogat,
milionar, cum am de gînd să ajung într-o bună zi, am să-ţi
cum păr o broşă la fel ca asta, codano. D ar o să fie din
sm aralde veritabile, îţi prom it eu, declară el, cu deplină
încredere.
- Nu-i nevoie, exclamă Emma repede. Asta e.c ea mai
frumoasă broşă pe care am văzut-o vreodată. Şi zău că am s-o
păstrez mereu. Nu vreau nici un smarald, Blackie. Asta este
perfectă. Iţi mulţumesc din toată inima. îi zîmbi cu un aer
radios şi îl sărută pe obraz. O strînse la piept, spunîndu-i:
- Ce fericit sînt că îţi place, Emma!
Emma se aşeză jos, zîmbind în continuare şi, după cîteva
secunde, puse broşa la loc frumos în cutie, dar lăsă capacul
deschis, să o poată admira.
- Păi, ce-ai zice acum de o ceaşcă bună de ceai, băiete?
spuse bucătăreasa, săltîndu-se cu greu din scaun, icnind şi
pufăind. îşi îndreptă boneta, îşi netezi şorţul şi continuă:
Ceainicul e pe plită şi fac o oală de ceai cît ai zice peşte. în
timp ce vorbea, bucătăreasa porni spre bufet, dădu jos o oală
mare şi o cutie de ceai şi începu să-şi vadă de treabă.
- Mulţumesc, doamnă Turner, nu mă supăr dacă-mi dai
puţin ceai, zise Blackie, încrucişîndu-şi picioarele lungi şi
aşezîndu-se confortabil pe scaun. îşi concentră toată atenţia
asupra Emmei.
- Şi ce faci tu aici, duminica, dacă nu ţi-e cu supărare?
puse el întrebarea, încruntîndu-se. Mă aşteptam să ai zi
liberă, ca de obicei. Aveam de gînd să trec pe la tatăl tău şi
să-i las cadoul, după ce stăteam puţin aici cu doamna
Turner.
- Stăpînul a dat un dineu aseară şi doamna Wainright m-a
rugat să lucrez şi la sfîrşit de săptămînă, fiindcă era multă
treabă de făcut, îi explică Emma. Nu mă duc acasă pînă joi,
dar doamna Wainright este atît de bună, Blackie, şi mi-a dat
liber p atru zile întregi. D ouă ca recuperare pentru sfîrşitul
ăsta de săptămînă, şi de asemenea şi sîmbăta şi duminica

283
viitoare.
- Mă bucur să aflu asta, spuse Blackie. Deci ziceai că
stăpînul a dat un dineu, nu-i aşa? Pun rămăşag că a fost
straşnic de grozav, ai? Cred că a fost o grămadă de granguri
pe aici, rînji Blackie. Nici că mă îndoiesc de asta, dar nici un
pic. Ei, da, ce lucru minunat să ai bani.
Emma încuviinţă grav din cap, iar ochii îi sclipeau.
- Ai dreptate, Blackie, oricine poate fi mare mahăr, cînd
are bani. Se uită la el, cîntărindu-1 din priviri, şi continuă:
- Nici tu nu arăţi prea rău. Şi pe deasupra, costumul ăsta
e nou, a-şa-i?
Blackie radia de încîntare şi se aşeză drept în scaun,
netezindu-şi jacheta neagră din postav de bună calitate.
- Aşa e, într-adevăr. Şi cravata e nouă, spuse el, punînd
mina mîndru pe cravata bleumarin. Făcu cu ochiul. Păi, mi-am
pus şi eu azi hainele cele bune, de duminică. Doar nu crezi
că puteam veni în vizită la o tînără drăguţă ca tine în hainele
alea de lucru, ce zici?
Emma zîmbi şi, neţinînd seama de comentariul lui, spuse:
- Să le fi văzut pe doamna Fairley şi pe doamna Wain-
right. Erau atît de frumoase! Ca în pozele din revistele
ilustrate. Grozav de elegante.
- îmi închipui, spuse Blackie. O privi pe Emma afectuos
şi adăugă: Aşa ai să arăţi şi tu într-o bună zi, fătuca mea
dragă, cînd ai să ajungi cucoană mare.
Emma se înroşi.
- O! nu ştiu ce să zic despre asta, murmură ea, sfioasă
dintr-o dată. Dar spune-mi, ce se mai întîmplă pe la Leeds?
Hai, Blackie, mai spune-mi ceva despre Leeds. Ce-ai mai
făcut acolo în ultima vreme?
- N-am prea multe noutăţi, zise Blackie, prevăzător,
observîndu-i expresia de pe faţă, care îi apărea ori de cîte
ori vorbea despre oraş. Cred că lucrurile au rămas exact la
fel. N-am nimic nemaipomenit să-ţi spun, fetiţo, zău că n-am,
şi Dumnezeu mi-e martor. Iar tot ceea ce am făcut de cînd
te-am văzut ultima oară în martie.a fost să muncesc din greu.
Păi, eu şi unchiul Pat avem de lucru mai mult decît putem
face faţă în perioada asta. Datorită stăpînului. Da, zău, chiar
el ne-a ajutat să ne meargă bine afacerile: Ne-a dat toate
recom andările şi tot ce mai trebuia. Neizbutind să-şi

284
 ascundă bucuria. Blackie adăugă exuberant şi iară să se mai
gîndească la efectul pe care vorbele lui l-ar putea avea
asupra ei: Emma, nti te mint cînd spun că afacerile sînt
înfloritoare la Leeds.
Emma se uită cu atenţie la Blackie. Şi se gîndea: Atunci,
înseamnă că trebuie să merg acolo în curînd, dar spuse: Şi
ce-are de cîştigat stăpînul din asta? Ca să. vă recomande
pentru toate slujbele alea?
Blackie îşi lăsă capul pe spate, rîzînd în hohote.
- Nu are nimic de cîştigat, spuse el. Cum de ţi-a trecut
prin minte aşa ceva, ştrengăriţo? Blackie îşi scoase o batistă
roşie din buzunar, îşi şterse ochii şi îşi suflă nasul.
- Fiindcă îl cunosc eu pe stăpîn şi ştiu că n-ar face nimic
pe degeaba, spuse ea, concis şi convingător, strîmbîndu-se
cu dispreţ. Nu cred să fie cineva mai dur decît el.
Blackie rîse din nou, bătîndu-se cu mîna pe genunchi.
- Emma! Emma! Nu toată lumea-i pusă pe căpătuială, o
dojeni el cu blîndeţe. Mai cu seamă un gentleman minunat
cum e stăpînul. Ne recomandă fiindcă se pricepe la ce facem
noi. Ştie că sîntem zidari şi constructori buni, eu şi unchiul
Pat, zău că ştie. Se opri şi spuse cu un fel de siguranţă: Şi ne
mai recomandă şi pentru că ne place, cred.
- A, da, remarcă Emma sec, cu o privire plină de îndoială.
Ii venea greu să creadă aşa ceva.
Blackie se întinse peste masă şi mărturisi:
- Ei bine, este ceva mai mult decît faptul că ne place. Vezi
tu, codano, unchiul Pat i-a salvat viaţa stăpînului acum trei
ani şi de-atunci îi este mereu recunoscător.
- I-a salvat viaţa stăpînului, repetă Emma cu răceală. Şi
cum a făcut el treaba asta?
- Stăpînul mergea cu cabrioleta prin Leeds. Cred că mai
jos de Briggate, calul a luat-o razna. Zău c-aşa a fost. U n­
chiul Pat a văzut ce s-a întîmplat şi a avut prezenţa de spirit
să sară pe cal şi să-l facă să se oprească în loc, luptîndu-se
îngrozitor, după cîte am înţeles, spuse Blackie, trăgîndu-şi
umerii în spate fără să-şi dea seama. Unchiul Pat e un bărbat
solid şi puternic, aşa să ştii tu! Stăpînul ar fi putut fi omorît,
zău că da, dacă nu era unchiul Pat. Şi a fost cumplit de
periculos. Păi, pe unchiul Pat aproape că l-a călcat calul în
picioare şi l-a schilodit pe viaţă.

285
 Blackie se uită la Emma cu subînţeles.
- In orice caz, codano, stăpînul a fost recunoscător, după
cum ţi-am spus şi impresionat de vitejia unchiului Pat, şi a
vrut să-l răsplătească... Blackie scutură din cap şi continuă
ironic: Ei bine, unchiul Pat nu a vrut să ia banii. „Doar
păgînii iau bani cînd îţi salvează viaţa“, aşa i-a zis unchiul
Pat stăpînului. Aşa că stăpînul, din veşnică recunoştinţă, ne
dă de lucru şi ne recomandă, încheie Blackie victorios, dînd
din cap. Şi tare bucuroşi sîntem că-i aşa, ştrengăriţo.
- Cred că unchiul Pat este foarte.curajos, spuse Emma.
Chibzui o clipă şi apoi îşi strînse gura şnur. Păi, sper măcar
că-i luaţi bani destui stăpînului şi ălora pe care vi-i
recomandă, comentă ea cu asprime.
- Asta-i bună, Emma Harţe! Cum poţi să spui aşa ceva?
strigă Blackie, prefăcîndu-se îngrozit. Nu arătă că se amuza
şi exclamă: îmi dau seama că din tine o să iasă o fată cu mult
simţ practic.
- Ceaiul e gata, anunţă bucătăreasa, întrerupîndu-le
conversaţia. Emma, scoate ceştile şi farfurioarele cele bune
şi pune cea mai frumoasă faţă de masă, cu dantelă, că e
duminică şi avem musafiri. Bucătăreasa înainta legănîndu-se
cu tava de ceai.
- Ce să fac să te ajut, doamnă Turner? întrebă Blackie,
ridicindu-se.
- Nimic, băiete. Aşază-te la loc. Sîntem gata într-o
clipită. Se îndepărtă iute, întorcîndu-se după cîteva secunde
cu o altă tavă încărcată de farfurii cu sandviciuri cu şuncă
groasă, felii de plăcintă delicioasă cu viţel şi şuncă, rulouri
calde umplute cu cîrnaţi, de farfurioare cu ceapă murată,
sfeclă şi murături, plăcintă caldă unsă cu unt, gem de mure şi
o prăjitură uriaşă cu chimen.
- Jur că n-am văzut în viaţa mea un ceai ca ăsta, doamnă
Turner. Pe cuvîntul meu că-i adevărat, spuse Blackie. Dragă
doamnă Turner, dar te-ai întrecut pe dumneata. Zău că este
cel mai straşnic ospăţ pe care l-am văzut vreodată.
- Vorbeşti de parcă ai fi fost la şcoala linguşirii, înainte să
pleci din Irlanda, spuse bucătăreasa, dar ochii îi rîdeau, plini
de veselie. Se uită cu afecţiune Ia Blackie şi îl bătu pe umăr.
Hai, dă-o-ncolo, băiete. N-ai nimic de cîştigat dacă
măguleşti o babă ca mine.

286
 în acea clipă, Annie, servitoarea, coborî scările venind de
la etaj. înaltă şi robustă, cu tenul rozaliu şi catifelat, cu părul
bălai şi ochii de un albastru deschis, Annie semăna leit cu o
mulgătoare rumenă, prostănacă din fire. Scoţînd ceştile şi
farfurioarele, Emma îşi ridică privirea.
- Annie, ai term inat sus? Totul e în regulă, dragă? Annie
încuviinţă lent din cap, dar îi dispăruse obişnuita expresie
placidă, ceea ce Em ma remarcă imediat. Atunci, vino la
chiuvetă şi spală-te pe mîini, drăguţă, şi pe urmă o să ne bem
ceaiul, continuă Em ma grăbită, trăgînd-o pe Annie prin
bucătărie mai departe ca bucătăreasa să nu poată auzi. Ai
spart ceva, drăguţo? întrebă Emma.
- Nu, Emma. Am fost cît se poate de grijulie, cum mi-ai
spus tu să fiu, zise Annie.
- Păi, ce-i cu tine atunci? Pari groaznic de îngrijorată.
Văd că nu eşti în apele tale.
- Din cauza doamnei Fairley, şopti Annie,-conspirativ.
Mi-a tras o sperietură de toată frumuseţea, zău că da,
Emma.
- Ce s-a întîmplat? Emma deschise robinetul, prefăcîndu-
se că se spală pe mîini pentru a acoperi sunetul vocilor lor.
- Am urcat s-o văd pe coniţă, aşa cum mi-ai spus tu, după
ce am terminat de pus masa. Dar cînd am bătut în uşă, nu mi-a
răspuns. Oricum, am intrat în salonaş şi era acolo, în
întuneric, şi gura îi turuia...
- Şi ce-i rău în asta? o întrerupse-Emma, cu nerăbdare.
- Emma, nu înţelegi! Nu era nimeni cu ea. Vorbea cu
pereţii, şopti Annie, cu ochii cît cepele.
- Nu, Annie dragă. Nu se poate. Doamna Wainright era
poate acolo. Poate că era undeva în cameră şi tu n-ai văzut-o,
se opuse Emma, încruntîndu-se adînc, deşi bănuia, pe
măsură ce vorbea, că probabil nu aceasta era situaţia.
- Doamna Wainright nu s-a întors încă de la Kirkend,
murmură Annie. Oricum, cînd doamna Fairley m-ă văzut, a
încetat să mai vorbească la pereţi. Am întrebat-o dacă
doreşte ceaiul, aşa politicos cum m-ai învăţat tu. Mi-a
răspuns că nu, dar să-ţi zic că o să ia cina în cameră, mai
tîrziu, spuse Annie. începu să respire mai uşor, acum că
ajunsese cu bine în bucătărie.
- Mai bine m-aş duce sus s-o văd, spuse Emma,

287
îngrijorată.
- Nu, Emma, n-ai de ce. Coniţa mi-a spus că e obosită şi
am ajutat-o să se bage în pat. S-a întins şi a adormit în cîteva
minute...Annie se opri şi o prinse pe Emma de braţ. Emma...
începu ea, codindu-se, şi se opri iar.
- Da, dragă, ce mai e acum? întrebă Emma.
- Doamna Fairleyjnirosea atît de ciudat. Mirosea a whisky.
Cel puţin ăsta cred că era, se destăinui Annie.
Emma îşi îngustă privirea, dar adoptă un ton sceptic.
- Ah, Annie; ţi se pare doar.
- Nu, nu mi se pare. Pe cuvînt, Emma.
Emma se uită lung la Annie.
- In primul rînd, de unde ştii tu cum miroase whisky-ul,
Annie Stead? Tatăl tău nu bea decît bere. Ii aruncă lui Annie
o privire pătrunzătoare şi adăugă, ocrotitoare: Doamna Fair-
ley ia o doctorie specială. Asta-i mirosul pe care l-ai simţit,
Annie Stead.
- Dacă spui tu, zise Annie, fiindcă Emma îi inspira vene­
raţie, şi se temea de ea. Cu toate acestea, găsi curajul de a
adăuga: Şi totuşi, coniţa vorbea de una singură. Şi aici nu
greşesc!
Emma, care se simţea obligată s-o apere pe Adele Fair-
ley, se gîndi repede şi spuse zîmbind uşor, cu un aer
cunoscător:
- Ia gîndeşte-te tu puţin, doamna Fairley deseori citeşte
cu glas tare. Asta făcea probabil cînd ai intrat s-o vezi. Şi pur
şi simplu n-ai observat cartea, asta-i tot. Se uită la Annie atît
de ameninţător, încît fata se făcu albă ca varul şi se trase
înapoi. Dar dacă te interesează aşa de mult, o să mă duc şi o
să văd chiar acum, rem arcă Emma cu răceală.
Annie scutură din cap.
- Nu! Nu! Las-o în pace, Emma. Dormea buştean cînd am
plecat de la ea acum cîteva minute.
- Ei bravo, fetelor. Ce tot şuşotiţi acolo la chiuvetă? Ştiţi
că nu-mi plac chestiile astea, strigă doamna Turner,
supărată. Bătu din palme. Emma! Annie! Veniţi aici imediat
să vă beţi ceaiul. Nu vă mai dau voie să şuşotiţi acolo.
- Nu-i spune nimic bucătăresei, o preveni Emma. închise
robinetul, se şterse pe mîini şi încercă să pară liniştită. Prin
urmare, şi Annie simţise mirosul de băutură, se gîndi Emma,

288
îngrozită. Dar. în timp ce stătea la masă, recunoscu în sinea
ei că nu avea nici un rost să se ducă sus, dacă doam na Fairley
dormea. Este lucrul cel mai bun pentru ea acum, judecă
Emma, cu obişnuitul ei bun-simţ.
Sub influenţa exuberanţei Iui Blackie, Em ma se înveseli
repede. Era un povestitor minunat şi le făcu să rîdă în timpul
ceaiului cu istorioarele lui hazlii şi cu tachinăriile lui. Emma
descoperi că era în stare să şi-o scoată complet din minte pe
Adele Fairley şi începu să se distreze la fel de mult ca şi
celelalte. Rîse cu poftă, spre marea satisfacţie a lui Blackie.
După părerea lui, Emma era întotdeauna cu mult prea
serioasă, aşa că se simţea foarte încîntat de buna ei
dispoziţie.
Atmosfera era plină de voioşie şi bucătăria răsuna de
rîsul zgomotos al lui Blackie, de chicotele ascuţite ale fetelor
şi de ţipetele lor de încîntare, dar din cînd în cînd şi de
dojenelile bucătăresei - „mai lăsaţi gălăgia“ - rostite cu
bunătate, printre hohote de rîs. Cînd term inară de mîncat,
Emma spuse:
- Cîntă-ne ceva, Blackie. Te rog, vrei?
- Sigur că da, fătuco dragă. Şi cam ce ţi-ar plăcea ţie să
auzi?
- Vrei să cînţi Danny Boy, Blackie? Doamnei Turner îi
place să... Emma se întrerupse brusc şi se uită la uşa de la
bucătărie care zburase în lături violent şi se bălăbănea din
balamale în bătaia vîntului. Fu uluită să-l vadă pe fratele ei
Frank stînd în prag. Acesta închise uşa trîntind-o cu furie şi
se năpusti zgomotos pe scările de piatră, bocănind gălăgios
din cizme, palid la faţă şi înfrigurat.
- Doamne sfinte! Ce-nseamnă asta? strigă doam na Tur­
ner, neliniştită.
' Emma sări ca arsă şi o luă la fugă prin cameră.
- Frank, ce s-a întîmplat, băiete? întrebă, trăgîndu-1 spre
ea cu un gest ocrotitor. Frank gîfîia, abia trăgîndu-şi sufletul,
cu ochii căscaţi de spaimă, pistruii ieşindu-i puternic în
evidenţă pe faţa încordată. Emma îl duse binişor spre foc,
alintîndu-1 cu vorba ca o mamă şi mîngîindu-1 pe umăr
liniştitor. Băiatul respira greu, fiindcă venise tot într-o
goană din sat şi de aceea nici nu putea vorbi. în cele din
urmă, izbuti să spună, gîfîind:

289
 - Emma dragă, tăticu’ zice că trebuie să vii chiar acuşi.
Acuşica!
- Dar care-i necazul? spuse Emma, holbîndu-se Ia el
speriată, în timp ce-i treceau tot felul de gînduri prin cap.
Lui Frank i se umplură ochii de lacrimi şi, înainte ca el să
vorbească, Emma ştiu din instinct exact ce avea să-i spună,
îşi ţinu respiraţia şi se rugă lui Dumnezeu să nu aibă d rep ­
tate.
- E mămica, Emma. Tăticu’ zice să-ţi spun că se simtş
foarte rău. E şi doctorul Mac acolo. Hai, vino! urlă el,
trăgînd-o de mînă-înnebunit.
Emma se făcu albă ca varul la faţă, iar spaima îi întunecă
ochii care prinseră culoarea malăchitului. îşi smulse şorţul
de pe ea, dădu fuga din bucătărie, îşi înhăţă haina şi fularul,
fără să scoată o vorbă. Blackie şi doamna Turner schimbară
priviri îngrijorate. Doamna Turner spuse:
- Hai, fetiţo, sînt sigură că nu-i nimic grav. Nu te mai
necăji aşa. Ştii că mama ta s-a simţit mult mai bine în ultima
vreme. Vorbea pe un ton liniştitor, dar pe faţa rotofeie i se
citea îngrijorarea.
Blackie s-a ridicat şi, grijuliu, îi ţinu haina Emmei. O
strînse de braţ şi spuse pe un ton mîngîietor: ■
- Doamna Turner are dreptate, Emma. Zău că da. Nu mai
fii aşa speriată. Cu doctorul acolo, mama ta e pe mîini bune.
Se opri şi îi privi faţa îndurerată. Vrei să vin cu tine?
Emma privi în sus spre el şi scutură din cap.
- Dar dacă doctorul Mac a venit acolo înseamnă că e
grav, spuse Emma cu un tremur în voce şi cu ochii plini de
lacrimi.
- Asta-i bună, nu te pripi să tragi concluzii, zise Blackie
cu mare blîndeţe, străduindu-se să-i potolească temerile.
Mama ta o să se facă bine, fătucă dragă. Mai mult ca sigur.
Emma îl privi cu tristeţe, fără să-i răspundă. Blackie o
înconjură cu braţele lui puternice şi o strînse la piept. După
cîteva secunde, îi dădu drumul şi o mîngîie pe faţă afectuos.
Trebuie să ai încredere, şopti el încetişor, uitîndu-se în ochii
ei.
- Da, Blackie, şopti ea, legîndu-şi fularul. Apoi îl apucă
pe Frank de mînă şi îl trase repede prin cameră. Nu cred că
pot ajunge la timp să vă ajut la cină, doamnă Turner, strigă

290
ea, urcînd scările în fugă. Uşa se trînti în spatele Emmei şi al
lui Frank.
Doamna Turner se lăsă greoaie pe scaun.
- Părea prea frumos să fie adevărat, cît de bine s-a simţit
maică-sa în ultimele săptămîni. Liniştea dinainte de furtună,
după părerea mea, murmură ea, posomorită. Biata fată, se
simţea şi ea atît de bine de data asta.
- Hai să nu vedem totul în negru, doamnă Turner. Poate
că maică-sa are doar o criză. S-ar putea să fie o alarmă falsă,
spuse Blackie, vrînd să pară vesel, dar avea inima grea şi o
expresie de tristeţe îi întuneca ochii negri.
O dată ajunşi afară, Emma nu încercă să-i pună nici o
întrebare lui Frank. Ştia, pînă în străfundul sufletului, că era
obligatoriu să ajungă acasă cît mai repede posibil, fără să
piardă nici un minut din timpul acesta preţios. Tatăl ei n-ar fi
trimis după ea, dacă maică-sa nu ar fi început să se simtă
foarte rău. Cu toate asigurările pline de încredere pe care i
le dăduseră Blackie şi doamna Turner, Emma era absolut
sigură de acest lucru şi tremura, panica preschimbîndu-i-se
într-o teroare rece.
Ţinîndu-se de mînă, Emma şi F rank'traversară în fugă
curtea grajdurilor, coborîră iute poteca de lîngă crîngul de
stejari înalţi, trecînd apoi prin Cîmpul Baptist. Se chinuiră
împreună să urce panta scurtă ce ducea pe coama podişului,
iar apoi o luară pe cărarea mai lată spre sat. Deja Frank
respira anevoios şi îi venea greu să ţină ritmul cu paşii tot
mai grăbiţi ai Emmei. îl apucă şi mai strîns de mînă,
trăgîndu-1 după ea fără milă, fără să-i pese de crîcnelile şi
bolboroselile lui.
Frank se împiedică şi căzu, dar Emma nu se opri şi nu-i
dădu atenţie. Cu o putere aproape supraom enească, îl tîra în
urma ei, măturînd pămîntul cu trupul lui plăpînd şi lipsit de
vlagă. Curînd, îi auzi văicărelile şi ţipetele asurzitoare şi se
opri brusc locului.
- Frank! Pentru numele lui Dumnezeu, urlă ea ca sminti­
tă, ţintuindu-1 furioasă cu privirea. Ridică-te, băiete! Im­
ediat! încercă să-l tragă în picioare, dar Frank zăcea
nemişcat pe cărare.
- Emma, da’ nu mă pot ţine după tine.
Emma, care de felul ei nu era crudă la suflet, se supără,

291
pierzîndu-şi aproape cumpătul. Singurul ei gînd era să
ajungă acasă la mama ei, care avea nevoie de ea.
- Atunci, ai să vii după mine, îi strigă ea cu răceală.
Emma o porni opintindu-se pe poteca abruptă a
podişului, împinsă înainte de voinţa ei de fier cu o energie
supranaturală. Alerga tot mai repede şi fustele îi fluturau în
spate în bătaia vîntului. Şi alergînd aşa, nu avea deeît un sin­
gur gînd în minte: Să nu moară mămica, Era de fapt o rugă şi
o repeta fără încetare. Doamne, te rog, n-o lăsa pe mam a să
moară.
Cînd ajunse la Văgăuna Ramsden, Emma se opri şi privi
în urmă. II văzu pe Frank venind după ea. Dar nu putea să-l
aştepte şi se afundă la vale înainte, fără să încetinească
pasul. La un moment dat, se împiedică şi aproape căzu, dar
îşi recăpătă repede echilibrul şi o luă la goană mai departe.
Văgăuna era întunecoasă, stîncile de deasupra aruncau
umbre uriaşe, astupînd lumina zilei, dar Emma nu ţinu
seama de înfăţişarea stranie a locurilor şi nici de bezna
groasă. Curînd, începu să se caţere pe cărare, pe cealaltă
parte a Văgăunii, şi ieşi afară, la lumina soarelui strălucitor.
Abia mai putea respira, gîfîind din greu. Şi totuşi nu se opri.
Se avîntă înainte pe poteca din vîrf, făcînd să zboare în urma
ei pietre şi bulgări de pămînt, pînă ce, suspinînd şi gîfîind,
ajunse clătinîndu-se pe Stîncile Ramsden. Se odihni
sprijinită pe o piatră mare, încercînd să-şi tragă sufletul. Un
tropăit de copite de cal se auzi bubuind pe cărare,
întrerupînd brusc liniştea. Emma se uită în spate, speriată.
Fu surprinsă să-l vadă pe Blackie, galopînd spre ea, pe unul
dintre caii stăpînului. în faţă, îl ţinea pe Frank.
Blackie opri calul în loc şi Emma îl recunoscu pe Russet
Dawn, murgul conaşului Edwin. Blackie se aplecă,
întinzîndu-i mîna lui măre. îşi întinse piciorul şi spuse:
- Hai Emma, hopa sus. Propteşte-te de piciorul meu ca să
urci în şa. Emma făcu aşa cum îi spuse el şi se trase în sus pe
şaua calului, în spatele lui.
- Ţine-te bine, îi strigă el, în timp ce porniră din nou, în
galop vioi. Curînd putură vedea turla bisericii şi, după cîteva
minute, trăgeau calul la Top Fold.

292
 20
BUCĂTĂRIA din casa familiei Harţe era pustie, cînd
Emma intră şi închise uşa binişor după ea. In lumina am ur­
gului tîrziu, încăperea era sumbră şi mohorîtă. Focul arsese
pînă la capăt şi grătarul era plin de cenuşă rece, iar în aer
plutea un miros de varză, de ceapă prăjită şi de oale arse.
Tăticu’ a prăpădit iar cina de duminică, se gîndi Emma
absentă, în timp ce-şi scotea haina şi fularul, privind în jurul
ei. In casă domnea o linişte sinistră şi pe Emma o trecură
fiorii în timp ce se tîra în sus pe treptele de piatră spre
camera mamei ei, in im a . bătîndu-i repede pe măsură ce
panica o cuprindea tot mai mult.
Tatăl ei era singur, aplecat deasupra Elizabethei. Plin de
duioşie, îi ştergea sudoarea de pe faţă cu o flanelă şi o
mîngîia drăgăstos pe părul jilav şi încîlcit. îşi ridică privirea,
cînd Emma intră mergînd în vîrful picioarelor. Avea ochii
îngînduraţi şi plini de durere, iar trăsăturile feţei cenuşii ca
plumbul în lumina asfinţitului deveniseră foarte aspre.
- Mămica mea... ce-a păţit? şopti Emma, răguşit.
Jack dădu din cap neputincios.
- Doctorul Mac zice că a întors-o boala. în ultimele zile s-a
simţit tot mai vlăguită. Nu mai are nici un pic de rezistenţă,
mormăi el cu vocea sugrumată. Doctorul tocmai a plecat. Nu
mai e nimic de făcut... I se frînse vocea şi îşi întoarse repede
privirea, înăbuşindu-şi durerea şi înghiţindu-şi lacrimile cu
greu.
- Să nu mai spui asta, tăticule, strigă Emma cu blîndeţe,
dar plină de vehemenţă. Se uită de jur împrejur. Unde-i
Winston?
- L-am trimis s-o aducă pe mătuşa Lilv. Elizabeth se
zvîrcoli. Jack se întoarse repede spre ea şi îi tamponă faţa
din nou, cu blîndeţe. Poţi să vii şi tu lîngă pat, Emma. Dar nu
fă zgomot. Mămica ta trebuie să stea aşa, liniştită, spuse
Jack, cu voce joasă şi îndurerată. Păşi în spate, lăsînd-o pe
Emma să stea pe taburetul mic, şi o mîngîie duios pe umăr.
Mămică ta a întrebat de tine, murmură el.
Emma apucă mîna ofilită a mamei sale. Era îngheţată şi
fără viaţă. Elizabeth deschise încet ochii, ca şi cum efortul
de a-şi ridica pleoapele i-ar fi fost peste puteri. îşi aţinti
293
privirea goală spre Emma.
- Mami, eu sînt, spuse Emma încetişor, cu ochii
înlăcrimaţi. Faţa mamei ei era complet lipsită de culoare,
dar strălucea ciudat. Avea pete roşietice pe pielea din jurul
ochilor, iar buzele fine îi erau albe ca varul. Continua să se
uite buimăcită la Emma. Aceasta îi strînse mîna mai tare, iar
teama o năpădi ca un torent. Spuse din nou, mai insistent:
Mami! Mami! Eu sînt, Emma.
Elizabeth zîmbi uşor şi ochii i se luminară recunoscînd-o,
privirea limpezindu-i-se şi devenindu-i mai lucidă.
- Emma, iubita mea, spuse ea, fără vlagă. încercă să-şi
mîngîie fata pe faţă, dar era prea extenuată şi mîna îi căzu
moale pe pat. Te-am aşteptat să vii, Emma. Vorbea cu glas
şoptit şi trem urat. Răsufla des şi greu, gîfîind şi dîrdîind sub
pături.
- Mămico! Mămico! Ai să te faci bine, nu-i aşa? insistă
Emma speriată. Ai să te faci bine, nu-i aşa, mămico?
- Mă simt mai bine, iubito, spuse Elizabeth. Un zîmbet
blajin îi juca pe buze. Oftă adînc» Eşti o fetiţă bună, Emma.
Se opri, respirînd cu greutate. Făgăduieşte-mi că ai să ai
grijă de Winston şi de Frank. Şi de tăticu’ tău. Vocea stinsă
abia i se mai auzea.
- Nu mai vorbi aşa, mămico, strigă Emma, cu vocea
trem urată.
- Promite-mi! Elizabeth căscă ochii mari, într-o im­
plorare tăcută.
- Da, mămico, îţi promit, spuse Emma, înecîndu-se de
plîns. Lacrimile îi curgeau în tăcere pe obraji. Se aplecă şi o
mîngîie pe mama ei pe faţa ofilită, o sărută pe buze şi îşi
puse capul lîngă al ei.
- Cheamă-1 pe tata, strigă Elizabeth, cu vocea în tre ­
tăiată, adunîndu-şi ultimele p uteri ce se stingeau cu r e p e ­
ziciune.
Emma se întoarse şi îi făcu semn cu mîna tatălui ei, care
stătea în picioare, lîngă fereastră. Veni cu paşi mari spre pat
şi o luă pe Elizabeth în braţe, strîngînd-o la piept cu dis­
perare. Avea senzaţia că un pumnal îi spintecă parcă intes­
tinele, smulgîndu-i inima din piept. Nu ştia cum de putea să
mai suporte durerea, chinul cumplit de a o vedea murind.
Stătea întinsă, cu spatele pe perne. Avea faţa ca ceara,

294
 aproape cenuşie. Elizabeth deschise ochii şi el văzu că erau
plini de o lumină nouă şi strălucitoare. încercă să-l apuce de
braţ, dar era prea slăbită şi mina îi căzu, tremurîndu-i. Se
aplecă spre ea. Elizabeth îi şopti ceva şi el încuviinţă din
cap, nefiind în stare să vorbească, sfîrşit de durere.
Jack dădu păturile Ia o p a rte şi o ridică pe Elizabeth în
braţele lui puternice, ducînd-o cu grijă la fereastră. Era
atît de uşoară, ca o frunză uscată, şi stătea aproape
nemişcată în b raţele lui. F e rea stra era deschisă şi p e r­
delele fluturau în afară, b ătute de a d ie re a serii care-i
mişca Elizabethei p ăru l'n eg ru în ju ru l feţei. O privi. Avea
o expresie nespus de ferm ecătoare, iar ochii îi străluceau.
Elizabeth respiră adînc aerul p ro asp ă t, iar el îi simţi cor­
pul încordîndu-i-se în b raţe , în timp ce ea îşi înălţa capul
şi privirea cu d o r'spre coline.
- Acoperişul Lumii, spuse ea, iar vocea îi era atît de lim­
pede şi de puternică, atît de tinerească în acea clipă, încît,
pe moment, Jack se sperie. Răsuna în cameră cu reverberaţii
aproape neobişnuite. U n zîmbet gingaş îi licări scurt pe
buze. Oftă adînc, de cîteva ori, tot corpul fremătîndu-i. Iar
apoi rămase nemişcată.
- Elizabeth! ţipă Jack, cu vocea .spartă de durere, ţinînd-o
în braţe ca pe un copil şi legănînd-o la pieptul lui, cu faţa
scăldată în lacrimi.
- Mămico! urlă Emma şi traversă camera în fugă. Jack se
întoarse şi se uită la Emma fără s-o vadă, cu lacrimile
şiroiridu-i pe obraji. Scutură din cap.
- S-a dus, fetiţo, spuse el, purtînd-o pe Elizabeth înapoi
în pat şi acoperindu-i trupul cu păturile. Ii încrucişă braţele
pe piept, dădu la o parte părul de pe faţa ei moartă şi atît de
liniştită, atingîndu-i pleoapele. Se aplecă şi o sărută pe
buzele reci ca gheaţa, simţind cum îi trem ură gura de durere
şi disperare.
Emma plîngea cu suspine Iîngă el.
- Tăticule! O, tăticule! strigă ea, atîrnîndu-se de el. Jack
se îndreptă şi se uită în jos spre faţa ei înlăcrimată. Apoi o
înconjură cu braţele şi o trase spre el, alinînd-o.
- Acum, a scăpat, Emma. A scăpat, în sfîrşit, de suferinţa
cumplită. îşi înăbuşi hohotele de plîns şi o ţinu pe Emma mai
strîns la pieptul lui. O mîngîia pe păr şi o consola, rămînînd

295
înlănţuiţi mult timp, uniţi de aceeaşi nenorocire. în cele din
urmă, Jack spuse: Aşa e voia Domnului, şi oftă.
Emma se îndepărtă de el, ridicîndu-şi faţa mînjită de
lacrimi.
- Voia Domnului! repetă ea lent, iar glasul ei tineresc era
teribil de aspru şi neiertător. Dumnezeu nu există! strigă ea,
cu flăcări în ochi. Ştiu asta acum. Fiindcă dacă ar fi existat
vreun Dumnezeu, nu ar fi lăsat-o pe mama să sufere în toţi
aceşti ani şi nu ar fi lăsat-o să moară!
Jack o privea încrem enit şi, înainte să-i poată
răspunde, Emma fugi din dormitor. Ii auzi tropăitul
picioarelor pe scări şi apoi uşa din faţă, trîntindu-se în
urma ei. Se întoarse sfîrşit, cu trupul uriaş prăbuşit şi,
uitîndu-se în jos la soţia lui m oartă, îl scutură un hohot de
plîns, cufundîndu-1 în tr-o cumplită tris te ţe . M erse
clătinîndu-se ca un somnambul pînă la fere a stră şi privi
afară. Ca prin ceaţă, o văzu pe Emma alergînd în sus pe
Top Fold, spre coline. Soarele cobora pe dealurile pustii,
iar cerul de şofran sîngera, stacojiu acum. Ultim ele raze
ale soarelui pîlpîiau, b răzdînd cerul dea su p ra Stîncilor
Ram sden, care abia se mai zăreau pe înserate.
- Dacă Elizabeth mai există pe undeva, acela e locul în
care se află acum, spuse el. Pe Acoperişul Lumii.

21
CÎND ADAM FAIRLEY se întoarse de la Worksop, d e ­
vreme duminică seara, o găsi pe Olivia stînd singură în
bibliotecă. Se duse grăbit spre ea, zîmbind încîntat, cu ochii
luminaţi de dragoste. E ra încă marcat de emoţiile nopţii
dinainte, iar lucrul acesta se vedea pe faţa lui înflăcărată,
care îşi pierduse aerul uscăţiv şi ascetic, în vioiciunea
paşilor şi în întreaga lui atitudine, plină de voie bună.
Dar cînd Olivia îşi ridică ochii spre el, simţi cum i se taie
respiraţia şi se uită lung la ea, măsurîndu-i faţa repede cu o
privire ageră. Era excesiv de palidă şi p ărea oarecum
copleşită de oboseală, iar Adam observă imediat, spre marea
lui disperare, că era teribil de tulburată.
O luă de mîini şi o trase în sus pe divan, fără să
vorbească. O sărută pe obraz şi o luă în braţe, strîngînd-o la

296
 piept cu căldură. Olivia se lipi de el, îngropîndu-şi capul în
umărul lui, şi Adam o simţi tremurînd din tot corpul lingă el.
După cîteva secunde, Olivia se desprinse încetişor şi îşi
ridică ochii spre el. II privea pătrunzător, iar Adam des­
coperi dezorientarea şi suferinţa din ochii ei frumoşi, de
culoarea acvamarinului.
- Olivia, ce s-a întîmplat? întrebă el cu blîndeţe. Eşti
necăjită şi lucrul acesta mă mîhneşte pînă în adîncul
sufletului.
Olivia dădu din cap şi se aşeză pe canapea. Pe faţa ei era
întipărită tristeţea şi umerii îi atîrnaii de descurajare. îşi
împreună mîinile în poală, uitîndu-se cuminte la el, dar tot
fără să vorbească. Adam se aşeză lîngă ea şi îi luă mîna. I-o
ţinu lipită între mîinile lui, strîngînd-o drăgăstos.
- Haide, haide, draga mea, nu mai fi aşa, exclamă el, cu
veselie prefăcută în glas. S-a întîmplat ceva care să te
supere? în timp ce vorbea, Adam îşi dădea seama că aceasta
era cea mai ridicolă întrebare. Era limpede că Olivia se
simţea tulburată de evoluţia relaţiei dintre ei, iar acest lucru
îl neliniştea şi îl speria deopotrivă.
Olivia îşi drese glasul şi, în cele din urmă, îşi ridică încet
capul. Ochii îi străluceau de lacrimi.
- Adam, cred că trebuie să plec de aici. Imediat. De fapt,
mîine.
- Dar de ce? strigă el, aplecîndu-se mai aproape. O
strînse mai tare de mînă.
- Ştii prea bine de ce, Adam. Nu mai pot rămîne după...
după noaptea trecută. Mă aflu într-o situaţie imposibilă.
- Dar ai spus că.mă iubeşti, protestă el.
Olivia zîmbi uşor:
- Sigur că te iubesc. Te iubesc de ^ni de zile. Şi te voi iubi
mereu. Dar nu pot sta aici, Adam, in aceeaşi casă cu sora
mea, care este soţia ta, şi să întreţin o relaţie amoroasă
clandestină. Nu pot aşa ceva!
- Olivia, Olivia, hai să nu ne pripim. Mai mult ca sigur,
dacă sîntem discreţi...
- Nu-i vorba numai de asta, îl întrerupse ea cu repeziciu­
ne. Ceea ce am făcut noaptea trecută nu a fost bine. Am
şăvîrşit un păcat cumplit.
Adam spuse, aproape cu asprime:

297
 - Fiindcă eu am comis un adulter. Asta vrei să spui,
Olivia? Nu tu. ci eu am făcut un păcat, din punct de vedere al
legii. Este o problemă de conştiinţă pentru mine, nu pentru
tine. Aşa că lasă-mă pe mine să mă îngrijorez din pricina
asta.
- Amîndoi am săvîrşit un păcat - în ochii lui Dumnezeu,
răspunse ea, foarte încet.
Observînd expresia gravă de pe faţa ei, Adam înţelese, cu
un îngrozitor simţ al premoniţiei, că Olivia era foarte
convinsă de ceea ce spune. Nu vroia ca această conştiinţă a
ei s-o îndepărteze de el. Nu o putea lăsa să plece. Nu acum.
Niciodată în viaţă. Nu cînd, în sfîrşit, se găsiseră unul pe
celălalt, după atîţia ani de singurătate şi nefericire pe care îi
înduraseră amîndoi, prinşi în capcana unor căsătorii fără
sens.
Adam insistă.
- Olivia, înţeleg cum te simţi. Crede-mă, că înţeleg. Eşti
un om bun şi corect. Duplicitatea şi intrigile nu-ţi stau în
fire. Ştiu, de asemenea, că ai un puternic simţ al onoarei p e r ­
sonale. La fel ca şi mine. Noaptea trecută, m-am luptat din
greu cu sentimentele şi cu dorinţele mele. Se opri şi o privi
adînc în ochi. O mîngîie pe faţă, cu tandreţe: Cred că într-un
fel n-a fost bine ce-am făcut. Dar n-am făcut rău nimănui, şi
cu atît mai puţin Adelei. în mod sigur, nu simt nici o
rem uşcare sau vinovăţie. Şi nici tu n-ar trebui să ai un
asem enea sentiment. N-ar avea nici un rost, fiindcă nu
putem şterge ceea ce am făcut şi nici nu putem schimba fap­
tul că ne iubim unul pe celălalt. Şi să ştii că te iubesc. Mai
mult decît am iubit vreodată vreo altă femeie.
- Ştiu, murmură ea cu tristeţe. Cu toate acestea,’ nu ne
putem gîndi doar la noi, cu egoism. Trebuie să punem în faţă
datoria. Ochii i se umplură de lacrimile pe care încercase să
şi le înăbuşe, iar pe faţă i se revărsă toată dragostea pentru
el. Ştiu că nu-ţi stă în fire să te porţi cu josnicie, Adam.
- Tot ceea ce îmi spui este adevărat, desigur. Dar nu-mi
pot trăi restul vieţii fără tine, dragostea mea. Scutură din
cap. Nu pot. OchiiTui strălucitori o implorau. Te rog, stai cu
mine, măcar pînă în iulie, cum aveai de gînd şi cum mi-ai
promis azi-noapte. în ceea ce mă priveşte, îţi promit, n-am
să te deranjez niciodată, nici n-am să te fac să mă accepţi cu

298
sila. Adam îi luă din nou mîinile. Ar fi ceva de neiertat,
avînd în vedere împrejurările şi sentimentele tale faţă de
Adele, precum şi poziţia ta în această casă. Dar, te rog,
Olivia, stai cu mine cîteva luni, o imploră el, cu vocea joasă şi
răguşită de disperare. Iţi jur că n-am să încerc să fac
dragoste cu tine. Te rog, te rog din suflet, nu mă lăsa pradă
vieţii în acest mausoleu. Pradă vieţii singur în această casă
fără dragoste.
Olivia se înduioşă. îl iubea cu adevărat, şi atît de mult, iar
soarta îl lovise atît de crunt, împovărîndu-1 cu sora ei
bolnavă şi tulburată la minte. Pe el, care era atît de energic,
atît de plin de viaţă, atît de nobil şi bun. în timp ce studia
chipul acela încordat şi plin de suferinţă din faţa ei, Olivia se
simţi cuprinsă de şovăială, iar hotărîrea ei de a pleca din
Yorkshire se risipi. încetul cu încetul, începu să cedeze,
fiindcă îi venea greu să-l refuze. Iar ceea ce îi cerea nu era
chiar atît de neraţional.
- Bine atunci, am să rămîn, spuse ea în cele din urmă, pe
cel mai blînd ton posibil. Dar trebuie să fie în condiţiile pe
care tocmai le-am amintit. Se apropie de el pe canapea, îi
cuprinse faţa chinuită între mîini şi îl sărută pe obraz.
- Asta nu înseamnă că eu nu te doresc, iubitule. Ci
dimpotrivă, murmură ea. Totuşi, nu putem fi amanţi în
această casă.
Adam scoase un oftat lung şi adînc.
- Slavă Domnului, exclamă el. Răceala de moarte care îi
intrase în oase fu înlocuită treptat-treptat, cu o enormă
senzaţie de uşurare, aproape euforică. O luă în braţe şi îi
ţinu capul pe umăr, mîngîind-o pe păr.
- Am atîta nevoie de tine, dragostea mea. Prezenţa ta este
ca aerul pe care îl respir. Dar îţi jur că n-am să te ating nici
cu un deget şi nici n-am să te compromit în vreun fel. Sînt
fericit doar să fiu cu tine, să te am lîngă mine, să ştiu că mă
iubeşti. Şi tu simţi la fel, nu-i aşa?
- Da, răspunse Olivia. Totuşi, trebuie să fim discreţi şi să
nu ne arătăm cu uşurinţă sau făţiş afecţiunea pe care ne-o
purtăm unul celuilalt. Se uită la chipul lui, aproape lipit de al
ei, şi, pentru prima dată, zîmbi. Aşa, ca acum. Ar fi cumplit
de jen a n t dacă G erald sau unul dintre servitori ar intra acum
în cameră. Şi cu aceste cuvinte, se desprinse din

299
îmbrăţişarea lui.
- Ai dreptate, remarcă Adam, rîzînd scurt şi sec. Era gata
să fie de acord cu orice i-ar fi cerut, dacă aşa o putea păstra
lingă el. Ei bine, dragostea mea, dacă tot e vorba şă fim
circumspecţi, poate că-i mai bine să bem cîte un pahar de
sherry şi să stăm la distanţă unul de celălalt în cameră,
discutînd despre lucruri fără însemnătate. Izbuti să pară
degajat şi fu în stare, în sfîrşit, să rîdă. Vrei să bei ceva
înainte de masă, iubito?
- Da, Adam, ar fi plăcut. Şi totodată ar părea foarte
natural, nu eşti de aceeaşi părere, dacă cineva din casă ne-ar
găsi aşa. Ochii i se înveseliră brusc şi se1trezi rîzînd ca el.
Adam îi zîmbi, arătîndu-şi dinţii, şi se ridică. îl urmări cu
privirea prin cameră. Simţi o durere neaşteptată în regiunea
inimii şi se întrebă dacă vor avea tăria să-şi stăpînească sen­
timentele, să se respingă-unul pe celălalt. Trebuie să facem
aşa, îşi spuse ea cu hotărîre.
Adam se întoarse cu vinul. Ciocnind paharele, i-1 dădu pe
al ei.
- Noroc, draga mea. Zîmbi crispat şi, foarte dem onstra­
tiv, se aşeză pe scaunul din faţă..Este o distanţă suficient de
prudentă? întrebă el, cu o licărire în ochi.
- Cred că da, spuse ea, rîzînd iarăşi. Se rezemă cu spatele
de divan, relaxîndu-se şi recăpătîndu-şi pe deplin stăpînirea
de sine. Avea o încredere oarbă în Adam. Se va ţine de
cuvînt, păstrînd distanţa'cuvenită, şi lucrul acesta era sufi­
cient pentru a-i da şi ei tăria de a face la fel.
- Mai rămîne încă ceva, începu Adam prudent. Ai spus că
nu putem fi amanţi în această casă. Totuşi, dacă te-aş întîlni
la Londra, s-ar putea... ar putea fi altfel? Acolo am fi liberi,
susţinu el.
Olivia zîmbi uşor, arcuindu-şi buzele frumoase.
- Ah, Adam, eşti imposibil, iubitule, spuse ea, scuturînd
din cap. Apoi, ochii îi deveniră calmi şi gravi. Nu ştiu cum să-ţi
răspund. Tot am păcătui, nu-i aşa? Se înroşi, coborîndu-şi
privirea. Nu ştiu ce să zic. Trebuie să mă mai gîndesc.
- Iubito, te rog, nu te supăra iar, strigă Adam, observîn-
du-i tulburarea. N-o să mai discutăm despre aspectul acesta
al relaţiei dintre noi. Decît atunci cînd tu ai să deschizi
discuţia. Aş putea să-ţi cer totuşi o favoare?

300
 - Desigur, Adam, zise Olivia.
- Cînd o să merg în oraş, ai să iei masa cu mine, da? Şi ai
să vii cu mine la teatru? Ai să te vezi cu mine, nu-i aşa?
întrebă el, din nou cu aceeaşi disperare în glas.
- Ştii bine că da. Ne-am întîlnit întotdeauna cînd ai fost la
Londra. De ce ar fi altfel, acum, Adam? Avem chiar mai
multe motive să ne vedem...în public, declară ea, categoric şi
calm.
Lucrul acesta avu darul să-l liniştească.
- Bun. Atunci rămîne aşa. Adam se ridică şi aruncă un
lemn pe foc, alungîndu-şi din minte amintirea pasiunii lor
reciprope din noaptea precedentă.
- Edwin era bucuros că s-a întors la şcoală? întrebă
Olivia. Adam îşi aprinse o ţigară. Trase un fum şi spuse:
- Da, era încîntat că s-a întors acolo. Bietul Edwin, a fost
cam frustrat, stînd închis cu Adele atîtea luni de zile. Oftă. II
răsfaţă prea mult. Adam îşi sprijini braţul de marginea
şemineului şi îşi rezemă pe vatră cizma maro, frumos
lustruită. Aruncă Oliviei o privire rapidă şi, aplecîndu-se
mai aproape de ea, continuă, cu vocea mai scăzută. Sper că
îţi dai seama că Adele şi cu mine n-am mai trăit ca bărbat şi
femeie de peste zece ani,
- Da, am presupus asta, spuse Olivia. Se ridică în picioare
şi se duse spre el. II sărută pe faţă şi îl mîngîie pe păr.
- Totul o să fie bine. Ascultă-mă pe mine. Acum, hai să-ţi
mai pun nişte sherry.
Ii luă paharul, iar el îi zîmbi, recunoscător că era lîngă el
şi că intenţiona acum să rămînă la Fairley pe timpul verii. O
urmări cum aluneca parcă traversînd biblioteca, graţioasă,
elegantă şi sigură pe ea, şi îşi dădu seama, cu o străfulgerare,
că fără ea viaţa lui s-ar scufunda iar în beznă. Ea era viaţa lui
şi se hotărî ca nimic să nu-1 mai despartă vreodată de ea.

22
- PUR ŞI SIMPLU nu p-ricep cum de Winston a putut face
aşa ceva, îi spuse Emmei Marele Jack Harţe. Să fugă aşa de
repede după ce maică-ta a murit, fără să-şi ia nici măcar
rămas bun.
- Dar ţi-a lăsat un bilet, tăticule, zise Emma repede. Cum
nu primi nici un răspuns, continuă: Nu-ţi mai fă griji, tată. N-o
301
să păţească nimic la marină. E flăcău mare şi îşi poartă sin­
gur de grijă. Se întinse peste masă şi îl strînse de mînă,
pentru a-I linişti.
- Ei da, ştiu eu asta, fetiţo. Şi totuşi, ne-a cam tras pe sfoară
şi a şters-o pe ascuns, făcîndu-şi bagajul şi furişîndu-se aşa, în
plină noapte. Nu prea-i stătea în fire lui Winston să se poarte
aşa, bodogăni Jack, vădit supărat. Scutură din cap. Şi mai e
ceva... tare aş vrea să aflu cum de a izbutit să intre la Marina
Regală fără semnătura mea pe acte. Ştii şi tu, Emma, că n-are
încă vîrsta necesară şi ar fi trebuit să semnez eu pentru el.
Emma oftă. Conversaţia aceasta durase la nesfîrşit şi s-a
tot repetat în ultimele trei zile, de cînd Emma venise de la
conac, începînd deja s-o irite.
Dar înainte ca să-i răspundă, Frank îşi dădu drumul la
gură.
- Ţi-a falsificat semnătura, tăticule. Da, pun rămăşag pe
ce vrei că asta a făcut! A trebuit să facă aşa, ca sa-1 convingă
pe ofiţerul de la recrutare să-l primească.
Emma îl privi pe Frank teribil de furioasă şi spuse Cu
asprime:
- Taci din gură, Frank. Eşti prea mic ca să vorbeşti. Ce ştii
tu despre treburile astea!?
Frank stătea jos în celălalt capăt al bucătăriei, mîzgălind
ceva, cum se întîmpla în ultima vreme. Şi spuse, pe un ton
sec:
- Emma dragă, ştiu tot felul de lucruri. Din revistele alea
ilustrate şi din ziarele pe care le aduci tu acasă de la conac.
Citesc fiecare rînduleţ, aşa să ştii.
- Atunci va trebui să nu le mai aduc, se răsti ea. Dacă
astea te fac atît de grozav şi de neobrăzat. Prea o să ajungi să
le ştii tu pe toate, Frank.
- Hai, Emma, lasă copilul în pace, mormăi Jack. Trase din
pipă, adîncit în gînduri, iar apoi spuse: Ştii, Frank are dreptate.
Probabil că Winston mi-a falsificat semnătura. Altă posibilitate
nu există: Sînt sigur de asta, cum mă vezi şi cum te văd.'
- Aşa cred şi eu, zise Emma, dacă asta era singura
modalitate prin care se putea înrola. Dar asta e acum, şi nu
mai putem face nimic. E mai mult decît probabil că a mers
departe în direcţia asta, spre Dumnezeu ştie unde or să-l
trimită ăia.

302
 - Da, fetiţo, spuse Jack, rezemîndu-se de spătarul
scaunului.
Emma tăcea. îl privea pe tatăl ei cu atenţie, cu fruntea
netedă şi lată încruntată de îngrijorare. Mama ei murise dc
aproape cinci luni şi, deşi Jack se străduia întotdeauna să-şi
ascundă mînnirea sfîşietoare, Emma ştia cît de mult îl rodea
pe dinăuntru. Slăbise, fiindcă de-abia dacă mai înghiţea cîte
ceva, iar trupul lui robust şi puternic intrase parcă la apă.
Era îngrozitor de reţinut şi, uneori, cînd nu-şi dădea seama
de privirea minuţioasă şi cercetătoare a Emmei, ochii i se
umpleau de lacrimi, iar durerea i se arăta zguduitor pe faţa
lui trasă. Atunci, Emma se întorcea neputincioasă, simţind
cum o cuprinde şi pe ea durerea, atît de violent încît de-abia
şi-o mai putea stăpîni. Dar trebuia să se controleze. Cineva
trebuia să păstreze coeziune-a familiei, iar apatia care îl
copleşise pe tatăl ei cu luni de zile înainte de m oartea mamei
ei era acum şi mai evidentă. Emma se temea pentru tatăl ei
şi, pe măsură ce zilele treceau, îngrijorarea ei creştea.
Problema aceasta recentă creată de plecarea pe ascuns a lui
Winston, săptămîna trecută, l-a făcut pe Jack să cadă pradă
unei noi deznădejdi.
Emma oftă. Temporar, îşi amînase Planul ei cu P mare.
Nu.se îndura să plece la Leeds tocmai acum, cînd Winston
dăduse bir cu fugiţii, deşi economisise o mulţime de şilingi.
Avea peste cinci lire, o sumă princiară cu care putea să-şi
finanţeze primele etape ale planului de a face avere. Dar
acum nu era momentul să plece. Şi oricum, îi făgăduise
mamei că avea să aibă grijă de familie. O promisiune care
pentru Emma era un legămînt de onoare ce trebuia respec­
tat. Pentru moment.
Luă una dintre reţetele Oliviei Wainright, o unse pe spate
cu lipici făcut de ea din făină cu apă şi o lipi cu grijă în caiet,
să-i prindă bine în viitor. Se uită la scrisul Oliviei Wainright.
Ce frumos era! Rotund, elegant şi curgător. Emma se chinuia
să-l copieze. De asemenea, era deosebit de atentă la felul în
care Olivia vorbea, străduindu-se. să imite felul acesteia de a
pronunţa cuvintele. Blackie îi tot spunea Emmei că într-o
bună zi va ajunge o mare doamnă, şi ea ştia că toate
cucoanele bogate vorbesc ca lumea. Se corectă singură în
gînd. Nu-i bine să spui „ca lumea“. Trebuie să spui „cum se

303
cuvine“ sau „corect“ .
Dintr-o dată, tăcerea din bucătărioară fu întreruptă de
Frank, care striga agitat:
- Hei, tăticule, mi-a venit o idee. Dacă Winston ţi-a fal­
sificat semnătura, înseamnă că actele lui nu sînt legale, nu-i
aşa?
Jack rămase surprins de acest comentariu matur al lui
Frank, la care el nici nu se gîndise. îşi privi cu mirare băiatul
cel mic. în ultimele zile, Frank îl tot uimise. în cele din urmă,
Marele Jack spuse:
- E o chestie şi asta, Frank. Da, băiete. Era cum nu se
poate mai impresionat, fiindcă Frank devenise un izvor de
informaţii şi tot felul de comentarii înţelepte îi ieşeau de pe
buze atunci cînd Jack se aştepta cel mai puţin.
- Şi ce dacă? spuse Emma, uitîndu-se sever la Frank, cu
ostilitate făţişă, ceea ce era fără precedent pentru ea, care
de obicei îl ocrotea pe Frank. Dar vroia ca subiectul fugii lui
Winston să fie abandonat. Ştia că prelungirea discuţiei nu
făcea decît să-l supere pe tatăl ei şi mai mult.
- Dacă actele nu sînt legale, dragă Emma, atunci tăticu’
poate să-I scoată de la marină. Nu înţelegi? Vor trebui să-l...
să-l libereze! Pentru fals în acte. Da, asta e, ţipă Frank
triumfător, încîntat de deducţia lui perspicace.
- Are dreptate, Emma, spuse Jack, pe un ton mai ferm,
înveselindu-se vizibil.
- Se prea poate ca Frank al nostru să aibă dreptate, dar
cum ai să faci să-l scoţi pe Winston de acolo, tăticule?
întrebă Emma, cu francheţea ei obişnuită. Ai de gînd să le
scrii la M arina Regală, sau cum? Şi de fapt cui ai să-i scrii?
Se încruntă la Frank, căruia i se aşternuse un zîmbet
satisfăcut pe faţa palidă şi pistruiată. Băiatul era inteligent,
Emma nu se îndoia de asta, dar o necăjea cînd punea paie pe
foc în casă cu comentariile Iui, uneori mult prea şirete, după
părerea ei.
- Ai putea să-l întrebi pe stăpîn ce trebuie să faci, tată, îi
sugeră Frank.
Jack reflecta la acest lucru, dar Emma strigă strident:
- Să-l întrebi pe stăpîn ce să faci? N-aş face asta pentru
nimic în lume. Păi, np ţi-ar da nici un scuipat fără să-ţi ceară
bani pe el! Vocea ei era glacială şi plină de dispreţ.

304
 Jack nu luă seama la rem arcele ei şi spuse:
- Ei bine, aş putea să mă duc la Leeds, la oficiul de
recrutare şi să întreb de Winston al nostru. Să aflu unde l-au
trimis. La ce cazarmă l-au expediat. Trebuie că au şi ei nişte
registre. Şi aş putea să le spun ce-a făcut. Ştii tu; că mi-a fal­
sificat semnătura şi aşa mai departe.
Emma sări ca arsă pe scaun, cu o faţă înspăimîntătoare,
şi spuse pe tonul cel mai hotărît posibil:
- Ia ascultă-mă, tăticule. N-ai să faci nimic. Winston a
vrut dintotdeauna să intre în M arina Regală, iar acum s-a
dus şi a făcut-o. Şi gîndeşte-te la un singur lucru, tată. Pentru
Winston e de o mie de ori mai bine la marină decît să
robotească ore în şir la cărăm idăria Fairley, muncind în tot
praful şi mizeria aia. Lasă-1 în pace, tată.
Se opri şi se uită prelung la tatăl ei, plină de afecţiune,
iar apoi îşi înmuie vocea simţitor:
- O să ne scrie, Winston al nostru, o să ne scrie, cînd o să
fie la locul lui. Aşa că lasă-1 numai în pace, cum ţi-am zis mai
înainte.
Jack încuviinţă din cap, căci respecta raţionamentul
Emmei.
- Da, scumpo, ceea ce spui e plin de bun-simţ. în totdea­
una Winston a vrut să plece de la Fairley. Jack oftă. Şi nu pot
spune că-i fac vreo vină din asta, să ştii. Nu-i vorba decît de
felul în care a făcut-o, plecînd aşa, pe furiş.
Emma nu se putu stăpîni să nu zîmbească.
- Păi, tăticule, eu cred că ştia el că dacă ţi-ar fi cerut voie
ai.fi spus nu, şi de-aia a fugit, înainte ca tu să-l mai poţi opri.
Se ridică în picioare şi se duse spre tatăl ei, îmbrăţişîndu-1.
- Haide, tăticuţule drag, înveseleşte-te. De ce nu te duci
şi tu la circiumă să bei o halbă, să te mai distrezi puţin cu
băieţii? îi sugeră ea. A şteptîndu-se efectiv ca el să-i respingă
propunerea, aşa cum făcuse în ultima vreme, fu uimită să-l
audă:
- Da, cred că o să mă duc, fetiţo.
Mai tirziu, după ce tatăl ei a plecat la Calul Bălan, Emma
se întoarse spre Frank.
- Frank, mai bine nu spuneai asta, că Winston i-a fal­
sificat semnătura tatei şi că lucrul ăsta nu e legal, şi că să-l
scoată pe Winston de la marină. Nu face decît să-l supere pe

305
 tata mai tare. Şi acum, ascultă-mă, iubitule... Şi îi făcu cu
degetul lui Frank, serioasă la faţă. Nu mai vreau să se discute
nimic despre Winston cînd mă duc la conac. Ai înţeles,
Frankie?
- Da, Emma, zise Frank, muşcîndu-şi buza. îmi pare rău,
Emma. N-am vrut să fac rău. Nu m-am gîndit la asta. Nu fi
supărată pe mine.
- Nici nu sînt,- dragule. Dar gîndeşte-te la ce ţi-am zis,
cînd rămîi singur cu tăticu’.
- Aşa am să fac, Emma.
- Da, iubitule?
- Te rog, nu-mi mai spune Frankie.
Emma îşi ascunse un zîmbet, amuzată. Era atît de serios
şi îşi luase un aer atît de matur.
- E în regulă, Frank. Acum, cred că ai face bine să te
pregăteşti de culcare. E ora opt şi toţi trebuie să ne sculăm
devreme mîine pentru lucru. Şi să nu stai toată noaptea
treaz, citind ziarele şi cărţile alea. Ţîţîi din gură, clătinînd
din cap: Nici nu-i de mirare că nu mai avem luminări! Hai
băiete, du-te.*Şi vin şi eu sus într-un minut să te învelesc. Şi-ţi
aduc un pahar cu lapte, şi un măr ca trataţie specială.
Se uită la ea ameninţător.
- D a’ ce crezi că sînt eu, Emma Harţe? Un bebeluş mare?
Nu vreau să vii să mă înveleşti, strigă el, adunîndu-şi caietul
şi ziarele. Cînd ieşea pe uşa bucătăriei, se întoarse:
- Dar mărul l-aş vrea, spuse el, zîmbind timid.
După ce spălă vasele murdare de la cină,, stivuite în
chiuvetă, Emma se duse sus. Frank stătea în pat în capul
oaselor, scriind în caiet. Emma puse pe masă mărul şi laptele
şi se aşeză pe pat.
- Şi ce tot scrii tu acolo, Frank? întrebă ea curioasă. Ca şi
tatăl ei, era permanent uimită de inteligenţa lui Frank şi de
bogăţia minţii lui. în plus, băiatul avea şi o memorie uimitor
de bună.
- O poveste cu fantome, îi spuse el pe un ton plîngăreţ. Se
uită la ea serios, făcînd ochii mari. O poveste cu fantome. Cu
case bîntuite de stafii, cu spiritele morţilor care se ridică din
morminte şi umblă peste tot. Oooooohh! şopti el, cu o voce
joasă şi sinistră. Flutură foaia spre ea. Să-ţi citesc, Emma
dragă? O să te sperie de moarte, o preveni el.

306
 - Nu! Mulţumesc frumos! Şi încetează eu prostiile, strigă
ca, îndreptînd foaia. Apoi, fără să vrea, o trecură fiorii,
muştruluindu-se singură că era atît de caraghioasă, fiindcă
ştia că Frank o tachina. Dar superstiţiile macabre ale nor­
dului erau adînc înrădăcinate în ea şi i se făcu pielea de
găină pe braţe. Emma îşi drese glasul, luîndu-şi un aer supe­
rior.
- Şi unde ai să ajungi cu toate mîzgăliturile astea, Frank?
Prăpădeşti hîrtia bună pe care o aduc de la conac, asta-i
părerea mea. Nu poţi scoate nici un ban cu mîzgăleli din
astea.
- Ba pot! strigă el, cu o violenţă extraordinară, care o
sperie. Şi am să-şi spun eu unde am să ajung. La un ziar, cînd
mă fac mare. Poate chiar la „Yorkshire Morning G azette“.
Asta am să fac! Se uită fix la ea, făcînd-o să-şi întoarcă
privirea, iar apoi încheie: Bagă-ţi asta în cap şi ţine.-o minte,
Emma Harţe!
Emmei îi veni să rîdă, dar .înţelegînd cît de serios vorbea
Frank, rămase şi ea serioasă.
- înţeleg, remarcă ea cu răceală. Dar nu înainte de a te
face mare. Peste cîţiva ani, poate, o să ne mai gîndim noi la
asta.
- Da, Emma, spuse el, muşcînd din măr. Oh, Emma, ce
bine! îţi mulţumesc.
Emma zîmbi, îi întinse părul ciufulit şi îl sărută cum ştia
ea, ca o mamă. Braţele lui mici şi slăbănoage îi încolăciră
gîtul şi Frank se cuibări lîngă ea, plin de dragoste.
- Vai, Emma, cît te iubesc. Atît de mult! şopti el.
- Şi eu te iubesc, Frankie, îi răspunse ea, ţinîndu-1 strîns
în braţe. Şi, de data asta, nu o mai certă pentru că folosise
diminutivul.
- Să nu stai treaz toată noaptea, dragule, îi spuse Emma,
închizînd binişor uşa de la camera lui.
- Nu, nu. îţi promit, Emma.
E ra întuneric pe palierul rece, din dale de piatră, şi
Emma se strecură în dormitorul ei, mergînd cu grijă, pe
dibuite, pînă la etajera de lîngă patul îngust. Bîjbîi căutînd
chibriturile şi aprinse ciotul de lumînare din sfeşnicul de
alamă. Fitilul pîlpîia slab, aruncînd o lumină palidă în
întunecimea din jur. Odăiţa era atît de sărăcăcios mobilată,

307
încit părea practic goală, dar, ca şi în restul casei, domnea
aici o curăţenie exemplară. Emma se duse cu luminarea pînă
la un cufăr de lemn, intr-un colţ al camerei. Puse sfeşnicul
pe pervazul ferestrei de alături şi, îngenunchind, săltă
capacul greu al cufărului. Un miros puternic de camfor şi de
lavandă se împrăştie în jur ieşind din cufăr. Acesta fusese al
mamei ei şi acum toate lucrurile din el erau ale Emmei.
Taică-său îi spusese că aceasta fusese dorinţa mamei ei. De
cînd mama ei murise, Emma nu se uitase în cufăr decît o
singură dată, şi asta în grabă. Pînă în seara asta, s-a simţit
prea tulburată şi prea copleşită de durere pentru a fi în stare
să umble printre lucrurile pe care mama ei le păstrase cu
sfinţenie.
Scoase afară o rochie neagră de mătase, veche dar
aproape nepurtată, şi prin urmare încă în stare bună. O s-o
probeze la sfîrşitul săptămînii viitoare. E ra aproape sigură
că o să-i vină bine, cu cîteva modificări. Sub rochia neagră,
era rochia albă de mireasă a.mamei ei. Emma o mîngîie cu
drag. Dantela rochiei se îngălbenise de vreme. învelit într-o
bucată de mătase albastră decolorată, găsi un bucheţel de
flori, uscate, vestejite şi scuturate. Aveau un miros dulceag
şi greţos de roze moarte. Se întrebă de ce mama ei îl
păstrase, ce semnificaţie putea avea. Dar nu avea cum să afle
răspunsul acum. Mai era înăuntru şi nişte lenjerie de corp,
din batist fin, care era limpede că făcuse parte din trusoul
sărăcăcios al mamei ei; de asemenea, un şal negru brodat cu
trandafiri roşii şi o pălărie de pai împodobită cu flori.
Chiar la fundul cufărului, era o cutiuţă de lemn. Emma
mai văzuse cutia de multe ori înainte, cînd mama ei o scosese
pentru a alege vreo bijuterie, la cîte o ocazie foarte specială
şi importantă. Emma o deschise cu cheiţa care ieşea afară
din broască. Nu erau multe bijuterii în cutie, iar cele care
erau nu aveau practic nicija valoare. Scoase afară broşa cu
granate şi cerceii pe care mama ei îi purtase întotdeauna de
Crăciun, la nunţi, botezuri şi Ia alte astfel de zile importante.
Ţinîndu-le în mîini şi uitîndu-se la ele, Emmei îi veni ideea
că pietrele erau ca nişte rubine închise la culoare, sclipind la
lumina luminării. Mamei ei îi plăceau granatele mai mult
decît toate celelalte lucruri pe care le avea.
- N-o să mă despart niciodată de ele, spuse Emma cu

308
voce tare, înghiţind cu noduri şi cu ochii împăienjeniţi de
lacrimi. Le puse pe podea şi căută mai departe în cutie. Mai
găsi o broşă micuţă cu o camee şi un inel de argint, pe care le
cercetă plină de interes. încercă inelul pe deget. îi venea
perfect. Băgă mîna din noii în cutie şi degetele atinseră uşor
crucea şi lanţul de aur pe care mama ei le purtase întotdea­
una. Emma se strîmbă. Nu vroia nici un obiect care să-i
amintească de Dumnezeu, căci pentru ea, nu mai exista.
Acesta era motivul pentru care refuza să se ducă la şcoala
duminicală, chiar dacă îl necăjea astfel pe taică-său. Puse
lanţul şi crucea pe jos, lîngă granate, şi scoase un şirag de
mărgele mari de chihlimbar, reci la atingere. Aveau o
culoare aurie, intensă şi strălucitoare, iar Emmei i se păreau
distinse. Le primise cadou de la o doamnă foarte bogată, îi
spusese mama ei cu cîţiva ani în urmă.
După ce mai studie p u ţin noile ei bunuri, Emma le puse
la loc în cutia de lemn. în acea clipă, însă, simţi o ridicătură
sub catifeaua care căptuşea fundul cutiei. îşi plimbă
degetele de jur împrejurul m arginilor.interioare ale cutiei.
Catifeaua nu era lipită şi putu s-o ridice foarte uşor. Săltînd-o,
descoperi un medalion şi un ac de cravată. Emma scoase
medalionul şi se uită la el cu curiozitate. Nu-şi amintea s-o fi
văzut vreodată pe mama ei purtîndu-1. De fapt, nu-1 mai
văzuse niciodată înainte. Era un obiect vechi, cu o lucrătură
frumoasă, făcut din aur care scînteia strălucitor în lumină,
încercă să-1 deschidă, dar nu reuşi. Se ridică în picioare şi se
duse grăbită să ia foarfecele din ciitia ei de lucru. După
cîteva secunde, apăsînd uşor, izbuti să-l deschidă cu forţa.
Pe o parte a medalionului era o fotogrfie a mamei ei, cînd
era fată. Cealaltă parte era goală. Oare? Emma se uită mai
bine şi văzu că în locul de fotografie se afla o şuviţă de păr
blond.
Al cui păr o fi, se gîndi ea, încercînd să ridice geamul
care acoperea şuviţa. Dar sticla era prinsă atît de tare în
medalion, că îşi dădu seama că dacă ar fi forţat-o prea mult
cu foarfecă s-ar fi putut sparge uşor. închise medalionul şi îl
răsuci în mînă, plină de curiozitate. Abia atunci văzu că avea
ceva gravat pe spate. Gravura era neclară şi aproape ştearsă
de vreme. Abia putea distinge ce era. Se uită din nou,
încordîndu-şi privirea. în cele dîn urmă, aduse luminarea

. 309
lîngă cufăr, şi ţinu medalionul sub flacăra care pîlpîia.
Literele erau intr-adevăr foarte şterse. Citi încet, cu glas
tare: „A lui E - 1885“. Emma repetă data în gînd. Asta
însemna cu nouăsprezece ani în urmă. în 1885, mama ei avea
cincisprezece ani. „ E “ era de la Elizabeth? Probabil că da,
hotărî ea. Dar cine era „A“? Nu-şi amintea ca mama ei să fi
pomenit vreodată de cineva în familie cu numele începînd cu
litera A. Se hotărî să-l întrebe pe tatăl ei cînd se va întoarce
mai tîrziu de la circiumă. Emma puse medalionul de aur, cu
mare grijă, deasupra rochiei negre şi prinse cu degetele acul,
uitîndu-se la el cu mare atenţie. Ce ciudat că mama ei a avut
un asemenea ac. Se încruntă. E ra genul de ac de cravată pe
care bărbaţii îl poartă la fular sau la legătura de la gît, cel
mai adesea la costumul de călărie, avînd în vedere că
reprezenta o cravaşă în miniatură, cu o potcoavă micuţă în
centru. Şi eră din aur, de asta Emma era sigură, fiindu-i lim­
pede cît de valoros era. Categoric nu fusese niciodată al
tatălui ei.
Emma clătină din cap şi oftă destul de nedumerită, puse
automat medalionul şi acul de cravată acolo unde stătuseră
înainte, acoperindu-le cu căptuşeala de catifea, apoi aşeză la
loc în cutia de lemn restul bijuteriilor. Metodic, puse toate
celelalte lucruri în cufăr şi.închise capacul, clătinînd în con­
tinuare din cap de uimire. în mintea ageră a Emmei nu
încăpea nici o îndoială că medalionul şi acul fuseseră as­
cunse de mama ei, din motive neştiute, iar acest lucru o
uimea şi o intriga deopotrivă. Se hotărî să nu-i pomenească
totuşi de ele tatălui ei, deşi nu-şi dădea bine seama ce o
îndemna să ia această decizie. îşi luă cutia de lucru, stinse
luminarea şi coborî la parter.
Bucătăria era întunecată şi plină de umbre în lumina
palidă a celor două luminări de pe masă. Emma aprinse
lămpile de gaz de pe cămin şi de pe bufet şi puse pe masă
coşul cu lucruri de cîrpit, pe care îl adusese acasă de la
conac, aşezîndu-se să coasă. La început, lucră la o bluză a
doamnei Wainright, iar apoi se apucă să repare tivul unui
combinezon de-al doamnei Fairley. Biata doamnă Fairley, se
gîndi Emma, în timp ce cosea cu acul, e atît de ciudată. Aci e
tăcută şi ursuză, aci veselă şi vorbăreaţă. Emma se va simţi
uşurată cînd doamna Wainright se va întoarce din Scoţia,

310
unde plecase să-şi viziteze nişte prieteni. Nu lipsea decît de
două săptămîni, dar Emmei i se părea că trecuseră luni de
zile de atunci. Fără ea, conacul nu mai era acelaşi şi o ner­
vozitate ciudată începea s-o cuprindă pe Emma tot mai des,
fapt care o deranja destul de mult, căci această irascibilitate
acută i se părea de neînţeles.
Stăpînul plecase şi el să vîneze potîrnichi, după cum îi
spuse bucătăreasa. Nu se va întoarce pînă la sfîrşitul
săptămînii, mult prea curînd după gustul Emmei. Atmosfera
era destul de liniştită la conac şi, cu doamna Wainright şi
stăpînul plecaţi, treburile Emmei se reduseseră. De aceea,
doamna Turner a lăsat-o să-şi ia vinerea liberă, la fel ca şi
sîmbăta şi duminica. „Mai stai puţin şi tu cu taică-tău,
drăguţo“, îi zisese doamna Turner, adăugind plină de sim­
patie: „Acum are nevoie de tine, Em m a“. Şi astfel, a petrecut
trei zile întregi acasă la acest sfîrşit de săptămînă, făcînd
curat, spălînd şi gătind pentru tatăl ei şi pentru Frank. Sin­
gurul lucru care i-a stricat plăcerea a fost tevatura legată de
dispariţia lui Winston la începutul săptămînii. După părerea
Emmei, discuţiile astea interminabile erau ridicole, din mo­
ment ce nu exista nici o soluţie evidentă a acestei probleme.
Emma zîmbi deodată în sinea ei. Fiindcă supravegherea
la conac era mai slabă, reuşise să o şteargă pe dealuri în
cîteva după-amiezi însorite, şi să stea sub stînci la
Acoperişul Lumii, cu . conaşul Edwin. Deveniseră buni
p r teni în timpul vacanţei lui de vară de la internat.
Emma ascultase multe dintre confidenţele lui Edwin. îi
sp iea tot felul de lucruri, despre şcoală şi despre familie,
iar cele mai multe erau secrete mari pe care ea a promis să
nu le dezvăluie nimănui. Joi după-amiază, cînd Edwin s-a
plimbat cu ea pe dealuri, i-a spus că un bun prieten jde-al
tatălui lui va veni în vizită peste o săptămînă, sîmbătă şi
duminică. Sosea tocmai de la Londra şi era o persoană
foarte importantă, după părerea lui Edwin. Un anume doc­
tor Andrew Melton. Edwin era emoţionat de vizita care se
anunţa, fiindcă doctorul tocmai s-a întors din America şi
Edwin vroia să afle totul despre New York. Nici măcar
bucătăreasa nu era încă la curent, şi nici Murgatroyd. Edwin
a pus-o să jure că nu va spune nimic şi a trebuit chiar să zică
„Să mor eu dacă am să suflu vreo vorbă“, ca să-l liniştească

311
pe Edwin, cu toate gesturile corespunzătoare jurămîntului,
făcîndu-şi cruce şi ridicînd mina dreaptă, solemn.
Gîndurile Emmei îndreptate către conacul Fairley şi, în
mod special, către Edwin încetară brusc, cînd tatăl ei se
întoarse de la circiumă, tocmai cînd ceasul de la biserică
bătea ora zece. îşi dădu seama imediat că' a băut mai mult
decft de obicei. Se clătina pe picioare şi îi sticleau ochii.
Cînd îşi scoase haina s-o atîrne pe cuierul din spatele uşii de
la intrare, nu nimeri cuiul şi haina căzu pe jos.
- O iau eu, tăticule. Vino şi stai jos, să-ţi fac un ceai,
spuse Emma, punînd deoparte combinezonul şi ridicîndu-se
repede.
Jack îşi ridică singur haina şi de data asta izbuti s-o
atîrne în cui.
- Nu vreau nimic, mormăi el, învîrtindu-se prin cameră.
Făcu cîţiva paşi smuciţi spre Emma şi se opri. Se holbă la ea
un timp, cu o licărire de mirare pe faţă.
- Cîteodată semeni atît de mult cu maică-ta, murmură el.
Emma fu surprinsă de această remarcă neaşteptată. Nu
credea deloc că seamănă cu maică-sa.
- Chiar aşa? spuse ea, mirată. Dar mămica avea ochi
albaştri şi părul mai închis la culoare...
- Maică-ta n-avea nici părul în V pe frunte,ca tine,
exclamă Jack. Ai moştenit asta de la maică-mea, bunica ta.
Dar oricum ar fi, semeni teribil de mult cu maică-ta, exact în
clipa asta. Cu maică-ta cînd era fată. La forma feţei, şi la
cele mai multe trăsături. Şi la gură. Da, da, ai să începi să
semeni tot mai mult cu maică-ta, pe măsură ce ai să creşti.
Asta e, fetiţo.
- Dar mama era frumoasă, începu Emma, şi ezită.
Jack se sprijini de scaun.
- Da, era frumoasă. Cea mai frumoasă fetişcană din cîte
au fost vreodată pe aici. Şi n-a fost bărbat din familia Fairley
care să nu fi pus ochii pe maică-ta, mai devreme sau mai
tîrziu. Nici unul. Da, ai rămîne de-a dreptul surprinsă dacă
ai ştii... îşi înghiţi restul de cuvinte, mormăind ceva nein­
teligibil în barbă.
- Ce-ai spus, tăticule? Nu te-am auzit.
- Nimic, fetiţo. Nimic care să aibă importanţă acum. Jack
o privi pe Emma cu ochii lui împăienjeniţi, dar încă destul de

312
 ageri, şi zîmbi în colţul gurii. Şi tu eşti frumoasa. La h-l ( a
maică-ta. Dar, slavă Domnului, tu eşti mai tare deeîl ea.
Elizabeth era foarte delicată. Nu era puternică, aşa cum eşti
tu. Clătină din cap cu tristeţe şi o porni nesigur prin cameră.
,0 sărută pe frunte şi îi mormăi noapte bună, apoi urcă
scările de piatră, părînd atît de zguduitor de împuţinat la
trup, îneît Emma se întrebă dacă va mai fi numit vreodată
Marele Jack. Se aşeză pe scaun, uitîndu-se absentă la flacăra
luminării care pîlpîia strălucitoare în faţa ochilor ei. Se
întreba ce o să se întîmple cu taică-său. Era ca un copil p ier­
dut fără mama ei şi Emma ştia că n-o să-şi mai revină
niciodată. Concluzia aceasta o întristă cumplit, fiindcă îşi
dădea seama că nu putea face nimic pentru a-i alina durerea
adîncă sau povara mîhnirii teribile. Va plînge după mama ei
pînă în ziua în care va închide şi el ochii pentru totdeauna.
în cele din urmă, Emma se scutură de gînduri, luă com­
binezonul şi continuă să coasă. Lucră pînă noaptea tîrziu, cu
hotărîrea tenace de a termina reparaţiile şi modificările
hainelor de la conac. Doamna Wainright o plătea în plus
pentru munca asta, iar nevoia crucială pe care Emma o avea
de bani o făcea să nu bage în seamă faptul că ochii îi erau
obosiţi, că o dureau degetele sau că treptat, pe măsură ce
orele treceau, o cuprindea o sfîrşeală totală. Trecuse bine de
ora unu noaptea, cînd împături ultima dintre haine şi se tîrî
sus spre pat, calculînd cu aviditate suma exactă de bani pe
care doamna Wainright i-o datora acum.

O dată pe an, dealurile sumbre şi sălbatice de la West

Riding îşi pierd înfăţişarea întunecată şi ternă. La sfîrşitul
lui august, o transformare trecătoare se petrece practic
peste noapte, cînd tufărişurile înfloresc într-o explozie de
culori vii, făcînd ca dealurile cenuşii să strălucească de o
splendoare neaşteptată şi măreaţă. Val după val de purpură
şi fucsină se rostogolesc peste Munţii Penini, încununînd
întunecoasele văi industriale de dedesubt cu o frum useţe
uimitoare, care îi uluieşte pînă şi pe cei veşnic nemulţumiţi.
Uriaşul podiş de coline îngrămădite deasupra satului
Fairley, care formează o parte din lanţul Peninilor, nu face
excepţie. Şi aici, asprimea sumbră a locurilor dispare din
septembrie pînă în octombrie. Aproape ca şi cum o bucată

313
imensă din pînza locurilor ar fi fost aruncată generos peste
dealuri, ca o ţesătură cu urzeală împestriţată cu roşu regal,
nuanţe de albastru şi fîşii de verde. Căci pe povîrnişurile cu
tufăriş cresc clopoţei, ferigi şi afini, şi pînă şi rarii copaci
noduroşi strălucesc de frunzuliţe proaspete şi foşnitoare.
Ciocîrlii şi cînepari alunecă în sus în văzduhul
strălucitor, iar cerul, atît de ades încărcat de nori care aduc
ploaia, este uimitor de albastru şi luceşte cu acea incredibilă
claritate a luminii atît de specifică nordului Angliei. Nu este
vorba doar de faptul că împrejurimile crunte se îmblînzesc şi
se îndulcesc în această perioadă a anului, ci mai mult,
înfiorătoarea linişte a iernii este brusc întreruptă de
sunetele cele mai vioaie. Coastele dealurilor sînt brăzdate
toate de văi şi vîlcele adînci şi înguste, fiecare dintre acestea
cu cîte un pîrîiaş jucăuş cu apă limpede care se rostogoleşte
la vale peste pietre maronii şi lustruite, sau care străluceşte
în cascade sclipitoare, revărsîndu-se, unde nu te aştepţi, de
pe vîrfuri stîncoase şi primejdioase. Aşadar, sunetul de apă
curgătoare este tot timpul nelipsit pe dealurile din Yorkshire
în lunile de vară, însoţit de trilurile delicate şi piţigăiate ale
păsărilor, de zbenguiala iepurilor printre afini şi ferigi, de
behăitul răzleţ al oilor care rătăcesc la întîmplare pe
dealurile de culoarea ierbii-negre, căutîndu-şi hrana.
Emmei îi plăceau în mod deosebit dealurile, chiar şi pe
timpul acelor ierni sinistre şi aspre cînd deveneau sălbatice
şi înspăimîntătoare*. La fel ca mama ei odinioară, se simţea
acasă acolo sus, în ţinutul solitar al colinelor, unde, într-o
pustietate totală, nu-i era niciodată urît şi nu se simţea
singură. Acolo, în imensitatea lor, în însăşi goliciunea lor,
Emma îşi găsea un fel de alinare pentru tot ceea ce o făcea
să sufere, culegînd o mîngîiere stranie dar totuşi linişti­
toare din acel falnic peisaj. Pentru Emma, totul era
întotdeauna frumos în aceste anotimpuri schim bătoare, dar
mai cu seamă la sfîrşitul verii, cînd iarba-neagră înflorea
abundent, strălucind incredibil.
In această dimineaţă de luni, din luna august, pe Emma o
cuprinse buna dispoziţie, în timp ce trecea peste pîrleaz pe
pajiştea lungă, de un verde viu, presărată cu margarete.
Grăbi pasul, mergînd pe poteca îngustă, uitîndu-se în sus din
cînd în cînd, scrutînd cu ochii ei de un verde închis dealurile

314
ce se ridicau în faţă, cu nuanţele lor liliachii spre roşu pur­
puriu, sub cerul albastru ca porţelanul, pe care nu se zărea
nici un nor.
Soarele se strecura deja la orizont prin aburul palid şi
albăstrui, pătînd văzduhul în auriu, şi Emma ştiu că avea să
fie o altă zi înăbuşitor de caldă, aşa cum se întîmplase toată
luna.
De astă dată, era bucuroasă să plece din casa de la Top
Fold. D urerea tatălui ei, pricinuită de plecarea rapidă a lui
Winston, o indispúsese în tot acest sfîrşit de săptămînă şi, de
aceea, avu o senzaţie de uşurare cînd închise uşa Casei,
îndreptîndu-se spre Acoperişul Lumii. In acea pustietate
imensă şi captivantă, acolo sus, în aerul strălucitor, atît de
curat şi de înviorător la acea oră, se simţea liberă şi
descătuşată, căci Emma era cu desăvîrşire un copil al
dealurilor. Născută şi crescută printre ele, caracteristicile
lor îi pătrunseseră parcă de mult în suflet, făcînd-o la fel de
neîmblînzită şi de neînduplecată ca şi ele, acestea devenind
parte din firea ei, ca şi aerul pe care îl respira.
Cînd era mică, alergase în voie peste şirurile de dealuri
înalte, prin văile înguste şi prin vîlcele, avînd ca singuri
tovarăşi păsările şi micile vietăţi sălbatice care sălăşluiau
prin acele locuri. Nu exista nici un cotlon pe care să nu-1
cunoască, şi încă bine. Avea locurile ei preferate, locuri
tainice şi bine păzite, ascunse în crăpăturile stîncilor şi în
cutele dealurilor sălbatice, unde, în ascunzişuri ciudate,
creşteau tot felul de flori frumoase, unde ciocîrliile îşi
făceau cuibul şi apa cristalină se rostogolea pe povîrnişuri
stîncoase, scînteind ca gheaţa în lumina soarelui, rece, bună
de băut şi de bălăcit în picioarele goale, cu degetele răsucite
plăcut pe pietrele multicolore.
Acum, evadînd spre dealurile ei dragi, senzaţia de
apăsare din ultimele zile se atenua rapid. Grăbi pasul,
urmînd binecunoscuta potecă întortocheată care se răsucea
în spirală în sus şi, urcînd fără oprire, se gîndea la Winston.
O să-i fie dor de el, fiindcă au fost întotdeauna tovarăşi
apropiaţi şi dragi, dar era fericită pentru el. A avut curajul
necesar de a pleca, de a scăpa de sat şi de cărămidăria Fair-
ley, înainte de a fi prea tîrziu. Singurul ei regret era că
fratele ei s-a temut să aibă încredere în ea, crezînd, cu totul

315
greşit, că ea îi va spune tatălui lor sau, în cazul cel mai rău,
că va încerca să-l convingă să se răzgîndească. Zîmbi în sinea
ei. Ce părere greşită avea Winston deşpre ea. L-ar fi
încurajat bucuroasă să-şi urmeze visul, fiindcă îi înţelegea
firea, ştiind prea bine cît de îngrădit şi de frustrat crescuse,
fără să aibă la ce să se aştepte prea mult în Fairley, în afară
de corvoadă şi de plictiseală, de nopţi cu băutură la circiumă
cu,nişte camarazi nătărăi.
Emma se opri să-şi tragă sufletul cînd ajunse pe coama
primului deal. îşi răcori faţa, făcîndu-şi vînt, şi respiră
adînc, de mai multe ori, înainte de a începe urcuşul
povîrnişului- spre Stîncile Ramsden, Acestea se înălţau
deasupra ei, ca nişte cai uriaşi de granit profilaţi im­
presionant pe cer, inelaţi parcă în lumina soarelui, din care
se prelingeau pîrîiaşe peste suprafeţele lor întunecate şi
străvechi, aidoma aurului lichid şi curgător. Iarna, acoperite
de gheaţă, zăpadă şi lapoviţă, stîncile aveau o strălucire
cadaverică de-a dreptul înspăimîntătoare, dar acum, în aerul
plăcut al verii, păreau paşnice şi primitoare. Emma se uită în
jurul ei, devorînd peisajul din ochi, căpătînd ca de obicei
putere din împrejurimile familiare. Ceaţa se risipea şi, în
ciuda vîntului lin ce adia dinspre dealuri, începea deja să
simtă căldura. Din fericire, purta rochia de bumbac, verde-
închis, pe care doamna Wainright i-o dăduse. O simţea
uşoară şi răcoroasă pe picioarele goale.
în cîteva minute, Emma ajunse sub umbra Stîncilor
Ramsden. Puse jos coşul greu cu haine pe care îl căra şi se
aşeză pe o piatră dreaptă. în ultima vreme, tînjea tot timpul
după cîteva clipe petrecute pe Acoperişul Lumii, fiindcă aici
simţea prezenţa mamei ei mai bine decît în căsuţa lor.
Pentru Emma, mama ei încă mai trăia şi respira în acest
colţişor'liniştit şi adăpostit, atît de îndrăgit de amîndouă.
Emma îi întrezărea chipul adorat în umbrele palide şi în
nuanţele vaporoase ale podişului, îi auzea ecoul rîsului cris­
talin între stîncile tocite de vreme, intra în legătură cu ea în
tăcerea blîndă, neîntreruptă decît de cîntul răzleţ al vreunei
păsări sau de bîzîitul slab al vreunei albine.
Emma îşi odihni capul pe stîncile din spatele ei şi îşi
închise ochii, evocînd chipul mamei ei. îi deschise aproape
imediat şi i se păru că maică-sa stătea în faţa ei, radioasă şi

316
zîmbitoare, imaginea dragă conturîndu-se pc de-a întregul.
„Ah, mămico, mămico, ce dor îmi e de tine“, spuse ea cu
voce tare, şi fu cuprinsă de un alean şi de o dorinţă fierbinte
aproape insuportabile, făcînd-o să simtă o durere în piept,
întinse mîinile în faţă, încordîndu-şi puterile spre acea im­
agine nebuloasă, care se risipi repede. Emma mai stătu
liniştită încă puţin timp, rezemată de stîncile răcoroase, cu
ochii închişi, înăbuşindu-şi tristeţea care încă o copleşea, şi
apoi, cînd îşi recăpătă stăpînirea de sine, luă coşul şi o porni
la drum cu hotărîre înspre Văgăuna Ramsden.
Grăbindu-se acum, mută coşul greu pe celălalt braţ şi
coborî în văgăuna verde şi întunecoasă, plină de umbre
răcoroase, unde nu se furişau decît nişte dîre subţiri din
lumina soarelui, pătrunzând printre marginile stîncoase de
deasupra şi copacii bătrîni, ale căror crengi încolăcite se
împleteau parcă, aidoma degetelor noduroase ale unui
bătrîn reumatic. Un iepure îi tăie calea, fugind, şi dispăru în
spatele unei lespezi înalte de stîncă, acoperită de un covor
de muşchi întunecos şi catifelat în lumina palidă. Cînd
ajunse Ia mijlocul vîleelii, unde lumina soarelui nu mai
pătrundea deloc, Emma începu să cînte, aşa cum făcea
întotdeauna aici, vocea ei delicată de soprană răsunînd
melodios în tăcerea desăvîrşită. „Ah, Danny Boy, cimpoiul,
cimpoiul te cheamă. Din strungă în strungă, în jos pe
povîrniş de munte. Vara a trecut şi toţi trandafirii s-au
scuturat. înseamnă că tu, înseamnă că tu trebuie să pleci, iar
eu să rămîn să te-aştept“.
Se opri din cîntat şi zîmbi în sinea ei, gîndindu-se cu drag
la'Blackie. Era cîntecul lui preferat şi el o învăţase cuvintele.
N-a mai fost la conac de peste o lună. Terminase pentru mo­
ment tot ce avusese de lucru acolo. Dar uneori se mai oprea
s-o vadă, cînd era în regiune, şi Emma se întreba cînd o să se
întoarcă. îi era dor de el. în cîteva minute, Emma ajunse sus
şi ieşi din vîlceaua rece, din nou în aerul strălucitor, sub
cerul larg şi luminos, îndreptîndu-se spre dealul care ducea
în jos spre conac. începu să meargă mai repede, să cîştige
timp, fiindcă în această dimineaţă era în întîrziere faţă de
alte dăţi, cu mai mult de o oră, şi bucătăreasa, în mod sigur,
bodogănea deja. Alergă la vale pe pantă şi deschise poarta
veche şi şubredă de lemn de Ia marginea Cîmpului Baptist,

317
închizînd-o cu grijă în urma ei şi punînd la loc zăvorul greu
de fier.
Emma nu se mai dădea huţa pe poartă. Se gîndea că este
prea mare ca să-şi mai permită un joc atît de copilăresc. La
urma urmei, avea cincisprezece ani şi patru luni, mergea
deja pe şaisprezece ani. Aproape o domnişoară, iar dom­
nişoarele, care au de gînd să ajungă mari doamne într-o bună
zi, nu-şi pierd vremea cu asemenea prostii.
Intrînd în curtea pietruită de la grajduri, Emma rămase
oarecum surprinsă văzînd calul şi cabrioleta doctorului Mal-
com legată de butuc. Curtea era pustie şi neobişnuit de
liniştită, şi Tom Hardy, grăjdarul, nu se vedea pe nicăieri,
deşi în mod normal, la această oră, trebuia să ţesale caii
stăpînului şi să lustruiască alămurile de la hamuri. Se
încruntă, întrebîndu-se de ce venise doctorul Mac la conac
la ora şapte dimineaţa. Trebuie că cineva se simte rău,
presupuse ea, şi se gîndi imediat la Edwin, care răcise
săptămîna trecută. Era predispus să răcească la piept, aşa i-a
spus ei doamna Fairley. Picioarele Emmei urcară iute tre p ­
tele de piatră care duceau la uşa din spate, dar nu îndeajuns
de repede pentru ca ochii ei să nu observe că treptele nu
fuseseră încă măturate. Annie începe să nu-şi mai vadă de
treabă, se gîndi ea cu o scăpărare de mînie.
In clipa în care intră în casă, Emma îşi dădu seama că
ceva mergea cumplit de anapoda. închise încetişor uşa în
urma ei şi coborî în bucătărie. Focul ardea ca de obicei,
ceainicul de cupru fluiera pe plită, dar nu se simţea deloc
mirosul plăcut de mic dejun pregătit. Bucătăreasa stătea pe
scaunul ei de lîngă cămin, legănîndu-se încolo şi încoace,
înăbuşindu-şi suspinele de plîns şi ştergîndu-şi ochii
înlăcrimaţi cu marginea şorţului, deja îmbibat de şiroaiele ei
de lacrimi. Annie părea destul de stăpînită şi Emma se duse
spre.ea, traversînd rapid, cu paşi mari, pardoseala de piatră
şi sperînd să afle ceva. Dar observă imediat că Annie era la
fel de zăpăcită ca şi bucătăreasa şi că stătea atît de ţeapănă
în scaun de parcă s-ar fi preschimbat_într-un stîlp de sare. Ca
nevasta Iui Lot, se gîndi Emma. Emma azvîrli pe jos coşul în
grabă.
- Ce s-a întîmplat? strigă ea, uitîndu-se de la una la
cealaltă. De ce a venit doctorul Mac? E pentru conaşul

318
 Edwin, nu-i aşa? E bolnav! Nici bucătăreasa, nici Annie nu
păreau să-i fi auzit cuvintele. Era clar că nu-i dădeau nici o
atenţie. Iar proasta dispoziţie şi teama din atmosferă se
transmiseră instantaneu Emmei, atît de brusc încît simţi că
se cutremură pe dinăuntru. Epuizată, doamna Turner îşi
ridică privirea, cu o expresie chinuită pe faţa ei ca un măr
copt în cocă, cu ochii roşii. Se uita ţintă la Emma, tăcută,
văzîndu-se clar că nu era în stare să scoată o vorbă, iar apoi
izbucni într-un nou hohot de plîns, legănîndu-se mai tare
decît înainte şi gemînd în gura mare, printre suspine.
Emma simţea că înnebuneşte. întinse mîna şi o atinse
uşor pe Annie pe umăr. Fata împietrită sări speriată,
biciuită, parcă, de degetele Emmei. întoarse o privire
încremenită şi prostită spre Emma care o privea,
întrebătoare. Annie clipi de cîteva ori, foarte repede, îşi
mişcă gura convulsiv, dar rămase tăcută. Iar apoi începu să
tremure. Emma o apucă zdravăn, cu mîinile ei puternice,
încercînd s-o potolească, cuprinsă de un fel de nelinişte
amestecată cu primele semne ale unei panici adevărate.
Emma îşi dădu seama că nu-i rămînea decît să se ducă să-l
caute imediat pe Murgatroyd, dar chiar în acea clipă m ajor­
domul îşi făcu apariţia în capul scărilor ce duceau spre
încăperile unde locuia familia. Emma îşi întoarse grabnic
privirea spre el. Era îndurerat la faţă cum nu fusese
niciodată. Purta haina neagră de majordom, ceea ce era un
lucru neobişnuit pentru acea oră, cînd umbla de obicei în
cămaşă şi cu un şorţ de postav verde, văzîndu-şi de treburile
Iui prin cămară. Cînd ajunse jos la capătul scărilor, se
sprijini de stîlpul balustradei şi îşi trecu mîna peste frunte,
cu un gest de zădărnicie. în locul’ înfăţişării lui arogante,
căpătase o mină abătută, ceea ce pe Emma o impresionă
puternic. .Uimită, fata făcu cîţiva paşi spre el.
- S-a întîmplat ceva grav. E vorba de conaşul Edwin, nu-i
aşa? şopti ea. Era mai degrabă o afirmaţie decît o întrebare.
Murgatroyd se uită în jos spre ea, îndurerat.
- Nu, e coniţa, spuse el.
- Se simte rău, nu-i aşa? De-aia a venit doctorul Mac...
- A murit, o întrerupse Murgatroyd, brutal, cu o voce
joasă şi aspră.
Involuntar, Emma se trase cu un pas înapoi. Avea

319
senzaţia că parcă o lovise ceva peste faţă, foarte puternic. I
se părea că i se scurge tot sîngele din vene, iar picioarele îi
tremurau. Strigă cu o voce nesigură:
- A murit!
- Da, a murit de-a binelea! bolborosi scurt Murgatroyd,
văzîndu-i-se suferinţa adîncă pe chipul întunecat.
.P entru o frîntură de secundă, Emma îşi pierdu
capacitatea de a vorbi. Cumplit de tulburată şi de şocată, îşi
deschidea şi îşi închidea gura prosteşte. In cele din urmă, iz­
buti să spună:
- Dar, nu se simţea rău cînd am plecat joi după-amiază.
- Nu, nici ieri nu era rău, îngînă Murgatroyd, cu glasul
copleşit de durere. Se uita la Emma cu gravitate, şi de data
aceasta atitudinea lui nu era de fel ostilă.
- A căzut pe scări azi-noapte. Şi-a frînt gîtul, zice doc­
torul Mac.
Emma simţi că se înăbuşă şi, clătinîndu-se, se prinse cu
mîinile de m arginea mesei să-şi ţină echilibrul. Cu ochii mari
de uimire, privea ţintă la majordom. Murgatroyd îşi înclină
capul înspre Annie.
- Fătuţa asta a găsiţ-o, la cinci jumătate dimineaţa, cînd
s-a dus sus să scoată cenuşa din vatră. Coniţa era ţeapănă ca
o scîndură. Z ăcea pe jos, la picioarele scării principale, în
holul de la intrare. Era întinsă acolo, în cămaşă de noapte.
Iar Annie a noastră s-a-speriat ca de moarte, şi-a venit
alergînd să mă cheme, cu sufletul la gură, de parcă dracul o
fugărea.
- Nu se poate aşa ceva, gemu Emma, apăsîndu-şi
încheieturile degetelor pe buzele îngălbenite. Ochii i se
umplură de lacrimi.
- Da, a fost îngrozitor, s-o fi vă^ut cum zăcea acolo, cu
ochii larg deschişi şi sticloşi, privind în gol. Şi cu capul
atîrnîndu-i bleg, ca la o păpuşă stricată. Cînd am pus mîna
pe ea, mi-am dat seama că murise de cîteva ore. Era rece ca
piatra.
Murgatroyd îşi întrerupse litania sfîşietoare, iar apoi
continuă.
- Am dus-o sus, binişor, şi am întins-o pe pat. Parcă nici
nu era moartă. A răta atît de frumoasă, cum era ea
întotdeauna, cu părul auriu împrăştiat pe pernă. Doar ochii

320
care se holbau în gol. Am încercat să-i. închid. Dar nu s-a
putut. A trebuit să pun două monede pe ei, pînă a venit doc­
torul Mac. Sărăcuţa de ea, biata coniţă. ţ
Z dru n c in a tă şi stupefiată, Emma se lăsă cu toată
greutatea pe unul d in tre scaunele de la masă. Lacrimile i
se rostogoleau pe obraji şi îşi băgă mîna în buzunar după
bucăţica de cîrpă c u ra tă care îi servea d rept batistă,
ştergîndu-se pe faţă. S tătea ghem uită pe scaun, prea uluită
şi prea îngrozită ca să mai poată gîndi. Dar, încetul cu
încetul, îşi r e c ă p ă tă cum pătul şi în acea clipă îşi dădu
seama cît de mult o îndrăgise pe Adele Fairley. Aşa i-a fost
sortit, îşi spuse Emma. Iar apoi se gîndi: Ştiam eu că într-o
bună zi se va întîm pla ceva îngrozitor aici, în casa asta
nenorocită.
în bucătăria plină de soare, domnea o tăcere ca de
plumb, - întreruptă doar de suspinele înăbuşite ale
bucătăresei care plîngea. D upă cîteva minute, majordomul
ieşi din cămară şi spuse, pe un ton aspr-u şi posac:
- Ia mai încetaţi aici cu plînsul şi văicărelile astea de
bocitoare. Se adresă întregii camere, plimbîndu-şi ochii de
la una la alta. Trebuie să ne vedem fiecare de treabă. Să
ţinem seama de restul familiei.
Emma îl privi cu băgare de seamă, gîndindu-se
înduioşată la Edwin şi la mîhnirea pe care acesta o simţea
probabil la vestea morţii prem ature şi înspăimîntătoare a
mamei lui.
- Copiii, spuse ea, printre ultimele lacrimi, ştergîndu-şi
nasul. Copiii ştiu?
- Doctorul Mac vorbeşte cu Edwin în bibliotecă, chiar
acum, o informă Murgatroyd. Iar eu i-am spus conaşului
Gerald, după ce am dus-o pe coniţă sus în camera ei, şi
înainte să-l trimit pe Tom în sat, dPpă doctor. Conaşul
Gerald l-a aşteptat pe doctorul Mac, care l-a expediat ca
vîntul la conacul Newby, să-l aducă pe stăpîn acasă.
- Şi doamna Wainright? se încumetă Emma.
Murgatroyd îi aruncă o privire tăioasă.
- Mă crezi, poate, un prost nătîng, ia zii, fetiţo? M-am
gîndit şi la asta. Doctorul Mac a scris o telegramă, iar
conaşul Gerald trebuie să i-o trimită în Scoţia, de la prima
poştă pe care o găseşte deschisă. Majordomul îşi drese

321
glasul şi continuă: Ei, fetiţo, acum hai să-i dăm drumul la
treabă. Pentru început, fă şi tu nişte ceai. Doctorului i-ar
prinde bine o ceaşcă... Se uită de jur împrejurul încăperii şi
ochii lui rotunzi se opriră asupra doamnei Turner. După cum
arată, se pare că nici bucătăresei nu i-ar strica.
Emma încuviinţă din cap şi dădu fuga să facă ce i-a spus
el. Murgatroyd se adresă acum bucătăresei, cu o voce mai
ridicată:
- Haide, zău, doamnă Turner. Vino-ţi în fire, femeie. E o
mulţime de treabă de făcut. Nu putem să ne pierdem minţile
cu toţii, zău aşa.
Bucătăreasa îşi ridică faţa îndurerată şi se uită, ursuză, la
Murgatroyd. Pieptul mare încă îi mai sălta de plîns, dar deja
nu mai suspina. Se trase din scaun, dînd din cap.
- Da, trebuie să ne gîndim la copii şi la stăpîn. Se şterse
din nou cu şorţul pe faţa udă şi brăzdată de lacrimi, iar apoi
se uită la el, clătinînd mai departe din cap. Lasă-mă să-mi
schimb şorţuleţul şi mă apuc imediat de micul dejun. Deşi nu
cred că vrea careva să mănînce ceva.
S-ar putea ca doctorul Mac să ia o înghiţitură, spuse
Murgatroyd. Mă duc sus acum să-l văd. Şi să trag perdelele.
Trebuie să dovedim respect faţă de moartă.
Schimbîndu-şi şorţul, bucătăreasa spuse repede:
- L-ai trimis pe Tom în sat s-o aducă pe doamna Stead?
Să-i facă toaleta coniţei. E cea mai bună de pe-aici la treaba
asta.
- Da, l-am trimis.
Auzind numele mamei ei, o licărire de înţelegere apăru
în ochii am orţiţi ai lui Annie.
- Aţi trimis după mămica, spuse ea încetişor, trezindu-se
din letargia în care zăcuse în ultimele ore.
- Da, Annie, confirmă Murgatroyd. Trebuie să ajungă
dintr-o clipă în alta şi ai face bine să te mai înviorezi, înainte
să vină. Are destulă bătaie de cap cu toaleta de
înmormîntare. Nu-i mai trebuie să-şi facă griji şi cu tine,
fetiţo.
Bucătăreasa se duse la Annie, tîrşiindu-şi picioarele, şi o
luă în braţe, uitîndu-se la chipul ei palid.
- Te simţi un pic mai bine, iubito? întrebă ea cu
solicitudine.

322
 - Îhî, cred că da, mormăi Annie. Ce tare m-am speriat,
bîigui ea, cînd am găsit-o pe coniţă aşa! Vocea trem urătoare
i se frînse de emoţie şi în cele din urmă lacrimile, înăbuşite
de şoc, izbucniră şiroaie.
- Haide, iubito, plîngi ca lumea. Descarcă-te’ înainte să
vină maică-ta. Doar nu vrei s-o necăjeşti, nu-i aşa scumpo?
Annie îşi îngropă capul în trupul ocrotitor al bucătăresei,
suspinînd încetişor. Doamna Turner o bătea uşor pe umăr şi
0 mîngîia pe păr, murmurîndu-i cu blîndeţe, grijulie ca o
mamă.
Mulţumit că un pic de ordine a fost cît de cît restabilită,
Murgatroyd se întoarse pe. călcîie şi urcă treptele cu
repeziciune. Mai întîi, avea să se consulte cu doctorul Mac,
să vadă dacă acesta mai avea să-i dea vreo instrucţiune, şi
apoi trebuia să meargă prin toată casa, să tragă perdelele, să
astupe lumina de afară pînă după înmormîntăre, cum era
obiceiul în nord cînd murea cineva din familie.
1 Emma făcu ceaiul şi, în tăcere, se aşezară cu toţii să-l
bea, abătuţi şi trişti. Annie a fost aceea care a vorbit prima.
Se uită la Emma peste masă şi spuse:
- Tare aş fi vrut să fii aici la sfîrşitul ăsta de săptămînă,
Emma. Atunci, tu ai fi găsit-o pe coniţă, în locul meu. Annie
căscă ochii mari. N-am să uit niciodată cum arăta coniţă la
faţă. Parcă ar fi dat cu ochii de ceva îngrozitor înainte să
cadă.
Emma se uită fix la Annie, mijind ochii.
- Ce Dumnezeu vrei să spui?
Annie simţi un nod în gît.
- Parcă..: ar fi dat cu ochii de una din urîciunile alea,
despre care mămica zice că umblă pe dealuri noaptea, spuse
Annie, coborînd vocea.
- Zău, Annie, taci din gură, fetiţo. Ei drăcie, nici nu vreau
să mai aud născoceli din astea despre spiritele morţilor în
casa asta, se răsti doamna Turner. Superstiţii prosteşti de
prin sat. Nişte aiureli şi prostii, după părerea mea.
Emma se încruntă.
- Mă întreb ce făcea doamna Fairley atunci? Ce i-o fi
venit să coboare scările în miez de noapte. Murgatroyd zice
că murise de cîteva ceasuri. Probabil că a început să umble
prin casă pe la ora două sau trei noaptea.

" 323
 Annie se oferi calm să răspundă.
- Eu ştiu ce făcea.
Atît doamna Turner cît şi Emma căscară ochii la ea,
surprinse, aşteptînd cu sufletul la gură.
- Şi emit de ştii tu asta, Annie Stead? întrebă bucătăreasa,
autoritară. Dacă nu mă înşel cumva, tu dormeai buştean în
odaia ta (de la mansardă. Sau aşa ar fi trebuit să faci.
- Da, dormeam. Dar eu am fost cea care am găsit-o. Şi
erau o mulţime de cioburi de sticlă în jurul ei. De la unul din
paharele alea bune, de vin. Mai ţinea încă strîns o parte din
piciorul paharului şi pe mînă avea sînge uscat, ca rugina,
acolo unde se tăiase. Pe Annie o trecură fiorii, amintindu-şi,
şi .şopti: Pun pariu că se ducea jos în bibliotecă să-şi ia nişte
băutură, fiindcă am miro...
- Murgatroyd nu mi-a pomenit de nici un pahar spart,
protestă bucătăreasa răspicat, uitîndu-se sever la Annie.
- Nu, sigur că nu ţi-a spus nimic de asta. Dar l-am văzut
eu măturînd cioburile, repede de tot, răspunse Annie. Şi a
crezut că n-am văzut nimic, fiindcă înţepenisem de frică.
Bucătăreasa continua să o privească pe Annie cu
asprime, fără să scoată o vorbă, dar Emma trase aer în piept,
dîndu-şi seama imediat de adevărul celor spuse de fată. Era
explicaţia cea mai evidentă.
- Să nu mai spui asta la nimeni, Annie. Ne-am înţeles?
Nici măcar stăpînului, o preveni Emma, cu seriozitate. Ce s-a
întîmplat a trecut, şi cu cît se spune mai puţin, cu atît mai
bine.
- Emma are dreptate, scumpo, zise bucătăreasa, revenin-
du-şi. Nu vrem să se bîrfească aiurea prin sat. Las-O pe biata
coniţă să se odihnească în pace.
Annie încuviinţă din cap.
- Promit să nu spun nimic.
Emma oftă, adîncită în gînduri. Apoi se uită cu subînţeles
la bucătăreasă şi spuse:
- E foarte ciudat, dacă te.gîndeşti puţin la asta. Mai întîi
moare Polly, apoi maică-mea, şi acum doamna Fairley. Toate
doar la cîteva luni una de alta.
Bucătăreasa susţinu privirea încordată a Emmei.
. - Prin părţile astea, se spune că toate se întîmplă de trei
ori.

224
 Înmormîntarea Adelei Fairlev avu loc spre sfîrşitul
săptămînii. Filatura Fairley a fost închisă în ziua respectivă
şi toţi muncitorii au fost de faţă, împreună cu servitorii de la
conac. Micul cimitir de lîngă biserica Fairley s-a umplut de
săteni, de oameni înstăriţi de prin partea locului, de prieteni
de familie din toată regiunea.
La două zile după înmormîntare, Olivia Wainright a
plecat la Londra, însoţită de Edwin. Exact la o săptămînă
după aceea, Adam Fairley a plecat şi el, îndreptîndu-se spre
sud pentru a-1 urma pe fiul lui mai mic la casa de oraş a cum­
natei lui, la Mayfair.
Ernest Wilson a fost lăsat să se ocupe de filatură, spre
încîntarea ascunsă a lui Gerald Fairley. Căci Gerald, crud,
fără minte, şi iresponsabil, neimpresionat defel de moartea
mamei lui, nu se gîndea decît la nenumăratele ocazii care i se
iveau acum. Intenţiona cu adevărat să se impună cu orice
preţ la fabrică, în absenţa tatălui său, pe care o dorea din tot
sufletul să fie de lungă durată.

23

ÎNTR-O DUPÂ-AMIAZA caldă de duminică, în luna

iunie a anului următor, Edwin Fairley pornea de la conacul
Fairley spre dealuri. Ducea un coş de picnic într-o mînă,
încărcat cu tot felul de bunătăţi din cămara bucătăresei, care
gemea de mîncăruri, iar în cealaltă mînă un sac cu nişte unel­
te de grădinărit şi cîteva obiecte trebuincioase.
El şi Emma aveau mult de lucru la Stîncile Ramsden, o
treabă pe care o puneau la cale de cîteva săptămîni. Din
cauza timpului urît şi a ploilor dese, au trebuit să-şi amîne
tentativa de mai multe ori. Vineri, cînd Emma a plecat acasă,
fiind liberă la sfîrşit de săptămînă, Edwin a mers cu ea pînă
la Stînci. Stabiliseră să se întîlnească în ziua aceea acolo, la
ora trei, dacă vremea va fi bună.
Şi vremea e bună, se gîndi Edwin. Privi în sus. Soarele
palid intra şi ieşea mereu de după perdeaua rară de nori
cenuşii şi albicioşi îm prăştiaţi pe cerul albastru, dar nu se
arăta nici un semn de ploaie. Pînă şi vîntul uşor de-abia
foşnea printre copaci, iar aerul translucid era lin şi aproape
blînd.

325
 Edwin ocoli intenţionat grajdurile. Mai devreme cu
cîteva minute, cînd a coborît în bucătărie să ia coşul de pic­
nic, i-a zărit pe Annie Stead şi pe Tom Hardy stînd de vorbă
şi rîzînd în curte. îşi făceau ochi dulci, îl informase Emma, şi
era mai mult deeît probabil că nu i-ar fi dat nici o atenţie,
absorbiţi cum erau unul de celălalt. Pe de altă parte, nu vroia
să-i pună la încercare, fiindcă nu avea nici cea mai mică
dorinţă de a le trezi cumva curiozitatea. Nu fiindcă ar fi fost
ceva neobişnuit ca el să meargă la picnic pe dealuri, dar
sacul le-ar fi putut stîrni o um bră de interes. Trecu repede
prin grădina de trandafiri împrejmuită de ziduri şi ieşi sub
desişul de stejari bătrîni. D upă p u ţin timp, traversa Cîmpul
Baptist şi urca panta ce ducea pe podişul neted şi apoi pe
potecuţa îngustă pînă la Văgăună şi la Stîncile Ramsden, mai
departe.
Edwin respira adînc, umplîndu-şi plămînii de aerul curat,
atît de întrem ător la această înălţime. Se însănătoşise com­
plet şi se simţea din nou plin de viaţă. La începutul lui mai, a
făcut o răceală de vară, care i s-a lăsat la plămîni, trecînd în
bronşită. D upă două săptămîni petrecute la infirmeria şcolii,
a fost trimis acasă să se refacă, la insistenţele doctorului de
la internat.
Tom Hardy a venit cu trăsura pînă la Worksop să-l ia,
tatăl lui fiind plecat, lucru deloc neobişnuit în ultima vreme.
După cum a constatat Edwid, tatăl lui nu făcea deeît drumuri
periodice la Fairley, cînd era absolut necesar, fiind adesea
plecat la Londra sau călătorind pe continent cu tot felul de
treburi necunoscute. Totuşi, tatăl lui i-a angajat un tutore, să
nu rămînă în urmă cu învăţătura. Deşi Edwin era un elev dis­
ciplinat şi perfect capabil de a lucra singur, tatăl său a vrut
să fie sigur că va avea în continuare aceleaşi rezultate
strălucite la învăţătură. E ra stabilit . că va merge la
Cambridge, cînd va împlini optsprezece ani, să studieze
dreptul sub îndrumarea profesorului de drept britanic de la
Downing College. Cu excepţia lui Gerald şi a servitorilor,
Edwin şi tutorele stăteau singuri la conac. Pe Edwin nu-î
deranja. De fapt, chiar îi plăcea. Putea să-şi vadă în voie de
treburile lui, cu excepţia dimineţilor de studiu intens cu
tutorele. Gerald nu-I băga în seamă şi de-abia dacă îi adresa
vreo remarcă. E l era mult prea ocupat. Cum filatura de la

326
Fairley şi celelalte două, din Stanningley Bottom şi Armley,
îi luau lui Gerald cea mai mare parte a timpului, cei doi fraţi
nu se vedeau decît la mese, şi nici atunci întotdeauna. U ne­
ori, G erald îşi lua mîncare la pachet, pregătită de
bucătărească, şi dejuna la fabrica Fairley, ceea ce lui Edwin
i se părea atît de dezgustător, încît îi venea practic greaţă.
Edwin începu să fluiere vesel înaintînd cu pas vioi pe
creasta dealului spre Stîncile Ramsden, cu părul blond
fluturîndu-i în bătaia vîntului. Abia aştepta s-o vadă pe
Emma şi se gîndea cu nerăbdare la planul lor apropiat.
Emma pusese la îndoială o teorie pe care el o avea despre
Stînci şi de aceea se simţea nevoit să-şi dovedească punctul
de vedere. Se întreba dacă nu se purta cumva ca un
băieţandru. Poate.
Edwin Fairley, care tocmai îşi serbase cea de a
şaptesprezecea zi de naştere, se considera acum pe deplin
matur, părînd într-adevăr mult mai mare decît vîrsta pe care
o avea. Aceasta se datora, lucru de-a dreptul firesc,
evenimentelor care s-au petrecut în ultimul an, şi, în primul
rînd, m orţii neaşteptate şi tragice a mamei lui. D ispariţia ei
a avut asupra lui un efect mult mai profund decît asupra
fratelui său, fiindcă el a fost mult mai apropiat şi mai strîns
legat de mama sa, decît Gerald. La început, durerea lui
Ed%vin a fost copleşitoare, dar avînd o fire studioasă şi fiind
un cititor vorace, la fel ca şi tatăl lui, s-a îngropat inevitabil
în cărţi. Faptul că s-a dedicat atît de intens învăţăturii l-a
împiedicat să se tot gîndească morbid la m oartea ei şi la
împrejurările îngrozitoare în care se petrecuse. S-a aruncat,
cu un fel de răzbunare, în nenumărate alte activităţi şcolare
şi tot felul de sporturi, iar lucrurile acestea l-au ajutat, de
asemenea, să-şi aline mîhnirea. îl ţineau ocupat din zori de
zi pînă noaptea tîrziu. în cele din urmă, a ajuns să fie în stare
să adopte o atitudine mai filozofică, iar acum, în sfîrşit, ac­
cepta pierderea ei cu mult mai puţină durere.
Olivia Wainright a jucat un rol crucial în dezvoltarea lui
Edwin, deşi indirect, totuşi deosebit de eficient. Cînd a fost
în vizită la ea la Londra, pentru o perioadă din vacanţa
şcolară, a fost confruntat cu un cerc larg de prieteni ai ei -
politicieni, scriitori, ziarişti şi artişti, mulţi dintre ei oameni
renumiţi şi remarcabili în .domeniile lor. Aceste întîlniri

327
privilegiate, într-o societate veselă, rafinată şi dornică de
plăceri, au avut un impact extraordinar asupra lui. Olivia,
conştientă de m anierele Iui fermecătoare şi perfect ar­
monizate cu mintea lui pătrunzătoare, a acordat mare
importanţă includexii lui la multe dintre seratele ei, pe care
el le gusta din plin şi unde se prezenta admirabil. Aşadar, se
maturizase.şi dobîndise un fel de rafinament şi de încredere
în el însuşi. In anumite privinţe subtile, era cu totul alt băiat
decît scumpul mamei răsfăţat, cum fusese cînd trăia Adele.
Dar în afara modificărilor, de personalitate şi de
atitudini, Edwin a suferit şi o uimitoare transformare fizică,
datorată în mare măsură interesului nou dobîndit faţă de
sport. A crescut în înălţime şi s-a împlinit, fiind acum un
tînăr remarcabil de frumos, a cărui asemănare deosebită cu
tatăl său devenea foarte evidentă. Moştenise de la Adam
Fairley ochii expresivi, albăstrui-cenuşii, gura fină ce insinua
senzualitate şi faţa inteligentă şi bine articulată, deşi la chip
era mult mai puţin ascetic decît tatăl său. Acum era aproape
la fel de înalt şi de lat în umeri ca Adam. Fizicul splendid
precum şi faţa tatălui său, de o frumuseţe clasică, i-au adus
la Worksop porecla de „Adonis“, spre marea lui iritare. Era
permanent iritat de tulburarea pe care înfăţişarea lui o crea
prin rîndul surorilor şi verişoarelor prietenilor săi de la
şcoală.
Edwin le considera nişte creaturi guralive, insipide şi
fără experienţă,. Nu putea suferi avansurile lor plicticoase,
care îl enervau mereu. îi plăcea mult mai mult să fie în com­
pania Emmei, care a fost pentru el o adevărată alinare în
timpul pierderii grele pe care o suferise. Nici una din acele
tinere doamne din înalta societate sau din debutantele
bogate pe care tatăl lui i le strecura pe furiş nu se puteau
compara cu Emma lui, din punct de vedere al frumuseţii şi al
graţiei, al inteligenţei şi al spiritului. Şi Dumnezeule, ce
frumoasă era. De fiecare dată cînd se întorcea la Fairley, îl
încînta şi mai mult. La şaisprezece ani, Emma era splendid
dezvoltată. Avea o siluetă bine proporţionată de femeie
tînără, cu un chip sublim.
Edwin zîmbi fericit. Ce grozav să poată sta cu Emma,
departe de privirile iscoditoare ale celorlalţi servitori. îl
făcea să rîdă cu isteţimea ei şi cu înclinaţia de a atinge

328
 miezul problemei. Rîse în sinea lui satisfăcut. Murgatroyd
era mai întotdeauna ţinta atacurilor ei. Pe la spate îl numea
„Faţă îngheţată“, dar asta doar în prezenţa lui Edwin.
Fratele lui, Gerald, a fost poreclit „Costelivul“, ceea ce îl
făcea să rîdă în hohote, întrucît. obezul de Gerald era
dezgustător de gras. Gîndindu-se astfel la Emma, grăbi
pasul, ajungînd curînd la Stînci. Puse jos coşul de picnic şi
sacul şi, păşind înainte, îşi umbri ochii cu mîna, scrutînd
peisajul.
Căţărîndu-se'pe ultima coamă de deal, Emma îl văzu pe
Edwin înainte ca acesta s-o zărească. începu şă alerge.
Picioarele i se. frecau de iarba-neagră şi de ferigi, vîntul i se
prindea între fustele lungi, înfoiate ca nişte nori umflaţi, şi
alergînd, părul îi zbura pe spate, ca un şuvoi de panglici
mătăsoase roşcat-maronii. Cerul era albastru ca şopîrliţele,
iar ciocîrliile se învîrteau ameţitor, aproape de soare. Acum
îl putea vedea destul de clar pe Edwin, stînd în picioare lîngă
rocile uriaşe, exact sub umbra stîncilor de deasupra
Văgăunii Ramsden. Cînd o văzu, îi făcu cu mîna şi începu să
urce spre platforma unde stăteau întotdeauna adăpostiţi de
vînt, cuprinzînd cu privirea lumea aflată jos, în depărtare.
- Edwin, Edwin! Aşteaptă-mă, strigă ea, dar vocea i-a
fost luată de vînt şi Edwin n-a auzit-o. Cînd ajunse la Stîncile
Ramsden, Emma gîfîia, faţa; de obicei palidă, fiindu-i
îmbujorată de efort.
- Am alergat atît d,e tare încît credeam că am să mor,
spuse ea cu respiraţia întretăiată, în timp ce el o ajuta să se
suie pe platformă.
Edwin îi zîmbi.
- Tu n-ai să mori niciodată, Emma. Amîndoi vom trăi de-a
pururi şi veşnic pe Acoperişul Lumii.
Emma se uită la el cu coada ochiului şi rîse. Apoi, privi în.
jos şi. spuse:
- Văd că ai adus sacul.
- Sigur că da. Şi un picnic, pentru mai tîrziu.
- Cred c-o să ne prindă bine după munca grea pe care o
avem de făcut.
- N-o să fie atît de dificil pe cît crezi tu, Emma, şi eu am
să fac cea mai mare parte din treabă. Coborî peste bolovanii
mărunţi ca nişte trepte de piatră cioplite grosolan şi se lăsă

329
pe pămînt. Deschise sacul şi scoase un ciocan, o daltă şi un
cui mare. Le băgă pe toate în buzunar.
Privind în sus spre Emma, pe platforma de deasupra lui,
Edwin spuse:
- O să-ţi demonstrez că această stîncă centrală nu face
parte din structura efectivă a Stîncilor, ci este separată. Şi,
de asemenea, că poate fî deplasată. In timp ce vorbea, Edwin
dădu cu piciorul în partea de jos a stîncii care avea cam
patru picioare înălţime şi două picioare lăţime. Aceasta
stătea fixată între bolovanii mai mari care Se înălţau cu mult
peste platformă, sus în văzduh.
- Păi se poate să fie aşa, spuse Emma, uitîndu-se în jos
spre el. Dar tot cred că şi dacă o clinteşti din loc n-ai să
găseşti nimic în spatele ei. Decît alte pietroaie.
Edwin clătină din cap.
- Nu, Emma, nu sînt de acord. Sînt convins că există un
spaţiu gol în spatele stîncii. Se căţără înapoi pe platformă,
trecu pe lîngă ea, cu grijă şi se aşeză lîngă vîrful stîncii
respective. Aceasta era alături de platformă, dar cu cîţiva
ţoii mai jos, ieşind uşor în afară. Edwin îngenunche pe
platformă şi scoase ciocanul şi dalta. Se apropie de stîncă,
aplecîndu-se peste ea.
- Ce vrei să faci, Edwin? întrebă Emma, curioasă, şi îl
avertiză repede: Fii atent să nu cazi.
- Nu e periculos, răspunse el, continuînd: Iţi mai aduci
aminte de crăpătura în care am pierdut şilingul acum cîteva
săptămîni? L-am auzit zdrăngănind cind a căzut, deşi tu s-pui
că n-ai auzit nimic. Am să lărgesc această crăpătură pînă
ajunge o gaură, astfel încît să mă pot uita în jos şi să văd ce-i
acolo, sub stîncă.
- N-ai să vezi nimic altceva-decît pietre, spuse ea, pe un
ton tăios.
Edwin rîse pe înfundate, începînd să cresteze din
crăpătură. Emma îl privea răbdătoare, clătinînd din cap. Era
sigură că Edwin îşi pierde vremea, dar se hotărîse să-l lase în
voia lui cînd îşi pierduse şilingul. După zece minute de
cioplit constant, Edwin a făcut o gaură în.crevasă, cam de
doi ţoii diametrul. îşi coborî capul şi îşi lipi un ochi de gaura,
apucindu-se cu mîinile de marginile stîncii pentru a-şi ţine
echilibrul.

330
 - Ei, vezi ceva acoio? întrebă Emma.
Edwin se îndrepta de spate şi scutură din cap.
- Nu, totul e negru. Scoase cuiul din buzunar şi îşi întoar­
se capul pe jumătate, s-o poată vedea pe Emma.
- Emma, vino mai aproape de mine şi ascultă cu atenţie.
Făcu cum îi spuse el, mergînd tîrşîit de-a lungul platformei şi
înghesuindu-se lîngă el. Amîndoi se aplecară spre gaură, iar
el dădu drumul cuiului înăuntru. Timp de cîteva secunde n-a
fost nici un zgomot, dar apoi auziră un Zdrăngănit uşor, cînd
cuiul ajunse jos.
- Ei bine! Ai auzit acum, Emma?
- Da, am auzit. Dar se poate să fi căzut pe o altă stîncă, şi
ăsta să fie zgomotul.
- Nu, nu cred că-i aşa. A durat prea mult pînă a căzut. A
ajuns pe pămînt; strigă Edwin, cu fermitate. îşi puse uneltele
la loc în buzunarul de la haină. Mergi de-a lungul platformei
şi coboară, dar încet, să nu aluneci. Vin şi. eu după tine.
Emma se lăsă jos pe pietroaiele de sub platformă,
sprijinindu-se prudentă cu spatele de ele, şi sări pe pămînt.
Edwin era exact în spatele ei. îşi scoase haina, o aruncă
neglijent într-o parte şi îşi răsuci mînecile. Emma stătea,
privindu-1 sceptic cum căuta prin sac.
- Si ce-ai să mai faci acum? întrebă ea.
.... -.Am să dau la o parte muşchiul şi toate bucăţile de iar-
bă-neagră şi de buruieni care cresc pe-aici, exclamă el,
arătînd spre baza şi părţile laterale de jos ale stîncii. Poţi să
mă ajuţi şi tu. Ii dădu un făraş de grădină, iar el îşi luă o
cazma mică. Tu lucrezi în partea asta, iar eu aici.
D upă părerea Emmei, era o pierdere de timp şi de e n e r­
gie; totuşi începu să ' muncească viguros, dezgropînd
mănunchi urile de iarbă-neagră şi de muşchi care acopereau
ca o coajă stînca de ani de zile..DUpă o vreme, Emma începu
să transpire. Puse jos făraşul, îşi suflecă mînecile şi îşi des­
cheie gulerui de la rochie. Simţindu-se mai confortabil,
începu din nou să sape. După vreo douăzeci de minute de
muncă grea, au reuşit să cureţe nemaipomenit de bine faţa şi
baza stîncii.
Edwin păşi îndărăt, privind gînditor la stîncă.
- Ia uită-te, Emma, spuse el. O luă de mînă şi o trase spre
el. A rătă spre stîncă.

331
 - Vezi cum se conturează mai bine stînca, acum, după cc
am dat deoparte tot ce crescuse pe deasupra? Nu face parte
deloc din structura generală a Stîncilor. Ia uită-te cum a fost
prinsă şi fixată la mijloc, între bolovanii ăştia mari. Nici o
rocă nu ar fi putut cădea cu atîta precizie, Emma. Sînt sigur
că a fost pusă aici.
Emma încuviinţă din cap. Nu avea încotro. Edwin avea
dreptate şi trebui să recunoască, adăugind:
- Bine, Edwin, dar e destul de mare. Cum crezi că o s-o
putem urni din loc?
Făcu cîţiva paşi spre stîncă şi spuse foarte sigur pe el:
- Am să lărgesc mai mult crăpătura asta. Bătu în roca din
mijloc şi arătă un spaţiu micuţ la bază, între rocă şi Stîncile
ce se înălţau sus, în spatele ei. Apoi, am să folosesc o rangă
şi o pană ca să împing roca de lîngă stînci.
- N-ai să reuşeşti, Edwin şi s-ar putea să te loveşti.
- N-u, Emma, n-am să mă lovesc. Am prevăzut totul cu
mare atenţie.
Lucrînd cu ciocanul şi cu dalta, Edwin lărgi repede
crăpătura, suficient de mult pentru a băga ranga. O puse în
gaură şi propti un butuc mic dar solid în spatele ei, aşezîndu-1
pe jos, în stînga rocii.
- Treci în spate, Emma, o preveni el, du-te acolo lîngă co­
pac. Roca o să cadă în faţă şi vreau să te dai la o' parte.
Folosindu-şi toate puterile, Edwin apăsă pe rangă, împin-
gînd partea care ieşea în afară pe butuc şi folosind-o ca pe o
pîrghie, pentru a îndepărta roca de Stînci. D ar roca nu se
clintea din loc. Edwin începu să transpire din abundenţă, îl
dureau braţele dar, plin de hotărîre, se lăsă cu toată
greutatea pe rangă.
Cu mîinile împreunate, Emma îşi ţinea respiraţia. Edwin
nu avea dreptate. N-o să reuşească. Nici nu sfîrşi bine să se
gîndească la asta, că văzu roca mişcîndu-se.
- Edwin! Edwin! Am văzut-o deplasîndu-se, strigă ea.
- Ştiu, spuse el gîfîind. Am simţit şi eu. Cu o ultimă
zvîcnitură de energie, Edwin apăsă pe rangă şi, în acel moment,
roca se rostogoli în faţă, aşa cum prevăzuse că se va întîmpla.
In faţa Stîncilor Ramsden apăru o mică deschizătură, cam de
optsprezece ţoii lăţime şi două picioare înălţime. Edwin nu-şi
putea ascunde emoţia. Se răsuci în loc.

332
 - Emma, uită-te! Aici e o gaură! strigă el, triumfător. în-
i'.enunche şi privi în ea, iar apoi îşi vîrî capul înăuntru. Este
ca un tunel mic. Şi uite şi şilingul, şi cuiul.* Le ridică şi se
irase înapoi. Se întinse să i le arate, zîmbind cu toată faţa.
- Unde crezi că duce? întrebă Emma, venind în fugă.
- Nu ştiu. Sub stînci, cred. Se întind în spate pe mile în­
tregi. Eu intru acolo.
- Oh, Edwin, crezi că e bine? Era îngrijorată la faţă. S-ar
putea să fie periculos. Dacă provoci vreo alunecare de stînci
şi rămîi blocat înăuntru?!
Edwin se ridică în picioare şi îşi scoase batista. îşi
tamponă faţa umedă,.dîndu-şi părul pe spate.
- N-am să înaintez decît puţin. Am adus luminări şi
chibrituri. Sînt în sac. Vrei să mi le dai, Emma, şi de
asemenea şi bucata aia de frînghie, te rog.
- Sigur că da, imediat. îi aduse ce i-a cerut. Merg şi eu cu
tine, îl anunţă ea.
O privi fix, încruntîndu-se.
- Nu cred. Nu de la început. Lasă-mă pe mine să mă duc
şi să cercetez, şi pe urmă mă întorc să te iau.
Strîngînd buzele, Emma spuse energic:
- Să ştii că nu mi-e frică!
- Da, ştiu. D ar cred că trebuie să stai aici, să mă ajuţi
dacă am nevoie de ceva. în timp ce vorbea, Edwin îşi legă
frînghia în jurul mijlocului. îi dădu să ţină de celălalt capăt.
Prinde asta bine. S-ar putea ca înăuntru să dau peste un
labirint de tuneluri. Am citit despre alpinism şi speologie şi
speclogii îşi leagă întotdeauna o frînghie în jurul lor, să fie în
siguranţă.
Emma, vizibil impresionată că deducţiile lui Edwin au
fost corecte, înţelese imediat rostul acestui lucru.
- Păi, fii te rog atent ... Se uită la Edwin, care era atît de
înalt şi de muschiulos, şi apoi la deschizătură. Cum ai să
reuşeşti să intri acolo? Tare aş vrea să ştiu. Locul e atît de
strimt.
- O să trebuiască să mă vîr înăuntru şi apoi să mă tîrăsc.
- Ai să te murdăreşti din cap pînă-n picioare, Edwin
Fairley. Bucătăreasa o să se întrebe ce ai făcut. Ai s-o
păţeşti!
Arcuindu-şi buzele, Edwin izbucni în rîs.

OJ o
 - încetează, Emma, nu-ţi face atîtea griji pentru tot felul
de fleacuri. Bucătăreasa n-o să zică nimic. Dacă tot am ajuns
pînă aici, hai măcar să ducem planul p în ă la capăt.
Emma oftă.
- Fie. Dar mergi încet de tot şi, dacă ai cumva nevoie dc
mine, trage de frînghie. Promiţi?
- Promit.
Cu multă îngrijorare, Emma îl urmări pe Edwin cum
dispărea în deschizătură. încetul cu încetul, bucata dc
frînghie se desfăcea, pe măsură ce Edwin înainta în tunel,
pînă ce Emma ajunse să ţină doar de capăt, încordîndu-şi
toate puterile, lipită de peretele exterior al Stîncilor. Pe faţă
îi apăru o expresie de nelinişte şi Emma îşi coborî capul,
strigînd în tunel:
- Edwin! Eşti teafăr?
- Da, se auzi vocea lui, răsunînd în gol, ca şi cum venea
de departe.
- Ai consumat toată frînghia, strigă ea, ridicînd glasul
strident.
- Ştiu. Dă-i drumul.
- Nu!. Nu vreau!
- Emma, dă-i drumul! ţipă el, pe un ton poruncitor. Em­
ma îi dădu drumul, deşi după părerea ei nu era bine, şi
îngenunche uitîridu-se prin crăpătură, cuprinsă brusc de
teamă pentru soarta lui Edwin. Atmosfera era parcă
ameninţătoare, acolo înăuntru.
Dar, după cîteva minute, auzi zgomote şi, spre marea ei
uşurare, văzu vîrful capului blond al lui Edwin. Se dădu la o
parte de lîngă deschizătură, lăsîndu-1 pe Edwin să se
strecoare afară. Era murdar pe cămaşă şi pe pantaloni, iar
faţa îi era plină de negreală. Se îndreptă din spate, zîmbind
cu gura pînă la urechi.
- Ce-i acolo? întrebă ea, plină de curiozitate.
- O peşteră, Emm'a! O p eşteră fantastică! strigă el cu
ochii sclipindu-i. Vezi că am avut totuşi dreptate?! Haide să-ţi
arăt şi ţie! Nici n-avem nevoie de frînghie. Tunelul este des­
tul de drept şi duce direct la peşteră.
- O peşteră adevărată. Ei, închipuieşte-ţi! spuse Emma,
iar apoi zîmbi uşor stînjenită. îmi pare rău că ra-am îndoit de
tine, Edwin.

334
 Acesta rîse.
- N-are importanţă. Dacă n-ar fi fost aşa, poate că nu mă
simţeam obligat să-ţi dovedesc că am.dreptate. Hai! Să mer­
gem! Mai luă cîteva luminări, continuînd: Mergi după mine.
La început, ţii capul în jos. Tunelul este foarte jos la intrare.
Edwin intră în gaură, iar Emma se strecură înăuntru, în
spatele lui, clipind din ochi pentru a se obişnui cu
întunericul, după lumina strălucitoare a soarelui. La început
s-au tîrît, dar cu cît înaintau mai adînc, cu atît tunelul se
făcea mai înalt şi mai larg, astfel încît restul drumului au
putut să meargă cu spinarea încovoiată. Curînd, Emma zări
licărirea palidă a luminării pe care Edwin o lăsase în
peşteră, iar cîteva secunde mai tîrziu, acesta o ajuta să. se
ridice în picioare în mijlocul peşterii.
Edwin se apucă să aprindă şi celelalte lumînări,
aranjîndu-le frumos, una lîngă alta, de-a lungul unei lespezi
înguste, lîngă intrare. în acest timp, Emma privea de jur
împrejur, foarte interesată. Pe măsură ce luminările se
apripdeau, luminînd întunericul, Emma văzu că peştera era
intr-adevăr fantastică, aşa cum i-a spus Edwin. Era o grotă
mare, cu un tavan ce se ridica în formă conică fabuloasă. O
parte dintre pereţii stîncoşi se prelungeau cu nişte lespezi
mici şi netede, iar alte porţiuni aveau adîncituri mari, jux­
tapuse lîngă zone plate, atît .de netede, de parcă ar fi fost
şlefuite de o mînă uriaşă. Acest interior străvechi şi
impunător, care exista probabil de cînd lumea, era de o gran­
doare ameţitoare. Un loc răcoros, uscat şi cu desăvîrşire
liniştit. Emma se simţi pătrunsă de veneraţie.
Edwin îi dădu o luminare, luînd şi el una.
- Hai să cercetăm, propuse el. Porni înainte şi piciorul i
se lovi de cev^ pe pămînt. Privi în jos, coborînd luminarea
pentru a vedea mai bine.
- Emma, uită-te aici! Sînt resturile unui foc! Dădu cu
piciorul în lemnele înnegrite şi carbonizate, care se
fărîmiţară pe loc.
- Pentru numele lui Dumnezeu, cineva a descoperit grota
înaintea noastră.
- A.i dreptate, afirmă Edwin, uitîndu-se fix la lemnele
arse. întrezări apoi ceva ce semăna cu un maldăr de saci,
într-un ungher îndepărtat. Uită-te acolo, Edwin. Cred că
 sînt.nişte saci.
Edwin urmări direcţia spre care ea arăta cu degetul şi se
îndreptă repede, cu paşi mari, într-acolo.
- Da, sînt saci într-adevăr.. Iar pe lespedea asta de deasu­
pra lor este d bucată de luminare veche de seu. Ah, haide! Să
vedem ce mai descoperim; Tu te uiţi prin partea ăia, iar eu
am să-mi vîr nasul pe-aici, încheie el, cu vocea tremurîndu-i
de nerăbdare.
Emma mergea încet, ţinînd luminarea în faţa ei. In timp
ce se mişca, se uita atentă în dreapta şi în stîngaj privind la
pămîntul întărit de pe jos, cercetînd cu.ochii pereţii ce se
întindeau în sus. Spre imensa ei dezamăgire, latura
îndepărtată a grotei părea complet goală. Era cît pe-aci să se
întoarcă şi să se ducă după Edwin, cînd lumina palidă a
luminării căzu pe o porţiune de perete neted. Era sigură că
putea desluşi nişte semne slabe pe perete, ca o inscripţie
zgîriată la suprafaţă. Alergă într-acolo, apropiind
luminarea. Era o inscripţie. Ce interesant!
Dar apoi Emma îşi ţinu respiraţia de uimire, căci pr-imul
cuvînt pe care îl citi fu „Elizabeth“. Mişcă luminarea.
Dedesubt era scris „Elizabeth“. Iar mai jos, „Isabella“.
încet, ochii Emmei urmăriră coloana care se întindea în
josul peretelui grotei. „Lilibeth. Beth. Betty. Bess. Eliza.
Liza. Liza“ . Lîngă această coloană era un singur cuvînt,
gravat cu majuscule uriaşe. „ADAM“. îşi înghiţi saliva. Sub
nume era o inimioară străpunsă de o săgeată,' iar în inte­
riorul inimii iniţialele simple „A E “.
Emma ţintuia cu privirea peretele şi iniţialele acelea. O
cuprinse o senzaţie de răceală, amintindu-şi de medalionul
pe care îl găsise în cutia de lemn a mamei ei. Nu mămica mea
şi el\ *
- Emma! Emma! Unde eşti? Uuuu! Uuu!
îşi veni în fire pe măsură ce paşii lui Edwin se apropiau,
răsunînd pe pămîntul tare. Deschise gura şi o închise ime­
diat, simţind pentru o clipă că nu era în stare să vorbească
coerent. în cele din urmă strigă: „Aici“ .
- Ce-ai găsit? întrebă Edwin, venind repede lîngă ea.
A rătă în tăcere spre inscripţiile de pe perete. Privirea lui
Edwin se lumină imediat, oprindu-se pe numele tatălui său.
„Adam!“ citi el, mirat, privind fix la literele uriaşe.

336
 - Păi, înseamnă că tatăl meu a descoperit grota asta cu
ani în urmă! Avea vocea veselă. Şi uită-te, toate derivaţiile
de la numele de Elizabeth, chiar şi în italiană şi spaniolă.
Foarte interesant, în trradevăr. Cine crezi că era sau este
Eiizabeth?
Emma tăcea. Edwin parcă nici nu observă tăcerea ei
totală, deşi Emma era dură ca piatra, stînd în picioare lîngă
el.
- Ei bine, nu cred că-1 pot întreba pe tata. Totuşi, hai să
mai căutăm pe aici. Edwin se simţea înviorat şi entuziasmat.
O lăsă pe Emma în faţa zgîrieturilor de pe perete,
descumpănită încă de cumplitele lor implicaţii.
- Haide, Emma. Am găsit altceva, ţipă Edwin după cîteva
secunde. Emma îşi înăbuşi dorinţa de a fugi afară din grotă
şi, fără nici o tragere de inimă, se duse lîngă el în colţul unde
erau stivuiţi sacii. Edwin ţinea în mînă o pietricică ovală şi
netedă, cam de trei ţoii lungime şi doi ţoii lăţime. I-o dădu
ei, ţinînd luminarea deasupra.
- Vezi, Emma? P ietricica asta a fost pictată. Este o
miniatură, în ulei, a unei femei. Ia uită-te! Cred că-i mătuşa
Olivia. Da, sînt sigur că ea este.
Emma nu spuse nimic, dar se gîndi mînioasă: Nu, nu este
ea. Este mămica mea.
- Nu crezi că-i mătuşa Olivia?
- Ba da, răspunse Emma, cu vocea stinsă.
Edwin puse pietricica în buzunar.
- Cred că am s-o păstrez, zise el.
Emma se cutremură, iar luminarea îi trem ura în mînă.
Lui Edwin nu-i scăpă acest lucru.
- Emma, ţie ţi-e frig. Chicoti plin de înţelegere, şi o
cuprinse cu braţul. Emma se strădui din răsputeri să nu se
tragă de lîngă el.
- Da, mi-e frig. Hai să ieşim de-aici. La soare e mâi cald.
Fără să aştepte să-i răspundă, se trase deoparte şi alergă
spre intrarea grotei. Suflă în luminare şi o puse pe lespede
şi, ghemuindu-se iar apoi tîrîndu-se, se mişcă cu o viteză
incredibilă prin tunel, pînă ce ajunse afară sub cerul liber.
Oftă adînc, uşurată. Niciodată nu va mai intra acolo.
Niciodată.
Edwin apăru după cîteva momente. O căută din ochi pe

337
 Emilia. Aceasta stătea la umbra Stîncilor Ramsden,
scuturîndu-şi m urdăria şi praful de pe rochie, cu părul
fluturîndu-i în bătaia vîntului. Expresia feţei era de
nepătruns. In timp ce Edwin continua să o privească, îşi
dădu seama că răceala ciudată, care îi cuprindea uneori faţa,
apăruse din nou. Sensibil cum era din fire, şi în special faţă
de Emma, detectă imediat o schimbare a dispoziţiei ei, o
schimbare radicală. Lucrul acesta îl întrista. Merse pînă la
ea şi o luă de braţ.
- Emma, s-a întîmplat ceva? Nu-i răspunse şi îşi întoarse
faţa. S-a întîmplat ceva rău? spuse el din nou, mai tare.
îşi trase mîna d i n ă lui.
- Nu, nu e nimic rău.
- Dar arăţi ciudat. Şi ai luat-o la fugă din grotă ca un
iepure înfricoşat!
- Nu, nu-i adevărat. Mi-era frig, asta-i tot.
Edwin se întoarse, înţelegînd că nu va obţine nimic de la
ea în acest moment. îşi scutură m urdăria de pe pantaloni şi
începu să se ocupe d& strînsul uneltelor. Dintr-o dată se
simţea dezumflat. Emma se instalase pe piatra netedă unde
stătea de obicei. O urmărea în timp ce îşi ridica părul lung şi
îl dădea peste umeri, plină de graţie. Apoi, îşi împreună
mîinile în poală şi rămase aşa, privind fix înainte, în
depărtare, peste dealuri şi înspre valea de dedesubt. Zîm'oi
în sinea lui. Părea atît de înţepată şi ciudat de demnă. Nu,
are mai degrabă un aer regesc, îşi spuse el; e felul în care îşi
ţine capul ridicat şi spatele foarte drept.
Se duse spre Emma, vrînd să pară degajat. Se aşeză jos
pe pămînt, la picioarele ei, şi privi în sus spre ea.
- Te simţi mai bine acum? Afară, la soare? se încumetă el
cu blîndeţe.
- Da, mulţumesc, spuse Emma încetişor, aproape fără
să-l privească.
Edwin tresări. Glasul ei suna atît de rece şi de străin. îşi
rezemă capul de piatra netedă şi închise ochii, întrebîndu-se
de ce Emma a adoptat atitudinea asta severă. îşi dădea bine
seama că l-a înlăturat intenţionat. Simţi o durere puternică
în piept şi avu aceeaşi senzaţie de dezorientare pe care o
încercase şi altă dată.
între timp, mintea perspicace a Emmei lucra fără

338
încetare. Cum s-a putut oare ca mama ei cea dulce şi biîndă
să fie prietenă cu Adam Fairley? Cu omul acela îngrozitor. Şi
oricum, mama ei îşi petrecuse o parte din copilărie în Ripon,
cu verişoara Freda. In acea clipă, îi trecu prin minte, foarte
pregnant, că Elisabeth nu era un nume prea neobişnuit. Nu
s-ar putea, aşadar, să fie vorba de vreo altă Elizabeth al
cărui nume a fost gravat pe perete? Poate vreo fată din
lumea bună care l-a cunoscut pe Adam Fairley cînd era tînăr.
Probabilitatea era mult mai mare ca el să fie prieten cu o fată
din înalta societate, decît cu una din clasa muncitoare. Dar
mai era şi piatra pe care a găşit-o Edwţn. Şi totuşi, aceasta ar
fi putut fi o pictură a Oliviei Wainright, exact cum crezuse
Edwin. Semăna categoric cu ea. Se gîndi atunci la medalion.
Totuşi nici acesta nu însemna mare lucru. O mulţime de
oameni au nume care încep cu litera „A“. Oricine i l-ar fi
putut da mamei ei. In acel moment toate aceste concluzii i se
păreau Emmei foarte atrăgătoare. Şi fiindcă ideea unei
prietenii între mama ei şi Adam Fairley era intolerabilă şi
inacceptabilă, căci ar fi pîngărit memoria mamei ei, Emma
se convingea, încetul cu încetul, că mama ei nu era Elizabeth
cea din grotă.
In scurt timp, se simţi mai veselă. îl privi pe Edwin, care
se odihnea liniştit la picioarele ei. Bietul Edwin. S-a p ictat
urît şi a fost nedreaptă cu el, care era întotdeauna atît de
drăguţ cu ea. îl bătu uşurel pe umăr, aproape în joacă.
Edwin deschise ochii şi privi în sus, cu destulă teamă,
nefiind sigur de starea ei de spirit. Spre încîntarea lui, Emma
îi zîmbea, cu surîsul ei drăguţ şi radios, iar în ochii de
smarald îi jucau licăriri strălucitoare.
- Simt că e vremea de ceai. Ţi-e foame, Edwin?
- Sînt de-a dreptul lihnit! Deborda de bucurie, văzînd că
buna dispoziţie i-a revenit pe deplin. Sări în picioare şi se
duse cu paşi mari la haina lui. Scoase un ceas mic de
buzunar, din aur.
- Păi, Emma, este deja patru şi jumătate. Desfac imediat
coşul de picnic.
Emma începu să rîdă, clătinînd din cap. încurcat, Edwin
o privi mirat.
- Ce este? întrebă el.
- Tare aş vrea să te poţi vedea, Edwin Fairley. A răţi ca un

339
coşar. Eşti m urdar pe faţă şi pe mîini, şi uită-te şi la ale mele.
îşi ridică mîinile, cu palmele în afară, arătîndu-i-lfe. începu
şi el să rîdă.
- Care ajunge primul la pîrîiaşul de jos! strigă ea. Sări în
sus şi 6 luă la fugă pe coasta dealului de alături. Edwin
alergă după ea. O ajunse din urmă şi o prinse de cordon.
Rîse şi se zbătu, dar el o ţinea bine de cordon, îi puse piedică
şi căzu, rostogolindu-se pe deal şi rîzînd în continuare cu
poftă. Ajunseră la marginea pîrîului şi Emma ar fi căzut în el,
dacă Edwin n-ar fi ţiniitro strîns în braţe.
- Ei bravo, ia uită-te ce-âi făcut, Edwin Fairley, îl certă
Emma, prefăcîndu-se supărată în timp ce rîdea. Mi-ai udat
rochia toată în pîrîu.
Edwin îi dădu drumul şi se ridică, dîndu-şi nervos la o
parte smocul de păr de pe frunte.
- îmi pare rău, Emma. Dar nu s-a udat decît la tiv. O să
se usuce repede la soare.
- Mda, sper şi eu.
- Vrei să spui, „Da, aşa sper“, Emma, o corectă Edwin.
îi aruncă o privire plină de înţelegere şi spuse,
maimuţărindu-se:
- Da, Edwin, ai perfectă dreptate. Nu vorbeam cum
trebuie. P ronunţă cuvintele cu deosebită grijă, iar vocea ei,
de obicei dulce şi melodioasă, era acum atît de cultivată,
încît îl lăsă cu gura căscată.
Emma îl înghionti.
- Pot vorbi ca tine dacă vreau, spuse ea, iar apoi
mărturisi: M-am obişnuit s-o ascult pe mătuşa ta. Are o voce
frumoasă.
- Ca şi tine Emma, cînd pronunţi corect cuvintele şi nu
aluneci în dialectul Yorkshire. îi zîmbi afectuos. Sper că nu
te superi cînd îţi atrag atenţia asupra greşelilor de vorbire.
Doar tu mi-ai cerut asta.
- Da, aşa e. Şi-ţi sînt recunoscătoare. Zîmbi în sinea ei.
Ştia că l-a luat pe neaşteptate, ceea ce o amuza teribil. Se
aplecă şi îşi spălă mîinile în pîrîiaş, apoi le făcu căuş şi se
stropi cu apă pe faţă.
Edwin îşi scoase batista şi i-o dădu cu un gest galant, de
băiat: „Şterge-te cu ea“ . Se spălă şi el, apoi se aşezară la
marginea pîrîiaşului care se rostogolea peste coasta

340
stîncoasă a dealului, vorbind fericiţi, bucuroşi ca
întotdeauna că erau împreună. Edwin sporovăia entuziasmat
despre plecarea la Cambridge, pentru a studia dreptul, şi îi
explica cu lux de amănunte ce era de fapt un avocat pledant.
La rîndul ei, Emma îi vorbea cu mîndrie despre Winston şi
despre.cît de frumos arăta în uniformă cînd a venit acasă în
permisie de la Marina Regală.
- S-a întors pînă acum la Fairley de două ori, spuse
Emma, iar tăticu e mult mai bine. Mai împăcat cu ideea că
Winston este plecat ... Se ridică brusc şi privi spre cer. Ce
ciudat, tocmai am simţit un strop de ploaie.
Edwin îşi ridică şi el capul.
- Bine, dar cerul este albastru şi nu sînt decît cîţiva nori
cenuşii.;
- Hai să luăm mai bine coşul de picnic şi să ne întoarcem
la Conac, propuse Emma repede.
- Oh, nu fi proastă. E doar o aversă de vară. Trece în
cîteva minute.
Dar în timp ce vorbea, soarele palid era umbrit de norii
imenşi, care treceau pe deasupra dealurilor cu viteză tot mai
mare. Se auzi un tunet puternic. Cerul parcă s-a despicat
aruncînd limbi arzătoare de fulgere albe şi strălucitoare,
după care urmă o întunecime lugubră care se revărsa cu
repeziciune, pătînd văzduhul, aidoma unei vopsele negre
care colorează o pînză, astupînd lumina.
- Vino! strigă Edwin. O trase pe Emma cu insistenţă,
ridicînd-o în picioare. Vremea este atît de imprevizibilă pe
dealurile astea nenorocite. Nici nu ştii cînd poate izbucni o
furtună.
Se că ţă ra ră împreună pe deal. Ploaia cădea în torente
biciuitoare. Turna cu găleata, ca-ntr-o cascadă neîntreruptă.
Cînd ajunseră la Stîncile Ramsden, dispăruse aproape toată
lumina, iar singura iluminaţie venea de la licărirea sacadată
a fulgerelor care încărcau cerul de electricitate; tunetul
bubuia şi răsuna, lovindu-se de pereţii înalţi ai Stîncilor
Ramsden. Edwin şi Emma erau uzi pînă la piele, iar hainele,
feţele şi părul le şiroiau de apă.
Edwin înşfăcă sacul şi haina lui udă şi le aruncă peste
Emma. „Ia-le“, strigă el şi o împinse spre deschizătura
grotei.

341
 - Nu crezi că ar trebui s-o luăm la fugă pînă la conac?
protestă ea.
- Nu putem ajunge pînă acolo, Emma. Vine vijelia. Uita­
te la cer. E negru ca noaptea. Lasă discuţiile! In peşteră,
fetiţo. Acolo, sîntem în siguranţă şi la adăpost de ploaie.
Deşi Emma nu avea deloc chef să se întoarcă în peşteră,
trebui să admită că sugestia lui Edwin era logică. Efectiv, nu
aveau altă alternativă. Dealurile erau extrem de-periculoase
pe vreme de furtună. Adună la piept sacul şi haina şi, strîn-
gînd buzele cu îndîrjire, se tîrî în deschizătura peşterii.
Edwin o urmă, împingînd în faţă coşul de picnic.
Odată intraţi în grotă, Emma se opri în picioare la in­
trare, încercînd să se aranjeze. Edwin îşi scoase batista, se
şterse pe mîini şi i-o dădu Emmei. Apoi, îşi asumă imediat
toată răspunderea, cu atîta energie şi eficienţă, încît Emma
rămase o clipă uimită. Aprinse luminările pe lespedea de la
intrare şi deschise coşul de picnic.
- Uite şi „Gazette“ de duminică, îi spuse el. Am adus-o s-o
citesc, dacă ai fi întîrziat. Acum ne prinde bine. Răsuceşte tu
nişte hîrtiuţe din ea. I-o aruncă la picioare, continuînd: Am
văzut mai devreme o grămadă de lemne şi de surcele, acolo,
lîngă saci. Erau complet uscate. O să aprindem focul im­
ediat. Luă o‘ luminare, o prinse pe Emma de mînă şi o con­
duse într-un ungher îndepărtat.
- Cam aici o să facem focul, spuse Edwin, curăţind
pămîntul cu vîrful cizmei. Cred că este locul cel mai bun,
fiindcă primeşte ventilaţie dublă, de la tunelul de afară şi de
la cel din spate, de-acolo. Arătă spre deschizătura pe care
Emma n-o observase înainte.
- Unde duce asta, Edwin?
- Nu ştiu exact. N-am putut să mă strecor acolo cînd am
cercetat locurile mai devreme, pentru că e prea'm ic. Dar sînt
curenţi de aer care vin dinspre dealuri. Haide, Emma, acum
să ne grăbim. Apoi, ne putem aşeza pe saci să încercăm să ne
uscăm. Am îngheţat şi sînt sigur că şi tu.
- Da, aşa e.
Nu le luă mult timp să aprindă focul. H îrtia şi surcelele
s-au aprins imediat, şi, cînd au început să ardă, Edwin a pus
cîteva lemne mici deasupra. începu să se ocupe de sacii goi.
Erau cam o duzină şi îi aranjă pe jos, iar pe ceilalţi îi făcu

342
sul, sprijinindu-i de perete. O să fie de-a dreptul confortabil,
Emma, spuse el, întorcîndu-se şi zîmbindu-i liniştitor.
Emma stătea în picioare lîngă foc, dîrdîind de frig. Faţa
îi strălucea încă de apă, iar părul ud îi atîrna pe spate,
încerca să-şi stoarcă rochia, care era udă leoarcă.
Edwin se duse repede lîngă foc, dîrdîind şi el. începu să
tuşească. Emma îl privi pe deasupra flăcărilor, încruntîndu-se.
- Vai Edwin, să nu răceşti iar, tocmai acum cînd te simţi
mai bine!
- Asta ar mai lipsi, spuse Edwin respirînd greu şi tuşind
cu mîna la gură. După o clipă, hîrîitul tusei încetă şi spuse:
Cred că mai bine ţi-ai scoate rochia, Emma. O SrO întindem
să se usuce.
Făcu ochii mari de mirare, privindu-1 pieziş.
- Să-mi scot rochia? repetă ea, nevenindu-i să creadă.
Vai de mine, Edwin, dar nu se poate
- Nu fi caraghioasă. Doar porţi combinezon şi ... alte
chestii pe dedesubt, nu-i aşa?
- Da, murmură ea, clănţănind din dinţi.
- Deci, fă te rog cum îţi spun, insistă el, pe un ton e n e r­
gic. O să-mi scot şi eu cămaşa. E îmbibată de apă şi dacă o să
stăm aşa, cu hainele ude pe noi, o să facem am îndoi
pneumonie.
- Cred că ai dreptate, ripostă ea, cu părere de rău. Se
întoarse cu spatele la el şi începu să-şi descheie rochia,
simţindu-se ruşinată şi stînjenită.
- Dă-mi rochia, îi ceru Edwin pe acelaşi ton ferm, după
ce Emma şi-a scos-o pe la picioare, păşind peste ea. îi dădu
rochia pe la spate, fără să se uite în jur. în acea clipă, ajunse
la concluzia că se poartă prosteşte. La urma urmei, purta
combinezon şi o cămăşuţă care îi acopereau complet corpul,
în afară de braţe.
Privi pe furiş peste umăr, iar apoi se întoarse încet.
Edwin îi atîrna rochia pe o piatră, lîngă cămaşa şi maioul lui,
ancorîndu-le cu cîteva pietricele, pe care era limpede că le
găsise pe jos în grotă. Luîndu-şi un aer nepăsător, Emma se
întoarse la foc. îşi încălzi manile şi faţa la flăcări, iar apoi
încercă să-şi usuce părul lung, storcind apa de ploaie din el
şi frecîndu-1 între mîini. Edwin, căruia parcă nici nu-i păsa
de faptul că era parţial dezbrăcată şi că se com portă destul

343
de degajată, luă de jos coşul de picnic şi îl duse lîngă saci.
îngenunche şi scoase dinăuntru ulciorul cu vin de soc şi
despachetă toată mîncarea pe care bucătăreasa o învelise cu
grijă în şerveţele. Dintr-o dată, fluieră lung a mirare.
Emma îi aruncă o privire.
- Ce este?
■ E o bătrînică nemaipomenită, doamna Turner asta, ex­
clamă el zîmbind cu gura pînă la urechi, continuînd să umble
cu mîinile la fundul sacului. Pe Jupiter, dar se gîndeşte la
toate. A pus nu numai un şervet şi o faţă de masă pentru pic­
nic, dar şi o pătură. Ce noroc. Pătura, măcar, o să ne ajute să
ne încălzim. Privi în sus, arătîndu-i-le triumfător, dar apoi se
schimbă la faţă. Din combinezonul ei picura apă, făcîndu-i o
băltoacă la picioare.
- Doamne sfinte, Emma. Tu eşti udă pînă la piele şi
tremuri în continuare. Nu te-ai mai încălzit?
- Puţin. Dar picioarele îmi sînt reci de la combinezon. E
la fel de ud ca rochia. Păşi mai aproape de foc. Cizmele îi
pleoscăiră. începu să stoarcă apa din tivul combinezonului,
chinuindu-se să nu mai dîrdîie de frig.
Edwin se ridică în picioare şi îşi privi pantalonii,
încruntîndu-se.
- Tare mi-e teamă că şi pantalonii mei sînt la fel. Se
strîmbă şi veni lîngă ea la foc; stăteau amîndoi în picioare
deasupra flăcărilor, sperînd să-şi usuce hainele. Dar era
zadarnic, căci focul era de fapt destul de anem ic şi degaja
prea puţină căldură, iar atmosfera din peştera uriaşă era
rece.
- N-are nici un rost ce facem, declară Edwin după puţin
timp. Picioarele i se păreau ca nişte bucăţi de gheaţă, iar
frigul îi pătrundea în tot corpul. începu să tuşească, aproape
convulsiv.
Emma se uită la el, alarmată, gîndindu-se cît de sensibil
era la răceli.
- Te simţi bine?
- Am îngheţat. Sper să nu fac iarăşi vreo bronşită. Tre­
mura. Din cauza hainelor astea ude. Şovăi. Tare mi-e teamă
că nu-mi rămîne decît un singur lucru de făcut, Emma. Cred
că trebuie să-mi scot pantalonii, iar tu combinezonul şi ....
- Să ne scoatem toate hainele! spuse ea cu respiraţia

344
întretăiată, trăgîndu-se înapoi spre peretele peşterii, cu o
expresie de groază întipărită pe faţă. Edwin! Nu putem! Nu
s-ar cădea să facem aşa ceva, încheie ea cu vehemenţă.
Edwin surîse uşor. Ridică din umeri.
-_Păi atunci, fă cum vrei, domnişoară Harţe. Eu însă sînt
hotărît să mă dezbrac şi să-mi atîrn pantalonii şi lenjeria de
corp pe o piatră, şă se usuce. In ceea ce mă priveşte, n-am de
gînd să mor din pricina vreunei false fandoseli.
Emma îl privi foarte severă.
- Cred că ar fi tare necuviincios din partea ta, spuse ea
pe un ton aspru. Zău că da. Nu te-ai comporta deloc ca un ...
ca un gentleman.
Se întrista la faţă. -
- Emma, nu vreau să te jignesc. îşi bătea capul,
întrebîndu-se ce să facă, înţelegîndu-i pe deplin sentimen­
tele. Ochii îi căzură pe pledul din tartan şi o soluţie îi trecu
imediat prin minte. Am o idee. O să mă înfăşor în pled, ca
într-un kilt. O să mă acopere complet, o linişti el. Fiindcă
cred totuşi că trebuie să scot de pe mine lucrurile astea ude.
S-ar putea să stăm aici mai multe ore.
Emma îşi muşcă buza. Ceea ce spunea el era logic, dar
asta nu o făcea să se simtă mai puţin jenată la gîndul că el
urma să se dezbrace în faţa ei. Pe de altă parte, nu vroia să
poarte responsabilitatea dacă el avea să se îmbolnăvească. Ii
trecu de asemenea prin minte că, de fapt, nu era obligată să-şi
scoată şi ea hainele. Putea să încerce în continuare să se
usuce în faţa focului. După o clipă, spuse domol:
- Ei bine, înainte să-ţi scoţi pantalonii, du-te tîrîş înapoi
pînă la intrare şi vezi cum e vremea, insistă ea, tăios. Poate
că furtuna a trecut şi putem pleca.
- Se poate şi asta, încuviinţă Edwin, grăbindu-se să-i ur­
meze sfatul. Ajungînd la capătul tunelului, Edwin a fost de-a
dreptul îngrozit cînd şi-a scos capul prin deschizătură. Afară
era un adevărat-potop. Se dezlănţuise un vînt puternic care
biciuia parcă ploaia cu putere, împingînd-o în perdele de
apă spre Stîncile Ramsden. Trăsnete şi fulgere sfîşiau cerul
întunecat, iar tunetele se rostogoleau pe ver,sânţii dealurilor,
ca nişte lovituri de tun neîntrerupte. Fără îndoială că asediul
acesta avea să mai dureze. îşi trase repede capul înapoi. în
acea clipă, Edwin îşi dădu seama, înfuriindu-se, că pentru a

345
se reîntoarce prin tunel trebuia fie să se tîrască întîi afară şi
să intre apoi din nou, fie să meargă tîrîş cu spatele. Ajunse la
concluzia că prima variantă era cea mai la îndemînă şi se
strecură afară prin deschizătură. Se răs'uci repede pe
genunchi şi se împinse înapoi prin deschizătură, udîndu-se
însă pînă la piele. Cînd în cele din urmă ajunse tîrîndu-se în
peşteră, dîrdîia de frig şi ploaia picura de pe el.
Em ma se uită la el înspăimîntată:
- Ei bine, de ce ai mai ieşit afară? întrebă ea. Nici că se
putea o prostie mai mare!
Edwin oftă şi îi explică. Luă şervetul şi îşi şterse faţa şi
părul. Apoi luă pătura şi se duse cu ea spre capătul celălalt
al peşterii. Se întoarse.
- Te rog să mă scuzi, Emma. Dar acum pantalonii mi s-au
udat şi mai tare. N-am altceva de făcut decît să-i scot.
Cît Edwin a lipsit, Emma a mai pus un lemn mic pe foc şi
s-a aşezat ghemuită în faţa lui, continuînd să stoarcă apa din
combinezon, cu o expresie de încăpăţînare întipărită pe faţă.
Era ferm hotărîtă să nu se dezbrace, deşi îi era din ce în ce
mai frig. După cîteva secunde, Edwin îşi atîrna pantalonii,
chiloţii şi şosetele pe o lespede, fixîndu-i cu mai multe
pietricele. Apoi îşi duse cizmele lîngă foc, unde le puse să se
usuce. Emma stătea cu faţa în jos, nefiind în stare să se uite
la el.
Privind-o cu atenţie mai de aproape, Edwin începu să
rîdă de ridicolul situaţiei.
- Haide, Emma, e-n regulă. Sînt perfect decent. Poţi să
fii sigură. Fără tragere de inimă, Emma îşi ridică încet capul
şi nu se putu abţine să nu zîmbească. Edwin îşi înfăşurase
pledul în jurul taliei şi îl înnodase. Ii venea mult sub
genunchi, lăsîndu-i descoperite doar gleznele goale.
- Seamănă într-adevăf puţin cu un- kilt, spuse ea,
adăugind uşurată: te acoperă cum trebuie.
Edwin se aşeză jos lîngă ea şi luă în mînă marginea com­
binezonului, clătinînd din cap cu tristeţe.
- Ce caraghioasă eşti. Ai să răceşti, Emma. Păi', n-ai
reuşit să usuci decît tivul de la asta. Restul e ud leoarcă.
D ă d u drumul la fustă, cu un gest de nervozitate. Chipul i
se lumină dintr-o dată şi întinse mîna după faţa de masă.
- Ia uită-te aici, Emma. Poţi s-o înfăşori în jurul tău. Ca

346
un sari de maharani din India. Sări în sus şi întinse faţa de
masă, scuturînd-o. Priveşte, este destul de mare. Edwin îi
făcu o mică demonstraţie. îşi înfăşură faţa de masă în jurul
pieptului şi înnodă împreună cele două capete sus, pe
umărul stîng.
- Merge fantastic de bine! Zîmbea, aruncînd o privire în
jos, să vadă cum arată. Sigur, cred că seamănă mai mult cu o
togă romană, decît cu un sari, consimţi el serios.
- Dar e una dintre cele mai bune feţe de masă ale
bucătăresei, strigă Emma, consternată. O s-o,păţesc de-a
binelea dacă i-o stric. Mai mult ca sigur.
Edwin îşi ascunse un zîmbet de amuzament.
- Avînd în vedere împrejurările, nu cred că merită să ne
gîndim la aşa ceva. Ce zici? întinse mîna după ea. Haide,
fetiţo prostuţă, continuă el pe un ton mai blînd, trăgîndu-o
în picioare. Du-te la celălalt capăt al peşterii şi fă cum ţi-am
spus. Ridicîndu-şi umerii, îşi scoase faţa de masă şi i-o dădu.
Emma o luă, codindu-se parcă şi frămîntîndu-se atît de
mult încît îl făcu pe Edwin să zîmbească. O urmărea cum cer­
ceta faţa de masă, cu ochii licărind de neîncredere.
Edwin izbucni în rîs.
- Emma, eşti atît de înfricoşată, îndît încep să cred cu
adevărat că mă consideri nu ştiu ce desfrînat vulgar cu
intenţii necinstite, spuse el,- rîzînd în continuare, care se
chinuie să te atragă într-o capcană pentru a profita de tine.
Crede-mă, te rog, că nu am astfel de gînduri lascive.
- Nici nu cred aşa ceva, spuse Emma, neagră de
supărare, neînţelegînd exact toată vorbăria lui, dar sesizînd
totuşi intuitiv ceea ce vroia să spună. Ştiu că n-ai putea face
nimic ... nimic urît, Edwin. Ştiu că nu mi-ai face niciodată
vreun rău.
O mîngîie pe umăr, privind-o şi zîmbindu-i tandru.
- Bineînţeles că nu, Emma'. Păi, nu eşti tu cea mai bună
prietenă a mea?! De fapt, cea mai dragă.
- Da? strigă ea, cu ochii strălucindu-i de plăcere.
- Da, pe cuvînt. Haide acum, dă fuga şi schimbă-te cu ...
Edwin se opri şi chicoti... sariul, indiferent cum e. Sînt o
mulţime de pietre acolo şi poţi să-ţi atîrni lucrurile lîngă ale
mele, să se usuce. între timp, eu am să pregătesc picnicul.
Edwin o privi îndepărtîndu-se şi se gîndi: E atît de dulce şi

347
 de drăgălaşă. Este prietena mea cea mai bună. Ţin cu
adevărat foarte mult la ea. Nu-i trecu prin minte că de fapt o
iubea.
Luminările de pe piatra din colţ arseseră pînă la capăt şi
Edwin mai scoase două din sac. în timp ce le aprindea, era
mulţumit de faptul că fusese prevăzător şi adusese o rezervă
suficientă de luminări. Aranja mîncarea pe şervete, cînd
Emma se reîntoarse lingă foc. Dădu drumul cizmelor lingă
ale lui.
U itîndu-se în sus, Edwin observă imediat că Emma se
apropia de colţ cu un fel de timiditate, dînd im presia de
sfiiciune, mare m odestie şi conduită corectă. F a ţa de masă
o înconjura ca nişte scutece şi Emma o ţinea strîns în jurul
ei, cu b ra ţe le încrucişate pe piept. îi învelea perfect
trupul mlădios, dar descoperi cu uimire că îi ajungea doar
pînă la genunchi, lăsîndu-i libere gam bele bine
p ro p o rţio n a le şi gleznele extraordinar de fine. Nici nu şi-a
dat seama pînă atunci că Emma avea picioare atît de lungi
şi de frum oase. Strîngînd bine în continuare faţa de masă,
Em ma se aşeză jos, ridicîndu-şi sfioasă privirea fără să
vorbească.
- Nu-i aşa că te simţi mai bine, fără lenjeria aia udă?
întrebă el, vrînd să pară intenţionat nepăsător şi sperînd să-i
domolească teama şi senzaţia de stinghereală.
- Ba da, murmură ea, destul de agitată. Zîmbi pe
jum ătate şi se uită Ia mîncarea aşternută în faţa lor. Ce
foame mi-e, mărturisi ea, încercînd să vorbească pe un ton
normal.
- Şi mie la fel. îmi pare rău că nu avem decît o singură
farfurie şi o singură cană. Va trebui să le folosim împreună.
Turnă puţin vin de soc şi i-1 întinse.
- Mulţumesc, Edwin.
- Acum ne-am mai uscat şi ne-am mai încălzit, ce nemai­
pomenit, nu-i aşa?
-Da, răspunse ea, cu vocea stinsă, sorbind din vinul de
soc. Doamne Dumnezeule, dar bucătăreasa s-a dat peste cap
pentru tine! îşi plimbă privirea peste toate sandviciurile
apetisante şi restul mîncării. S-a gîndit probabil că ai o poftă
de mîncare ca şi „Costelivul“, dacă ţi-a pus toate astea la
pachet.

348
 - Păi, ştii şi tu cum e bucătăreasa. Se învîrte în jurul
meu ca o cloşcă. C rede că am nevoie să mă întrem ez.
Alege tu prima ce-ţi place, Emma. Avem slănină şi p lă ­
cintă cu ouă, sandvişuri cu raci şi roşii, prăjitură cu fructe
şi mere.
Emma alese o b u c a tă de plăcintă, făcută chiar de ea.
Dar nu-şi mai bătu capul să mai amintească de asta. Mîncară
înfometaţi, împărţind cana cu vin de soc, pe care Edwin o tot
umplea. Edwin sporovăia vesel şi, treptat, stinghereala
Emmei începu să dispară. Edwin parcă nici nu băga de
seamă că Emma era pe jum ătate dezbrăcată, ceea ce o uşura
nespus. De fapt, Edwin ignora lucrul acesta cu sîrguinţă.
Cînd terminară de mîncat, se rezemară cu spatele de sacii
făcuţi sul, încălzindu-şi picioarele în faţa focului. Emma
spuse cu grijă, fără să se uite la Edwin:
- Ce părere ai, aşadar, despre scrisul de pe perete? Crezi
că tatăl tău a scrijelit numele acolo?
Edwin încuviinţă din cap energic.
- Da, aşa cred. De fapt, m-am mai gîndit mult Ia
problema asta, în special la derivaţiile acelea ale numelui
„Elizabeth“ şi cred că am ghicit identitatea doamnei respec­
tive. O privi, cu ochii strălucitori la lumina focului.Emma îşi
ţinea respiraţia. El continuă:
- Mi-a trecut prin minte Că trebuie să fie vorba despre
sora lordului Sydney. Numele ei era Elizabeth, iar tatăl meu
şi cei din familia Sydney au crescut împreună. Sînt sigur că s-au
jucat cu toţii aici, cînd erau copii.
- N-am ştiut că lordul Sydney avea o soră, spuse Emma,
trăgînd uşor aer în piept. îşi pironi privirea pe faţa lui
Edwin. N-am văzut-o niciodată pe la noi, pe-aici, şi nici n-am,
auzit pomenindu-se de ea.
- A murit cam acum zece ani în India, unde soţul ei era
diplomat. L-am auzit pe tata vorbind despre ea cu mare
afecţiune de multe ori. E ra cam de vîrsta lui. Cu cît mă
gîndesc mai mult la lucrul ăsta, cu atîta sînt mai sigur că
acesta-i adevărul.
încordarea Emmei se potoli atît de mult şi în mintea ei
frămîntată gîndurile dureroase se domoliră într-atît, încît
trupul parcă i se moleşi. Cît de mult s-a înşelat, trăgînd con­
cluzii pripite şi nedrepte d espre mama ei şi el. Bineînţeles că

349
Edwin avea dreptate, aşa cum se întîmpla întotdeauna.
- Asta trebuie că e! exclamă ea, zîmbind. După o scurtă
tăcere, spuse: Cît o fi oare ceasul?
- O să mă uit acum la al meu. Edwin se duse la intrare,
unde îşi aruncase neglijent haina, cînd se năpustiseră
înăuntru din cauza furtunii. E şase, strigă el, aducînd haina
lîngă foc. E foarte umedă. Mai bine' o întind pe jos să Se
usuce. Ii aruncă o privire, pe faţă citindu-i-se îngrijorarea,
în timp ce spunea: Emma, tatăl tău o fi neliniştit din cauza
ta?
Emma clătină din cap.
- Nu. Ştia că bucătăreasa vroia să mă întorc azi după-
amiază în loc de mîine,. s-o ajut să facă gemul. Mă aştepta
acolo la cinci şi jumătate.
- Ah, Doamne, atunci înseamnă căi ea îşi face griji din
cauza ta, strigă Edwin.
- Se gîndeşte probabil că sînt încă acasă, din cauza fur­
tunii ăsteia. Ştie că tata nu m-ar lăsa să trec dealurile pe o
vreme ca asta îi explică Emma. Dar pun prinsoare că este
neliniştită din cauza ta, Edwin. Şi că se tot întreabă pe unde
umbli.
- Foarte probabil. Dar este foarte posibil să se gîndească
că am dat o fugă pînă în sat, acesta fiind mai aproape decît
casa. Oftă. Ei, bine, n-avem ce face acum.
- Crezi că ploaia s-a oprit deja, Edwin?
- Vrei să mă tîrăsc prin tunel şi să văd?
- Da, cred că ar fi poate mai bine. Dar nu mai ieşi afară
ca să nu te uzi iar! spuse Emma, pe un ton uşor dictatorial.
Edwin luă o luminare şi plecă. Se întoarse după cîteva
secunde.
- Tot mai toarnă cu găleata, şi tună cumplit, anunţă el,
punînd luminarea pe piatră. Nu putem pleca încă. Se aşeză
pe saci, picior peste picior, acoperindu-şi cu grijă genunchii
cu pledul. Ştii cum sînt furtunile astea cu tunete, Emma. Pot
ţine ore în şir.
- Da, ştiu. Se ridică în picioare. Mă duc mai bine să văd
dacă ni s-au uscat hainele, ca să ne putem îmbrăca. •
Emma traversă cu paşi uşori peştera, în picioarele goale,
cu părul despletit pe spate. Pipăi hainele, bine, cum se
pricepea ea, iar apoi spuse pe un ton disperat:

350
 - Vai, Edwin, sînt încă tare ude. Va trebui să lc mai
lăsăm. In timp ce vorbea, se roti în loc şi îl privi cu ochii
mari, teribil de îngrozită.
- Oricum va trebui să stăm aici pînă trece potopul,
răspunse el. Poate se usucă într-o jumătate de oră şi, pînă
atunci, se potoleşte şi furtuna.
- Ce bine ar fi, spuse ea, venind repede înapoi.
Stăteau în colţ, dîrdîind, căci aerul din peştera uriaşă
era acum mult mai rece, iar focul abia pîlpîia. Edwin mai
aruncă un lemn şi îi spuse:
- Proviziile sc ad . Trebuie să fim c u m p ă ta ţi cu
p u ţin e le lem ne c a re ne -a u mai rămas. Se în g h esu iră unul
în c e lă la lt, în c e rc în d să se încălzească. Edwin o în c o n ­
ju ră cu b r a ţ u l şi o tra s e mai a p ro a p e de el. Em m a îl privi
cu ochii mari.
- Cfezi c-o să rămînem blocaţi aici? întrebă ea
tremurînd.
Edwin zîmbi, încercînd s-o liniştească, privind-o cu
blîndeţe şi plin de tandreţe.
- Bineînţeles că nu! Nu fi prostuţă! exclamă el, pe un ton
vesel. Şi nu-ţi mai fie teamă. Doar sînt aici să am grijă de
tine, Emma. Uite, imediat ce hainele se vor afla într-o stare
mai acceptabilă, ne îmbrăcăm şi ne ducem să vedem cum mai
e pe afară. Dacă va fi necesar va trebui pur şi simplu să
înfruntăm.vremea rea; depinde de oră. Nu putem rămîne aici
prea tîrziu.
- Bine, Edwin, spuse ea, ghemuindu-se şi mai aproape de
el.
Edwin o înconjură şi cu celălalt braţ şi începu s-o frece
energic pe mînă, încercînd s-o încălzească.
- Ei, e mai bine aşa? întrebă el, încetişor.
Din partea lui Edwin, totul a început inocent. încetul cu
încetul, frecatul energic se transformă într-un mîngîiat mai
lent, iar acesta într-o dezmierdare languroasă pe faţă, pe gît
şi pe umeri. Emma nu a opus nici o rezistenţă. Doar cînd
mîna lui Edwin i-a atins din întîmplare sînii, s-a înfiorat şi s-a
tras înapoi, uitîndu-se ţintă la el, mirată dar şi neliniştită. S-a
desprins repede din îm brăţişarea lui şi s-a sprijinit de sacii
rulaţi, punînd astfel o distanţă între ei.
- îmi pare rău, Emma. Crede-mă că n-am făcut-o

351
intenţionat. Pe cuvînt.Vino înapoi aici. Ai să începi imediat
să dîrdîi acolo, o preveni el, supărat pe el însuşi şi pe
neatenţia lui, dar şi îngrijorat pentru ea.
- Mă simt foarte bine aici, mulţumesc, spuse ea, cu
răceală, lăsîndu-se pe spate şi adoptînd o atitudine demnă
de refuz faţă de el.
- Fă cum vrei, murmură Edwin descurajat, trăgîndu-şi
picioarele Ia piept şi înconjurîndu-şi genunchii cu mîinile.
Intre ei s-a lăsat o tăcere prelungă. Emma privea fix la
foc, chinuindu-se să-şi stăpînească dîrdîitul din toate
m ădularele şi sperînd că el nu va observa cît de frig i se
făcuse. Edwin îşi pusese capul pe genunchi şi o privea pe
furiş. Chiar în acel moment, lemnele fură cuprinse brusc
de flăcări, iar Edwin căscă ochii, surprins. Lumina
strălucitoare a focului îi dezvăluia silueta ei e x tra o r­
dinară. Nu şi-a dat seama înainte cît de su b ţire era faţa de
masă din bumbac, deoarece pînă atunci Em ma o ţinuse
foarte strîns în jurul ei. Acum îi putea vedea clar sînii tari
şi voluptuoşi, presaţi strîns sub ţesă tu ră , conturul p u l­
pelor, forma prelungă a picioarelor şi acea pată
triunghiulară, uşor întunecată, de d easupra lor. Nu-şi
putea lua ochii de la ea. Privind-o plin de d o rin ţă a rz ă ­
toare, simţi cum îl tre c repede fiorii.
Nu era prima dată cînd Edwin se simţea excitat. Ca
majoritatea tinerilor de vîrsta lui, avusese imbolduri sexuale,
aşa cum au băieţii. Dar niciodată pînă atunci nu fusese ex­
citat atît de puternic de o fată, pentru că nu i se întîmplase să
vadă sau să stea atît de aproape de o tînără aproape goală.
Aşadar, era zguduit de intensitatea emoţiilor Iui. I s-a tăiat
respiraţia şi aproape gîfîia, simţind un noid în gît. După
cîteva secunde, izbuti să-şi întoarcă privirea vrăjită de la
silueta ei ademenitoare, uiţîndu-se acum fix la peretele din
faţa lui. Umbre unduitoare pluteau acolo în lumina moale a
focului^ alcătuind contururi mici şi amorfe, aidoma unor
animale şi copaci. Uite un iepure şi uite un stejar mare şi
bătrîn, îşi spuse el, născocind forme însufleţite din acele i-
magini mişcătoare. Se concentra puternic asupra zidului,
înăbuşindu-şi dorinţa, întorcîndu-şi gîndul de la Emma şi
străduindu-se din răsputeri să nu se mai gîndească la acea
excitare plină de fiori.

352
 Emma a fost cea care a rupt tăcerea. în cele din urmă,
spuse aproape în şoaptă:
- Edwin, mi-e atît de frig. îşi întoarse imediat capul,
uitîndu-se la ea. Era zgribulită toată, dîrdîind îngrozitor şi
clănţănind, aproape clin dinţi.
- Să vin lîngă tine acolo şi să te ajut să te încălzeşti,
Emma? întrebă el, timid, aproape temîndu-se să-i sugereze
acestducru, la gîndul că s-ar putea înfuria sau s-ar putea să-l
respingă.
Spre surprinderea lui, Emma şopti:
- Da, te rog. îl privi sfioasă, printre genele groase şi
adăugă: îmi pare rău că m-am supărat pe tine, Edwin.
Fără să-i răspundă, Edwin se duse spre ea. O înconjură
cu braţele şi cu o mînă îi lăsă genunchii în jos. Cu mare
gingăşie, o împinse uşor pe saci pînă ce ajunseră amîndoi
complet culcaţi pe spate. Cu trupul lui vînjos, îi acoperi
parţial trupul firav, care dîrdîia tot de frig.
- Este singurul fel în care ne putem încălzi, spuse el.
Emma se strînse mai aproape de el, cuibărindu-se confor­
tabil, ca un copilaş în braţele lui.
- Da, ştiu, murmură ea încetişor.
- Uită-te la umbrele astea jucăuşe, îi arătă el, ce forme
ciudate au. Parcă ar fi animale* copaci şi munţi.
Emma zîmbi, urmărindu-i privirea. în mod miraculos,
grota s-a transformat sub ochii ei. Nu se mai simţea
intimidată şi n-o mai asocia cu mama ei şi cu Adam Fairley.
Devenise un loc magic şi minunat. Locul lor fermecat şi
tainic. Al ei şi al lui Edwin.
Edwin începu s-o frece pe braţele şi umerii reci ca
gheaţa. D upă puţin timp, începu să-i dispară pielea de găină
şi i se părea acum că avea pielea catifelată ca satinul cel mai
moale. Nu trecu mult timp înainte ca mîngîiatul să
reînceapă, fiindcă Edwin nu putea rezista senzaţiei de a sta
aproape de ea. Emma şi-a ridicat privirea spre el, din ochii
ei mari revărsîndu-se scîntei verzi, iar buzele le ţinea uşor
întredeschise, astfel încît Edwin i-a putut vedea dinţii mici şi
albi. Mişcă mîna în sus, dîndu-i la o parte părul roşcat-cas-
taniu de pe faţă, plimbîndu-şi degetele uşor pe obrajii ei
rotunzi şi, în jos, de-a lungul gîtului ei neprihănit şi vul­
nerabil la flacăra luminărilor.

353
 - Ce frumoasă eşti, Emma, spuse el cu voce joasă şi
răguşită, plină de veneraţie. Te rog, lasă-mă să te sărut. Te
rog, o imploră el.
Emma nu-i răspunse, dar continuă să-l privească. Iar
faţa ei ingenuă exprima atîţa încredere, inocenţă şi dragoste
sinceră, încît Edwin rămase deosebit de impresionat. Se
aplecă spre ea. I se păru că avea să se scufunde în verdele
sclipitor al ochilor ei. Buzele lui le atinseră uşor pe ale ei.
Avea gura proaspătă, dulce şi atît de ademenitoare, că un
sărut nu i-a fost de ajuns lui Edwin Fairley. O sărută pe
Emma fără încetare, cu tot mai mare intensitate,
nemaidîndu-i răgazul de a i se împotrivi.
Cînd Edwin îşi ridică în sfîrşit capul şi se uită în jos spre
ea, văzu că stătea cu ochii închişi. O mîngîie pe faţă şi pe
umeri, iar mîna îi alunecă agale în jos, pînă îi acoperi sinul.
Doar atunci Emma îşi deschise brusc ochii.
- Vai, Edwin, nu! Nu fă asta!
- Emma, te rog. Nu-ţi fac nimic rău. Lasă-mă doar să te
ţin aşa o clipă, se rugă el.
Emma şovăi, iar el îi strivi buzele cu o sărutare înainte ca
ea să aibă timp de a-1 respinge, continuînd s-o mîngîie şi s-o
dezmierde. Aproape fără să-şi dea seama şi incapabil de a se
stăpîni, Edwin îşi strecură mîna sub faţa de masă care o
învelea. îşi plimbă degetele pe' pielea ei moale ca satinul,
atingînd-o delicat, dar cu un trem ur lejer, din cauza excitării
tot mai puternice. Emma se trase de lîngă el, ţipînd uşor şi
îmbujorîndu-se la faţă, dar Edwjn o prinse şi o strînse
drăgăstos în braţe, sărutînd-o pe frunte.
- Te iubesc, Emma, şopoti el, lipindu-şi faţa de a ei.
- Dar nu se cade să stăm împreună aşa, îi răspunse ea tot
în şoaptă, tremurînd înfricoşată, prin minte trecîndu-i
gînduri cumplite despre păcătoşenie şi ispitele cărnii care te
trimit în iad.
- Sss, Emma draga mea, îi spuse Edwin pe un ton
liniştitor, alinînd-o. N-am să fac nimic necuviincios. Nu
vreau decît să te simt aproape. N-am să-ţi fac nici un rău. Nu
poţi face niciodată rău persoanei pe care o iubeşti cel mai
mult pe lume.
Cuvintele acestea o umplură dintr-o dată de bucurie şi
Emma se strînse mai aproape de el, privindu-i cu atenţie faţa

354
delicată pe care o cunoştea atît de bine. Radia parcă de
strălucire la lumina luminărilor. In ochii lui larg deschişi se
citea adoraţia.
- Mă iubeşti cu adevărat, Edwin? îl întrebă ea, cu nespu­
să gingăşie.
- Da, Emma. Ah, ce mult te iubesc! Dar tu mă iubeşti?
- Da, Edwin. Oh, da!
Emma oftă, simţind din nou cum mîinile lui febrile o-
mîngîiau, o dezmierdau, îi atingeau fiecare parte a corpului,
dar atît de liniştitor, încît începu să se felaxeze, savurîndu-i
mîngîierile calde şi afectuoase. Dintr-o dată, degetul Iui îi
atinse cea mai intimă parte a trupului, cu-stăruinţă dar uşor
ca un fulg. La început, aproape că nici nu şi-a dat seama ce
se întîmplă. Şi nu mai putea protesta, nici nu-1 mai putea
opri, căci se simţea copleşită de senzaţii neaşteptate şi
stranii, dar.foarte plăcute, care îi dădeau fiori în tot corpul,
făcînd să-i bată inima nebuneşte. Gura, mîinile, corpul lui o
învăluiau cu totul, iar Edwin o trăgea tot mai aproape, şi mai
aproape, pînă ce Emma avu senzaţia că se contopeşte cu el.
în timp ce el continua s-o mîngîie, simţi cum o cuprinde
moleşeala, pasiunea ei ridicîndu-se Ia aceeaşi intensitate cu
a lui.
Edwin se opri şi se uită Ia Emma, care ţinea ochii închişi,
şi observă.că trem ura uşor. Se trase de sub pătură şi, cu ges­
turi extrem de uşoare, desfăcu faţa de masă care o mai
acoperea încă pe jumătate. Emma nu se mişcă, deşi
pleoapele îi frem ătară şi deschise larg ochii, privindu-1 fix în
timp ce îngenunchea peste ea. Edwin Fairley nu-i un copil, e
bărbat, se gîndi ea cu o străfulgerare de uimire şi o umbră de
teamă, căci îi vedea acum pe deplin bărbăţia. Edwin îşi ţinea
respiraţia, privind-o nedumerit, cuprins de o dorinţă
arzătoare de a o poseda total. Şi se minuna de frumuseţea ei-.
Pielea ei era diafană ca o floare, dar din loc în loc avea parcă
pete aurii de la lumina luminărilor şi strălucirea roşiatică a
flăcărilor. Semăna perfect cu o statuie de marmură
sculptată.
încetul cu încetul şi cu nespusă tandreţe şi gingăşie,
Edwin o ajută pe Emma să-şi depăşească spaima, reţinerea
şi timiditatea inerentă. în ciuda virginităţii lor reciproce,
Edwin începu să facă dragoste cu Emma, iar în cele din urmă
ea îi răspunse, urmînd îndrumările lui şoptite cu blîndeţe.
Dorinţa lui crescu,; transformîndu-se într-o pasiune pe care
nu o mai putea controla, dar tocmai această pasiune îl
umplea de o delicateţe nepremeditată dar şi de o dibăcie
remarcabilă. Doar o singură dată Emma se crispă şi Edwin o
auzi înăbuşindu-şi un ţipăt gîtuit. Dar Edwin a fost atît de
delicat cu ea şi i-a arătat atîta dragoste, încît momentul aces­
ta a trecut imediat şi în scurt timp o purta cu el pe treptele
înalte ale extazului. Strîns îmbrăţişaţi, se mişcau intr-o ar­
monie perfectă, pierduţi în dulcea înflăcărare a trupurilor
lor tinere şi fragede. Emmei i.se părea că se topeşte lent sub
Edwin, devenind o parte din el. Devenind una cu el. Acum
erau o singură fiinţă. Ea era Edwin. Gemea, mişcîndu-şi
mîinile în josul şalelor lui, care vibrau sub mîngîierea ei. In
acea clipă, Edwin cunoscu o asemenea senzaţie de fericire,
încît avu impresia că o să ţipe cu putere. în timp ce se avînta
pînă în adîncul ei, nu îşi dădu seama*că o strigă pe nume,
implorînd-o să nu-1 părăsească niciodată.

24
DUPĂ CÎTEVA QRE, furtuna se domoli la fel de brusc
cum se dezlănţuise, ploaia torenţială reducîndu-se la o
burniţă uşoară, care încetă ciudat de neaşteptat. Vîntul
puternic şi vijelios, care suflase peste dealurile liniştite, se
oprise şi o nemişcare înspăimîntătoare se răspîndise în aer.
în depărtare, cerul fără nici un nor era verde-închis,
aproape negru la culoare la vremea amurgului, şi totuşi
sticlos şi limpede, inundat de o luminozitate ciudată, ca şi
cum ar fi fost luminat dinăuntru. Răsărise luna plină, de un
alb metalic compact, o sferă perfectă înfiptă pe cerul larg şi
rece, luminînd dealurile şi colinele cu claritate şi strălucire
aidoma soarelui la amiază. Razele ei puternice se revărsau
peste ravagiile îngrozitoare, scoţîndu-Ie puternic la iveală.
Furtuna cumplită devastase peisajul cît vedeai cu ochii.
Culmile imense, aplecate într-un echilibru precar
deasupra dealurilor, erau ca nişte stînci prăpăstioase,
ameninţător de înalte, iar din vîrful lor torentele nesfîrşite
de ploaie se năpustiseră la vale ca nişte cascade abundente,
umilind căderile naturale de apă care s-au preschimbat în

356
nişte avalanşe lichide, umplînd apoi pîrîiaşele şi izvoarele
ale căror ape debordaseră peste malurile care cedau deja
sub presiunea potopului. Ruperea de nori măturase dealu­
rile ca un val uriaş, a cărui forţă şi viteză smulseseră din
rădăcini copacii, arbuştii şi tufărişurile, dislocaseră pietrele
şi bolovanii, aruncîndu-le pe toate la vale, sub ploaia
nesfîrşită. Văile înguste şi vîlcelele dintre dealuri, care
brăzdau podişul, erau complet inundate. Vietăţile, care nu s-au
mişcat îndeajuns de repede pentru a scăpa, au fost prinse ca
într-o capcană şi măcelărite. Nişte oi rătăcite se înecaseră în
potop, iar hoiturile lor ţepene pluteau grotesc în apele
noroioase ale acestor heleştee nefireşti, proaspăt apărute.
Păsări strivite zăceau aruncate ici-colo pe pămînt, într-o
învălmăşeală de oase rupte şi de pene însîngerate, trilul
cîntecului lor amuţit pe veci.
Trăsnetul îşi lăsase am prenta peste tot. Lovise copaci,
despicînduri complet şi carbonizîndu-le frunzişul sărăcăcios
pînă se preschimbase în cenuşă negricioasă. Un cal priponit
pe pajiştea întinsă de lîngă Top Fold fusese doborît de
trăsnet, murind pe loc, înainte ca stăpînul să poată ajunge
pînă la el, rămînînd aşa cu coama pîrlită şi cu roba cenuşie
pătată de roşu şi negru. Nici măcar satul nu scăpase neatins.
Ţiglele fuseseră smulse de pe acoperişuri, ferestrele sparte,
tencuiala sfîşiată de pe pereţii interiori, desfăşurîndu-se în
straturi ca nişte fulgi minusculi de zăpadă, iar una dintre
case a fost aproape complet distrusă. Vitraliul de la una
dintre ferestrele Bisericii Fairley era spart în sute de ţăndări
de culoarea curcubeului. Era vorba despre fereastra
memorială, recent donată de către Adam Fairley, pentru
comemorarea morţii Adelei Fairley.
Sus, pe Stîncile Ramsden, apa curgea şuvoaie peste
înălţimea impresionantă a rocilor, iar solul era atît de
noroios, de parcă ar fi fost ulei de motor, o adevărată
mocirlă, mucezită şi alunecoasă. Cei doi copaci singuratici
care stăteau acolo de ani de zile, ca nişte santinele solitare la
stînga Stîncilor, se răsturnaseră ca nişte soldăţei de jucărie,
dărîmaţi şi ei de loviturile necontenite ale -fulgerelor
violente. Edwin ieşi primul afară din peşteră, tîrîndu-se şi îi
dădu mîna Emmei, care venea imediat în urma lui. Se
îndepărtară repede de apa care cădea nestăvilită de pe

357
Stînci, destul de aproape de deschizătura peşterii, iar
picioarele li se afundară pînă la glezne în mocirla care mus­
tea dedesubt. Edwin puse coşul de picnic pe un bolovan şi o
ajută pe Emma să se suie pe nişte pietroaie mai uscate,
căţărîndu-se şi el repede după ea. Gîfîiau, aproape la
unison, şi schimbau priviri alarmate, pe feţele lor
întipărindu-se groaza, pe măsură ce cuprindeau cu ochii
dezastrul atît de înspăimîntător.
- Am avut noroc să dăm peste grotă la timp, îi spuse
Edwin Emmei, care stătea cu gura căscată lîngă el. Privi în
jurul lui, cutremurîndu-se la vederea peisajului distrus şi
sfărîmat.
- îţi dai seama că am fi putut fi omorîţi aici, afară ?! Fie
de trăsnet, fie înecaţi de potop! Emma încuviinţă din cap şi
se înfioră, gîndindu-se la felul în care au scăpat şi nu mai
scoase o vorbă.
- Uită-te la cascada de sus de pe Dimerton Fell, exclamă
apoi Edwin. N-am mai văzut-o niciodată atît de plină de apă
şi atît de dezlănţuită. E de necrezut.
Emma urmări direcţia spre care arăta degetul lui şi i se
opri respiraţia. Căderea de apă, de obicei m oderată, vizibilă
clar la lumina lunii şi sclipind ca gheaţa, se preschimbase
într-o cascadă-înspumată fenomenală, magnifică şi totuşi
stranie în măreţia ei. Emma trebui să recunoască faptul că
era frumoasă şi spuse asta, dar îngrijorarea ei legată de
întoarcerea la conacul Fairley îi creştea din clipă în clipă.
- Edwin, nu crezi că ar trebui să încercăm să ajungem
înapoi la conac? Bucătăreasa o să ne facă cu ou şi cu oţet pe
amîndoi.
- Da, cred şi eu că trebuie s-o ştergem imediat,
încuviinţă Edwin. Slavă Domnului că luna este atît de
strălucitoare. Cel puţin putem vedea pe unde călcăm. M er­
gem?
Se pregăti să plece, dar Emma îl trase de mînă.
- Şi ce facem cu deschizătura de la peşteră? îşi înclină
capul în direcţia intrării, Am impresia că stînca aceea care o
acoperea înainte s-a dus drept în noroi.
- Aşa-i, ai dreptate. Edwin se răsuci în loc, căutînd în
jurul lui cu privirea. Descoperi copacii sfărîmaţi.
- Am să folosesc cîteva crengi din astea să acopăr gaura

358
 şi o să mă întorc în altă zi să pun stînca la loc. Plecă de pe
bolovani, înaintînd prin nămol cu tenacitate, şi tîrî după el
unul dintre copaci pînă la intrarea în peşteră. îi înfipse adînc
şi solid în pămîntul mîlos. Crengile noduroase camuflau cum
trebuie deschizătura.
Nefiind siguri ce alte nenorociri îi aşteptau, porniră
totuşi la drum curajoşi, afundîndu-Şi picioarele în noroiul
cleios, pleoscăind cu cizmele în timp ce se îndepărtau grăbiţi
de Acoperişul Lumii, îndreptîndu-se direct spre Văgăuna
Ramsden. Emma alunecă o dată, în timp ce se căţărau pe
creasta unei coline, dar Edwin, tîrşîindu-şi picioarele pe
pămîntul îmbibat cu apă, o prinse imediat şi o înconjură
ocrotitor cu braţul, ajutînd-o să-şi ţină echilibrul pînă ce
ajunseră Ia potecuţa îngustă. Trebuiau să-şi croiască drum
cu băgare de seamă, păşind peste bolovanii sfărîmaţi şi cren­
gile rupte care fuseseră azvîrlite Ia întîmplare pe cărare în
timpul uneia dintre surpările de teren. Cînd ajunseră Ia
Văgăună, răm aseră deasupra, pe marginea ei, uitîndu-se cu
ochii căscaţi de stupefacţie. Lumina strălucitoare a lunii
cădea pe o parte a albiei adînci de torent, dezvăluind-o
privirilor îndeajuns pentru a se vedea că era plină ochi de
apă bolborositoare, gata din clipă în clipă să se reverse peste
margini. Păsări moarte, iepuri şi o oaie se bălăbăneau
monstruos printre sfărîmături, la suprafaţa apei groaznic de
negre, ca nişte înspăimîntătoare aduceri aminte ale furiei
atît de recent dezlănţuite. Emma se înfioră şi îşi lipi faţa de
umărul lat al lui Edwin. Edwin, ţinînd-o ocrotitor, se
întoarse.
- Ar fi trebuit să-mi dau seama că Văgăuna o să se umple.
Va trebui să facem cale întoarsă şi să coborîm peste creastă
la pîrîu, să-l trecem şi să ne îndreptăm spre drumul de mai
jos, spre conac.
- Dar oare n-o fi şi pîrîul revărsat? sugeră Emma,
muşcîndu-şi buza.
- Foarte probabil. Dar măcar este puţin mai îngust şi nu
o ravină întinsă cum este Văgăuna Ramsden. N-ar trebui să
fie prea adînc. Putem să-l trecem înot.
- Nu ştiu să înot, se văicări Emma.
- Nu te frămînta. O să am eu grijă de tine, Emma. Ţi-am
mai spus şi înainte, cu mine vei fi întotdeauna în siguranţă.

359
N-am să las să ţi se întîmple nimic rău. Niciodată. O strînse
Ia piept cu dragoste, sperînd să-i astîmpere nervozitatea, o
luă de mînă, o conduse înapoi de-a lungul cărării şi la vale pe
o pantă, liniştind-o cu blîndeţe tot timpul. Din nefericire,
prezicerea Emmei fusese corectă. Pîrîiaşul în care se
spălaseră mai devreme în acea după-amiază, se transformase
într-un torent învolburat, apa revărsîndu-se peste versantul
stîncos al dealului cu o repeziciune uimitoare, iar un vîrtej
cu bulboane spumega albicios lîngă mal. Edwin aruncă pe jos
coşul de picnic, scrîşni din dinţi şi îşi dădu drumul cu
precauţie în josul malului pînă în adîncurile învolburate.
Apa îi venea pînă la piept.
- Lasă sacul, Em ma, strigă el, şi suie-te în spatele meu.
Ia-mă de gît cu mîinile şi ţine-te cît poţi de bine. O să înotăm
aşa amîndoi pînă dincolo.
,Emma şovăi. Fata, care de fapt nu se temea de nimic,
avea o frică ciudată şi de neînţeles faţă de apă. Şi cînd era
mică şi maică-sa o spăla pe cap, ţipa întotdeauna: „Nu-mi da
cu apă pe faţă, mămico“, cuprinsă inexplicabil de panică.
- Haide, Emma! o chemă Edwin. Apa e rece ca gheaţa.
Reprimîndu-şi frica, Emma îi urmă instrucţiunile şi,
trem urînd, se căţără în spatele lui. Edwin o porni înot prin
pîrîu, dar a subapreciat forţa apelor şi de cîteva ori crezu că
aveau să fie luaţi în josul apei, c â ş i cum un curent rapid l-ar
fi tras de picioare, ca un vîrtej. Şi totuşi ştia că aşa ceva nu
era posibil. La un moment dat, intrară sub apă, dar Edwin se
luptă vitejeşte să iasă la suprafaţă, stropind în jur şi
împingînd înainte, înotînd cu toată puterea. Pentru Edwin,
era o bătălie istovitoare, iar pentru Emma o încercare
cumplită; se agăţă de el cu dîrzenie. In cele din urmă
ajunseră la malul celălalt. Edwin răsufla din greu, gîfîia şi
scuipa apă, dar reuşi să se prindă de un tufiş care, ca prin
miracol, rămăsese întreg pe marginea malului. Se opri să-şi
recapete răsuflarea, apucîndu-se strîns de rădăcinile
tufişului, iar apoi se trase în sus din pîrîul învolburat, cu
Emma în spate, împiedicîndu-se şi alunecînd. Căzură pe
pămînt şi răm aseră acolo cîteva minute, cu piepturile
umflate, respirînd greu, tuşind, hîrîind şi ştergîndti-şi apa de
pe faţă. Emma spuse:
- Iţi mulţumesc, Edwin. Am crezut la un moment dat că o

360
să ne înecăm. Zău că da. Dar eşti un înotător bun:
Congestionat, Edwin simţea o apăsare în piept şi nu era
în stare să vorbească, dar îi zîmbi şi clătină din cap, ex­
tenuat.
- Te simţi bine? Emma îl privi oarecum neliniştită. La
lumina lunii părea extraordinar de palid şi de epuizat şi
tremura mult mai tare decît ea.
- Da. Gemu, ridicîndu-se în capul oaselor. Hai să m er­
gem. E frig, Emma. Zîmbi cu tristeţe, uitîndu-se Ia părul ei
ud leoarcă, la faţa şi hainele ei pline de apă: Iar sîntem ca
doi şobolani muraţi.
- Dar sîntem teferi şi o să ajungem curînd la conac,
răspunse ea, adoptînd un ton vesel.
Drumul de jos se transformase în mocirlă, fiind presărat
din loc în loc* cu bolovani şi crengi. în ciuda pămîntului
cleios şi a diferitelor obstacole din cale, izbutiră să meargă
în pas vioi şi, cînd Edwin îşi recăpătă respiraţia normală,
începură să alerge, ţinîndu-se strîns de mîini, încetinindu-şi
paşii doar cînd trebuiau să ocolească bolovani şi copaci
ciuntiţi, ajungînd la intrarea principală a conacului Fairley
cu mult mai repede decît prevăzuseră. Una dintre porţile
mari de fier, pe care se aña emblema familiei Fairley, făcută
din bronz lustruit, fusese pe jum ătate smulsă din balamale şi
se bălăbănea precar, prinsă de zidul înalt din cărămidă care
înconjura domeniul. Mergînd spre conac pe aleea cu pietriş,
văzură că pînă şi aici furtuna făcuse prăpăd. Straturile de
flori erau turtite la pămînt, tufele zdrenţuite, gardurile vii
distruse şi cîteva dintre exemplarele alese, ţinute în j a r ­
diniere şi ghivece şi tăiate în forme ornam entale fantastice,
erau zdrobite, încît nici nu le mai putea recunoaşte.
Ceea ce l-a întristat enorm pe Edwin a fost faptül că unul
dintre stejarii, falnici fusese lovit de trăsnet, despicat în
două, un monument ridicat timpului, doborît de mînia Dom­
nului şi de imprevizibilitatea naturii. în acest Ioc, Edwin se
opri şi o luă pe Emma în braţe. îi dădu pe spate părul şiroind
de apă şi se uită la chipul ei, a cărui frum useţe nu era cu
nimic diminuată de apa şi dîrele de noroi care o acopereau,
ci strălucea diafan sub razele lunii ce răzbeau prin bolta de
verdeaţă a stejarilor de deasupra lor. Se aplecă şi o sărută
adînc pe gură, cu pasiune, tem perată însă acum de tandreţe.

361
Se ţineau unul de altul, legănîndu-se uşor. După o clipă de
comuniune tăcută, Edwin spuse:
- Te iubesc, Emma. Mă iubeşti şi tu, nu-i aşa?
Ochii ei verzi, cu irizaţii şi sclipiri de felină în întuneric,
îi cercetau chipul, şi Emma se simţi străpunsă de o durere
fulgerătoare, ascuţită şi sfîşietoare, fiind cuprinsă de o
senzaţie ciudată pe care nu o cunoscuse niciodată înainte.
Era o senzaţie dulce şi totuşi îngemănată cu tristeţe, cu un
sentiment vag şi o ciudată dorinţă fierbinte, pe care nu ,le
înţelegea.
- Da, te iubesc, răspunse ea încetişor. Ii atinse uşor faţa,
răspunzîndu-i cu aceeaşi privire pătrunzătoare, concentrată
foarte intens asupra lui.
- Atunci, vrei să te întîlneşti cu mine la peşteră, pe
Acoperişul Lumii, mai tîrziu săptămîna asta, cînd vremea se
va îndrepta, da?
Emma tăcea. Pînă în acea clipă, Edwin nu se gîndise la
posibilitatea ca ea să-l refuze, dar acum această idee îl frapă
atît de puternic, încît se simţi cuprins de panică.
- Te rog, te rog mult spune da, stărui el, conştient de
tăcerea ei prelungită, de ezitarea ei. îşi apropie mai mult
trupul de al ei şi încercă s-o ademenească prin vorbe dulci:
O să facem din nou un picnic.
Emma păstra tăcerea în continuare.
- Hai, Em ma, te rog, te rog eu frumos, nu mă r e s p in ­
ge cu d is p r e ţ. Vorbea în şo a p tă şi răguşit, cu glasul din
nou d isp e ra t. Edwin o ţinu la d is ta n ţă de el şi îi c e rc e tă
faţa , d e o seb it de p alidă şi de im p e n e tra b ilă . în ochi
avea o expresie care îl lăsa perplex, nefiind în sta re s-o
d e scifre z e.
- Sper că nu-ţi pare rău de... de ceea ce s-a întîmplat? De
ceea ce am făcut? spuse el, cu blîndeţe, întrebîndu-se tot mai
neliniştit dacă acesta era într-adevăr motivul pentru care se
răcise de el, neaşteptat şi brusc. Apoi, la lumina palidă a
lunii care răzbătea printre copaci, o văzu cum i se urcă
sîngele la faţă şi simţi că i se taie picioarele. Emma era într-
adevăr supărată pe el.
Emma se întoarse cu spatele. Dar simţi ca un pumnal
respiraţia grea a lui Edwin şi îşi întoarse faţa înapoi spre el,
uitîndu-se lung în adîncul ochilor lui cenuşii-albăstrui, şi

362
ceea ce văzu în ei îi înălţă sufletul pe o culme plină de
fericire şi împlinire. Ochii lui erau plini de dragoste şi dor,
dar dincolo de aparenţa acestor sentimente contopite,
Emma zări o licărire de teamă. îşi dădu seama atunci, cu
deplină siguranţă, că Edwin Fairley într-adevăr o iubea, aşa
cum i-a spus. Iar ea îl iubea de asemenea. Era acum o parte
din ea. Se minună de felul în care această fiinţă, din toată
lumea, putea însemna dintr-o dată atît de mult pentru ea,
cum de i-a putut deveni, doar în cîteva ore, atît de necesară,
mai importantă decît orice altceva. Era o posibilitate pe care
n-o prevăzuse şi la care nu se aşteptase. Nu mai putea su p o r­
ta să-i vadă durerea din priviri.
- Da, Edwin, o să mă întîlnesc cu tine sus la grotă şi nu-mi
pare rău de ceea ce am făcut. Zîmbi în felul ei, iar faţa i se
umplu de strălucire, ca întotdeauna cînd surîdea astfel.
Muşchii feţei lui Edwin, strîns încordaţi de teamă, se
relaxară şi zîmbi şi el, luînd-o în braţe, într-un elan de
uşurare şi fericire.
- Ah, Emma, Emma, scumpa mea Emma. Tu eşti totul
pentru mine.
Stînd sub stejarii bătrîni, înlănţuiţi într~o îmbrăţişare
care le pecetluia pe mai departe destinele, uitaseră de
hainele lor ude, de dîrdîitul din toate mădularele, de aerul
rece al nopţii. Erau conştienţi doar unul dc celălalt şi de sen­
timentele lor pătimaşe şi înflăcărate, nedîndu-şi seama, în
euforia lor, că sentimentele puteau aduce dezastre Ia fel de
înspăimîntătoare ca şi peisajul sfîşiat şi sfărîmat care îi
înconjura. în cele din urmă, se îndepărtară unul de celălalt,
cercetîndu-şi chipurile unul celuilalt, pentru a căpăta cer­
titudinea dragostei lor. Edwin încuviinţă din cap, cu ochii
scăldaţi de lumini tandre, iar Emma zîmbi şi apoi merseră
tăcuţi pînă Ia conac, ţinîndu-se de mînă. Edwin era degajat
şi aparent netulburat, dar Emma, pragmatică după cum îi
era felul, a început dintr-o dată să se gîndească la„primirea
care avea să li se facă. Era foarte conştientă de faptul că
aceasta nu va fi deloc cordială, ci categoric însoţită- de
mustrări furioase.
Cînd ajunseră în curtea pietruită de la grajduri, văzură
că uşa de la bucătărie era larg deschisă, prin ea revărsîndu-se
lumina. în picioare, în acest coridor de lumină, se afla doam ­

363
na Turner, înnebunită de grijă. Stătea nemişcată, pîndind,
aşteptînd, cu braţele încrucişate, cu faţa durdulie ca o mască
de piatră, şi totuşi îţi dădea impresia, aşa liniştită cum
stătea, că şi-ar frînge parcă mîinile, presimţind nenorociri şi
urmări cumplite. Emma îşi trase mina din a lui Edwin şi
rămase în urmă, lăsîndu-1 pe el să meargă în faţă.
Doamna Turner se arătă pe deplin uşurată şi bucuroasă
să-l vadă pe Edwin, dar îngrijorarea ei fusese atît de mare şi
de altfel stătuse încordată atîtea ore, încît această uşurare se
manifestă repede sub forma unei izbucniri de mînie cruntă.
Doar pentru faptul că Edwin era tînărul conaş al casei şi prin
urmare i se cuvenea respectul necesar, bucătăreasa îşi
stăpîni mînia, deşi vocea ei era stridentă, în timp ce îl privea
de sus cu ochi mari.
- Conaşule Edwin! U nde-ai fost? Ce sperietură mi-ai mai
tras nevenind acasă! Păi, ştii că-i aproape zece?! Am crezut
că te-ai rătăcit pe dealuri sau că ai murit cu furtuna asta
turbată. Da, da, aşa credeam. Scutură din cap energic, iar
ochii îi scăpărau. Ei drăcie, conaşule Edwin, ce noroc ai că
stăpînul e plecat, iar conaşul Gerald s-a dus la Bradford
pentru sfîrşitul ăsta de săptămînă, că altfel o păţeai, să ştii
asta. Pe mine m-ai speriat de credeam că am să mor, nu alta.
Păi zău aşa, de două ori l-am trimis pe Tom afară cu lanterna
să te caute dincolo, sus, pe dealuri.
Bucătăreasa scoase un oftat adînc, arcuindu-şi pieptul
enorm.
- Ei bine, tinere, nu te mai moşmondi pe-acolo şi intră
imediat în bucătărie! Se întoarse şi intră grăbită înăuntru,
urmată de Edwin, care urca treptele de piatră. N-a observat-o
pe Emma care rămăsese în urmă, şovăind în obscuritate.
Edwin se opri la uşa bucătăriei şi îi făcu semn.
- Vino, e în regulă, Emma. Mă descurc eu cu doamna
Turner, îi şopti el.
- Am apă fierbinte în cazan, la spălătorie, îl anunţă
bucătăreasa din mijlocul încăperii, plimbîndu-şi iute ochii
peste hainele m urdare, ude de pe Edwin, şi pe faţa lui
împroşcată de noroi. Păi, uite în ce hal eşti, conaşule Edwin,
pufni ea cu dispreţ. A răţi de parcă te-ai fi tîrît de-a-
ndăratelea printre garduri, zău aşa.
în acea clipă doamna Turner o văzu pe Emma

364
strecurîndu-se pe uşă şi coborînd treptele de la bucătărie.
Nevenindu-i să-şi creadă ochilor, rămase cu gura căscată.
- Ei, fetiţo, ce-i cu tine aici? Credeam că eşti acasă, Ia
adăpost, cu taică-tu. Nici nu-mi închipuiam că poţi ieşi pe o
vreme ca asta.
Emma nu-i răspunse. Doamna Turner se uita de la Emma
la Edwin, holbîndu-se practic la ei cu gura căscată. Cînd îşi
recăpătă glasul, spuse răstindu-se:
- Tot nu mi-ai spus de ce umbli haihui la ora asta, cu
conaşul Edwin, şi de ce arăţi în halul ăsta, ca un şobolan
murat. Haide, fetiţo, vorbeşte o dată! O privi sever şi bătu
din picioare nerăbdătoare, cu mîinile în şolduri.
înainte că Emma să apuce să-i răspundă, Edwin făcu un
pas înainte şi spuse, plin de aplob pentru a-i aminti
bucătăresei cine era el:
- Am dat de Emma pe dealuri, în timpul furtunii, doamnă
Turher. Mi-a spus că trebuie să fie aici în după-amiaza asta,
să t e a j u te să faci gem sau nu ştiu ce treabă prin bucătărie.
Am încercat să ne întoarcem împreună, dar eu am hotărît că
furtuna era cu mult prea primejdioasă. Şi ne-am adăpostit
sus, pe Stîncile Ramsden, cum am putut şi noi mai bine,
aşteptînd să se potolească vijelia. Se opri, ţintuînd-o cu o
privire glacială pe bucătăreasa supărată. A fost destul de
greu să ajungem înapoi, chiar şi cînd a încetat ploaia.
Văgăuna este inundată, iar pîrîul de lîngă drumul de jos este
periculos de umflat. Dar, uite că am ajuns cu bine înapoi,
deşi un pic cam fleşcăiţi. Zîmbi fermecător, etalînd şarmul
irezistibil al tatălui său, care îi era atît de caracteristic.
- Un pic cam fleşcăiţi! Cred că-i cea mai sfruntată
minciună posibilă, conaşule Edwin, zău aşa! urlă doamna
Turner, pe un ton tăios. A rătaţi ca doi pui de bogdaproste,
nu, ca două haimanale! şi roti din nou capul, deschizînd larg
ochii. Slavă Cerului că Murgatroyd este la Shipley. Nici nu
ştiu cum s-ar fi purtat cu tot tărăboiul ăsta de aici pricinuit
de dispariţia matale, conaşule Edwin. Ţine minte ce-ţi spun,
nu i-ar fi plăcut deloc.
- Dar n-am dispărut, doamnă Turner, răspunse Edwin
liniştit, dar ferm. M-am împotmolit pe dealurile alea bles­
temate, şi nu din vina mea.
- Mda, ce spui cam aşa e, m urm ură ea. D intr-o dată, îi

365
privi sever. Uitaţi-vă la voi doi, cum picură din voi apă
m urdară şi noroi pe pardoseala mea curată. Treci imediat
sus, conaşule Edwin, şi ţuşt în cadă. Nu vreau să mi te
îmbolnăveşti iarăşi. Şi scoate-ţi cizmele alea murdare. Să nu
te prind că laşi urme de noroi pe covoarele de sus, îl dojeni
ea, fără răutate.
Doam na Turner se întoarse spre Annie care n-a scos o
vorbă, rămînînd cu ochii căscaţi şi ştînd ca pe ghimpi de
curiozitate în timpul acestei predici.
- Annie, dă fuga la spălătorie şi adu două căldări mari de
apă şi urcă repede, cu ele în baia conaşului Edwin. Şi adu
apoi două găleţi aici, pentru Emma. Bucătăreasa îi acordă
apoi toată atenţia Emmei: Nu trebuia să rămîi sus pe dealuri,
fetiţo, cu conaşul Edwin. Ar fi trebuit să te întorci înapoi.
Adevărul este că amîndoi puteaţi ajunge înapoi în sat în
scurtă vreme, o dojeni ea, ârătîndu-şi enervarea. Clătină din
cap şi se uită pătrunzător de la unul la celălalt. Credeam că
ai mai multă minte decît atît, fetiţo, şi conaşul Edwin la fel.
Să lăsăm vorba, treci imediat în baia servitorilor,
domnişoară. Fă o baie fierbinte, dacă nu vrei să te
prăpădeşti.
Emma se sili să zîmbească. Se duse repede în baia s e r­
vitorilor, care se afla în spatele bucătăriei, fără să se uite la
Edwin. Edwin îşi scosese cizmele şi se dusese sus. Ajuns în
capul scărilor, se răsuci în Ioc şi spuse cu drăgălăşenie,
zîmbind plin de căldură:
- Iartă-mă, doamnă Turner, pentru că te-am supărat şi
mîhnit. Ştii că n-am vrut.
- Mda, conaşule Edwin, ştiu că aşa e.
- Vai, apropo, din păcate a trebuit să renunţ la coşul de
picnic. Dar o să-l recuperez eu altă dată şi ţi-1 aduc.
- Da, sper s-o faci, dacă o mai fi rămas ceva din el,
bodogăni ea. Pe faţa lui se citea atîta amărăciune, încît
bucătăreasa se îmblînzi, fiindcă Edwin era preferatul ei.
După ce faci baie, treci direct în pat şi-o să-ţi aduc sus o far­
furie bună cu friptură rece de miel şi nişte carne cu legume.
Ştiu eu cît de mult îţi place, spunea ea, arătînd spre cratiţa
cu legume care se coceau încetişor pe plită. Ore în şir ţi-am
tot ţinut mîncarea caldă, conaşule Edwin.
- Iţi mulţumesc, doamnă Turner. Ii zîmbi şi plecă.

366
 Bucătăreasa privi lung după el şi apoi se aşeză cu un
troncănit puternic pe scaun, plină de îngrijorare. îi văzuse
ea pe amîndoi şuşotind şi chicotind împreună prin colţurile
casei, cînd nu-şi dădea seama că îi studia atentă şi în tăcere,
îi zărise şi în grădină, tot împreună, şi asta de prea multe ori
în ultima vreme, după părerea ei. Reflectă la povestea lui
Edwin, pentru o clipă nedîndu-i crezare. Se încruntă. Şi
totuşi avea un sîmbure de adevăr, şi în plus niciodată nu l-a
prins pe conaşul Edwin cu minciuna sau cu vreo şiretenie, de
cînd era pe lume. Avea altă fire decît conaşul Gerald care
era viclean şi fals.
Şi totuşi ... mici bănuieli i se furişau în minte şi doam ­
na Turner îşi muncea capul cu tot felul de gînduri
încurcate şi pline de îngrijorare. Nu e bine ca servitorii să
se am estece cu bogătaşii, îşi spunea ea în sinea ei.
Fetişcana asta sare din clasa ei. Mai chibzui încă la asta.
„E rău. Poate aduce mari necazuri. Trebuie să ne ştim lun­
gul n a su lu i“, spuse ea cu glas tare către p e re ţii din jur.
Elsie Turner.se înfioră pe neaşteptate şi pielea i se făcu ca
de găină pe b raţele ei grase, căci îi veneau în minte amin­
tiri de mult uitate, atît de clare şi de vii, încît o făcură să
tre sa ră pe scaun. Nu din nou, se gîndi ea, şi se cutrem ură.
Nu se p oate să se întîmple din nou.

25
EM M A traversă terasa şi coborî de-a lungul aleii care
ducea la grădina de trandafiri, ţinînd coşul de flori pe braţ şi
foarfecele de grădină în mînă. Lordul şi lady Sydney veneau
Ia masa de prînz şi bucătăreasa a trimis-o afară să taie cîţiva
boboci p entru vasele din cristal de Waterford din sufragerie
şi din salon. Emmei îi plăceau foarte mult florile, în special
trandafirii, iar această grădină le era consacrată, după cum
arăta şi denumirea pe care o avea. Era locul ei preferat din
tot parcul vast al conacului Fairley şi Emmei i se părea
ciudat de nepotrivit cu casa, pe care o considera urîtă şi
deprim antă, grădina fiind plină de o linişte învăluitoare care
îi dădea o senzaţie de tihnă, frumuseţea de acolo
îmbogăţindu-i parcă sufletul.
G rădina aceasta veche şi frumoasă era înconjurată pe
toate laturile de ziduri din piatră, de sute de ani vechime,
367
acoperite cu plante agăţătoare care fuseseră prinse şi întinse
cu grijă peste ele şi care se căţărau, de asemenea, sus în doi
copaci bătrîni, la capătul îndepărtat, florile lor strălucind
prin frunzişul închis la culoare al crengilor, ca nişte bucăţele
fragile de mătase albă imaculată. Sub ziduri, lizierele
bogate erau încărcate de trandafiri, aleşi special pentru
florile lor mari şi lunga lor perioadă de înflorire, care
scăldau grădina în nenumărate culori aprinse, pe tot timpul
verii. Erau plantaţii de tufe mari, strîns împletite între ele,
fiecare de alt soi, un amestec vioi de tonalităţi strălucitoare.
Roşul sîngeriu se decolora preschimbîndu-se în portocaliu-
închis, care la rîndul lui trecea în roşu şi rozuri-mai şterse,
albul şi galbenul adăugîndu-şi nuanţele lor proaspete şi deli ­
cate acestui somptuos efect combinat de nuanţe trandafirii,
ca nişte spirale de catifea prinse printre frunzele verzi.
In mijloc, înconjurată de alei cu pietriş, era porţiunea de
expoziţie a grădinii. Parterul acesta cu aranjamentul lui o r­
namental de straturi de flori de forme şi mărimi diferite
alcătuia un contrapunct estetic uluitor faţă de lizierele
acelea sălbatice şi abundente, care creşteau firesc şi dezor ­
donat, dar care fuseseră anume desemnate pentru a realiza
acest efect izbitor. Pe acest parter de flori, straturile de
diferite soiuri de trandafiri chinezeşti erau înconjurate de
cimişir, tăiat în formă de triunghiuri, romburi şi pătrate,
arbuştii fiind retezaţi neted la vîrf, aidoma unor dale
sculptate meticulos din piatră şlefuită. Ca şi restul parcului,
grădina de trandafiri fusese puternic deteriorată de furtuna
violentă care distrusese tot ţinutul în luna iunie. Dar Adam
Fairley adusese grădinari pricepuţi, inclusiv un specialist în
trandafiri şi un peisagist, pentru a^l ajuta pe propriul său
grădinar şi cu o cheltuială enormă de bani şi .de timp, precum
şi cu o aleasă îndemînare, aceştia o restauraseră, redîndu-i
splendoarea dinainte.
In acalmia strălucitoare a acestei dimineţi dogoritoare
de august, grădina era de o frumuseţe fascinantă şi
emoţionantă, iar Emma, simţind că i se tăie răsuflarea, se
opri în loc admirînd splendoarea. în înălţimi, soarele luneca
pe un cer de albăstrea, fără nici un nor, iar văzduhul era
străveziu şi încărcat de parfumul îmbătător al trandafirilor
înmiresmaţi, risipit de jur împrejurul ei. Nici o frunză nu se

368
clintea şi singurul zgomot ce se auzea era fîlfîitul slab al
aripilor în zbor, cînd cîte o pasăre singuratică ţîşnea sus, în
lumina limpede a zilei, ciripitul ei pierzîndu-se uşor în
depărtare. Emma oftă, minunîndu-se de frum useţea care o
înconjura, iar apoi îşi continuă drumul hotărîtă.
Cum trandafirii de pe parterul din mijloc nu se tăiau
niciodată, Emma se îndreptă spre lizierele sălbatice de sub
ziduri. Transpiră puţin grăbind pasul pe aleea cu pietriş şi se
simţi bine cînd ajunse la copaci, a căror boltă de verdeaţă
luxuriantă, atîrnînd în jos, dădea o umbră răcoroasă şi
înviorătoare. Ingenunche şi începu să taie tijele, deplasîndu-
se de la un tufiş la altul, alegînd veselă bobocii de trandafiri.
Grădinarul o învăţase să taie doar cîteva flori, în aşa fel,
încît aspectul general al trandafirilor splendizi să nu fie
stricat de spaţii goale. Lua cu grijă trandafirii, fiindcă
petalele erau complet deschise, infinit de atentă la culorile
şi la soiurile pe care le alegea, umplînd coşul fără să se
grăbească.
In timp ce îşi vedea de treabă, Emma zîmbea în sinea ei.
Edwin s-a întors la Fairley seara trecută împreună cu
stăpînul, care revenea întotdeauna în Yorkshire pentru
debutul sezonului de vînătoare de potîrnichi. In ultimele
două săptămîni, Edwin a fost plecat în vizită la Olivia Wain-
right, la casa ei de la ţară, din sud. Emmei i se părea că
trecuseră doi ani. Chiar şi în perioadele cele mai bune, co­
nacul era un loc pustiu, mai ales cînd în el nu locuia decît
Gerald Fairley, iar pustietatea începuse să o apese mai muli
decît de obicei. încăperile impunătoare, atît de vaste şi de
întunecoase, erau lipsite de viaţă şi lugubru de tăcute, şi
Emma o lua întotdeauna Ia fugă, plecînd din ele imediat ce
îşi termina treaba. Acum însă, cînd Edwin s-a întors, totul
avea să fie altfel. I-a fost dor de zîmbetul lui, de
dezmierdările lui tandre şi de dragostea lui, de picnicurile
lor pe dealuri, care au continuat toată luna iunie pînă în
iulie, cînd a plecat.
Emma s-a dus cîteodată sus, la Acoperişul Lumii şi a stat
singură pe lespedea ei de piatră, la umbră, sub Stîncile
Ramsden, visînd cu ochii deschişi, pierdută într-un ocean de
gînduri. Nu intra niciodată în peşteră fără Edwin. înainte de
a pleca în vacanţă, Edwin a povăţuit-o cu ferm itate să nu

369
încerce cumva să deplaseze stînca fără el, fiindcă era
periculos şi s-ar fi putut lovi.
Dar acum, el s-a întors şi singurătatea ei s-a risipit deja.
Mai devreme, în această dimineaţă, cînd s-au ciocnit unul de
celălalt pe coridorul de la etaj, au stabilit în şoaptă să se
întîlnească pentru cîteva minute în grădina de trandafiri,
înainte ca el să se ducă să călărească. Abia mai putea supor­
ta chinul aşteptării. Dorea din tot sufletul să vină mai
repede. Coşul i se umpluse pînă sus; în plus bucătăreasa se
întreba probabil de ce întîrzia. După cîteva minute, Emma îi
auzi paşii scîrţind pe pietriş şi ridică ochii nerăbdătoare.
Simţi cum inima îi bătea mai tare, parcă nebuneşte, şi o
cuprinse un val de fericire, umplîndu-i ochii de o lumină vie
şi faţa de zîmbet.
Edwin păşea repede pe alee, cu un aer dezinvolt şi lipsit
de griji, rotind voios biciul în mînă. Purta o cămaşă albă cu o
lavalieră galbenă de mătase la gît, pantaloni de piele pînă la
genunchi şi cizme de călărie maro, foarte lustruite încît
sclipeau sub lumina soarelui. Părea mai înalt, mai legat, mai
matur decît altă dată. Cît e de frumos, se gîndi Emma,
punîndu-i-se un nod în gît. Simţi o durere ascuţită şi îşi dădu
seama că era senzaţia dureros de dulce pe. care ţi-o dă
iubirea.
Cînd o văzu, Edwin se lumină la faţă şi îşi mări pasul.
Apoi, rămase în picioare deasupra ei, zîmbindu-i larg, în
ochii lui albăstrui-cenuşii reflectîndu-se încîntarea adîncă
de a se fi întors în sfîrşit. Emma avu impresia că îi plesneşte
inima. Edwin întinse mîna şi o ajută să se ridice în picioare,
conducînd-o spre un ungher în afara razei vizuale a casei. O
prinse în braţe şi o sărută pătimaş, plimbîndu-şi mîna
bronzată pe spatele ei, mîngîind-o. Apoi se trase înapoi,
ţinînd-o de umeri cu degetele lui puternice şi se uită lung la
chipul ei, ca'şi cum îl vedea pentru întîia oară. Dumnezeule,
ce frumuseţe, se gîndi el, simţindu-se excitat.
- Mi-a fost dor de tine, Emma, spuse el înflăcărat, citin-
du-i-se pasiunea pe faţă. Abia aşteptam să mă întorc. Dar ţie
ţi-a fost dor de mine?
- Ah, Edwin, da, mi-a fost. Mi-era urît fără tine. Zîmbi.
Ei, ia spune, ţi-a plăcut în vacanţă?
El rîse, strîmbîndu-se.

370
 - Păi, într-un fel, da. Dar era cam prea multă lume, după
gustul meu. Mătuşa Olivia avea tone de musafiri care veneau
şi plecau tot timpul. A dat şi două baluri, de care m-aş fi
putut lipsi bucuros. Ce mă enervează fetele alea p r o stu ţe a le
prietenelor ei, care îşi fac intrarea în societate.
Emma Stătea nemişcată sub strînsoarea mîinilor lui. In
minte îi încolţi gelozia la gîndul că Edwin ţinuse alte fete în
braţe, fie şi numai pentru a dansa. Descoperi că nu era în
stare să vorbească.
Observînd întristarea care i se aşternuse pe faţă, Edwin
se dojeni pentru nechibzuinţa lui, iar apoi zîmbind
ademenitor:
- îmi place mult mai mult să fiu cu tine, Emma, draga
mea. Şi tu ştii asta prea bine. îşi slăbi strînsoarea mîinilor.
Hai să mergem să stăm jos acolo, sugeră el, arătînd cu capul
spre băncuţa rustică, făcută din crengi împletite, sub un
copac umbros, într-un cotlon îndepărtat al grădinii. Edwin
cără coşul de flori în locul ei şi, după ce se aşezară pe bancă,
spuse: Vrei să ne întîlnim la Acoperişul Lumii duminică, la
un picnic? Este week-end-ul tău liber, nu-i aşa7
- Da, sînt zilele mele libere, zise Emma.
- Atunci, nu-i aşa că vrei să te întîlneşti cu mine?
Emma îl privi cu ochi gravi, cercetîndu-i chipul, atît de
drag ei acum, care-i era prezent în minte aproape tot timpul,
zi şi noapte. Edwin îi zîmbi afectuos.
Pari foarte gînditoare dintr-o dată, Să nu-mi spui că te-
ai răzgîndit în legătură cu întîlnirile noastre. Poate că nu mă
mai iubeşti.
- Sigur că te iubesc, exclamă ea. Edwin ... Emma şovăi şi
înghiţi în gol. Cuvintele pe care ştia că trebuie să le
rostească i s-au proptit în gît.
Edwin o atinse drăgăstos pe umăr.
- Păi atunci, de ce te codeai să te întîlneşti cu mine?
- Edwin, o să am un copil! i-o trînti ea brutal, neştiind
cum să i-o spună mai cu binişorul şi nemaifiind în stare să
ducă de una singură povara aceasta chinuitoare.
în timp ce vorbea, Emma nu-şi dezlipea ochii de pe faţa
lui, iar mîinile şi le ţinea strîns împreunate, pentru a le opri
tremuratul. în clipa aceea grea de tăcere, care se lăsase între
ei ca o perdea de plumb, Emma simţi că i se taie picioarele.

371
îşi dădea seama cumplit de bine de crisparea lui Edwin, de
faptul că imperceptibil se trăgea de lingă ea, de expresia de
neîncredere care îi înlocuise complet zîmbetul de pe faţă, de
groaza care se ivea cu repeziciune, aşternîndu-i-se pe chip şi
transformîndu-1 într-o mască glacială, dovedind cît era de
şocat.
- Vai, Doamne! ţipă el, prăbuşindu-se cu spatele de
bancă. Se uita ţintă la ea, cu trăsăturile feţei încleştate şi
palide. Edwin se simţea de parcă ar fi primit o lovitură
violentă şi paralizantă în stomac. Era complet răvăşit. Se
chinuia zadarnic să-şi potolească senzaţia de trem urat care
îl apucase, aproape fără să izbutească. în cele din urmă,
reuşi să spună:
- Emma, eşti absolut sigură de ce spui?
Emma îşi muşcă buza, aruncîndu-i o privire şi încercînd
sâ-i priceapă atitudinea.
- Da, Edwin, sînt sigură.
- Isuse Hristoase, Dumnezeule! ţipă el, arătîndu-se prost
crescut şi pierzîndu-şi cumpătul de îngrijorare. Privea în gol,
un spasm schimonosindu-i obrazul. îl cuprinse o senzaţie de
sufocare. Simţea că nu mai putea respira. Apoi se întoarse şi
holbă ochii la ea, înspăimîntat: Taică-meu. o să mă omoare,
spuse el cu respiraţia întretăiată, imaginîndu-şi mînia uriaşă
a tatălui său.
Emma îi aruncă o privire rapidă, plină de subînţelesuri.
- Dacă taică-tău n-o face, al meu sigur te omoară, îl
anunţă eâ pe un ton tăios, cu vocea joasă şi răguşită.
- Pentru numele lui Dumnezeu, ce-ai să te faci? întrebă
el.
- Vrei să spui, poate, ce vom face noi, Edwin, nu-i aşa?
Puse întrebarea cu destulă blindeţe,'deşi era conştientă de
groaza care îi strîngea gîtul tot mai tare. Nici măcar pentru o
clipă în ultimele şăptămîni nu anticipase o astfel de reacţie
din partea lui. Ştia doar că vestea îl va tulbura, îl va necăji şi
îngrijora Ia fel de mult ca şi pe ea. Dar nu s-a gîndit că el se
va comporta ca şi cum lucrul acesta ar fi privit-o doar pe ea
singură. Era înspăimîntată.
- Da, deşigur că am vrut să spun noi, răspunse el, fără să
se gîndească, Emma, eşti sigură efectiv? N-ar putea fi oare o
..; o întîrziere?

372
 - Nu. Edwin, sînt absolut sigură.
Edwin tăcea zăpăcit, prin minte trecîndu-i tot felul de
gînduri. Fermecat de frumuseţea ei şi de pasiunea pe care i-o
inspira, nu s-a gîndit niciodată la o asemenea posibilitate. Ce
imbecil să nu ia în consideraţie faptul că era ceva inevitabil,
practic consecinţa cea mai firească a dragostei lor trupeşti.
Emma rupse tăcerea.
- Te rog, Edwin, spune ceva! Ajută-mă! Nici nu ştii cît am
fost de îngrijorată în absenţa ta, dîndu-mi seama că sînt
însărcinată şi neştiind ce să fac. Nu puteam să spun altcuiva.
A fost ceva îngrozitor pentru mine, crede-mă, tot timpul
acesta cît am aşteptat să te întorci la Fairley.
Edwin îşi muncea creierii. în cele din urmă, îşi drese
glasul, cu o oarecare nervozitate. Vocea îi tremura.
- Uite ce e Emma, am auzit că există doctori ... doctori
care se ocupă de astfel de probleme, în primele luni de
sarcină, contra unei sume rotunjoare de bani. Poate că o fi
vreunul dispus să facă aşa ceva. La Leeds sau la Bradford.
Poate că găsim şi noi pe cineva. Pot să-mi vînd ceasul.
Emma era consternată. Cuvintele lui o străpungeau ca
nişte pumnale. Sîngele rece cu care fuseseră pronunţate o
şocă şi o dezgustă într-atît încît simţi o senzaţie de răceală în
toate mădularele.
- Să mă duc la un felcer! strigă ea mînioasă şi tot mai
uimită, făcînd ochii mari. La un şarlatan care să mă
măcelărească cu cuţitul şi să mă omoare poate! Asta-mi
propui, Edwin? Acum avea ochii nespus de reci, de un
verde-închis şi foarte ageri. A proape că nu-i venea să creadă
că Edwin rostise cuvintele acelea îngrozitoare.
- Dar, Emma, nu ştiu ce altceva să-ţi propun! Este o
mare nenorocire. O catastrofă. Nu trebuie să faci copilul.
Edwin continuă să se uite fix la eâ, stupefiat şi dezorien­
tat. Ceea ce s-ar fi cuvenit să facă era să o ia de nevastă. Ar
putea fugi cu ea. în Scoţia, la G retna Green. A citit despre
cupluri care se căsătoriseră acolo. Totul era legal, dacă
locuiai acolo timjj de douăzeci şi una de zile. Deschise gura,
gata să-i vorbească despre asta, dar şi-o încleştă la Ioc. Şi ce-
ar fi urmat? Gîndindu-se la furia ce l-ar fi cuprins pe taică-
său, se simţi paralizat. Nu încăpea nici o îndoială, tatăl lui
l-ar ucide. Ba ar face şi mai rău de atît, l-ar dezmoşteni. L-ar

373
tăia de la tot. Şi atunci, Edwin se gîndi Ia Cambridge, la viitorul
lui de avocat. Nu putea să-şi ia pe cap o nevastă acum, la vîrsta
asta, în momentul cel mai crucial al vieţii. îşi întoarse privirea
spre ea. Era într-adevăr o fată frumoasă. în această
dimineaţă, avea părul pieptănat în sus, împletit în cozi
prinse ca o coroniţă în vîrful capului. Faţa ei ovală, mai
palidă decît de obicei, era parcă din porţelan lucios,
încîntătoare şi rafinată. V-ul care îi ieşea în evidenţă pe
fruntea înaltă, şi ochii aceia mari, de sm arald îi sporeau
frumuseţea nespus de mult. Era senzaţională, nu încăpea
nici o discuţie. Cu haine potrivite ... cu lecţii de dicţie ... cu
o provenienţă născocită. Asemenea lucruri erau posibile,
iar o instruire adecvată ar putea face minuni. Poate că exis­
ta o modalitate de a rezolva acest lucru. Nu, nu era nici o
posibilitate. A şa ceva n-ar merge sub nici o fo rm ă , îi rep e ta
glasul conştiinţei. Ar fi distrus. Putea aprecia foarte bine
reacţia tatălui său. Ar înnebuni aproape de furie. Emma era
o fată din sat. Edwin îşi opri ochii asupra ei, studiind-o cu o
obiectivitate calculată, şi, pentru o fracţiune de secundă, i
se păru mai puţin frumoasă. La urma urmei, era o servitoare.
Diferenţa de clasă socială între ei era prea uriaşă pentru a
putea fi trecută cu vederea.
Şi astfel, înghiţi în sec şi rămase tăcut, înăbuşindu-şi
cuvintele pe care a vrut să le rostească la început. Iar aceasta
a fost o greşeală pe care avea s-o regrete toată viaţa, căci
dacă ar fi vorbit, dacă i-ar fi spus că este a lui, dacă l-ar fi
înfruntat pe tatăl lui şi lumea întreagă, viaţa lui Edwin ar fi
fost cu totul alta.
Acum Emma vedea cu extremă claritate renunţarea de
pe chipul lui, dîndu-şi seama cu amărăciune de respingerea
din ochii lui. îşi îndreptă spatele şi îşi ridică brusc capul,
arătîndu-şi gîtul subţire. I-a trebuit toată stăpînirea de sine
de care era ea capabilă pentru a.putea vorbi normal, fiindcă
tremura, iar mînia, insulta şi dezgustul le simţea ca pe nişte
vietăţi în inimă.
- Nu mă duc la nici unul din doctorii ăia, iar tăcerea ta
îmi spune că nu eşti dispus să te însori cu mine, Edwin. Rîse
uşor dar cinic. Nu s-ar cădea, nu-i aşa, conaşule Edwin?
Bogătaşii şi muncitorii să meargă atît de departe încît să se
căsătorească, sublinie ea, cu felul ei pătrunzător de a

374
înţelege lucrurile, pe un ton glacial şi muşcător.
Edwin se înfioră.-Avu senzaţia stranie că Emma i-a citit
gîndurile şi se roşi puternic.
- Emma, nu-i vorba de asta. Nu înseamnă că nu te iubesc.
Dar sîntem prea tineri să ne căsătorim, se eschivă el.
Urmează să mă duc la Cambridge, Tatăl meu...
- Da, da, ştiu, i-o reteză ea, te-ar omorî. în timp ce vor­
bea, ochii ei strălucitori se îngustară, privindu-i foarte in­
tens chipul.
Edwin se dădu înapoi de spaimă şi în clipa aceea înţelese
că nu va uita niciodată privirea ei fixă şi pătrunzătoare,
condamnîndu-1 atît de vehement şi cu atîta ură. Nu şi-o va
putea scoate nicioadă din minte.
- Emma, îmi...îmi...îmi pare rău, se bîlbîi el, făcîndu-se
stacojiu la faţă, dar ...
îl întrerupse, cu o duritate usturătoare
- Va trebui să plec de la Fairley. Nu pot rămîne aici. Nu
ştiu de ce e în stare taică-meu. Mai mult ca sigur că nu ar
suporta ruşinea şi este şi cumplit de violent la supărare.
- Cînd pleci? întrebă el, cu stîngăcie, fără să se uite în
ochii ei.
O expresie de dispreţ total i se aşternu Emmei pe faţă.
Abia aştepta s-o vadă plecată. Era mai mult decît clar.
Dezamăgirea ei era totală.
- De îndată ce am să pot, se răsti ea.
Edwin îşi lăsă capul între mîini, gîndindu-se la ceea ce
tocmai îi spusese Emma. Poate că asta era soluţia ideală. Ca
ea să fugă. Se simţi puţin mai uşurat şi privi în sus.
- Ai bani? întrebă el.
- Emmei îi venea rău de scîrbă. Era şocată şi uluită de
trădarea lui Edwin, de purtarea lui moale şi demnă de
dispreţ. Avu impresia că o să se răstoarne şi că o să cadă jos
de pe bancă. Senzaţiile de durere şi de suferinţă se răsuceau
parcă împreună formînd o bandă de fier care o zdrobea
aproape insuportabil. Insulta, mînia, umilinţa, dezamăgirea
şi o spaimă fulgerătoare se contopeau într-o uriaşă durere
sfîşietoare care i se revărsa în tot corpul, Parfumul tran­
dafirilor se risipea în aer în valuri sufocante, copleşitor de
dulceag şi de greţos şi Emma simţi că-i vine rău. O îneca
mireasma lor. Vroia să fugă departe de această grădină,

375
departe de el. Spuse cu o voce slabă şi stinsă:
- Da, am nişte bani puşi deoparte.
- Ei bine, eu n-am decît cinci lire pe numele meu. Dar
bineînţeles că ţi le dau. O să-ţi prindă bine, Emma.
In Emma se deşteptă o mîndrie cruntă, care îi poruncea
să nu accepte,,să-i refuze oferta, dar dintr-un motiv neştiut,
pe care în acea clipă nu-ljnţelegea, se răzgîndi.
- Mulţumesc, Edwin. îl privi lung şrpătrunzător. Dar mai
poţi face ceva pentru mine.
- Da, Emma. Orice. Ştii că voi face orice să te ajut.
Orice, se gîndi ea mirată. Nu, n-ar face orice, ci doar
ceea ce-i convine lui, doar ceea ce l-ar putea scuti de orice
responsabilitate.
- O să am nevoie de un geamantan, îi răspunse ca cu
răceală, incapabilă să-şi ascundă amărăciunea.
- O să pun un geamantan în camera ta după-amiază, cu
cele cinci lire în el.
- îţi mulţumesc, Edwin. Eşti foarte amabil.
Lui Edwin nu-i scăpară acreala şi tonul cultivat pe care îl
adoptase pe neaşteptate. Tresări.
- Emma, te rog, te rog din suflet, încearcă să înţelegi.
- Vai, Edwin, dar te înţeleg. Nici nu ştii cit te înţeleg.
El se ridică, mutîndu-se nervos de pe un picior pe altul,
agitat şi vădit nerăbdător să plece, să termine o dată cu toată
povestea asta. Emma îl privi stînd acolo, atît de înalt şi de
chipeş, în aparenţă prototipul gentlemanului. Dar cum era el
în realitate? se întrebă ea. O fiinţă fără tărie de caracter. Un
băiat înspăimîntat, care n-avea decît trăsăturile fizice de
bărbat. Atîta tot. Edwin nu era nimic. Valora mai puţin decît
m urdăria de sub tălpile ei.
Emma se ridică şi ea în picioare, luînd coşul cu flori pe
braţ. Aroma puternică a trandafirilor îi năpădi nările,
ameţind-o şi făcîndu-i greaţă din nou. Emma se uita ţintă la
el cum stătea lîngă bancă.
- N-am să pot să-ţi înapoiez geamantanul fiindcă n-am să
te mai văd niciodată, Edwin Fariley. Niciodată în viaţă.
Se îndepărtă încet, dreaptă, mîndră şi foarte demnă, o
demnitate care-i masca disperarea cumplită din suflet.
Tacerea din grădină se materializase parcă, putea întinde
mîna s-o atingă. Totul părea ireal, rarefiat şi tot mai vag,

376
apoi căpătă o strălucire sfredelitoare, împungîndu-i ochii
care o dureau în orbite. Aerul se întunecă în jurul ei, iar
ochii i se împăienjeniră. Ceaţa lipicioasă care învăluia
dealurile parcă se lăsase în jurul ei. O răceală paralizantă îi
picură în vene, iar măruntaiele i se sfrijeau de tot. Ceva se
măcina. Inima îi palpită rapid, iar apoi se potoli. Şi se
pietrifică. Punea un picior în faţa celuilalt, mişcîndu-le
automat. îşi simţea picioarele ca două greutăţi de plumb. Se
întreba dacă s-a aşteptat într-adevăr ca Edwin s-o ia de
soţie. Nu ştia exact. Dar ştia că nu s-a aşteptat ca el să arate
atîta dezinteres faţă de starea ei dificilă, faţă de binele ei, şi
nici să dea dovadă, atît de abject, de o frică umilă şi vrednică
de tot dispreţul. Nu i-a păsat nici măcar de copilul pe care îl
aştepta. Copilul lui. Ce specimen uman jalnic era! Emma
zîmbi ironic. Cînd te gîndeşti că n-avea decît cinci lire. Pînă
şi ea avea mai mult. Mai precis cincisprezece lire. Plus
voinţa ei de fier. Şi dîrzenia ei.
Edwin o privea. îndepărtîndu-se, sobru, dar tot mai tul­
burat, şi apoi, într-un impuls, se duse după ea.
- Emma, strigă el. Nu-1 băgă în seamă. Emma, te rog
aşteaptă! strigă el iar. Emma se opri şi Edwin îşi ţinu
respiraţia, sperînd că ea o să se întoarcă. Dar îşi dădu seama
că se oprise fiindcă îşi prinsese rochia într^un tufiş. O
desprinse şi urcă treptele de la terasă, fără să se uite măcar o
singură dată înapoi.
Edwin stătea ţea p ă n în picioare pe aleea cu pietriş,
strîngînd biciul în mînă atît de tare, încît încheieturile
degetelor îi ieşeau puternic în relief, ascuţite, în lumina
stră lu c ito a re a soarelui. îl năpădi panica atunci cînd
Emma dispăru în casă.-I s-au muiat picioarele, mintea i s-a
învălmăşit, iar apoi îl cuprinse cea mai stranie senzaţie,
localizată în stomac. Se sim ţea de parcă ceva vital se sc u r­
gea din el şi îl năpădi un gol straniu şi dureros, anihilîndu-i
oricare alt sentim ent. Stînd acolo în picioare, în grădina
veche de trandafiri, Edwin Fairley, la cei şa p tesprezece
ani ai lui, nu ştia că acest gol ato tc u p rin z ăto r şi
dezgustător, acest vid din inima şi din sufletul lui erau o
senzaţie ce nu-1 va mai părăsi toată viaţa. O va lua cu el şi
în mormînt.
Emma duse trandafirii în camera cu plante de lîngă seră

377
şi puse coşul pe jos, lîngă masă. Fixă bine zăvorul la uşă şi se
repezi la chiuvetă. Se căzni să vomite pînă simţi că se
sfîrşeşte, cu ochii umezi, cu măruntaiele întoarse pe dos de
greaţă. După cîteva secunde, greaţa se mai potoli şi Emma
se şterse pe faţă cu mîinile, sprijinindu-se de chiuveta veche
din zinc şi respirînd adînc. Apoi se întoarse automat spre
trandafiri şi începu să le taie din frunze, aranjînd cu grijă
florile în vazele de cristal, concentrîndu-şi toată atenţia
asupra lor. Acum nu putea suporta parfumul trandafirilor.
De fapt, le va detesta aroma pătrunzătoare pentru totdeauna
de-acum încolo, dar trebuia să lucreze şi acest efort plin de
zel din partea ei o ajuta să-şi potolească mintea tulburată şi
tremuratul mădularelor.
In timp ce muncea, îi trecu prin minte că Edwin nici
măcar n-o întrebase unde se ducea. Doar cînd pleca. Unde o
să se ducă? Nu era sigură. Dar va pleca mîine. Tatăl ei şi
Frank lucrau la fabrică sîmbetele dimineaţa,*ca şi alţi mun­
citori care vroiau să facă ore suplimentare. Imediat ce ei vor
fi plecat, va dispărea şi ea. îi va lăsa un bilet tatălui ei, aşa
cum a făcut şi Winston. Nu ştia ce anume va spune în bilet. Se
va gîndi la asta mai tîrziu.
Emma se ocăra singură, pe şoptite, în timp ce lucra. Ce
proastă a fost. Nu simţea nici o remuşcare şi nici măcar
regrete pentru întîlnirile lor din peşteră. Ceea ce s-a
întîmplat nu mai putea fi schimbat şi a avea regrete era o
pierdere din timpul ei preţios. Era o proastă dintr-un alt
motiv: i-a permis lui Edwin să-i distragă atenţia de la scopul
ei, să-i stînjenească Planul ei cu P mare, în acelaşi fel în care
îngăduise ca pioartea mamei ei, fuga lui Winston şi nevoia
disperată a tatălui ei de a o avea lîngă el să o clintească din
hotărîrea de a pleca de la Fairley.
Ecoul stins şi cavernos al unui glas îi reveni în minte din
trecut. Erau cuvinte pe care le auzise cu un an în urmă, în
noaptea aceea a dineului, noaptea dinaintea morţii mamei
ei, cuvinte de mult uitate dar pe care şi le amintea acum. Era
vocea Adelei Fairley, spunîndu-i: „Emma trebuie să pleci din
locul acesta. Din casa asta. înainte să fie prea tîrziu“. Doam ­
na Fairley nu era atît de nebună pe cît credea toată lumea, îşi
spuse Emma. Ea îşi dăduse seama. într-un fel, A dele
înţelesese soarta tragică, haosul şi primejdia care stăteau la

378
pîndă înăuntrul acestor pereţi.
Emma se opri din treabă şi rămase nemişcată, pierdută
în gînduri. Se prinse cu mîinile de masă, cuprinsă de un
tremur neaşteptat şi închise ochii, concentrîndu-se asupra
gîndurilor. După cîteva clipe, redeschise ochii, fixîndu-şi
privirea pe trandafiri, dar fără să-i vadă. Emma nu-şi dădea
seama că o lumină total noua şi periculoasă i-a pătruns în
ochii minunaţi de smarald. Era o luciditate cumplită, în care
intrau o înţelegere amară a lucrurilor şi cea mai susţinută
cumpănire. In acea clipă îşi făcu un jurămînt prin care se an­
gaja total, cu fiecare fibră a fiinţei ei, cu fiecare dram de
putere. Aşa ceva nu se va mai întîmpla vreodată. Nu va mai
îngădui nimănui şi nici unui lucru să o abată de' la drumul ei,
să-i stea în cale, să-i zădărnicească planurile, să-i înmoaie
dîrzenia. Incepînd din acea zi, nu va mai avea decît un singur
scop, excluzînd orice altceva. Scopul: banii. Grămezi de
bani. Fiindcă banii însemnau putere. Va deveni atît de
bogată şi de puternică, încît va fi invulnerabilă pentru restul
lumii. Şi după aceea? Răzbunarea. Zîmbi, iar surîsul ei era
deopotrivă neînduplecat şi vindicativ.
Emma ridică zăvorul de la uşă şi luă una dintre vaze,
ducînd-o în sufragerie.Trebuia să-şi facă treaba astăzi, fără
să trădeze nici cea mai mică emoţie sau spaimă şi trebuia să-l
evite pe Edwin cu orice preţ. Nu se mai putea uita la chipul
acela, căci dispreţul ei se transformase într-o ură amară; o
ură atît de mistuitoare, atît de virulentă încît îi ocupa total
mintea, înlăturînd orice altceva. Nu se gîndea nici măcar Ia
copilul pe care îl purta în pîntece sau la celelalte probleme
copleşitoare cu care avea de-a face. Ura aceasta de
neîmpăcat faţă de Edwin Fairley, care s-a născut în ea în ziua
aceea, nu slujea decît la accentuarea urii pe care o nutrise
dintotdeauna la adresa Iui Adam Fairley, ca o forţă
îngrozitor de vie înăuntrul ei, stăruindu-i în inimă aproape
pînă la capătul vieţii. în esenţă, sentimentul acesta deveni un
factor de motivaţie, contopindu-se cu ambiţia ei înnăscută,
cu puterea, energia şi perspicacitatea care o împingeau spre
culmi pe care nici ea măcar, în acea clipă, nu visa că sînt
posibile.

379
 26
ÎN DIMINEAŢA următoare, Edwin Fairley traversa curtea
fabricii cu o expresie de deznădejde pe faţă. Din cînd în
cînd, îşi ridica privirea spre satul de pe deal, întrebîndu-se
cu jale ce făcea Emma.
Ştia că va pleca de la Fairley la acest sfîrşit de săptămînă,
dacă n-o făcuse deja: Era absolut sigur de asta. Aseară,
foarte tîrziu, neputînd dormi, copleşit de grijă şi de tresăriri
de vinovăţie, s-a tîrît sus pînă în camera ei de la mansardă.
Geamantanul pe care îl pusese acolo în după-amiaza aceea
dispăruse, împreună cu hainele ei din dulap şi alte lucruri
mărunte şi jalnice pe care le ţinea la conac, ca de pildă
văsuţul cu iarbă-neagră uscată de pe pervazul ferestrei şi
nişte bijuterii, inclusiv lucrul la care ţinea ea cel mai mult, o
broşa micuţă şi oribilă din sticlă verde.
Edwin oftă. Se simţea distrus. S-a purtat ca un bădăran
incalificabil. Măcar să-i fi spus mai puţin direct, să fi
aşteptat să i se limpezească mintea după şocul cumplit pe
care i l-a dat vestea ei catastrofală. Poate că atunci ar fi fost
capabil să judece mai raţional şi i-ar fi fost Emmei de mai
mare ajutor. Cum? îl cicăli o voce în străfundul lui. Dacă era
cinstit faţă de el însuşi, trebuia să recunoască faptul că nu s-
ar fi căsătorit cu ea. Era exclus. D ar ... Oh, Doamne, ai să
înnebuneşti dacă ai să continui aşa, îşi spuse el furios nefiind
în stare să facă faţă gîndurilor clocotitoare care i se învîrteău
prin cap.
Emma a plecat. Asta era situaţia. în condiţiile date,
poate că a fost un lucru înţelept să plece imediat. D acă ar
mai fi rămas, ar fi putut să-l tîrască în toată afacerea asta,
chiar fără să vrea, şi ar fi ieşit un scandal cu nişte urmări pe
care nici nu îndrăznea să şi le imagineze. Nu-i frumos şi nu-i
demn de tine, Edwin Fairley, să gîndeşti aşa, se mustră el,
simţind o ruşine vicleană şi avînd o străfulgerare de intuiţie
la adresa lui,şi a Emmei. Emma n-ar fi pretins niciodată că el
este tatăl copilului ei. O cunoştea suficient de bine pentru a-
şi da seama că într-un fel l-ar fi protejat. Dezgustat, se
întrebă cum se va descurca de una singură, ce va face, unde
s-a dus sau unde se va duce. Ieri, panicat şi complet năucit,
nici nu s-a sinchisit măcar să afle unde vroia ea să plece, iar
380
lucrul acesta îl obseda acum.
Se opri cînd ajunse la caii priponiţi lîngă porţile fabricii.
II mîngîie pe Russet Dawn, încercînd să-şi potolească sen­
timentele chinuitoare care îl stăpîneau atît de puternic. O
plimbare pe dealuri i-ar prinde bine. Privi în sus. Ce-i drept,
nu era o zi prea frumoasă. Vremea era foarte mohorîtă.
Cerul era acoperit de nori grei şi bătea un vînt puternic. Pe
de altă parte, o vizită la Kirkend i-ar absorbi categoric
gîndurile şi ar putea foarte bine să nu-1 mai facă să se con­
centreze asupra Emmei, alinîndu-i neliniştea.
Edwin stătea cu privirea pierdută în gol şi astfel, la
început, nu observă dîrele subţiri de fum care ieşeau
încolăcindu-se pe sub uşile depozitului de alături. D oar cîild
Russet Dawn necheză dintr-o dată şi se ridică în două
picioare, Edwin se uită repede în jurul lui şi descoperi fumul
care se vedea tot mai dens. Edwin îşi ţinu răsuflarea, potoli
caii şi alergă speriat spre depozit.
în timp ce Edwin traversa curtea în goană, Jack H arţe
venea de după colţ dinspre atelierul de ţesătorie, cărînd un
morman de saci goi. Fereastra laterală a depozitului era
direct în raza lui vizuală şi, zărind văpaia roşie dinăuntru,
căscă ochii mari. îl văzu de asemenea pe Edwin Fairley
trăgînd de zăvorul de la uşile masive. Jack începu să alerge,
înspăimîntat la faţă, strigînd la Edwin să plece de lîngă uşi.
- Nu le deschide, băiete, urlă el, nici c-ai putea face ceva
mai rău. Pleacă de-acolo, băiatule! Edwin se uită spre el, dar
nu-i luă în seamă cuvintele, continuînd să umble la uşă şi
chinuindu-se s-o deschidă. în cele din urmă izbuti şi intră în
depozit, tocmai cînd Jack ajungea şi el în clădire. Jack azvîrli
sacii pe jos "şi se năpusti înăuntru după Edwin, ţipînd în con­
tinuare pentru a-1 preveni de primejdia iminentă. .
în capătul din fund al depozitului uriaş, cîteva vagonete
de lemn folosite la transportul lînii şi al bobinelor luaseră
cumva foc. Cenuşa fierbinte care zburase de aici intrase în
baloturile de lînă neprelucrată împachetată în saci stivuiţi
unul peste altul. Aceştia ardeau cu o pălălaie de flăcări, iar
alţi saci de lîngă ei luau foc rapid, unul după altul. Depozitul
întreg, la fel ca şi enormele cantităţi de lînă înmagazinate
acolo ardeau în flăcări ca o cutie de iască, scînteile şi zgura
aprinsă zburau în toate părţile, fumul se ridica în v.aluri,

381
bîrnele şi pereţii de lemn trosneau şi se despicau sub limbile
de foc care se ridicau spre tavan şi se răspîndeau în toate
direcţiile. In cîteva minute, incendiul va lua proporţii
înspăimântătoare, fiindcă vîntul care pătrundea prin uşile
deschise răscolea flăcările, transformîndu-le intr-un cuptor
aprins; dogoarea devenind înăbuşitoare, iar fumul înecăcios.
- Ieşi afară de-acolo, conaşule Edwin, urlă Marele J"ack
peste văpaia flăcărilor care mistuiau clădirea de lemn.
- Trebuie să facem ceva imediat! strigă Edwin, cu
respiraţia întretăiată, privind ca vrăjit scena în flăcări.
- Da, ştiu asta, băiete. Dar tu n-ai ce căuta aici! Jack îl
apucă de braţ cu putere şi îl trase de acolo. Haide, ieşi afară
de aici,. în clipa asta. Va trebui să dăm drumul la maşina cu
abur şi la pompe, repede de tot, dacă vrem ca focul să nu se
întindă.
Se întoarseră amîndoi, Jack deschizînd drumul prin
vîrtejurile de fum gros din depozit, tuşind, clipind din ochi şi
lăcrimînd, în timp ce bîjbîiau spre ieşire. Din cauza fumului
dens, care creştea în fiecare clipă, Edwin nu văzu inelul de
fier prins de trapa din podea şi îşi prinse piciorul în el,
căzînd pe burtă. încercă să scape, ţipînd după Jack, care era
în faţa lui. Jack se răsuci repede în loc şi alergă înapoi. îl
cuprinse disperarea cînd văzu că vîrful cizmei de călărie a lui
Edwin era înţepenit în inel. îngenunche, chinuindu-sc să-l
desprindă de acolo.
- Poţi să-ţi scoţi piciorul din cizmă, băiete? strigă Jack.
- Nu în poziţia asta. Cu toate acestea, îşi suci şi-şi răsuci
piciorul, dar degeaba.
- Inelul ăsta e cam slăbit. O să încerc să-l scot din podea,
bolborosi Jack, tuşind răguşit şi suflînd fumul de pe faţă. Cu
toată puterea, trase de inelul de fier şi spre uşurarea lui,
după cîteva smucituri-zdravene, acesta începu să iasă din
trapa de lemn.
în această clipă, platforma lată care mergea de jur
împrejurul depozitului, exact sub nivelul tavanului, începu
să ardă, focul rostogolindu-se de-a lungul ei năvalnic, ca un
torent incandescent de flăcări clocotitoare. Baloturile de
lînă cuprinse de flăcări cădeau, platforma încovoindu-se,
dezmembrîndu-se şi prăbuşindu-se. Jack privi în sus
îngrozit, cu un ţipăt rămas în gît. Baloturile uriaşe cădeau la

382
întîmplare, ca nişte greutăţi zdrobitoare, de pe platforma de
deasupra lor, aidoma unor meteori mistuitori gata să
nimicească, iar Edwin era prins ca într-o capcană sub ei.
Fără nici o şovăire şi fără să se gîndească la propria
persoană, Jack se aruncă protector peste băiat, adăpostin-
du-i trupul cu al său. Unul dintre baloturile în flăcări ateriză
pe spatele lui Jack. Jack închise gura, clănţănind din dinţi şi
înăbuşindu-şi urletul din gîtlej. Se simţea sfîşiat de durere
din pricina greutăţii zdrobitoare a balotului şi din cauza
focului care îi cuprinse imediat hainele, începînd să-l ardă.
Se zbătu violent încercînd să arunce balotul de pe el,
ridicîndu-şi umerii puternici şi dînd din picioare. Cu o
zvîcnitură energică, izbuti să-l azvîrle parţial de pe umeri şi
după o ultimă ridicare disperată, în care îşi consumă toate
puterile, balotul se rostogoli de pe el, într-o parte. Jack sări
în picioare, tuşind din pricina fumului pe care îl inhalase. Nu
dădu atenţie durerii sfîşietoare pe care o sim ţea şi nici
hainelor de pe el cuprinse de flăcări, ci trase din nou p uter­
nic cu mîinile de inel. Cedînd, fiindcă izbutise deja să-l
slăbească din podea, inelul ieşi imediat şi Edwin se trase în
picioare, livid de frică şi de îngrijorare pentru omul care,
fără nici o urmă de egoism şi plin de vitejie îl salvase.
Tuşind şi împroşcînd, ieşiră amîndoi din depozit
împleticindu-se, în timp ce o bucată din mijloc a aco­
perişului se prăbuşea. Jack se clătină şi căzu la pămînt
zvîrcolindu-se, răsucindu-se şi chircindu-se de durere, cu
pieptul umflat, incapabil să respire. Tuşind şi el, dar inhalînd
aer proaspăt, Edwin îşi smulse jacheta de pe el şi începu s-o
izbească de hainele lui Jack care ardeau.
Adanr Fairley venea în fugă prin curte împreună cu Wil-
son, strigîndu-le tot felul de comenzi celor doisprezece mun­
citori de la ţesătorie care veneau imediat în urma lui.
Rămase cu gura căscată, îngrozit, văzînd hainele în flăcări
ale lui Jack H arţe şi eforturile zadarnice ale lui Edwin de a
înăbuşi focul. Scoţîndu-şi haina cu o mişcare a umerilor, îi
strigă lui Wilson:
- Adu găleţi cu apă şi dă-mi sacii ăia de acolo.
Rapid, eficient şi cu o mare prezenţă de spirit, Adam îşi
aruncă haina pe cămaşa aprinsă a lui Jack, apucă apoi
jacheta lui Edwin şi o înfăşură în jurul picioarelor lui Jack.

383
Mai puse şi sacii pe care Wilson îi aruncase şi îl rostogoli pe
Jack pe jos în ei, insensibil la flăcările care îl ardeau pe
mîini. Wilson apăru gîfîind cu două găleţi cu apă, urmat de
alţi muncitori care duceau şi ei căldări. Adam şi Wilson
aruncară cu apă peste Jack pentru a potoli dogoreală şi a
înăbuşi flăcările pînă izbutiră să le.stingă complet, lăsînd în
urmă resturi carbonizate de haine şi saci, lipite de Jack care
zăcea inert şi aparent fără viaţă,
Adam îngenunche lîngă Jack, căutîndu-i pulsul. Era slab,
dar totuşi se simţea. Jack îşi ridică privirea spre Adam, cu o
expresie sticloasă în ochii injectaţi. Clipi. Gemu slab înainte
de a leşina din cauza şocului şi a durerilor pricinuite de ar­
surile întinse.
Adam se ridică în picioare, clătinînd din cap îngrijorat.
- Duceţi-1 uşurel în biroul meu! zbieră Adam la doi
dintre muncitori. Se uită repede la Edwin care stătea lîngă
el.
- Ai păţit ceva?
- Nu, tată. Mi-am pîrlit puţin hainele, răspunse Edwin,
zgîlţîindu-se de tuse şi sînt plin de fumul,ăsta scîrbos. Dar
asta-i tot.
- Atunci poţi să călăreşti pînă la Clive Malcom. Spune-i
că Jack H arţe are arsuri grave. Şi spune-i să vină imediat
aici!
Edwin prinsese parcă rădăcini. Se uita amuţit la tatăl lui,
pricepînd totul dintr-o dată.
- Ei drăcia dracului, Edwin! Ce stai acolo ca un idiot!?
urlă Adam supărat. Dă-i drumul, băiatule. Viaţa omului e în
primejdie. Are nevoie imediat de un doctor.
- Da, tată. Se uită din nou fix la Adam, iar apoi îşi
întoarse privirea spre corpul lui Jack care era transportat
spre birouri. Mi-a salvat viaţa, spuse el încetişor. Balotul ar
fi căzut pe mine, dacă el nu s-ar fi aruncat peste mine.
- Bine, Edwin, bine. înţeleg! se răsti Adam, nerăbdător,
înţeleg ce vrei să spui. Dar o să discutăm despre asta mai
tîrziu. Acum, pentru numele lui Dumnezeu, fă ce ţi-am spus.
Du-te la Clive şi zboară ca vîntul. Timpul este nepreţuit
acum. Spune-i lui Clive că este extrem de urgent.
- Da, tată. Edwin se aruncă în şaua calului şi ieşi în galop
din curtea fabricii, cu un singur gînd extrem de clar în minte:

384
tatăl Emmci i-a salvat viata.
Aclam îşi îndreptă acum atenţia spre depozitul în flăcări.
Din fericire, a fost prevăzător şi cu cîliva ani în urină a
cumpărat o pompă mică de incendiu, cu aburi, pentru astfel
de îm prejurări critice. Zece. oameni o trăseseră deja afară
din şopronul unde era depozitată. Aprinseseră cărbunii cu
care funcţiona şi cuplaseră două furtunuri la gurile de apă.
Alţi lucrători de la fabrică, de la clădirile din spate, veneau
în curte, inclusiv cărăuşii şi bobinatorii. Printre ei era şi
Frank H arţe, care nu a fost martor la accidentul tatălui său
cu focul. Organizaţi de Wilson, grupul acesta a format un
lanţ între curtea fabricii şi rîul Aire, trecînd găleţile pline
ochi cu apă tovarăşilor lor, dîndu-le înapoi pe cele goale de-a
lungul şirului de oameni pentru a fi umplute şi reum plute
neîncetat, pînă ce au început să-i doară braţele. Dînd ordine
şi stăpînind pe deplin situaţia, Adam lucra alături de m un­
citori, recunoscător faţă de aceşti bărbaţi din Yorkshire
vînjoşi şi îndrăzneţi, care îşi vedeau de treabă cu sînge rece
şi cu un curaj extraordinar în această îm prejurare critică,
neaşteptată şi primejdioasă.
Brusc, vîntul îşi schimbă direcţia. Adam oftă uşurat, dar
apoi gemu, îngrozindu-se de ceea ce vedea: o parte a
acoperişului în flăcări s-a răsturnat pe nişte arbuşti de lîngă
o pădurice care se întindea exact pînă la uliţa principală a
salului. Acum, cînd vîntul' şi-a schimbai direcţia, păduricea
era în pericol.
- Wilson, trimite-mi cîţiva din ceilalţi oameni, urlă
Adam. Trebuie să se ocupe imediat de păduricea aceea!
Dacă nu avem grijă, copacii or să ia foc şi ci. Vîntul împrăştie
focul.
- Şi fabrica ... începu Wilson.
- Lua-o-ar dracu, omule! Fă cc-ţi spun. Fabrica o mai pot
cu reconstrui. Dar în casele alea sînt femei şi copii. Dacă iau
foc copacii, flăcările se vor întinde în sal cît ai clipi din ochi.
Wilson trimise cinci bărbaţi să se consulte cu Adam, care
îi lua repede deoparte. Vorbea cu repeziciune, dar concis.
- în h ăţa ţi cîteva topoare din şopron şi duceţi-vă la
pădurice. Tăiaţi copacii şi tufele din faţa arbuştilor aceia
care ard la marginea păduricii. Tăiaţi-i bine pînă la sol şi
curăţaţi o fîşie îngustă în faţa focului, aşa îneît orice seînteie

385
purtată dc vînt, care ar nimeri acolo, să cadă pe fîşia asta şi
să poată fi repede stinsă. Aduccli apoi găleţi cu apă şi
apucaţi-vă să stropiţi toţi copacii. Cu orice preţ, trebuie să
împiedicăm focul să se întindă în pădurice.
Cei cinci bărbaţi încuviinţară din cap în semn că au
priceput şi se împrăştiară tăcuţi să aducă topoarele şi
găleţile cu apă. Se apucară imediat să lucreze la pădurice.
Intre timp, Adam se întoarse grăbii la Wilson, care
supraveghea stropirea cu apă a depozitului. Sub forţa apei
din furtunuri şi găleţi, focul începu să se domolească şi
datorită schimbării de direcţie a vîntului, situaţia era acum
relativ sub control.
Adam îşi scoase batista şi se şterse pe faţa transpirată şi
m urdară de fum. Apoi se răsuci în loc, auzind zgomot de roţi
în curte. Cu trusa în mînă, Clive Malcom sări din cabrioletă,
aproape înainte ca aceasta să se oprească. îi aruncă hăţurile
soţiei lui, Violet, care îl însoţea. Edwin intra în galop mic în
curte, exact în spatele trăsuricii.
Adam arătă macabru spre birouri.
- H arţe e rău de tot, Clive. Fă tot ce poţi.
- Alţi răniţi strigă Clive, traversînd curtea în goană.
- Cîţiva oameni au arsuri mici şi unul a fost lovit de o
bucată căzută din acoperiş. Dar nimic grav, după cîte mi-am
putut da seama. Du-te întîi la H arţe. Edwin, mergi şi tu cu
doctorul şi doamna Malcom. Vbzi dacă îi poţi ajuta în vreun
fel.
Adam tuşi. Avea plămînii îmbîcsiţi dc fum şi din cauza
asta îi era greaţă. Privi neliniştit spre pădurice. Oamenii
făcuseră deja progrese împiedicînd focul să se întindă şi,
deşi arbuştii încă mai ardeau, copacii care ajungeau pînă la
sat erau intacţi. Jarul care zbura prin aer cădea pe fîşia
îngustă care fusese curăţată, exact cum prevăzuse Adam că
se va întîmpla. Rapid, jăraticul era udat şi stins cu apa din
găleţile aduse continuu, din mînă în mînă.
în timp ce se uita în jurul lui, cercctînd distrugerile
suferite dc depozit, Adam deveni conştient, încetul cu
încetul, că vîritul încetase pe neaşteptate. îşi ridică privirea
spre cer. La naiba, de ce dracu nu plouă m urm ură el. Se uită
totuşi din nou la cerul acoperit de nori, rugîndu-se în gînd.
Wilson veni grăbit lîngă el.

386
 - Domnule, cred că sînleni aproape slăpîni pe situaţie.
Am impresia că fabrica nu mai c acum în pericol. în timp cc
vorbea, Wilson se uita ţintă la Adam şi un zîmbet îi lumină
faţa încordată: Dumnezeule, cred că o să plouă, domnule.
Ştiţi, tocmai m-a picurat.
Şi Wilson avea dreptate. într-adevăr ploua. Pentru prima
oară în viaţă, Adam se bucură de potopul care începu să
curgă din cer, căci perdeaua deasă de apă cădea clipocind,
udîndu-i pe toţi pînă la piele şi stingînd focul care mocnea la
depozit şi în tufişurile din pădurice. Muncitorii se opriră şi
se întoarseră toţi spre Adam, ridieîndu-şi glasurile la unison
într-un strigăt victorios.
- Tot timpul bodogănim şi mormăim împotriva vremii
ăsteia nenorocite de pe, dealuri, stăpîne, dar ploaia asta
blestemată e o pomană cerească, strigă Eddic, unul dintre
şefii de echipă. , '
Adam zîmbi, arătîndu-şi dinţii.
- Parcă mi-ai luat vorba din gură, Eddic.
Eddie se apropie de Adam care stătea în picioare
împreună cu Wilson.
- Aveţi ceva împotrivă dacă mă duc puţin să-mi văd
tovarăşul, pe Jack Harţe, domnule? Poate că-1 pot ajuta
cumva pe doctor.
- Da, Eddie, chiar te rog. Vin şi eu acum. Adam îşi
sprijini uşor mîna pe umărul lui Wilson. Cred că te poţi d e s­
curca acum şi singur aici. D upă cum arată cerul, asta nu-i o
aversă uşoară de vară.
- Aşa-i, domnule. Am să dau oamenilor cîrlige de fixare
şi scări. Putem să ne-apucăm să limpezim puţin harababura
asta. Wilson îşi aruncă privirea spre ruinele înnegrite şi ca r­
bonizate ale depozitului, care încă mai mocneau şi scoteau
aburi sub ploaia care turna cu găleata.. Ce noroc am avut,
stăpîne. Zău că da!
Adam încuviinţă din cap.
- O să discutăm despre asta, mai lîrziu, Wilson. Micşoră
ochii. Nu pot să-mi dau seama cum a pornit blestem ăţia asta
acolo. Wilson se uită la Adam cu aceeaşi privire rece ca
oţelul, dar nu spuse nimic.
înainte de a intra în birouri, Adam chemă toţi oamenii în
faţa dărîmăturilor.

387
 - Băieţi, vreau să vă mulţumesc pentru felul în care v-aţi
văzut de treabă, eficient şi cu sînge rece. Dar şi cu mult
curaj. La plata de săptămîna viitoare o să primiţi cu toţii o
primă, ca dovadă a recunoştinţei mele deosebit de sincere.
Aţi salvat filatura şi, iu ţolul neprevăzut, şi satul deopotrivă.
N-am să uit lucrul acesta.
Unii oameni zîmbeau cu gura pînă la urechi, alţii salutau
scurt, dueîndu-şi mîna la frunte, iar alţii încuviinţau din cap.
Toţi îi mulţumeau în şoaptă. Unul dintre oameni făcu un pas
în faţă, spunînd:
- Nici n-am fi putut face altfel, stăpîne, nu-i aşa? Ca să
zic aşa, păi e şi fabrica noastră. Şi-apoi,. v-aţi descurcat
binişor, stăpîne, dacă-mi daţi voie să vă spun. Cred că toţi
băieţii sînl de acord cu mine, domnule, cînd zic că aţi fost un
comandant straşnic.
Un zîmbet slab licări în ochii lui Adam.
- îţi mulţumesc, Alfic. înclină capul cordial şi plecă.
Adam îl găsi pe Clive Malcom în birou, îngrijindu-1 pe Jack
Harţe. Eddie stătea în picioare lîngă fereastră şi vorbea
încet cu Edwin.
- Cum se simte? întrebă Adam, din pragul uşii. Clive se
uită în jur şi se încruntă.
- Prost. Dar cred că o să se facă bine, Adam. Suferă'din
pricina şocului, bineînţeles şi- a arsurilor grave de pe spate,
umeri şi coapse. Sînt arsuri de gradul trei. încerc să: i calmez
durerile cît pol mai mult, dar apoi trebuie să-l duc la spitalul
din vale, cît de repede posibil. O să-mi trebuiască trăsura ta
mare* Adam, să-l pol duce întins. Cred că Edwin s-ar putea
duce călare pînă la conac ca să-l trimită înapoi imediat pe
Tom Hardy cu trăsura. H arţe este într-o stare foarte gravă.
N-am instrumentele şi medicamentele necesare ca să-l tratez
eficient. Trebuie să-I duc la spital.
- îl trimit pc Edwin imediat. Adam înclină capul în
direcţia fiului lui. Dăi drumul, băiete, şi grăbeşlc-le. Se parc
că nu e vreme de pierdut.
- Da, lată, spuse Edwin şi plecă.
- U nde sînt ceilalţi oameni, Clive? Şi cum se simt?
- Violet îi pansează în biroul lui Wilson. N-au răni prea
grave. Doar arsuri de gradul unu. Or să se facă toţi bine într-o
zi, două.

388
 - Jack I-Iarle o să trăiască? întrebă Adam, aşezîndu-se
sfîrşit Ia biroul lui, o expresie gravă înlunecîndu-i faţa.
- Da, aşa sper. Dar ca să fiu sincer, Adam, e greu de
spus. Nu ştiu încă dacă n-are leziuni interne. Edwin mi-a
spus că unul dintre baloturile mari a căzut pe H arţe. A
înghiţit şi mult fum şi dogoarea asta îi arde plămînii. S-ar
putea ca unul dintre plămîni să nU mai funcţioneze deja.
- Vai, Doamne! exclamă /ylam , treeîndu-şi mina peste
ochi. Nu pari prea optimist. /
- E un bărbat puternic,/A dam . Sper să-l înzdrăvenim.
Clive îi zîmbi lui Adam plin de simpatie. încearcă să nu-ţi
mai faci griji, bătrîne. La urma urmei, nu-i vina ta. Eşti
norocos că ai aşa de putini răniţi.
Adam oftă.
- Ştiu. D ar s-ar fi putut la fel de bine ca Edwin să zacă în
starea asta, Clive. Ştii, Jack i-a salvat viaţa. Cu preţul vieţii
lui. Gestul lui Jack H arţe a fost de un curaj nemărginit, şi n-
am să uit asta niciodată. S-a purtat fără pic de frică sau
egoism. Ochii lui/Adam, cenuşii-albaştri, se făcură mici, iar
el clătină din cap. Nu sînt mulţi oameni ca Jack. H arţe pe
lumea asta.
Clive îşi îndreptă spatele, fixîndu-şi privirea atentă şi
intensă asupra lui Adam.
Ştiu. întotdeauna a fost pn pic altfel dccît ceilalţi, nu-i
aşa? Dar 9 să ne zbatem pentru el, Adam. îţi promit eu.
- Tol/onorariul e în sarcina mea, Clive, pentru H arţe şi
pentru ceilalţi oameni. Şi spune-le la spital să-i dea cele mai
bune îngrijiri. Nu contează cîl costă, dar să nu-1 pună într-un
salon mare. Vreau să aibă o rezervă şi tot ceea ce îi trebuie.
Se auzi o bătaie uşoară la uşă.
- Intră, strigă Adam. Uşa se deschise iar în prag stătea
neliniştit unul dintre bobinatori, plin de negreală şi
murdărie. Adam îl privi surprins.
- Da, fiule, ce s-a întîmplal?
Băiatul şovăia.
- E vorba de tăticu , spuse el, uitîndu-se spre Jack,
tremurîndu-i buzele... A...a... începu el cu sfială, cui ochii
înlăcrimţi.
Adam sări în picioare, traversînd încăperea. îl aduse pe
băiat în cameră, cu blîndeţe, luîndu -1 cu braţul de după umeri.

389
 - E Frank, băiatul lui Jack, domnule, spuse Eddie
neînlrebat de unde stătea la fereastră. ,,
- Vino încoace, Frank, spuse Adam încetişor,
înconjurîndu-i în continuare umerii cu braţul. Lui Frank i se
rostogoleau lacrimile pe fată, uilîndu-se cu ochii mari la
taică-său.
- A murit?izbuCni el în sfîrşit să spună, cu vocea
strangulată.
- Nici vorbă, Frank, îl linişti Adam cu nespusă blîndele.
E grav rănit, doar cum crezi că te-aş putea minţi. Dar doc­
torul Mac i-a alinat durerile şi de îndată ce vine trăsura mea,
o să-l transportăm la spitalul din vale. O să primească acolo
cea mai bună îngrijire medicală.
Adam îşi scoase batista şi şterse lacrimile de pe fata lui
Frank.
- Aşa, fii băiat cuminte şi nu-ţi mai fă griji. Tatăl tău o se
se facă bine în scurtă vreme.
Frank se uită neliniştit spre Adam.
- Sînteti sigur, stăpîne? Nu-mi spuneţi minciuni, nu-i
aşa?
Adam zîmbi cu bunătate.
- Nu, Frank, nu te mint. 11i spun adevărul, băiete.
- Tatăl tău se odihneşte liniştit, interveni Clivc, şi imediat
cc -1 vom duce la spital, o să-l putem trata cum trebuie.
Frank se uită d e j a Adam la Clivc, cu un aer de îndoială,
smiorcăindu-se şi înăbuşindu-şi lacrimile. Tăcu o clipă,
gînditor, iar apoi i se adresă lui Eddie.
- O să se facă bine, Eddie, nu-i aşa? şopti el
Eddie făcu un pas înainte, străduindu-se să-şi compună
un zîmbel vesel pe faţa trasă de oboseală.
- Da, băiatule, o să se facă bine! Doar ştii cîl e de p u ter­
nic tatăl tău. Haide, nu te mai frămînta atîl. Vino, o să te duc
Ia mătuşa Lily. Eddie îi aruncă o privire rapidă lui Adam,
care dădu din cap în semn de încuviinţare. Adam îl bătu uşor
pe umăr pe Frank.
- Hai, dă fuga cu Eddie. Şi doctorul o să treacă mai tîrziu
pe acolo să te vadă. II cercetă pe Frank, dintr-o dată
îngrijorat: Eşti teafăr, băiete? N-ai păţit nimic, nu-i aşa?
- Nu, stăpîne, spuse Frank, smiorcăindu-sc în con­
tinuare.

390
 - Bine, atunci tlă-i drumul. Şi îţi mulţumesc Eddic
pentru t.ot ajutorul. îţi răinîn recunoscător.
- Am făcut şi eu tot ce-am putut, domnule, spuse Eddie
cu ,un zîmbct scurt. II duc pe băiat la mătuşă-sa. O să aibă
grijă de el. Eddie îl luă pe Frank de mînă,. strîngîndu-i-o
uşor, ca pentru a-1 linişti, şi plecară amîndoi, Eddie
murmurîndu-i cuvinte mîngîietoarc lui Frank.
- Cred că aş face bine să mă duc în biroul lui Wilson să-i
văd pe ceilalţi oameni, Clive. Vreau să le mulţumesc şi să fiu
sigur că se simt bine, remarcă Adam.
- Violet să se uite puţin la mîinile tale, Adam, ordonă
Clive, ferm. Mi se par cam jupuite.

Mai tîrziu, în acea după-amiază, Adam se plimba de

colo-colo prin biblioteca din conacul Fairley, cu un coniac în
mîna bandajată şi foarte gînditor. Wilson, care tocmai
sosise, şedea pe divan, urmărindu-1 pe Adam cu atenţie şi
savurîndu-şi încet whisky-ul. In cele din urmă, Adam se opri
şi se aşeză pe scaunul din faţă. îşi aprinse o ţigară, trase din
ea şi spuse:
- Cum crezi că a pornit focul în depozit, Wilson? D upă
părerea mea, a izbucnit cam prea brusc şi a ars destul de
repede. L-am întrebat mai devreme pe Edwin şi mi-a spus-că
vagonetele de lemn ardeau viplent cînd a deschis uşa şi că
prima stivă de baloturi luase deja foc. Bănuiesc că probabil
lîna a luat foc de la seînteile aprinse, iar curentul de la uşă e
clar că a vînturat flăcările, dar tot rămîne un mister cum s-a
petrecut totul. Ai vreo idee?
Wilson tăcea, cu gura slrînsă şi încordată, cu o expresie
serioasă. Oftă şi se uită drept la Adam:
- Aş avea o presupunere, stăpînc, dar nu-i prea plăcută.
Adain se aplecă în faţă şi se uită ţintă la Wilson.
- Dă-i drumul, Wilson. Sînt sigur că te-ai gîndit destul de
mult la lucrul acesta, aşa cum am făcut şi eu toată după-
amiaza.
Wilson.se încruntă:
- Poate că cineva a dat foc intenţional.
- Cineva a dat foc! Adam era alîl de consternat, îneît
tresări, sărind în sus, şi puse paharul pe masă, trîntindu-1
zgomotos. Haide, zău aşa, Wilson, nu se poate aşa ceva.

391
Categoric nu!
- Păi, domnule, lina neprelucrală nu arde aşa, cu una, cu
două. Pe cînd lemnul, da. Am vorbit şi cu conaşul Edwin şi
mi-a spus şi el acelaşi lucru - că vagonetclc alea ardeau ca
naiba de puternic. Cu un pic de gaz turnat pe unul din
baloturi, îmbibat prin sac în toată lîna... Wilson se opri şi
privi în pahar, oftînd. Nici nu ştiii, slăpîne, ce măcel
îngrozitor ar ii fost acolo azi-dimineală, dacă vîntul nu şi-ar
fi schimbat direcţia şi n-ar fi început ploaia. Păi, n-am iz­
butit decît parţial să controlăm focul din d e p o z it..
- Dar de ce? întrebă Adam în continuare uluit şi îngrozit
de cuvintele lui Wilson.
Wilson ezilă şi sorbi din whisky, Apoi se uită drept în
ochii lui Adam:
- Răzbunare.
- Răzbunare! Pentru ce? împotriva cui? Pentru numele
lui Dumnezeu, dar m-am purtat mai mult decît frumos cu
oamenii în ultimii ani. Cred că glumeşti, ornule.
Wilson, care reflectase mult asupra cauzei incendiului,
îşi alegea cuvintele cu grijă. Ştia ce trebuia spus, dar simţea
că trebuie să-şi îmbrace opiniile în cei mai diplomatici t e r ­
meni cu putinţă. îşi drese glasul:
- Tot călătorind şi ocupat mereu, n-aţi prea dat pe Ja
fabrică în ultimul an, domnule. Oamenii au cam pierdut
legătura cu dumneavoastră ca să zic aşa. Şi cînd aţi fost pe-
acolo, vizitele dumneavoastră au fost scurte...
- Treci la subiect, Wilson. Ai spus răzbunare. Vreau să
ştiu ce înţelegi prin asta, se răsti Adam.
Wilson inspiră adînc:
- Cred că s-ar putea ca focul să fi fost pus intenţionat,
din cauza conaşului Gerald.
Adam se crispa, căscînd ochii mari.
- Conaşul Gerald! Cc-a mai făcut în absenţa mea? Să fiu
al naibii, Wilson, dar îl scalpez, dacă-i vinovat. îl jupoi de
viu.
Wilson îşi drese glasul nervos.
- Stăpînc, conaşul Gerald munceşte mult. Sînt primul
care s-o spună. Şi ţine la fabrică, la fel cum făcea şi tatăl
dumneavoastră. Dar conaşul Gerald... păi, domnule, pur şi
simplu nu ştie cum să se poarte cu oamenii. Cei mai mulţi

392
dintre ei îşi arată dinţii şi îi întorc spatele, nedîndu-i nici o
atenţie şi îşi văd de treabă mai departe. Dar mai e un grup
mic de extremişti la fabrică. Intr-un fel, oameni care bagă
zîzanie, s-ar putea spune. Ştiţi dumneavoastră, stăpîne,
laburişti dintr-aceia. Ei bine, ăstora a ajuns să nu le mai
placă felul în care conaşul G erald se poartă cu ei.
- Haide, Wilson, spune odată tot, zise Adam aspru,
vizibil enervat.
- Aşa cum v-am zis, e felul lui de a fi,-răspunse Wilson,
aprinzîndu-şi o ţigară. îi îmbrînceşte tot timpul pe băieţi,
îmboldindu-i şi trosnind din bici. Şi cînd se duc la el să-i
ceară cîte un flecuşteţ de hatîr, cum ar fi cîte-o pauză de ceai
mai lungă, pur şi simplu îi ia la goană ...
- Cred că glumeşti! Doar nu-ţi închipui că aş putea crede
că focul a fost aprins doar p entru că Gerald a refuzat să le
dea oamenilor o pauză mai lungă de ceai. Aşa ceva e absurd
şi cumplit de ridicol, Wilson! izbucni Adam, pierzîndu-şi pe
moment obişnuitul lui sînge rece.
- Nu, stăpîne, nu doar pentru asta, ci pentru multe alte
lucruri care s-au tot adunat în ultimele luni. Sînt de acord că
e vorba de lucruri mărunte, dar ştiu cîţiva băieţi care pur şi
simplu clocoteau de furie din pricina brutalităţii conaşului
Gerald, a felului urît în care se p u rta cu ei, şi îi teroriza şi ...
Cuvintele lui Wilson se pierdură încet.
Adam oftă din,greu şi se rezem ă cu spatele de scaun,
oprindu-şi ochii gînditor asupra lui Wilson.
- Deci tu crezi că focul a fost pus de cîţiva dintre aceştia
pentru a-şi scoate pîrleala. Adam se aplecă în faţă, privindu-1
mai pătrunzător decît înainte: D ar e un gest prostesc, Wil­
son, de vreme ce fabrica ar fi putut lua foc şi ea, iar ei ar fi
rămas pe-afară, săptămîni întregi, doar cu jum ătate de leafă.
- Da, ştiu şi eu. Dar cred că un foc mic a fost aprins ca un
fel de învăţătură de minte. Nu cred că atunci cînd l-au aprins
se aşteptau să le scape de sub control, aşa cum s-a întîmplat.
Efectiv, nu cred. înţelegeţi ce vreau să spun, domnule. Un
pic de pălălaie, se distrug cîteva baloturi de lînă. Cum v-am
zis, o învăţătură de minte. Se încetineşte puţin producţia,
apare un fel de încurcătură. Ceea ce ne face să stăm puţin şi
să luăm aminte.
- Vinovaţii? întrebă Adam, privindu-1 aspru pe Wilson.

393
 - Ei bine, stăpîne, nu pot da nici un nume. Grupul de
oameni despre care ţi-am vorbit au fost toţi la fabrică în
dimineaţa asta şi au sărit toţi să dea o mînă de ajutor. Wilson
s-a abţinut să mai adauge că trei dintre cei mai violenţi
agitatori împotriva lui Gerald Fairley au fost, de fapt, din
fericire absenţi, în ziua aceea. O să se ocupe el de ei mai
tîrziu. Fiindcă credea într-adevăr că fusese vorba de o incen­
diere prem editată şi era pe deplin sigur că aceia care lipseau
dăduseră foc. O să bage spaima în ei. Se ruga ca Adam Fair­
ley să facă la fel cu fiul lui.
Adam stătea pe gînduri, reflectînd la cuvintele lui Wi.I-
son, iar apoi spuse:
- Ce spui tu nu prea are sens. De ce să aprindă focul
intenţionat şi apoi să se expună singuri pericolului incen­
diului? Ar fi ceva total nesăbuit.
- V-am spus deja, domnule, cred că aceia care au pus foc
la depozit-vroiau să fie un fel de sperietură şi nu se aşteptau
să se întindă aşa şi să scape de sub control.
Adam tăcea, fierbînd de furie în sinea lui împotriva lui
Gerald. încercă să se calmeze, să gîndească limpede. Ceea
ce Wilson spunea avea sens, într-o oarecare măsură. Lîna
neprelucrată, fiind grasă, la început arde mocnit, aproape
fără flăcări. Se prea poate ca peste unul dintre baloturi să fi
fost turnat gaz. Oricare ar fi fost cel care a aprins focul, s-a
gîndit probabil că doar o porţiune din depozit şi cîteva
baloturi vor fi deteriorate. Ce proşti, şe gîndi el supărat.
Nişte proşti nerozi. Depozitul era deosebit de inflamabil,
fiindcă era construit din lemn. Nu s-au gîndit la acest aspect
sau la consecinţele acţiunilor lor iresponsabile. Nu şî-aujdat
seama în ce pericol se aflau toate clădirile fabricii şi satul.
- Foarte bine, Wilson, de acord cu explicaţia ta. S-ar
putea ca pre’supunerile tale să fie corecte, spuse Adam în
cele din urmă, încordat la faţă. Şi, de vreme ce membrii
acelui grup radical despre care vorbeai au lucrat azi
dimineaţă, nu putem acuza pe nimeni, presupun, aşa-i?
- Nu, domnule! răspunse Wilson, vehement. Nu putem.
N-avem cum s-o facem. Pe de o parte, n-avem nici o dovadă,
iar după felul în care oamenii au muncit ca să ajute să stingă
focul, zău aşa, nu s-a văzut nici o diferenţă. în plus, oamenii
ar rămîne uniţi. Ne-am trezi cu o grevă pe cap, vă garantez,

394
dacă am începe să vorbim despre o incendiere premeditată.
Wilson dădu din cap serios şi îşi drese glasul. Poate îi
spuneţi ceva conaşului Gerald, cfnd se întoarce mîine de la
Shipley, domnule, nu vă supăraţi că vă sugerez asta. Sfătuiţi-1
că ar fi bine să se poarte mai frumos cu băieţii.
- Ah, Wilson, aşa am de gînd să fac. De fapt, o să-i trag o
săpuneală cum n-a mai văzut el de cînd e. Pe cuvînt că da,
declară Adam, arătîndu-şi supărarea acum. Nici nu mi-am
putut închipui că o să-mi nesocotească dinadins sfaturile de
a se purta frumos cu oamenii. După o scurtă pauză îşi înmuie
tonul. Intre timp, trebuie să ne luptăm cu o problem ă vitală -
stocul de materie primă. Toate baloturile din depozit au fost
complet distruse, după cum bine ştii. Cîfă lînă brută mai
avem în celălalt depozit?
- Cred că destul de multă cît să nc ajungă toată luna,
domnule, răspunse Wilson, mintea mergîndu-i repede,
evaluînd situaţia rezervelor şi a comenzilor. Trase din ţigară,
în două-trei săptămîni, trebuie să ne vină un transport de la
McGill, din Australia, slavă Domnului. Cred că o şă izbutim
să ne descurcăm pînă atunci.
- Dă-ţi toată silinţa, Wilson. Apucă-te de treabă, este
prima urgenţă pentru luni dimineaţă. Vin şi eu mai devreme
şi putem face situaţia împreună. Şi cred că ar trebui să
construieşti un depozit nou. Foloseşte cărămizi, nu lemn. Şi
mai comandă o maşină de stins focul. Nu mă aştept ca
dezastrul să se repete, dar e întotdeauna înţelept să fii
pregătit pentru orice eventualitate. Aşa cum spuneai şi tu,
de data asta am avut noroc datorită schimbării de direcţie a
vîntului.
- Nu, stăpîne, eu nu mă aştept ca aşa ceva să se întîmple
din nou, spuse Wilson, atît de tăios şi cu atîta convingere,
încît Adam îşi întoarse repede privirea spre el, fără nici un
comentariu. Lui Wilson nu-i scăpă reacţia lui Adam şi
continuă cu o voce mai echilibrată: Dar dum neavoastră aveţi
dreptate, întotdeauna e cel mai bine să ai Ia îndem înă multe
pompe de stins incendiul, pentru orice eventualitate. Mă
gîndeam, domnule, dacă vreţi, mă pot duce mîine la fabrică
să încep să fac situaţia stocurilor. Am mai salva ceva timp.
- Excelentă idee, Wilson, doar dacă n-ai ceva împotrivă
să lucrezi duminica. O să vin şi eu, şi putem lucra împreună.

395
 - S-a făcut, domnule. Wilson făcu o pauză, iar ochii îi
străluceau ageri în spatele ochelarilor.cu rame de oţel: Şi o
să staţi de vorbă cu conaşul Gerald, nu-i aşa? insistă el.
- Fii liniştit că aşa am să fac, şi problema se va pune
foarte clar. Adam se ridică în picioare. Să-ţi mai torn puţin,
Wilson.
- Mulţumesc, stăpîne. Nu zic nu la un păhărel înainte de
drum.
în timp ce turna whisky-ul, lui Adam îi trecu brusc prin
minte o idee foarte clară: Wilson îi ştia pe vinovaţi, dar era
limpede că nu vroia să le dezvăluie numele din motivele lui
personale, desigur foarte întemeiate. Fie şi aşa, îşi zise
Adam. Avea încredere în Wilson că se va ocupa de aceştia
cum trebuie. El se va ocupa de Gerald. îşi strînse buzele,
gîndindu^se la fiul lui cel mare. Ce idiot necopt, a stricat tot
binele pe care el s-a chinuit atît de mult să-l realizeze. Să-ţi
atragi duşmănia oamenilor era doar o dovadă evidentă de
prostie, ci şi un act de pură nesăbuinţă. Dar e şi vina mea,
recunoscutei. I-am dat prea mult mînă liberă, iar absenţele
mele perm anente n-au făcut deloc bine. Va trebui să petrec
mai mult timp la Fairley, se hotărî el. Dar ce se va face cu
Olivia? I se părea intolerabil să stea departe de ea. Devenise
întreaga raţiune a existenţei lui. Stînca pe care viaţa lui era
clădită. De aceea, îşi dădu seama ,cu tristeţe că trebuia să
acorde mai multă atenţie filaturii. Fără îndoială, acesta era
un imperativ care o lua înaintea tuturor celorlalte lucruri.
Poate că va reuşi s-o convingă pe Olivia să vină la Fairley. Va
înţelege şi- ea situaţia. Fir-ar să fie de băiat! O expresie de
dezgust i se aşternu pe faţă cînd se gîndi la G erald şi la
măsurile pe care va trebui să Ie ia în legătură cu el. Gerald
era un tiran şi, prin urmare, un laş. îşi va băga el minţile în
cap. Doamne, Dumnezeule, trebuie.' murmură Adam în
şoaptă. îşi veni în fire şi se întoarse cu băuturile spre Wilson.
- Ce mult aş vrea să se întoarcă doctorul Mac. Sînt ex­
trem de îngrijorat din cauza lui Jack Harţe, spuse Adam,
dîndu-i lui Wilson paharul cu whisky.
- Da, stăpîne, şi eu la fel. Dar H arţe e un luptător. O să
reziste el şi la asta. Are şi mintea necesară s-o facă, să ştiţi
că da.
Adam oftă.

396
 - Sper să ai d rep tate, Wilson. Pe cuvînt că da. N-am să
pot niciodată să-l răsplătesc pentru ceea ce îi datorez
fiindcă i-a.salvat viaţa lui Edwin.

SFÎR ŞITU L VOLUM ULUI I