Earl D.

Biggers -
ORHIDEEA '
IHSAHG
 EARL DERR BIGGERS, scriitor american
de succes, autor de romane poliţiste, după
care s-au realizat 25 de filme este creatorul
pitorescului şi originalului detectiv Charlie
Chan căruia nu-i rezistă nici o enigmă...
Coperta VALENTIN TĂNASE
Consilier editorial Doina Liricu

Earl Derr Biggers ,

THE BLACK CAMEL, Cassel and Company
Limited, London
Toate drepturile asupra prezentei ediţii în
limba română sunt rezervate Editurii ATLANTIS
EARL DERR BÎGGERS

ORHIDEEA ÎNSÂNGERATĂ
Traducere de _.
Sofica Ivănescu şi Mariâ Ilie

Editura ATLANTIS — Ploieşti

 CAPITOLUL I
Dimineaţa, la răspântie

Pacificul este cel mai pustiu ocean, iar călă­

torii ce traversează acest deşert unduitor au sen­
zaţia că vaporul s-a pierdut ntr-o eternitate,
undeva, între cer şi ape, Dar dacă vin de pe insu­
lele coraliere ale Mărilor Sudului spre coasta cali-
forniană au deodată impresia că sunt ca şi acasă.
Acelaşi sentiment l-au încercat şi cei de la bordul
vasului Oceanic, curând după revărsatul zbrilor,
în acea dimineaţă liniştită de iulie. Piscuri întu­
necate se întrezăreau prin ceaţă ridicându-se din
mare, incredibile, ireale. Dar ele .deveneau tQt
mai verosimile pe măsură ce vasul se apropia de
ţărm, până când, în cele din urmă, pasagerii de
lângă parapet distingeau, înfioraţi de emoţie insula
Oahu, de un verde strălucitor, brăzdată de văi în­
tortocheate pe unde îşi făceau loc grăbite ploile
repezi.
Oceanic se legăna uşor, croindtUşP drum către
intrarea în port. Acolo se afla Diamond Head, stând
ca un leu la pândă, gata să sară şi să-şi înhaţb
prada. Un leu la»pândă gata să sară, dar fără a
o face. Diamond Head este o kamaaina a insule­
lor şi a ajuns de mult la Concluzia că este inutil să
acţionezi spontan, din primul imbold, la urma ur­
melor, că este inutil să acţionezi în vreun fel.
O pasageră stătea în picioare lângă parapetul
tribordului, pe puntea principală, privind fix plaja
şerpuitoare a insulelor Waikiki şi zidurile albe ale
clădirilor din Honolulu pe jumătate ascunse de
ornamentele sculptate în spatele Turnului Aloha..
O femeie frumoasă, de vreo treizeci de ani, care
fusese o sursă de interes constant pentru, toţi pa­
sagerii de la bprdul vasului, pe tot parcursul ace­
lui voiaj monoton şi canicular, din Tâhiti până
aici, în orice colţ îndepărtat al lumii te-ai afla ai
recunoaşte-o de îndată, deoarece nu era alta decât
Shelah Fane, faimosul star de cinema, iar faima
ei era. egală cu aceea a unui preşedinte sau a unui
rege. -Şi Dacă timp de opt ani şi mai bine magnaţii
cinematografiei au numit-o ,,o piesă de valoare",
iată că acum au început şă-şi clatine capul a neîn­
credere : „Nu-i chiar atât de bună", „începe decli­
nul", ,,Toţi băieţii şi fetele astea de aur ar trebui,
precum coşarii, să se mai desprăfuiască" Şi, desi­
gur, astfel de, vorbe reprezintă un motiv de insom­
nie pentru vedetele de cinema.
Shelah n-a prea domit bine în ultima vreme şi
ochii ei, aşa cum priveau spre paşnicul Tantalus,
cu nimbul său de nori pufoşi, erau trişti şi îngân­
duraţi.
Auzi nişte paşi apropiindu-se, îi recunoscu şi se
întoarse. O întâmpină zâmbetul unui bărbat bine
legat, puternic, cu privirea ageră.
— Alan! exclamă ea. Cum te simţi în dimi­
neaţa asta?
— Cam neliniştit, răspunse el, venind spre pa­
rapet, lângă ea.
 Chipul -lui nu cunoscuse vreodată luminile re­
flectoarelor sau machiajul, avea trăsături bine con­
turate, iar pielea purta bronzul soarelui tropical.
— Călătoria s-a sfârşit, Shelah, cel puţin pen­
tru tine, adăugă el, punându-şi mâna peste mâi­
nile ei. îţi pare rău.
Ea ezită un moment.
— Foarte rău, Aş fi vrut ca această călătorie să
să nu se mai termine niciodată.
— Şi eu la fel.
El privi spre Honolulu cu acel interes ce apare
în ochii oricărui englez la vederea unui port nou,
unde ancorează pentru prima dată. Nava fusese
oprită înainte de a intra în port şi o barcă ce îi
transporta pe vameşi şi pe medic se apropia în
viteză.
— N-ai uitat? o întrebă englezul întorcân-
du-se spre Shelah Fane. Pentru mine acesta nu
este capătul călătoriei. Ştii că trebuie să te las aici
diseară, iar eu să plec mai departe, la miezul nop­
ţii, cu acelaşi vas, şi trebuie să am răspunsul, tău
înainte de a pleca.
Ea îl aprobă printr-o. mişcare lentă a capului.
— îl vei avea. îţi promit.
Pe chipul ei se putea citi o schimbare ivită la
vederea acestor meleaguri. Se întorsese din lumea
mică de pe vapor într-o lume mare a cărei adoraţie
o aştepta şi o îmbogăţise. Ochii ei nu mai erau.
calmi, galeşi, liniştiţi, în ei se aprinsese o lumină
ciudată, o flacără a nerăbdării în timp ce bătea
nervos cu piciorul în podeaua punţii. Deodată, o
teamă îl învălui pe bărbatul de lângă ea şi anume
că femeia pe care o cunoscuse şi o adorase în ulti-
 ma săptămână se îndepărtează de el pentru tot­
deauna.
— Şi ce mai aştepţi? întrebă el iritat. Dă-mi
răspunsul acum.
' — Nu! Nu! protestă ea. Nu acum. îţi voi da
răspunsul astăzi, mai târziu. Ea privi peste umăr.
Oare sunt şi reporteri în bar.ca aceea?
Un bărbat înalt, chipeş, cu părul blond unduit
de briză, se îndreptăi grăbit spre ea. Energia lui era
o sfidare a climei.
— .Bună dimineaţa, domnişoară Fane. Vă mai
amintiţi de mine? V-am cunoscut când aţi trecut
pe. aici, în drum spre Sud. Sunt Jim Bradshaw, de
la Biroul de Turism, agentul de presă al frumuse­
ţii, omul de legătură spre Paradis. Şi îi atârnă de
gât o ghirlandă înmiresmată de flori.
Bărbatul pe care ea îl numise Alan se înde­
părta în tăcere.
— Eşti deosebit de amabil, îi spuse Shelah
Fane. Bineînţeles că îmi 'amintesc de dumneata.
Păreai atât de fericit, să mă priveşti. Acum ai pri­
lejul.
El zâmbi.
— Sunt bucuros să vă văd şi, în plus, asta e
meseria mea. Eu sunt cel ce îi întâmpină pe călă­
tori lâ intrarea în Hawaii şi e scris în jurul meu,
pretutindeni, „Bine aţi venit!" Eu reprezint ospi­
talitatea insulei şi trebuie să mă asigur că toate
reclamele şi anunţurile mele publicitare se adeve­
resc. Dar, în cazul dumneavoastră, ei bine, cre-
deţi-mă, nu fac nimic din obligaţie. El observă că
Shelah priveşte undeva, dincolo de el, parcă aştep­
tând; ceva. îmi pare rău, dar am impresia că toţi
ziariştii zăbovesc în braţele lui Morfeu, Totuşi nu-i
puteţi acuza. Legănaţi de şoapta alizeului ce suflă
dulce prin cocotieri...' dar asta o las pentru mai
târziu. Vorbiţi-mi mie despre dumneavoastră, iar.
eu voi avea grija să apară în ziare. Aţi terminat
de turnat „Marea Sudului" în Tahiti ?
— Nu în întregime. Am lăsat' câteva secvenţe
de filmat în Honolulu. Aici avem mai 'mult con­
fort, iar peisajele, ştii... sunt la fel de frumoase ca...
— Dacă ştiu? se miră el. întrebaţi-mă pe mine
„Flori exotice, pomi înfloriţi, dealuri „înverzite, cer
albaistru, senin, cu nori albi în mişcare un ade­
vărat vis al tropicelor eterne şi al sentimentului
de primăvară" Cum sună? E un anunţ publicitar
pe care l-am compus chiar eu ieri.
— Mie îmi sună foarte bine, răspunse Shelah
râzând.
— Veţi sta mult la Honolulu, domnişoară Fane?
Ea confirmă printr-o înclinare a capului.
— Mi-am chemat şi servitorii, explică ea. Au
închiriat o casă pe plajă. Simt că mă sufoc în hote­
luri şi, pe de altă parte, e prea multă lume care se
holbează la mine. Sper să fie o locuinţă încăpă­
toare...
— Este, interveni Bradshaw. Am fost ieri
acolo. Totul'gste pregătit şi sunteţi aşteptată. I-am
văzut pe majordomul şi pe secretara dumneavoas­
tră, Julies O’neill. Şi pentru că yeni vorba, într-o
zi aş vrea să vă întreb unde găsiţi secretare ca ea.
Shelah zâmbi.
— Ah, Julie îmi este mai mulţ: decât o secre­
tară, îmi e un fel de fiică sau cam aşa ceva. Deşi
e absurd să afirmi acest lucru întrucât ,suntem
aproape de aceeaşi vârstă.
•— Chiar aşa? se îndoi tânărul în sinea" lui,
 — Mama lui Julie a fost bună prietenă cu mi­
ne şi după ce a murit, în urmă cu patru ani, am
luat-o pe fată în grija mea. Trebuie să mai faci
şi fapte bune din când în când, adăugă ea privind
spre podeaua punţii cu un aer de modestie..
— Desigur, o aprobă Bradshaw. Altfel nu vom
mai fi niciodată dintre cei aleşi. Julie mi-a spus ce
bună aţi fost...
— Am fost răsplătită înzecit, l-a asigurat ea.
Julie este o fată foarte drăguţa...
— Nu-i aşa? interveni tânărul cu însufleţire.
Dacă aşa avea dicţionarul de rime la mine v-aş
face o descriere a fetei chiar aici, pe loc.
Shelah Fane îl privi mirată.,
— Dar Julie nu-i aici decât de două zile...
— Da, şi eu la fel. Am călătorit cu avionul la
Los Angeles şi m-am întors cu acelaşi vapor cu
care a-venit şi Julie. A fost cea mai minunată tra­
versare a oceanului din viaţa mea. înţelegeţi, lu­
mina lunii, marea argintie, o fată drăguţă...
— Va trebui să am grijă de ea, remarcă Shelah
Fane.
De ei se apropiară doi pasageri un bărbat cu
un aer dezgustat, decepţionat, al cărui costum su­
gera Bulevardul Hollywood, şi o* tânără cu o pre­
zenţă agreabilă, de vreo douăzeci de ani.
Shelah acceptă inevitabilul şi făcu prezentările.
— Acesta este domnul Bradshaw, de la biroul
de Turism, dânsa este domnişoara Diana Dixon şi
joacă în noul meu film, iar acesta este Huntley
Van Horn, interpretul eroului principal.
Domnişoara Dixon nu rată prilejul şi izbucni
— Honolulu este un loc încântător. Mă simt
întotdeauna atât de emoţionată când vin aici...
Atâta frumuseţe...! .
— Nu te osteni, interveni Shelah Fane. Dom­
nul Bradshaw ştie foarte bine toate acestea. Ca
nimeni altul.
— îmi face plăcere ori de câte ori îmi sunt con­
firmate părerile, spuse tânărul înclinându-se uşor,
mai ales când aceasta vine de la o persoană atât
de încântătoare. Apoi, se întoarse către bărbat
Domnule Van Horn, v-am văzut în filme.
Van Horn zâmbi cinic şi spuse
— Sper că şi localnicii din Borneo. V-a spus
Shelah câte ceva despre ultimul nostru film ?
— Foarte puţin, răspunse Bradshaw. Aveţi un
rol bun?
— întotdeauna am făcut roluri bune. Sper că
modul în care îl voi interpreta pe acesta nu pune
sub semnul întrebării alegerea rolurilor pe viitor.
Dacă s-ar întâmpla aşa, multe dintre studiourile
cinematografice ar trebui să-şi închidă porţile. Vezi
dumneata, eu interpretez rolul unui pescuitor de
perle care se scufundă tot mai adânc în apele
mării...
— Aşa ar trebui, interveni ironic Shelah Fane.
— Mă bălăcesc în apă adâncă şi mă simt destul
de. bine, continua Van Horn, când, dacă poţi crede,
sunt salvat. Ştii, definitiv reabilitat prin dragostea
acestei copile primitive cu pielea brună.
— Care copilă? întrebă Bradshaw' nedumerit.
Ah, vă referiţi la domnişoara Fane. Ei bine, subi­
ectul pare grozav, dar nu-mi spuneţi, nu-mi spu­
neţi ce urmează. Apoi, se întoarse către vedetă şi
îi spuse
— Mă doucur că veţi turna câteva secvenţe în
I2

Honolulu, Acest lucru ne face foarte fericiţi pe noi,

cei de la Biroul de Turism. Dar acum trebuie să,
fug. Mai sunt vreo două celebrităţi pe vas,- un tip
foarte bogat pe nume Alan Jayries...
— Cu el vorbeam când ai urcat pe punte, spuse
Shelah.
— Da? Vă mulţumesc. Mă duc după el. Mine
de diamante, .A-frica de Sud, sună bine. Apreciem
arta, dar ştiţi, în ceea ce priveşte banii, ei' bine,
când apare aşa ceva în port, arborăm steagurile.
Ne vedem mai târziu.
Dispăru în josul punţii, iar cei trei actori de
cinema se îndreptară către parapet.
— Uite, vine Val, spuse Huntley Van Horn.
Arată de parcă el este cel ce a trasat tropicele.
Se referea Ir Val Martino, regizorul ultimului
filmi, care se apropia cu paşi iuţi. Era un bărbat
seund, îndesat, cu părul alb, îmbrăcat într-un cos­
tum de mătase imaculat ca laptele.
Deasupra cravatei de un roşu aprins se ivea faţa
lui mare, cu trăsături grosolane. Tenul ayea o cu­
loare apropiată de cea a cravatei, fapt ce sugera că
domnul Martino nu se preocupase niqiodată de ches­
tiuni banale precum tensiunea arterială sau regi­
mul alimentar.
—- Bună! spuse el. Ei iată-ne, slavă Domnului,
am ajuns, în sfârşit, în Tahiti. De aici mai departe
am să urmez linia' tropicelor după ce americanii
le-au distrus cu sondele lor. Shelah, cel cu care
vorbeai era ziarist?
— Nu chiar. E u n băiat de la Biroul de Turism.
— Sper că ai vorbit despre noul tău film, con­
tinuă el. Ştii că vom avea nevoie de cât mai multă
publicitate.
 — Ah, hai să uităm de film, răspunse actriţa
cu un. aer plictisit.
- Oceanic se ţâra încet spre chei unde aştepta un
grup de oameni surprinzător de mic. Shelma Fane
privea grupul acela cu interes, dar şi. cu -dezamă­
gire. Spera, de fapt, să vadă o îmbulzeală de eleve
de şcoală îmbrăcate în alb, purtând ghirlande de
sărbătoare în jurul gâtului. Dar aşa se întâmplase
când venise pentru prima dată în aceste locuri şi
nu se putea aştepta ca istoria să se repete, iar pe
de altă parte, era numai ora şapte dimineaţa.
— Iat-o pe Julie, exlamă ea deodată. Acolo,
aproape de capătul debarcaderului. O vedeţi? Ne
face cu mâna. Şi îi răspunse cu acelaşi gest.
— Cine-i bărbatul acela de lângă ea? se -inte­
resă Van Horn. Dumnezeule mare, pare a fi Ta^ne-
verro.1
— Chiar el este! preciză domnişoara Dixon.
— Dar ce-o face el aici? se miră actorul.
— Probabil că e "aici pentru că l-am chemat eu,
spuse Shelah Fane.
O tânără înveşmântată în negru se apropie de
vedetă şi aşteptă în tăcere să fie întrebată.
— Ce e, Anna?
— Vameşii, doamnă. Caută peste tot. Mai. bine
aţi veni. Se pare că vor să vă. vorbească.
.-r- Vorbesc eu cu ei, răspunse actriţa pe un ton
hotărât şi o urmă pe slujnică spre apartamentul
său.
— Ei bine, ce ştii despre toată povestea astă?
reluă Van Horn. L-a chemat pe pretinsul ghicitor
la aşa o distanţă de Hollywood...
— De ce-i spui „pretinsul ghicitor''? i-o tăie
domnişoara Dixon. Tarneverro este de-a dreptul mi-
nunat. Mi-a spus cele mai uimitoare lucruri în legă­
tură cu trecutul meu şi despre viitor, de asemenea.
Nu fac nici un pas fără să-l consult, şi nici Shelah.
Martino îşi scutură capul mare cu nemulţumire.
— Dar e scandalos, strigă el, modul în care voi,
femeile de la Hollywood aţi înnebunit după aceşti
vrăjitori. Spunându-le toate secretele voastre, în-
tr-o zi, o să-i vină unuia ideea să-şi publice memo­
riile şi atunci să vă văd ce-o să faceţi?!? Câţiva din­
tre noi încearcă să ridice această industrie a cine­
matografiei, la o oarecare demnitate, dar vai, Doam­
ne! ce folos?!!
— Chiar aşa, amice, îl aprobă' Van Horn şi pri­
vi către ghicitorul înalt şi ascuţit la faţă. Biata
Shelah! E ceva emoţionant în credinţa asta a ei.
Presupun că vrea să-l întrebe pa Tarneverro dacă
să se mărite sau nu cu Alan Jaynes.
— Sigur că asta doreşte, confirmă domnişoara
Dixon. Vrea să ştie dacă va fi fericită cu el. I-a
telegrafiat lui Tarneverro a doua zi după ce Jaynes
a cerut-o de nevastă. Şi de ce‘ nu ? Căsătoria este
un pas important.
Martino ridică din umeri nedumerit.
— DaCă m-ar fi întrebat pe mine, i-aş fi citit,
imediat viitorul. în profesie e cam la capătul dru­
mului şi ea ar trebui s-o ştie. Contractul îi expiră
peste şase luni, iar eu, întâmplător, sunt sigur, dar,
rămâne între noi, că nu-i va fi reînnoit. Prevăd că
va pleca într-o lungă călătorie pe apă, spre ţări'
străine, pentru a face film. Şi acesta este începutul
sfârşitului. Mai bine ar pune mâna numaidecât pe
acest rege al diamantelor, înainte ca el să se poată
răzgândi. Dar nu, ea îşi pierduse timpul cu un ghi-
citor în globul de crital care nu face două parale.
Dar, aşa sunteţi voi... Nu vă maturizaţi niciodată,
zise el şi se îndepărtă.
Formalităţile portuare s-au încheiat repede şi
Oceanic a tras la doc. Shelah Fane coborâ cea din­
tâi pe ponton şi fu întâmpinată de braţele nerăb­
dătoare ale secretarei sale. Julie era tânără, impe­
tuoasă, nepervertită ; bucuria ei era sinceră.
— In casă totul e pus la punct, Shelah. E o vilă
trăznet! Jessop se află deja acolo şi am găsit un
bucător chinez care face minuni, nu alta! Maşina
ne aşteaptă.
— Adevărat, draga mea?
Actriţa îşi ridică privirea spre ochii negri şi
adânci ai bărbatului ce stătea alături de Julie. Tar-
neverro, ce bucurie să te văd aici! Ştiam eu că mă
pot bizui pe tine.
— întotdeauna, spuse ghicitorul cu gravitate.
Deşi cei de pe cheu nu erau mulţi, zgomotul şi agi­
taţia generală dominau atmosfera. Anna era ame­
ţită de atâtea cutii şi genţi de voiaj ce trebuiau
transportate, aşa că Tarneverro, văzând acest lu­
cru, se oferi s-o ajute. Comportamentul său nu
trăda aere de superioritate ; o trata pe cameristă
cu aceeaşi curtoazie cu care ar fi abordat-o. pe ve­
detă.'
Apărură şi Alan Jaynes şi Bradshaw. Acesta
din urmă se îndreptă spre Julie pe care o saluta
cu atâta căldură de parcă tocmai sosise dintr-un
lung voiaj, din nu ştiu care oraş îndepărtat.
Jaynes se apropie de Shelah.
— Sun cumplit de nerăbdător, spuse el. Azi
după-amiază, da? Pot veni?
— Desigur, aprobă ea. Ţi-o prezint pe .Julie.
Ai auzit de ea. Julie, spune-i te rog numărul casei
în care locuim pe strada Kalakaua, lângă Grand
Hotel.
Julie se Conformă, apoi se întoarse spre Shelah.
’— N-am să te mai reţin... începu el.
-— Un moment, îl opri actriţa, aş vrea să-ţi
prezint un vechi prieten din Hollywood. Tarne-
verro, vrei să vii puţin, te rog?
Ghicitorul dădu câteva valize şoferului şi veni.
Jaynes îl privi oarecum surprins.
— Tarneverro, aş vrea să ţi-1 prezint pe Alan
Jaynes, reluă Shelah.
Bărbaţii îşi strânseră mâinile. ,
— Bucuros să vă cunosc, zise englezul, şi pri-
vindu-1 avu deodată o senzaţie de profundă anti­
patie. Pe faţa lui se putea citi o forţă, dar nu o for­
ţă a muşchilor pe care o avea şi el şi care îi era
cunoscută, descoperi ceva mai subtil, mai straniu,
inexplicabil şi tulburător.
Mă scuzaţi, dar acum trebuie să plec, adă­
ugă el şi se pierdu în mulţime, în timp ce Julie îi
conduse la maşina care îiaştepta. Tarneverro locuia
la Grand Hotel, iar Shelah se oferi să-l conducă,,
hotelul fiind în drumul ei.
Porniră pe străzile aglomerate din Honolulu,
sub lin cer albastru scânteietor. Oraşul se trezea
treptat, încejând O nouă şi tihnită zi. Bărbaţi de
diferite rase se dezmeticeau din moleşeală, la colţul
lui King Street un băiat Vindea ziarul de dimineaţă,
în timp ce un poliţist corpolent şi tuciuriu întorcea
leneş un semn cu circulaţia interzisă permiţându-le
astfel trecerea. Shelah Fane, ca toţi pasagerii care
coborau de pe un vapor în acest port, se simţea
oarecum ameţită de atâta strălucire şi culoare.
 — Ah, o să-mi placă aici! exclamă ea. Până
acum n-ajn stat niciodată, mai mult de o zi. Slavă
cerului că am părăsit Mările Sudului.
— Dar e romantic acolo, nu-i aşa? o întrepă
Julie.
— Iluziile tinereţii, replică actriţa înălţând din
umeri. N-am de gând să le distrug, dar nu-mi mai
aminti de Tahiti cât trăiesc.
— Nu e chiar pa în cărţi, adăugă Tarneverro.
El îşi păstra aerul misterios chiar şi în această lume
plină de lumină. Am constatat-o pe propria-mi
piele, cu mult timp în urmă. Să înţeleg că inten­
ţionaţi să rămâneţi mai mult timp aici?
—- O lună, spre, răspunse vedeta. Vreau două
săptămâni pentru a continua filmul şi, apoi, pre­
supun că voi aveâ un concediu de încă două săp­
tămâni. îmi este foarte necesar. Tarneverro. Sunt
obosită.
— Nu trebuie să-mi- spuneţi. Am şi eu ochi.
Avea într-adevăr ochi ; ochi reci şi pătrunză­
tori, chiar tulburători. Maşina îşi continua drumul
îmvţteză, trecu de palatul regal şi de tribunal, apoi
coti luând-o pe Kalâkaua Avenue.
—- Ce drăguţ din partea dumitale că ai venit
aici. îţi mulţumesc, îi spuse Shelah lui Tarneverro.
— Pentru puţin, răspunse el calm. Am pornit
a doua zi. după ce am primit telegrama. Ştiţi, urma
să plec în concediu. Munca mea nu e prea odihni­
toare. Chiar atunci mi-aţi transmis că aveţi nevoie
de mine. A fost suficient. întotdeauna va fi sufi­
cient.
Julie începu să sporovăiască despre apele calde
şi mângâietoare ale insulei Waikiki, despre fiorul
2 — Orhideea însângerată
 muzicii autohtone ce răsună în noaptea purpurie,
despre carnavalul străzilor.
— Toate astea sună foarte mult a James Brad-
shaw, într-una din stările lui sufleteşti lirice, re­
marcă zâmbind Shelah.
Julie pufni în râs.
— Da, cred că l-am citat pe Jimmy. L-ai cu­
noscut, Shelah?
— L-am cunoscut.
— E foarte drăguţ, o asigură Julie. Mai ales
'când ne face reclame turistice.
în acel moment, se zăriră zidurile trandafirii
ale lui Grand Hotel printre palmierii, maiestuoşi şi
Shelah îi ceru şoferului să oprească.
— Trebuie să-ţi vorbesc cât mai curând, se
adresă ea lui Tarneverro. Am atâtea să-ţi spun.
Vezi dumneata...
El o opri ridicându-şi mâna delicată şi albă.
— Nu-mi spuneţi, vă rog, o domoli el zâmbind.
Lăsaţi-mă pe mine să vă spun.
Ea îl privi puţin uimită.
— Da, desigur, am nevoie de sfatul dumitale,
Tarneverro. Trebuie să mă ajuţi din nou, aşa cum
m-ai ajutat de atâtea ori până acum.
El o aprobă cu un aer grav pr.intr-o mişcare a
capului.-
— Voi încerca. Cu ce rezultate — cine ştie?
Veniţi la mine pe la 11.,Etajul 1, apartamentul 19.
Când intraţi în hotel, pe stânga, veţi vedea nişte
scări care duc spre apartamentul meu. Vă aştept.
— Da, da, desigur. Vocea îi tremura. Astăzi
trebuie să rezolv această problemă. Voi veni cu
suguranţă.
 Tarneverro se înclină şi maşina îşi continuă
drumul. Şhelâh îşi dădu seama că ochii Juliei erau
aţintiţi asupra ei şi că o priveau cu dezaprobare,
chiar cu dispreţ.
Portarul îi atinse uşor braţul lui Tarneverro
spunându-i
— Scuzaţi-mă, vă aşteaptă un domn care do­
reşte să vă vorbească.
Ghicitorul se întoarse şi văzu •un chinez cor­
polent care se apropia de el cu un pas uimitor de
uşor. Pe figura aceea albă ca de fildeş se putea
citi o expresie oarecum prostească ; ochii negri, în-
tredesChişi, păreau somnoroşi. Un chinez nu prea
inteligent, gândi Tarneverro, întrebându-se ce pre­
vestea această vizită.
Orientalul îşi duse mâna la pieptul său larg şi
făcu o plecăciune.
— Mii de scuze, începu el. Ara deosebita onoa­
re de a mă adresa Marelui Tarneverro?
— Chiar el, răspunse celălalt sec. Cu ce vă pot
fi de folos?
— Permiteţi-mi să mă prezint, a continuat chi­
nezul, aşa nedemn de atenţia dumneavoastră cum
sunt. Mă numesc Harry Wing şi sunt un negustor
modest de pe această insulă. Merg prea departe
dacă vă spun că aş vrea să discutăm între patru
ochi ?
Tarneverro ridică din umeri.
— Despre ce ?
— Chestiunea este deosebit de.presantă. Dacă
v-aş sugera camera dumneavoastră...
Ghicitorul privi cu atenţie un moment faţa ace­
ea inexpresivă ca o mască, dincolo de care părea
că nici nu există viaţă. în cele din urmă acceptă.
 — Să mergem, spuse el, şi, primind de la re­
cepţie cheia camerei, o luă înainte.
Odată ajuns înăuntru, se întoarse pentru a-şi
observa cidatul vizitator care îl urmase păşind fără
zgomot. Draperiile salonului erau trase, astfel încât
încăperea era inundată de lumină. în mod inten­
ţionat, ca de obicei, Tarneverro a ales un aparta­
ment pe latura înaltă a hotelului, iar vântul răco­
ros intra pe fereastră mişcând într-una hârtiile ce
zăceau pe* birou. * ^
Figura chinezului era încă, fără' expresie chiar
şi sub! privirea pătrunzătoare pe care ghicitorul o
fixase asupra lui.
‘— Ei bine? îl iscodi Tarneverro.
— Sunteţi faimosul Tarneverro, începu Harry
Wing cu o voce melodioasă, plină de respect. Prin­
tre oamenii de la Hollywood aveţi reputaţîa celui
care ridică vălul negru şi străpunge cu privirea
viitorul cel mai nebulos. Se spune că oricât ar fi
de înnegurat viitorul pentru ochii obişnuiţi, pentru
dumneavoastră el este limpede ca sticla.
Permiteţi-mi să adaug la această reputaţie
Hawaii-ul care vi se aşează la picioare. Vestea ta­
lentului dumneavoastră mistic a umplut străzile.
— Zău? îl întrerupse Tarneverro scurt. Cum
aşa ?
— Sunt, după cum vă' spuneamv un negustor
care nu valorează prea mult pentru alţii. Am să
vă vorbesc deschis, acum că norocul v-â scos în
calea mea. Aş putea să-mi unesc forţele cu un văr
de-al meu dintr-o provincie din nord. Viitorul pare-
luminos, dar temerile mă năpădesc. Va avea suc­
ces această, asociere ? Este oare vărul meu cinstit
aşa cum ar trebui să fie în md normal uri văr? Pot
 avea încredere în el ? într-un cuvânt, vreau ca vă­
lul negru să fie ridicat şi dumneavoastră să fiţi
acela care s-o faceţi. Sunt gata să plătesc bine pen­
tru acest serviciu.
Tarneverro îl privi îndelung printre gene pe
acest client neobişnuit; Chinezul aştepta nemişcat
precum un Bhddha, cu mâinile în buzunarele pan­
talonilor şi cu haina dată pe spate. Privirea lui Ţar-
neverro se opri o clipă asupra unui anumit punct,,
chiar sub buzunarul pentru stilou, pe haina vizi­
tatorului său.
— Imposibil, spuse el brusc. Sunt aici în va­
canţă, nu pentru a-mi practica meseria.
— Dar zvonurile, obiectă celălalt, cum că deja
aţi lucrat folosindu-vă de glopul de cristal...
— Doar pentru directorii hotelului, ca între
prieteni, i-o reteză Tarneverro, N-am primit nici
un fel de onorariu. Şi nu voi face acest lucru pen­
tru .marele public.
Harry Wing dădu din umeri şi spuse
-— în acest caz, chestiunea devine o tristă deza­
măgire pentru mine.
— Un zâmbet sinistru apăru pe faţă întune­
cată a ghicitorului.
-— Stati jos, rosti el. Am petrecut ceva timp
în China şi am aflat cât e de mare interesul popo­
rului dumneavoastră pentru ghicitori ca mine. Aşa
că, pentru un moment, în timp ce îmi spuneaţi mo­
tivul pentru care aţi venit, am crezut că-mi spuneţi
adevărul.
Vizitatorul se încruntă.
— Acum încep să nu vă mai înţeleg...
Zâmbind încă, Tarneverro se aşeză pe un scaun-
faţă în faţă cu orientalul.
 — Da, domnule... Wing, cred că ţi-ai spus la
un moment dat că ai reuşit să mă păcăleşti. Şi
atunci harul meu mi-a venit în ajutor. Ai fost foar­
te drăguţ că ai pomenit despre cât sunt de faimos.
Am reuşit, într-adevăr. De ce? Pentru că, întâm­
plător, sunt un bun psiholog, domnule Wing...
— Şi chinezii sunt buni psihologi.
— Un moment. Cum stăteam .şi te ascultam,
mi-a venit un gând', am avut un presentiment. Ce
fel de presentiment ? A unor oameni neînduplecaţi
care stau în secţiile de poliţie şi. au jurat să vegheze
la respectarea legilor. A unor detectivi care îi ur­
măresc pe răufăcători, depunându-i în cele din ur­
mă la Curtea de justiţie, în ‘faţa unui judecător.
Acesta este, prietene, sentimentul pe care l-am
avut. Surprinzător, nu-i aşa?. Ce zici?
Faţa vizitatorului îşi redobândi dintr-o dată ex­
presia. Ochii mici, negri, sclipeau de admiraţie.
— Uimitor de inteligentă reacţia dumifale, re­
cunosc. Dar, în ceea ce mă priveşte nu cred că ai
avut un presentiment de natură psihologică. Cu o
clipă în urmă, ţi-am surprins privirea plină de în­
ţeles fixată asupra unui anume loc de pe haina
mea ; până nu demult fuseâe prins acolo ecusonul
de detectiv. Acul a lăsat urme evidente. Dumneata
eşti detectivul numărul 1 şi te felicit.
Tarneverro râse lăsându-şi capul pe spate.
— Touche! exclamă el. Deci, eşti detectiv,
domnule...
— Chan este numele meu, zise chinezul cor­
polent cu un zâmbet larg. Inspector Chan de la
Poliţia din Honolulu, fostul sergent de altă dată
a fost revoluţie în departamentul de poliţie, iar eu
am fost răsplătit pentru meritele mele deosebite.
Totuşi, capcana cu căre i tocmai am dat greş nu a
fost ideea mea. I-am spus şefului că n-o să meargă.
Şi, cum v-aţi dovedit mai deştept decât mă aştep­
tam, n-a mers.. Nu am resentimente, vreau doar să
vă atrag atenţia asupra hotărârilor autorităţilor lo­
cale care spune că este interzisă practicarea magiei
în acest oraş,, fără o permisiune prealabilă. Şi,
fiindcă mă adresez unei persoane înţelepte, aş pu­
tea deja să mă retrag, spuse Chan ridicându-se.
Tarneverro se ridică şi el.
— Nu intenţionez să practic magia în rândul
localnicilor.
Renunţase la aerul misterios pe care îl afişa ori
de câte ori evoca spiritele spre folosul vedetelor de
cinema şi avea figura unui om obişnuit şi deloc
dezagreabil.
— A fost o plăcere să vă cunosc, inspectore. Iar
în ceea ce priveşte isprăvile mele strălucite de de­
tectiv, aş putea să vă spun, în mod confidenţial, că
îmi sunt foarte utile în profesiune.
— Aşa trebuie să fie, răspunse Chan. .Dar un
astfel de talent ca al dumneavoastră ar trebui pus;
în slujba serviciului public. Se întâmplă "adesea în
Los Angeles că fapte criminale se acoperă de mis­
ter şi r'ămân caruri- nerezolvate pentru totdeauna.
Le studiez pe toate cu un interes deosebit. Iată, de
pildă, cazul Taylor a rămas încă un mister. Tot aşa,
cazul Denny Mayo, actorul acela chipeş, atât de
binecunoscut, găsit mort acasă la el, în timpul nop­
ţii. Câţi ani au trecut ? trei sau mai mulţi de când
Denny Maiyo este încă nerăzbunat de poliţia din
Los Angeles.
— Şi aşa va rămâne, adăugă ghicitorul. Nu,
24

inspectore, asta nu-mi stă în preocupări. Mă simt

mult mai în siguranţă , dacă mă ocup de viitor şi
clacă trec uşor peste ceea ce reprezintă, trecut la
Hollywood.
— Este,, într-adevăr, o dovadă de înţelepciune,
aprobă Chan. Cu toate acestea, aş aprecia în mod
deosebit ajutorul . dumneavoastră în cazul în câre
m-aş confrunta cu o astfel de enigmă sâcâitoare.
Şi acum, la- revedere, domnule Tarneverro. Amin­
tirea înţelepciunii dumneavoastră îmi va persista
multă vreme în memorie.
Se strecură pe tăcute afară din cameră, iar Tar­
neverro îşi privi ceasul de la mână. Calm, aşeză o
măsuţă în mijlocul camerei, apoi scoase din ser­
tarul biroului un glob de cristal.şi-l puse pe. ea. Se
îndreptă spre fereastră, trase draperiile pe jumă­
tate, astfel încât o bună parte a luminii de afară
să nu mai poată pătrunde. Privi împrejur, apoi
ridică din umeri. Decorul nu era la fel de impre­
sionant ca în studioul său din Los Angeles, dar va
trebui să se descurce.
Se aşeză lângă fereastră, scoase din buzunar o
scrisoare voluminoasă şi, după ce deschise plicul,
începu să citească. Draperiile împinse de alizeu îi
învăluiră capul. ;
La ora 11, Shelah Fane bătu-la uşă şi el o con­
duse-în salon. Ea purta o rochie albă şi acum părea
mai tânără decât pe chei, iar ochii îi erau întune-,
câţi de gânduri. Comportamentul lui Tarneverro
era deja profesional ; se purta rece, distant şi indi­
ferent. îi indică locul unde să se aşeze : la măsuţa
din mijlocul încăperii, în spatele globului de cris­
tal. Apoi, trăgând complet draperiile, camera se
cufundă în întuneric.
 — T-arneverro, trebuie să-mi spui ce să fac,
începu ea,
Stăteau faţă în faţă.
— Aşteaptă, îi comandă el şi privi fix globul.
Te văd stând la parapetul unui vapor, în lumina
'strălucitoare a lunii. Porţi rochie de seară, e aurie
si se potriveşte cu părul. Pe umeri ai un şal de ace­
eaşi 'culoare. Alături de tine stă Un bărbat ; el îţi
arată ceva şi îţi oferă, o pereche de ochelari. Tu îi
pui la ochi şi zăreşti o. imagine slabă a luminilor
portului din care ai pornit acum câteva ore.
— Da, da, murmură Shelah Fane. Tarneverro,
dar cum de ştii...
— Părbatul se întoarce, îl văd ca prin ceaţă,
dar îl recunosc. Astăzi,' pe ponton... Alan. Jaynes,
aşa. îl cheamă. Ţi-a făcut o propunere, o cerere în
■căsătorie, probabil,, dar tu datini din cap. O faci
însă cu părere de rău. Ai vrea să-i spui ,,da“ , totuşi
îl refuzi. Amâni răspunsul. De ce ? Simt că-1 iubeşti
pe acest bărbat.
:— Da, îl iubesc, răspunse actriţa. Ah, Tarne­
verro, îl iubesc cu: adevărat. L-am cunoscut la
Papeete, doar ,cu o săptămână în urmă si toate s-au
petrecut exact aşa cum spui. M-a cerut în căsătorie,
dar nu i-am dat răspunsul încă. Aş dori. să-i spun
,,da“ , să mă bucur şi eu de puţină fericire. O merit,
cred. Dar mi-e teamă...
El ridica privirea sfredelitoare aţintită până
acum spre globul de cristal.
— Ţi-e teamă. Te temi că ceva din trecutul tău
îţi va reveni în memorie şi te va obseda...
— Nu, nu, strigă ea.
— Ceva ce s-a întâmplat cu’mult timp în urmă.
 — Nu, nu, nu-i adevărat. ,
— Nu mă poţi minţi. Cu cât timp în urmă 7 Nu
pot determina şi trebuie să ştiu.
Alizeul foşnea în draperiile trase. Shelah Fane
îşi roti privirea chinuită şi neajutorată prin camera
întunecată, apoi reveni la Tarneverro.
— Cu cât timp în urmă ? întrebă el din nou pe
Un ton- imperativ.
Ea oftă.
— Luna trecută s-au împlinit trei ani, răspunse
ea cu o voce abia şoptită.
Tarneverro tăcu un moment, gândul'alergâncţu-i
cu iuţeală. Acum trei ani, în iunie. El îşi aţinti pri­
virea spre globul de cristal, apoi spuse încet
— Denny May o. E în legătură cu Denny May o.
Da, acum văd limpede.
Vântul sufla în draperii depărtându-le brusc,
permiţând astfel luminii orbitoare să pătrundă pen­
tru scurtă vreme în încăpere şi să lumineze chipul
femeii. Privirea îi era fixă, înspăimântată.
— Nu trebuia să vin, gemu ea;
— Ce. e cu Denny Mayo ? continuă Tarneverro
implacabil. Să-ţi spun eu sau ai să-mi. spui tu ?
— Un balcon ! E un balcon acolo ! exclamă-ea,.
arătând către fereastră.
Ca şi când ar fi vrut-să cânte în strună unui
copil, el se ridică şi privi afară. Se întoarse la mă­
suţă şi zise
— Da, este un balcon, dar nu-i nimeni acolo.
Se aşeză din nou pe Scaun şi ochii săi îndrăzneţi^
autoritari, îi căutară pe ai ei. Shelah căzuse în cap­
cană şi se simţea neajutorată.
— Te ascult ! îi porunci Marele Tarneverro.
 CAPITOLUL II
Casa de pe plajă

După un amurg de scurtă durată, întunericul

pune stăpânire pe plaja Waikiki precum bătrânul
Misterios. Timp de câteva ore, până la iyirea lunii,
cerul este purpuriu, înălţându-se ca o torţă. Întu­
nericul acoperă palmierii care pot fi auziţi foşnind
la atingerea alizeului ; lumina albă a taluzurilor
dispare şi totuşi ele continuă să existe pe acel mal
nevăzut, cu o vigoare incredibilă. Aceasta este
noaptea în sensul real al cuvântului, trezind
curiozitatea şi inspirând teamă. Dar toate acestea
pentru puţină vreme, căci luna îşi face apariţia
curând.
O singură lampă ardea în imensa cameră de zi
a casei închiriate de Shelah Fane la Waikiki. Pere­
ţii lambrisaţi, mobila şi podeaua, toate lucrate din-
tr-un lemn rar, autohton avea o strălucire palidă
în lumina scăzută. Verdele plantelor exotice se răs­
pândeau pretutindeni. Ferestrele largi ce dădeau
spre stradă erau închise, dar cele dinspre ocean
care conduceau către o plajă întinsă erau larg des­
chise, aşa încât la intervale regulate putea fi auzit
vuietul puternic al valurilor .ce se spărgeau de
ţărm.
9

Shelah Fane intră în cameră. Mergea cu pas

iute, nervos, iar în privire i se putea citi teama,
groaza, chiar. Aceasta îi era privirea de când se
întorsese de la întâlnirea cu Tameverro, în apar­
tamentul acestuia din Grand Hotel. ,,Ce-am făcut?"
se întreba Shelah într-una. ,,Ce-am făcut ?“ „Care
este Secretul puterii acestui bărbat de a reuşit atât
de uşor să smulgă din străfundurile fiinţei ei o
poveste pe care ea o credea îngropată pentru tot­
deauna?"
De îndată ce ieşise de sub influenţa ciudată a
prezenţei lui,. Shelah fu înspăimântată de propria-i
indiscreţie. Dar era prea târziu pentru orice regret.
Din obişnuinţă, ea se aşeză sub lampa care era
aprinsă. Multe aparate de fotografiat îşi aprinse­
seră flash-urile pe când Shelah strălucea ca o vede­
tă. Acum însă situaţia era puţin diferită lumina
puternică era crudă cu ea. Părul îi era încă fru­
mos, dar îngrijorarea permanentă din ochi, gura
mică strânsă într-un rictus nervos erau sedase în
evidenţă de reflectoare. Era dare conştientă de acest
fapt? Ea strălucise pe firmamentul stelelor mai
mult decât orice vedetă ; acum, însă, trebuia să
îndure căderea bruscă în întuneric.
Jessop majordomul, un englez firav la trup care
găsise şi el la Hollywood tărâmul făgăduinţei, întră
în încăpere aducând o cutie cu flori.
Shelah ridică privirea.
— Jessop, ţi-a spus domnişoara Julie ? Cina
este la opt şi jumătate.
— Am înţeles, doamnă, răspunse el grav.
— Câţiva dintre invitaţii mai tineri var merge
să facă o baie înainte de cină. Unul dintre ei este
domnul Bradshaw. Ai putea să-l conduci în.dormi­
torul albastru ca să se. schimbe. Băile sunt întu­
necoase şi trebuie făcut curat acolo. Domnişoara
Julie şi domnişoara Diana se vor îmbrăca în ca­
merele lor.
Jessop anrobă printr-o înclinare a capului. Chiar
atunci îşi făcu apariţia Julie. Purta o rochie de
după-amiază şi pe faţa ei nu se vedea nici urmă de
 fard. Era entuziastă, fericită, tânără. O umbră de
invidie întunecă ochii frumoşi ai actriţei.
— Nu-ţi face griji, Shelah, spuse Julie. Eu şi
cu Jessop am organizat totul. Va fi, ca toate cele­
lalte petreceri ale tale, o bombă. Ce sunt astea,
Jessop? Florile?
— Pentru domnişoara Fane, explică Jessop şi,
întinzând fetei cutia, ieşi din cameră.
Shelah Fane privi în jurul ei, încruntân'du-se
preocupată.
— Julie, mă întreb cum Dumnezeu aş putea
să-mi. aranjez o apariţie potrivită la petrecere în-
tr-o încăpere ca aceasta. Dacă ar exista un balcon
sau măcar vreo scară impunătoare...
— Ai putea intra direct de pe plajă, pe.neaştep­
tate, bătând o tamburină şi cântând un cântec
hawaian, îi.sugeră Julie râzând.
Shelah o luă în serios.
— N-ar fi cine ştie ce, draga mea, voi intra de
la_ acelaşi nivel cu musafirii şi asta nu creează nici
un efect. Ca să faci impresie, trebuie să apari brusc,
de. undeva, de sus. Să nu uiţi asta niciodată, dragă.
Fata ridică din umeri.
— De data asta intră natural, cât se poate de
firesc. Va fi oricum o. noutate, zise ea rupând şnu­
rul cutiei cu flori şi; cum îi deschise capacul, ex­
clamă :
— Minunat! Orhidee, Shelah!
Actriţa se întoarse.fără a fi impresionată. Orhi­
deele nu erau o noutate în viaţa ei.
— Drăguţ din partea lui Alan, rostj ea înce­
tişor. ,.
Dar Julie o contrazise.:
— Nu, nu sunt de la_domnul Jaynes, cu sigu-
ranţă, şi citi biletul cu glas tare „Cu dragoste, de
la cel pe care l-ai uitat“ . Cine ar putea fi, Shelah ?
— Dar cine n-ar putea fi ? răspunse- ea cu un
zâmbet amar. Se ridică de pe scaun, animată brusc
de interes. Mă întreb... Dă-mi să văd biletul. Ea îl
privi cu atenţie. „Cu dragoste, de la cel..." Privi­
rea i se lumină căci înţelese imediat. Este scrisul lui
Bob ! Dragul de el ! închipuie-ţi — „cu dragoste'*
— după toţi aceşti ani !
— Bob? întrebă fata nedumerită.
Shelah aprobă.
— Bob Fyfe, primul şi singurul meu soţ. Tu
nu l-ai cunoscut. A fost demult. Eram un copil în
corul unui spectacol muzical din New York, iar
Bob era actor, un adevărat actor. îl adoram pe
atunci, apoi a venit Hollywood-ul şi divorţul nos­
tru. Iar acum — „cu dragoste" — Mă întreb dacă
poate fi adevărat.
— Ce face în Honolulu ? întrebă Julie.
— Joacă teatru. Deţine chiar rolul principal.
Rita Ballou mi-a povestit totul despre el azi dimi­
neaţă când am şunat-o la telefon. Ea a cumpăqrat
orhideele. O să le port în seara asta. Nici n-am cre­
zut că o să-mi mai vorbească vreodată. Sunt... Sunt
emoţionată. Mi-ar place să-l revăd pe Bob. Căzu
pe gânduri şi zise : Aş vrea să-l văd chiar acum.
A fost întotdeauna atât de bun, atât de înţelept.
Cât e ceasul ? Ah, da...! îşi aruncă privirea la cea­
sul de la mână. Şapte şi douăzeci. Cum îi zice tea­
trului ? Mi-a spus Rita, Royalv parcă aşa i-a zis...
în acel moment, se auzi soneria şi un dialog viu
în holul de la intrare. Jimmy Bradshaw dădu nă­
vală în salon. Se pare că este într-o dispoziţie gro­
zavă.
 — Iată-ne împreună, exclamă el. Oricum, sunt
de faţă cei core contează cu adevărat. Ei, domni-
■şoară Fane, cum e când te simţi liber şi fără nici
o grijă pe o plajă strălucită de palmieri?
— Este, intr-adevăr, odihnitor, răspunse Shelah
zâmbind. Vă rog să mă scuzaţi, mă întorc întf-o
clipă. Am nevoie de un ac să prind aceste flori.
De îndată ce Shelah ieşi din încăpere, B.rad-
şhaw se întoarse imediat către Julie.
— Arăţi minunat, exclamă el. Datorită climei.
Asta nu înseamnă că la început nu arătai bine.
— Spune-mi, i-o reteză fata, ce crezi despre
Shelah ?
— Shelah ? întrebă el, apoi, după o scurtă pau­
ză, răspunse : totul e perfect la ea. E drăguţă şi
prietenoasă, dar puţin artificială ; o bună actriţă,
din când-în când... în ultimii doi ani, am cunoscut
atâtea vedete de cinema încât aş fi putut să am
propriul meu Hollywood, dar întotdeauna mi-am
zis : Scoate-ţi pălăria în faţa Californiei de Sud şi
î-ai câştigat pe toţh
— N-o cunoşti cu adevărat pe Shelah, pro­
testă fata.
— Nu, presupun că nu. A fost bună cu tine aşa
că am tot respectul pentru ea. Dar în ceea ce pri­
veşte preferinţele mele în materie de femei... m-am
uitat cu multă atenţie în jur...
— Te-ai. uitat, deci ?
— Idealul meu, fiindcă m-ai întrebat, este pu­
ţin diferit. Să fie frumoasă, desigur, tânără, ino­
centă şi plină de fantezie, dar, în acelaşi timp, să
fie nebună după mine. Asta e fata pe care mi-o
doresc.
 Dianâ apăru de după draperii. Purta încă o
rochie de după-amiază.
— Bună, băiete,, eşti gata să înoţi cu mine ?
— Desigur, răspunse Bradshaw.' Cu tine şi cu
oricine altcineva care doreşte să ne însoţească. El
privi spre Julie, invitând-o din ochi.
— Să mergem. Asta e ora cea mai potrivită,,
până răsare luna. Mai merge cineva sau nu sun­
tem decât noi trei ?
— Cred că nu mai merge nimeni. Ceilalţi se
tem să nu-şi strice machiajul.
— Avantajul tinerilor ! Hai să mergjem !
Shelah pătrunse în salon purtând orhideele
prinse pe un umăr.
— Eram pe picior de plecare. Vrem să facem
o baie în apele insulei Waikiki, cunoscute în lumea
întreagă. Nu veniţi cu noi ?
— Poate altă dată, răspunse ea.. Astăzi sunt
gazdă.
— ' Puteţi rata una dintre senzaţiile cele mai
emoţionanta din viaţă. Valurile mătăsoase care lo­
vesc coralii, cerul întunecat presărat cu Stele, poate
şi un curcubeu de lună în culori fascinante, vapoa­
re care fac cursa Los Angeles — Şan Francisco o
dată pe săptămână, la un preţ convenabil...
Soneria se auzi din nou. însoţiţi de Shelah, ti­
nerii ieşiră în hol.
— Ia-ţi lucrurile de-baie. Am să-ţi arăt unde
te poţi schimba. Hai să facem o încercare. Primul
cape ajunge în apă câştigă un premiu.
— Eu voi câştiga, răspunse Bradshaw şi voi
alege premiul. Amândoi se grăbiră în sus pe Scări.
Soneria răsună iar. Shelah era chiar lângă uşă,
dar nu o deschise. Considerau că un astfel de gest
nu ar; fi de demnitatea unei vedete. Aşa că se în­
toarse în camera de zi şi aşteptă ca Jessop să-şi
facă datoria. După o scurtă întârziere el deschise
uşa şi alţi doi musafiri îşi făcură apariţia. Shelah
le ieşi în întâmpinare ; q. femeie smeadă cu faţa
cam ofilită, în jur de 30 de ani, urmată de un băr-r
bat blond, cu un aer de autoritate nepăsătoare.
— Rita Ballou, exclamă Shelah. Nu te-am vă­
zut de-0 veşnicie ! Nici pe tine, Wilkie ! Siţnt atât
de bucuroasă să vă revăd !
— Bună, draga mea, zise Rita.
— Ascultă, Shelah, rosti- bărbatul apropiin-
du-se de ea, pentru ce oră era invitaţia ?
— Pentru opt şi jumătate, 'dar nu contează.
Ballou se întoarse către soţia lui.
— Pentru Dumnezeu, nu poţi spune niciodată
lucrurilor pe nume ?
— Ce importanţă are ? îi răspunse Rita. în felul
acesta, putem sta puţin la tafas cu Shelah înainte
de sosirea celorlalţi invitaţi.
Apoi se întoarse către gazdă.
—■ Ne-a părut atât de rău că nu te-am întâlnit
data trecută, când ai fost pe aici ! Eram plecaţi.
— Dar, slavă cerului, că nu te-am scăpat şi
de data astă ! adăugă Wilkie Ballou. Doamne, dar
eşti lâ fel de înfloritoare ca întotdeauna !
— Cum de reuşeşti ? o întrebă Rita cu glas
mieros.
De fapt, ochii ei verzi se aprindeau de invidie
când o privea pe Shelah. ,
— Se pare că a găsit fântâna tinereţii, sugeră
Wilkie cu admiraţie.
— După câte am auzit, aceasta este chiar în
Hawaii, răspunse Shelah zâmbind; apoi o privi pe
'3 — Orhideea însângerată
Rita, iar ochii ei păreau că adaugă „Dar totuşi
nu e“ . j^j
Rita înţelese-semnificaţia privirii şi spuse
— Nici decum. Ea se află în saloanele de cos­
metică ale Hollywood-ului şi -tu ştii asta. Aici, fe­
meile se trec repede.
— Prostii, protestă Shelah întrerupând-o.
— Ba da, aşa e. Ar fi trebuit să rămân la Hol­
lywood şi să-mi continui cariera.
— Dar, draga mea, doar eşti fericită cu Wilkie!
— Sigur că sunt ! Ca şi cu o durere de măsele!
Wilkie ridică din umeri, şi interveni
— Treci peste asta, Shelah. Ne-am certat tot
drumul până aici. Nervii Ritei, ştii tu...
—: Zău? se miră soţia. Orice femeie ar fi ner­
voasă cu un soţ ca tine. Cinstit, Shelah, are mai
multă imaginaţie decât, cum îl cheamă ?... Shake-
speare. Măcar de s-ar lăsa de cultura sfeclei de
zahăr şi s-ar apuca de scris scenarii — dar lasă-ne
pe noi. Povesteşte-mi despre H ollyw ood ! Mi-ar
place grozav să mă întorc acolo.
— Vom avea deştul timp să'tăifăsuim. De astă
dată, am venit pentru o perioadă mai îndelungată,
le explică Shelah. O parte din musafiri sunt pe
plajă. S-âu dus să facă baie înainte de cină. Vreţi
să mergeţi şi voi ?
Rita îşi atinse cu grijă coafura perfectă şi scu­
tură din cap.
— Ah, eu nu. Sunt atât de sătulă de înot încât
mi se face rău doar la vederea căzii de baie. Nu-ţi
dai seama, draga mea, ce înseamnă să-fii măritată
şi să trăieşti de trei ani în Honolulu ! Oamenii ăştia
sunt ca peştii se sufocă când sunt pe mal.
 Din hol se auziră zgomote care trădau sosirea
unui alt musafir şi în acelaşi moment James Jaynes
îşi făcu apariţia în salon. Era frumos şi arăta de­
osebit de bine în ţinuta de seară. Când îl văzu, lui
Shelah i se strânse inima. în timp ce îl prezenta
familiei Ballou, Julie şi Jimmy dădură buzna în
încăpere purtând haine uşoare şi viu colorate peste
costumele de baie. Se opriră pentru o clipă, dân-
du-şi seama că trebuiau să se prezinte noilor veniţi.
— Dar unde-i domnişoara Dixon ? întrebă
Bradshaw. N-a apărut încă, nu-i aşa ?
— La naiba ! exclamă Julie. Dianei îi trebuie
un secol să se schimbe. Aşa face întotdeauna !
— Atunci concursul se face numai între noi doi,
comentă tânărul şi dispăru pe uşa deschisă către
plajă, urmat îndeaproape de Julie.
— Ce tânăr arătos! Remarcă Rita. Cine e ?
Shelah îi dădu câteva detalii cu privire la Brad­
shaw. Rita se ridică în picioare şi spuse
— Sâ'mergem cu toţii pe plajă.
— Pe plajă ? în sandale cu toc înalt ? protestă
Wilkie.
— Dar pot să le scot, nu-i aşa ? zise Rita în-
dreptându-se către uşă.
— Duceţi-vă, îi îndemnă Shelah. Venim şi noi
îndată.
Rita ieşi din încăpere, iar Wilkie o urmă fără
entuziasm.
— Asta înseamnă că trebuie să merg şi eu, rosti
el legănându-şi trupul greoi.
Shelah se întoarse către Alan Jaynes cu un
zâmbet forţat. . „
— Bietul Wilkie ! E atât de gelos ! Dar mă tem
că are şi de ce ! Cel puţin, pe vremuri, avea motive !
 Jaynes se apropie în grabă de actriţă.
— îmi pare atât de rău că nu te-am putut ve­
dea azi după-amiază. Te-a durut capul. Ţi-e mai
bine aeum ?
— Da, mult mai bine.
— Ţi-am adus un mic dar. Desigur, e o nimica
toată faţă de cât meriţi tu, zise el oferindu-i un
buchet splendid de flori înmiresmate învelit în
celofan.
— Minunat ! exclamă ea după ce scoase am­
balajul.
— Dar prea târziu, adăugă Jaynes. Văd că
deja porţi nişte orhidee oferite de altcineva.
Shelah puse florile pe masă.
— Da, Alan.
— Sper că asta nu înseamnă că...- începu el în-
cruntându-se. Shelah, nu se poate! Eu... eu nu mai
pot trăi fără. tine !
— Va trebui, Alan. îmi pare rău, dar nu mă
pot mărita cu tine. ;
Faţa lui Jaynes se întunecă.
— E adevărat deci...
— Ce-i adevărat ?
— Ceea ce mi-a spus Van Horn azi după-amia­
ză. Dar am refuzat să cred că tu... E ceva prea copi­
lăresc, prea naiv. Ai trimis după şarlatanul ăla de
prezicător şi el a hotărât pentru tine. El te-a sfătuit
să nu mă accepţi.
Shelah se întoarse fără să spună nimic.
Chipul bărbatului'se aprinse de furie.
— Dacă ai avea un motiv serios, a continuat
el, păstrându-şi cu greu Calmul, aş înţelege. Dar
ăsta, asta e prea mult... Să laşi uri fachir, un ghi­
citor în globul de cristal, un şarlatan, să intervină
între noi doi, pentru Dumnezeu, n-am să suport !
Pe vapor credeam că mă iubeşti...
— Poate că te iubeam, răspunse ea cu tristeţe
în glas.
— Atunci, nimic pe lumea asta n-o să mă
oprească...
— Aşteaptă, Alan, aşteaptă, te rog, strigă ea.
Pentru tine fac asta ! Trebuie să mă crezi ! N-ar
exista fericire pentru noi !
— Ah-, asta ţi-a spus el, nu-i aşa ?
—- Da, asta mi-a spus, dar el n-a făcut decât
să repete ce. e în inima mea. Alan, trecutul nu va
muri niciodată...
— Ţi-am spus că nu mă interesează nimic din
ceea ce înseamnă trecutul tău !
— Ah, dar nu ştii, Alan, iar eu nu-ţi pot spu-
ner încerc să fac ceea ce se cuvine. Tu eşti atât de
bun' şi corect. Nj aş putea suporta să te târăsc în
noroi. Te rog, Alan, te rog !
— Nu vreau să înţeleg, rosti Jâynes răspicat.
Nu te vreau decât pe tine, să te iubesc şi să-ţi port
de grijă. Ascultă-mă ! Timpul meu e măsurat. Ştii
că trebuie să plec la miezul nopţii. Uită prostiile
pe care ţi le-a spus ghicitorul tău. Nu pot să înţe­
leg cum de ai atâta încredere în el. Nu sunt de
acord cu asta, dar sunt gata să-ţi trec cu vederea.
După- cum văd, nu e vina ta, ci a temperamentului
tău, a vieţii pe care o duci. Uită-1, draga mea, şi
promite-mi că te vei mărita cu mine acum, îna­
inte de plecare.
Shelah scutură din cap.
— Nu pot. Nu pot.
Jaynes o privi îndelung. Apoi, cu un aer demn
se întoarse, îndreptându-se spre uşă.-
 — Und pleci' ? îl; întrebă ea.
— Nu ştiu. Trebuie să reflectez la ceea ce se
întâmplă. .
— Dar eşti invitat la cină...
— Nu ştiu. Nu cred că aş putea sta de vorbă
cu prietenii tăi acum. Vreau să fiu singur câteva
minute. S-ar putea să mă întorc mai târziu.
Era ameţit, nesigur pe el. Shelah îi atinse
braţul.
— Alan, îmi pare atât de rău, sunt atât de ne­
fericită !
Jaynes se întoarse şi o îmbrăţişă.
— Pentru Dumnezeu, pe vapor mă iubeai !
N-am să te las niciodată. Nu pot.
Privirea îi căzu pe orhideele prinse pe umărul
rochiei cu un ac cu diamante.
— Nimeni n-o să mi te ia, adăugă el şi, desprin-
zându-se, ieşi în grabă.
Shelah Fane se îndreptă încet către un scaun
şi se prăbuşi pe el. Durerea şi nefericirea i se ci­
teau pe faţă şi acum nu juca nici un rol. Timp.de
câteva momente a stat aşa, apoi, treptat îşi reveni.
Se uită la ceas opt fără un sfert. Se ridică brusc
în picioare şi porni către uşa ce dădea spre plaja
din spatele casei.
Luna stătea încă ascunsă, iar gazonul ce se în ­
tindea între casă şi locul unde valurile se spărgeau
cu furie era cufundat în întuneric. Apzea din de­
părtare glasul exaltat ăl Juliei luptându-se cu va­
lurile şi apoi replica lui Jimmy Bradshaw. I se
părea că în jurul ei plutea o atmosferă de neli­
nişte, de aşteptare. Păşi pe terasă, priyind în noap­
te. Sub un copac din apropiere i se păru că dis-
tinge în întuneric o umbră. Deodată, umbra se
mişcă, iar Shelah scoase un uşor strigăt din care
se vedea că recunoscuse persoana. Deschise larg
uşa şi porni în grabă alergând.
între timp, Alan Jaynes se îndrepta furios către
Grand Hotel. Exact peste cinci minute el se afla
în holul' hotelului atât de elegant şi recunoscut pen­
tru ambianţa aleasă pe care o oferea vizitatorilor
săi. Trecu prin faţa recepţionerului căruia îi în­
gheţă zâmbetul pe buze când Văzu privirea "lui
Alan.
Jaynes o luă la stânga, trecu de vitrinele încăr­
cate cm obiecte din jad şi mătăsuri orientale, apoi
de mica florărie de la care cumpărase puţin mai
devreme buchetul care zăcea acum neluat în sea­
mă pe masa iubitei sale. O clipă mai târziu, se afla
în uşa holului cel mare al hotelului şi rămase în
picioare, în capul scărilor.
Era o încăpere frumoasă, cu trei arcade ample,
în partea opusă intrării, în simetrie cu cele trei
picturi ale cerului tropical. Dar Jaynes nu avea
ochi pentru frumos astă-seară. Majoritatea oaspe­
ţilor hotelului erau. la cină, iar holul părea pustiu.
Totuşi, nu departe de locul în care se afla, Jaynes
îl zări pe bărbatul pe care îl căuta. Şedea într-un
fo'toliu tăifăsuind cu o pereche de oameni în vârstă,
cu aer de turişti. Coborâ treptele şi se îndreptă
spre ei. .
— Ridică-te, îi ordonă cu glas tăios .bărbatului.
Marele Tarneverro îl privi, dar faţa îi rămase
fără expresie.
— M-aş fi aşteptat la ceva mai multă politeţe,
răspunse el cu voce plată. Dar, de fapt, vă cunosc
foarte puţin.
 — Ridică-te, repetă Jaynes, şi vino cu mine.
Vreau să-ţi vorbesc.
Pentru moment, ghicitorul rămase nimişcat,
măsurându-1 din priviri pe omul atât de insolent.
Apoi, se ridică, se scuză faţă de cei doi bătrâni şi
porni alături de Jaynes.
— Dar ce e cu toată povestea asta ? se inte­
resă el.
Se opriră în dreptul unei arcade, la capătul
sălii. Afară, în faţa hotelului, luminile străluci­
toare scăldau gazonul, transformându-l într-un de­
cor potrivit dramelor tropicale. Dar scena era goa­
lă, iar drama se desfăşura în interiorul hdtelului,
în salon.
— Vreau o explicaţie, reluă; Jaynes, fără oco­
lişuri.
— O explicaţie la ce ?
— M-am simţit onorat s-o cer pe domnişoara
Shelah Pane în căsătorie. Am toate motivele să
cred că intenţiona să accepte, dar astăzi te-a con­
sultat pe tine cu privire la această chestiune, ches­
tiune care nu te priveşte absolut deloc. Ai sfă­
tuit-o să nu se mărite cu mine.
Tarneverro dădu din umeri.
— Nu discut cu persoane străine despre ceea
ce pot eu...
— Ba cu mine ai să discuţi. Şi ar fi bine să te
hotărăşti s-o faci cât mâi repede.
— Poate că, într-adevăr,. âm sfătuit-o astfel.
Ce pot să zic ? Le spun clienţilor numai ce văd în
globul de cristal.
-— Prostii ! strigă Jaynes. Le spui orice, la în­
tâmplare, tot ce-ţi trece prin minte. Care a fost
motivul pentru care i-ai dat sfatul ăsta lui Shelah ?
Se apropie şi îl privi fix pe ghicitor. Eşti cumva tu
însuţi îndrăgostit de ea ?
Ghicitorul zâmbi.
— Domnişoara Fâne este încântătoare !
— Nu-i nevoie să aduci argumente în această
privinţă.
— încântătoare, cum spuneam, dar nu-mi pot
îngădui acest lux lipsit de înţelepciune de a mă
ataşa sentimental de clientele mele. Am sfătuit-o
astfel, deoarece prevăd că această căsătorie nu i-ar
aduce fericirea. Vocea îi deveni gravă. în mod în­
tâmplător, chiar dacă apreciezi sau nu, astăzi ţi-am
făcut un serviciu.
— Chiar aşa ? Dar nu cer servicii unui şarla­
tan ca tine !.
Faţa lui Tarneverro deveni stacojie, întunecată.
— Nu avem de ce să prelungim această dis­
cuţie, zise el şi dădu să plece.
Jaynes îl prinse de braţ printr-un gest neaş­
teptat.
— Ba o s-o prelungim şi ai să faci ce-ţi spun
te duci chiar acum la domnişoara Fane şi îi spui
că eşti un şarlatan, un hoţ, şi că doreşti să retrac­
tezi ceea ce i-ai spus de dimineaţă.
Tarneverro se smuci din încleştarea celuilalt.
— Şi dacă refuz ?
— Dacă refuzi, răspunse Jaynes, promit că am
să-ţi trag o bătaie pe care n-ai s-o. uiţi curând.
— Refuz, repetă Tarneverro liniştit.
Braţul lui Jaynes se ridică, dar chiar'în clipa
aceea îi fu prins cu forţă de cineva din spatele
său. Surprins, el se întoarse. Era Val Martino, re­
gizorul. Alături de el se afla Huntley Van Horn,
strălucitor în costumul elegant, de seară, privin-
du-1 amuzat.
— Ei, ei, interveni Martino şi mai aprins la
faţă ca de obicei. Terminaţi, vă rog. E deja destulă
violenţă în film e.'N u e cazul, Jaynes, nu e cazul.
Pentru moment, toţi patru rămaseră nemişcaţi.
O figură nouă intra în scenă ; era un chinez corpo­
lent, îmbrăcat într-o haină elegantă. Tarneverro îl
salută printr-un gest familiar.
— A,, inspectore, un moment, te rog !'■
Charlie se apropie.
.— Domnul Tarneverro ! exclamă el recunos-
cându-1. Persoana care ridică orice văl, citind din­
colo de el !
— Inspectore, continuă ghicitorul, perniiteţi-mi
să vi-1 prezint pe domnul Van Horn şi pe domnul
Martino. Iar -acesta este domnul Alan Jaynes. In­
spectorul Chan de la poliţia din Honolulu.
Chan se înclină Cu graţie.
— E o onoare imensă. Ce lume distinsă !
Jaynes îl privi fix pe Tarneverro.
— Foarte bine, şuieră el printre dinţi Ascun-
de-te după fusta poliţiei. Nici nu mă aşteptam la
altceva din partea ta.
— Ei, gata, ajunge, interveni Martino. O mică
neînţelegere, inspectore. Nu va fi nici un scandal.
Sunt sigur că prestigiul cinematografiei este foarte
important pentru noi toţi. In orice caz, pentru mine
contează foarte mult.
Van Horn se uită la ceas.
— E ora opt, anunţă el grav. Cred că am să
mă îndrept către locuinţa lui Shelah. Mai vine
cineva ?
Regizorul clătină din cap.
 — Nu încă. Cobor şi eu îndată.
Martino, cu mâna încleştată pe braţul engle­
zului, încercă să-l scoată din încăpere.
■— Să ieşim pe terasă, insistă el, vom discuta
problema acolo.
Jaynes se întoarse spre ghicitor.
—- Nu plec până la 12, aşa că între timp ne mâi
putem întâlni, zise el şi se lăsă condus de Martino
către terasă.
— Sper că ultima prevestire nu se va adeveri,
îi spuse Chan lui Tarneverro. Nu prea îmi place
lumina din ochii acestui domn.
Tarneverro râse.-
— O să-i treacă. L-am supărat fără să vreau.
Apoi, îl privi îngândurat pe Charlie. Apropo, in-
spectore. E o întâmplare fericită că te-am întâlnit.
Chiar vroiam să te sun. Ce program ai astă-seară ?
— ; Sunt invitat la banchetul clubului Rotary,
aici, în hotel.
— Bun. Deci Vei fi prin preajmă câteva ore.
Chan încuviinţă printr-o mişcare a capului.
— Mă tem că da. Vor fi destui care să ţină
alocuţiuni şi toasturi după cina propriu-zisă.
— Până pe la. unsprezece, probabil.
— Da, e îngrozitor de posibil !
— Iau cina la locuinţa unei' prietene, undeva
aproape de plajă, zise Tarneverro. De fapt, acasă
la domnişoara Shelah Fane. La un moment dat,
în acest răstimp s-ar putea să am un mesaj deose­
bit de important pentru dumneata, inspectore.
Ochii lui Chan se deschideau tot mai mult tră­
dând surprinderea.
— Un mesaj ? De ce natură ?
 După un moment de ezitare, Tarneverro îi răs­
punse.
— întâmplător, azi dimineaţă vorbeai despre
nişte cazuri de crimă din Lps Angeles care au ră­
mas nerezolvate. Ţi-am spus atunci că prefer să
mă ţin departe de astfel de lucruri. Dar nu putem
îritotdeana să face numai, ceea ce ne place, nu-i
aşa, inspectore ? zise el şi dădu -să plece.
— Un moment, te rog ! încerci să-mi aprinzi
focul curiozităţii doar cu o mână de paie ? Repet
întrebarea Ce fel de mesaj ?
— Ghicitorul îl privi îndelung. ,
—1 Un mesaj care te va face să-l arestezi pe
ucigaşul lui... Dar nu trebuie să vorbesc prea mult.
Poate fi periculos şi presupun că şi dumneata ai
ajuns la aceeaşi concluzie în urma experienţei pe
care o ai. Aş fi încântat să te am pe aproape măcar
până la ora 11. Mai târziu, presupun că te pot
găsi acasă.
— Bineînţeles, răspunse Cha'rlie.
— Să sperăm că vom avea succes, rosti Tar­
neverro, zâmbind enigmatic şi porni cu paşi lenţi
către prietenii săi bătrâneii care se aflau în mijlo­
cul salonului. Chan îl privi timp de o secundă,
apoi, dând din umeri, se uită împrejur, căutând din
priviri sala unde avea să se desfăşoare banchetul.

CAPITOLUL III
Flori pentru Shelah Fane
Huntley Van Horn mergea pe bulevardul Kala-
kua spre locuinţa vedetei Shelah Fane. Pe această
micuţă insulă din mijlocul fermecătorului Pacific
mai supravieţuiau puţine semne ale unui trecut
romantic. Parcă s-ar fi aflat pe Bulevardul Hol­
lywood păşea pe un trotuar din beton sub stră­
lucirea gălbuie, plăcută a modernelor felinare, au­
tomobilele defilau într-un şuvoi neîntrerupt pe în­
tinderea asfaltului american, un tramvai trecea
iuruind. Totuşi, dincolo de şirul de felinare, se
făcea simţită catifeaua neagră a nopţii tropicale,
îi ajungea în nări parfumul florilor de ghimber,
trecu pe lângă un gard viu de croton, şi- apoi pe
lângă unul de hibiseus, pli nde flori de un roz pră-
fuitor, condamnate să moară la miezul nopţii.
Ajunse în dreptul casei cu numărul pe care
Shelah i-1 imprimase în memorie şi, intrând pe
poartă, străbătu o alee largă care ducea, după o
cotitură, în faţa unei uşi impunătoare. Trecând pe
lângă un smochin indian plin cu fructe, mai bătrân
cu două secole decât cinematograful, sună la uşă.
îl întâmpină Jessop. ,
O, domnul Van .Horn ! exclamă majordomul.
Sunt fericit să vă revăd.
— Ce mai faci ? întrebă actorul.
— Foarte bine, domnule. Cred. că v-a plăcut
mica excursie în Tahiti.
Van Horn îi aruncă pălăria de pai ce înlocuia
jobenul de mătase cu care câştigase admiraţia mai
multor milioane de femei.
— O ţară primitivă Tahiti,- zâmbi el. Ti-ar
aminti de Hollywood, Jassop.
Majordomul îşi permise un zâmbet discret.
Van Horn intră grăbit în salon, iar Jassop îl
urmă.
— Nu-i nimeni pe-âici ? se miră actorul. Doam­
ne, chiar aşa devreme am venit ?
 — O, nu, domnule Van Horn. Unii dintre in­
vitaţi se desfată făcând baie, o distracţie grozavă
din câte am înţeles. .Câţiva, mi se pare, sunt, pe
plajă. Aţi dori să vă alăturaţi... ăăă... tinerilor care
se scaldă, domnule ?
Van Horn rânji.
— Erai bun în diplomaţie. Nu, deşi sunt foar­
te tentat să mă alătur tinerilor, chestiunea asta 'pre­
supune a dracului de multă bătaie de cap cu îm-
brăcatul şi dezbrăcatul. Am să rămân în siguranţă,
pe ţărm.
— Prea bine, domnule, spuse Jessop, înclinăn-
du-se. E deja opt şi un sfert şi se apropie cu repe­
ziciune ora mesei. în curând va trebui să-i chem.
Van Horn cercetă încăperea cu privirea.
— Ce, nu avem nici un cocteil ?
— S-a produs o mică întârziere, domnule. Cel
care trebuia să ne aducă băuturile, dar să rămână
între noi, domnule, tocmai băuturile, de-abia au ve­
nit. Eram ocupat cu prepararea când aţi sunat. Se
duse lângă uşa de sticlă ce dădea spre terasă. Iată,
oceanul e chiar aici, spuse el.
Van Horn râse, iar majordomul îi deschise uşa.
— Ah, da. Aud zgomotul valurilor. Fără îndo­
ială, voi găsi marea aceeaşi ca întotdeauna. Se opri
în cadrul uşii, arătând spre o lumină ce strălucea
printre copaci, la o oarecare distanţă, în dreapta.
Ce-i acolo ?
— E un fel de chioşc de vară sau pavilion, dom­
nule, explică Jessop. Cel puţin în Anglia, unde
avem veri, ar fi un chioşc de vară. Probabil că unii
dintre invitaţi sunt acolo.
Van Horn ieşi pe pajişte şi se îndreptă spre locul
de unde venea lumina. Deodată, auzi, răzbătând
prin vuietul valurilor ce se loveau cu putere de
ţărm, voci venind de pe plajă. Se opri pentru o
clipă, neştiind în ce parte să o ia.
în timpul acesta, Jessop se întoarse în salon.
Uri chinez bătrân, încovoiat, intră cu un mers
târşit.
— Dragul meu Wu Kno-ching, protestă major­
domul, ' într-o casă care se respectă locul bucăta­
rului este în bucătărie.
Bătrânul ignoră politicos reproşul.
— La ce oră masa ? întrebă el. ,
— Aşa cum ţi-am spus, cina este fixată pentru
opt şi juiriâtate, răspurise Jessop. S-ar putea, to­
tuşi, să intervină o oarecare întârziere.
Wu Kno-ching ridică din umeri.
— Ce fel de casa este ? Eu putea servi cina
mai curând. Eu pregăteşte cina, domnul spune aş­
teaptă, cina se duce la dracu. Se îridepărtă mur­
murând în continuare dojeni.
Uşa de sticlă se trânti cu zgomot în urma lui
Wilkie Ballou. Traversase dezordonat pajiştea. In­
tră în salon.
— Mi-e teamă că ideea asta cu înotul o să în­
târzie cina, domnule, remarcă Jessop.
— Ce ? Ah, da, cred că da. Ai ţigări pe-aici ?
pachetul meu e gol.
Jessop îi întinse o cutie cu ţigări. Ballou luă o
ţigară şi căzu într-un fotoliu ; majordomul îi aprin­
se ţigara şi se retrase apoi în bucătărie.
Revenind după un sfert de oră, îl găsi pe tipul
din Honolulu stând exact în locul în care îl lăsase.
— Chestiunea devine din ce în ce mai serioasă,
domnule, constată Jessop. Avea în mână un gong
voluminos pentru a anunţa masa. Din câte.am citit,
am crezut întotdeauna că rasa galbenă e deosebit
de răbdătoare.
— Da, sunt renumiţi din punctul ăsta de ve­
dere, spuse Ballou înclinându-şi capul afirmativ.
— Dar, domnule, reprezentantul ei de la noi
din bucătărie-, nu .face nimic pentru a confirma
această reputaţie, ofţă Jessop. îmi aduce la cunoş­
tinţă căt se poate de pătimaş că cina aşteaptă. Mă
duc pe plajă să văd cum pot să-i adun. Făcu semn
cu capul spre gong şi dispăru. în curând, putu fi
auzit în depărtare bătând gongul într-un stil nu
lipsit de muzicalitate.
Ballou îşi mai aprinse o ţigară. Jessop reveni
urmat îndeaproape de Rita Ballou şi Van Horn.
— Ar fi trebuit şă rămâi, Wilkie, zise Rita. Am
aflat toate bârfele de ultimă oră din Hollywood.
— Nu mă interesează, mormăi Ballou.
— Bietul Wilkie, zâmbi soţia sa.. Se apropie
ora lui de culcare: şi el nici n-a servit încă cina.
Curaj ! Nu mai e mult.
Apăru şi Diana Dixon, cu sufletul la gură.
— Am impresia că am întârziat, strigă ea. Tre­
buia să vii cu noi în apă. A fost nemaipomenit, dar
nici pe jumătate din ce ar fţ putut să fie. Aş fi
putut sta acolo ore în şir ! Ah, cocteil ! Ce idee
grozavă !
Ea luă un pahar de pe tava pe care Jessop i-o
ţinea în faţă. Nu a fost nevoie de îndemnuri nici
în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi oaspeţi. Huntley
Van Horn ridică paharul.
— în cinstea gazdei noastre, dacă avem vre­
una ! toastă el.
 — Aşa-i ! Ce s-a întâmplat cu Shelah ? întrebă
Rita Ballou. Am văzut-o doar o clipă, când am
venit...
— Nu încape nici o îndoială că Shelah, răs­
punse Van Horn cu un zâmbet cinic, stă ascunsă
gata să-şi facă o intrare măreaţă şi impresionantă.
Va apărea călare -pe. un cal alb sau va descinde
dintr-un balon. Ştiţi, pe ea o pasionează chestii
de genuul ăsta...
— Julie şi Jimmy dădură, buzna, înăuntru în-,
tr-o foarte bună dispoziţie. ,
—r Bună, domnule Van Horn, zise faţa. Numai
dumneavoastră aţi venit !
— Când mă gândesc ce aspră poţi fi cu mine !
oftă Van Horn.
— Ei, ştiţi Ce vreau să spun, râse ea. Unde sunt
Ceilalţi oaspeţi, Val Martino, domnul Jâynes, Târ­
ne verro ?...
— Vine şi Tarneverro ? Van Horn ridică din
sprâncene. în cazul ăsta, mai vreau un cocteil. Mul­
ţumesc foarte mult. /
Pe neaşteptate, la uşa din faţă s-au auzit acor­
duri de ghitară şi mai multe voci tinere cântând
un cântec hawaian. Julie îşi manifestă bucuria.
— Asta-i o serenadă pentru Shelah, din partea
admiratorilor, spuse. ea. Nu-i drăguţ din partea
lor ? O să fie încântată. Cu rochia de piaţă flutu­
rând, Julie se repezi la uşă şi o deschise larg. în­
cremeni la vedeera unei droaie de fete de liceu,
cu braţele încărcate de flori. S-au oprit din cântat
şi o japoneză a păşit în faţă.
— Am dori s-o vedem pe Shelah Fane ! Vă
rugăm !
—■ Desigur, răspunse Julie. .Aşteptaţi să v-o
4 — Orhideea însângerată
aduc. Intre timp, n-aţi vrea să cântaţi' Cântecul
Insulelor ? E preferinţa domnişoarei Fane.
Lăsă uşa deschisă şi se întoarse în salon.
— Jimmy, hai s-o găsim pe Shelah. Cred că e
în pavilion.
,— Bine.
Plecară spre pajişte.
— Nici că se putea mai bine, exclamă Julie.
Mă refer la apariţia lui Shelah la petrecere... Mul­
ţimea aceea de afară întâmpinând-o cu serenade ;
o să-i placă.
— Dumnezeule ! exclamă Bradshaw, vocea sa
trădând dezaprobarea.
— Oh, ştiu, răspunse fata. E o prostie, dar biata
Shelah e aşa cum e... Viaţa a făcut-o aşa şi nu se
mai poate schimba.
Au pornitt prin iarba moale, pe sub copaci.
Acordurile dulci, obsedante ale Cântecului Insule­
lor au ajuns până la ei, purtate de briza de seară.
— Să ne grăbim, zise Julie. Shelah trebuie să
ajungă acolo înainte de sfârşitul cântecului.
Ea urcă în fugă treptele pavilionului,, urmată
îndeaproape de Bradshaw. Acesta deschise uşa uni­
cei încăperi. Rămase pentru, o clipă nemişcat; apoi
se întoarse cu iuţeală şi o luă pe fată în braţe.
— Nu, Nu ! strigă el. Nu te duce mai departe !
Tonul lui o înspăimântă.
— Ce. vrei să spui ?
— întoarce-te, pleacă de aici ! o imploră el. Ea
reuşi să scape din strânsoare şi năvăli înăuntru,
— O săţi pară rău ! o avertiză el.
Şi aşa a fost, căci deasupra vocilor celor ce cân­
tau şi al tânguitului îndepărtat al ghitarelor s-a
ridicat vocea lui Julie într-un urlet ascuţit de
groază.
Shelah Fane zăcea pe jos, lângă un mic fotoliu.
Fusese înjunghiată în inimă. Rochia ei de culoarea
fildeşului era pătată de sânge. Afară, grupul de
admiratoare continua să cânte cu pasiune serenada.
Julie îrigenunche lângă actriţă. Bradshaw privi
într-o parte. Apoi se duse şi o ridică pe fată în
picioare.
— Să mergem, spuse el cu delicateţe. Nu mai
putem face nimic.
O conduse spre uşă. Julie îl privi printre la­
crimi.
— Dar cine ?... Cine ?... murmură ea.
— Da, răspunse el. Mă tem că asta e acum
marea întrebare.
în mod neaşteptat, Bradshaw găsi o cheie în
broasca interioară a uşii pavilionului. Ieşiră, iar
băiatul închie uşa şi băgă cheia în buzunar. Se în­
toarseră încet spre casă unde îi întâmpină Van
Horn.
— I-aţi spus lui Shelah ? îi întrebă. Scena e
pregătită. Musafirii sunt adunaţi în salon, admira­
torii cântă cât îi ţine gura la uşă. Va fi o intrare
măreaţă...
Se opri văzând chipul Juliei.
— Ce s-a întâmplat ? ţipă strident Rita Ballou.,
Bradshaw stătea şi se uita la micul grup. Jessop
intră şi, luând tava de- argint pe care servise coc­
teilurile, se pregăti să adune paharele goale. Afară,
Cântecul Insulelor se stinse în tăcere. ,
— Shelah Fane a fost ucisă în pavilion, spuse
tânărul.
Tava de argint din mâinile lui Jessop-căzu cu
zgomot pe podea. Era prima greşeală a acestuia în
40. de ani de serviciu.
— Cer iertare, murmură el, fără să Se adreseze
cuiva anume. ,
Afară, admiratorii vedetei Shelah Fane începu­
ră un alt cântec. Bradshaw se precipită spre intra­
rea din faţă. .
— Vă rog ! strigă el. Vă rogf ajunge pentru
astă-seară. Acum trebuie să plecaţi. Domnişoara
Fane nu poate veni fiindcă e... nu se simte bine.
— Ne pare rău, rosti fata ce părea să fie con­
ducătorul grupului. Vă rugăm să-i daţi florile
astea.
începură să-i pună în braţe buchete înmires­
mate. Brusc, Bradshaw se întoarse în casă, clăti--
nându-se, cu braţele pline de o bogăţie de culori.
Julie era acolo, cu ochii larg deschişi şi faţa de o-
paloare cadavricâ.
— Flori... spuse tânărul. Flori pentru Shelah
Fane.
înecându-se de plâns, Julie se prăbuşi la picioa­
rele lui.

CAPITOLUL IV,
Cămila la poartă ,

Charlie Chan se afla la Grand Hotel într-o bună

dispoziţie demnă de invidiat. Nimic nu-1 putea pre­
ocupa în timpul acestei cine. Mâncarea eră minu­
nată, iar problemele legate de munca sa erau de­
parte. Nu ştia cum se numeşte peştele ce-i fusese
servit în farfurie, dar de la prima înghiţitură recu-
noscu că este ceva de calitate. Se aplecă peste masă
pentru a purcede la acea activitate încântătoare.
Chiar atunci, unul dintre funcţionarii hotelului îl
bătu uşor pe umăr.
— Sunteţi chemat' urgent la telefon.
O vagă nelinişte îl cuprinse în timp: ce traversa
holul larg, îndreptându-se spre telefon. Ar fi pre­
ferat o viaţă calmă, de meditaţie neîntreruptă, dar
o soartă nemiloasă îi tot azvârlea câte o nouă pro­
blemă ce se cerea rezolvată. „Acum ce-o mai fi ?“
se întrebă în timp ce intră în cabina telefonică şi
închise uşa după el.
în receptor răsună o voce neliniştită.
— Ascultă, Charlie, aici e Jim Bradshaw de la
Biroul de Turism. Huntley Van Horn mi-a spus că
te-aş putea găsi la hotel.
— Da, şi uite că m-ai găsit. Ce s-a întâmplat ?
Ce te-a făcut să fii atât de tulburat ?
în fraze confuze, Bradshaw îi spuse întreaga
poveste. Charlie asculta calm.
— Shelah Fane, zise tânărul. Ştii ce înseamnă
asta, Charlie, Ştirea va fi o bombă, transmisă în
toată lumea chiar în seara asta. Ai să fii; în ochii
lumii mai mult ca niciodată. Ar fi bine să vii aici
cât poţi de repede.
— Sosesc imediat, răspunse Charlie. Nu atin­
geţi nimic până atunci, adăugă detectivul şi oftă
adânc. Apoi închise telefonul şi sună la poliţie pen­
tru a da unele explicaţii. în cele din urmă, ieşi din
cabină, ştergându-şi cu batista broboanele de su­
doare de pe-frunte. Un moment rămase, ca împie­
trit de parcă şi-ar fi adunat întreaga forţă care îi
era necesară pentru rezolvarea cazului ce îl aştepta,
încă un caz, încă o crimă şi ştia că ceea ce îi spu-
sese tânărul era adevărat de astă-dată va lucra
chiar în lumina ‘ puternică a reflectoarelor îndrep­
tate asupra sa.
Shelah Fane ! repetă el în gând. „O călătorie de
o mie de mile începe cu un pas“ , îşi spuse, îndrep-
tându-se spre masa la care, cu câteva clipe mai
înainte, se simţise atât de liniştit. îşi luă pălăria
şi, în uşa hotelului, se întâlni cu Tameverro. Şi
acesta avea o pălărie în mână şi părea că intenţi­
ona să iasă.
— Bună, inspectore ! Nu ţi-ai terminat cina.
-— Nu-, nu mi-ain terminat-o. Sunt smuls în
mod brutal de treburi importante. Dintre cele mai
importante pe care le-am avut în ultima vreme.
— Adevărat ? se miră Tameverro.
Ochii mici ai lui Cherlie priveau fix, cu inten­
sitate pătimaşă, figura celuilalt. Nu era prea de­
vreme pentru a culege impresii, pentru a cântări?
pentru a măsura, pentru a studia.
— Domnişoara Shelah Fane, rosti el rar,, toc­
mai a fost găsită asasinată la eâ acasă.
Mai târziu, ore în şir Charlie a interpretat în
fel şi chip privirea pe care a surprins-o pe chipul
misterios şi întunecat al lui Tameverro.
— Shelah ! Doamne, Dumnezeule !
— Te îndreptai probabil într-acolo ? continuă
Charlie.
Eu, eu, da, desigur...
— Fă-mi onoarea şi însoţeşte-mă. Aş vrea să-ţi
pun câteva întrebări.
Val Martino se grăbea spre ei.
— Hei, Tameverro, mergi în jos, spre plajă ?
Ghicitorul îi spuse vestea. Regizorul o recepţi-
onă cu un calm surprinzător.
 — Rău, zise el cu o voce plată: Căzu pe gân­
duri. S-a dus munca noastră asiduă de şase luni !
S-a dus şi filmul ! N-am să găsesc pe nimeni care
s-o înlocuiască,1 am încercat,7 dar... %
— Dumnezeule ! strigă furios Tarneverro. She-
lah e moartă, iar tu te tângui pentru film ?
— îmi pare rău, continuă Martine. îmi pare
rău pentru Shelah. Dar chiar şi în filme spectaco­
lul trebuie să meargă mai departe.
— Ce s-a mai întâmplat cu tipul acela, Jaynes?
întrebă deodată Tarneverro.
-— Imediat după ce am plecat de lângă tine
ne-am dat mâna şi el a luat-o grăbit spre plajă.
Era într-o stare îngrozitoare. De fapt, aţi văzut.
Zicea că nu vine la dineu, dar presupun că mai
bine l-aş. căuta şi l-aş aduce cu mine, nu ?
— Da, da, aprobă Charlie. Trebuie să-l văd.
Vino, Tarneverro. Să ne grăbim.
în conduse pe ghicitor, până la maşina lui cam
ponosită, ce-1 aştepta în parcare.
— Acest vehicul nu este prea elegant, se scuză
el, dar funcţionează. Vrei, te rog, să te strecori
înăuntru ?
Tarneverro se urcă în maşinuţa de două locuri
fără să spună nici o vorbă. Charlie porni maşina.
—: E îngrozitor ! exclamă ghicitorul. Biata She­
lah ! Nu-mi vine să cred !
Charlie ridică din umeri.
— E timpul să fim filosofi, sugeră el. „Moartes
este cămila neagră care îngenunchează pe neaştep­
tate la fiecare poartă". Mai devreme sau mai târ­
ziu, ce mai contează ?
— Ştiu, ştiu, dar într-un fel mă simt răspunză-
tor pentru, asta. Oh, Doamne* eu cât mă' gândesc
mai mult, cu atât îmi este mai limpede. Mă simt
vinovat de fnoattea ei.
— Ceea ce spui sună .interesant, remarcă
Charlie. Nu vrei să-mi explici aceste vorbe ?
— Astă-seară, continuă ghicitorul, ţi-am spus
că s-ar putea să-ţi telefonez în ideea unei arestări,
într-unul din cazurile de crimă de mare răsunet.
Şi speram ş-o fac, cu adevărat. Ani să-ţi explic ce
vroiam să spun ©u asta în cât mai puţine cuvinte.
Shelah Fane îmi telegrafiase de pe vapor cerân-
du-mi să mă întâlnesc cu ea aici. Se pare că acest
tip, Jaynes, o ceruse în căsătorie şi ea dorea să-mi
ceară sfatul. De un timp încoace, ea îşi făcuse obi­
ceiul de a. veni la mine cu toate problemele.. Il iubea
pe Jaynes, dorea să se căsătorească cu el, dar îi
era frică de ceea ce îi putea,, rezerva viitorul. Se
temea că în orice moment lumea ar putea descoperi
ceva ce ţinuse îngropat în ea, c.a pe un secret îngro­
zitor, timp de trei ani.
—- Ce secret ? întrebă Charliev
— Azi dimineaţă, reluă Tarneverro, l-ai pome­
nit pe Denny Mayo care â fost găsit moft în casa
lui din Los Angeles, în urmă cu trei ani.
Poliţia a bâjbâit ele la bun început, lăsând în
cele din urmă cazul nerezolvat. Dar Shelah Fane
ştia cine l-a ucis pe Denny Mayo. Se afla în casa
lui Mayo şi vorbea la telefon când a avut loc crima.
A stinat soneria, iar ea s-a ascuns prosteşte în cea­
laltă cameră. A fost martor ocular. Mi-a povestit
toate, aceste lucruri azi dimineaţă. Mai mult, mi-a
spus că asasinul lui Denny Mâyo se află acum în
Honoluliu
Ochii lui Charlie străluceau în întuneric.
 — Ţi-a spus numele ?
— îmi pare rău. --N-a vrut, iar eu n-am făcut
nici un efort s-o conving. Desigur, motivul de a
nu da în vileag legătura ei cu această - întâmplare
era- teama de a nu-şi ruina astfel cariera. A păs­
trat în tăcere acest secret, şi acum ezita să se căsă­
torească cu un "bărbat pe care îl iubea cu adevărat
şi pe care n-âr fi vrut să-l supună unui scandal
public, mai târziu.
— O ezitare firească, aprobă Charlie. Ai încu-
rajat-o în acest sens ?
— Da, fireşte că da. Mai mult decât atât, am
sfătuit-o în mod insistent să-şi ia această povară
de pe suflet şi să-şi regăsească liniştea. Am asigu­
rat-o că. dacă ar da în vileag numele persoanei vino­
vate,. dirî proprie iniţiativă, nici. o poliţie din lume
n-ar pedepsi-o pentru tăcerea sa îndelungată. Bă­
nuiesc că aveam dreptate, nu-i aşa ?
— După părerea mea, aşa este, aprobă-Charlie.
— I-am .sugerat să-l refuze pe Jaynes deocam­
dată şi acestei probleme neplăcute să-i de'a o expli­
caţie pe care simţeam că o datorează societăţii. I-am
mai spus că ar fi o prostie să se mărite atâta timp
cât exista o astfel de ameninţare a fericirii ei. Pe
de altă parte, dacă o iubea cu adevărat, Jaynes ş-ar
fi căsătorit cu ea în cele. din urmă, iar dacă nu
ţinea la ea atât de mult, atunci era m a i' bine să
afle acest lucru.
Maşina se, oprise în parcarea din faţa vilei închi­
riate de Shelah.
Charlie scrută cu privirea chipul ghicitorului.
Şi dacă Jaynes n-o lua în căsătorie, se. ha-
zardă el.
 — Aici ai zbârcit-o, inspectore. Pe mine'nu mă
interesa Shelah. din punct de vedere sentimental,
dar rrti-am dat seama de rolul meu în această ches­
tiune secretul pe care mi l-a dezvăluit era mai
cumplit decât mă aşteptam. Mi-am mai dat seama
şi că pentru fericirea ei trebuia să scape de această
povară. Aşa că am insistat, încercând să o deter­
min să dea publicităţii numele persoanei vinovate
în cazul Mayo.
.— Si? ea a fost de acord ?
— Nu chiar. Mai degrabă a înspăimântat-o ide-
ea. Mi-a spus că o să mai reflecteze şi că îmi va
comunica astă-seară ce hotărâre a luat. „Scrie o
scurtă declaraţie care să includă şi numele respec­
tiv", i-am spus, ,,dă-mi-o la dineul de diseară, iar
eu am să procedez în aşa fel încât totul să fie cât
mai uşor pentru tine" Eram sigur că voi avea suc­
ces în această manevră, ceea ce m-a şi făcut să-ţi
pomenesc de ea, inspectore. Da, aş fi câştigat. Dar
acum...
— Acum, interveni Chan, ucigaşul lui Denny
Moyo a redus-o la tăcere pentru totdeauna pe aceas­
tă femeie.
— întocmai.
— Dar cum o fi aflat persoana în cauză inten­
ţia ei de a-i da în vileag numele ?
— Asta nu ştiu, răspunse Tarnevero. Camera
mea are balcon, poate fi o posibilitate, dar nu prea
demnă de a fi luată în seamă. Ori, poate Shelah
a discutat cu, ucigaşul, s-o fi consultat cu el —
sau cu ea. — i-o fi spus că nu mai poate păstra,
secretul. Un astfel de comportament se potrivea
cu firea ei. Era indiscretă, impulsivă. Sper că tot
ceea ce ţi-am spus îţi va fi de ajutor, inspectore.
Oricum, crede-mă, voi fi alături de dumneata cât
timp vei efectua investigaţia. îţi voi da tot spri­
jinul. Doresc, chiar mai mult decât dumneata, să
aflu numele ucigaşului lui Shelah.
— Ajutorul dumitale îmi va fi de nepreţuit, îi
zise Chan. Ce ţi-am spus eu azi-dimirieaţă ? Dum­
neata eşti un detectiv de mare clasă ! Nici nu visam
că atât de curând vom lucra împreună, cot la cot !
între timp, paşii îi purtară către intrarea ele­
gantă a vilei.
Jessop le deschise, iar cei doi intrară în salon,
unde domnul şi doamna Ballou şi Van Horn şe­
deau într-o linişte apăsătoare. Charlie îi privi gân­
ditor şi chiar atunci îşi făcu apariţia Jim Bradshaw.
— Bună, Charlie, zise el cu voce gravă. E ne­
voie de tine aici. E în pavilion. Am încuiat uşa de
îndată ce am constatat ce s-a întâmplat. Uite cheia.
— Eşti un băiat deştept, rosti Charlie mulţumit.
Apoi, întorcându-se către ceilalţi, adăugă E de la
sine înţeles că nimeni nu părăseşte această casă
fără permisiunea mea. Domnule Tarneverro, vrei,
te rog, să mă însoţeşti ?
Ieşiră împreună şi traversară pajiştea care pă­
rea acum albă, în lumina lunii. Charlie o luă cu
câţiva păşi înainte şi descuie uşa. Tarneverro îl
urmă fără tragere de inimă.
Poliţistul intră în cameră şi se lăsă pe un ge­
nunchi lângă Shelah. După aceea, îşi întoarse încet
privirea către ghicitor.
— Mă ocup de multă vreme de astfel de lucruri
şi nu mă las pradă sentimentelor. Dar acum pot
spune că-mi pare rău de această doamnă. N-o cu­
noşteam de m ult timp şi cu toate acestea îmi pare
nespus de rău pentru ea. Se ridică în picioare şi
adăugă Cămila neagră a îngenunchiat astă seară
în faţa unei porţi deosebit de preţioase.
Tarneverro se oprise la o distanţă respectabilă
de cadavru. Părea că se stăpâneşte cu greu.
— Biata Shelah ! murmură el. Iubea viaţa atât
de mult !
— Viaţa ne e dragă tuturor, completă Charlie..
Chiar şi un cerşetor ezită să treacă pe un pod pu­
tred.
— N-am să mi-o pot ierta niciodtă ! Ceea ce
vezi aici a început azi dimineaţă în apartamen­
tul meu.
— Ce e să se întâmple se întâmplă ! zise Chan
încercând să-l consoleze. N-o s-o mişcăm din loc
până la sosirea procurorului. Am telefonat deja la
poliţie. Avem noi doi grijă de toate. Nu .uita va
trebui să mă ajuţi. Se apropie din nou de Shelah
şi îi ridică braţul stâng. Uite, deja sunt nişte semne
suspecte. După cum se vede, aici a avut loc o luptă,
în timpul căreia ceasul i-a fost smuls de la mână
şi strivit. Geamul e spart, iar — îşi apropie ceasul
de ureche — mecanismul s-a oprit. A stat la opt
şi două minute. Şi imediat, fără nici un efort, am
aflat exact ora la care s-a întâmplat tragedia. Asta
e într-adevăr mare lucru !
— Opt şi două minute ! repetă Tarneverro. La
ora aceea, Jaynes, Martino, Van Horn, dumneata
şi "cu mine ne aflam în holul hotelului. Aminteş-
te-ţi ! Van Horn s-a uitat la ceas, a constatat că e
ora opt şi că era/timpul să ne îndreptăm către vila
actriţei.
— Da, desigur, aprobă Chan. Alibiurile vin toa­
te deodată ! Apoi, arătând spre orhideele strivite
pe podea, continuă : Uite, altă dovadă că a avut
loc o luptă. Buchetul a_ fost călcat în picioare.
— Toate par a fi semne de gelozie, răspunse
Tarneverro, încruntându-se. Poate fi şi Un alt mo­
tiv al crimei ? Da, ar putea fi mânia.
Charlie se ţâra pe covor în căutarea altor probe.
— Ciudat lucru, zise el. Florile au fost prinse,
de rochie cu uri ac, dar acul nu mai este aici. B xa-
mină cu atenţie orhideele şi cercetă podeaua. Aşa
e, repetă el ridicându-se. Acul cu care au fost prin­
se florile •a dispărut. Se îndreptă apoi spre o mă­
suţă de mahon meşteşugit lucrată, acoperită cu un.
cristal. Şe aplecă şi îl privi de aproape cu ochiul
liber, apoi chiar cu ajutorul unei lupe pe care o
scoase din buzunarul hainei, după care remarcă
încă un aspect demn dd a fi luat în calcul. Aici,
colţul a fost recent bine şters. Ce-o mai fi însem­
nând şi asta ?
Tarneverro ridică de jos o geantă foarte ele­
gantă, care părea şi foarte scumpă şi o aşeză pe
măsuţă, apoi cercetă conţinutul genţii.
— Inutil ,sprise el. Nu sunt decât lucrurile obiş-
riuite şi câţiva dolari. Un moment am sperat că
Shelah a scris deja biletul cu numele de care aveam
nevoie. Ar fi fost o situaţie fericită. Cazul ar fi fost
rezolvat înainte de a fi fost deschis.
— Cazurile nu-şi permit luxul unei soluţii atât
de simple, răspunse Charlie cu un oftat. Dacă o
asemenea scrisoare ca aceea pe care o doreşti' dum-
rieata ar fi existat în această încăpere, acum ea s-ar
afla în jnâna ucigaşului. Nu, norocul nu ne surâde
niciodată atât de repede. Va trebui să parcurgem
tot traseul până ce vom rezolva cazul. Vino ! A ici
am cam terminat, pentru moment. Vom avea mai
multe de făcut, dar asta mai târziu.
Ieşiră şi Charlie încuie uşa. în timp ce se în-,
depărtau, el enumera cele câteva elemente.
— Un ceas s-a oprit la opt şi două minute în
timpul unei ltipte aprige. Un buchet de orhidee
zdrobite în aceleaşi condiţii, acul care le prindea
de rochie, în mod ciudat, dispărut. Un colţ al cris­
talului care acoperă măsuţa a fost bine şters. Poate
că-i destul, deocamdată.
Când intrau în salon, Jessop îi conducea înăun­
tru pe Martino şi pe Alan Jaynes. Cel din urmă
era deosebit de palid şi în mod evident tulburat.
— Haideţi să luăm nişte scaune şi să ne aşe­
zăm, sugeră Chan. Am multe întrebări la care va
trebui să-mi răspundeţi.
Jessop se îndreptă spre Tarneverro şi îi spuse :
' — Mă scuzaţi, domnule. Cu toată agitaţia asta
am uitat pur şi simplu.
— Ce ai uitat ? îl întrebă Tarneverro surprins.
■
— Scrisoarea, domnule, rosti el, şi scoase din
buzunar un plic mare. Domnişoara Fane mi-a cerut
să vi-1- dau de îndată ce veţi sosi aici, astă-seară.
Tarneverro întinse mâna, dar Charlie, din câţi­
va paşi, fu între cei doi şi luă plicul.
— îmi pare foarte rău, dar acum poliţia se află
în exerciţiul funcţiunii.
— Desigur, domnule, consimţi Jessop înclinân-
du-se şi retrăgându-se politicos,
Chan stătea în picioare, cu scrisoarea în mână.
Putea fi adevărat ? Avea atât de repede şi chiar în
mâna sa răspunsul la această ghicitoare ? El şi Tar­
neverro schimbară o privire plină de înţeles. în
încăpere, toţi cei prezenţi îşi căutau scaune creând
o agitaţie continuă. Cu scrisoarea în mână, Charlie
se apropie de lampadarul ce lumina discret camera.
Deschise plicul şi, când era pe punctul de a citi
conţinutul, lampa se stinse brusc şi întreg salonul
se cufundă în beznă. Urmă zgomotul unei lovituri,
încă una, un strigăt, şi o cădere a unui corp solid.
Toţi erau în alertă. Din întuneric, o voce cerea
să fie aprinsă lumina. Aplicele luminară din nou
şi Jessop putu fi văzut lângă întrerupător.
Charlie se ridică cu greu de pe podea. îşi freca
obrazul drept care sângera uşor.
— Sunt copleşit de regrete, mărturisi el pri-
vindu-1 pe Tarneverro. Asta-i tot ce a mai rămas.
Ţinea în mâna întinsă un mic fragment dintr-un
plic.
— Partea cea mai consistentă a scrisorii se pare
că se află acum în altă parte.

CAPITOLUL V
Bărbatul în pardesiu ,

Chan rămase multă vreme cu fragmentul acela

de scrisoare în mână. Pe chip avea o expresie cal-,
mă, netulburată, în contradicţie cu ceea ce se pe­
trecea în sufletul lui. în camera aceea plină de lume
cineva l-a fentat, jucându-i o farsă ce l-a discre­
ditat în ochii celorlalţi pe vestitul detectiv de la
poliţia din Honolului.
Charlie Chan îşi pierdu prestanţa în prezenţa a
şapte martori. Deşi trăia de mulţi ani în Hawaii,,
era încă destul de oriental pentru ca furia să pună
stăpânire pe el. Rămase surprins de acest lucru,
deoarece fusese învăţat că mânia este o otravă ce
distruge raţiunea, iar pentru a rezolva o problemă
ca aceea pe care o avea acum, trebuia să aibă min­
tea limpede.
Se găsea deci în faţa unui adversar care nu
numai că se afla într-o situaţie disperată, dar mai
era şi inteligent şi abil. Cu atât mai bine, îşi' zise
Charlie ; satisfacţia de a-1 învinge va fi, cu, atât
mai mare. Căci îl va învinge, de asta era sigur.
Persoana care l~a ucis mai întâi pe Denny May,o şi
apoi, pentru a păstra secretul, pe Shelah Fane, va,
fi adusă, încele din urmă, în faţa justiţiei, căci alt­
fel, inspectorul Chan nu-şi va mai regăsi liniştea.
Tarneverro îl privea cu indignare mascată..
— îmi pare foarte rău, zise el. cu răceală, dar
acum e treaba poliţiei.
Chan aprobă printr-o mişcare scurtă a capului.
— Ai dreptul să fii ironic. Niciodată nu mi s-a
mai întâmplat aşa ceva. Dar vă dau cuvântul meu,
adăugă el privind roată la cei prezenţi în încăpere,,
că acela care m-a lovit o să plătească. Astă-seâră
nu sunt în dispoziţia de a întoarce şi celălat obraz.
îşi scoase din buzunar batista şi îşi tamponă cu
ea obrazul care, din nefericire, fusese lovit. După
urma de sânge ce rămăsese impregnată pe albul
batistei erâ lesne de înţele că acela care îl lovise
purta inel'. Era vorba despre obrazul drept, deci
fusese lovit cu mâna stângă. Observă imediat că
pe mâna stângă a lui Van Horn se ' afla un inel
masiv ; se întoarse către Wilkie Ballou şi zări' pe
mâna stângă un diamant strălucitor. Continuă să-i
studieze pe ceilalţi în mod discret. Bradshaw, Mar­
tine, Tarneverro şi Jaynes nu purtau bijuterii.
Tarneverro îşi ridică braţele.
 — Poţi începe cu mine, dacă doreşti. Bănuiesc
că vrei să percheziţionezi pe toată lumea din în­
căpere.
Charlie zâmbi.
— Nu sunt chiar atât de prost. Persoana care
mi-a aplicat o astfel de lovitură n-ar păstra scri­
soarea asupra sa. In plus, adăugă el îndepărtân-
du-se, problema nici nu mi se pare de prea mare
importanţă.
Târneverro îşi lăsă jos braţele. Figura sa expri­
ma o dezaprobare fără seamăn faţă de reacţia lui
Charlie, întrucât el considera că ar fi absolut esen­
ţial un astfel de control. Dar Chan îl ignoră. Detec­
tivul examină în fugă cordonul care se întindea
de la lampă la priza aflată pe perete, la câţiva cen­
timetri pe podea. ,
Priza, smulsă din lăcaşul ei, zăcea pe jos, în
faţa lui. Părea că fusese foarte simplu : păşind ferm.
pe cordon, oriunde de-a lungul lui, apoi punând al
doilea picior undeva, la scurtă distanţă de priză.
Foarte simplu, într-adevăr, dar trebuie să fi fost
o persoană cu mintea foarte ageră. Charlie fixă
la locul ei priza şi lampa se aprinse din nou. Se
întoarse în mijlocul încăperii şi zise
— N-o să ne mai irosim timpul căutând scri­
soarea. Propun să ne cunoaştem mai bine, să stau
de vorbă cu fiecare dintre dumneavoastră şi să aflu
din gura fiecăruia cu ce se ocupa astă-seară, la
ora opt şi două minute.
Stătea în picioare, privindu-i pe rând, gânditor.
— Nu ştiu de unde să încep. Domnule Ballou,
figura dumneavoastră îmi este cunoscută, aşa că
voi începe cu dumneavoastră. Vreţi, vă rog, să pre-
5 — Orhideea însângerată
tcizaţi poziţia dumneavoastră şi a soţiei, doamna
Ballou, în această casă ?
Milionarul îl privi cu aroganţa albului care tră­
ieşte de mulţi ani printre cei ce aparţin raselor
considerate de el inferioare.
— De ce ar trebui să fac asta ? întrebă cu ne­
păsare.
— A fost comisă o crimă, răspunse Charlie
tăios. Vă recunosc poziţia înaltă pe care o deţineţi
pe insulă, dar aceasta nu vă exclude din ancheta
mea. Aşa că va trebui să-mi răspundeţi.
— Am venit aici ca oaspeţi, invitaţi la cină,
zise Ballou. Suntem ,adică eram prieteni ai domni­
şoarei Fane.
— Ati cunoscut-o la Hollywood ?
— Da.
— Şi doamna Ballou a fost actriţă înainte de
a se căsători cu dumneavoastră, nu-i aşa ?
— Şi ce dacă a fost ? se aprinse Ballou.
— De ce să nu fim politicoşi ? interveni caustic
soţia lui. Da, inspectore, am fost actriţă sub nu­
mele de Rita Montaine. Şi încă una bine cunoscută.
Chan se înclină.
— Fermecătoare cum. sunteţi, nici nu s-ar fi
putut altfel. Aş putea să vă întreb de câtă vreme
sunteţi căsătoriţi ?
— Luna aceasta se împlinesc trei ani, îi răs­
punse politicos.
— .Şi aţi locuit, probabil, la Hollywood până
v-ati căsătorit.
— Da.
— Vă amintiţi dacă domnul Ballou a locuit la
Hollywood în perioada anterioară căsătoriei ?
— Da, timp de câteva luni, atât cât i-a trebuit
să mă convingă să renunţ la cariera mea de actriţă
şi să-l iau de bărbat.
Soţul fornăi nemulţumit.
— Poate că acum nu-ţi mai aminteşti, Wilkie,
dar aşa a fost.
— Ce dracu are toată povestea asta cu moartea
bietei Shelah Fane ? Inspectore, cred că-ţi depă­
şeşti atribuţiunile. Mai bine ai fi atent că am şi eu
ceva influenţă.
— îmi pare rău, răspunse Chan cu glas liniş­
titor. Revin de îndată la prezent. La ce oră aţi sosit
■aici, în seara asta ?
— La şapte şi jumătate. Cina era anunţată pen­
tru opt şi jumătate, dar doamna Ballou a fost aceea
care a primit invitaţia la telefon şi, ca de obicei,
■zise el privindu-şi cu subînţeles soţia, a încurcat
lucrurile.
— La şapte şi jumătate, repetă grăbit Chan,
netezindu-i Ritei încercarea de a răspunde. Spu-
neţi-mi, vă rog, tot ce aţi făcut de când aţi venit
şi până în prezent.
— Ce urmăriţi ? întrebă Ballou cu voce aspră.
Doar nu credeţi că eu am omorât-o pe Shelah Fane,.
nu-i aşa ? Dumnezeule ! Am să vorbesc cu cineva
la secţia dumitale de poliţie şi bănuiesc că ştii
cu cine !
— Ei, cine te crezi, Wilkie ? interveni soţia lui
cu o voce seacă. De ce nu-i spui inspectorului ceea
ce-1 interesează şi să terminăm odată !?! Apoi i se
adresă lui Chan Am ajuns aici la şapte jumate şi,
după o scurtă conversaţie cu domnişoara Fane, am
ieşit pe plajă să-i privim pe cei ce se scăldau. Cred
că era vreo opt fără un sfert.
— Cam cât timp aţi stat afară ?
 —- în ceea ce mă priveşte, am stat pe plajă
până când a ieşit şi Jessop, la opt şi jumătate. Cu
zece minute înainte de asta, venise şi domnul Van
Horn care l-a luat pe soţul meu şi încet, în pas de
plimbare, s-au îndreptat spre casă.
— Deci, la opt şi două minute eraţi cu soţul
dumneavoastră pe plajă. N-aţi auzit nici un ţipăt
sau alt zgomot ciudat care să vă atragă atenţia ?
— Nici unul. Cele două fete care se scăldau
făceau destulă gălăgie, ştiţi cum e de obicei ! Dar
cred că nu la asta vă referiţi.
— Nu chiar, răspunse Chan. Vă mulţumesc
foarte mult. Pentru moment, ne oprim aici.
Julie O’neill intră încet în încăpere. Rochia ei
cea roz, de seară, pe care aştepta cu atâta nerăb­
dare s-o poarte la această petrecere era din nou pe
umeraş, iar acum purta o rochie simplă de şifon
gri. Faţa îi era încă palidă, dar părea că se mai
calmase şi că îşi venise în fire. Chan se întoarse
spre ea.
— Bună seara. Regret nespus de mult că ne
cunoaştem în împrejurări atât de nefericite. Până
acum n-am avut plăcerea să vă văd. Vă deranjează
dacă îmi spuneţi cine sunteţi ?
Bradshaw făcut câţiva paşi înainte şi o prezentă
pe July lui Chan, continuând prin a-i explica pozi­
ţia fetei în acel anturaj.
— Cele mai sincere condoleanţe, zise Chan.
Insă trebuie să-mi fac datoria şi să vă întreb ce
făceaţi în momentul tragicului accident din seara
aceasta ?
— Pot să vă spun eu totul, interveni Bradshaw.
în felul acesta împuşcaţi doi iepuri dintr-un foc.
Ah, scuzaţi-mă, vreau să spun că în felul acesta
aflaţi şi ce am făcut eu. Am sosit devreme şi am
înotat puţin. Ultima dată când am văzut-o pe dom­
nişoara Fane ne aflam în această încăpere ; tocmai
ne schimbasem hainele şi ne pregătisem pentru,
scăldat. Asta era pe la opt fără douăzeci. în cameră
se mai aflau doamna şi domnul Ballou şi domnul
Jaynes.
— Aţi plecat imediat pe plajă ?
— Da, şi am intrat în apă. Era grozavă ! Scu-
zaţi-mă dacă mai strecor şi puţină reclamă a con­
diţiilor locale de plajă şi baie. Ceea ce vreau să
spun este că domnişoara O’Neill şi cu mine am
fost tot timpul împreună din momentul în care am
văzut-o pe Shelah Fane, până la ora opt şi jumă­
tate când Jessop a bătut gongul chemându-ne la
masă. La scurtă vreme după aceea, am aflat des­
pre nenorocire.
— Aţi stat tot timpul în apă ? ,
— A, nu, din când în când ieşeam pe plajă.,
Doamna Ballou a fost tot timpul acolo, cu noi, aşa,
cum a zis. La un moment dat, domnul Ballou a
dispărut şi şi-a făcut apariţia domnul Van Horn.
— Deci, la opt şi două minute, dumneavoastră,
şi domnişoara Julie eraţi în apă ori pe plajă.
— Da, aşa e. De aceea nu aveam cum să ştim
cât era ceasul. Timpul a trecut foarte repede. Am
fost surprinşi când ne-a chemat Jessop.
Chan se întoarse către fată.
— Domnişoara Fane purta în seara asta un
buchet de orhidee prins pe umărul rochiei ?
Julie încuviinţă.
— Prins de roche cu un ac, presupun.
— Desigur.
 — Aţi observat, din întâmplare, acul ?
— Nu, dar îmi amintesc că mi-a spus că se
duce în camera ei să-l ia. Poate camerista ştie mai
mult despre asta.
— Ştiţi cumva cine îi trimisese orhideele ?
— Da, ştiu. Florile erau însoţite de un bileţel
nesemnat. Domnişoara Fane a recunoscut însă de
îndată scrisul. Zicea că i le-a trimis fostul ei soţ,
Bob şi nu mai ştiu cum ; e actor şi joacă într-o
companie din Honolulu.
— Bob Fyfe, preciză Rita Ballou. Joacă la com­
pania de teatru Royal. Au fost căsătoriţi când She-
lah era foarte tânără şi cred că întotdeauna a ţinut
la el, chiar şi după divorţ.
Alan Jaynes se ridică în picioare şi scoţându-şi
un trabuc din cutie, şi-l aprinse şi începu să se
plimbe nervos prin cameră, căutând un loc unde
ar putea arunca chibritul.
— Un soţ abandonat, îşi zise Charlie. Ah, da,
persoana trebuie identificată şi adusă imediat aici.
— Mă ocup eu de asta, Charlie, se oferi Jimmy
Bradshaw.
— Calde mulţumiri, replică Chan. In timp ce
băiatul părăsea camera, el se adresă celorlalţi Ei,
şi-acum să ne reluăm discuţia. Domnule Van Horn,
sunteţi actor, probabil.
— Probabil ? râse Van Horn. Ei bine, e chiar
măgulitor ! Asta-i tot ce obţin după zece ani de
muncă îndrăcită !
— Sunteţi, deci, de zece ai la Hollywood ?
— De zece ani şi jumătate !
— Şi înainte ?
— înainte de asta am dus o viaţă deosebit de
romantică. Puteţi afla detalii de la impresarul meu.
 — încerc să stabilesc faptele, zise Chan.
— în cazul ăsta, ar trebui să vă spun că am
ajuns acolo ca tânăr inginer care tocmai terminase
studiile. Urma să construiesc poduri, dar frumu­
seţea mea fizică mi-a fost fatală şi mi-a schimbat,
destinul.
— Aţi mai lucrat alături de Shelah Fane şi la
alte filme înaintea acestuia.?
— Nu. Abia dacă o cunoşteam înainte de a-mi'
fi încredinţat acest rol.
— Nu mai e nevoie să vă întreb unde vă aflaţi'
astă-seară, la ora opt şi două minute.
— Nu, desigur. Mă aflam în aceeaşi încăpere-
cu dumneavoastră. îmi amintesc că m-am uitat la
ceas, am văzut că era opt, aşa că m-am pregătit
de plecare. La şi două minute încă mă mai aflam
în raza dumneavoastră vizuală.
— Aţi venit direct aici ?
— Da. Am venit pe jos. Mişcarea te menţine
în formă. Am ajuns pe la opt şi un sfert. Nu m-am
grăbit. Jessop mi-a deschis, am schimbat câteva
vorbe, iar pe la opt şi douăzeci m-am întâlnit cu
doamna Ballou pe plajă, după cum aţi mai auzit.
Apăru Jimmy Bradshaw.
— Am dat de Fyfe la teatru. L-am năucit pe1
bietul om cu vestea pe care i-am dat-o. A zis că
vine aici de îndată ce se termină actul doi.
— Mulţumesc, mi-ai fost de mare ajutor, spuse
Chan. Apoi, adresându-se lui Martino Dumne-
voastră sunteţi ceea ce se chemă regizor, nu-i aşa T
— Aşa se spune, confirmă Martino.
— Desfăşuraţi această activitate de multă
vreme ?
 — Nu chiar, Mai întâi am fost actor de tea­
tru ; am jucat pe scenele din Anglia. Cu timpul,
au început să mă intereseze filmele şi, în cele din
urmă, am plecat la Hollywood.
— Puteţi să precizaţi data sosirii dumneavoas­
tră la Hollywood ?
— Desigur. în martie, acum doi ani.
— Atunci a fost pentru prima dată ?
— Da.
Charlie încuviinţă şi el printr-o mişcare scurtă
a capului.
— în ceea ce priveşte seara aceasta, nici pe
dumneavoastră nu e cazul să vă întreb unde vă
aflaţi la opt şi două minute.
— Natural. Doar eram la hotel, împreună Cu
dumneavoastră şi cu ceilalţi. După care cred că
v-am mai spus, îndată ce v-am părăsit, puţin după
ora opt, am ieşit cu domnul Jaynes pe terasă. Am
încercat să-l mai calmez, dar a plecat şi a rătăcit
un timp pe plajă. Am stat şî eu pe plajă vreo 25
de minute să admir apusul de soare. Când ne-am
revăzut, tocmai urcam în cameră să-mi iau pălă­
ria, cu intenţia să vin aici..
Charlie îşi îndreptă privirea către Alan Jaynes,
care îşi fuma nervos trabucul, într-un colţ retras
al camerei.
— Domnule Jaynes, i se adresă Chan.
Jaynes se apropie privindu-şi ceasul.
— Poftim !
Charlie îl privi, grav, apoi spuse
— Cred că dumneavoastră sunteţi unul dintre
cei care suferă cel mai mult în urma celor întâm­
plate.
— Ce vreţi să spuneţi ?
 — Mi s-a spus că eraţi îndrăgostit de Shelah
Fane.
— Cine v-a spus ? întrebă el privindu-1 furios,
pe Tarneverro.
— N-are importanţă. Aţi cerut-o în căsătorie ?
— Da.
— Deci, o iubeaţi !
— Ascultă, chiar trebuie să faci din asta o an­
chetă publică ?
— Iertaţi-mă, cred că am fost cam indiscret.
Domnul Bradshaw mi-a spus că în seara asta, la
opt fără douăzeci, vă aflaţi în această cameră.
— Da. Venisem la cină. ,
— Şi ca să aveţi, înainte de toate, o discuţie
între patru ochi cu domnişoara Fane ?
— Da, dar subiectul acestei discuţii nu e trea­
ba dumitale.
Charlie zâmbişi continuă
— Ei, Doamne, dar bineînţeles că nu e treaba
mea ! Aţi întrebat-o care era ultimul ei cuvânt cu
privire la propunerea de căsătorie pe care i-o făcu-
seţi. Ea v-a. refuzat din nou. Dumnevoastră aţi
crezut că Tarneverro este răspunzător pentru
această atitudine. V-aţi întors furios la hotel, "hotă­
rât să vă certaţi cu el. Aşa că la opt şi două minute
vă aflaţi în holul hotelului, negru de mânie. Ceea
ce, dragă domnule, vă este deosebit de favorabil.
— înţeleg că aţi stabilit momentul crimei la
opt şi două minute, zise Jaynes.
— Da, aşa este, răspunse Chan.
Jaynes îşi stinse trabucul în scrumieră, răsu-
flând uşurat.
— Slavă Domnului ! Mai aveţi şi alte între­
bări ?
 — Aţi văzut-o pe domnişoara Fane pentru ul­
tima dată la opt fără un sfert ?
— Da ,atunci am văzut-o pentru ultima dată.
— Asta înseamnă că nu v-aţi întors aici între
opt fără cinci şi opt treizeci şi cinci ?
— Nu.
— Aţi fost vreodată la Hollywood, domnule
Jaynes ?
— Nu, n-am fost, răspunse el cu un surâs;
amar. Nu sunt genul.
— Asta-i tot, domnule, zise Chan.
— Mulţumesc. Eu am să-mi iau rămas-bun,,
întrucât la miezul nopţii voi naviga cu Oceanic-
Charlie îl privi surprins.
— Plecaţi din Hawaii la noapte ?
— Da.
Detectivul ridică din umeri şi adăugă
— îmi pare foarte rău că trebuie să vă deza­
măgesc, dar va fi imposibil.
— De ce să fie imposibil ? întrebă Jaynes.
— Sunteţi profund implicat în această dramă.
— Dar spuneaţi că âţi stabilit momentul în
care a fost săvârşită crima ! Şi în acel moment, eu
mă aflam în preajma dumneavoastră. Este un alibi
perfect.
— Alibiurile perfecte pot deveni imperfecte pe
neaşteptate, îi răspunse Charlie. Regret că nu vă
pot permite să vă continuaţi drumul cu vaporul.
Oceanic va fi pus sub supraveghere şi nici unul
dintrecei implicaţi în această nenorocire nu va avea
permisiunea să se urce la bordul acestui vas sau al
altuia pentru a părăsi insula.
Jaynes se aprinse la faţă de furie.
 — Pe ce motiv mă reţineţi aici ?
— Pe motiv că sunteţi un martor important
în cazul de faţă, răspunse Chan. Şi dacă va fi ne­
voie, am să merg până acolo încât să fac rost de
un mandat prin care să vă reţin.
— Dar pot, cel puţin, să mă întorc la hotel ?
întrebă Jaynes.
— Când am să vă permit eu. Până atunci sper
să vă găsiţi un scaun confortabil.
Jaynes îl privi scurt, după care se retrase în
alt colţ al încăperii. Răsună soneria şi Jessop le
deschise celor doi care sosiseră. Unul dintre ei era
un bărbat înalt, cu faţa ascuţită, ce purta insigna
de şerif ; celălalt, un japonez scund, cu o privire
agitată.
— A, bine aţi venit domnule, îl salută Chan
pe ajutorul de şerif. Şi Kashimo ! Ca de obicei,
Kashimo, eşti gata în orice clipă să treci la treabă !
— L-au trimis să mă însoţească până aici, şi
în cele din urmă a reuşit. Unde s-a întâmplat cri­
ma, Charlie ?
— Am să vă conduc imediat la locul cu pri­
cina.
— Poate ar fi mai bine să fac o percheziţie prin
casă, sugeră Kashimo.
Charlie îl privi cu amărăciune, apoi spuse
— S-ar părea că e o mare criză de detectivi
la secţia de poliţie. Nu, domnule Kashimo, te rog
să nu percheziţionezi casa, cel puţin până nu ţi se
va spune ce anume să cauţi.
Apoi, adresându-se ajutorului de şerif
— Vă rog să mă urmaţi, domnule.
Diana Dixon intră în casă. Purta o rochie albă
de seară, iar machiajul ei sofisticat era o explicaţie
suficientă pentru întârzierea prelungită. Chan o
privi cu interes.
— Iată o persoană despre care n-am auzit în­
că, zise el.
— Pentru Dumnezeu, cine e ? începu Diana
holbându-se la detectiv.
— Nu vă alarmaţi, îi răspunse Charlie zâm­
bind. Sunt inspectorul Chan, de la poliţia din Ho-
nolulu. Sunteţi în Hawaii acum.
— A, înţeleg.
— Cum vă numiţi, vă rog ?
Ea îşi spuse numele.
— Bănuiesc că sunteţi oaspete în această casă.,
— Da, aşa e. Domnişoara Fane a fost atât de
amabilă încât m-a invitat şi pe mine. Ştiţi, tocmai
am venit din Mările Sudului împreună cu ea. Am
jucat şi eu în film.
— Sunteţi actriţă, deci. Mă simt emoţionat în
preajma atâtor frumuseţi faimoase. Cu toate aces­
tea, îmi permit să vă întreb cu ce v-aţi ocupat
timpul astă-seară ?
— Cu ce ? Am înotat.
— Când aţi văzut-o ultima dată pe domnişoara
Fane ?
— Când am urcat să-mi pun costumul de baie,
nu ştiu cât era ceasul. Domnul Bradshaw tocmai
sosise şi domnişoara Julie cu el şi cu mine ne-am
dus sus să ne schimbăm. Am lăsat-o pe domni­
şoara Fane aici, în salon. Cineva tocmai suna la uşă.
— Aţi coborât şi aţi intrat în apă împreună
cu aceşti doi tineri ?
— A, nu. Mie mi-a luat mai mult ca să mă
schimb. Era ora opt când am fost gata. Am obser-
vat ceasul de pe măsuţa de toaletă chiar când
ieşeam din cameră. Nici nu mi-am dat seama că
se făcuse atât de târziu, aşa că m-am grăbit să
cobor.
— N-aţi văzut-o pe domnişoara Fane ?
— Nu, n-am văzut-o. încăperea era goală când
am coborât. Am traversat terasa şi am ajuns pe
plajă.
— La puţin timp după ora opt ?
— Da, trebuie să fi fost opt şi trei, patru mi­
nute. Când alergam spre plajă, am observat un
bărbat care venea în grabă dinspre pavilion.
— Aţi văzut un bărbat care venea dinspre
pavilion ? Cine era ?
— Nu ştiu. Nu i-am văzut faţa. Am crezut că
e vreunul dintre oaspeţi şi am strigat „Bună !“
dar nu mi-a răspuns. ,
— îl puteţi descrie ? ,
— Faţa, nu. Era în umbră, cred că v-am mai
spus. Dar vă pot informa că purta o haină, de fapt
un pardesiu, ceea ce mi s-a părut ciudat într-o
seară ca aceasta. Pardesiul era deschis şi lumina
slabă ce venea de la fereastra bucătăriei cădea pe
cămaşa lui. Era îmbrăcat în ţinută de seară, înţe­
legeţi, iar pe cămaşa albă...
Deodată păli şi se aşeză fără putere în scaunul
cel mai apropiat. ,
— O, Doamne ! strigă ea. Nici nu m-am gân­
dit la asta până acum ! ,
— La ce nu v-aţi gândit ?
— La pata aceea de pe cămaşa lui. Pata aceea
prelungă, îngustă, de un roşu aprins, zise ea cu
glasul sugrumat. Trebuie să fi fost sânge !
 CAPITOLUL VI
Foc de artificii în ploaie

Pentru o clipă, uluiţi de imaginea prezentată

«de domnişoara Dixon, toţi păstrară tăcerea. Apoi,
un murmur uşor de uimire umplu camera. Charlie
Chan stătea în picioare, privindu-şi martora medi­
tativ, ca şi cum s-ar fi întrebat dacă afirmaţia ei
putea fi adevărată.
— Deosebit de interesant, constată el în cele
din urmă. A trecut pe aici un bărbat a cărui pre­
zenţă a fost până în acest moment nebănuită de
mine. Dacă purta sau nu o cămaşă pătată de
sânge...
— Dar vă spun că asta am văzut ! protestă
tata.
— Poate. îmi cer scuze. Nu pun la îndoială
ce-mi spuneţi. Mă gândesc că poate a fost doar o
iluzie optică sau poate nervii v-au jucat o festă.
Trebuie să mă scuzaţi dacă afirm că e greu de
crezut că un ucigaş ar pleca de la locul crimei, tră-
dându-şi fapta şi purtându-şi haina descheiată ast­
fel încât să vadă toată lumea dovada vinovăţiei lui.
în asemenea situaţii, criminalul e tentat să ascundă
orice posibilă urmă de culoare roşie. Şi pardesiul...
“Continuă întorcându-se spre Julie Care e numele
servitorului din această casă ?
— Vă referiţi la JeSsop ?
— Da, mă refer la majordom. Vrei, te rog, să-l
chemi ?
Julie ieşi din salon, iar Charlie se îndreptă spre
sajutorul de şerif. ,
— Mă tem că nu vă pot conduce chiar acum
la locul crimei. Este vorba de căsuţa de pe plajă,
aşa că, vă rog, acceptaţi să primiţi cheia. Puteţi
începe examinarea locului şi am să vin şi eu de
îndată ce i-am interogat pe servitorii casei.
— Ai găsit arma, Charlie ?
— Nu. Bănuiesc că a fost luată de criminal. E
vorba de o persoană cu un autocontrol perfect.
Apoi, adresându-se japonezului, spuse : Kashimo,
-amuză-te făcând o cercetare a împrejurimilor. Dar
dacă se mai repetă experienţa anterioară şi îmi mai
strici amprentele, am să aranjez imediat să te în­
torci la fostul tău loc de muncă, paznic în piaţa
•de peşte.
Procurorul şi micuţul japonez ieşiră din încă­
pere. în aceeaşi clipă, Jessop dădu la o parte dra­
periile şi o urmă pe Julie înăuntru. Majordomul
era palid şi agitat.
— Vă numiţi Jessop ? întrebă Charlie.
— Da, domnule.
— Ştiţi cine sunt eu ?
— Sunteţi reprezentantul poliţiei locale, dom­
nule.
— Dacă asta te ajută să suporţi prezenţa unei
persoane ca mine, îţi mai pot snune că umilele mele
eforturi s-au bucurat odată de aprobarea deplină
a unui domn de la Scotland Yard.
— Cu siguranţă, domnule, răspunse Jessop.
Aceasta trebuie să vă facă o mare plăcere.
— Da, aşa e. De câtă vreme sunteţi majordo­
m ul domnişoarei Fane ?
— De doi ani, domnule.
— Aţi fost la Hollywood înainte de asta ?
— Da, timp de 18 luni, domnule.
— Tot majordom ?
 — Tot, domnule. Am fost în mai multe ser­
vicii înainte să lucrez la domnişoara Fane. Pot spu­
ne că n-am fost fericit în toate serviciile.
— Munca era prea grea, probabil.
— Nicidecum, domnule. N-am fost de acord
cu spiritul familiar al celor ce mă angajau. Trebuie
să existe o rezervă între servitor şi stăpân. Ara
văzut că în unele situaţii acest lucru lipsea. Doam­
nele pentru care lucram plângeau în prezenţa mea
şi îmi povesteau necazurile lor în dragoste. Domnii
care m-au angajat erau înclinaţi să mă trateze ca
pe o mamă de mult pierdută. Unul, de exemplu,
mi se adresa cu apelativul ,,bătrâne", iar când era
sub influenţa alcoolului, mă îmbrăţişa în prezenţa
oaspeţilor. Un bărbat are demnitatea sa domnule.
— Bine spus. Fără demnitate n-ai nici pic de
personalitate, îl asigură Charlie. Vi s-a părut că
domnişoara Fane era dificilă ?
— Da, domnule. Era o doamnă care îşi cunoş­
tea locul şi îl cunoştea şi pe al meu. Nu mi-a acor-
dad niciodată un tratament nepotrivit.
— Deci, relaţiile erau dintre cele mai cordiale ?
— Erau, domnule. Aş vrea să mai adaug că
întâmplarea din seara asta mi-a frânt inima T
domnule.
— Da. Şi întorcându-ne la acest subiect, spu-
neţi-mi, purta vreunul din domnii cărora legaţi des­
chis uşa în seara asta pardesiu ?
— Pardesiu, domnule ? Sprâncenele albite ale
lui Jessop se ridicară a mirare.
— Peste costumul de seară, se înţelege.
— Nu, domnule, răspunse Jessop hotărât.
Chan zâmbi, apoi continuă :
— Acum, vă rog, uitaţi-vă împrejur în această
încăpere. Vă amintiţi să fi deschis uşa vreunui alt
musafir în afară de cei prezenţi aici ? i
— Nu, domnule, răspunse Jessop, după ce tre­
cu în revistă întreaga adunare.
— Mulţumesc. Când aţi văzut-o ultima oară
pe domnişoara Fane ?
— Am văzut-o în această cameră, pe la şapte,
şi douăzeci de minute, când. i-am adus o cutie de
flori. După aceea i-am auzit vocea, dar n-am mai
văzut-o.
— Te rog, povesteşte-mi amănunţit cu ce.te-ai
ocupat de la ora şapte şi douăzeci în sus ?
— Am fost prins cu-activităţile mele, domnule,
în sufragerie şi în bucătărie. Aş putea spune că a
fost o seară destul- de obositoare, în ceea ce mă
priveşte. Bucătarul chinez şi-a arătat toate defec­
tele caracteristice rasei lui de păgâni, vă rog să mă
scuzaţi, dombnule. ,
—- Rasă de păgâni ? repetă Chan cu gravitate,
întâmplător, această rasă descoperea arta timpului,
în timp ce domnii din Marea Britanie se mai lo­
veau unii pe glţii cu ghioaga. Te rog'să scuzi această
scurtă aluzie la istorie. Bucătarul acesta a făcut
tărăboi ?
—^ Da, domnule. A dovedit deficienţe grave de
comportament. Domnişoara Fane era o femeie tem­
perată şi îşi cunoştea obligaţiile de gazdă. Aşa că
Wu Kno-ching, bucătarul, a aranjat cu un prieten,
contrabandist de băuturi alcoolice, să-i livreze o
anumită cantitate de băutură dintr-un laborator şi
nişte vin nou.
— Şi prietenul lui Wu a întârziat ?
—i Da, domnule, chiar aşa. După cum vă spu­
neam.cu am fost ocupat cu treburile mele din mo-
£ — Orhideea însângerată
mentul în care i-am dat domnişoarei Fane florile.
La opt şi două minute... t
— De ce te referi tocmai la ora aceasta ?
— N-am putut să nu aud întrebările pe care
le-aţi pus celorlalţi. La ora aceea mă aflam în bu­
cătărie.
— Singur.?
— Nu, domnule. Era şi Wu acolo, bineînţeles..
Şi Anna, camerista, tocmai intrase să bea o ceaşcă;
de ceai care să-i ţină de foame până la cină. I-am
atras .atenţia lui Wu că era deja ora opt şi contra­
bandistul nu-şi făcuse încă apariţia. Toţi trei am,
rămas acolo până după ora opt şi ;zece, când pri-^
etenul lui Wu a apărut. La-opt şi un sfert, am ieşit
din bucătărie să-i deschid domnului Van Horn. Din
acel moment, am ieşit şi am intrat în această ca­
meră, dar n-am părăsit casa până în 'clipa când
m-am dus pe plajă şi am bătut gongul pentru cină.
— îţi sunt îndatorat pentru această relatare
amănunţită, spuse Gharlie. Asta-i tot. Jessop.
Majordomul avu o ezitare.
— Mai e ceva, domnule.
— Da. Ge mai e ?
— Nu ştiu dacă are sau nu vreo semnificaţie;
domnule, dar mi-am amintit ceva când am auzit
vestea aceasta îngrozitoare. Sus este o mică bibli­
otecă şi astăzi, când am strâns vesela de la dejun,
am intrat acolo să iau o carte pentru momentele
mele de relaxare în timpul siestei. Am dat peste
domnişoara Fane. Privea o fotografie şi plângea cu
amărăciune, domnule.
— O fotografie ? A cui ?
— Asta n-aş putea să vă spun, domnule. A
unui bărbat. Dar o ţinea astfel încât să nu pot ve-
dea faţa celui din fotografie. Apoi, a ieşit grăbită
din cameră. Tot ce vă pot spune este că era o foto­
grafie mare şi era prinsă îritr-o ramă de carton de
culoare verde.
Chan dădu aprobator din cap. r
— Mulţumesc foarte mult. Acum vrei să mi-1
trimiţi pe bucătarul acela păgân, Jessop ?
— Desigur, domnule, zise .'Jessop şi se retrase.
Charlie îşi roti privirea prin încăpere.
— Problema se amplifică şi se prelungeşte.
Văd că dincolo de aceste ferestre se întinde o pa­
jişte îmbietoare pe care se află şi nişte scaune.
Cine doreşte poate ieşi la aer. Tot ce vă cer este.
să nu părăsiţi casa şi împrejurimile ei. ,
A urmat o forfotă generală însoţită de \m zum­
zet de voci scăzute şi mai toţi ieşiră cu.excepţia
lui Bradshaw, Julie, Tarneverro şi Chan. Ghicito­
rul îl privi fix pe Charlie.
— Ce aţi rezolvat ? vru el să ştie.
Detectivul, ridicând din umeri, îi răspunse
— Până în momentul de faţă, am stins focurile,
de artificii pe timp de ploaie.
— Exact aşa am gândit şi eu, spuse Tarneverro
neliniştit.
— Nu-ţi pierde cumpătul, îl sfătui Chan. Dacă.
ar fi să schimb figura de stil, aş putea să adaug că
atunci când vrei să dezgropi un copac trebuie să
porneşti de la rădăcină. Săpatul este o chestiune
de rutină care nu e chiar fascinantă, dar în orice
moment putem da ţteste o rădăcină de importanţă
vitală.
— Sincer vorbind, sper să fie aşa, remarcă Tar­
neverro.
 —- Oh, ai încredere în Charlie, zise Bradshaw,
el este unul dintre oamenii de frunte din‘Honolulu.
îl prinde el pe vinovat !
Wu Kno-ching intră mormăind şi Cherlie i se
adresă cu glas aspru, pe limba cantoneză. Privin-
du-1 cu ochi somnoroşi, Wu îi răspunse după un
răstimp. Schimbul de replici melodioase, aidoma
unui cântec, dintre cei doi reprezentanţi ai unei
străvechi naţiuni civilizate, deveni tot mai alert
şi mai zgomotos. Cei trei martori ascultau cu mare
interes, deşi nu înţelegeau, nimic. Era ca o piesă de
teatru vorbită într-o limbă moartă ; nu puteau în­
ţelege versurile, dar erau conştienţi de dramatis­
mul lor. La un moment dat, Chan, care până atunci
nu arătase prea mult interes în discuţia purtată,
ridică privirea precum câinele care dă de urmele
căutate. Se apropie de Wu şi îl prinse de braţ. în
relatarea acestuia apărea frecvent un cuvânt care
putea fi înţeles şi de ceilalţi. Era vorba de „trafi-
cant“,
în cele din urmă, Chan clătină din cap şi se
îndepărtă.
— Ce spune, Charlie Ir întrebă Bradshaw ne­
răbdător.
— Nu ştie nimic, răspunse Chan.
— Dar ce" zicea de traficant ?
Charlie îl fixă cu privirea.
— Limba celui în vârstă vorbeşte cu înţelep­
ciunea acumulată peste timp, iar limba celui tânăr
trebuie să ştie să tacă.
Chan se întoarse spre Julie.
— Vorbeai de camerista domnişoarei Fane.
Numai pe ea nu am interogat-o. Vrei, te rog, să
fii aşa de bună şi să o chemi ?
 Julie se conformă şi ieşi din încăpere. Wu Kno-
ching se mai învârti pe lângă uşă şi izbucni într-o
tiradă însoţită de gesturi ample. Charlie îl ascultă
câteva clipe, apoi îi ceru să iasă din cameră.
— Wu se plânge că nimeni nu serveşte cina
pregătită de el, rosti detectivul zâmbind. Este un
mare artist căruia nu-i este apreciată munca şi ini­
ma sa bătrână crapă de furie.
— Ei bine, interveni Jimmy Bradshaw, presu­
pun că lucrurile nu stau chiar aşa, dar'eu mă ofer
să consum câte ceva din munca sa. -Chan fu de
acord.
—- Aşa m-am gândit şi eu. Poate puţin mai târ­
ziu. De ce nu ? Câştigă morţii ceva dacă viii flă­
mânzesc ?
Julie se întoarse însoţită de Anna camerista.
Aceasta era o femeie slabă, brunetă, cu mişcări
graţioase.
— Numele dumneavoastră, vă r o g .? întrebă
Chan.
— Anna Rodderick, răspunse ea. în tonul vo­
cii se putea distinge urme de sfidare.
— De când lucraţi la domnişoara Fane ?
— Cam de un an şi jumătate, domnule.
— Da. Şi înainte de asta bănuiesc că aţi lucrat
pentru altcineva din Hollywood.
— Nu, domnule. N-am lucrat. M-am dus la
domnişoara Fane a doua zi după sosirea mea acolo
şi n-am fost angajată niciodată de altcineva din
rândul cineaştilor.
— Cum de v-aţi dus în California ?
— Lucram în^Anglia şi o prietenă mi-a scris
despre salariile mari din Statele Unite.
 — Relaţiile dintre dumneavoastră şi domnişoa­
ra Fane erau amicale ?
-— Desigur, domnule. Dacă nu erau, n-âş fi ră­
mas la dânsa ! Erau încă atâtea alte posturi va­
cante !
— V-a permis vreodată să intraţi în proble­
mele ei personale ? V ă fă cea destăinuiri ?
— Nu ,domnule, niciodată. Asta era unul din
lucrurile care îmi plăceau cel .mai mult la dânsa.
— Când v-aţi văzut stăpâna ultima dată ?
— Puţin înainte de ora şapte şi jumătate. Toc­
mai coboram la bucătărie să beau o ceaşcă de ceai*
căci mi-am dat seama că cina mea va întârzia.
Domnişoara Fâne a venit în -camera dânsei eu
eram în camera de alături. M-a chemat şi mi-a
spus că doreşte un ac pentru orhideele pe care le
avea în mână. M-am dus să i-1 aduc.
— Vă rog să descrieţi acul.
— Era un ac delicat, încrustat cu diamante,
lung cam de cinci centimetri. I-am prins florile pe
umărul rochiei.
— A făcut, vreo remarcă în legătură cu flo­
rile ?
— Zicea că i-au fost trimise de o persoană care,
pe vremuri, îi era foarte dragă. Părea oarecum
emoţionată.
-— Ce s-a mai întâmplat după aceea ?
— S-a aşezat la telefon. Are o derivaţie în dor­
mitor. A căutat un număr în cartea de telefon, apoi
a început să-l formeze, domnule.
— Poate că aţi. auzit conversaţia care a urmat,
sugeră Charlie.
— Nu-mi stă în obicei să spionez, .domnule. Am
plecat ■imediat şi m-am îndreptat spre bucătărie.
 — Vă aflaţi* î n ' bucătărie la opt şi două mi­
nute ?
— Da, domnule. îmi amintesc ora, deoarece
izbucnise o discuţie aprinsă între Jessop şi bucătar
în legătură cu traficantul. ;
— Mai ieraţi în bucătărie când a sosit trafi­
cantul, la opt şi zlece minute ?
— Da, domnule, eram. Puţin mai târziu m-am
întors în camera mea.
— V-aţi revăzut stăpâna ?
— Nu, domnule.
— încă ceva. Chan o privi îngândurat. Vă rog,
vorbiţi-mi despre starea generală în care s-a aflat
domnişoara Fane în tot cursul zilei. Era cea obiş­
nuită ?
— N-am observat nimic neobişnuit.
— N-aţi remarcat că avea la îndemână portre­
tul unui bărbat, în cursul după-amiezei ?
— N-am fost aici, după-amiază. Fiind prima
zi petrecută pe insulă, domnişoara Fane mi-a acor­
dat un liber de câteva ore’.
— Aţi văzut vreodată printre lucrurile domnir
şoarei Fane un portret al unui bărbat, montat în-
tr-o ramă verde ?
— Domnişoara Fane avea o geantă mare pe
care o purta întotdeauna cu ea. în geantă erau
multe fotografii ale prietenilor şi poate că. printre
ele se afla şi aceea de care mă întrebaţi.
— Dar n-aţi văzut-o niciodată ?
— Nu i-am deschis niciodată geanta. Asta ar
însemna să-ţi bagi riasiil în treburile altuia, dacă
îmi permiteţi s-o spun, domnule.
— Ştiţi unde este acum geanta ?
 — Cred că este pe masa din camera domnişoa­
rei. S-o aduc ?
— Poate puţin mai târziu. Aş mai vrea să ştiu
ceva. Cunoaşteţi bijuteriile pe.care le purta de obi­
cei domnişoara.Fane la serate. Adică, în afară de
acul cu care i-aţi prins orhideele.
— Cred că da, domnule.
— Vreţi să veniţi cu mine, vă rog ?
Lăsându-i pe ceilalţi în salon, o conduse pe ca­
meristă în direcţia pavilionului. Au intrat înăun­
tru şi Anna s-a schimbat la faţă, scoţând un stri­
găt înăbuşit, când â dat cu cu ochii de Shelah Fane.
— Vă rog şă- verificaţi şi să-mi spuneţi dacă
lipseşte vreo bijuterie din cele pe care le purta.
Anna încuviinţă printr-o simplă mişcare a
capului, fără să scoată un cuvânt.
Ajutorul de şerif se apropie şi îl salută pe Chan.
apoi zise
— Eu am făcut o trecere în revistă. Problema
e cam încurcată. Mai bine ţi-aş trimite pe cineva
să te ajute.
Chan zâmbi
— îl. am pe Kashimo, răspunse el. Ce altceva
îşi mai poate dori omul ? Spune-i şefului că am
să-i fac cât de curând un, raport complet despre
povestea, asta.
Ieşiră cu toţii din pavilion şi chiar în acel mo­
ment îl văzură pe Kashimo furişându-se din bos-
cheţii de la colţul clădirii.
—- Charlie, viro repede, şopti el cu glas răguşit.
— Chasimo a descoperit cheia misterului, zise
Charlie. Vă rog să ne însoţiţi, domnule.
L-au urmat pe japonez prin boscheţi, apoi pe,
plaja publică care se învecinează cu proprietatea..
Pe partea aceea a pavilionului era o singură fe­
reastră. Kashimo îi conduse într-acolo şi îşi aprinse
lanterna orientând-o spre nisip.
•
— Urme de paşi ! şuieră_ el dramatic.-
Charlie îi luă lanterna şi îngenunche pe nisipî
— E adevărat, Kashimo, sunt urme de paşi şi
încă unele deosebite. Pantofii care au lăsat aceste
urme sunt vechi şi scâlciaţi, cu tocurile tocite ine­
gal, iar într-o talpă este o gaură de toată, frumuse­
ţea. Apoi, ridicându-se, adăugă Mă tem că soarta
nu i-a prea zâmbit celui ce a lăsat aceste urme.
— Eu sunt cel care descoperă ! exclamă Kashi­
mo mândru. *
— Da, aşa e, şi pentru prima dată n-ai stricat
din primul moment totul. Faci progrese, Kashimo !
Calde felicitări.
Apoi se întoarseră spre vila lui Shelah Fâne.
— Ei bine, Charlie,-las totul în seama ta. Ne
vedem mâine dimineaţă, dacă nu vrei să mai rămân..
— Treaba ta s-a terminat. Mai ai de făcut anu­
mite aranjamente în oraş. Cadavrul va fi dus ime­
diat la morgă.
— Desigur. La revedere şi succes.
— Acum ai prilejul să-ţi demonstrezi arta în
specialitatea ta.
— Da, domnule, răspunse Kashimo cu răsu­
flarea tăiată.
— Du-te în dormitorul domnişoarei Fane şi
cercetează-1.
— Am plecat, rosti Kashimo, strecurându-se
afară.
Opreşte-te, îi ordonă Charlie. Eşti' un uce-
nic foarte zelos în meseria asta de detectiv, dar
niciodată nu-ţi acorzi un răgaz să te interesezi ce
anume trebuie să cercetezi. Pe masa din camera,
respectivă vei găsi o geantă mare cu fotografii. Aş
dori foarte mult să dai peste portretul unui domn
■a cărui fotografie e montată într.-o ramă verde ca
Nilul.
— Nil ? Ăsta este un cuvânt nou pentru mine,
se tângui japonezul.
— Da, iar eu nu am timp pentru lecţii de ge­
ografie acum, oftă Chan. Adu-mi toate fotografiile
montate în rame de culoare verde.- Dacă nu este
nici una de felul aeesta în geantă, caută în altă
parte. Şi acum, la treabă !, Ţine minte portretul
unui bărbat. Dacă te întorci cu o fotografie fru­
moasă a muntelui Fujiyama, eu personal te trimit
înapoi în piaţa civilă.
Kashimo o luă la fugă traversând poieniţa, iar
Charlie intră din nou în pavilion.
— Ai verificat ? întrebă el.
— Da, răspunse Anna. Acul cu care erau prinse
florile lipseşte. Nu e. nicăieri. ,
— Un lucru pe care deja îl ştiam, remarcă el,
dând din cap gânditor. Altfel, sunt toate celelalte
podoabe. ?
— Nu, nu sunt toate.
O privi deodată cu mare. interes. ^
— Lipseşte ceva ?
— Dă, un inel cu smarald, cu un. smarald mare
pe care, de obicei, domnişoara Fane îl purta pe
mâna dreaptă. Mi-a spus odată că inelul acela era
deosebit de valoros, că a costat o groază de băni.
Şi acum a dispărut !
 CAPITOLUL VII ,
Alibiul ceasului

Charlie o trimise, pe cameristă înapoi în casă,,

apoi se aşeză pe scaunul- cu spătar din faţa toale­
tei. Singura lumină din micuţa cameră venea de
la două veioze cu abajur roz, câte una de fiecare
parte a oglinzii. Gânditor, privi în oglindă, unde,
slab reflectate vedea din când în când petele de
sânge ale rochei de satin crem. Acum, Shelah Fane
era întinsă pe sofaua unde o aşezase medicul legist.
Toate iubirile, ura, gelozia, strălucitoarele succese
ale furtunoasei ei cariere se sfârşiseră. Flacăra ar­
sese şi se stinsese ca o lumânare în plină pădure, în
vântul neobosit ce sufla dinspre munţii Kolau.
Ochii oblici ai lui Chan se strânseseră într-un
intens efort de concentrare. într-unul din momen­
tele ei de indiscreţie, Shelah Fane văzuse uciderea
lui Denny Mayo. Timp de trei ani purtase cu ea
secretul până când, într-o clipă de şi mai mare in­
discreţie, îl revărsase în urechile avide ale Mare­
lui Tarneverro, un prezicător, fără îndoială un şar­
latan. în aceeaşi noapte, cămila neagră îngenun­
chease la poarta ei, în gând, detectivul începu să
analizeze, prudent, toate indiciile pe care le dez­
văluise până atunci investigaţia. Nu obişnuia să
poarte la el un bloc-notes, dar scoase din buzunar
un plic, pe spatele căruia începu să scrie nume.
Tocmai se ocupa cu această îndeletnicire când auzi
paşi. Privind peste umăr, văzu chipul neted, miste­
rios, al lui Tarneverro.
Ghicitorul înaintă spre el şi se aşeză pe un
scaun alături de Chan. îl privi pe detectiv cu o ex­
presie dezaprobatoare. ,
 — întrucât mi-ai cerut să lucrez cu dumneata
la acest caz, începu el, mă vei ierta, poate, dacă îţi
voi spune că, după părerea mea, ai fost extrem de
neglijent.
Charlie făcu ochii mari.
— Da ?.
— Mă refer la scrisoarea domnişoarei Fane,
continuă Tarneverro. Ar îi putut da răspuns la
toate întrebările noastre. Acolo, poate, biata fată
o fi scris numele' pe care îl căutăm atât de mult.
Şi totuşi n-ai făcut nici un gost să-i percheziţionezi
pe cei din cameră, ba chiar ai respins ideea, când
ţi-am sugerat-o. De ce ?
— Dumneata crezi că avem de-a face cu un
prost ? Un ageamiu se străduieşte să obţină epis­
tola, apoi o ascunde la el unde o percheziţie ar des-
coperi-o imediat ? Greşeşti, prietene. N-am chef
acum să analizez cât de mult greşeşti, chiar dacă
mi-ar prinde bine şi mie din mai multe puncte de
vedere. Nu, scrisoarea e ascunsă în această cameră,,
iar mai devreme sau mai târziu va fi găsită. Şi dacă
nu, ce mare nenorocire ? Am sentimentul puternic
că nu conţine nimic important.
— Pe ce îţi întemeiezi acest sentiment ?
— Pe mai multe considerente. Oare Shelah
Fane şi-ar fi încredinţat hârtiei un mare secret,
hârtie pe care servitoarea să ţi-o dea dumitale ?
Nu, ea ar fi aşteptat ocazia, apoi ţi-ar fi încredin­
ţat-o personal. Nu te contrazic, dar cred că dai o
importanţă prea mare acestei epistole, probabil,
nevinovate.
— Ei bine, totuşi criminalul se pare că a con­
siderat-o importantă. Asta nu poţi nega.-
 — Criminalul era într-o stare de puternică su­
rescitare şi şi-a asumat- un risc inutil. Dacă mai
procedează aşa de câteva ori, vom ajunge la eluci­
darea cazului.
Târneverro abandonă cu un gest subiectul.
— Bine, atunci ce ai mai descoperit în cercetă­
rile dumitale ? Privi însemnările lui Chan.
— Nu prea multe. Ai observat că am fost cu­
rios să aflu cine se afla la Hollywood acum trei
ani, pe vremea asta., Presupunând că povestea e
reală, poveste pe care spui că ai auzit-o de la She-
lah Fane"azi-dimineaţă...
— De ce n-ar fi adevărat ? Oare o femeie face
o astfel de mărturisire doar aşa, în glumă ?
— Niciodată, răspunse Chan, neobişnuit de
repezit. Şi pentru acest motiv o consider adevărată.
Atunci e important să localizăm numeroşi suspecţi
ai noştri în iunie, acum. trei ani. Am scris numele
celor ce au fost atunci la Hollywood. -Ei sunt W il-
kie Ballou, Rita, soţia lui, Huntley Van Horn şi..."
da, Jessop, majordomul. Regret, dar copleşit de
problema acelei cămăşi însângerate am neglijat să
întreb de “domnişoara Dixon.
— E în Hollywood de şase ani, îl informă ghi­
citorul. Ştiu din ce mi-a spus în timpul şedinţelor
pe care le-am făcut cu ea.
— . încă unul, numără Charlie şi mai notă un
nume. Presupun că ar trebui s-o adaug şi pe dom­
nişoara Julie, deşi pe atunci era foarte tânără.
Dintre aceştia sunt lămurit în privinţa a două per­
soane pentru momentul opt şi două minute. Jessop
are un alibi foarte bun, iar Huntley Van Horn,
unul, perfect, pentru care eu însumi pot băga mâna
în foc. Alte lucruri mai importante n-am aflat, dar
mi-a venit în minte, aşa cum poate' şi dumitale, că
domnul Alan Jaynes era deosebit de nerăbdător să
plece- în noaptea asta din Hawaii. Nu uita, există
totuşi posibilitatea ca uciderea lui Denny Mayo să
nu aibă nimic de-a face cu moartea lui' Shelah
Fane. Acest Jaynes era prea copleşit de emoţie ;
poate că e foarte gelos din fire, să fi văzut orhi­
deele, un dar de la alt bărbat, pe umărul femeii şi...
-— Dar şi el are alibiul ceasului, sugeră Aarne-
verro.
— Vai, da !
O clipă tăcură amândoi. Apoi Tarneverro se ri­
dică şi se apropie încet de sofa.
— Apropo, zise el ca din întâmplare, te-ai uitat
mai pe îndelete la acest ceas ?
— îmi pare rău,- nu. Chan se ridică şi îl urmă.
Mi-ai adus aminte că am încălcat o elementară
datorie. TarneVerro se Şi aplecase, dar Chan îl opri.
îl iau imediat ‘şi mă uit cu atenţie la el... deşi min­
tea mi-e atât de tulbure, încât nu prea prind sensul
celor ce-mi spui.
Cu mâna stângă scoase din buzunar o batistă,,
cu cealaltă desfăcu cureluşa neagră.de -la" mâna lui
Shelah Fane şi, ridicând ceasul, mic şi foarte pre­
ţios, îl puse pe batistă. Se retrase lângă o veioză
şi îl examină cu atenţie. ,
— Haie ! Sunt în pasă foarte proastă în seara,
asta, oftă el. încă mai plutesc. Geamul s-a spart,,
ceasul a încetat să mai funcţioneze exact la opt şi
două minute...
— Dă-mi voie, interveni Ţarneverro. Am să,
fiu şi maFexplicit. Luă ceasul în batistă şi învârti
rotiţa fragilului obiect. La atingerea lui,- minutarul
se mişcă instantaneu.
 Un licăr de triumf, străluci în ochii ghicitorului.
— E mai mult decât îndrăzneam să sper ! Cri­
minalul s-a făcut vinovat de 6 mică eroare, ce
amabil din partea lui ! A tras rotiţa astfel încât
momentul arătat de ceas să poată fi schimbat după
dorinţă, dar în grabă a uitat să-l' împingă la loc.
Desigur, nu mai e nevoie să-ţi- spun ce înseamnă
asta !
Charlie îl privi cu entuziasm aprobator.
— Dumneata eşti un detectiv de prima clasă !
Acordă-mi şi mie credit^ căci am remarcat un lucru
de dimineaţă. Nu pOt înceta să-ţi fiu recunoscător.
Desigur, acum înţeleg semnificaţia.
Tarnaverro puse ceasul de cristalul măsuţei de
toaletă.
— Cred că de un lucru putem fi siguri, inspec-
tore. La orice oră ar fi avut loc crima, numai la
opt şi două minute nu. Avem de-a face cu un om
inteligent.. După ce a ucis-o pe Shelah Fane, i-a
luat ceasul, l-a dat înapoi sau poate înainte, la opt
şi două minute, apoi l-a spart astfel încât-să dea
impresia unei lupte. Ochii ghicitorului licăriră. Ară­
tă spre colţul măsuţei. Asta-i explicaţia pentru sem­
nul acela, a lovit ceasul până s-a oprit.
Chan se aplecă imediat şi se uită.
Nu sunt cioburi dedesubt.
— Nu, nu, continuă Tarneverro, nici n-au cum
să fie. Evident, sticla s-a spart în locul în care a
căzut domnişoara Fane. Şi de ce ? Fiindcă persoana
necunoscută a luat ceasul în batistă, cum ai făcut
şi. dumneata ; l-a lovit de masă, aşa cum era, înfă­
şurat în batistă, pentru a nu lăsa să cadă cioburile,
pe care le-â ascuns undeva. Isteţ băiatul, inspectore.
 — Dar dumneata eşti şi mai isteţ. Aproape
că-mi vine să-mi dau demisia de dezgust faţă de
propria mea prostie. Ar trebui să-mi iei insigna*
domnule Tarneverro, căci dumneata eşti detecti­
vul inspirat ăl acestui caz. ,
Tarneverro îl privi ciudat.
— Aşa crezi dumneata ? Teamă mi-e că exage­
rezi. Problema a fost destul de simplă. Ideea mi-a
venit gândindu-mă că prea mulţi au alibiuri în acest
caz. Cât de uşor ar fi de schimbat ora pe un ceas !
Tocmai asta s-a petrecut aici. Criminalul a potri­
vit ceasul la un moment trecut, pentru care el deja
îşi stabilise un alibi, ori mai târziu, la un moment
pentru care îşi planificase să aibă unul. In orice
caz, când eşti surescitat e foarte posibil să greşeşti
pe undeva, iar omul nostru a greşit când a uitat să
împingă la loc rotiţa înainte să plece.
— După cum, am mai spus, sunt copleşit de
recunoştinţă faţă de dumneata, dar totuşi extrem
de uimit. Toate aceste alibiuri sunt acum distruse,
iar câmpul de investigaţie se întinde ca o preerie
nesfârşită. Alibiul lui Van Horn s-a dus, la fel cele
ale lui Martino şi Jaynes şi, cu umile scuze, dom­
nule Tarneverro, ai distrus totodată şi propriul du-
mitale alibi.
Ghicitorul îşi dădu capul p"e spate începând să
râdă.
— Am eu oare nevoie de alibi ?
— Poate, că nu, rânji Chan. Dar când cade po­
mul, se duce şi umbra. Cine ,ştie ? Poate chiar şi
dumneata să regreţi, în timp, pierderea umbrei f
— S-ar putea întâmpla să am alt pom,, sugeră
Tarneverro.
 — Dacă e aşa, atunci te felicit. Charlie aruncă
o privire prin cameră. Acum trebuie s-o scot de
aici pe nefericita femeie, să fie dusă în casă, apoi
să sigilez pavilionul pentru ca expertul în amprente
să poată lucra mâine dimineaţă. Vei observa că nu
ne mişcăm cu mare viteză aici, în‘ Hawaii. Asta din
cauza/ climei excelente. Puse cesuleţul în sertarul
măsuţei de toaletă şi ieşi din încăpere împreună cu
Tarneverro, încuind uşa în urma lui. Vom continua
în salonul în care vom încerca să rămânem singuri.
Poate vrei să-ţi duci mai departe remarcabila cer­
cetare. în seara asta, sunt plin de noroc. Ce m-aş
fi făcut fără dumneata ?
Câteva scaune. adunate pe peluză indicau pe
unde se aflau oaspeţii.' în salon dădură de Julie şi
Jimmy care stăteau de vorbă. Fata avea ochii în­
roşiţi de plăns, iar atitudinea domnului Bradshaw
părea să arate că-şi asumase rolul de consolator.
Chan îi dădu Juliei cheia de la pavilion, spunân-
du-i, cu blândeţe, ce trebuia făcut. Ea plecă îm­
preună cu tânărul pentru a căuta servitorii.
După plecarea lor, Charlie începu să umble gân­
ditor prin-vasta încăpere. Privi în ghivecele care
găzduiau cândva diferite plante, deschise şi răsfoi
cele câteva cărţi.
— Apropo, sparse tăcerea Tarneverro, ai cer­
cetat cumva camera domnişoarei Fane ?
— încă nu. Sunt atâtea de căcut şi numai eu
trebuie să le fac. Pe Kashimo, copoiul nostru japo­
nez, l-am trimis în deplasare a din care, fără în­
doială, va reveni peste una sau două săptămâni.
Cât despre mine..." Se opri ajungând pe un covor..
Cât despre mine..., repetă el. îşi frecă de o ridi-
cătură a covorului pantoful cu talpă subţire.- Cât
7 — Orhideea însângerată
despre mine... zise a treia oară, am o grămadă de
lucru aici,
Se aplecă şi dădu covorul la o parte. Pe podeaua
lustruită, .zăcea plicul cel mare care îi fusese smuls
din mână mai devreme. Doar un colţ lipsea, restul
era intact.
— Noroc că domnişoara Fane a preferat hârtie
groasă de scris, rosti Charlie ridicând plicul. Mi-e
teamă că de data asta nu-i pot oferi necunoscutu­
lui prieten călduroase felicitări pentru originali­
tate. Dar domnul era foarte grăbit când s-a tre­
zit în impas... trebuie să ţinem cont.
Tarneverro veni mai aproape, cu ochii lui negri
strălucind.
— La dracu ! Scrisoarea lui Shelah, care îmi e
adresată, bănuiesc.
— îţi reamintesc că aici poliţia se ocupă de
toate, sublinie Chan.
— S-a mai .ocupat şi altă dată ! îi replică. Tar­
neverro.
— A, da ! Dar istoria nu se va mai repeta.
Charlie scoase scrisoarea din plic şi citi. îi oferi,
apoi hârtia ghicitorului. Măcar o dată am avut şi
eu dreptater
Tarneverro privi scrisul lăbărţat, cu literemari,.
ale unei fiinţe la fel de generoase cu hârtia precum
fusese şi cu celelalte lucruri. Se încruntă pe măsură
ce citea următoarele rânduri

,,Dragă Tarneverro,
Te rog uită ce ţi-am spus de dimineaţă. Cred că
am avut un moment de nebunief Intenţionez să uit
şi eu şi aşa să faci şi dumneata. O, Tarneverro,
prOmite-mi că ai să uiţi ! Consideră că nu ti-am
spus ! Am să-l refuz diseară pe bietul Alan. Voi
merge mai departe singură, poate că până la sfâr­
şit voi putea găsi chiar puţină fericire. Mi-o doresc
atât de mult !...
A dumitale,
Shelah Fane“

— Biata Shelah ! Prezicătorul rămase nemişcat

o clipă, privind scrisoarea. N-a mai avut curajul
să meargă până la capăt. Ar fi trebuit să ştiu. O
scrisoare care îţi produce milă. Nici nu cred că aş
fi insistat, până la urmă ! Mototoli cu răutate hâr­
tia.-Asasinul lui Denny Mayo era oricum salvat.
Nu avea intenţia să-i dezvăluie numele. A omorât-o
degeaba. Eâ s-a dus şi putea încă să mai trăiască.
Pe Dumnezeul meu, am să pun mâna pe el, chiar
dacă e ultimul lucru pe care-1 voi face !
Chan zâmbi.
— Sunt mânat de aceeaşi ambiţie, şi am în­
credere că demersul nu îmi pune capăt vieţii. Asis­
tentul său japonez intră în cameră. A, Kashimo, ai
petrecut un week-end plăcut acolo, ,sus ?
— A fost destul de greu, dar am găsit-o, anunţă
el mândru. Era sub farfuriâ sa la ghiveciul de flori.
Chan întinse mâna. Spre surprinderea lui,,
Kashimo îi oferi nu fotografia pe care o aştepta,
ci un pumn de bucăţele de carton lucios şi câteva
bucăţele de hârtie verde. Cineva rupsese în bucăţi
portretul şi încercase să le ascundă. ,
—r Ce-o să mai înţeleg de-aici ! se lamentă Chan.
Privi uimit bucăţelele, pe care le avea în mână.
Ochii lui îi căutară pe ai lui Tarneverro. Iată o pro­
blemă ce merită atenţie. O persoană necunoscută
nu doreşte să văd fotografia pe care Shelah a plâns
azi după-amiază. De ce ? Era oare portretul omului
pe care i-a cerut să-l trădeze ?
— Ar putea fi ! îşi dădu cu părerea Tarneverro.
— Lucrurile par acum clare. Trebuie să văd
fotografia, aşa că, înarmat cu multă răbdare voi
pune la loc toate aceste bucăţele. „
îşi trase un scaun lângă fereastra ce dădea spre
stradă.
— Eu mai cercetez pe-afară, zise Kashimo.
— E un loc foarte sănătos pentru tine, îl încu­
raja Chan. Neapărat să investighezi profund.
Japonezul plecă.
Charlie dădu la o parte şervetul de pe masă şi
începu să potrivească atent bucăţelele de fotogra­
fie. Va fi o muncă îndelungată şi anevoioasă.
— Niciodată n-am fost bun la basme în bucă­
ţele, se plânse el. Fata mea, Rose, era mândria fa­
miliei la acest joc. Ar fi fost bine să fie şi ea aici.
Abia dacă făcuse ceva progrese, când uşa din­
spre terasă se deschise şi un grup de oaspeţi intră
în casă. Wilkie Ballou era primul, urmat de Van
Horn, Martino, Jaynes şi Rita Ballou. După ei ve­
nea Diana Dixon, părea desprinsă de ceilalţi, care
arătau ca o delegaţie.
Asta şi era de fapt. Ballou începu să vorbească
pe un ton poruncitor.
— Uite ce e, inspectore, am discutat între noi
şi nu există nici un motiv să ne mai ţii aici. Am
fost chestionaţi cu toţii, ţi-am spus ceea ce ştim,
acum propunem să plecăm.., ,
Charlie întoarse cu faţa în jos bucăţelele de foto­
grafie pe care încă nu le aranjase, şi se ridică încli-
nându-se adânc.
 — îmi dau seama că sunteţi nerăbdători şi pe
bună dreptate. ,
— Atunci n-ai nimic împotrivă să plecăm ? în­
trebă Ballou.
— Ba am şi încă cum şi spun asta cu mare du­
rere. Din nefericire, noi elemente apar ca pocnito-
rile de Anul Nou, de aceea încă aş mai avea de dis­
cutat cu dumneavoastră.
— Ce insultă ! sări indignat Ballou. Pentru asta
am să te las fără legitimaţie !
Charlie îl răsplăti cu un zâmbet încântător.
— Asta s-ar putea întâmpla mâine. în ceea ce
priveşte astă-seară, eu răspund de acest caz şi vă
spun să rămâneţi pe loc până când o să vă comu­
nic să plecaţi.
Jaynes ieşi în faţă.
— Am afaceri importante pe continent şi inten­
ţionez să iau vasul care pleacă la miezul nopţii.
Acum e trecut de zece. Te avertizez că va trebui
să chemi toate efectivele secţiei dacă vrei să mă
ţii aici.
— Şi asta se poate aranja, răspunse Charlie
amabil.
— La dracu ! exclamă Jaynes, privind disperat
spre Wilkie Ballou. Dar ce loc o mai fi şi ăsta ? De
ce n-or fi trimis şi ei un alb aici ?
Deodată se produse ceva neobişnuit, un fulger
luci în ochii lui Charlie.
— Cel ce vrea să treacă un râu nu trebuie să
se supere pe mama crocodilului, enunţă el pe un
ton de gheaţă.
— Ce vrei să spui cu asta ? întrebă Jaynes.
— Vreau să spun că încă nu sunteţi la loc sigur
n
pe malul celălalt,
 — La dracu ! Doar ştii foarte bine că am alibi !
se înfurie englezul. ;
Ochii mici ai lui Ghan îl sfredeliră din cap până
în picioare.
■
— Nu sunt sigur că e aşa, observă el calm.
— Dar ai spus chiar dumneata că aLfixat ora
crimei.
— Ce trist să trecem prin viaţă făcând atâtea
greşeli, îl întrerupse Chan. Eu sunt un prost, un
împiedicat. Alibiul dumneavoastră domnule Jaynes,
s-a spart ca un balon înţepat de ac.
— Cum aşa ! se răsti Jaynes.
Van. Horn şi Martino ridicară privirile, brusc
interesaţi.
— înapoi şi fiţi mai calm, îl sfătui Charlie. A c­
ceptaţi .un sfat nil mai vorbiţi de alibi. Aţi vorbit
deja prea mult.
Ca un om în transă, Jaynes se supuse întrutotul
ondinelor detectivului. Acesta se întoarse spre Rita
Ballou.
— Doamnă, cele mai umile scuze şi regrete.
Vă reţin aici spre marea mea mâhnire. Am auzit
însă că cina e mai demult pregătită... Mi-e teamă
că trecerea timpului i-a mai diminuat din calităţi...
Dar dacă v-aş putea sugera...
— .O, n-aş putea să mănânc nimic, îi răspunse
Rita.
— Nu; desigur, numai când mă gândesc mi se
pare îngrozitor, fu de acord Chan. Atâta lipsă de
suflet ar fi total nepotrivită. Intrară Julie cu Brad-
shaw. Totuşi, vă rog să mergeţi la masă şi să ser­
viţi măcar o Ceaşcă de cafea. Nenorocirea va ţinut
în tensiune şi astfel facem aşteptarea-mai uşoară.
Cafeaua, după cum ştiţi, stimulează şi fortifică
mintea.
Nu-i o idee rea, recunoscu Van Horn.
— Domnişoară J_ulie..., îndrăzni Chan.
Fata îi zâmbi trist.
— Da, sigur. Am să-i spun lui Jessop să pregă­
tească. Vă rog să mă iertaţi, aproape că am uitat
că avem oaspeţi în seara asta.
Se întoarse şi ieşi. Charlie îşi reluă locul de
lângă fereastră unde lucrul lui rămăsese netermi­
nat. în aceeaşi clipă, uşa cu glasvand dinspre stra­
dă se deschise brusc, iar vântul năvăli în cameră
că un uragan: Dintr-o dată, prin aer începură să
zboare bucăţele de fotografie, ca înţr-un ciclon din
Minnesota.
Kashimo îşi băgă capul pe uşă.
Psst ! Charlie !
— Splendid, Kashimo ! Acum ce mai e ?
— Am găsit fereastra deschisă, anunţă el tri­
umfător şi se retrase, închizând glasvandul $upă el.
Ascunzându-şi supărarea, Charlie dădu ocol în­
căperii, adunând bucăţelele de fotografie din cele
mai neaşteptate locuri. Tarneverro şi alţi câţiva
musafiri îi veniră imediat în ajutor. în câteva clipe,
avea din nou în mână micul teanc de bucăţele. Mai
zăbovi puţin uitându-se peste tot, dar nu. mai găsi
nici una. \
Se aşeză din nou la masă şi câteva minute lucră
intens. Apoi ridicând din umeri, se sculă de pe
scaun.
— Care-i problema ? se interesă Tarneverro.
— Zadarnic ! Acum sunt mai puţin de jumă­
tate din bucăţelele pe care le a'veam înainte. îşi
azvârli o privire spre grupul ce avea un aer atât de
inocent. îi veni în minte să-i percheziţioneze pe
toţi, dar o ocheadă aruncată lui Ballou îi reaminti
că o astfel de măsură ar însemna o bătălie cruntă,
iar el era un adept al păcii. Nu, va trebui să-şi atin­
gă ţelul pe altă cale. Oftă şi puse restul bucăţelelor
în buzunar, în timp ce Kashimo intră din nou val-
vârtej.
— Specia de detectiv era practic dispărută la
secţie când te-au trimis pe tine în seara asta, spu­
se el.
Soneria răsună lung şi insistent. Jessop se afla
mai departe, în bucătărie, aşa că la Uşă se duse
Jimmy Bradshaw. Cei din salon auziră o voce as­
cuţită în hol, apoi în încăpere intră un bărbat chi­
peş, de vreo patruzeci de ani, cărunt la tâmple, cu
maniere arogante şi privirea ageră. Pe faţă avea
încă machiajul de teatru. Privi în jur.
— Bună seara, salută •el. Sunt Robert Fyfe,
fostul soţ al lui Shelah Fane. Cineva mi-a dat la
telefon o veste îngrozitoare. Am venit imediat ce
mi-am terminat rolul, n-am mai trecut prin cabină
sa mă schimb şi să mă demachez.. Total neproîesi-
onal, dar v-aş cere să treceţi cu vederea.
■
— Să vă iau pardesiul, întrebă Jimmy.
— Mulţumesc; şi îi întinse haina lui Bradshaw.
întorcându-se în cameră, auzi ţipătul Dianei Dixon.
Aceasta arăta cu degetul spre cămaşa lui Fyfe.
Peste plastron, în diagonală, se afla o panglică
roşie, lată, a Legiunii de onoare. Uimit, Fyfe se
uită la ea.
— A, da, spuse el. Am venit în costumul de
scenă, cum v-am spus. Ştiţi,' săptămâna asta se
întâmplă să joc rolul unui ambasador francez.
 CAPITOLUL VOI
Pantofii îngrijitorului de plajă

în liniştea -care a urmat, Charlie stătea grav,

privindu-1 pe acest actor chipeş care, pe nesim­
ţite, îşi făcuse cea mai bună intrare în cariera sa.
Actorul îşi întoarse spre el o,privire rece, apatică.
Totuşi, nimeni nu vorbea şi Fyfe începuse- să-şi
dea seama că privirile tuturor erau aţintite asupra
sa. Deşi obişnuit să fie în centrul atenţiei, situaţia
îl-irita. Se m işca stânjenit, căutând cuvinte care
să spargă tăcerea apăsătoare.
— Cei cu toată povestea asta ? Am venit, cât
am putut de repede. N-o mai văzusem pe Shelah
de atâţia ani !
— De câţi ani ? îl întrerupse Chan ridicând
tonul.
Fyfe î f privi calm.
— Trebuie să mă scuzaţi, zise el, dar dacă nu
aflu în ce calitate vă aflaţi aici...,
Nepăsător, Charlie îşi întoarse reverul stâng al
hainei, arătându-i insigna de poliţist. Era un gest
cu care actorul putea fi de acord ; fapte, nu vorbe,
—, Sunt la datorie,' îl lămuri Chan. Spuneţi că
aţi fost mai demult soţul domnişoarei Shelah Fane.
N-aţi văzut-o de mulţi ani. De câţi ?
Fyfe se gândi.-
— Era cu nouă ani în urmă ; în aprilie, când
ne-am despărţit. Amândoi jucam la New York
domnişoara Fane într-un spectacol de revistă la
Ziegfeld, iar eu aveam un rol la Astor. A venit acasă
şi mi-a spus că are o ofertă minunată la Hollywood,
pentru un film. Era atât de emoţionată, de pasi­
onată de această idee încât nu m-a lăsat inima .să.
mă opun. După o săptămână i-am spus „la revedere
în Gara Centrală, întrebându-mă cât timp mă va
mai iubi. Nu multă vreme, după cum s-a văzut.,
într-un an s-a dus la Reno şi îmi imaginam că fără
prea multă durere, în ceea ce o priveşte. Pentru
mine n-a fost chiar aşa de uşor, deşi simţeam că
va veni această clipă, atunci seara, în gară. Ceva
îmi spunea că o vedeam pentru ultima oară.
— Fără îndoială că aţi trecut prin Los Angeles
în ultimii ani, sugeră Chan, în timpul cât domni­
şoara Fane era la Hollywood ?
— Da, desigur, dar nu ne-am întâlnit niciodată.
— Vă mai amintiţi dacă jucaţi la Los Angeles,
cu vreo trei ani în urmă, prin iunie ?
Charlie fu izbit de privirea actorului, la auzul
acestei întrebări. A fost, poate, o privire care trăda
înţelegere ?
— Nu, spuse Fyfe categoric, Nu jucam.
— Sunteţi foarte sigur ? insistă Chan.
■— Se întâmplă să fiu, da, replică Fyfe. Cu trei
ani în urmă călătoream cu un echipaj care n-a mai
atins ţărmul.
— •E o chestiune care poate fi uşor verificată,
îi aminti încet detectivul.
— Desigur* încuviinţă Fyfe. Daţi-i drumul şi
verificaţi-o !
— Deci, afirmai, continuă Chan, că n-aţi vă­
zut-o pe Shelah Fane din acel moment, din gara
newyorkeză, cu nouă ani în urmă ?
— Da.
— N-aţi văzut-o în Honolulu astăzi ?
— Nu.
— Nici aseară ?
 După o pauză
— Nu.
Julie intră în încăpere.
— Cafeaua e gata, anunţă ea. Vă T-og poftiţi
cu toţii în sufragerie.
— Mă grăbesc să-ţi urmez sfatul, spuse Chan.
Şovăielnic, plecară unul după altul, spunân-
du-şi că nu puteau mânca nimic, era o idee de
neconceput, dar o cafea puteau bea. Vocile lor se
pierdură dincolo de perdele. Dintre musafiri doar
ghicitorul zăbovea.
— Haideţi, domnule Tarneverro, îl chemă Chan.
Un mic stimulent va creşte puterea acelui minunat
creier pe care mă bazez atât de mult.
Tarnevero se înclină.
— Numai un moment, se scuză el şi părăsi
camera.
Charlie se întoarse spre Kashimo.
— Cât despre tine, îţi sugerez să te întorci pe
terasă, să te aşezi pe un scaun şi să te gândeşti la
propriile-ţi păcate. Cum ai apărut cum ai încurcat
toate urmele !
— Regret foarte mult, şuieră Kashimo.
— Te rog, du-te şi regretă afară, îl sfătui.
Charlie. Şi zorindu-1 să iasă din încăpere închise
uşile, terasei în urma lui şi întorcându-se la Robert
Fyfe, i se adresă Mă bucur că am rămas singuri.
Deşi- s-ar putea să nu vă fi trecut prin minte, sun­
teţi cea mai, interesantă figură care a intrat în
aacestă afacere.
Intr-adevăr ? Actorul- se lăsă pe un scaun
-si rămase acolo, imagine izbitoare în costumul său
de ambasador. Era de un calm Imperturbabil şi
părea dispus la mărturisiri.
 — Foarte interesant într-adevăr, continuă
Charlie. Mă uit la dumneavoastră şi mă întreb
„De ce mă minte ?“
Fyfe sări aproape de pe scaun.
— Ascultă, ce vrei să spui ?
Chan ridică din umeri.
— Dragul meu domn, ce rost are ? Ce lipsă de
precauţie să-ţi fluturi eşarfe roşii, ţipătoare, la
piept, când vizitezi pavilioane de pe plajă şi treci
pe la fosta soţie ? Ar putea fi piuate, din greşeală,,
de către tineri cu nervii slabi, drept sânge. De fapt,
aşa a şi fost.
— A, exclamă Fyfe mohorât, înţeleg.
— Mărturisire contra mărturisire ! continuă
Chan încet.
Actorul stătu un moment cu capul în mâini. In
cele din urmă îşi ridică privirea.
— Bucuros, răspunse el. Deşi adevărul este pu­
ţin neobişnuit. N-am mai văzut-o pe Shelah Fane
din acea noapte, din gară, până aseară. Azi dimi­
neaţă am auzit că se află în oraş. A fost cu totul
surprinzător ce efect a avut vestea asupra mea.,
N-aţi' cunoscut-o pe domnişoara Fane. Domnul...
— Inspector Chan, îl completă el. Nu, nu am
avut plăcerea.
— Ar fi fost, într-adevăr o plăcere, zise Fyfe,.
abia zâmbind. Era o fată remarcabilă, plină de
viaţă. Am fost odată foarte îndrăgostit de ea şi...,
nu mi-a mai trecut de-atunci. Nici o altă femeie,
nu a mai însemnat vreodată ceva pentru mine după.
ce Shelah m-a părăsit. N-o învinovăţesc pentru
asta. N-am putut s-o păstrez. Nici un alt bărbat
n-o putea păstra prea mult. Vroia viaţă romantică,
dragoste şi neprevăzut. Deci, după cum spuneam,
 am aflat azi-dimineaţă că se află în oraş şi vestea
m-a tulburat adânc ; era ca şi cum aş fi auzit vo­
cea ei după nouă ani de tăcere. I-am trimis flori
şi un. mesaj „Complimente de la o persoană pe,
care ai iubit-o “ Am zis că era impetuoasă ? Era
sălbatică, iraţională, iute şi... irezistibilă. Numai
ce au ajuns florile mele în această casă că mi-a
şi dat un telefon. M-a prins la teatru, machiat,,
gata să intru în scenă. „Bob, spuse ea, trebuie să
vii imediat. Trebuie. Vreau aşa mult să te văd.
Te aştept".
Il privi pe Chan şi ridică din umeri.
—= Să fi fost oricare altă femeie, i-aş fi răs­
puns : „După spectacol" Oricum, vacesta n-a fost
niciodată modul în care cineva i-a răspuns lui
'Shelah. „Vin", acesta era răspunsul pe care îl pri­
mea întotdeauna. Shelah. Era, mai degrabă, o idee
nebunească, dar posibilă. Ajunsesem 1a. teatru de­
vreme şi nu trebuia să intru în scenă decât peste”
trei sferturi de oră. Mă puteam deplasa cu maşina
în afara oraşului, şi, dacă mă grăbeam puţin, nu-mi
trebuiau mai mult de cincisprezece minute, pe ori­
ce drum aş fi mers. ;
Aşa că la şapte şi jumătate am intrat în cabina
mea de la parterul clădirii, am încuiat uşa pe dină­
untru, şi am ieşit pe fereastră în aleea de lângă
teatru. Shelah îmi pomenise de pavilion, de faptul
că dădea o . petrecere, dar că nu trebuia să întâl­
nesc pe nici unul dintre oaspeţi — ştiţi, machiajul
meu şi toate celelalte. Oricum, vroia să mă vadă
între patru ochi. Am ajuns aici pe la opt fără un.
sfert. Shelah m-a întâmpinat pe pajişte şi am in­
trat în pavilion. Mă privea într-un fel ciudat. Mă
întrebam dacă mai ţinea încă la mine. Am fost
şocat observând ce mult se schimbase, Când am
cunoscut-o eu era proaspătă şi încântătoare şi atât
de veselă ! Hollywood-ul o schimbase enorm. Ei
bine, .nimeni nu întinereşte, bănuiesc. Am irosit
timp preţios cu amintirile, retrăind clipe trecute,
oricum, părea că-i face plăcere să-şi amintească.
Eram neliniştit din cauza spectacolului. Mă uităm
continuu la ceas. în cele din urmă, i-am spus că
trebuie să plec.
Actorul tăcu.
— Şi apoi..., îl îndemnă .Chan.
— Mi s-a părut ciudat, continuă F yfe.A m avut,
impresia la telefon şi chiar după ce am văzut-o că
dorea să-mi ceară sfatul într-o problemă teribil de
presantă. Dar când i-am spus că plec, s-a uitat la
mine cu un fel de tristeţe. „Bob, mi-a zis, încă mai
ţii puţin la mine, nu-i aşa ?“ Stătea în picioare,
aproape de- mine şi am luat-o în braţe. Te ador,
am strigat şi... Dar nu-i nevoie să continui. Momen­
tul acela mi-a aparţinut în întregime, nimeni nu,
mi-1*poate lua. Amintiri ale trecutului fericit îmi
reveneau în minte. Eram chinuit dintre dragostea
mea pentru Shelah şi' acel blestemat de ticăit de
ceas care îmi stătea pe creîer. I-am spus în grabă
că mă voi întoarce după spectacol, că ne vom vedea
zilnic în timpul şederii ei aici, că vom înota îm­
preună. Aveam fdeea fantezistă că aş fi putut s-o.
câştig din nou. Şi poate că aş fi reuşit... Dar acum,'
acum... Actorul izbucni Biata Shelah ! Biata fată !
Chan aprobă cu un aer grav.
— S-a spus, pe bună dreptate, că cei care tră­
iesc prea ostentativ atrag atenţia sorţii.
— Şi presupun că nimeni n-a trăit mai osten-
tativ decât ea, adăugă Fyfe, aruncându-i lui Charlie
o privire pătrunzătoare. Ascultă, inspectore, nu
trebuie să mă părăseşti. Trebuie să afli cine a făcut
acest lucru îngrozitor. ,
— Asta este şi dorinţa mea', îl asigură Chan.
V-aţi despărţit imediat după aceea ?
— Da, am lăsat-o stând acolo şi zâmbind, vie
şi nevătămată. Zâmbind şi plângând în acelaşi
timp, am ieşit din pavilion.
— Ce oră era ?
— Ştiu exact, era opt şi patru minute. M-am
grăbit spre rnaşină, am luat-o de unde o parcasem,,
din faţa casei, am condus înapoi, spre oraş cât am
putut de repede. Când am intrat pe fereastră în
cabină, băteau ca sălbaticii la uşă.- Le-am deschis
şi le-am spus că aţipisem, puţin, apoi am ieşit cu.
regizorul secund în culise. întârziasem cinci mi­
nute. Regizorul mi-a arătat ceasul era opt şi
douăzeci. Dar n-a fost prea grav. Am intrat în sce­
nă, mi-am jucat rolul şi tocmai ieşeam după pri­
mul act, când un tânăr mi-a telefonat şi mi-a dat
îngrozitoarea veste.
•Actorul se ridică.
— Aceasta este povestea mea, inspectore Chan.
Vizita mea aici, astă seară poate să-mi creeze neca­
zuri,. dar nu regret. Am revăzut-o pe Shelah, am
ţinut-o. în braţe şi pentru acest privilegiu sunt gata
să plătesc orice preţ. Mai doriţi să ştiţi ceva ?
Chan scutură din cap.
— Deocamdată nu, dar vă rog să rămâneţi
pe-aici câtva timp. Mai pot apârea şi alte probleme
pe parcurs.
— Desigur, acceptă Fyfe.
 Se auzi soneria şi însuşi Charlie se duse spre
uşă. Scrutând în noapte, zări un bărbat solid, ne­
gricios, în uniformă kaki a poliţiei din Honolulu.
A, e Spencer, spuse el. Sunt bucuros că ai venit..
Ofiţerul intră în hol, târând după el un individ,
cu o mutră care oriunde ar fi părut incredibilă în
afară de o plajă tropicală.
— Pe omul acesta l-am cules de pe Bulevar­
dul Kalâkaua, explică poliţistul. M-am gândit că.
s-ar putea, să vrei să-l vezi. Nu prea poate să spună
ce a făcut în seara asta.
Omul la care se referea se scutură din strânsoa-
rea ofiţerului şi se îndreptă spre Charlie.
— Sper sa nu fie prea târziu pentru cina, zise
el. Zăbovi câteva clipe privind în juraşi apoi, ca.
îndemnat de aduceri aminte, îşi scoase de pe cap
pălăria de pai mototolită şi ruptă. Şoferul meu e.
cam prost. S-a rătăcit.
Felul lui de a fi, nepăsător şi bine dispus, îi
completa ţinuta.
Făcând abstracţie de pălăria pe care acum o ţi-,
nea într-o mână slabă şi pistruiată, această ţinută
consta dintr-o pereche de pantaloni albi de doc, o
haină uzată de catifea, pe vremuri de culoarea ver­
de şi din rămăşiţele unei perechi de pantofi prin
găurile cărora se zăreau picioarele goale.
Murmurul conversaţiei din sufragerie încetase
şi toţi cei de acolo păreau ca ascultă atenţi. Charlie
trase în grabă perdelele de la camera de zi.
— Veniţi aici, vă rog, îi pofti el şi intră în în­
căpere unde Fyfe se afla singur.
Bărbatul cu haină de catifea se uită o clipă la
actor, iar sub barba aspră şi galbenă care nu mai
văzuse briciul de vreo lună, apăru un zâmbet.
 —: Şi acum, zise Chan, cine eşti şi unde lo­
cuieşti ?
— Bărbatul ridică din umeri.
— Numele ? făcu el. Ar putea fi Smith.
—. Dar ar putea fi şi Jones, sugeră Charlie.
— O simplă problemă, de gust. Personal, pre­
fer Smith.
— Şi locuieşti...
Domnul Smith ezită.
Să vă spun drept, domnule ofiţer, locuiesc
pe plajă, din păcate.
Charlie zâmbi
— Ei, ‘ păstrezi o tradiţie nobilă. Ce s-ar face
Waikiki fără îngrijitorul de plajă ? Se îndreptă
apoi spre uşa terasei şi îi invită pe Kashimo înă­
untru Cdntrolează-1 cu grijă pe acest domn, or­
donă el.
— Bineînţeles, încuviinţă îngrijitorul de plajă,
şi dacă găseşti ceva care să semene a bani. pentru
numele lui Dumnezeu, anunţă-mă de îndată.
Percheziţia lui Kashimo nu dezvălui mare lu­
cru o bucată de sfoară, un pieptăn, un briceag
ruginit şi un obiect care, la prima vedere părea o;
monedă, dar care s-a dovedit a fi o medalie. Charlie
o luă şi o studie cu grijă.
— Medalia de bronz, Premiul trei, peisaje în
ulei, citi el. Academia de Arte frumoase din Pem
sylvania. Se uită întrebător la Smith.
îngrijitorul de nlaiă ridică din umeri.
— Da, spuse el. Văd că acum trebuie să măr­
turisesc tot. Sunt pictor, nu unul foarte buh, al
treilea premiu, după cum vedeţi. Prima medalie a
fost din aur, ar fi putut pica la ţanc, mai târziu,
dacă aş fi câştigat-o. Dar n-a fost aşa. Se apropie
8 — Orhideea însângerată
puţin. Dacă nu cer prea mult, care este motivul
acestui amestec fără mandat în afacerile mele ?
Un domn nu poate să-şi vadă de treabă în acest,
oraş fără să fie înhăţat de un poliţist -gras şi con­
trolat de unul slab ?
— Ne pare rău că vă necăjim, domnule Smith,
răspunse Charlie politicos, dar spuneţi-mi, aţi fost
pe plajă'în seara asta ?
— Nu, am fost în oraş. M-am plimbat, cu ce
scop, n-are importanţă. Mergeam pe Bulevardul
Kalakaua când acest poliţist...
— în ce parte a oraşului aţi fost ?
—- în parcul Aala.
— Aţi stat de vorbă cu cineva acolo ?
— Da. Societatea nu era aleasă, dar am aran­
jat-o eu.
— Deci, n-aţi fost pe plajă în seara asta, con­
chise Charlie, privind fix picioarele bărbatului.
—■ Kashimo, tu şi Spencer îl veţi însoţi pe acest
domn afară, sub fereastră, unde ai descoperit urme
de paşi şi le veţi compara cu mare atenţie.
— Ştiu, strigă japonezul nerăbdător. Şi ieşi afa­
ră cu celălalt poliţist şi cu îngrijitorul de plajă.
— Chan se întoarse şpre Fyfe
— O sarcină dificilă şi de durată, comentă pi.
Dar omul, fără muncă, devine... ce anume ? Un
domn Smith. Luaţi loc liniştit.
Ceilalţi intrară, venind din sufragerie şi Charlie
îi invită şi pe ei să ia loc pe scaune, invitaţie căreia
îi dădu curs majoritatea. Alan Jaynes se uită la
ceas. Era 11. îi căută privirea lui Chan, dar detec­
tivul privea în altă direcţie.
Tarneverro se apropie de Charlie.
 — Nimic nou ? îl întrebă el încet.
— Ancheta se extinde, răspunse Chan.
— Aş prefera să se restrângă, replică ghicitorul.
Cei doi poliţişti şi îngrijitorul de plajă reveniră.
în cameră. Spencer îl ţinea iarăşi strâns pe Smith.
— OK, Charlie, zise omul în uniformă. Urmele
de paşi de sub fereastră puteau fi lăsate de o sin­
gură pereche de pantofi din Honolulu, şi arătă
spre încălţămintea ponosită a îngrijitorului de pla­
jă. Aceşti pantofi, adăugă el.
Smith privi în jos, zâmbind ciudat.
— Sunt nişte pantofi al naibii de rupţi, nu-i
aşa ? întrebă el. Dar ştiţi, Hawaii pare să nu apre­
cieze arta. Dacă aţi Observa picturile pe care le
cumpără ei pentru a fi agăţate în saloane — valuri
de lemn puse pe pânză de „rembrandtzi“ indigeni.
Oi fi eu un pictor de mâna a treia, dar n-aş putea
picta aşa ceva. Nici măcar pentru o nouă pere­
che de...
— Vino-ncoa ! i-o reteză Charl-ie cu asprime.
M-ai minţit !
Smith ridică din umeri
— Spui lucrurilor pe nume, poliţistule. S-ar
putea spune că am prezentat situaţia puţin distor­
sionată în interesul lui...
—> îri interesul .cui ?
—- în interesul lui Smith. Văd că e ceva în ne­
regulă aici şi aş dori foarte mult să nu mă amestec.
— Acum eşti amestecat. Spune-mi, ai intrat
în această casă în seara asta ?
— Nu. Pot- să jur. E adevărat că am stat sub
fereastră-câteva minute.
— Ce făceai acolo ?
 — Mă gândeam să-mi fac culcuşul de noapte
la adăpostul pavilionului. E locul meu preferat.
— Ia-o de la început, i-o tăie scurt Chan. Şi,
adevărul de data asta !
— Nu fusesem pe plajă de vreo trei zile, zise
el. Am avut ceva bani şi am rămas în oraş. Când
am fost aici ultima oară această casă nu era închi­
riată. Astăzi mi s-au terminat banii. Aştept un cec
care n-a sosit încă. Făcu o pauză. Nenorocită poş­
tă ! Numai de m-aş putea întoarce pe continent...
— Deci, ţi s-au terminat banii, îl întrerupse
Charlie.
— Da, aşa că m-am. văzut nevoit să mă întorc
la vechiul meu culcuş de sub palmieri. Am ieşit
din oraş şi m-am îndreptat spre plajă...
— La ce oră ?
— Dragul meu domn, mă faci să mă simt jenat.
Dacă o să te plimbi pe Hotel Street o să vezi ceasul
meu agăţat într-o anumită vitrină. Chiar eu mă
due adesea acolo şi mă uit la el.
— Nu contează. Deci, ai ajuns pe plajă.
— ,0a, e publică. Ştiţi, această porţiune apar­
ţine tuturor. Am fost surprins să'văd lumină în
pavilion. Cineva a închiriat casa, m-am gândit. Per­
deaua de la fereastra aceea era trasă, dar flutura
în vânt. Am auzit voci dinăuntru, a unui bărbat
şi a unei femei. M^am întrebat dacă, la urma ur­
melor, ar mai fi un loc tot atât de bun de dormit.
Făcu o pauză.
Ochii lui Charlie erau îndreptaţi spre Robert
Fyfe. Actorul se plecă înainte cu o putere sălbatică,
fixându-1 pe îngrijitorul de plajă, iar mâinile sale
se încleştară până când articulaţiile degetelor de-
veniră albe.
 — Stăteam acolo, continuă Smith. Perdeaua s-ă
dat. puţin la o parte şi astfel mi-am putut arunca
o privire către bărbat.
— Care bărbat ? se-interesă Charlie.
— Păi individul ăla de colo, zise Scith arătând
spre Fyfe. Tipul qu eşarfa roşie pe piept. N-am
mai văzut o astfel de eşarfă de când învăţam la
Colegiul Julien, la Paris, iar ambasadorul nostru
mă invita la cină. E adevărat. Era din oraşul meu
natal şi vechi prieten cu tata.
— N-are importanţă, îl întrerupse Charlie.
Deci, stăteai acolo, privind pe furiş- pe sub perdea.
— Ce vrei să spui ? ţipă Smith. Nu judeca un
om după hainele sale, te rog. Nu spionam. Dacă
am văzut ceva, aşa cum a şi fost, este pentru că
era inevitabil vorbeau aprins, acest bărbat şi
femeia.
— Da, şi poate, fiind cu totul inevitabil, să nu
mă înţelegi greşit, ai auzit ce-şi spuneau ?
Smith ezită.
-— Ei bine, de fapt am auzit. Am auzit-o pe ea
spunându-i...
Cu un ţipăt scurt, Robert Fyfe se aruncă îna­
inte, îl împinse pe îngrijitorul de plajă şi se proţăpi
în faţa lui Charlie. Avegi o paloare cadavrică, dar
privirea îi era hotărâtă.
— Renunţă, rosti el răguşit. Pot să-ţi închei
ancheta aici şi acum. Eu am omorât-o pe Shelah
Fane şi sunt gata să plătesc pentru asta. O linişte
desăvârşită urmă vorbelor sale.
Calm, nepăsător, şi nemişcat, Charlie îşi aţinti
privirea pe chipul bărbatului.
— Ai omorât-o pe domnişoara Fane ?
— Da.
 — Pentru ce motiv ?
— Am vrut să se întoarcă la mine. Nu puteam
trăi fără ea. Am implorat-o, dar nu m-a ascultat.
A râs de mine. A spus că n-aş avea nici o şansă.
M-a determinat s-o omor. Am omorât-o. Trebuia
s-o fac.
— Ai omorât-o ? Cu ce ?
— Cdxun cuţit care face parte din recuzită.
— Unoe e acum ?
— L-ar^ aruncat într-o baltă, în drum spre
oraş
ă mă'duci în locul acela ?

unan se întoarse. Alan Jaynes era în picioare.

— 11 şi zece, ţipă el. Mai pot să prind încă
vaporul, dacă mă grăbesc, inspectore. Bineînţeles
că n-ai să mă mai reţi acum.
— Ba chiar vă reţin, răspunse Charlie. Spencer,
dacă acest om mai face o mişcare, arestează-1 ime­
diat.
— Eşti nebun f urlă Jaynes. Ai mărturisirea lui
Fyfe, nu aşa ?
— Cu privire la asta, răspunse Charlie, aşteaptă
doar o clipă, te rog. Se întoarse spre Fyfe, care
stătea tăcut alături de el. Aţi. părăsit pavilionul,
domnule Fyfe, la opt si patru minute, nu-i aşa ?'
— Da.
— O omorâseti deja pe .Shelah Fane ?
— Da.
—= Aţi condus maşina spre teatru şi aţi ajuns
în culise la Opt şi douăzeci ?
— Da, v-am spus asta,
— Regizorul secund poate jura că eraţi acolo?
la opt şi douăzeci ?
 —/Bineînţeles.
Ghan îl privi ţintă.
•-e- Totuşi, la opt şi douăsprezece minute, reluă
el, Shelăh Fane a fost văzută v ie . şi nevătămată.
Cum vă explicaţi asta ?
Fyfe se prăbuşi într-un scaun, âcoperindu-şi
faţa cu mâinile. v
— Nu vă înţeleg, spuse Charlie încet. Spuneţi
că aţi ucis-o pe Shelah Fane. Totuşi, dintre toţi
oamenii din această cameră sunteţi singurul care
aveţi un alibi de nezdruncinat.

CAPITOLUL IX
Optsprezece minute importante

Tăceau cu toţii. Afară, valurile de mătase, cum

le numise Jimmy- Bradshaw, se sparseră din nou
în nisip. Pocnetul se pierdu în depărtare şi în ca­
mera aceea aglomerată nu se auzea decât ticăitul
unui mic ceas aşezat pe consola unui cămin în care-
rareori se aprindea focul. Cu un gest de deznădejde,
Alan Jaynes se apropie de masă şi luând un chibrit
îşi aprinse unicul trabuc. Traversând încăperea,
Charlie se apropie şi puse mâna pe umărul lui Fyfe.
— De ce aţi mărturisit o crimă pe care nu aţi
comis-o ? Iată ceea ce doresc foarte mult să aflu.
A ctorul. nu răspunse nimic, nici măcar nu-şi
ridică privirea. Charlie se întoarse către Tarne-
verro.
— - Deci Shelah a fost văzută în viaţă la. 0]et şi'
douăsprezece minute ? remarcă încet ghicitorul’..
 - \

V -ar deranja dacă mi-aţi spune de când cunoaşteţi

acest lucru ? \
Charlie zâmbi. , \
Dacă aţi înţelege chineza n-ar trebui să
explic. Se îndreptă spre uşă şi îl chemă spre Jessop.
Când majordomul apăru, Chan îi ceru să-l strige
imediat pe Wu Kno-ghing. Ceea ce fac acum este
numai pentru dumneata, domnule Tarneverro,
adăuga. \
— Sunteţi o persoană foarte amabilă, domnule
inspector, răspunse ghicitorul.
Bătrânulchinez intră în cameră târşindu-şi pi­
cioarele, era într-o evidentă proastă dispoziţie. Cină
pregătită de el cu atâta grijă era compromisă de
întâmplările din această seară tragică şi nu era dis­
pus să accepte filosofia răbdătorului Kuhg fu tze.
Chan vorbi cu el câteva minute în limba can-
toneză, apoi se întoarse spre Tarneverro.
— l-am cerut să repete ce mi-a spus mie, în
limba lui natală, când l-am interogat, în această
cameră, cu puţin timp în urma, explică el, ~Wu,
ai spus că te aflai în bucătărie cu Jessop şi Anna
când ceasul a bătut ora opt. Erai necăjit căci cina
trebuia să arate festiv, dar şi.pentru că traficantul
de băutură, la care tu. însuţi apelaseşi nu^ se arătase
încă şi te expunea unei situaţii neplăcute. Până
aici am dreptate ?
— Traficantul a întârziat, confirmă Wu,
— Dar la opt şi zece minute, păcătosul ţău.pri­
eten a apărut gâfâind, aducând mult doritele bău­
turi. In timp ce, Jessop prepara cocteilurile, ai ple­
cat în căutarea stăpânei. Chan aruncă o privire
către ghicitor. Wu este tipul de servitor neceremo-
aiios, care'apare peste tot, cu o privire neutră, ca-
raeteristică, de. altfel, rasei sale. Ai găsit-o pe dom­
nişoara Shelah Fane în pavilion, singură. Salvan-
du^ţi onoarea, ai anunţat-o că prietenul tău contra­
bandistul şi-a făcut, în sfârşit apariţia. Ce ţi-a răs­
puns domnişoara ?
— Domnişoara văzut ceas, spus opt şi 12 şi că
masa aşteptat mult traficant. v
— Da. Apoi, ţi-a poruncit să pleci şi să n-o
mai plictiseşti cu necazurile tale. Drept pentru care
te-ai întors în, bucătărie. Aşa mi-ai spus mai îna­
inte. E adevărat ?
—- Da, domnu’
— Totul e adevărat, Wu ?
— Da, domnu’ De ce te-aş minţi ?
— In regulă. Poţi să pleci, acum.
— Plec, domnu’ .
După ce bătrânul plecă fără zgomot, cu papu­
cii lui de catifea, Charlie se întoarse şi întâlni pri­
virea pătrunzătoare a lui Tarneverro.
— Toate astea sunt foarte interesante, spuse
cu răceală ghicitorul. îmi clau seama că am vorbit
degeaba când v-am semnalat problema ceasului.
Ştiaţi deja că Shelah Fane nu a fost ucisă la opt
şi două minute. -
Charlie îşi puse împăciuitor mâna pe braţul lui
Tarneverro.
— Te rog să nu te superi. Ştiam că domnişoara
Fane fusese văzută la acea oră, dar rlu eram încă
sigur de modul în care se umblase la ceas, Am
ascultat eu mare curiozitate, apoi cu uimire expli­
caţia dumneavoastră logică. Dar puteam oare,' la
sfârşitul ei, să strig nepoliticos „Mulţumesc pen­
tru nimic ?“ Un getleman este întotdeauna jcurteni-
tor. E mult mai bine să vă copleşesc cu bine meri-
tate cuvinte de laudă, aşa că mergeţi mai departe
cu optimism.
— Chiar aşa ? întrebă Tarneyerro îndepăr-
tându-se.
Gharlie se adresă îngrijitorului de plajă,
— Domnule'Smith, zise el.
— -Aici sunt,) domnule poliţist. Mă temeam că.
aţi uitat de rmne. Cu ce vă mai pot fi de folos ?'
— Cuc â te v a clipe în urmă începuşeţi să rela­
taţi o conversaţie dintre acest domn cu eşarfă roşie
şi doamna cu care se întâlnise în pavilion, astă
seară. Chiar într-un moment cheie v-aţi întrerupt
relatarea. Sunteţi nespus de nerăbdător să reveniţi
la subiect.
Fyfe se ridică în- picioare şi se uită pătrunzător
la individul în haină de catifea. Smith îi susţinu
privirea şi o licărire şireată apăru în ochii săi ce­
nuşii.
— Oh, da, spuse încetişor. Am fost întrerupt,
nu-i aşa ? Dar sunt obişnuit cu asta., Da, da, vă
spuneam că i-am auzit vorbind. Păi nu mai e ne­
voie să continui. Nu mai am nimic de adăugat la
ceea ce domnul v-a spus deja. Fyfe se întoarse cu
spatele. O ruga să se împace cu el, că o iubeşte şi
asta-i tot. Dar ea nu vroia să-l asculte. îmi părea
rău pentru el, am fost şi 'eu în situaţia asta. Am
auzit-o spunând ,,0, Bob, ce rost are ?“ El insista
într-una. Din când în când se uita la ceas. „Nu mi
am timp“ , rosti el în final. „Trebuie să plec. Vom
lămuri asta mai târziu“ Şi am auzit pocnetul uşii
trântite.
— Iar femeia era singură în cameră, vie şi
nevătămată. Eşti sigur de asta ?
— Da. Draperia flutura şi am văzut-o după ce
el a plecat. Era acolo singură şi se mişca prin ca­
meră.
— Incruntându-se a mirare, Charlie privi spre
Robert Fyfe. ţ
.— Nu eraţi mulţumit cu un albi. Aveţi acum1
încă unul. Nu vă înţeleg, domnule Fyfe.
Actorul ridică din umeri.
— Şi eu cu greu mă pot înţelege, domnule in­
spector. O izbucnire de temperament, probabil. Noi,,
oamenii de teatru, suntem tentaţi să dramatizăm.
— Deci, vă retrageţi mărturisirea ?
— Ce altceva aş putea face !
Charlie nu observă privirile schimbate între ne­
vinovatul actor şi îngrijitorul de plajă.
— 1 Alţii au făcut-o pentru mine, continuă Fyfe.
Nu eu am omorât-o pe Shelah, este adevărat, dar
mă gândeam că ar fi .mai bine dacă...
— Dacă ?
-----Nimic.
— Credeţi că ar fi mai bine dacă nu mi-aş
continua cercetările.
— O, nu, deloc.
— Vă e teamă că acest Om a auzit ceva anume
din conversaţia cu fosta dumneavoastră soţie. Ceva
ce doriţi să ascundeţi.
—^ Aveţi o imaginaţie bogată, domnule in­
spector.
— Am, de asemenea, obiceiul să descopăr lu­
cruri pe care oamenii doresc să le ascundă. Până
acum aţi reuşit cu succes, dar noi doi ne vom mai
întâlni, domnule Fyfe.
— Sunt oricum la dispoziţia dumneavoastră.,
domnule.
 — Mulţumesc foarte mult şi sper că atunci când
ne vom mai întâlni\informaţiile dumneavoastră vor
fi mai folositoare pentru umila mea persoană. Cât
'despre dumneata, şi s^uită la Smith, deşi îmi pare
teribil de rău să fac o rerrtarcă atât de grosolană,
cred că amesteci minciuna cu adevărul.
îngrijitorul dădu din umeri.
— Iată cum judecaţi din nou un om după hai­
nele sale.
— Nu după hainele dumitale care tac, ci dună
limba dumitale care vorbeşte, îi replică Charlie.;
Domnule Spencer, eşti amabil să-l duci pe omul
acesta la poliţie şi să-i iei amprentele.
— Atâtea atenţii.! remarcă Smith. Sper numai
să nu-mi sucească gâtul.
— După aceea, continuă Chan, poţi să-i dai
drumul. Nu mai am nevoie de el, cel puţin deo­
camdată.
— în regulă, Charlie, spuse Spencer.
— încă ceva. Mai rămâi" să ţi-i prezint pe cei
din cameră. Şi desfăşură această ceremonie cu
gravitate. I-ai văzut deja pe majordom şi pe bucă­
tar. Mai este o cameristă căreia, te rog, să-i reţi
figura înainte de a pleca. De la post, să te grăbeşti
spre Pier Seven de unde vaporul Oceanic pleacă
spre coastă la miezul nopţii. Nici una dintre per­
soanele pe care le-ai văzut în această casă nu tre­
buie să se afle pe vapor. Ai înţeles ?
— Sigur, Charlie. O să am grijă, răspunse1
Spencer.
Jaynes interveni
— Aş vrea să vă amintesc că bagajele mele
sunt pe vas, unele în cală.
— Ce bine că aţi pomenit despre asta, zise
Charlie dând din cap, Domnule Spencer, fii atent
ca toate bagajele domnului Jaynes să fie aduse la
mal... Aranjează ca cele din cală să fie păstrate
pentru domnul în port la San Francisco. Le vei
explica că dânsul este reţinut pentru treburi im­
portante şi că va rămâne câtva timp în Honolulu.
Sunteţi mulţumit, domnule Jaynes ?
— Al naibi de mulţumit ! bombăni el, dar pre­
supun că nu am încotro.
— Aşa e, aprobă Charlie. Kashimo, îi vei în­
soţi pe domnul Spencer în oraş. Pasionatele dumi-
ţale îndeletniciri în această casă au luat sfârşit. Te
retragi în glorie şi dacă cumva te întorci pe vreo
fereastră, o să te retragi pentru pentru totdeauna.
Ţine minte bine ce-ţi spun.
Detectivul începător dădu din cap precum că a
înţeles şi plecă după Spencer şi îngrijitor.
— E necesar să mai rămân aici ? se interesă
Robert Fyfe, ,
— Cred că nu, îi răspunse Charlie privindu-I
gânditor. Puteţi pleca. Voi sta de vorbă cu dum­
neavoastră când voi avea mai mult timp.
— Oricând, domnule inspector. Fyfe se îndrep­
tă spre perdele şi le dădu la o parte. Sunt la Waioli
Hotel, pe Fort Street, adăugă. Treceţi pe acolo când-
aveţi ocazia. Noapte bună.
Ieşi în hol unde Spencer se auzea vorbind cu;
camerista. Uşa se trânti în urma lui şi o clipă după
aceea plecară şi cei doi poliţişti împreună cu Smith.
Charlie privea musafirii doborâţi de oboseală
din salon.
— Urmaţi-mi sfatul, le spuse. Va trece un timp
până. când domnul Spencer va ajunge la debarca­
der, aşa că îmi face mare plăcere să vă las liberi.,
 în sfârşit. Cât timp aşteptăm, avem câteva lucruri
de pus la punct. De când v-am vorbit prima dată
am fost nevoit să-mi schimb părerile. Atunci cre­
deam că ora tragediei e opt şi două minute. Acum
trebuie să spun că tragicul eveniment a avut loc
între opt şi douăsprezece minute şi opt şi jumă­
tate. Sunt 18 minute foarte importante. Fiecare
dintre dumneavoastră trebuie să-şi pună întreba­
rea .„Ce am făcut eu în aceste optsprezece mi­
nute ?“
Tăcu. Ochii îi străluceau şi părea cam agitat.
Chinezii se simt în largul lor noaptea. Este peri­
oada lor preferată. Numai el era plin de energie,,
ceilalţi erau epuizaţi, machiajul femeilor devenise
strident, nenatural, şi departe de a -fi agreabil, în
contrast cu paloarea feţei.
— Optsprezece minute importante, repetă
Chan. Domnişoara Dixon, domnişoara Julie şi
domnul Bradshaw se distrau făcând baie, ieşind
din când în când pe plajă. Pe acea plajă stătea
'domnul Ballou, lenevind înainte de cină. în ultimele
zece minute, domnul Ballou rătăcea» nu se ştie pe
unde...
— Pot să vă spun pe unde, i-o reteză domnul
Ballou. Am venit în această cameră, majordomul
poate confirma. M-am învârtit pe aici şi am fumat
0 ţigară pe care el mi-o dăduse.
— A rămas cu dumneavoastră în timp ce
fumaţi ?*
— Nu. Mi-a aprins-o, apoi a ieşit. Când s-a în-
utors, stătearp pe acelaşi scaun...
— Doriţi să reţin acest lucru, nu-;i aşa ?
— Puţin îmi pasa dacă reţineţi sau nu.
 Charlie scoase o batistă şi îşi şterse sudoarea
<de pe frunte. Noaptea tropicală începuse să se facă
simţită.
— Acum să mă întorc, la cei patru domni ale
'Căror alibiuri au fost atât de brutal zdrobite. Ştiu,
unde se aflau la opt şi două minute, dar după
aceea...
— Am să vă răspund eu primul, spuse Tarne-
verro. M-aţi văzut când m-am dus să mă întâlnesc
au cei doi bătrâni, în holul hotelului. Erau prieteni
vechi, din Australia. Am rămas cu ei câteva mi­
nute după ce aţi plecat, apoi am propus să ieşim
afară, pe pajiştea mărginită de palmieri .din faţa
hotelului. Am tăifăsuit o vreme şi când m-am uitat
la ceas era exact opt şi jumătate. Am spus Că îmi
pare rău, dar trebuie să plec. Ne-am întors cu toţii,
am urcat repede să-mi iau pălăria, şi când m-am
întors în hol v-am întâlnit lângă uşă.
Charlie îl privi scrutător.
— Prietenii dumneavoastră ar dori să depună
mărturie pentru cele declarate acum ?
-— Nu văd de ce n-ar face-o. Ei ştiu că acesta
-este adevărul.
— Vă felicit, domnule Tarneverro, zâmbi Chan..
— Şi eu vă felicit, domnule inspector. Vă pu­
teţi aminti că v-am spus că mai am o variantă.
— Domnul Jaynes ! zise Chan.
Jaynes ridică deznădăjduit din umeri.
— Nu am alibi, spuse. în timpul celor 18 mi­
nute rătăceam singur pe plajă. Credeţi ce vreţi. Nu
am venit aici.
— Domnule Van Horn, dumneavoastră aţi ve­
nit încoace ? îl întrebă Charlie pe actorul de film.
 — Da, din fericire, răspunse Van Horn. Pentru
prima oară într-o lungă şi onorabilă carieră am
ajuns la o petrecere înainte de ora fixată. Va fi o
lecţie pentru mine, vă rog să mă credeţi.
— Cred că era opt şi un sfert când Jessop v-a
deschis uşa.
>— Cam aşa. Mi-a spus că petrecerea, sau ce
era, s-a mutat pe plajă. .Am ieşit afară, pe pajişte.
Am văzut lumină în clădirea' despre care Jessop
îmi spusese că e un. pavilion, şi am vrut s-o iau
întf-acolo.. Dine ar fi fost dacă m-aş fi dus. Dar am
auzit voci dinspre mare şi m-am îndreptat spre
mal. Am stat lângă Rita Ballou dar toate astea
le ştiţi.
Chan aprobă înclinând capul.
— Rămâne unul singur : Domnul Martino !
Regizorul se încruntă. v
— La fel ca Huntley şi domnul Jaynes, zise.
Nu am un alibi care să merite să fie menţionat.
L-aţi distrus când aţi renunţat la teoria orei opt şi
două minute. Luă o batistă dintr-un buzunar late­
ral şi-şi şterse fruntea. După ce Jaynes a plecat
spre plajă, m-am aşezat într-unul din balansoarele
hotelului, lângă apă.. Ar fi trebuit să mă ocup de
confecţionarea unui alibi de nezdruncinat, dar nu
sunt atât de isteţ ea domnul Tarneverro, aici de
faţă. îi aruncă ghicitorului o privire ostilă. Deci am
stat acolo singur. Scena mi se părea atractivă. Mi-ar
fi plăcut să o am într-un film : cerul înstelat, roşi­
atic, pontonul întunecat de la Diamond Head. Un
film color. Vom face aşa ceva în curând. Mă dis­
tram gândindu-mă la o posibilă poveste, nu poţi
să depinzi mereu de scenarişti. Deodată, m-am
uitat la ceas. Era opt şi douăzeci şi cinci, aşa că
m-am dus în camera mea să mă pieptăn' şi să-mi
iau pălăria. Când am coborât, v-am întâlnit pe
dumneavoastră şi pe domnul Tarneverro şi am
aflat despre uciderea domnişoarei Fane.
Charlie rămase privind gânditor Ia regizor. Pe
neaşteptate, fu împins într-o parte de Tarneverro
care se ridică brusc şi înaintase câţiva paşi.
— Ai o zgârietură bizară pe frunte, Martino,
strigă ghicitorul.
Uimit, regizorul îşi duse mâna la frunte şi când
o retrase observă pe unul dintre, degete o dungă
roşie.
— Doamne ! exclamă el. Ce ciudat !...
— Ar fi mai bine să-i arătaţi inspectorului
Chan batista pe care tocmai aţi băgat-o în buzunar.
— Ce batistă ? Martino scoase batista cu care
îşi ştersese fruntea. Oh, asta !
— Daţi-mi-o, vă rog ! zise Charlie.
întinse pătratul de mătase albă pe masă şi
scoase lupa. Privi câteva clipe batista, apoi îşi trecu
uşor degetele peste ea. îşi ridică privirea.
— Un lucru straniu, domnule Martino, remarcă
el. Sunt aici, ascunse în ţesătură câteva cioburi fine
de sticlă. Cum puteţi explica acest lucru ?
— Martino se ridică repede şi cu un aer grav
se aplecă asupra mesei.
— Nu pot da nici o explicaţie. Nici măcar cum
de a ajuns această batistă în buzunarul meu.
Chan îl privi stăruitor.
— Nu vă aparţine ? îl întrebă el.
Cu siguranţă, nu. Am doua batiste Ia hai­
nele de seară. Una aici, arătă buzunarul de la
piept, din care ieşea capătul'unei batiste, şi alta
în buzunarul pantalonilor, şi scoase încă’ o batistă.
9 — Orhideea însângerată
în mod sigur nu am nevoie de o a treia. Am băgat
întâmplător mâna în buzunarul ăsta, am dat de ea
şi ara folosit-o. Dar nu eu am pus-o acolo şi nu
este a mea.
— O poveste verosimilă, aprecie Tarnevepro,
zâmbind batjocoritor.
— Dragul meu Tarneverro, i se adresă regizo­
rul, când ai făcut atâtea filme câte am făcut eu, îţi
dai seama că adevărul pare mai puţin probabil de­
cât ficţiunea. Luă micul pătrat de mătase şi i-1
dădu lui Charlie. Apropo, are însemnul spălătoriei
în colţ.
— Ştiu, încuviinţă Chan. Se uită atent la mi­
cuţa literă B făcută cu cerneală neagră pe margi­
nea batistei. Privi apoi spre Wilkie Ballou. Plan­
tatorul îl privi şi el şi, scoţând din buzUnar o ba­
tistă, îşi şterse fruntea cu dezimvoltură.

CAPITOLUL X
De la Shelah pentru Denny

Ridicând^ din umerii largi, Charlie se întoarse

din nou către Martîno. Faţa regizorului era parcs
şi mai stacojie ca de obicei şi respiraţia şi mai-grea,
— Vreţi să faceţi o declaraţie cu privire la mo­
mentul în care credeţi că v-a fost strecuraţ obi­
ectul ? îl întrebă Chan.
După o clipă de gândire, Martino răspunse
— Când am ieşit din sufragerie, cu puţin timţ
în urmă, eram cu toţii îngrămădiţi lângă uşă
Atunci mi s-a" părut' că simt o smucitură în dreptul
buzunarului.
 — Cine se afla în preajma dumneavoastră în
acel moment ?
— E greu de spus. Toată lumea era acolo. Pro­
blema e foarte gravă şi- nu-mi place să fac presu­
puneri. Făcu o pauză în care îl fixă pe ghicitor..
Totuşi, îmi amintesc că domnul Tarneverro nu era
departe de mine în momentul acela.
— E o acuzaţie ? întrebă Tarneverro glacial.
— Nu chiar. Nu pot fi sigur.
— Ai face mai bine să fii sigur când afirmi
ceva, îi sugeră ghicitorul.
Martino pufni în râs. ,
— Ai zis-o, amice ! Nu te prea am la suflet şi
ştii asta, Dacă ar fi fost după mine, ai f i .zburat
de mult din Hollywood. .
— Şi pentru că n-ai reuşit, le-ai prevenit în
mod discret pe femei că aş fi un farsor.
— Discret, spui ? Dar am făcut-o deschis şi pe
faţă şi ştii asta foarte bine. Le-am spus să se ţină
departe de unul ca dumneata.
— De ce ?
— Nu-mi place privirea dumitale, amice. Ce
i-ai spus bietei Shelah azi dimineaţă ? Ce ţi-a
spus ea ?
— Este un lucru pe care nu simt nevoia să-l
discut cu dumneata. Deci, ai stat pe plajă lângă
apă, nu-i aşa ?
— Ei, nu te mai grozăvi atât- cu alibiul dumi­
tale, strigă Martino. Cum de s-a întâmplat să-i ai
gata la ţanc ? Iar ai ghicit viitorul ? .
— Domnilor, domnilor !, protestă Charlie. Aşa
nu ajungem nicăieri ! Văd că toţi- sunteţi cu nervii
la pământ, aşa că propun să pun capăt anchetei.
Sunteţi cu toţii liberi să plecaţi.
 Se aşternu liniştea. Oaspeţii erau derutaţi.
— încă ceva, continuă Chan, deşi sunt sigur că
vocea mea a început să vă enerveze. Vă rog să nu
uitaţi rămâneţi pe o insulă mică, în mijlocul
imensului ocean Pacific. Orice încercare a vreunuia
dintre dumneavpastră de a se îmbarca pe vreo navă
îmi va fi imediat adusă la cunoştinţă şi va fi pri­
vită cu suspiciune. Rămâneţi pe insulă, vă rog, şi
bucuraţi-vă de frumuseţile locului. Dacă doriţi,
domnul Bradshaw vă va fi de mare folos.
— Chiar aşa, aprobă tânărul. De îndată ce vă
aflaţi pe coasta mărginită de palmieri veţi uita de
toate necazurile ! îndepărtaţi Hollywood-ul din
gândurile dumneavoastră ! Nu uitaţi, Hawaii are
clima pe care California doar crede că o are !
Uşa se închise în urma lui Ballou şi a soţiei .sale.
Van Horn, Martino şi Jaynes i-au urmat de
îndată.
Bradshaw se întoarse în salon unde rămăseseră
Julie şi Diana, lăsându-i pe Charlie şi pe ghicitor
în hol. Tarrieverro îşi luă pălăria.
— înspectore, zise el, te compătimesc. Te con­
frunţi cu un caz deosebit de încurcat.
— Dar, am şi ajutorul dumitale, îi aminti Chan.
Gândul acesta mă consolează.
— Mă tem că-mi supraestimezi puterile. Dar,
oricum, sunt alături de dumneata. Când ne mai
vedem ?
— Trec eu pe la dumneata mâine dimineaţă,
îi răspunse Chan. Vom discuta pe îndelete. Dacă
ne vom gândi bine în timpul nopţii la toată poves­
tea asta amândoi vom avea idei noii
Voi încerca să-mi .aduc contribuţia, aprobă
Tarneverro şi ieşi.
 Charlie rămase cu ochii pironiţi pe uşa care
tocmai se închisese, apoi se întoarse în salon.
—. Domnişoară Dixon, aş pute să vă mai rog
ceva ? Vreţi să urcaţi cu mine-şi să-mi arătaţi ca­
merele; aşa cum au fost ele repartizate' oaspeţilor ?
Mai am de făcut câteva cercetări înainte de a-mă
culca.
— Desigur, consimţi actriţa. Şi fiindcă yeni
vorba de somn, sper să cercetaţi mai întâi camera
mea. Mă simt epuizată după seara asta îngrozitoare.
Ea ieşi împreună cu detectivul, iar Julie se cu­
fundă într-un fotoliu.
— Biata copilă ! exclamă Bradshaw.
— Oh, Jimmy, a fost o seară înfiorătoare,
nu-i aşa ? ,
— Sigur că da. Gândeşte-te, Julie, gândeşte-te !
Tu ai trăit cel mai aproape de Shelah Fane. N-ai
nici cea mai vagă idee cine a făcut această crimă
teribilă ?
Ea scutură din cap.
— Nu-mi imaginez. Bineînţeles că Shela avea
duşmani, era invidiată, poate chiar urâtă de foarte
mulţi. Dar n-aş fi visat vreodată ca cineva s-o
urască atât de mult-. E de necrezut, asta-i tot.
Tânărul se aşeză lângă ea.
— Hai să uităm totul pentru un timp. Tu ce
ai de gând să faci acum ?
— Ah ! Probabil că am să mă întorc de unde
am venit.
— Şi de unde vii ? Nu mi-ai spus.
— De Ia o pensiune de artişti de teatru din
Chicago. Călătoream cu mama când. când m-a pă­
răsit. Toţi cei din jurul meu erau oameni de tea-
tru. inclusiv tata. Mama numea San Francisco aca­
să, deşi rareori mergeam acolo. Dar s-a născut acolo*,
ca şi. mulţi alţi actori. Iar ea...
— Era una dintre cele mai. bune, presupun,,
zise Jimmy Bradshaw.
— Aşa am crezut mereu. Mai am o bunică aco­
lo. Are 72 de ani şi e aşa de drăguţă, Jimmy ! Cred
că am să mă duc la ea şi am să-mi găsesc de iucru.
M-aş descurca bine intr-un birou, de pildă. Bunica
o să fie încântată să mă aibă lângă ea. Am rămas
numai noi două.
Bradshaw îşi adună forţele şi rosti ,
— Dacă nimeni altcineva, nu doreşte să vor­
bească, pot să spun eu câteva cuvinte-despre Ha­
waii ? Pretutindeni e poezie şi strălucire. Clima în­
treţine fericirea şi buna dispoziţie, razele de soare
se reflectă peste tot, iar curcubeele şi colinele roşi-
etice îţi încântă privirea. Aici nu există zi fără
soare şi: nici urmă de zăpadă. Honolulu are un me­
saj de frumuseţe pentru fiecare suflet. Iar în
ceea ce...
•
— Jimmy, pentru Dumnezeu !
-— Iar în ceea ce priveşte oamenii, acolo unde
natura este bună, -ei nu au cum să fie altfel. Vei
găsi...
— Nu te înţeleg, Jimmy.
— Deşi e simplu. Am dăruit aceste tărâmuri
miilor de turişti iar acum vreau să ţi-1 dăruiesc
ţie. Ca s-o înlocuiască pe bunica ta, înţelegi ? Fără
îndoială că e foarte drăguţă, după cum spui.. Poate
că eU nu sunt, dar sunt tânăr. Şi, bineînţeles, că
nu vreau să-ţi dăruiesc doar Honolulu, ci şi pe mine..
Ce zici, Julie ? O căsuţă ascunsă între coline...
 — Vrei să spui... vrei să spui că mă' iubeşti,
Jimmy ?
—: Q, Dumnezeule, am omis tocmai replica
.asta ? Am să transcriu scenariul. Bineînţeles că te
iubesc. Cine nu te-ar iubi pe tine. S-ar putea să nu
fie momentul cel mai potrivit să-ţi spun toate as­
tea, dar n-aş vrea să crezi că mi-am luat obiceiul
de a amâna rezolvarea lucrurilor pentru faptul că’
trăiesc în ţinuturi care te îndeamnă la lenevie. Simt
nebun după tine şi înainte de a-i scrie bunicii tale
să vină să te întâmpine la vapor — poate că între
timp a şi plecat pe undeva cu trupa — şi aş vrea
să te gândeşti la Hawaii şi... la mine. Ai să te gân­
deşti, J.ulie ?
Ea aprobă printr-o mişcare a capului.
— Da, mă voi gândi, Jimmy.
— Asta mă bucură foarte mult, zise' el zâmbind,
Chan intră în încăpere şi tânărul se ridică în
picioare.
—■ Ei bine, Charlie, eşti gaata de plecare ? I-am
lăsat astă-seară maşina fratelui meu, aşa că îţi voi,
face cinstea de a te însoţi în vestita ta „zburătoare"
— Eşti bine venit, replică Chan. Plecăm imediat
spre oraş. A mai rămas o chestiune măruntă.
Anna, camerista, intră în grabă în cameră.
— Domnişoara Dixon mi-a spus că vreţi să mă
vedeţi, i se adresă ea lui Chan.
— Pentru o problemă măruntă. Mi-aţi spus
mai devreme că un anumit inel dispăruse de pe
degetul domnişoarei Fane după uciderea ei. Un inel
cu smarald... ,
— Da; domnule. Aşa e.
Julie O’neill se înclină în faţă, fără respiraţie,
cu ochii măriţi.
 — Acesta este inelul ? Chan îi arătă un inel
de platină, cu o piatră deosebită ce strălucea verde
în lumina lunii.
— Chiar ăsta, domnule, răspunse Anna.
— îmi pare rău că te amestec în treaba asta,
se adresă Chari lui Julie, dar vrei, te rog, să-mi
spui cum se face de-am găsit acest obiect în sertarul
măsuţei de toaletă din camera dumitale ?
Fata îl privi uluită. Bradshaw rămase mut de
uimire.
— Regret nespus că s-a ivit această-problemă
care mă dezamăgeşte şi mă umple de amărăciune,
continuă Charlie. Dar lucrurile - trebuie explicate.
— E foarte simplu, grăi Julie -cu voce stinsă.
— Desigur, dar cât de simplă potrivit variantei
dumitale ?
— Ei bine, reluă ea ezitând. Suntem doar câţi­
va aici, aşa că am să pot vorbi deschis. Shelah era
foarte cheltuitoare. Banii îi alunecau printre degete,
astfel încât se terminau imediat după ce îi câştiga.
S-a întors din Mările Sudului ca de obicei, mai
mult sau mai puţin, ruinată. Toţi o păcăleau, o
furau.
— Toţi ? Te referi la servitori, probabil ?
— La unii dintre ei, da. Când aveau ocazia. Dar
asta nu contează. Shelah avea mare nevoie de bani
când a ajuns aici. Cheltuise tot ce-i dăduse compa­
nia şi în ultima vreme nu mai fuseseră tot atât de
generoşi ca pe timpuri. Chiar astăzi, după ce a ajuns
acasă, m-a chemat şi mi-a spus că are nevoie de
bani imediat. Mi-a dat acest inel şi m-a rugat să-]
vând, dacă pot. Chiar în după-amiaza aceasta, ur­
ma să fac un tur pe la bijutierii din oraş. Dar am
amânat. De fapt, nu eram prea încântată de acesl
demers. Totuşi, intenţionam să mă duc mâine di­
mineaţă, dacă nu s-ar fi întâmplat nenorocirea. De
aceea aţi găsit inelul le mine.
Chan rămase pe gânduri.
— Ţi l-a dat imediat ce a ajuns acasă. La ce
oră, mai precis ?
— Azi dimineaţă, lâ oră opt.
— Şi îl ai la dumneata de atunci ?
— Da, bineînţeles. L-am pus în sertar, gândin-
du-mă că acolo e în siguranţă.
— Asta-i tot ce ai să-mi spui ?
— Asta-i tot. Fata .părea ca e. gata să izbuc­
nească în plâns.
Charlie se întoarse spre cameristă.
— Poţi pleca, Ana, îi zise el.
— Prea bine, domnule. Anna o privi scurt pe
fată, apoi ieşi.
Charlie oftă ă’dânc. Chiar dacă fata făcea parte
din rasa nocturnă, oboseala începea să-şi pună am­
prenta pe figura lui. Privi inelul în lumina lunii şi
îl examină prin ochelari pe., toate feţele. Pe partea
interioară citi inscripţia : „Pentru Shelah de la
Denny“ . Deci, Denny revine iarăşi în discuţie !
Chan ridică din umeri.
Când se întoarse, observă că Julie plângea.
Bradshaw îi puse mâna în jurul umerilor.
E-n ordine, iubit-o. Charlie te crede. Nu-i aşa,
Charlie ?
Charlie se aplecă şi spuse
— în prezenţa unui farmec atât de irezistibil,
cum aş putea avea îndoieli ? Domnişoară Julie, mă
doare să văd în ce stare vă aflaţi. Domnul Brad­
shaw şi cu mine plecăm imediat. Sunteţi tânără şi
somnul vă ,va cuprinde curând. Vă doresc noapte
bună.
Dispăru pe după perdele şi după ce-i şopti câte­
va vorbe fetei Bradshaw ieşi urmându-1." Jessop*
reţinându-şi căscatul, dar deosebit de politicos, ca
de obicei, îi conduse la uşă. Pe trepte, Charlie stătu
o clipă privind cerul şi 'trase în piept aerul răcoros
al nopţii.
— Uite, vezi ? In timp ce noi trăim calvarul
acela în interiorul casei, stelele au continuat să
strălucească şi noaptea tropicală şi-a urmat cursul
său firesc.
Se suiră un maşina care aştepta singuratică 'în
parcare.
Zidurile
^ 1 roz de la Grand Hotel străluceau în
lumina argintată.
— Când mi-ai telefonat,, zise Chan, mă pregă­
team să încep o operaţie amplă asupra unui peşte.
Aveam o poftă grozavă. Peştele şi cu mine n-o să ne
mai întâlnim niciodată !
—; îmi pare foarta rău că ţi-am stricat cina,,
replică Bradshaw.
— Voi fi mulţumit dacă veştile t^le nu-mi vor
strica şi reputaţia. Cum o să ies din toată povestea
asta ? încununat de succes sau făcut zob ?~
— Am sunat la ziar. Ştii că pe vremuri am lu­
crat acolo. Erau în mare criză de oameni. Acum
trebuie să mă duc să pun pe hârtie evenimentul.
Am să scriu că poliţia nu a desluşit încă misterul
acestej crime. Eşti de acord ?
Charlie era cât pe ce să se urce pe bordura tro­
tuarului.
— E tot ce ai înţeles ? Să nu menţionezi nimic
privitor la. asta. Poliţia deţine multe date şi în cu­
rând vinovatul va fi arestat.
— Vorbe goale, Charlie. Şi judecând după ceea
ce spui, nici nu-i adevărat.
<
— Rareori e adevărat în oricare din cazuri, îi
aminti Charlie. Iar tu ar trebui să ştii asta.
— Bine, am să spun cum zici tu, dar numai
ca să-ţi fac pe plac. Apropo, am auzit bine ? Cola­
borezi îndeaproape cu Tarneverro ?
— Da. De fapt, el Colaborează cu mine. îşi
imaginează că-mi este „un consilier strălucit:
—- Poate să fie, îl priveşte ! Dar tu ai nevoie
de ajutorul lui ?
Charlie ridică din umeri.
— Pasărea îşi caută copacul, nu copacul pasă­
rea.
— Bine, dar Tarneverro. este o pasăre ciudată,
îmi dă o senzaţie stranie când mă uit la el.
O vreme îşi continuară drumul în tăcere.
— Oricum, un lucru e sigur, zise băiatul în cele
din urmă.
— Chiar aşa ? se arătă surprins Chan. Şi, mă
rog, care e acela ? Se pare că nu l-am remarcat
în graba mea ?
— Vreau să spun că Julie nu are nimic de-a
face cu toată porcăria asta.
Charlie se încruntă.
— Da, îmi amintesc, zise el.
— Ce ?
— Cum e să fii tânăr şi îndrăgostit lulea. Acum,
că sunt tată a 11 copii, mi se pare că a trecut , o
veşnicie de când eram şi eu cu capul în nori şi
inima îmi bătea cu putere. Dar amintirile rămân..
 — Ah, prostii, protestă Bradshaw. Privesc lu­
crurile obiectiv, la rece. Ca un oarecare din afară.
— Atunci îţi sugerez să scrii ceva despre far­
mecul irezistibil al lunii. Acum, până nu se risipeşte
forţa ei magică asupra ta.
Opri maşina în faţa redacţiei ziarului, scrâni-
tul frânelor răsunând strident în strada pustie. La
parterul clădirii ardea doar o lumină slabă, dar
prin ferestrele de la etajul superior răzbătea o lu­
mină puternică ce trăda o activitate intensă Se
citeau-ştirile venite prin cablu din toată lumea, din
Europa, Asia, America, fragmente de ştiri conside­
rate importante, astfel încât să fie transmise şi pe
această palmă de pământ din mijlocul Pacificului.
Jimmy Bradshaw ieşi din maşină, făcând câţiva
paşi către intrarea clădirii. Apoi, îl privi cu coada
ochiului pe Charlie.
— Presupun că nu 0 pot obţine acum, zise el.
■
— Nu, nu poţi, răspunse detectivul ferm.
— Despre ce vorbeşti ? întrebă băiatul cu un
aer nevinovat.
— Despre acelaşi lucru că şi tine,'replică Chan
zâmbind.
— Mă refeream la batista pe care ai luat-o de
la regizor.
— Şi eu la fel.
— Deci ştiai că e a mea.
— Imagineazăţi că da. Poartă pe ea o iniţială
discretă : B. Şi am remarcat şi eforturile pe care
le-ai făcut să, nu se observe. Te-am admirat sincer
pentru modul în care te foloseai de mâneca hainei.
Vrei să-mi spui că ţi-a fost, pur şi simplu, luată
din buzunar ?
 — Aşa cred.
— Când ? în ce moment ?
—: Nu ştiu, dar bănuiesc că mi-a luat-o cineva-
în timp ce înotam.-
— Eşti sigur de asta ?
— Ei bine, pare singura explicaţie plauzibilă^
Dar n-am observat că dispăruse decât mai târziu..
— Şi încă şi mai târziu mi-ai spus mie !
— Din modestia mea caracteristică, Charlie,
spuse tânărul râzând. N-am putut suporta lumina
reflectorului. Dă-mi s-o văd ! Charlie i-o întinse,
iar Bradshaw o examină cu atenţie. Da, e a mea,
fără îndoială. E semnul meu distinctiv pentru spă­
lătorie. E îngrozitor !
Charlie luă înapoi batista.
— Am motive ca să te bag la închisoare,
rosti el.
— Te joci cu forţa presei ? Mai gândeşte-te,
Charlie ! Nu eu i-am făcut de petrecanie distinsei
domnişoare aflate în vizită în Hawaii. Nu e genul
de ospitalitate pentru care pledez. Şovăi o clipă,
apoi continuă Aş putea avea nevoie de batistă
astă-seară !
— Şi eu ! r’ăspunse prompt Charlie.
— Ei bine, atunci va trebui să las să-mi curgă
transpiraţia pe povestea nemuritoare pe care am
de gând s-o scriu. Cu bine, inspectare.
— Cu bine, Şi te rog nu amesteca batista nici
în povestea ta, nici în conversaţiile tale, dacă nu
vrei să ai de-a face cU mine.
— OK, Charlie, să rămână secretul nostru. Ni­
meni nu va afla în afară de tine şi mine şi spălă­
toria, desigur.
 CAPITOLUL XI
Miezul nopţii la Honolulu

Chan conduse încet spre Halekaua Hale la înce­

putul lui Bethel Street, unde se afla sediul poliţiei.
După ce îşi parcă maşina, urcă treptele de-piatră
tocite. în biroul detectivilor ardea o lumină. In­
trând în încăpere îl găsi pe şeful lui.
— Bună, Charlie, îl salută acesta. Te aşteptam.
A trebuit să mă duc la Kalaua, altfel aş fi venit
cu tine pe plajă. Frumoasă încurcătură, nu-i aşa ?
Ai aflat ceva ?
Chan dădu din cap cu tristeţe. îşi privi ceasul.
— Povestea e cam lungă, zise el.
— Oricum vreau s-o aud.
Nu. dădea semne de oboseală. Plimbarea sub
clar de lună până la Kalaua îl înviorase.
Charlie se aşeză pe un scaun şi începu să vor­
bească, în timp-ce şeful îl asculta -cu atenţie,. Des­
crisese mai întâi scena crimei, menţionă faptul că
nu s-a găsit nici o armă, precum şi încercarea
nereuşită a ucigaşului de a fixa momentul crimei
la opt şi două minute. Ajungând la problema indi­
ciilor, el se referi la pierderea acului cu diamante
cu care fuseseră prinse orhideele.
— Asta e ceva, remarcă şeful, făcând un semn
de aprobare din cap şi aprinzându-şi o ţigară.
Chan ridică din umeri.
— Ceva ce nu se află în povestea noastră, sub­
lime el.
Continuă, repetând relatarea lui Shelah Fane
în legătură cu prezenţa ei la asasinarea lui Denny
Mayo — poveste pe care ea i-o spusese lui Târne-
verro, în dimineaţa aceea, conform declaraţiei ghi­
citorului.
— Bine, bine, făcu nerăbdător şeful. Asta îţi
dă motivul, Charlie. Dacă ar fi notat numele, aşa
cum a vrut Tarneverro să...
Din cale afară de necăjit, Charlie povesti şi in­
cidentul cu pierderea scrisorii. Şeful îl privi cu
surprindere şi vădită dezaprobare.
— Nu ţin minte să ţi se mai fi întâmplat aşa
ceva. Pierzi controlul, Charlie ?
— A fost un moment când, evident, am pierdut
şi controlul şi scrisoarea, răspunse Chan mâhnit.
După cum -au decurs lucrurile, nu a avut însă prea
mare importanţă.
Faţa i se lumină în timp ce relata cum descope­
rise ulterior scrisoarea sub covor, dovadă că nu
avea nici o valoare, decât că dovedea veridicitatea
poveştii lui Tarneverro. Menţionă. apoi distrugerea
portretului deasupra căruia Shelah Fane plânsese
amarnic în cursul după-amiezei.
— Cineva n-a vrut ca tu să vezi acea' fotogra­
fie, se încruntă şeful.
v — Şi eu am ajuns la concluzia asta, recunoscu
Charlie.
El descrise sosirea lui Robert Fyfe care era lim­
pede, o a doua vizită a acestuia la Waikiaki, în
decurs de numai câteva ore. Rveni apoi la arestarea
îngrijitorului de plajă.
— I-am luat amprentele şi l-am lăsat să plece,
zise şeful. Ăsta nu e în stare să omoare nici o
muscă.
Chan aprobă dând din cap.
— Presupunerea ta este, fără îndoială, corectă.
 Povestea cu mărturia ulterioară a lui Fyfe l-a
intrigat, în mod evident, pe şef.
Aminti apoi despre batista cu cioburile de sti­
clă, având valoare demascatoare, găsită în buzuna­
rul lui Martino şi despre pretenţia, întrucâtva tar­
divă, a lui Jimmy Bradshaw că el ar fi proprietarul-.
Ajuns la acest punct al povestirii, Chan gâfâi a
deja.
—: Aşa stau lucrurile în acest moment, în­
cheie el. ,
Şeful îl privea zâmbind amuzat.
— Ştii ceva, Charlie, uneori m-am gândit că
nu eşti-pe deplin mulţumit aici, de când te-ai în­
tors de pe continent. Ai fi putut' să consideri" că
e prea multă linişte. Nici un caz serios, ca dincolo.
Doar urmărirea câtorva escroci speriaţi, nu prea
palpitant, nu-i aşa ? Honolulu nu mai părea un loc
deosebit pentru tine. Dar cred că în seara asta e
destul de serios ce s-a întâmplat.
— Am neplăcutul sentiment că este poate prea
serios, îşi exprimă Chan părerea. Cum ai să-i dai
de capăt ? Chestiunea este foarte dificilă.
— Nu trebuie să ne lăsăm copleşiţi, i-o reteză
şeful energic.
Era un bărbat inteligent şi ştia pe cine se poate
baza. îşi dădea seama că va avea nevoie de un
sprijin de nădejde în următoarele zile. îşi observă
asistentul cu atenţie. Charlie părea somnoros şi cam
istovit — în aspâctul lui nu era, în acel moment,
nici un semn de vioiciune sau inteligenţă. Şeful se
consolă cu ajutorul amintirilor. Chan, reflectă el,
a fost întotdeauna mai ager decât părea.
Se gândi.
— Charlie, acest Tarneverro, ce fel de tip e ?
 Chan, se lumină la faţă.
— Hm, probabil aţi atins miezul problemei.
Tarneverro pare de nepătruns ea -o noapte ploioasă,
dar e treaba lui să joace rolul ăsta. Şi pare tare
nerăbdător să ajute bieţi poliţişti ca mine.
— Poate cam prea nerăbdător ?
Charlie dădu din cap.
— M-am gândit la asta. Dar închipuiţi-vă se
oferă să aducă mărturia cuplului de bătrâni în com­
pania cărora s-a aflat până în momentul descope­
ririi crimei. Vom verifica mâine, dar eu nu mă-ndo-
iesc că e adevărât. Nu, sunt aproape sigur că n-a
călcat în casa lui Shelah Fane înainte să-l fi dus
eu acolo.
Şi mai sunt şi alte chestii în favoarea lui.
— Ca de exemplu ?
-— V-am spus că a vorbit cu mine înainte de
comiterea crimei, lăsând să se-nţeleagă că în noap­
tea asta Vom face o arestare într-un caz celebru.
Asta ar fi fost o mutare de-a dreptul prostească
dacă s-ar fi ,gândit să comită crima el însuşi..
Şi Tarneverro nu e un prost — aş zice că e
chiar contrariul.
Apoi, de asemenea, demonstrându-şi dorinţa
sinceră de a fi de folos, ne-a indicat chestia cu
ceasul. A fost o treabă deşteaptă — nu prea folosi­
toare, de vreme ce eu ştiam deja faptele de la Wu
Kno-ching — dar oricum e o dovadă, că vrea sin­
cer să ne ajute. Nu, nu-1- cred vinovat de cri-mă.. Şi
totuşi...
— Şi totuşi ce, Charlie ?
— Aş prefera să nu vă spun, deocamdată. Ce
mi-a trecut acum prin minte s-ar putea să însemne
mult, dar s-ar putea şi să nu însemne nimic.
10 — Orhideea însângerată
 — Ai prins ceva despre Tarneverro ? îl întrebă
şeful, aruncându-i o privire pătrunzătoare.
— Referitor la crimă, absolut nimic. In mo­
mentul când a avut loc, cred că era. mai mult ca.
sigur în altă parte. Dar privind dintr-o altă direc­
ţie... v-aş ruga respectuos să-mi mai daţi câteva
ore pentru limpezire înainte să vă spun ce cred.
Rotofeiul detectiv îşi duse o mână la cap.
— Eee, şi-acum să mă gândesc, pierdut în labi­
rintul dubiilor şi întrebărilor.
— Termină cu prostiile, Charlie !, zise şeful pe,
un ton amical, dar cam:îngrijorat. E în joc onoarea
poliţiei. Dacă tipii ăştia vor continua să vină în mi­
cul nostru orăşel liniştit şi să se ucidă unul pe altul
la Waikiki ? Trebuie să le demonstrăm că aici nu-i
sat fără câini. Mă bazez pe tine.
Chan se înclină.
— Mi-e teamă că trebuie să vă bazaţi pe mine.
Apreciez onoarea şi voi face tot ce-mi permit umi­
lele mele talente. Acum, însă, vă doresc noapte bu­
nă. Seara asta m-a epuizat mai rău decât o ceartă
lungă.
Ieşi-în vechiul hol părăginit chiar în momentul
în care Spencer intra din stradă.
Chan îşi privi ceasul.
A plecat Oceanic ? întrebă.
— Mda, s-a dus.
— Sper că fără vreunul din prietenii noştri
la bord ? zise Chan.
— Niciunul pe care să-l fi văzut îmbarcân-
du-se, şi cred că eu am fost primul la faţa locului.
Totuşi, unul s-a arătat pe-acolo.
— Care ?
 — Alan Jaynes, ăla. A venit cu o maşină de.
la Grand Hotel şi şi-a luat catrafusele de pe vas.
L-am auzit înjurând în barbă când nava s-a des­
prins de cheu.
L-am ajutat să le-ncarce-n maşină şi-a plecat
spre plajă. Mi-a zis să vă transmit un mesaj.
— Cum suna ?
— A zis că v-a pleca cu următorul vapor şi
nici iadul n-o să-l oprească.
Charlie zâmbi.
— Mă rog, voi avea grijă ca provincia aia pe
care-a primit-o să i se deschidă larg sub picioare,
dacâ-ncearcă s-o şteargă. Coborâ cele câteva trep­
te care duceau în stradă. în lumina lunii văzu
apropiindurse figura insolentă a lui Smith,. pic­
torul vagabond. ;
— Ce chestie interesantă, domnule poliţist, zi­
se acesta. Mă luaţi la o plimbare drăguţă până la
secţie şi dup-aia m-azvârliţi afară. Eu cum mai
ajung acum înapoi la dormitor ? Am mai făcut
odată drumul pe jos astă-seară. Charlie se căută
în buzunar şi scoase o monedă. ,
— Ai putea lua tramvaiul, sugeră el.
Smith se uită la monedă.
— Zece cenţi, remarcă el. Nu pot să mă urc
în transportul în comun şi să-i dau conductorului
doar zece cenţi. Un gentlemen trebuie să aibă mă­
car prestigiul unui dolar.
Deşi obosit, Chan râse.
— îmi pare rău. S-ar putea să fie mult ade­
văr în ce spui. Dar de data asta cred că-i mai în­
ţelept să-ţi plătesc un bilet şi-atât. Ora e înain­
tată şi trebuie să reuşeşti să-ţi păstrezi demnitatea
chiar cu un perstigiu foarte scăzut.
 încăpăţânat, Smith scutură din cap.
— Trebuie să am prestigiul unui dolar, in­
sistă el'.
— Vrei să spui mai degrabă că trebuie 'să bei
una mică, zise Ghan. Dacă moneda asta nu te Sa­
tisface, regret şi îmi retrag oferta.
Se îndreptă spre maşină.
—> îmi pare tare rău că merg în direcţia exact
opusă canapelei tale de sub palmier.
Smith se ţinu după el.
— Păi, zise, poate sunt puţin prea sensibil. O
să iau moneda aia.
Charlie i-o dădu.
— E doar un împrumut, inspectore. Voi nota
undeva, să nu uit să ţi-o înapoiez.
O luă grăbit de-a lungul lui Bethel Street spre
intersecţia cu King.
Cu un picior în maşină, Charlie se uită după el.
Până la urmă, părăsi maşina şi o luă în urma lui.
Pe străzile pustii se vedea ca ziua, riscul era mare,
dar Chan era cutră bătrână în meserie. Pantofii
ponosiţi ai lui Smith clămpăneau zgomotos pe tro­
tuarul gol, dar detectivul se mişca de parc-ar fi
fost încălţat în papuci de catifea.
Vagabondul o luă la dreapta pe King Street,
iar Chan îl urmă ascunzându-se în umba câte unei
intrări. Când ţinta sa se apropie de colţul cu strada
Fort, Charlie aşteptă nerăbdător într-un cotlon în­
tunecos. Se va opri Smith la colţ să aştepte tram­
vaiul de Waikiki ? Dacă o va face, urmărirea â
fost fără’ rezultat.
Dar Smith nu se opri.
El traversă şi continuă să meargă grăbit pe
Fort Street. Luna îi arunca raze strălucitoare pe
enorma pălărie turtită şi pe haina caraghioasă de
catifea.
Lui Charlie i se redeşteptă interesul. încotro
s-o fi indreptând vagabondul la ora asta ?
Alegând celălalt trotuar, mai întunecat şi deci
mai potrivit scopului său, Ghan îi urmă omul pe
strada Fort.
Smith ajunse la intrarea .hotelului Wa*ioli şi se
opri. Ascuns într-un intrând de vis-â-vis, Chan îl
văzu zgâindu-se în holul hotelului. Locul era pus­
tiu, în afara unui paznic care moţăia într-un scaun,
în spatele ferestrei.
Vagabondul ezită un moment şi apoi, ea şi cum,
s-ar fi răzgândit, se întoarse şi o luă înapoi. Charlie
încercă să-şi turtească kilogramele de uşa din spa­
tele lui, de teamă să nu fie descoperit. Dar era în
siguranţă. ;
Nesuşpectând nimic, Smith se întoarse grăbit la
colţul cu strada Ving, aşteptând tramvaiul de
Waikiki.
Charlie rămase ascuns până când îl văzu pe
Smith urcându-se în vagon şi aşezându-se pe un
scfaun, fără prestigiul unui dolar.
încet, Chan se întoarse la secţie.
Ce să-nsemne toate astea ? Evident cân,d Robert
Fyfe îşi declarase adresa detecti^ lui o auzise şi
răpciugă de domn Smith. Şi Smith dorise să-l va­
dă pe actor imediat, într-o problemă urgentă.
Charlie tocmai intra în maşină când şeful lui
cobora scările de la Halekaua Hale.
— Credeam c-ai plecat acasă, Charlie.
Am fost reţinut puţin, îi explică Chan.
Superiorul îl privi plin de interes.
— Ceva nou ?
 — Am rămas unde eram, răspunse detectivul.,
— Să nu-mi spui că eşti chiar atât de în beznă
în cazul ăsta, pe cât susţi — zise şeful temător.
Chan aprobă din cap.
— Omul care stă-n fundul fântânii vede cam
puţin cer.
— P.ăi, caţără-te afară, Charlie, caţără-te
afară !
— Plănuiesc o urcare rapidă, răspunse detec­
tivul pornindu-şi motorul şi plecând, în sfârşit,
spre locuinţa sa din Punchbowl Hill.

CAPITOLUL XII
Nu mă lua de prost

Se crăpa de ziuă şi o păclă cenuşie se întindea

peste Waikiki. Smith, pictorul vagabond, tremură
uşor şi se răsuci pe patul de nisip.'întinse o mână
ca pentru a-şi trage peste trupul subţire^şi prost
îmbrăcat o, pătură imaginară.
întorcându-se pe partea cealaltă, mormăi în
somn, după câre rămase din nou nemişcat.
Pâcla cenuşie începu să bată în roz. Deasupra
munţilor, spre e+st, o mică bucată de cer deveni de
un auriu închis, peste care stăteau câţiva nori ră­
tăciţi, negri ca noaptea ce trecuse. Smith deschise
ochii şi. încet, începu să recunoască împrejurimile.
Nu-i plăcea să aleagă dormitul pe plajă, dar, din
cine ştie ce motiv, obişnuita nemulţumire din mo­
mentul trezirii, când realiza că iar e lefter, astăzi
lipsea. Ceva plăcut se-ntâmplase — sau urma să
se-ntâmple foarte curând. A, da.
 Zâmbi copacului de deasupra sa şi acesta re­
vărsă peste el o ploaie de flori de un roşu intens,
care fuseŞeră galbene când se culcase. E drept că
ar fi preferat cafea şi grape-fruit, dar parcă flo­
rile se potriveau mai bine cu scena.
Se ridică. Auriul de pe cer se întindea, iar acum
apăruse şi marginea soarelui.
Plaja de un alb ca zăpada era mânjită de o
apă având în ea o idee- de auriu, ce se potrivea
cu cerul.
în stânga lui, se vedea Diamond Head, vulca­
nul stins. Avusese dintotdeauna un sentiment de
prietenie pentru Diamond Head, fiind şi el, în felul
lui, puţin stins.
Gândurile îi reveniră la evenimentele, din noap­
tea trecută. Norocul îl luase de mână şi îl dusese
la fereastra aceea. Prea des în ultimii ani dăduse
cu piciorul norocului. Era decis ca de data asta
să n-o mai facă.
Sco'ţându-şi hainele sărăcăcioase, rămase în niş­
te chiloţi de baie cam destrămaţi. Adunându-si tot
curajul, alergă spre apă şi se aruncă în ea. Socul
parcă îl revitaliză. Era mândru că măcar un lucru
învăţase şi el pe plajele tropicale arta înotului.
Tăind apa, anii pierduţi rămâneau în urmă, vechi
ambiţii se redestepatau şi planuri de viitor îşi fă­
ceau apariţia. Va deveni din nou cea fost, va părăsi
acest loc languros unde oricum nu intenţionase să
rămână, va fi din nou bărbat. Banii care să-l re­
pună pe picioare îi erau la îndemână.
Soarele, cald şi prietenos, cucerea cerul.
Smith-plonjă sub valuri simţindu-se mai plin
de energie cu fiecare mişcare, ,
 într-un târziu, reveni în apa mai puţin adâncă
şi, păşind încet pentru a nu se zdreli de corali, se,
întoarse la ,,dormitor“ . Stătu un timp rezemat de
pereţii unei bărci părăsite sub care se adăpostise
peste, noape. Soarele fierbinte îi servi drept pro­
sop şi se simţi din nou împăcat cu' lumea. Simţea,
cum îl cuprinde o senzaţie delicioasă de lenevire.
Dar nu, aşa nu mai mergea,
îşi îmbrăcă hainele şi, scoţând- o ruptură de,
pieptene dintr-un buzunar, şi-l trecu prin barba
blondă şi prin păr. Toaleta fiind încheiată, micul,
dejun trecea pe primul loc al ordinii de zi. Deasu­
pra atârnau nuci de cocos ; deseori apelase la ele.
Dar nu astăzi, îşi spuse cu un zâmbet. Ca într-o
scenă plină de lumină şi bucurie, se îndreptă încet
spre hotelul Moana.
Era o scenă care, în'felul ei, contribuise la de­
căderea lui Smith, pentru că, de fiecare dată când
încercase s-o picteze sfârşise prin a-şi arunca dez­
gustat pensulele, plângându-şi micimea talentului
pentru imortalizarea unei asemenea măreţii.
Pe nisipul de lângă hotel un puşti matinal, obiş­
nuit' de-al plajei, zdrăngănea o ghitară, cântând o
melodie liniştită. Smith se grăbi spre el.
— ’Neaţa, Frank, zise.
— M’neaţa, răspunse Frank visător.
Vagabondul se aşeză lângă el. Frank se întoarse
brusc, privindu-1 cu nişte ochi larg deschişi, negri
şi cinstiţi.
— Azi nu voi. cânta pentru turişti, anunţă el.
Voi cânta doar pentru cerul albastru.
Smith îl aprobă,, dând din cap. Dacă ar fi venit
din partea unuia de altă rasă, remarca ar fi fost
forţată şi teatrală, dar pictorul îi ştia prea bine
pe hawaieni. îi urmărise venind în fiecare dimi­
neaţă pe plaja lor iubită, privind-o de parcă îi ve­
deau frumuseţea prima oară, cufundându-se în
apele ei cu strigăte de plăcere ce stăteau mărturie,
unei fericiri atât de rare în această lume modernă.
— Asta-i şpilul," Frank, îl aprobă Smith din
nou. N-ai,nişte bani ?, deveni el brusc practic.
Băiatul se crispă. Ce. era cu banii ăştia de care
toţi haoles păreau atât de interesaţi, despre care.
vorbeau atât ? Pentru el nu însemna nimic şi nici
nu vor însemna.
— Cred că da, răspunse indiferent. Parcă aveam
un dolar prin. haină.
Ochii lui Smith sclipiră.
— împrumută-mi-1. Ţi-1 dau înapoi până di-
seară. Şi ce-ţi mai datorez, de asemenea. Chiar,
cu cât sunt dator la tine ?
— Nu-mi aduc aminte, răspunse Frank şi îşi
reluă cântecul.
Până la sfârşitul zilei o să am o mulţime de
bani, continuă Smith, cu o voce excitată.
Frank cânta încet. Ce ţicneaîă, să-ţi faci griji
cu banii, când cerul e-atât de albastru, apa atât
de caldă şi e atâta fericire să stai întins pe plajă
şi să murmuri un cântec.
— în haină, ziceai ? insisţă Smith.
Frank dădu din cap.
— Dute şi ia-i. Uşa. de la dulapul meu e des­
chisă.
Smith plecă imediat. Când se întoarse, ţinea o.
bancnotă de un dolar într-o mână, iar în cealaltă,
un mic tablou.
— Iau pictura asta pe care o lăsasem la tine,
Frank. Ceva îmi spune că a apărut o piaţă şi pen­
tru operele .'mele, până la urmă.
Privi tabloul cu un ochi critic. Reprezenta o,
faţă cu piele întunecată şi ochi negri, pe un fundal
de un verde rece. Fata ţinea o floare roşie între,
buze şi avea privirea tropicelor, a insulelor leneşe,
pierdute în mările sudului.
— Ştii, adăugă pictorul cu o admiraţie reti­
centă, nu-i chiar aşa rea.
— Mda, zise Frank. ,
— Nu-i rea deloc, continuă Smith. ,
— Dar, desigur, mi-au spus că am talent.
Am auzit asta la New York, şi la Paris la fel.,
Talent, poate chiar o umbră de geniu* dar nu mai
mult. Nu tu şira spinării, nu tu caracter, nimic
care să sprijine talentul ăsta. Trebuie să ai. carac­
ter, băiete.
— Mda, repetă Franc nepăsător.
— Ştii, Frank, pictor cu nici jumătate din pri­
ceperea mea... în fine, ce folos ? De ce m-aş plân­
ge ? Uită-te la Corot, Frank. Nu i s-a vândut nici
un tablou cât a trăit. Uită-te la Manet. Ştii ce-i
făceau criticii lui Manet ? Râdeau de el.
— Mda, continuă Frank, îşi aruncă ghitara,
sări în picioare şi traversă nisipul în fugă, arun-
gându-se ca un peşte în apa puţin adâncă.
Smith privi după el, scuturând din cap.
— Nici un pic de interes pentru pictură, mur­
mură el. Numai pentru muzică. Eh, tot e ceva şi
asta.
Băgă bancnota în buzunar, luă tabloul sub braţ
şi porni pe stradă-.
Un tramvai mergând spre oraş se apropia şi
Smith sări în el. întinse bancnota de un dolar
mândru — poate după asta — conductorul nu-i
va mai judeca pe toţi după ţoale.
De vreo două ori, în drum spre oraş, îşi privi
din nou pictura. Părerea despre ea era din ce în
ce mai bună.
Intrarea sa în hotelul Waioli nu stârni prea
mare entuziasm. Recepţionerul îşi aruncă o privire
făţişă, dezaprobatoare.
— Ce doreşti ?, îl întrebă rece.
— Domnul Fyfe stă pe-aici ?, vru să ştie va­
gabondul.
— Da, dar se trezeşte târziu şi nu-1 pot de­
ranja.
— Ai face mai bine să-l "deranjezi.
O notă bruscă de autoritate răzbătea din,
vocea lui Smith.
— Am o întâlnire cu el, foarte importantă.
Domnul Fyfe doreşte să mă vadă mai mult de­
cât doresc eu să-l văd pe el.
Recepţionerul ezită, după care puse mâna pe
telefon. După câteva momente se întoarse spre
Smith şi-i spuse
— V-a coborâ imediat.
Mândru, Smith se lăsă să cadă într-un fotoliu
şi aşteptă. Fyfe apăru foarte repede. în mod clar,
astăzi nu dormise până târziu. Avea o privire în­
grijorată, când se apropie de vagabond.
— Doreai să mă vezi ? Mă duceam spre teatru,
aşa că poţi să mă-nsoţeşti.
îşi lăsă cheia la recepţie şi ieşi pe uşă ca din
puşcă, cu Smith în urma lui, chinuindu-se să ţină
pasul cu el.
O vreme merseră în tăcere. într-un tâziu se
întoarse spre vagabond.
 -— De ce trebuie să fii atât de indiscret ?. Ai fi
putut să-mi dai un telefon, să stabilim o întâlnire.
— Telefoanele merg cu fise, ricană Smith. Şi
eu nu prea am bani, încă.
O lume plină de înţelesuri se zbătea în ultimul
cuvânt. <
Fyfe o luă prin cartierul oriental al oraşului.
Treceau pe lângă prăvălii ticsite de mătăsuri, bro­
derii, obiecte din jad şi porţelan, Baloturi şi coşuri
pline cu alimente asiatice blocau trotuarele.
— înţeleg că aştepţi să primeşti nişte bani în
curând ? zise Fyfe într-un târziu.
Smith zămbi.
— De ce nu ? Noaptea trecută ţi-am făcut un
serviciu. Nu mă ţine de prost. Ştiu de ce-ai dat
declaraţia aia falsă. Ţi-a fost teamă să nu repet
ce-am auzit stând sub fereastră. Nu-i aşa ?
— De fapt, ce-ai auzit ?
— Destul, crede-mă. Am auzit-o pe femeia
aia — care mai târziu, a fost omorâtă — am au­
zit-o spunându-ţi că...
— Mă rog !
Actoul privi nervos în jur. Nimic în afara unor.
feţe plate, inexpresive şi ochi care îi evitau pe
ai săi.
— Cred că ţi-am priceput planul foarte clar, îi
reaminti Smith. Când detectivul ăla chinez, care
ţi-a făcut declaraţia praf, m-a întrebat din nou
ce-am auzit, am spus ce-ai vrut tu, nu-i aşa ?
ţi-am susţinut declaraţia. Aş fi putut să explodez
bomba atunci şi acolo, dar n-am făcut-o. Te rog
să ţii minte asta.
— Sigur că ţin minte. Şi chiar mă aşteptam
să mă cauţi în dimineaţa asta, ca să mă şantajezi...
Smith îl întrerupse ridicând o mână subţire şi
pistruiată.
— Dragul meu domn, ai fi- putut să mă scu­
teşti de chestia- asta. Mi-au mai rămas nişte zdrenţe
de respectabilitate şi ceea ce-ai spus nu prea e.
stilul meu. De fapt, mi-a trecut prin minte că fiind
o persoană inteligentă, un practicant al unei arte
surori, ai putea fi interesat de operele mele. îi ară­
tă tabloul.
întâmplător am o mostră la mine.
Fyfe râse. ,
— Eşti o persoană de-a dreptul subtilă, dom­
nule Smith. Presupunând că ţi-aş cumpăra una din
picturi, ce-ai face cu banii ?
Smith îşi trecu limba peste buze.
— Aş şterge-o din locul ăsta pentru totdeauna.
M-am săturat. De un an de zile mă tot gândesc să
mă întorc acasă, la ai mei, în Cleveland.
Nu ştiu dacă vor fi prea bucuroşi să mă revadă,
dar dacă aş fi îmbrăcat decent şi aş avea ceva bani
în buzunar s-ar putea s-ajute. ,
— Dar aici cum ai ajuns ?, întrebă actorul.
— Am venit în Mările Sudului să pictez. Poate
o fi un loc bun pentru unii, dar pentru mine... Ei
bine, singurul lucru pe care-1 ştiu e că m-am trezit
pe plajă. După o vreme, ai mei mi-au trimis bani.
să mă-ntorc acasă. Am reuşit să mă îmbarc pe un
vas, dar din nefericire, a făcut o escală de o zi în
portul ăsta. Şi... am încercat okolehau-ul pe care
cei din paradisul ăsta îl numesc băutură ?
Fyfe zâmbi. ,
— înţeleg. Ai uitat să te-ntorci pe vas.
 — Dragul meu domn, — replică Smith, am
uitat întreaga lume. Când m-am trezit, vasul meu
plecase de două zile. Ciudat, tata s-a supărat. Un
om de-a dreptul neînţelegător.
Ajunseră la rău şi, trecând peste un pod în­
gust de piatră, intrară în parcul Aala, unde se
aduna drojdia oraşului.
Fyfe arătă o bancă. Se aşezară şi Smith îi în­
tinse tabloul. Actorul îl privi şi o expresie de sur­
prindere îi traversă chipul.
— Domnule, da-i chiar bun !
— Mă bucur să te-aud spunând-o. Nu prea te
aşteptai, nu-i aşa ? N-aş putea zice că sunt un
negustor înnăscut, dar nu mă pot abţine să nu sub­
liniez că" ar putea fi valoros peste o vreme. Există
şansa asta. Gândeşte-te la mândria cu care le-ai
putea spune într-o zi prietenilor : ,,Ah, da, dar eu.
i-am recunoscut talentul de la început. .Am fost
primul lui sponsor".
— Ăsta-i chiar numele tău, aici, în colţ ?
Vagabondul îşi înclină capul.
— Da, e chiar numele meu.
Fyfe puse tabloul pe genunchi.
— Ei bine, care-i preţul ?, întrebă el.
— Cât mi se oferă ?
— Dacă eşti într-adevăr sincer când spui că.
veri să te-ntorci acasă, ţi-aş aranja bucuros asta..
Nu acum, bine-nţeleş — poliţia nu te-ar, lăsa să
pleci acum. Dar după ce şe mai liniştesc treburile,
o să-ţi cumpăr un bilet şi o să-ţi mai dau şi ceva,
pe deasupra. Pentru tablou, desigur.
— Cât ar fi pe deasupra ?
— Două sute de dolari.
 Păi, ştiu şi eu.
,— Hai să fie două sute cincizeci. Ascultă, nu
tratezi cu un milionar. Sunt doar un actor ce tră­
ieşte dintr-o leafă, şi nu dintr-una prea mare. Am
avut un contract lung în Honolulu şi-am economi­
sit ceva. îţi ofer aproape tot ce am. Dacă nu-i des­
tul, îmi pare rău.
— E destul, răspunse vagabondul încet. Nu
vreau să fiu dur cu tine. Să ştii că nu sunt mândru
de ce fac acum. Dar asta-i şansa mea s-o şterg
de-aici şi n-o s-o las să-mi scape. Batem palma —
un bilet pentru continent de-ndată ce mă lasă ăştia
să plec şi două sute jumate-în buzunar. Da, între
timp, ce-ai zice de un mic avans.
— Pentru okolehau, nu ?
Smith ezită.
— Nu ştiu, răspunse el cinstit. Sper că nu.
N-aş vrea să mă mai ating de băutura asta. S-ar
putea să-mi dau drumul la gură şi să stric totul.
Şi să ştii că nu mă gândesc la tine — mi-e teamă
să nu-mi pierd eu şansa.
Se ridică.
— N-am să m-ating de băutură, hotărâ el
brusc. Am să lupt împotriva tentaţiei şi am să-n-
ving. îţi dau cuvântul meu de onoare, ca gentleman.
•Fyfe îl privi, întrebându-se ce valoare ar putea
avea cuvântul lui.
— Presupun că trebuie să te cred. Am să-ţi
dau cincizeci de dolari acum.
Ochii lui Smith sclipiră.
— Ăştia-s toţi banii pe care-i am la mine. Stai
aşa !
Dădu deoparte mâna întinsă lacom de vaga­
bond.
 — Ţine minte ! Trebuie să fii atent. Dacă po­
liţia se prinde că ai făcut brusc rost de bani, o să
caute să afle de unde-i ai. ,
— Mă gândeam să-mi iau nişte haine, răspun­
se Smith.
— Nu acum, îl preveni Fyfe. Când te vei îm­
barca. Aşteaptă până atunci. Intre timp, mai poar-
tă-le pe astea şi ţine capul la cutie. Actorul sse ridi­
case şi el şi îl privea pe celălalt drept în ochi.
— De-acum, depinde de tine. Un tip care pic­
tează aşa... Să nu faci prostii. Ţin-te tare !
— Pe Dumnezeul meu c-am s-o fac ! zise Smith
întorcându-se şi părăsind grăbit parcul.
Câteva clipe Fyfe privi în urma lui, apoi, cu
recenta achiziţie sub braţ, porni încet în direcţia
teatrului. ,
Smith o luase pe Beretania Street şi intrase
într-o încăpere cu tavanul jos printr-o uşă deasu­
pra căreia trona o inscripţie cu litere aproape şter­
se „Nippon Hotel“ . în dosul unei tejghele înguste
stătea un japonez, mititel şi politicos. Pe peretele
din spatele lui atârna poza unui vas de croazieră
sub care scria Nippon Yusen Kaisha“.
— Bună, Nada ! zise Smith pe un ton boieresc.
Camera me-ai liberă ? ,
— îmi pare rău,, sâsâi japonezul.
Smith aruncă o bancnotă pe tejghea.
— Ia zece dolari avans ! Spuse Smith.
— îmi pare rău că n-ai mai venit de mult, se
grăbi să rectifice recepţionerul. Camera-i pregă­
tită, daa...
— Urc să mă aranjez puţin,- îi spuse Smith.
Bagajul îl aduc mai târziu.
 — Ai primit bani de-acasă, nu-i aşa ? zâmbi
Nada. ,
— Bani de-acasă, pe dracu ! răspunse Smith
dându-şi ifose. Am vândut un tablou, Nada. Ştii,
asta-i mai mult decât a reuşit Cbrot cât a trăit.
Se aplecă confidenţial peste tejghea.
— Bietul Corot, nu i-au mers niciodată trebu­
rile. Totul e -să te afli sub fereastra potrivită, la
momentul potrivit.
— Se poa’ !, fu de acord Nada. Poţi să urci.
Camera 7, ca-ntotdeauna,
— Ce bine-i acasă !, răspunse Smith şi-l părăsi,
fluierând ceva săltăreţ.

CAPITOLUL XIII
Micul dejun la familia Chan

La o oră după ce Smith îşi făcuse înotul de di­

mineaţă, Charlie Chan se sculă şi, ducându-se la
fereastra dormitorului, privi panorama oraşului şi
a mării.
De pe Punchbowl Hill, priveliştea îţi umplea
.inima de bucurie văi verzi şi- sclipiri de apă, um­
brelele carmin de „poinciana“, aurul florilor ar-
borilor-plângători, ici şi colo, roşul cărămiziu al
tufişurilor de bougainvillea. Casa lui Chan era
aşezată într-o poziţie bună şi lui îi plăcea să ad­
mire dirhineaţa priveliştea .şi să -se gândească ce
norOcos e.
Astăzi, însă, preferă să reflecteze la problema
cu care se confrunta. Deşi i se păruse insolubilă
când se culcase, dormise bine gândindu-se că ,,ce-o
11 — Orhideea însângerată
fi, o fi“ , iar acum se simţea plin de energie. Era
el, oare, un biet poliţist aflat la strâmtoare, neaju­
torat în faţa unei întrebări care avea, fără îndo­
ială, un răspuns simplu ? ■ ,
Trebuia, oricum,„să acţioneze prompt şi inteli­
gent. Se gândi la fabula cocorului care, aşteptând
să sece marea ca să rămână peştele pe uscat, mu­
rise de foame. Chan nu intenţiona să imite pasă­
rea cea proastă.
Casa. era departe de a fi o oază de linişte.
Unsprezece copii, într-o familie dădeau dimineaţa
senzaţia unui balamuc. Le auzea vocile şi ici, şi
colo, peste tot, ţipând, tuşind, râzând şi, cel puţin
una, plângând cu sughiţuri. Având senzaţia recon­
fortantă că ziua a început ca de obicei, se pregăti
să plece la treabă. '
In sufragerie descoperi că cei trei copii ’mai
mari se fâţâiau în jurul mesei şi, de cum'1intră,
privirile li se fixară pe el, pline de o curiozitate pe
care de mult nu mai reuşise să le-o stârnească, în ­
cepură să vorbească toţi deodată şi descoperi brusc
cauza interesului -lor. Una din eroinele lor, potri­
vit ziarului de dimineaţă, fusese. omorâtă, iar ei
aşteptau ca ticălosul de făptaş să fie-pedepsit şi să
afle de ce o.făcuse.
— Linişte !, ţipă Charlie. Poate un om să mai
gândească sub un pom plin de vrăbii ?
-— Se întoarse către fiul mai mare, Henry, care
tocmai îşi aprindea o ţigară,
^— Tu ar fi trebuit să, fi la magazin.
— Tocmai plecam, tati, replică Henry. Da’ ia
zii' ce-i cu toată tărăşenia asta despre Shelah Fane ?
— Ai citit ziarul. Cineva foarte neprietenos a
înjunghiat-o. Şi acum, treci la treabă.
 — Cine a făcut-o ? se interesă Rose, fata cea
mare. Asta vreau să ştiu.
— Mai sunt câţiva care au acelaşi fix, admise
taică-său.
— Tu ai preluat- cazul, nu-i aşâ ? î ntrebă
Henry.
Charlie îi aruncă o privire.
— în Honolulu cui altcuiva ar fi putut-să i-l
dea ? răspunse el sec.
— Şi, care-i şmenu’ ? continuă Henry, căru-
i-ai plăceau cam prea mult expresiile americăneşti.
Când îl umfli pe târtan şi cum îl cheamă ?
Charlie îl privi din nou şi oftă. Copiii ăştia erau
legătura lui cu viitorul'. Dar ce fel de viitor, nu­
mai Dumnezeu ştia.
— După cum am mai avut motive să subliniez,
vocabularului tău îi lipseşte îngrijorător de mult
demnitatea. încă nu am aflat cine-i vinovatul şi, în
consecinţă, nu îi ştiu numele..
— Dar vei afla, nu-i aşa tată ? se băgă şi Ro.se.
N-o să te laşi, nu ?
— Mi s-a întâmplat mie vreodată să mă potic­
nesc ?, vru să ştie Charlie. ,
Fata îi zâmbi şiret.
— Păi, tati...
— Când eram de vârsta voastră — i-o tăie
Chan brusc — a pune la îndoială atotînţelepciunea
tatălui era privită ca un păcat capital. Tatăl era
ţinut la mare cinste şi respectat de copiii săi.
Fata veni spre el continuând să zâmbească.
— Vrerriurile s-au schimbat. Sunt sigură că vei
reuşi. Cu toţii ştim asta. Dar cazul ăsta interesează
în mod deosebit familia ta. Aşa că dă-i de capăt,
repede, da ? Nu-ţi pierde prea mult timp cu 'medi­
taţii orientale. ,
— Dacă aş gândi mai profund, replică el, chiar
că aş rămâne singur în această lume nouă.
Rose îl sărută şi plecă spre.bănea la care şe an­
gajase pe perioada vacanţei de vară. Henry şe ri­
dică şi întrebă domol.
— Crezi că vei avea nevoie de maşină âstă-
seară, tati ?
—- Dacă voi avea vreodată nevoie de maşină,
atunci astă seâră-i momentul ; răspunse tâcă-său.
Henry se crispa.
•— Cred că trebuie să-mi cumpăr şi eU Una, la
mâna a doua. Dac-aş face un împrumut.
— Munceşte şi plăteşte cu banii' tăi tot ce cum­
peri. în felul ăsta n-o să trăieşti Cu frica câ-ţi bate
cineva la uşă în miezul nopţii, îl sfătui Charlie.
— Chestii fumate, replică Henry şi părăsi le­
neş încăperea.
Chan oftă din nOu şi începu, să mănânce. Eve-
lyn, în vârstă.de. 15 ani,, vorbi şi ea.
:— Hm, credeam că Shelah Fane e mişto. Ara
văzut-o în câteva roluri mişto.
— Ajunge !, ţipă Charlie. întreaga limba en-:
gleză vi se aşterne în faţă şi voi alegeţi doar cele
mai dezgustătoare cuvinte. Sunt dezamăgit.
Soţia lui. apăru cu ceainicul. Era o femeie ve­
selă, având aproape aceleaşi dimensiuni Ca' şi
Charlie şi o faţă mereu zâmbitoare, Dacă soţul "şi
copiii se adaptaseră mai bine decât .ea îh noua lu­
me, acest lucru nu părea să o deranjeze deloc.
— Auzii de Shelah Fane, zise ea. Ce-ntâmpla-
re păcătoasă.
 —r De, unde până unde ştii. tu cine-i Shelah
Fane ?, întrebă Charlie, surprins. ,
t - Toată ziulica copiii numai de asta volbeşte;
Shelah Farie în sus, Shelah Fane în jos. Cled că
ela femeie bună. Tu tlebuie să plinzi lepede pe
omul lău.
Ghan se înecă cu ceaiul fierbinte, ,
— Dacă n-o fac, probabil că o să mă daţi şi-
afară din casă. Aş putea să vă rog respectuos să-mi
acordaţi un răgaz ? E destul de lucru în cazul ăsta.
— Poate ,mai viei ceai, sugeră soţia.
Bău încă o ceaşcă si se ridică de la masă. Eve-
t )

•lyp îi aduse pălăria ; toţi păreau nerăbdători să-l

vadă apucându-se de treabă. Ea uşă, reuşi în ulti­
ma clipă să nu cadă peste un ţâşti-bâşti cu faţa
rotundă .şi ochi negri vioi, ce semăna cu ai tată­
lui.
— Aha, micul Barry.
îl ridică în braţe, sărutândud afectuos. '
Măi, dar tu te faci mai frumos pe zi ce tre­
ce, domnule Barry Kirk. Pa, să fii băiat cuminte
şi să nu mai mănânci tencuiala.
Ieşi, îşi luă maşina şi în timp -ce conducea se
gândi la copii,
Fusese întotdeauna mândru că copiii săi erau
cetăţeni americani. Dar, poate din cauza asta, pă­
reau că se depărtează de el. Şi ruptura se lărgea
cu fiecare zi,. Nu se străduiau nici un pic să res­
pecte preceptele şi regulile înaintaşilor şi mai vor­
beau şi o engleză care-i zgâria lui Charlie ureciile
sensibile,
Trecu de cimitirul chinezesc' cu vechile pietre,
funerare împrăştiate pe panta lină a dealului. Acolo
se odihnea şi mama lui, pe care' o. adusese din Chi-
na pentru a-şi petrece ultimii ani în casa de pe
Punchbowl Hill. Ge-ar fi gândit bătrâna dacă şi-ar
fi văzut descendenţii azi ? Pe Henry cel dichisit
ca scos din cutie... Pe Rose, iute şi eficient, pre-
gătindu-se să plece la toamnă la o universitate de
pe continent. Pe Evelyn vorbind în argoul ăla trăs­
nit, pe care-1 deprinsese prin jurul şcolii şi prin
cartier.
— Charlie ştia că bătrâna n-ar fi fost de acord
cu aşa ceva. Ar fi plâns după vremurile de demult
şi după vechile obiceiuri. Şi el le deplângea, dar
nu putea să facă nimic.
Ajungând în cartierul de afaceri, începu să şe
gândească la sarcinile ce-i„ stăteau pe cap. Erau
multe şi trebuia să plănuiască în ce ordine să le
atace. Robert Fyfe îi cam stătea pe creier, aşa că
se îndreptă spre hotelul W-aioli.
Domnul Fyfe, îi spuse recepţionerul, plecase
împreună cu un tip. Ce tip ?
Descrierea nu lăsa nici un dubiu asupra iden­
tităţii acestuia şi Charlie începu să se crispeze. Ce-o
fi vrând Smith de la actor ? Ce-o fi auzit când
stătea sub fereastra aia ? De ce-o fi mărturisit
Fyfe un act pe care nu-1 comisese 7 N-ar' fi putut
să-l comită, clar..în nici un caz dacă povestea acţi­
unilor sale din seara precedentă era adevărată. De­
sigur, trebuia să verifice.
— Cred că l-am auzit pe domnul Fyfe spunând
că se duce la teatru, zise recepţionerul.
— Ce teatru ?, se trezi întrebând Chan, care
nu făcuse încă priză cu realitatea.
— ,,Royal“
Charlie se-ndreptă într-acolo. Ajungând, intră
dintr-un hol faianţat într-o .sală întunecoasă. Pe
scenă, trupa repeta o piesă pentru săptămâna vii­
toare. Câteva scaune vechi de bucătărie reprezen­
tând intrările şi ieşirile, pe care actorii stăteau
aşteptându-şi replica. ,
în acel moment, Fyle ţinea o lungă cuvântare.
O rostea tărăgănat, ca şi cum ar fi fost ceva ce nu-1.
preocupa personal.
Charlie străbătu pasajul îngust dintre scaune:
Un tip cu o pălărie verde din velur, trasă pe ochi,
care stătea la o mică. masă pe scenă, ţinând foile,
cu scenariul într-o mână, ţîl privi pe detectiv sur­
prins. ,
— Ce doreşti ?, lătră el.
— Doar să schimb o vorbă cu domnul Fyfe,,
răspunse Chan.' t
Actorul făcu un pas în faţă şi, apărându-şi ochii
de lumina reflectoarelor, privi în sală.
— Aa, inspectorul Chan, zise el. Nu vreţi să
urcaţi ? ,
Gâfâind de efort,' Charlie reuşi să-şi caţăre kilo­
gramele pe scenă.
Fyfe era zâmbitoFşi cordial.
—- Ce pot să fac pentru dumneavoastră, în di­
mineaţa asta, inspectore ?
Charlie îl privi cu ochii întredesqhişi..
— Mi-e teamă că nu prea mult, doar dacă nu
ţi s-âu schimbat umorile peste noapte. Poate-ţi mai
aminteşti că ţi-âm aranjat. — într-u.n fel cam îm­
potriva voinţei tale — o frumuseţe de alibi. Acum
am venit să verific. Mai mult de formă.
— . Desigur, încuviinţă Fyfe. Hei, Wayne !
strigă el.
Reticent, omul cu găina verde se ridică şi. veni
spre el.
 — Dânsul este domnul Wayne, regizorul nostru
— inspectorul Chan de la poliţia din Honolulu.,
Inspectorul a venit .în legătură cu afacerea de azi-,
noapte. Wayne, la ce oră ai sunat ultimă dată
aseară ?
— Opt douăzeci, mormăi Wayne. întârziere de
cinci minute.
— Şi nu eram lângă tine când ai sunat ?
— Ba da, erai. Deşi, să fiu al dracu’ dacă ştiu
unde erai când ţi-am bubuit în uşă.
— Ei bine, inspectorul ştie, i-o întoarse Fyfe.
Asta-i tot ce doreşti domnule Chan ?
— încă o întrebare, se întoarse Chan spre re­
gizor. în piesa de săptămâna asta, are cumva dom­
nul Fyfe un rol în care foloseşte uh cuţit ?
— Un cuţit ?, repetă Wayne. Păi, nu, nu-i nici
un cuţit în piesă. E doar o comediqară de salon,
politicoasă!
— Mulţumesc mult, asta-i tot, zise Charlie, în-
clinându-se.
îşi- întoarse privirea spre Robert Fyfe.
— Vrei să vii puţin- cu mine, te rog ? Cobora
înapoi în sală, gândindu-se. intens. Shelah Fane
fusese văzută vie la opt şi douăsprezece minute.
Robert Fyfe eha în aripa de teatru, gata de. plecare,
la opt douăzeci. Doar opt minute — nimeni nu
putea parcurge distanta de la Waikiki până în oraş
în timpul ăsta. Alibiul lui Fyfe era perfect. Şi
totuşi!..
— Mă tot întreb, domnule Fyfe, de Ce-ai min­
ţit călăi uqis-o pe Shelah Fane ?
— . încep să mă întreb şi eu, inspectare.
— E clar că n-ai omorât-o dumneata.
 — Mi-e teamă c-o să mă credeţi cam prost, zise
Fyfe.
— Dimpotrivă, âred că eşti un tip foarte deş-
tept.
— Chiar aşa ? Mă flataţi,, desigur.
— Ai avut dumneata un motiv ca să faci deda-,
raţia aia, domnule Fyfe.
-— Dacă o fi fost vreunul, mi-a zburat din min­
te până acum, inspectore.
— Mai bine ar fi să mi-1 spui. Altfel'te-aş putea
acuza1de obstrucţionarea justiţiei.
— Cred că doar eu pot să judec asta, domnule
Chan. Nu vreau să vă pun piedici. Dimpotrivă, aş
dori să aveţi succes.
— Cam greu de crezut, în asemenea condiţii.
Chan rămase tăcut câteva momente.
— Te-ai văzut cu prietenul nostru pictorul
vagabond, în dimineaţa asta ?
Fyfe ezită. Regreta mai mult ca oricând întâl­
nirea sa publică cu Smithv Apoi îşi dădu capul pe
spate şi râse — cam târziu după părerea lui Chan.
— Sigur că m-am văzut, admise actorul. A,
venit peste mine aproape înainte să mă fi trezit.
-r- În" ce scop ?
— După bani, desigur, Cred că îi ia la rând
pe toţi cei pe care i-a cunoscut aseară. Dă impresia
că ar crede că simplul fapt de a ne fi întâlnit îi
conferă nişte drepturi asupra noastră.
— Foîbseşti- cam mult pluralul, zise Chan. Ce­
rerea, cred eu, ţi-a fost adresată numai dumitale,
Actorul nu răspunse.
— I-ai dat bani ?, insistă Charlie.
— Păi, da, câţiva dolari. Mi-a fost chiar milă
de el. Nu-1 un pictor rău — Fyfe se opri brusc.
 — De unde ştii că nu-i' un pictor rău ?, întrebă
Chane repede. ,
— Păi, mi-a lăsat un tablou...
— Ăsta de-aici ?, zise Charlie, ridicând ceva
de pe un scaun/’ Dacă nu ţe superi, aş vrea să-l
privesc mai la lumină.
— Desigur, se declară actorul de acord.
Charlie ieşi pe uşă şi se uită câteva momente
la pictură. Ochii fetei aceleia, pozând în faţa arbuş­
tilor, păreau ciudat de vii. Se întoarse lângă Fyfe,
— Ai dreptate, remarcă el, punând tabloul îna­
poi pe scaun, Omul are talent. Păcat că unul ca el
trebuie să recurgă la... şantaj.
— De unde până unde şantaj ? întrebă Fyfe.
— . E părerea mea. Domnule Fyfe, te-aş putea
aresta.
— Alibiul meu e satisfăcător ?
— Este. Dar pui piedici anchetei mele. Te în­
treb pentru ultima oară ce a auzit Smith că-ţi
spunea fosta dumitale soţie ?.
Regizorul striga ceva.
— îmi pare rău, zise Fyfe. Ţin toată trupa-n
loc. Acum chiar trebuie să mâ-ntorc.
Chan oftă.
— Ancheta e la început, deocamdată. Până la
urmă tot voi afla, domnule Fyfe.
— Mai ţreceţi pe-aici,-zise Fyfe, amabil, întin-
zându-i mâna. îmi pare rău că trebuie să-vă pără­
sesc acum, dar ştiţi..., viaţa de actor.
Chan îi strânse mâna, grav, şi actorul urcă gră­
bit înapoi pe scenă.
Întorcându-se în stradă, Chan arboră o mină
frământată. Ştia că în spatele comportamentului
delicat al lui- Fyfe se ascundea ceva de o impor-
tanţă vitală — ceva ce ar fi putut, într-adevăr,
rezolva. Şi totuşi n-o va afla niciodată de la Fyfe.
De la vagabond, probabil că da. îşi puse în gând
să-l caute.
Urcându-se în maşinuţa lui de două locuri,
Chan o luă pe King Street spre Waikiki. Trecând
pe lângă biblioteca publică, aflată în spatele unor
copaci înalţi se simţi tentat să oprească. în venise
ideea că ar trebui să "citească, într-un ziar din Los
Angeles, povestea morţii lui Dennw Mayo. îngropat
în coloanele îngălbenite ce descriau evenimentul
spectaculos, ar putea găsi'un indiciu care să-l pună
pe urmele ucigaşului iui Shelah Fane.
Hotărându-se brusc, trase de volan şi se întoarse
la bibliotecă. După câteva minute ; se adresa bibli­
otecarei de serviciu.
— Aş putea consulta imediat ziarele din Los
Angeles, pe luna iunie, de acum trei ani ?
— Desigur, domnule Chan: Completaţi doar
formularul.
îl completă grăbit şi îl înmână unei ajutoare
tinere. Fata se îndreptă spre fişiere, ciţindu-le.
— îmi pare rău. Tocmai mi-am amintit că am
dat colecţia asta de Los Angeles Times spre consul­
tare, cu puţin timp înainte.
— O citeşte cineva acum ?, întrebă Chan sur­
prins.
— Da, a. luat-o un domn, acum jumătate de
oră.
— Ai putea să mi-1 descrii pe domnul acela ?
Fata arătă spre camera de lectură.
— E încă acolo. Cel de lângă ultima fereastră.
Chan aruncă o privire pe după colţul unui raft
de cărţi. Aşezat îh faţa unei stive uriaşe de ziare,
îl văzu pe Huntley Van .Horn. Actorul nu ridicase
capul. Prea foarte preocupat de ceea ce făcea.
Cu un gest de lehamiiite către biroul bibliote­
carei. Chan părăsi abia simţit clădirea.

CAPITOLUL XIV
Fereastra pavilionului

Charlie ieşi în stradă, urcă .în maşină, iar în

clipa următoare se îndrepta cu viteză către Wai-
kiki. Ii făcea’ bine să-şi simtă credincioasa maşinuţă
fremătând'din nou sub e l ; de atâtea ori. îri trecut
îi dusese pe urmele a nenumărate indicii. Multe
dintre acestea îl făcuseră să ajungă, după cum el
însuşi spunea, ,,în prezenţa unui zid de neclintit",
în acel punct, el îşi întorsese maşinuţa în loc,.,cău­
tând o nouă cale. Iar calea ce- dusese spre victorie,,
în majoritatea cazurilor, se deschidea, până la sfâr­
şit, înaintea lui.
Pe drum, în strălucitoarea dimineaţă, se gândi
la Huntley Van Horn. îl revăzu în minte pe ac­
torul de cinema din seara trecută, traversând pe­
luza chiar în care cămila neagră trebuia să fi în-
genunchiat în poartă la Shelah Fane. Nu fusese
nimeni împreună cu actorul, nimeni nu-1 văzuse
ar fi putut foarte uşor sa intre în pavilion, s-o re­
ducă pentru totdeauna la tăcere pe femeie, apoi
să se alăture, liniştit, celor doi de pe plajă.
Ce fel de om era Van Horn ? Charlie îşi dori.
să fi citit măcar' câteva din revistele de scandal cu
actori de cinema pe Care copiii i le aduceau mereu
acasă. Evident, nu era tipul de star siropos, de
june prim. Cinic, distant, sigur pe el, era genul,
ce-şi putea purta singur de grijă, arătând un chip
lipsit de orice expresie oricui s-ar fi gândit să-şi
bage nasul în treburile lui. O, da... domnul Van
Horn ! .merita să se gândească puţin la el. Era un
■efort de gândire ce ar putea da un rbd bogat.
. Dar nu de Van Horn avea Charlie cel mai m-ult
grijă în Clipa aceea. Se afla acum pe Kalâkaua Ave-
nue şi, deşi soarele strălucea încă deasupra lui, in­
trase îritr-o zonă unde ploua. Văzu, apropiindu-se
de hoteluri, turişti purtând balozaide şi umbrele
evident, luau în serios acel' soare lichid, .într-un
mod care-1 amuza pe un kamaaina cum era Charlie.
întoarse brusc la dreapta, depăşind frumoasele gră­
dini de la Grând Hotel, îşi parcă maşina în locurile
din spate. Trecând nepăsător prin burniţă, ocoli şi
urcă treptele hotelului:
Portarul-şef, un tânăr chinez cu ~un zâmbet
atrăgător, îl salută în cantoneză. Chan se* opri o
clipă să vorbească cu el. Nu, explică el, nu căuta
pe cineva anume, ar fi dorit-, doar, dacă era voie,,
să se plimbe puţin1pe acolo. Trecu prin holul înalt,
rece, răspunzând salutului jovial al unui tânăr asis­
tent al directorului.,
Parcurse coridorul lung, mergând spre salon.
Spre deosebire de mulţi dintre concetăţenii lui din
Honolulu, nu simţea acel jsoi de teamă invidioasă
afîându-se într-un interior atât de impresionant.
Aceasta, deoarece, fusese deja pe continent, se con­
sidera. un om umblat, un judecător în materie de
hoteluri, şi aproba din toată inima această nouă
adăugire la desfătările din Waikiki. Dădu din cap
afabil înspre florareasă şi se opri o clipă la intra­
rea în salon. Această încăpere îl inspira întotd'ea-
una. Prin. arcadele mari, ce se deschideau spre te­
rasă, prinse din zbor freamătul mării, fragmente
dintr-o scenă pe care nici un litoral din lume n-o
poate depăşi. .
Sala uriaşă era pustie, dar câţiva tăcuţi servi­
tori orientali se. ocupau cu aranjamentele florale
pentru ziua aceea. Pe vergi fine de bambus îngro-
patte în vase cu nisip, prindeau nenumărate flori
de trandafir japonez, frumoase şi fragile, ce aveau
să se treacă la venirea serii. Chan trecu pe lângă
ei către terasa ce dădea spre ocean, şi deodată no­
rocul îi surâse. Singurii ocupanţi ai locului în acel
moment erau cei doi bătrâni cu care îl văzuse Tar-
neverro vorbind cu o seară în urmă. Se îndreptă
spre şezlongurile lor şi rămase pe loc, uitândii-se
la ei. Bărbatul'îşi puse ziarul de o parte ; femeia
îl privi pe deasupra cărţii.
Chan şe înclină adânc :
— îmi permiteţi să vă spun bună dimineaţa ?
— Bună dimineaţa, domnule, răspunse politi­
cos bătrânul. Avea un accenţ scoţian, plăcut* iar
chipul său, plin de riduri de pe urma prelungitelor
expuneri la soarele puternic, eră atât de cinstit,
cum Charlie abia dacă mai’yăzuse.
Chan îşi dădu haina pe spate.
— Sunt inspectorul Chan,. de la Poliţia din
Honolulu. Bănuiesc că aţi citit în ziarele de dimi­
neaţă o ştire despre moartea neaşteptată a cunos­
cutei actriţe. îmi pare -nespus de rău că interpun
nevrednica persoană între dumneavoastră şi acest
încântător peisaj, dar bărbatul pe care îl cunoaşteţi
era prieten cu doamna decedată. Devine aici ine­
vitabil să vorbesc şi cu. dumneavoastră pentru câte­
va clipe.
 — îmi pare bine, răspunse bătrânul. Se ridică
şi trase un scaun. Luaţi loc, domnule inspector. Mă
numesc Thomas MacMaster, din Australia, iar dân­
sa este doamna Mac Maşter.
Chan mai făcu o plecăciune adâncă, iar bătrâna,
îi adresă Un zâmbet fugar, amabil. Se părea că se
impunea şi o mică conversaţie banală.
— Petreceţi o vacanţă frumoasă ? întrebă de­
tectivul.
— Asta, da răspunse MacMaster. t)ar am şi
meritat-o, nu^-i aşa, Mamă ? Chiar aşa, după atâţia
ani la o fermă de oi, în sfârşit ajungem şi noi să
mai mergem o dată în bătrâna Scoţie. O călătorie
foarte plăcută, domnule inspector ; n-avem de gând
să ratăm nimic de pe drum. Ba chiar ne pare bine
— şi arătă cu mâna spre plajă — că n-am ratat
locşorul acesta pe cinste.
Soţia lui dădu din cap.
— Da, chiar, pe. cinste. Ba încă ne e teamă că
n-o să mai avem tăria de caracter să mai plecăm
de aici.
-— Vorbeşte pentru tine, Mamă, o dojeni Mac­
Master. Când o veni clipa, eu Unul sunt sigur că
o să am putere cât pentru doi. Nu uita că Aber-
deen-ul ne aşteaptă,
— în numele oraşului Honolulu, zâmbi radios
Chan, cele mai calde mulţumiri pentru nepreţuitele
dumneavoastră complimente. Văd că vin de pe buze
cinstite, iar inima mea se emoţionează profund.
Dar, cu părere de rău, trebuie să abordez subiec­
tul crimei din noaptea trecută. Mi-aş putea începe
remarcile prin a spune că vreun malihini — vreun
■străin — trebuie să fie răspunzător pentru acest
crud eveniment ? Aici sunt oameni buni, ca şi vre­
mea. Nu prea se întâmplă să facem crime adăugă
el, emoţionat. ,
— Desigur, murmură bătrâna.
Ridicându-şi privirea,'Chan îl văzu pe Tarne-
vefro la intrare. Chipul oacheş al prezicătorului se
lumină de mulţumire la vederea grupului de pe
terasă, iar el coborâ repede treptele. Chan oftă. Ar
fi preferat să facă singur treaba.
-— O, bună dimineaţa, inspectore, îl salută Tar-
neverro. Bună dimineaţa, doamnă MacMaster. Ce
mai faceţi, domnule ?
—^- Mă simt cam pierdut, răspunse bătrânul, Nu
prea sunt în largul meu dacă nu muncesc. Dar
Mama zice că trebuie să mă învăţ cu odihna.
— Bineînţeles că trebuie... doar de asta veţi
avea parte, zâmbi Tarneverro. Inspectore, sunt fe­
ricit să te văd la lucru dis-de-dimineaţă. Fără în­
doială, te afli aici ca să-mi verific alibiul,, ceea ce,
e,un lucru bun şi corect. Le-ai pus celor doi pri­
eteni ai m ei întrebarea cea importantă'?'
— Tocmai mă- apropiam de ea, cu pregătirea de
rigoare.
— A, da, continuă prezicătorul. Domnule Mac­
Master, în problema nefericitului caz de ieri-sea-
ră... se întâmplă câ eu să fiu unul dintre puţinii
oameni de pe insulă, care o cunoşteau pe biata fată
şi este important să stabilesc, pentru satisfacţia
domnului inspector., faptul că. mă aflam în altă par­
te în momentul morţi iei. Din fericire, pot să sta­
bilesc acest lucru... cu ajutorul dumneavoastră. Se
întoarse spre Charlie. După ce te-am lăsat în salon
aseară, m-ai văzut că reiau discuţia cu domnul şi
doamna MacMaster. Domnul MacMaster îţi va spu­
ne ce s-a întâmplat după aceea.
Bătrânul încreţi fruntea.
— Domnul... ăă... Tarneverro a propus să ieşim
pe verandă — mi se pare că îi spuneţi lanai-— care
dă spre parcul cu palmieri. Aşa am făcut, şi cam-
vreo jumătate de oră am tot vorbit despre vremu­
rile petrecute în Queensland. în sfârşit, domnul
Tarneverro s-a uitat la ceas. A spus că e opt şi ju­
mătate şi că trebuie să ne părăsească, deoarece „avea
o invitaţie la cină, mai departe, undeva pe plajă.
Ne-am ridicat...
Cer umil iertare, îl întrerupse Chan. Din în-
tânij&are, v-aţi uitat la ceasul dumneavoastră ?
— Chiar aşa am şi făcut, răspunse bătrânul.
Avea o atitudine francă, iar vorbele lui era tonul
de neconfundat al adevărului. Mi-am scos ceasul...
îşi scoase din buzunar Un ceas de modă veche. O ia.
puţin înainte am spus. Opt' treişcinci, la mine. Ma­
mă, e vremea ca bătrânii ca noi să meargă sus.
Vedeţi, la fermă ne culcam întotdeauna devreme,
iar obiceiurile vechi se pierd greu. Aşa că am in­
trat în hotel. Mama şi cu mine ne-am oprit la lift,,
iar domnul Tarneverro a dat colţul spre camera
lui, de la. etajul întâi. Cât am stat la lift, m-am
dus- la recepţie să-mi potrivesc ceasul. Era opt trei­
zeci şi doi atunci, aşa că l-am potrivit. Acestea sunt
faptele, domnule inspector, iar Mama şi cu mine
putem jura că aşa e.
Chan dădu din cap, aprobator.
— Vorba unora e ca vântul în pustiu, spuse el.
Dar chiar şi un orb vede că vorba dumneavoastră
e bună.
— Asta aşa a. fost mereu. Din Aberdeen până
12 — Orhideea însângerată
în Queensland, nimeni n-a pus-o vreodată la îndo­
ială, domnule inspector.
— Vă cunoaşteţi de mult cu domnul Tarne-
verro ? întrebă _Charlie.
Tarneverro răspunse el.
— Acum zece ani jucăm la un teatru din Mel-
bourne. Pe vremea aceea, ştiţi, eram actor. Com­
pania noastră a dat faliment, iar eu am ajuns să
lucrez la ferma domnului MacMaster, la câteva
mile de Brisbane. Arm stat un an..., cel mai fericit
an al vieţii mele. Fiindcă, după cum poţi vedea
uitându-te la ei, aceştia doi sunt cei mai cumsecade
oameni din lume,- iar pentru mine au fost ca nişte
părinţi...
— Dar n-am făcut nimic, protestă bătrâna. Ne-a
părut bine să te avem şi...
— Cum eram singur şi n-aveam pe nimeni pe
lume, o întrerupse Tarneverro, am avut un mare
noroc că am dat peste asemenea oameni. îţi închi­
pui ce încântat am fost când am dat peste ei în
hotel,, mai zilele trecute. Se ridică. Cred că e tot
ce doreai să ştii, domnule Chan. Aş vrea să stau
■de vorbă cu dumneata.
— Asta e tot, conchise Chan, ridicându-se şi el.
Doamnă, domnule, fie ca vacanţa să continue la
fel de fericită aşa cum e această strălucitoare dimi­
neaţă de plajă, frumoasă de nedescris.. Mi-a făcut
mare plăcere că drumurile noastre s-au încrucişat
în această celebră răscruce.
— Şi nouă ne-a făcut plăcere, domnule, răs­
punse MacMaster. Soţia lui dădu. şi ea din cap., zâm­
bind. O să ne gândim la mata pe drumul spre
Aberdeen. îţi dorim toate cele bune şi numai noroc.
 \

Charlie şi prezicătorul intrară înăuntru şi se

aşezară pe o canapea.
— Eşti un om iubit de zei, remarcă Ghani Chiar
«u, dacă aş avea nevoie de un alibi, nu mi-aş dori
nimic altceva decât cuvântul unor oameni la fel
de cinstiţi ca aceştia.
Tarneverro zâmbi.
— Da... sunt minunaţi. Simpli,~dintr-o .bucată,
partizani ai tuturor virtuţilor din vechime. Făcu o
pauză. Ei bine, inspectore, acum ştii ce am făcut
eu în cele optsprezece minute de importanţă vitală.
Cum e cu ceilalţi'.
— Mai ştiu şi unde a fost Robert Fyfe, răs­
punse Charlie, deşi multe din actele lui mă sur­
prind. Cât despre ceilalţi, n-am avut prea mare
noroc. Nimeni'nu mi-a oferit un alibi.
Tarneverro dădu din cap.
— Da..., iar unul dintre ei ar putea avea mare
nevoie de un albi înainte ca acest caz să fie înche­
iat. N-ai avut, după cum bănuiesc, nici o scânteie
de inspiraţie azi-noapte ?
Chan dădu' trist din cap.
— N-am avut parte de nimic decât de un somn
bun. Dar dumneata ?
Celălalt zâmbi.
— Mi-e teamă-că am fost şi eu tot atât de slab
şi am căzut într-un somn fără voie. Nu... m-am
gândit mult, dar mi-e teamă că n-am să te pot
ajuta. Sunt prea multe posibilităţi. Am. putea să
le luăm pe rând. Rita şi -Wilkie Ballou. Ambii erau
la Hollywood pe când a murit Denny Mayo. Se
spunea că Mayo era oarecum neglijent în privinţa
femeilor... şi e evident că Ballou este un- bărbat
foarte gelos.
 — Mă gândesc la Ballou, remarcă lent Chan.
-— Ar merita efortul, recunoscut Tarneveroo'.
El'se plimba de colo colo... a venit în salon să ia o
ţigară... spune că a rămas acolo. Să-l lăsăm de-o
parte pentru moment ; rămâne Âlan Jaynes. Era
cam surescitat azi-noapte. Cine ştie ceva despre
el ? Hai să presupunem că, asemenea lui Baloou, e
şi el gelos din fire. A văzut florile... care nu erau
de' la el... la pieptul femeii pe care o iubea. Noi
le-am găsit călcate în picioare, ca într-o clipă de
furie. Afacerea Mayo, după cum cred că ai remar­
cat chiar dumneata, s-ar putea să nu aibă nimic
comun, la urma urmelor, cu moartea domnişoarei
Fane. Poate că a fost doar un caz de gelozie nebună,
iraţională...
— Poate, răspunse Chan calm. Mai e. şi Martino.
— Da... Martino, repetă ghicitorul. O privire
întunecată îi străbătu chipul frumos. Mi-ar face
mare plăcere să te ajut să-i lipeşti o asemenea eti­
chetă. A spus lucruri destul de urâte despre mine...
— Ce fel de om ai zice că e ? întrebă Charlie.
— O, pare să aibă ceva cap, recunoscu Tarne-
verro. Şi chiar un fel de forţă elementară... o com­
binaţie ciudată, estet şi brută, într-un singur om.
Nu era la Hollywood când a fost ucis Mayo dar,
repet, ...poate că asta e o pistă greşită. Martino a
fost şi el cam afemeiat... s-ar putea să fi fost o legă­
tură nebănuită între el şi Shelah Fane. Sigur este
că batista din buzunarul lui nu mi s-a părut a fi
lucru curat. Bineînţeles, a negat că ar fi a lui, dar
cine n-ar fi făcut la fel ? Dar, dacă altcineva i-ar fi
strecurat-o lui Martino, ar fi trebuit să-şi. asume
un risc considerabil şi deloc necesar. Putea s-o fi
aruncat intr-un tufiş..., s-o fi lăsat să cadă pe pe­
luză ? De ce să fi încercat lin lucru dificil, peri­
culos ? Inspectore, batista ar puteâ .fi a lui Mar-
tino. S-ar putea ca el să fi continuat s-o aibă la.
el şi după crimă, fără a-şi da seama că avea pe ea,
ciobuleţele de sticlă. Afară doar dacă — prezică­
torul făcu o pauză — afara doar dacă ai dumneata
vreo dovadă că este a altcuiva ?
Chan îl privi cu ochi somnoroşi.
'— Am atât de puţine dovezi, oftă el. în starea
asta de toropeală, nici nu ştii cât de mult mă bucu­
ră vorba dumitale. Te rog, continuă să-ţi re verşi
logica şi elocinţa,' aceste flori gemene ale gândirii.
Acum voi aduce în discuţie numele lui Hunţley
Van Horn.
Tarneverro îl privi atent.
— Ai ceva noutăţi. în legătură cu Van Horn ?
— Cu regret remarc că n-are nici un albi. în
plus, se afla în locul şi în momentul propice pen­
tru a comite fapta. Chan făcu o pauză, hotărând
că va păstra câte, ceva numai pentru el. în afară
de aceasta, nu am nimic important. Binevoieşti să-ţi
spui părerea despre el.
— Bine, spuse Tarneverro. Nu m-am gândit
prea mult la Van Horn. E un tip ciudat, mai de­
grabă înăcrit... burlac celebru... disperarea femei­
lor. Nu l-a atins nici o umbră de scandal, dintot-
deauna- l-am admirat, deşi Dumnezeu ştie-că nici­
odată n-a fost prea prietenos cu mine. E un tip inte­
ligent, de bun gust... poate oarecum înfumurat, dar
nimeni n-ar putea fi adorat, aşa cum e el, şi fără
acest mic defect.- Se gândi o clipă. Nu, inspectore,
adăugă el deodată, cu hotărâre, în ciuda faptului că
ocazia era pentru el foarte propice, după cum ai
remarcat dumneata, nu-1 pot vedea pe Huntley Van.
Horn ca fiind omul pe care-1 căutăm în acest caz.
Charlie se ridică.
—- îţi mulţumesc pentru această mică discuţie.
Se uită. la ceas. Acum trebuie să mă grăbesc acasă:
la Shelah Fane. Mă însoţeşti şi dumneata ?
— îmi pare1rău, răspunse Tarneverro, dar nu
sunt liber să vin chiar în acest moment. Mă mai ţii
la curent cu tot ce apare nou, nu-i aşa ? Nu-i o
simplă curiozitate din partea mea. Dacă va fi să
lucrăm împreună, evident, va trebui să ştiu ceea
ce faci..
■
— Ne vom mai întâlni când şi când, îl asigură.
Chan.
Se îndreptară amândoi spre ieşirea din hotel.
Portarul îi spuse ceva lui Tarneverro în canto-
neză, iar prezicătorul îl privi şters, fără să înţe­
leagă. ' *
— Ce spune ? îl întrebă pe'Charlie.
— Se interesează cu tot respectul despre sănă­
tatea dumitale în această frumoasă dimineaţă, îi
traduse Chan.
- — O, bine, mulţumesc, Sam, zâmbi Tarneverro.
Pe chipul lătăreţ al lui Sam se ivi o expresie de
uimire. La revedere, inspectore, continuă prezică­
torul. Sună-mă dacă ai ceva nou. O să vânez şi eu
pe cont propriu, pe ici, pe colo... o să fac tot posi­
bilul... e vine, după cum.ţi-am spus, sunt cu dum­
neata până la sfârşit.
—1 Eşti extrem de amabil, se înclină Chan. apoi
se întoarse la maşina lui.
Peluza din faţa Casei lui Shelah Fane se întin­
dea, când ajunse Charlie, senină şi liniştită în um­
bra bătrânului arbore de banyan. Jessop răspunse-
la uşă, ca întotdeauna, într-o atitudine de o politeţe
desăvârşită.
— Ce mai faceţi, domnule inspector ? spuse el..
El o dimineaţă splendidă nu-i aşa ?
— Aşa cred şi eu încuviinţă Chan. E un lucru
pe care nu-1 prea băgăm în seamă pe aici. Toate
dimineţile, cam la fel.
— Ceea ce, dacă pot spune aşa, domnule, ar
putea deveni, în timp, oarecum nonoton. Valetul
îl însoţi pe Chan în salon. La noi în Anglia, dom­
nule agent, să tragi perdelele dimineţii este oare­
cum un sport destul de dificil.
Charlie rămase locului, privind prin încăperea
spaţioasă, unde se întâmplaseră atâtea cu o seară
înainte. Acum era totul calm, paşnic şi însorit.
— Domnişoara Julie şi domnul Bradshaw sunt
prin împrejurimile plajei, domnule, remarcă Jessop.
Unul din oamenii dumneavoastră... un domn Het-
tick, cred, este ocupat cu ceva în pavilion.
-— A, da, Hettick... este expertul nostru în am­
prente digitale, explică Charlie. Mă duc imediat
acolo. Pe peluză se întâlni cu cei doi tineri, care-1
salutară cu căldură.
— îmi pare rău că trebuie să vă deranjez îi
spuse el Juliei. Dar calea datoriei, e uneori plină de
hăţişuri.
— Vai, 'cum o să ne deranjaţi, zâmbi ea. Vă
aşteptam:
îi aruncă 6 privire ; era atât de proaspătă şi
frumoasă, cu ochii albaştri larg deschişi, plini de
nevinovăţie. Se gândi la inelul de smarald.
— Ei, cum ţi-a plăcut articolul meu în ziarul
de azi ? dori să ştie Bradshaw.
 — Din păcate, n-am putut decât să frunzăresc
în grabă, răspunse Chan. Presupun că a cuprins
toate aspectele de bază.
— Asta e tot Ce ai de spus ? se plânse tânărul.
Charlie ridică din umeri.
— întotdeauna să ,te gândeşti de două ori îna­
inte de a azvârli cu laude, răspunse el. Dacă nimeni
n-ar lăuda cântecul măgarului, el n-ar mai cânta.
Râse. Desigur, comparaţia nu e prea frumoasă. Cred
că vă bucuraţi de dimineaţa asta plăcută ?
O, am venit doar să o ajut pe Julie, îi răspunse
tânărul. Am fost un zid de apărare între ea şi re­
porteri. Cei de la ziarul de seară n-au fost. prea
politicpşi. Păreau oarecum supăraţi .că ştirea nu s-a
dat la timp şi pentru ei.
— Un sentiment firesc, răspunse Chan.
— Ce-ai să faci acum ? întrebă Bradshaw.
— îmi propun să privesc lucrurile la lumina
strălucitoare a zilei, răspunse Charlie.
— Te ajut şi eu, se oferi Bradshaw. Julie, tu
poţi să te întinzi, să te linişteşti. închide ochii şi
încearcă să nu mai gândeşti. Nimeni nu gândeşte
la Waikiki şi, nu se ştie niciodată, ...s-ar putea să
fie periculos.
Fata îi. zâmbi şi se lăsă să cadă pe un şezlong.
— Aş vrea s-o mai înveselesc pe biata fată, îi
explică Bradshaw lui Chan, în timp ce se îndepăr­
tau către pavilion. A fost o lovitură destul de grea
pentru ea. Dar, îm timp, sper s-o conving că toate
necazurile ei au trecut. Asta,., dacă-o să se mărite
cu mine.
— Ai o părere excelentă despre dumneata, zâm­
bi Charlie.
— De ce n-aş avea ? Doar mă cunosc bine.
 Când ajunseră la pavilion, Hettick ieşea afară.
Acesta fusese adus de pe continent la reorganizare,
pentru â întări efectivul poliţiei, şi nu' fusese nici­
odată prea prietenos faţă de Charlie, pe care-1 în­
locuise ca expert în amprente digitale.
— Bună dimineaţa, domnule Hettick, i Se adre­
să Charlie. Ai avut ceva succes până acum ?
— Nu -cine ştie ce, răspunse acesta. Multe am­
prente, dar în majoritate ale femeii ucise: Toate
celelalte bănuiesc că se pot explica. Vino înăuntru,
să-ţi arăt...
Numai o clipă, îl întrerupse Charlie. Mai
întâi, să fac o scurtă plimbare pe afară, prin împre­
jurimi.
Urmat de Bradshaw, îşi croi drum prin nişte
tufe de lângă vilă şi ieşi pe. plaja publică ce se în­
vecina cu parcul vilei la vest. Sub unica fereastră
a pavilionului ce dădea spre această plajă —^ace­
eaşi sub care stătuse cu o seară înainte Smith
se opri.
Acum, acolo era o puzderie de urme de paşi,
între care cele ale îngrijitorului de plajă abia se
mai distingeau. Charlie se aplecă şi cernu cu grijă
nisipul în mîini. Se ridică din nou, cu un mic stri­
găt de izbândă.
— Descoperire importantă, anunţă el.
Bradshaw se apropie. Văzu în palma lui Charlie
resturile unei ţigări de foi mici, de dimensiunile
unei ţigări obişnuite.
— Strivită în nisip, adăugă Charlie. Nici nu mă
aşteptam s-o găsesc aici.
-— A, păi... nu ştiu decât un om care fumează
din astea, exclamă tânărul. Şi l-am văzut... aseară...
 — Foarte corect, zâmbi Charlie. Un singur om,
şi cine ar putea crede că a fost atât de neglijent ?
Sunt copleşit de uimire. Oare când a stat sub aceas­
tă fereastră domnul Alan Jaynes... şi de ce ?

CAPITOLUL XV
Două sucuri de portocal

Charlie scoase din buzunar un plic gol şi puse

cu grijă în el ultima lui descoperire. Trecu din nou,
împreună cu tânărul, prin tufiş, apoi intră în pavi­
lion. Hettick lenevea lângă masa de toaletă, cu
toate uneltele meseriei răspândite în faţa lui.
Lăsându-se să alunece pe un fotoliu de răchită,
Chan aruncă o privire prin camera unde, cu o seară
înainte, se întâlnise cu tragedia. Chipul detectivului
era placid şi senin ; s-ar fi părut că aşteaptă doar
clopoţelul pentru a merge la masă, netulburat de
nici o problemă. Printr-un glasvand uriaş, privea
un vapor care se apropia de port.
— N-ai avut noroc aici, domnule Hettick ? în­
trebă el.
— : Nu cine ştie ce,- răspunse Hettick. Lucrurile
de pe masă sunt pline de amprente... toate ale fe­
meii asasinate. I-am luat amprentele de la morgă
azi dimineaţă. Apropo, legistul mi-a spus să-ţi
transmit că îşi amână examinarea pentru mâine..
Până atunci, speră că ai să obţii ceva.
Chan dădu din umeri.
— Mulţumeşte-i pentru compliment. Poţi să-î
mai infomezi că aş schimba locul cu el în orice mo­
ment. Privind din nou prin cameră, ombservă că
lemnăria fusese de-curând vopsită în alb. Deodată,
se, ridică şi se duse la mica fereastră ce dădea spre-
plajă. Cred că n-ai verificat şi acest .pervaz, ob­
servă el.
— Nu... aşa e. Am vrut să verific, dar mi-a scă­
pat din vedere, răspunse Hettick. '
Chan rânji.
'— Lucrurile alunecă din vedere la climă caldă.
Aş putea să-ţi propun, cu umilinţă, să' faci asta
acum ?
Hettick veni şi acoperi pervazul cu funingine.
Cu o mână exersată, mângâie apoi locul cu peria
din păr de cămilă.
Charlie şi tânărul Bradshaw se îngrămădiră în
spatele lui.
— A !, strigă Chan.
Pe suprafaţa netedă şi albă a pervazului erau
urme de degete, inclusiv a unui deget mare.
— Acestea n-au fost lăsate de Shelah Fane 7
întrebă Chan.
— Nu, răspunse Hettyck, sunt lăsate de mâna
unui bărbat.
Chan rămase locului, gânditor.
— Şi sunt recente. Abia acum am început să
progresăm. Mâna unui bărbat. Un bărbat a deschis
fereastra, s-a urcat pe pervaz. De ce ? Să intre în
cameră, desigur. Când ? Azi-noapte, când crima
plutea în aer. Da, ne mişcăm, avansăm. Făcu o
pauză. Care bărbat ? în buzUnar, degetele lui atin­
seră plicul cu mucul de .ţigară. Brusc, se întoarse
hotărât. Un lucru e sigur. Trebuie, fără întârziere,
să obţin amprentele lui Alan Jaynes. Adăugă, zâm­
bin d / către Jimmy Bradshaw. Poliţia are indicii
bune şi promite că în curând va face arestări. Dar
dacă publici vreo vorbă, scot la iveală rufele mur­
dare şi. te bag imediat la; închisoare.
— N-am să dezvălui nimic, Charlie, promise
tânărul. Acum, ce-ai să faci ?.
— Propun să te las fără nici o companie... cu
excepţia domnişoarei Julie. Dar ea, cine e ?
— Stai un pic, şi-ţi spun. E cea mai...
— Mai încolo, îl întrerupse Chari. 'M ult mai
încolo. Domnule Hettick, îţi cer să rămâi aici până
mă întorc. De ochii dumitale ageri va mai fi nevoie.
Eu plec la o întrevedere la Grand Hotel.
Plecă din pavilion, urmat de tânăr. Când Charlie
dispăru după colţul vilei, Bradshaw se întoarse în
locul unde stătea Julie. Se întinse lângă ea.
A plecat poliţistul acela caraghios ? întrebă ea
cu nerăbdare.
— Pentru câteva minute. Vine el înapoi, îna­
inte să apucăm să-i ducem dorul. Privind-oţ tână­
rului i se păru că vede pe chipul ei delicat o expre­
sie de teamă. Charlie tocmai a făcut o descoperire
importantă în faţa ferestrei pavilionului, adăugă el.
— C-ce anume ? se interesă ea.
— Nu Cred că i-ar conveni să-ţi spune,- răspunse
Bradshaw. în orice caz, nu acum. Dar... ce-i cu
acest Alan Jaynes ? Nu-1 cunoşti prea. bine, nu-i
aşa ?
— Aproape deloc, răspunse fata. Nici nu l-am
mai văzut până ieri-dimineaţă. Shelah l-a cunos­
cut în Tahiti... cred că era foarte ataşată de el. Dar
Shelah era ataşată de.... atâţia oam eni! Era ata­
şată... chiar şi de mine. Fără veste, Julie întoarse
capul şi izbucni în lacrimi.
Bradshaw se ridică şi o mângâie pe umerii ce
tresăltau de plâns.
 — Hai, hai spuse el, stânjeniţi Nu face asta.
îmi strici toâta propaganda. Waikiki, paradisul pă­
cii, plaja în formă de semilună unde fericirea -dom­
neşte absolut..., Ce-ar fi dşcă vreunul din turiştii
care mă cred pe cuvânt te-ar vedea aşa ?
—1- îmi... îmi pare rău, suspină ea. Nu sunt feri­
cită, nu pot să fiu.
— Nu, desigur că nu... adică nu în clipa asta,
vreau să spun. Dar de ce nu priveşti înainte, spre
fericirea ce vine spre tine, şi nu profiţi de ea cu
anticipaţie ?
— N-am... n-am să mai fiu niciodată fericită, îl
spuse ea.
— Prostii ! Am să fac pentru tine o lume la fel
de frumoasă cum e şi oraşul acesta pe care l-am
înfăţişat în reclamele de turism. Când vom fi soţ
şi soţie...
Ea îl -îndepărtă.
—r N-o să fim niciodată soţ şi soţie. O, e cum­
plit ! De fapt, sunt o fiinţă îngrozitoare, ştii... nici.
nu bănuieşti. Ai să mă urăşti... când vei afla...
— Nu mai spune ! Ia uită-te la mine !
Se aplecă şi o sărută,
— Nu, nu trebuie ! exclamă ea.
— Ba trebuie, zâmbi el. E de datoria mea. Am
făcut reclamă locului că e romantic, şi va fi roman­
tic, chiar dacă va trebui s ă .mă ocup chiar eu de
asta. Acum, ascultă-mă... Intr-o săptămână, sau
chiar mai puţin, totul se va termina, şi vei putea
începe să uiţi. Charlie Chan va rezolva enigma cât
de curând... ,
— O, crezi oare ?...
— E sigur. Nu poţi ascunde nimic d6 Charlie,
 — Mă întreb... spuse fata.
— Ba eu sunt convins, răspunse Bradshaw cu
hotărâre..
Neîmpărtăşind decât prea puţin încrederea lui
Bradshaw, în aceeaşi clipă Chan intra în holul de
la Grand Hotel. îl salută printr-un gest cu mâna
pe portar, apoi se duse la recepţie.
Iar am venit, se adresă recepţionerului. Pen­
tru un pasager neplătitor, mă văd cam prea mult
pe aici. Vrei să-mi dai, te rog, numărul camerei
ocupate de domnul Alan.Jaynes, dacă eşti aşa de
hun ?
Recepţionerul i-1 dădu, zâmbind, şi arătă spre
telefonul interior din dreapta ghişeului. Charjie
respiră uşurat auzind vocea englezului. îi solicită
politicos o scurtă discuţie, iar Jaynes îi răspunse că
va coborâ imediat.
Charlie se duse, neobişnuit de iute, spre salon..
A colo era un picolo filipinez, singur, iar detectivul
.11 chemă.
— Aş dori să'fiu servit cu două din delicioasele
voastre sucuri de portocale, îi ceru el.
— Da, domnule, răspunse băiatul.
— De asemenea, am să te însoţesc în timp ce
mergi să le iei ! Băiatul păru uimit, dar nu era
treaba lui să protesteze. Venit din junglă, ajunsese
totuşi să înveţe că oaspetele are întodeauna drep­
tate.
Charlie îl Urmă pe micul lui ghid către bar, un­
de găsiră un bărbat cu un şorţ alb.
— Inspector Chan, poliţia din Honolulu, explică
pe scurt Charlie. Tocmai m-am hotărât să cumpăr
două sucuri de portocale. Dă-mi te rog, paharele
 Chelnerul era prea blazat pentru a fi surprins.
Climatul, după cum îi explica soţiei, îl doborâse.
Scoase paharele, iar Charlie, cu o batistă imaculată,
începu să lejustruiască cu grijă.
— Această acţiune, mă grăbesc s.ă-ţi spun, nu
implică nici un fel de critică la adresa dumitale,
explică el. Dar în ultima vreme, am citit, despre
microbi. Rânji. O foarte periculoasă formă â vieţii
animale. Se putea totuşi observa că era preocupat
doar de partea din afară a paharelor. îşi termină
treaba, puse obiectele atenţiei lui pe tava adusă
■de băiat şi, căutându-se în buzunar, îi dădu chel­
nerului o monedă de un sfert de dolar. Ai să-mi faci
•o mare favoare dacă vei umple aceste recipiente
fără a-ţi pune degetele pe ele. Se întoarse spre
băiat. Asta e valabil şi pentru tine. Ai înţeles ?,N-ai
voie să atingi paharele. Pui tava pe masă aşa cum
e. Altfel,,când vine momentul pentru bacşiş, am să
mă uit în zare şi,n-am să te mai văd.
Revenind în salon, Charlie îl găsi acolo pe Alan.
— A, domnul Jaynes, spuse el, mă bucur să vă
văd din nou. Sper că v-gti odihnit bine azi-noapte.
Jaynes îl privi uimit.
— Nu, răspunse, deloc. Si ce-i cu asta ?
— Vai, ce rău îmi pare !, exclamă Chan. Wal-
"kiki e celebru ca loc de dormit, iar eu, ca vechi
rezident în Honolulu, nutresc o mare părere de rău
când nu se ridică la înălţimea renumelui. îmi veţi
face onparea de a vă aşeza lângă mine, pe această
canapea ?
Se lăsă să cadă pe sofaua care scârţâi sub el în
semn de protest.
— Glasul aspru al mobilei proclamând întregii
lumi excesul meu ponderal, continuă el afabil. Ţin
regim, postesc, dar în van. Ce e scris se va întâm­
pla. Omul.., cine e el să-şi fixeze pe scală propria
greutate ? Totul se hotărăşte în altă parte.
Jaynes se aşeză lângă el.
— Ce pot face pentru dumneavoastră în aceas­
tă dimineaţă, domnule inspector ? îl întrebă.
—: Puteţi accepta, dacă sunteţi atât de amabil,
reînnoirea scuzelor pentru că vă reţin pe această,
insulă. Unii îi spun paradis, dar, pot aprecia, chiar,
paradisul nu arată aşa bine când omul râvneşte să
plece în altă parte. Din nou, sincere regrete. Vă asi­
gur că mă străduiesc cu toată viteza posibilă în
scopul clarificării misterului, astfel încât să puteţi
avea parte de b plecare grabnică.
— Mă bucur să aud asta, încuviinţă Jaynes..
îşi scoase tabachera şi-o feri lui Charlie una din
ţigările lui mici şi negre. Nu doriţi ? îşi aprinse el
una. Sper că aţi făcut ceva progrese ? ,
— întâmpin dificultăţi, recunoscu Charlie. Cei
ce ştiu, nu vorbesc, cei ce vorbesc, nu ştiu. Dar
în meseria mea, cam la asta trebuie să te aştepţi.,
în ultima oră, cred că văd în faţă un licăr mic de
lumină. A... Micul filipinez venise cu tava ; o puse
pe o măsuţă în faţa lor. Trebuia să vă spun, dom­
nule Jaynes, că urmez o dietă cu suc de portocale,
iar ora de băut a sosit. Am îndrăznit să vă comand
aceeaşi bătUtură şi dumneavoastră.
— O, nu, mulţumesc, răspunse englezul. Nu
cred că...
— Oricum, e pregătit, protestă Charlie şi o notă
de iminentă ofensă i se ivi în glas. Băutură inofen­
sivă. Doar nu veţi refuza ?
■
— Bine, mulţumesc, spuse Jaynes. în clipa ace­
ea, era tot ce-şi dorea mâi puţin ; dar ştia cât de
uşor pot fi atinse sensibilităţile unui chinez şi nu-şi
permitea să mai rişte nici o ofensă faţă de acest
reprezentant al rasei galbene. Sunteţi foarte dră­
guţ. întinse mâna spre pahar.
Zâmbind larg, Charlie ridică şi el paharul.
— Vom bea pentru succesul meu rapid, deoa­
rece şi dumneavoastră îl doriţi ca şi mine. Bău cu
sete şi puse paharul la loc. Presupun că natura
blândă a băuturii vă provoacă mare necaz. Am re­
marcat cât de necăjiţi sunt oamenii din ţara dum­
neavoastră din cauza prohibiţiei.
— Ce prohibiţie.? întrebă Jaynes.
— A, glumiţi şi vă plângeţi. Ei bine, este o
experienţă notabilă, dar nu e nouă, după cum cred
mulţi.- împăratul Yu, care a venit pe tronul Chinei
în anul 2205 înainte de Cristps a spus, când a gus­
tat pentru prima dată alcoolul „Asta va face mult
rău poporului meu“ şi a. interzis folosirea lui. O
vreme, edictul său a avut un efect bun, dar pe;
urmă s-a pierdut în paginile şterse ale istoriei. Chi­
na, adăugă Chan, bând din nou, ca şi portofelul
omului generos, a îndurat multe. Dar încă supra­
vieţuieşte.
Jaynes se uita la el cu o profundă curiozitate.
Oare acest ciudat poliţist trecuse pe acolo doar pen­
tru a discuta despre prohibiţie ? Charlie îi observă
privire.
— Dar să revenim la oile noastre, continuă el.
Aş dori să vă întreb despre noaptea trecută. Sunteţi
foarte ghinionist că nu aveţi un alibi pentru minu­
tele în Care s-a produs crima. Din câte am înţeles
eu, aţi tot umblat de colo, colo, groaznic de furios,
la ora fatală ?
13 — Orhideea însângerată
 — Mi-e teamă că aşa e, recunoscu Jaynes.'
— Din momentul când l-aţi părăsit pe Martino
pe plajă până când a yenit din nou să vă anunţe
comitere acrimei, aţi fiinţat chiar singur ?
■
— Da.
— Tot Umblând, până unde aţi ajuns pe plajă ?
Doar până la Moana Hotel. Am stat acolo sub
un arbore foanyan încercând să mă gândesc ce- era
de făcut.
— Nu cumva... dacă doriţi să vă alăturaţi mie.
într-o altă duşcă... a, da... nu cumva aţi mers până
la proprietatea lui Shelah Fahe ?
— Vă repet, răspunse Jaynes, că am fost nu­
mai până la Moana. Cum vă spun, am stat acolo,
încercând să-mi adun gândurile. Când m-am mai
liniştit, mi-a.venit ideea că, poate, făceam prea ma­
re caz din nimic. O- femeie care se lasă atât de uşor
influenţată de un ghicitor nenorocit... m-am între­
bat dacă, la urma urmelor, ar fi putut fi o bună
soţie. Viaţa ei era foarte departe de a. mea... Am
început să cred că întreaga afacere ar putea fi doar
o pasiune trecătoare pentru amândoi. M-am hotă­
rât să iau vaporul de la miezul nopţii şi, pe cât
posibil, să dau totul uitării. După ce am luat aceas­
tă hotărâre, m-am simţit mai bine. Am venit îna­
poi aici, trecând pe lângă Outrigger Club, şi, chiar,
în faţa hotelului, Martino a dat peste mine cu ves­
tea îngrozitoare a asasinării bietei fete.
— Nu v-a remarcat nimeni la Moana, sub ar­
borele foanyan ? ,
— Cred că nu. Am stat într-un colţ întunecat.
Aţi fost vreodată în pavilionul în care She-
iah Fane şi-a găsit sfârşitul ?
— Nu... nici n-am văzut locul.
 — Deci nu puteaţi fi prin- împrejurimi ? Tre­
câ n d pe sub fereastră, de exemplu ?
- Păi, nu pre'a cred. Fără veste, Jaynes apu­
că paharul şi-l dădu pe gât. Deodată se uită fix la
Charlie. Dar, ia staţi puţin... de ce mă întrebaţi ?
— Încerc să îngustez câmpul. de cercetare, ex­
plică Chan. Asta e tot, vă mulţumesc. îmi' puteţi
spune la .ce oră pleacă "următorul vas spre conti­
nent ?
— Sigur că pot, răspunse Jaynes. E unul mâine
la amiază. Sper din tot sufletul...
— Am să mă străduiesc din toat puterile, zâm­
bi Chan. Deşi, dacă se uită la mine, mulţi ar zice
că sunt deja epuizat..
Jaynes -râse.
— Nu lăsaţi acest gând să vă descurajeze, spu­
se el. Ştiu că veţi face tot posibilul. Apropo, mi-e
teamă că am fost cam dur cu dumneavoastră asea­
ră... dar eram nerăbdător să plec. Din multe mo­
tive... nu numai afacerile mele. din Statele Unite...
dar întreaga întâmplare îngrozitoare... Voiam să
scap de ea. încă mai vreau. Mă înţelegeţi ?
—- înţeleg, aprobă Chan grav. Mâna stângă, în-
tr-un buzunar al hainei, atinse un anumit plic. Vă
voi spune la revedere, adăugă.
Rămase privinu-1 pe Jaynes cum traversa terasa
şi începea o plimbare pe plajă. Simţind pe cineva
în spate, se întoarse exact la timp. Un chinez bă­
trân, gârbovit, care defila permanent prin salon,,
înarmat cu o perie şi un făraş, în încostumul lui
tradiţional, era cât pe ce şă atingă paharele.
— Haie ! Chan îi prinse mâna întinsă. Nu le
atinge, altfel mânia celor şapte zei ce te privesc se
va prăvăli asupra ta. îşi scoase batista şi înfăşură
cu grijă paharul din care băuse Jaynes. Iaii eu asta,
iar restul nu te priveşte.
Evident însă, bătrânul considera că totul îl pri­
vea, căci îl urmă pe Charlie la recepţie. Acolo,
Chan dădu de unul din directori.
— Aş dori să cumpăr acest obiect, spuse el,
dezvelind paharul din batistă. Vă rog stabiliţi
preţul.
Directorul râse.
— O, e-n regulă. Poţi să-l iei. Dar ce faci,
Charlie^? Culegi amprente de la turiştii noştri ino­
fensivi ?
— Eşti aproape de adevăr, încuviinţă Chan.
Poate, exceptând cuvântul „inofensivi". Acum vrei
să-l lămureşti, te rog, pe acest bătrân domn care
crede că l-a prins pe unul din cei patruzeci de
hoţi ?
Directorul îi spuse ceva servitorului care plecă
bombănind. Comentariile lui, Chan ştia bine,
n-aveau cum să-i fiesfavorabile, dar nu le dădu im­
portanţă. Se grăbi să- ajungă la maşină.
Pradă, gândurilor, se înapoie la Shelah Fane.
Oare amprentele de pe pahar erau identice cu cele
de pe pervazul ferestrei de la pavilion ? Dacă da,
înseamnă că se apropia de capătul drumului.
Hettick îl aştepta, iar Charlie îi încredinţă pre­
ţiosul trofeu, încă mirosind a suc de portocale. Spe­
cialistul se puse iute pe treabă. Se duse imediat la,
fereastră, cu paharul într-o mână şi cu lupa în cea­
laltă. Chan se apropie şi el, aşteptând verdictul.
Hettiok dădu din cap.
— "Nici pe departe; .anunţă-el.> De data asta, ai
âners pe o. piâtâ'gi’eşităy inspectorev
 Vizibil dezamăgit, Chan se aşeză pe un scaun.
Deci nu Alan Jaynes intrase în această cameră azi-
noapte ? Totul părea să se potrivească atât de bine,
încât până în clipa aceea nu avusese nici o îndo­
ială. O pistă greşită, ei ? Nu-i păsa de tonul cu
care o spusese Hettick. Cei din poliţie se arătaseră
mai puţin prietenoşi după întoarcerea lui Charlie
de pe continent. Se aşteptaseră să-l vadă cu un aer
superior, ţriumfător după succesele de pe acolo, iar
faptul că nu avusese nici pe departe o astfel de
atitudine nu le diminuase cu nimic invidia. Fusese
nevoit să îndure numeroase remarci ironice, ce as­
cundeau un curent de ostilitate.
Pe o pistă greşită, ei ? Păi bine,, cine oare nu
se rătăceşte, din când în când, pe o pistă greşită în
meseria asta ? Unde era supraomul ăla care să nu
greşească niciodată ?
Pe o pistă greşită... Chan îşi adună gândurile.
Jaynes fusese sub fereastră... mucul ţigării, de care
el evident uitase, era o dovadă suficientă. Dar el
nu dăduse la o parte geamul şi intrase, lăsându-şi
amprentele pe pervazul alb. Altcineva o făcuse.
Cine ? Cine altcineva fusese... ?
Deodată, Charlie îşi dădu o palmă răsunătoare
pe frunte.
— Haie... am fost un -idiot, un tâmpit desăvâr­
şit. Mă mişc prea repede, fără să gândesc cum tre­
buie. Toţi vor să mă grăbească... pană şi propria
mea familie. Iar eu nu sunt făcut pentru grabă.
Graba este vântul care distruge schelăria. Se întor-
se spre Hettick. Unde sunt amprentele îngrijito­
rului de plajă, care s-au luat aseară la secţie ?
— O, răspunse Hettick, le am la mine. Scoase
un plic mare de carton din buzunar, iar din plic'
q placă de sticlă. Te gândeşti că...
— Mă gândesc, da... poate cam târziu, dâr încă
mai gândesc, replică Charlie. Luă placa din mâna
colegului său, care nu se opuse, şi se repezi la fe­
reastră. Vino repede îl chemă. Adu lupa,., uite l
Care e părerea ta ?
— Sunt identice, anunţă Hettick.
Triumful străluci în ochişorii lui- Charlie.
— în sfârşit, aha ajuns undeva, strigă el. Smith,
îngrijitorul de plajă a fost în această cameră azi-
noapte ! Să fiu eu oare mereu pe o pistă'greşită,
ori, poate, am şi eu clipele mele de ijumiriare ?

CAPITOLUL X V I
Un avertisment

Aerul de calmă detaşare aflui Chan dispăruse

pe moment, iar el se plimba prin cameră, ca inspi­
rat de ultima lui descoperire.
~ — ' Smith, îngrijitorul de plajă, .spuse el din nou.
Mizerabilă epavă umană eşuată pe ţărmul unei
insule splendide. Rămăşiţă de zdreanţă de om... ce
ocupat era el aseară prinprejudul casei ! O seară
mare, cred, în viaţa lui Smith.
Hettick îşi aduna ustensilele meseriei.
— Cred că am să mă întorc la secţie, remarcă
el. Hai, •băieţi, că v-âm dat ceva de lucru. La trea­
bă, scoateţi tot ce puteţi de aici.
— A-, eşti detectiv deştept, rânji Chan. Omul
mâi scapă unele lucruri din vedere, dar când umilul
coleg îţi reaminteşte, atunci te năpusteşti ca un
“V " “ _ " 7— " “

demon al răzbunării. Ne-ai dat material, într-âde-

văr. Da, te rog să te întorci la secţie imediat.•'Ajung
şi eu mai târziu şi între timn, propun cu respect,
să dai alarma şă-1 caute pe Smith. Spune şefului
că Smith îngrijitorul trebuie; adus la secţie cât mai
repede. Să fie cercetate toate localurile rău famate.
Pune-! pe Kasiiimo. El .e cel mai pasionat cercetaş;
şi, lucru şi mai bun, cunoaşte toate crăpăturile şi
ungherele micii lumi interlope,
Hettick promise că .va. transmite mesajul şi ple­
că. Charlie îl urmă. îi- văzu 'pe peluză pe Iulie şi
Bradshaw si se opri lângă ei.
Vrei să te-duo în oraş ? î! întrebă pe tânăr.
— Nu, mulţumesc, răspunse acesta. Azi sunt
cu maşina. "în*-plus, Julie m-a convins să rămân
la masă.
- Fie ca viaţa să.nu-i ceară alt efort mai'mare
decât acela de a ţe îi convins, zâmbi Chan. Nu do­
resc să vă întunec viitorul, domnişoară Julie, dar
trebuie să vă avertizez că voi reveni in curând.
Tocmai ocolea casa, când Jessop apăru în uşa
de l a lanai,
A... domnule agent |, exclamă el. Pot să vă
rog să intraţi pentru o clipă ?
Surprins de atitudinea gravă a valetului, Charlie
intră p.e uşa pe care o deschisese acesta.
—. Ai ceva să-mi -spui ? îl întrebă.
, Da, doriinule. Vă rog, veniţi cu mine. Jeşsop
îl conduse într-un mic vestibul de la intrare. Intra
primul. — dovada, unei neobişnuite lipse de poli­
teţe la unul ca el. O, .vă rog mult să mă scuzaţi,
domnule. Am să închid uşa pentru a putea aveâ un
ieie-â-tete hestânjenit.
 — Timp nu am de fel din belşug.., începu Chan,
■oarecum surprins de aceste elaborate pregătiri.
— Ştiţi, domnule inspector, am să... am să trec
imediat la subiect. în ciuda acestei promisiuni, ezi­
ta. Bătrânul meu tată, care a fost mâi bine de pa­
truzeci de ani servitorul de încredere al unui duce
barecum pretenţios, mi-a spus când eram tânăr
„U n bun servitor, Cedric, vede tot, ştie tot, dar nu
spune nimic “ . Abia după o prelungită şi matură
chibzuinţă, domnule inspector, am decis să ignor
acest excelent sfat.
Chan îi dădu dreptate.
— Circumstanţele, observă el „pot întoarce
principiul pe dos“ .
— Chiar aşa, domnule. Am fost dintotdeauna
un om care respectă legea, ba mai mult, sunt ne­
răbdător să vă văd ajuns, la capătuT acestei chesti->
uni fără... dacă pot spune aşa... alte întârzieri.
Aseară, s-a întâmplat să am treabă în hol în clipa
când dumneavoastră eraţi ocupat s-o întrebaţi pe
domnişoara Julie despre inelul Cu smarald. Poate
că asta v-ar duce cu gândul că aş fi tras cu urechea,
dar vă pot asigura că o astfel de duplicitate e de­
parte de gândurile mele. Am auzit-o spunându-vă
că domnişoara Fane îi dăduse inelul de dimineaţă
şi că ea, domnişoara Julie, l-a avut la dânsa din
acel moment, până l-aţi descoperit în camera ei.
— Asta a fost versiunea domnişoarei Julie, con­
firmă Charlie.
— Mi-e pur şi simplu imposibil să înţeleg, dom-
mule. Nu ştiu ce a vrut să spună făcând această
declaraţie... dar un lucru ştiu. Pe la şapte seara,
domnişoara Fane m-a chemat în camera dânşii' şi
mi-a dat scrisoarea pe care trebuia s -o ' înmânez
domnului Tarneverro, imediat după sosirea aces­
tuia. în timp- ce-mi dădea misiva, am văzut clar',
strălucindu-i la mâna dreaptă, inelul în chestiune.
Sunt foarte sigur de acest lucru, domnule inspec­
tor, şi sunt şi dispus să depun o mărturie sub jură­
mânt în acest sens.
Chan rămase o clipă tăcut. Se gândi la Julie
O’Neill, atât de tânără, părând atât de inocentă.
—- Mulţumesc foarte mult, spuse el într-un
târziu. Ceea ce mi-ai spus pare a fi de m^re impor­
tanţă.
— Sper doar să nu fie chiar atât de important
pe cât pare, răspunse Jessop. Vă spun acest lucru,
domnule agent, cu considerabilă reticenţă. Nu am
nimic împotriva domnişoarei Julie... o tânără în­
cântătoare, chiar aşa şi este, domnule. Mult timp
am fost tentat să păstrez tăcerea, dar m-am gândit,
deodată că, hotărât lucru, era de datoria mea să
vorbesc. Ca şi dumneavoastră, doresc să-l văd pe­
depsit cum se cuvine pe nelegiuitul care a făcut
asta. Domnişoara Fane a fost mereu extrem de bună
cu mine.
Charlie şe îndreptă spre uşă.
— Am să acţionez imediat conform acestei in­
formaţii, îl anunţă el.
_ „ ’ 6
Jessop păru oarecum stânjenit.
— Dacă s-ar putea ca numele meu să nu fie
amestecat, domnule...
— Numai daca va fi posibil, îi răspunse Charlie.
— îmi dau seama, domnule agent. Jessop oftă.
Pot doar să vă repet, sunt cât se poate de sigur că
am văzut inelul. Vederea mi-e perfectă, ceea ce,
la un ora de vârsta mea, :e mai mult decât mulţu­
mitor.
 Trecură în hol. Anna, camerista, •cobora încet
scările. Chan se întoarse" spre Jessop. ;
— Mulţumesc încă o dată, spuse el. Acum poţi
pleca.
Valetul dispăru spre bucătărie, iar Gharlie o
aşteptă pe 4 mna în capul scărilor.
— Bună dimineaţa, o salută el'amabil. Aş dori
să.schimb câteva vorbe cu dumneata, te rog.
— Desigur, răspunse Anna şi îl urmă în salon.
— îţi f aminteşti povestea domnişoarei Julie cu
privire la inel ?
— Cum să nu, domnule.
— Inelul i-a fost dat dis-de-dimineaţă de către
domnişoara Fane şi a rămas în posesiâ ei. Ai. ceva
de adăugat cu privire la, acest aspect ?
— De ce ?:.. Ce vreţi să spuneţi, domnule ?,
replică aceasta.
— Dumneata n-ai mai văzut inelul pe degetul
domnişoarei Fane în timpul zilei ? Sau când a venit
la dumneata pentru acul de prins orhideele ?
— Dacă l-am văzut, n-am dat importanţă,
domnule.
- - Vezi unele lucruri, dar nu le dai importanţă ?
— Ştiţi şi dumneavoastră cum e, domnule. Lu­
crurile intră în obişnuit şi nu le mai bagi în seamă.
Adică... vreau să spun... inelul putea să fi fost, ori
să nu fi fost pe degetul domnişoarei. Teamă mi-e
că nu pot spune, domnule.
— Doreşti ca lucrurile să rămână aşa ?
— Qred Că da, cel puţin în ceea ce mă priveşte.
Chan se înclină.
— Mulţumesc. Asta e tot.
Trecu printr-un glasvant deschis şi merse încet
pe lanai. Nu-i venea deloc să facă ceea ce trebuia
 ORHIDEEA ÎNSÂNGERATA ' 203 -
______________________________________ ■ _________ _ ___________ / - ___________________________________ :----------- r - ^ . -------

să facă. acum, dar se mai confruntase cu multe ast­

fel de situaţii în trecut şi nu ezitase niciodată. Ieşind
pe peluză, ajunse pe un colţ de. plajă unde stăteau
Brandshaw şi fata. ,
“ Domnişoară Julie, începu el. Fata îşi ridică
privirea, iar la vederea chipului său grav, păli.
— Da, domnule Chan, răspunse ea stins'.
— Domnişoară Julie, mi-aţi spus că domnişoa­
ra Fane v-a. dat inelul'cu smarald imediat după
sosirea ei, ieri-dimineaţă. De ce mi-aţi spus aşa ?
— Fiindcă e adevărat, răspunse vitează Julie.
— Atunci cum explicaţi faptul că inelul a fost
văzut la degetul ei aseară la ora şapte ?
— Cine spune, asta.? se revoltă fata.
— Are vreo importanţă ?
■— Are foarte mare importanţă. Cine a spus
asta ?
— Am aflat-din ceea ce consider o-sursă'de în­
credere.
— Nu puteţi şti în ce măsură e de încredere,
domnule Chan. Cine ă, făcut această declaraţie ? Nu
putea fi domnişoara Dixon... nici,nu s-a sculat. Tre­
buie să fie unul dintre servitori. Probabil Jessop.
Jessop a fost, domnule Chan ?
— Dar ce importanţă are.., ?
— Vă asigur eu că are o mare importanţă.
Fiindcă, vedeţi, eu nu prea mă am bine cu Jessop.
Există 0 vădită antipatie-... Cel puţin din partea lui.
— îmi explicaţi, vă rog, ce vreţi s ă ‘ spuneţi
cu asta ?-
— Bineînţeles. După cum v-am declarat asea­
ră, servitorii domnişoarei Fane o înşelau mereu.
Când âm devenit secretara ei, am închis ochii, fiind—
că nu sunt o bârfiţoare. însă, în urmă cu vreun an,
finanţele ei au început să fie serios afectate, iar eu
am început să cercetez. Âm descoperit că Jessop
făcuse, fără cea mai mică jenă, tot felul de aran­
jamente cU furnizorii.... toate notele de plată erau
încărcate cu neruşinare, iar Jessop îşi însuşea o
parte din profit. Nu i-am spUs nimic domnişoarei
Fane — ştiam ce avea să se întâmple, o criză de
furie, lacrimi şi reproşuri, iar în final, probabil,
marea scenă a iertării. Era o femeie atât de bună
la suflet ! M-am dus însă la Jessop, i-am spus că
ştiam la ce se pretează şi că trebuia să pună capăt
acestei înşelători. A fost cum nu se poate de indig­
nat. Toţi ceilalţi servitori de la Hollywood, mi-a
spus el, făceau la fel, iar el părea să considere asta
ca un fel de prerogativă regală. Dar când l-am ame­
ninţat că-1 spun domnişoarei Fane, a dat înapoi şi
a acceptat să înceteze. Bănuiesc, că aşa a făcut, dar
după aceea a devenit foarte, rece cu mine şi ştiu
că nu mi-a iertat-o. Aşa că, vedeţi de ce v-am între­
bat dacă nu cumva Jessop v-a spus această... falsi­
tate privind inelul.
— Dar cu Anna cum vă aveţi, după cum spu­
neţi dumneavoastră ?
— O, Anna şi cu mine am fost mereu în ter­
menii cei maixordiali, răspunse Julie. O fată bună,
de încredere, care face economii şi cumpără acţi­
uni cu ele. Ăştia sunt bani câştigaţi cinstit, de asta
sunt sigură şi Julie zâmbi stins, căci biata fată n-a
avut niciodată ocazia să şmecherească notele de
plată. Nu-i trecea nici una prin mână.
Chan privi îndelung" chipul îmbujorat al Juliei.
— Deci, susţineţi că însăşi domnişoara Fane v-a
■dat inelul, ieri-dimineaţă ?
 — Sigur că da. Acesta este adevărul, domnule
Chan.
Charlie se înclină.
— Pot doar să accept declaraţia dumneavoas­
tră, domnişoară Julie. E foarte posibil... persoana
care mi-a spus că a văzut inelul ar fi putut fi în­
demnată de un vechi resentiment..., m-am gândit
şi eu, la momentul respectiv. Domnişoara Julie,
mi-am spus, prea fină şi prea dulce pentru afaceri
pe sub mână. Vei remarcă, Julie, că dumneata şi
cu mine avem gusturi comune.
— Ceea cet e meritul dumitale, zâmbi Bfadshaw.
— Meritul amândurora, corectă Chan. N-am să
mai hălăduiesc mult pe aici, ca o pată în acest fru­
mos peisaj. Cel mai cald rămas bun... până ne vom
revedea.
Merse gânditor până la maşină şi plecă, sub soa­
rele strălucitor al amiezii. Atâtea drumuri ce şer­
puiesc, şerpuiesc... Citise undeva asta. Oftă. Atâtea
drumuri... oare,_până la urmă, va ajunge şi maşi-
nuţa lui pe drumul cel bun ?
Apropiindu-se de Grand Hotel, îi veni din nou
în minte Huntley Van Horn. Nu prea avea chef să
apară din nou atât de repede la intrarea hotelului,
drept pentru care, parcându-şi maşina în stradă,
intră în parc şi se îndreptă spre pâlcul de palmieri.
Un grup de turişti entuziasmaţi se adunase sub cel
mai înalt cocotier şi, privind în sus, Charlie văzu
un tânăr localnic, într-un slip roşu, care se- urca
în copac cu voiciunea unei maimuţe. Rămase locu­
lui o clipă, admirând agilitatea băiatului.
— E măreţ puştiul, nu-i aşa, domnule inspec­
tor ? remarcă un glas în-spatele lui.
 Se întoarse şi privi în ochii cenuşii, veseli, ai lui
Van Horn. Stăteau mai retraşi, iar actorul era des­
tinatarul a numeroase ocheade sfioase, de adoraţie,
ale tinerelor care, aparent,»se aflau acolo doar pen­
tru a-1 urmări pe tinerelul localnic.
— A, domnul Van Hort, spuse Chan. E o întâl­
nire cu adevărat dintre cele mai, norocoase. Am ve­
nit aici cu unicul scop de a vă întâlni pe dumnea­
voastră.
’— Chiar aşa ? Actorul privi cocotierul-. Pâi, îmi
pare că a urcat cât a putut de sus pe copacul ăsta.
Am putea merge pe verandă — scuzaţi, pe lanai —
să discutăm ?
— Ideea e cum nu se poate mai potrivită, ac­
ceptă Charlie. îl urmă pe Van Horn şi amândoi
găsiră un colţ mai ferit. Puştiul coborâse din 'coco-
tier, iar acum stătea în mijlocul grupului de admi­
ratori, bucurându-se că e şi el o dată vedetă. Chan
îl urmărea din ochi.
— Uneori, în suflet, remarcă el, mi se trezeşte
o cumplită invidie pe aceşti copii. Să trăieşti atât
de fericit... să n-ai nici griji, nici necazuri... a, asta
este ceea ce au numit oamenii Paradis. Tot ce-şi
doresc ei de la viaţă este un costum de baie, cam
uzat.
Van Horn râse.
.— Aveţi necazuri, bănuiesc, domnule in­
spector ?
Charlie se întoarse spre el. Se hotărâse să fie
sincer.
— Am. Făcu o pauză. Şi dumneavoastră sun­
teţi unul dintre ele, adăuga el deodată.
Actorul păru netulburat.
 — Mă flataţi, răspunse el. Ce necazuri vă fac
eu, domnule inspector ?
— Mă îngrijoraţi, fiindcă în problema aceasta,
a uciderii domnişoarei Fane, sunteţi total lipsit de
apărare. Nu numai că nu aveţi nici un alibi, dar
dintre toţi cei implicaţi aţi fost cel mai .aproape
de scena morţii ei. Aţi traversat peluza într-un mo­
ment foarte important, domnule Van Horn. Mă în­
grijoraţi chiar mai mult decât dacă mi-aţi fi copil.
Van Horn rânji.
— E amabil din partea dumneavoastră, dom­
nule inspector. Vă mulţumesc;. Da... sunt oarecum
prost distribuit în scenariul crimei. Dar mă bazez pe
dumneavoastră. Câ om inteligent, trebuie să vă daţi
seama că n-aş fi putut avea nici un motiv s-o ucid
pe biata fată. Până când. ra-am alăturat ei pentru
a face acest film, abia dacă o cunoşteam, iar în tot
timpul călătoriei şi la lucru am fost în relaţii dintre
cele mai prieteneşti.
— A, da, Chan urmărea foarte atent chipul ac­
torului. Aţi fost oare în relaţii la fel de prieteneşti
şi cu Denny Mayo ?
— Dar Ce legătură are Danny Mayo cu toată
afacerea asta ? întrebă Van Horn. în ciuda străda­
niilor, expresia lui nu trăda indiferenţa pe'care o
dorea.
— Ar putea avea multe legături, îi spuse Chan.
Eu încerc să dezgrop fapte. Poate mă ajutaţi. Repet,
aţi fost în relaţii prieteneşti cu Danny Mayo. ?
— L-am cunoscut destul de bine, recunoscu Van
Horn. Un tip foarte atrăgător... Un irlandez ne­
bun.. r Niciodată nu puteai şti ce-are să facă în
clipa următoare. Toată lumea îl plăcea. Moartea lui
a fost o lovitură.
^ — Cine l-a ucis ? întrebă blând Charlie.
— Aş vrea şi eu să ştiu, răspunse Van Horn.
Aseară, când v-am auzit că îi întrebaţi pe toţi ce
făceam în urmă cu trei ani în iunie, la Hollywood,
mi-am dat seama că dumneavoastră credeţi că
moartea lui era oarecum legată de această crimă.
Sunt curios şi eu să ştiu care este această legătură.
— Şi, fără îndoială, i-o reteză Charlie, de aceea
v-aţi grăbit la bibliotecă azi-dimineaţă să citiţi re­
pede despre cazul Mayo ?
Van Horn zâmbi.
— O, deci m-aţi. găsit printre cărţile mele, nu-i
aşa, domnule inspector ? Ei bine, după cum vă va
spune şi agentul meu de presă, sunt mai degrabă
un tip studios. Nimic nu-mi place mai mult decât
să mă cuibăresc într-un colţ cu o carte bună... lite­
ratură adevărată, reţineţi...
Charlie ridică mâna în semn de protest.
— Omul înţelept, ştiindu-se bănuit, remarcă el,
nu se opreşte să-şi lege şiretul în mijlocul bostă-
năriei.
— Zicală veche chinezească, nu-i aşa ? Nici
nu-i rea. Van Horn încuviinţă.
— Veţi binevoi, spuse Chan cu răceală, ca îna­
inte de a părăsi acest scaun, să-mi spuneţi motivul
vizitei la bibliotecă de dimineaţă ?
Van Horn nu răspunse. Rămase o vreme cu fru­
mosul său chip încruntat. Apoi se întoarse spre in­
terlocutorul său, brusc hotărât.
— Aţi fost sincer cu mine, domnule inspector.
Voi fi şi eu la fel cu dumneavoastră. Deşi, când veţi
afla motivul vizitei mele, teamă mi-e că veţi fi mai
uimit ca niciodată. Scoase din buzunar un plic cu;
 antetul de la Grand Hotel şi scoase din el o foaie
de hârtie. Citiţi vă rog.
Chan luă hârtia. Era o notă scurtă, bătută, la
maşină şi nesemnată. Citi
,,Un simplu avertisment de la un prieten. Du-
ceţi-vă imediat la Biblioteca Publică din Honolulu
şi cereţi din colecţie toate ziarele din Los Angeles
ce relatau uciderea lui Denny Mayo ; verificaţi une­
le referiri la implicarea dumneavoastră în această
afacere".
Charlie ridică privirea de pe bilet.
— Unde aţi găsit asta ?
— Sub uşă când m-am trezit, azi-dimineaţă, îi
răspunse actorul.
Şi aţi fost imediat la bibliotecă ?
— Imediat după micul dejun. Cine nu s-ar fi
dus ? Nici măcar nu-mi aminteam să fi fost men­
ţionat pe undeva în legătură cu acel caz... nu aveam
de ce să fiu. Dar, fireşte, devenisem curios. M-am
dus şi am citit tot ce am putut găsi cu privire la
moartea lui Mayo în Los .Angeles Times, singurul
ziar pe care-1 aveau. Şi, în mod ciudat...
— Ei ?■
Era chiar aşa cum mă gândisem. Numele
meu nu era menţionat nicăieri. Am fost uimit toată
dimineaţa, domnule inspector.
— Fireşte că da, încuviinţă Charlie. Ciudată
împrejurare, într-adevăr. Aveţi vreo, idee cine a
scris biletul ?
— Absolut nici una-, răspunse Van Horn. Dar
scopul pare să fie clar. Cineva a vrut să'abată bănu­
ielile asupra mea. O atenţie extrem de delicată, pe
care. o apreciez ca atare. El, sau poate ea,, şi-a închi-
14 — Orhideea însângerată
puit că mă voi duce la bibliotecă, voi semna pentru
volume şi că, desigur, veţi afla imediat acest fapt.,
După Care vă veţi imagina că sunt profund implicat
în acest caz şi vă veţi pierde un timp preţios apu­
când pe o pistă greşită. Din fericire, aţi ales calea
mai puţin obişnuită de a veni la mine să-mi împăr­
tăşiţi bănuielile dumneavoastră. Mă. bucur, că aţi
făcut aşa. Şi mai mă bucur al dracului că am păs­
trat biletul.
— Pe care, la urma urmelor, vi-1 puteaţi scrie'
singur, sugeră Chan..
— O, nu, nu sunt chiar aît de profund, dom­
nule Chan, râse Van Horn. Scrisoarea era Sub uşa
mea când m-am trezit. Găsiţi, cine a scris-o şi' s-ar
putea să-l aveţi, pe ucigaşul lui Shelah Fane.
— Chiar aşa e, încuviinţă Charlie. Păstrez eu
asta, bineînţeles. Se ridică de pe scaun. Am discu­
tat cu folos, domnule Van Horn, şi vă sunt recu­
noscător pentru încrederea dumneavoastră. Mă duc
pe drumul meu cu încă o enigmă care-mi arde bu­
zunarul. Dacă mai adun multe, cad epuizat mental.
Sper că nu v-am reţinut de la masă.
— Deloc, răspunse actorul. A fost o discuţie
care mi-a adus noroc. La revedere, şi cele mai bune
urări de succes.
Chan trequ grăbit printre palmieri şi, în sfâr­
şit, se îndreptă cu maşina spre oraş. Pe drum, se,
gândi profund la Huntley Van Horn. în ciuda aeru­
lui lui uşuratic, păruse a fi sincer şi deschis. Dar
putea, fi el, Charlie, sigur de asta ? Putea fi el oare
sigur de ceva pe lumea asta ? Minciuna răsare de
peste tot şi se întinde ca-buruiana.
 Presupunând că Van Horn era sincer, cine a pus
biletul sub uşa lui în timp ce dormea ? Chan începu
să-şi dea seama că se angajase într-un duel... un
duel pe viaţă şi pe mdarte. Adversarul lui era iute
şi viclean, mai inteligent decât toţi cei pe care-i în­
tâlnise într-o lungă carieră. Oare câte din aceste
indicii erau false, azvârlite doar pentru a-1 zăpăci ?
Câte oare erau reale ?
O senzaţie internă îi spuse că o masă bună ar
fi un divertismente binevenit, iar el nu era omul
care să nu dea atenţie acestor impulsur. Dar în
timp ce se apropia de bibliotecă, o poftă şi mai
mare îl aţâţă, dorinţa internă de a citi şi el istoria
uciderii lui Denny.Mayo. Oftând după masa lui de
director care trebuia să-l mai aştepte puţin, opri
maşina şi intră..
La ghişeul de la inter ne. nu era nimeni în acel
moment, iar el se duse direct în sala. de lectură din
dreapta. Mai era o şansă ca volumul cerut de Van.
Horn de dimineaţă să nu fi- fost pus lâ loc în raft.,
Da, era acolo, la aceeaşi masa la care-1 văzuse pe
actor.' în afară de doi-irei copii, locul era pustiu.
Charlie traversă repede sala şi deschise volumul.
întâmplător, ştia data tragediei lui Mayo şi
căut imediat ziarul din ziua următoare. Ochii i se
deschiseră larg. Sub titlul mare, pe opt coloane,
„Actorul de film găsit ucis în casă“ , era o gaură.
Examină iute şi celelalte pagini, apoi rămase,
pironit, nevenindu-i să-şi creadă ochilor de uimire.
Toate fotografiile lui Denny Mayo fuseseră rupte
cu cruzime din colecţia de ziare.
 CAPITOLUL XVII
Cum a murit Denny Mayo

Chan rămase nemişcat mult timp, pradă gân­

durilor. O persoană în pragul disperării hotărâse ca
el să nu poată vedea cum arătase Denny Mayo. Ex­
plicaţiile fotografiilor erau, majoritatea, intacte
„Denny Mayo când a venit prima dată la Holly­
wood"., „Denny Mayo în filmul Păcatul necunos­
cut". Dar în fiecare caz în parte, reproducerea chiu­
pului actorului fusese distrusă.
Cine făcuse asta ? Huntley Van Horn ? Poate.
Dacă aşa era, metodele lui erau prea vulgare şi bru­
tale pentru un domn atât de fin. Să te duci direct
ia bibliotecă, să semnezi' în registru, aşa cum spu­
sese el că a făcui, şi apoi să mutilezi paginile îngăl­
benite, i se părea de o naivitate incredibilă. Ar fi
fost imediat descoperit. Sigur, nu putea fi Van
Horn.
Suspinând adânc, Charlie începu să citească pe
îndelete povestea ce înconjura fotografiile lui Denny
Mayo, Actorul veiiise la Hollywood din teatrul en­
glez, având imediat succes. Locuise, cu un servitor
într-o vilă situate pe una- dintre cele mai cunoscute
străzi din Los Angeles, In noaptea crimei, servito­
rul, după ce-şi îndeplinise sarcinile, obişnuite, îşi,
luase liber. Plecase la opt seara, lăsându-1 pe Mayo
într-o dispoziţie excelentă.
Revenind pe la miezul nopţii, omul intrase în
casă pe uşa de serviciu. Văzând; lumină in salon, se,
duse să întrebe dacă mai era nevoie de el înainte
de culcare. Pe podea îl descoperise pe actor, care
murise de vreo două ore. Mayo fusese ucis cu un
foc tras de aproape, cu propriul lui revolver, o ar­
mă elegantă pe care obişnuia s-o ţină în sertarul
biroului. Revolverul era lângă el, fără nici un fel
de amprente digitale — nici ale lui nici ale altei
persoane. Nimeni nu fusese văzut intrând din casa
care se afl într-un loc întunecos, umbrit de. nume­
roşi arbori.
Din nefericire, în dimineaţa următoare — aspect
ce-1 făcu pe Charlie să-şi ridice sprâncenele a mi­
rare — poliţia permisese publicului să mişune prin
casă. Actori, actriţe, regizori, producători, cu toţii,
după cum pretindeau, prieteni ai celui decedat, se
vânturaseră prin toate camerele, iar chiar dacă ar
fi existat vreun indiciu important, ar fi fost foarte
uşor distrus. Oricum, nu se găsise nici un astfel de
indiciu vital. Cele pe care le descoperise poliţia nu
duceau -nicăierL
Se ştia foarte puţin despre trecutul lui Mayo ;
venise de departe şi nici o rudă nu apăruse în tim ­
pul investigaţiilor. Se zvonea că avusese o soţie în
Anglia, dâr n-o mai văzuse de ani de zile, nu vor­
bise despre ea cu prietenn niciodată, ar fi putut fi
chiar divorţat. Viaţa lui la Hollywood nu fusese
spectaculoasă era admirat de femei, dar dacă în
vreo împrejurare oarecare răspunsese acestei admi­
raţii, dusese foarte discret. Dacă cineva avea ceva
împotriva lui.:.
Mai încolo, un nume atrase privirea lui Charlie,
deşteptându-i brusc interesul. Citi repede articolele
până ajunse acolo. Mayo lucra la un film', iar vedeta
feminină era o actriţă numită Rita Montaine. Dom­
nişoara Montaine era logodită şi urma să se căsă­
torească cu un anume Wilkie Ballou, o figură pro-
ieminentă din Honolulu, vlăstarul unei vechi fami-
Iii de localnici. O persoană obscura declarase - că
auzise întâmplător o ceartă între Mayo şi Ballou,
despre o petrecere la care: Mayo o luase pe domni­
şoara Montaine. Dar martorul nu-1 auzise pe Ballou
ameninţându-1 în vreun fel pe actor.
Cu.toate acestea, Ballou fusese interogat. Ali­
biul lui era perfect, confirmaţ prin jurământ chiar
de domnişoara, Montaine, In seara, morţii lui Mayo,
actriţa declarase că fusese împreună cu Ballou de
la şase după-amiază până după.miezul nopţii. Făcu­
seră o plimbare lungă în maşina lui Ballou şi dan­
saseră la un motel, departe de locul crimei. Ea re­
cunoscuse că se logodise cu Ballou şi că intenţiona
să se mărite cu el" cât' de curârd.
Cei doi ieşiră astfel din atenţie. Charlie conti­
nuă să citească, parcurgând meandrele pe care, ine­
vitabil, evoluase o poliţie total confuză. Dădu .pa­
gină după pagină, fără a găsi nici un element nou,
iar treptat, cu toată-strădania reporterilor îndârjiţi,
povestea muri de moarte bună.
Ce era însă cu alibiul lui Ballou ? Confirmat sub
jurământ de femeia care urma să-l ia de bărbat.,
Oare n-ar fi fost dispusă să şi mintă pentru el ?
Chan luă volumul cel greu şi se întoarse în sala
principală a bibliotecii. îşi lăsă povara pe ghişeul
în spatele căruia se afla o tânără cu ochii inteli­
genţi. Fără a scoate un cuvânt, el deschise volumul
şi arătă paginile mutilate..
Dacă obiectivul lui era s-o supere pe fată, nici
n-ar fi putut găsi un mijloc mai bun. Strigătul pi
se auzi imediat şi venea din suflet.-
— Cine a făcut asta, .domnule Chan.? în­
trebă ea.
 — Mulţumesc pentru încrederea acordată abi­
lităţii mele, remarcă el zâmbind, dar nu vă pot
spune.
— Colecţia a fost răsfoită de domnul Van Horn,
actorul. Ştiţi, aşa ceva e interzis de lege. Trebuie
să-l arestaţi imediat.
Chan dădu din Umeri.
— -Dar a şi zăcut pe masă din clipa în care a
fost lăsat acolo de domnul Van Horn, dis-de-dimi-
neaţă, până după-amiaza târziu. Ce dovadă avem
că Van Horn a distrus-o. îl cunosc bine şi nu-1
cred deloc nebun.
— Dar... dar...
— Cu voia dumneavoastră, am să-i dau un te­
lefon. Ar putea aduce o lumină în acest caz.
Tânăra îl.conduse la telefon, iar Chan îl prinse
pe Van Horn la hotel. îi povesti imediat despre sta­
rea în care găsise ziarele.
— Ştiaţi ceva despre asta ? întrebă Van Horn.
— Din păcate, prea puţin, răspunse Charlie. V o­
lumul era intact când l-aţi văzut dumneavoastră ?
, — Absolut. în perfectă stare. L-am lăsat pe
masă pe la ora nouă şi jumătate şi am plecat.
— Aţi remarcat vreo figură cunoscută prin
apropiere ?
— Nici una. Dar bine, domnule inspector, aceas­
ta aruncă o lumină cu totul nouă asupra notiţei pe
care am primit-o dimineaţă. Poate că intenţia pri­
etenului meu necunoscut nu a fost neapărat aceea
de a mă implica pe mine, cât aceea de a scoate
volumul din depozit. El — dacă este vorba de el
— a sperat că totul se va întâmpla cum s-a şi în­
tâmplat, adică eu am să-l cer şi am să-l. las acolo,
unde el îl putea găsi fără să semneze pe nici un
buletin de cerere, V-aţi gândit la. asta ?
— Există atâtea la care trebuie să mă gândesc,
oftă Chan. Vă mulţumesc-pentru idee; Se întoarse
la- ghişeu. Domnul Van Horn a lăsat volumul în
perfectă stare. Este sigur de acest luef u. Aţi remar­
cat cumva că l-a mai citit şi altcineva în. această
dimineaţă ?
■
— Nu ştiu, răspunse fata. Bibliotecarul care
răspunde de această sală e'la masă. Uite ce e, dom­
nule Chan, trebuie să-l găsiţi pe vinovat.
— Pentru moment,, sunt foarte ocupat cu o
crimă,, explică Charlie.
— Nu contează crima dumneavoastră ! răspun­
se ea. Asta e o treabă serioasă.
Charlie zâmbi, dar femeia nu. era dispusă să
râdă cu el. îi promise că va face tot' posibilul şi
plecă.
Aruncând o privire ceasului, văzu .că nu mai
avea timp pentru, obişnuitul său prânz-tihnit. Co­
mandă în schimb un sandviş şi un pahar cu lapte,
apoi se duse la secţie. Şeful umbla încoace şi încolo,
prin biroul detectivilor.
— Salut, Charlie, exclamă el. Cam plină dimi­
neaţa asta, nu-i aşa ? Tocmai mă întrebam cum te
mai mişti.
— Ca o muscă pe un grătar încins, răspunse
Charlie. Şi tot ca ea, abia aştept să scap.
— N-ai nici un indiciu încă, aşa-i ?
-— Atât de multe încât-m-au epuizat, îi răs­
punse Charlie, Dai- nici o idee 'despre cine a ucis-o
pe Shelah Fane.
— Păi noi asta vrem, insistă şeful. Un nume...
un nume.. Doamne, trebuie să găsim ceva, cât mâi
repede.
— O să găsim, poate răspunse Chan, accentu­
ând imperceptibil pluralul ,,găsim“ Se aşeză. Acum
am să-ţi povestesc aventurile de dimineaţă, şi s-âr.
putea ca mintea, dum itre ageră să funcţioneze aco­
lo unde a mea bâjbâie în întuneric.
începu cu începutul-; vizita la teatru, albiul be­
ton al lui Ro-bert Fyfe, faptul că recunoscuse că-i
dăduse îngrijitorului de plajă bani pentru un ta­
blou. Menţionă despre vizita la bibliotecă şi desco­
perirea, acolo, a lui Iiuntley Van Horn, apoi despre
discuţia de pe terasa hotelului cu cei doi. bătrâni,
care confirmaseră atât de bine spusele lui Tarne-
vorro din seara precedentă.
— Poate că mint, presupuse şeful.
Charlie' dădu din cap.
— Dacă i-ai fi văzut, nu spuneai aşa -ceva.,
Cinstea străluceşte ca o eternă rază în ochii lor.
— . Asta am să văd eu singur, remarcă superi­
orul lui. Cum îi. chemăm ? MaeMaster ? Vorbesc eu
cu ei mai târziu. Continuă. ,
j *

Charlie continuă. Povesti.cum găsise mucul unei

mici ţigări de foi, din cele pe care le fuma doar
Alan Jaynes, sub fereastra pavilionului.
Doamne Dumnezeule, oftă şeful. Doar n-or fi,
toţi implicaţi. Cineva îşi bate joc de dumneata,
Charlie.
•— Văd că revii la forma de singular, zâmbi
Chan. Adineauri vorbeai despre noi. Dar asta era,
cred, doar fiindcă vedeai venind clipa succesului,
-— Bine, fie aşa cum zici dumneata. Cineva îşi
cate joc de noi, atunci. Ai amprentele lui Jaynes ?
 — Le-am obţinut prin şiretlic. Dar pe pervaz
am descoperit amprentele lui Smith, îngrijitorul
de plajă.
— Da, pe baza asta se poate acţiona cu ade­
vărat. Am dat ordin, să-l salte. Trebuie să-l aducă
din clipă în clipă. După aceea, ce-ai mai făcut' ?
Charlie îi repetă povestea lui Jessop despre inel,
care, sublinie el, ar fi putut însemna, doar o răz­
bunare pentru un conflict mai vechi. Ii arătă şe­
fului scrisoarea pe care Van Horn o oferise drept
explicaţie pentru vizita sa la bibliotecă. în sfârşit,,
îi spuse despre mutilarea volumului cu colecţia de
ziare, terminând cu menţionarea lui Ballou şi a
soţiei sale în articolele despre cazul Denny Mayo.
O bună bucată de vreme, după cerşi terminase
istoria, şeful lui Charlie rămase tăcut.
— Păi, spuse el rar, conform investigaţiilor du-
mitale, sunt cu toţi amestecaţi, bănuiesc. Ce Dum­
nezeu, nu poţi deduce şi dumneata ceva din toate,
astea ?
— Te rog frumos să-mi spui deducţiile dumi-,
tale, îl provocă Chan cu o blândă ironie.
— .Eu ? Habar n-am. S.unt depăşit. Dar dum­
neata... mândria secţiei...
— Te rog să reţii... niciodată n-am fost zeul,
vitezei. Chiar dacă mă. mai împiedic pe drum, gân­
desc intens. Cei mari la trup ajung mai târziu.
Dă-mi timp. ;
— Acum ce-ţi propui să faci ? ,
— Mă gândesc la o scurtă vizită protocolară
la-doamna Ballou.
— La dracu’ , Charlie... vezi ce faci. Ballou e
un-om important-în oraşul ăsta şi niciodată nu mi-a
fost prea prieten.
 — Mă gândesc să folosesc toată diplomaţia po­
sibilă. (
— O să ai nevoie de toată, ba chiar ceva pe
deasupra. Orice-ai face, să nu-1 superi. Şţii doar...,
familiile astea vechi...,
Charlie* dădu din umeri.
— Doar n-am trăit atâţia ani în Honolulu în
deplină orbire. Nu-ţi fie teamă. Păşesc acum cu
picioarele învelite în catifea, iar glasul mi-e doar
lapte şi miere.
Intră la Kashimo. Mergea târşindu-şi picioarele,
cu un aer descurajat.
— Ei, unde-i Smith.? întrebă şeful.
— Nicăieri, domnule, spuse -Kashimo. S-a topit
ca gheaţa.
— Topit, ai ! înapoi şi să nu-mi vii fără el.
— M-am uitat peste tot, se. plânse Kashimo,
„Toate locurile distractive, la etaj, în pivniţă, piep­
tănat tot. Nu e Smith“
Charlie se duse îl-1 bătu pe umăr.
-— Dacă prima dată n-ai avut noroc, ia-o de la
capăt, îl sfătui el. Luă o hârtie de pe un birou şi
începu să scrie. îţi dau o listă cu locurile nedis­
tractive, explică el. Poate ai sărit vreunul. Probabil
că, la urma urmelor, cunosc mai bine relele oraşu­
lui decât un onorabil membru' al Asociaţiei Tineri­
lor Budişti câ dumneata.
îi dădu lista japonezului, care o luă şi plecă,,
urmărit de încurajările blânde ale lui Charlie.
— Bietul Kashimo, remarcă Chan. Când -nu-i
ulei în lampă, degeaba arde fitilul. Cu unul ca el,
vorba bună dă mai bune roade^ Acum plec mai de­
parte să mai rătăcesc printre confuzii.
 — Aştept veşti de la dumneata, strigă după el
şeful,
Charlie se îndreptă spre casa soţilor Ballou din
Moana Valley. Centrul comercial al oraşului dis­
păru în spatele lui, iar el intră pe o alee mărginită
de vile mari, toate cu peluze, Deasupra capului ar­
borii erau înfloriţi, în ultimele săptămânii de splen­
doare. Trecu pe lângă Academia Punahou şi, cobo­
rând şi mai mult în vale, părăsi zona însorită, in­
trând în cea de umbră. Nori negri treceau peste
munţii din faţă şi deodată, purtată de vânt, îl prinse
o aversă neaşteptată de ploaie. Cădea repede pe
capota maşinuţei, şi roind .pe parbriz. Şi totuşi, la
numai o milă în epatele lui Charlie, Horiolulu stră­
lucea în soarele amiezii.
Ajunse la frumoasa vilă a lui Wilkie Ballou, iar,
Rita îl primi într-un salon în penumbră. Soţul ei,
îi explică, era sus, se îmbrăca pentru ora de golf
de după-amiază. La Honolulu, un adevărat jucător,
de golf nu dă atenţie ploii ; pe strada lui poate să
toarne, iar după colţ să fie soare. Rita era amabilă
cu el, iar Chan prinse curaj.
— îmi pare nespus de rău că-mi întrerup stân-
jenitoarea prezenţă, se scuză el. Dacă nu m-aţi
mai vedea deloc, sunt sigur că v-ar fi pe plac. Dar...
doar de formă... trebuie să năpăstuiesc cu mică
discuţie pe toţi cei prezenţi la tristul caz de azi-
noapte.
Rita încuviinţă.
— Biata Shelah ! Şi cum merge, domnule in­
spector.
— Fac minunate progrese, o informă el vesel.
Consideră că nu e cazul să intre în amănunte. Vreţi
să-mi povestiţi un pic despre vremea în care aţi
fost mare stea la Hollywood ?
Cu o privire plictisită, Rita urmărea ploaia şi­
roind pe fereastră.
Sigur că da, consimţi.
— Pot adăuga că aţi zdrobit inima fiicei mele
celei mari, fidelă admiratoare de film* când aţi pă­
răsit ecranul argintiu ? Nimeni, se plânge ea, n-a
fost mai mare ca dumneavoastră.
— Chipul Ritei se lumină.
— îşi aminteşte de mine ? Ce drăguţ din par­
tea ei.___
— Talentul dumneavoastră nu va fi niciodată,
nicăieri, uitat, o asigură Charlie, simţind că şi-o
făcuse pe deplin prietenă.
— Cu ce vă pot ajuta ? întrebă ea.
Chan se gândi
—7 Aţi cunoscut pe domnişoara Fane la Holly­
wood ?
— O, da, destul de bine.
— înţelept cine a interzis să-i vorbeşti de rău
pe cei ce au urcat în lumea dragonului, dar une­
ori trebuie să dăm de o parte vechile precepte. A
existat vreodată vreun scandal în viaţa ei ?
— O, nu, nici unul. Nu era genul, ştiţi dum­
neavoastră care...
— Dar a avut ceea ce numiţi dumneavoastră
aventuri amoroase ?
— Da, adesea. Era sentimentală şi impulsivă...
mereu în câte o aventură. Dar, sunt sigură, toate
au fost nevinovate.
— Aţi auzit vreodată că ar fi iubit un om nu­
mit... Denny Mayo ? Charlie privi atent chipul Ri­
tei, crezând că vede o oarecare uimire.
 — Păi,., da... Shelah făcuse la un anumit mo­
ment o adevărată pasiune pentru el, cred. A fost
foarte afectată când el a fost... ucis. Probabil cu­
noaşteţi ?
— Ştiu totul despre asta, răspunse Chari" rar.
Dar spre dezamăgirea lui, se pare că vorbele o lăsa­
seră indiferentă. După cum cred, l-aţi cunoscut şi
dumneavoastră pe Denny Mayo.
— Da...-am jucat în ultimul lui film.
Charlie avu brusc o inspiraţie.
— Poate să aveţi cumva o fotografie a lui Mayo,
undeva printre acte mai vechi ?
Dădu din cap.
— Nu... aveam câteva fotografii vechi, dar
domnul Ballou m-a pus să le dau foc. A spus că
nici nu-i trece .prin gând să mă vadă că jelesc după
vremurile bune din trecut când voi fi... se opri cu
privirea îndreptată spre uşă.
Charlie privi şi el. In uşă se afla, în costum de
golf, Wilkie Ballou., Intră în cameră cu un aer,
posac.
— Ce-i cu Denny Mâyo ? întrebă el.
— -Domnul Chan m-a întrebat doar dacă l-am
cunoscut, îi explică Rita.
— Domnul Chan ar trebui să-şi vadă de tre­
burile lui, bombăni soţul ei. Se îndreptă spre
Charlie şi-l privi fix. Denny Mayo, spuse el, e mort
şi îngropat. ,
Chan dădu din umeri.
— îmi pare rău, dar nu vrea să stea în groapă.
— Ba acolo stă, în ceea ce ne priveşte pe mine
şi pe soţia’ mea, spuse Ballou, cu un anumit aer de
demnitate.
 O clipă, Charlie privi leneş în ochii milionaru­
lui.
— Alibiul dumneavoastră pentru noaptea asa­
sinării lui Mayo, se aventură el, pare să fi avut
deplin succes.
Ballou se înroşi. (
— De ce nu ? Era adevărul.
— Deci, firesc, a avut câştig de cauză. Chan se
îndreptă spre uşă. îmi pare rău că v-am deranjat...
— Nu m-ai deranjat câtuşi de puţin, replică
Ballou. Dar oricum, ce te aşteptai să găseşti aici ?
— Credeam că am vreo şansă cu fotografia lui.
Denny Mayo.
— Şi de ce yrei o fotografie?
— O persoană necunoscută nu vrea să ştiu cum
arăta.
— Char aşa. ? se miră Ballou. Ei bine, aici n-ai
să găseşti nici o fotografie a lui Mayo. Şi, de altfel,
nici altceva care să te intereseze. Bună ziua, inspec-
tore ; si am să te rog să nu mai dai pe aici.
— Dau pe unde mă trimite datoria, dădu din
umeri Charlie. Prefer să lenevesc la secţie... dar
poţi învăţa înot pe covor ? Nu... trebuie mers la
apă adâncă. Bună ziuă, domnule Ballou.
Rita îl conduse în hol.
— Mi-e teamă că nu v-am putut ajuta, spuse ea.
— Nu-i nimic, vă mulţumesc totuşi, se încli­
nă Chan.
— îmi pare foarte rău, spuse femeia. Aş vrea
să reuşiţi. Dacă aş putea face ceva...
Privirea lui Charlie se opri asupra inelelor ce-i
străluceau pe degete.
— Ar putea fi ceva, remarcă el brusc.
— Orice, răspunse ea.
 — Aseară aţi văzut-o pe domnişoara Shelah
Fane după o lungă despărţire. Privirea ageră de
femeie prinde lucruri pe care bărbaţii uită să le
remarce. Vă amintiţi ce purta, fără îndoială ?
Da, bineînţeles. Avea o rochie minunată.... era
din satin crem. 7
— Mă refer mai ales la bijuterii, preciză Chan.
Ce femeie e atât de oarbă încât să nu observe biju­
teriile altei femei ?
— Eu una, nu, zâmbi Rita. Avea un superb
şirag de perle şi o brăţară cu diamante...
— Şi inele ?
— Doar unul. Un smarald mare pe care. îmi’
amintesc că i l-am văzut la Hollywood. îl avea la
mâna dreaptă. ;
— A fost ultima oară când aţi văzut-o ? Tinerii
erau deja în apă şi se bucurau de baia caldă ?
— Julie şi băiatul... da.
— Charlie se înclină profund.
— Recunoştinţa mea n-are margini. Acum tre­
buie să merg la lucru. La revedere.
Trecu din nou prin valea mai întotdeauna ploi­
oasă,. întorcându-se cu maşina spre plaja însorită.

CAPITOLUL XVIII
Povestea portarului

Julie şi Jimmy Bradshaw stăteau pe nisipul alb

de la Waikiki şi contemplau oceanul ce se întindea,
aparent lipsit de viaţă, de la ţărmul ondulat până
departe, spre atolurile din Mările Sudului.
— Păi, mai bine mă duc înspre oraş, remarcă
tânărul. Căscă şi, întinzându-se pe spate, urmări
o vreme norii albi ce se plimbau leneşi pe cerul
de cobalt.
— Portretul unui tânăr plin de avânt şi ener­
gie, zâmbi Julie.
Dădu din umeri.
— Ge lipsă de gust, fata mea, să introduci vorbe
din astea într-o conversaţie pe plaja Waikiki. Până
la urmă cred că ţi-am inoculat o idee total eronată
despre spiritul acestui loc. Aici lenevim, visăm...
— Dar aşa, n-ajungeţi nicăieri, se împotrivi
Julie.
— Am şi ajuns, răspunse el; De ce să mă agit ?
Dacă eşti în Hawaii, nu mai ai unde să 'ajungi...
eşti deja în rai şi orice schimbare nu are cum să fie
în bine. Aşa că stai doar lungit şi aştepţi să se- ter­
mine eternitatea.
Julie dădu din umeri.
— Oare ? Păi, teamă mi-e că eu nu sunt -făcută
pentru aşa ceva. Pentru vacanţe, da... locul e exact
cum ai spus.- Dar ca loc de şedere permanentă...
nu cred...
El se ridică brusc.
— Cum aşa, Dumnezeule ? Adică nu te-am
convins deja ? Tocmai eu, cel mai mare prozator
descriptiv din istorie... şi încă n-am reuşit să închei
afacerea vieţii mele. James J. Bradshaw o dă în
bară... faţă în faţă cu eşecul... sună incredibil..Oare.
unde am greşit, Julie ? Nu -te-am făcut oare să simţi
frumuseţea acestei insule... ?
— De frumos, e frumos, răspunse' fata, dar ce
efect are asupra caracterului ? Mie ini se pare că
dacă te opreşti din mişcare, începi să dai înapoi.
15 — Orhideea însângerată
 — Da, zâmbi el, am fost şi eu o dată la o masă
dată la Rotary Club... când am fost pe continent..
Băieţi, ori progresăm ori pierim. Anul trecut am.
produs zece milioane de garnituri de robinet, anul.
ăsta hai să facem cincisprezece. Să facem întreaga
Americă să privească- garniturile noastre. Si ştii de
la mine...
— Ce spuneai, adineauri, te duci la birou ?
Dădu din cap.
— Credeam că te pot distribui în rolul Evei în
acest Paradis, şi, când colo, eşti ditamai şarpele..
Mersul la. birou e ceva care aici nu se practică nici­
odată. Doar n-o'' să-i trezim pe colegii care n-au
apucat să plece.
— Păi asta spuneam şi eu, Jimmy.
— Dar, draga mea domnişoară, nu-i nevoie să
stai legat de birou pentru a realiza lucruri măreţe..
Poţi muncii foarte bine şi stând lungit. De axern-
plu, adineauri tocmai începusem să elaborez un nou
apel către turişti : „Veniţi, lăsaţi fetele lei să vă
atârne râzând ghirlandele lor pe umeri. încerca-
ţi-vă îndemânarea făcând surf la Waikiki, sau odih-
niţi-vă, pur şi simplu, într-o luxoasă lenevie..."
— A, da, asta-ţi place ţie cel mai mult...
— Sub ocrotirea cocotierilor. Nu-ţi plac coco­
ţi erii noştri, Julie ?
— Sunt interesanţi, dar eu prefer, cred, arborii
sequoia. Dacă respiri o dată adânc într-o~ pădure
de sequoia, Jimmy, te simţi gata să te iei la trântă
cu lumea. Mă înţelegi ? Locul ăsta poate fi foarte
bun pentru cei născuţi aici, dar tu... de când eşti
în Hawaii ?
— De vreo doi ani.
 — Aveai de gând să rămâi aici când ai venit ?,
— Ei, hai să nu mai vorbim despre asta. 1
— Sigur ca nu. Dar ai adoptat calea minimei
rezistenţe. Oare nu vrei să te întorci pe continent,,
să faci şi tu ceva din tine ?
— O, la început... Tăcu o clipă. .Ei, asta-i. Văd
că n-am reuşit să-ţi vând insula Hawaii. Asta o
să-mi lase o eternă rană în suflet, însă e altceva
mai important. Pe mine am reuşit să mă promo­
vez ? Ţin foarte mult la tine, Julie. Dacă ai spune
doar o vorbă...
— Hai să nu vorbim nici despre asta, Jimmy,.
clătină ea din cap. Nu sunt ceea ce crezi tu... de;
fapt, sunt o fiinţă îngrozitoare... o..., Jimmy... doar
n-ai să vrei să te însori cu o... cu o mincinoasă ?
Dădu şi el din umeri.
— Cu una de profesie, nu. Dar cu o amatoare
neîndemânatică, aşa cum eşti tu.... păi, tu faci asta
ca şi cum n-ai avea nici un fel de experienţă.
— Ce vrei să spui ? întrebă ea surprinsă.
— Povestea cu inelul. De ce Dumnezeu o ţii
una şi bună ? Eu te-am ghicit încă de dimineaţă;;
iar în ce-1 priveşte pe Charlie Chan, ce să spun...
am admirat politeţea cu care te-a tratat. Căci sunt
sigur că nu l-ai păcălit nici o clipă.
— Vai de mine... şi eu care am crezut că am
fost chiar convingătoare....
— Despre ce-i vorba, Julie ?
— Ea începu să plângă.
— Despre... biata Shelah. M-a luat la ea când
eram săracă şi n-aveam nici un prieten... a fost
mereu bună cu mine. Aş... aş fi făcut orice pe lume
pentru ea, darmite să spun o minciună fără im­
portanţă.
 -t— Nici nu-ţi cer să continui, observă Brad-
shaw. Nu e nevoie. Nu te întoarce. Inspectorul,
Chan de la poliţia din Honolulu se apropie rapid,
iar ceva din mersul lui îmi spune că pentru tine
a sosit clipa adevărului. Pregăteşte-te. Sunt alături
de tine, copila mea.-
-Charlie veni la ei,, amabil şi zâmbitor.
— Nu sunt prea binevenit, cred. Dar oricum,
mă voi ataşa acestui mic grup. Se aşeză, cu faţa
către fată. Ce părere aveţi despre plaja noastră,
domnişoară Julie ? Aici sunteţi în plină zonă a le­
nei. Cum vă place trândăveala, aşa cum-aţi văzut-o
până acum ?
Julie îl privi fix.
Domnule Chan, doar n-aţi venit până aici
să-mi faceţi conversaţie despre plajă.
— Nu chiar,, recunoscu el. Dar sunt un adept
convins al încălzirii. Pregătirea prealabilă înlătură
din duritate. Dând un exemplu, ar fi fost indecent
de dur să mă reped şi să strig „Miss Julie, de ce
m-aţi minţit în legătură cu inelul acela cu sma­
rald ?“
Obrajii i se îmbujorară.
— -Credeţi că... v-am minţit ?
— Nu cred, domnişoară Julie. Ştiu. Şi alţi ochi
decât ai lui Jessop au văzut inelul pe degetul dom­
nişoarei Fane, multă vreme după ce v-aţi îmbăiat
aseară în apele de la Waikiki.
Ea nu-i răspunse..
h.aib-a-Fă un lucru bun, Julie, o sfătui Bradshaw.
E.;,mai bine aşa. Atunci, Charlie va fi prietenul
tău, nu-i aşa, Charlie ?
Trebuie recunoscut că sentimentul de prir
etenie ar înregistra o notabilă creştere, încuviinţă
Charlie. „Miss Julie, nu;-i adevărat că domnişoară
Fane ţi-a dat inelul ieri pentru- a obţine bani în
schimbul lui ?
— O, ba da, asta e adevărat, insistă fata. Mă­
car atâta e adevărat.
— Atunci, l-a luat înapoi după aceea ?
— Da, ...imediat după ce s-a întors de la întâl­
nirea cu Tarnaverro, pe "la amiază. ,
— L-a luat înapoi şi-l purta când a'murit ?
— Da.
— Şi după tragedie, aţi intrat din nou în pose­
sia lui ?
— i Da. Când Jimrny şi cu mine am găsit-o, am
îngenunchiat, lângă ea. In acel moment am luat
inelul.
— De ce ?
— Nu... nu pot să vă spun.
— Adică nu vreţi să spuneţi.
— Nu pot şi nici nu vreau. îmi pare rău, dom­
nule Chan.,
— Şi eu am mare durere din această; cauză.
Charlie tăcu o clipă. E posibil să fi luat inpluf fiind­
că numele ,,Denny“ era gravat în interior ?
— C-ce ştiţi despre Denny ?
Chan se ridică, brusc interesat. „
— Am să vă spun, şi poate că atunci veţi de­
veni sinceră. Am aflat că Shelah Fane a fost în
casa din Los Angeles în aceeaşi noapife în, care
Denny Mayo a fost ucis acolo. în consecinţă, cunoş­
tea numele ucigaşului. Era o poveste din trecutul
ei pe care dorea mult s-o ascundă. Poate, pentru
a uşura lucrurile, chiar dumneavoastră aţi dorit ca
numele Denny Mayo să fie scos din orice discuţie.,
Firească dorinţa de a proteja reputaţia prietenei.
Dar după cum vedeţi, gestul dumneavoastră n-a
dat rezultate. Acum puteţi vorbi, fără a vă afecta
binefăcătoarea.
Fata plângea încet.
— Da, cred că e mai bine să vă spun. îmi pare
rău că ştiţi toate acestea. Aş fi dat orice să/nu se
facă nici o legătură cu Denny Mayo în acest caz.
— Atunci cunoaşteţi drama asta din trecutul
domnişoarei Fane ?
— Am bănuit că era ceva grav, dar n-am ştiut
niciodată ce anume. Eram foarte tânără... abia ve­
nisem la Shelah... în momentul accidentului cu
Denny. în noaptea întâmplării, Shelah a venit acasă
într-o stare de isterie, iar eu eram singură cu ea.
Am îngrijit-o cât de bine m-am priceput. Săptă­
mâni întregi n-a fost om. Am ştiut că era într-un
fel legată de uciderea lui Mayo, dar până acum
n-am cunoscut faptele. Eram eu tânără, dar îmi;
dădeam bine seama că nu trebuia să pun întrebări.
.— Revenind la seara de ieri..., o întrerupse
Ghan.
— A fost cum v-am spus... de dimineaţă, a zis
că trebuie şă facă imediat rost de bani şi mi-a dat
inelul să-l vând. Apoi s-a dus la Grand Hotel să-l
vadă pe Tarnaverro şi când s-a întors era din nou
aproape isterică. A trimis după mine să mă duc la
ea în cameră-., umbla de colo colo. Nici nu-mi pu­
team închipui ce se întâmplase. ,,E un demon,
Julie“ a strigat ea. „Tarnaverro ăsta e un demon...,
aş vrea să nu fi trimis niciodată' după el. Mi-a spus
lucruri despre Tahiti şi de pe vapor... cum putea
sa.le ştie... m-a speriat, Iar eu am făcut o mare
 prostie, Juîie... cred că am înnebunit". Apoi n-a
mai fost coerentă. Am întrebat-o despre ce era vor­
ba. „Ia. smaraldul", mi-a spus. „Nu trebuie să-l
vindem, Julie. în interior e numele lui Denny, iar
acum nu vreau să se menţioneze în nici un fel acest
nume".
— Spuneţi că era într-o stare vecină cu isteria ?
— Da. I se întâmpla des să fie aşa, dar acum
era şi mai rău. „Denny Mayo nu vrea să moară,
Julie", spunea ea. „Vine înapoi să mă nenoroceas­
că iar". Apoi mi-a cerut să-i dau inelul, ceea ce am
şi făcut. Mi-a spus că o să căutăm mai târziu alt­
ceva de vândut. Pe moment era prea agitată să vor­
bească despre asta. în cursul după-amiezii am vă­
zut-o plângând pe fotografia lui Denny Mayo.
— A, exclamă Chan, deci portretul lui Denny
Mayo era montat pe cartonul verde ?
— Da.
— Continuaţi, vă rog.
— Azi-noapte, când Jimmy şi cu mine am făcut
.cumplita descoperire din pavilion, m-am gândit
imediat la ce spusese Shelah. Denny se întorsese,
s-o nenorocească din nou. Cumva,- m-am gândit,,
moartea lui era în legătură cu cea a.lui Shelah. Tre­
buia ca numele lui să nu fie pomenit... altfel, cine
ştie ce scandal ar fi putut ieşi la iveală. A şa’ că
i-am scos de pe deget inelul lui Denny. Mai târziu,
când am auzit vorbindu-se despre fotografie, am
urcat repede şi am rupt-o în bucăţi, pe care le-am
ascuns sub un ghiveci de flori.
Chan făcu ochii mari.
— Deci dumneavoastră aţi comis acest act; ?.TT
După aceea... când bucăţelele din fotografie au fost
luate de vânt... tot dumneavoastră aţi ascuns o
mare parte din ele ?
—* O, nu, aţi uitat, eu nu eram în cameră când
s-a întâmplat asta. Şi chiar dacă aş fi fost, nu sunt
atât de deşteaptă încât să-mi vină această .idee.. Ci­
neva mi-a sărit în ajutor în momentul critic. Cine ?
N-am nici Cea mai vagă idee, dâr i-am fost recu­
noscătoare când am auzit ce-a făcut.
— Aţi făcut să se tergiverseze totul, remarcă
Chan, oftând, şi m~aţi făcut să pierd timp preţios.,
Pot să vă admir loialitatea faţă de femeia moartă...
făcu o pauză. Haie, mi-ar fi plăcut să cunosc aşa o,
femeie. Ce loialitate a inspirat ! O fată nevinovată
obstrucţionează poliţia în memoria ei, un' om ce nu
putea fi vinovat cere să fie arestat ca ucigaş al ei,
fără îndoială din acelaşi motiv.
— Crezi că Robert Fyfe a luat bucăţelele de
fotografie ? întrebă Bradshaw.
Charlie clătină din cap.
— Imposibil. Nu intrase încă în scenă. Din pă­
cate nu e chiar atât de simplu." Nu e simplu deloc
se lamenta el. Teamă mi-e că voi ajunge schelet
înainte să descurc acest păienjeniş. Iar dumneavoas­
tră — privi el spre fată — dumneavoastră singură
aţi topit cel puţin trei kilograme.
. — îmi pare rău, spuse Julie.
— Nu vă faceţi probleme. Petele mele îmi spun
mereu că sunt prea. solid pentru a fi frumos. Şi,
bineînţeles, frumuseţea e ţelul meu unic. Se ridică.
Bine, asta e tot. Jimmy, n-o lăsa să-ţi scape pe
această tânără. Ş-a dovedit credincioasă. Din pă­
cate, e cel mai prost expert mincinos pe care l-am
înlâlnit. Ce mâi soţie o să fie pentru cine îi e hără­
zită.
 — Sper să fie pentru mine, râsp Bradshaw.
—- Aşa; sper şi eu. Charlie s'e adresă fetei. A c-
ceptaţi-1 pe el şi totul va fi iertat între noi. Cele
trei' kilograme le donez cu plăcere1.
— Asta da, ofertă, zâinbi ea. O, dornnule Chan,
mă bucur nespus că totul s-a rezolvat între noi !
Nu mi-a plăcut să Vă înşel... sunteţi atât de drăguţ...
El făcu o plecăciune.
■— Chiar un suflet bătrân zburdă la astfel de
vorbă. îmi daţi curaj să merg mai departe. Mai de­
parte spre ce ? Vai !, viitorul se ascunde după un
văl... iar eu nu sunt un Tarnaverro.
îi lăsă împreună, sub un arbore hau şi se îndrep­
tă încet spre maşină. Ieşind în şosea, fu cât pe ce
să se ciocnească cu o maşină cu remorcă. „Hei, tre-
zeşte-te !“ îi strigă furios şoferul apoi, văzând că
are de-a face cu un cadru al poliţiei din Honolulu*
.se făcu .că n-a spus nimic. Charlie îi făcu un semn
cu mâna şi merse mai departe.
-Detectivul era pierdut într-un labirint de îndo­
ieli şi nesiguranţe. Problema cu inelul de smarald
se clarificase, în sfârşit... dar era încă departe de
ţelul lui. Un detaliu din povestea Juliei.îl interesase
profund. Deci ceea ce încercase el să refacă noaptea
trecută era fotografia lui-Denny Mayo !
Până acum, credea că cineva îl împiedică să afle’
identitatea celui pe fotografia căruia plâpsese atât
de. amarnic Shelah. Dar oare nu acelaşi motiv s-ar fi
putea afla. şi la baza distrugerii fotografiilor de la
bibliotecă ? Fără îndoială, aceeaşi persoană se ocu­
pase de acest lucru în ambele ocazii, şi acum se
opunea cu îndârjire ca el, inspectorul Chan, să afle
cum arăta Denny Mayo. De ce ?
 Charlie se hotăra să se întoarcă şi; să revadă
acest caz de la început. Dar. deodată se opri. Prea
greu pentru o după-amiază de arşiţă. Mai bine nu
gândesc deloc, mormăi el. încetez orice activitate şi
îmi pun capul obosit în stare de receptivitate. Poate,
subconştientul să prindă o şansă şi să muncească în
locul meu.
în această stare de efort mental în suspensie,,
îşi îndreptă maşina pe aleea de la Gfand Hotel, o
parcă şi se îndreptă alene spre intrare. O odiere ră­
coroasă trecea prin holul aproape pustiu la acel
ceas al zilei.
Sâni, tânărul chinez care se bucura de titlul de
portar şef, era pe fază, zâmbind. Se ivise o mică,
problemă în legătură cu care ar fi vrut să-l întrebe,
ceva pe Sam.
— Sper că eşti bine, îi zise. îţi place să mun­
ceşti aici, nu-i aşa ? Asta era încălzirea, după cum
spunea el.
— Slujbă foarte bună, zâmbi larg Sam. Tot
timpul bacşiş bun.
— îl ştii pe cel numit Marele Tarneverro ?
— Om bun. Plieten cu mine.
Charlie îl privi atent pe tânăr.
— Azi dimineaţă ai vorbit cu-el în cantoneză.
De ce ?
— în <zi când a venit, spus că de mult a tlăit
în China, ştie -bine chineză. Nu volbeste plea bine,
da’ înţelege când spun foalte bine.
— Dar azi-dimineaţă părea că nu înţelege ce-î
spui.
Sam dădu din umeri.
 — Nu ştii. Dimineaţă volbit cu el ca fiecale zi,
da’ el pliveşte ciudat' şi zice nu înţeleg,
— Da, ciudaţi oameni şi turiştii ăştia, zâmbi
Chan.
— Da, calaghiosi, recunoscu Sam. Da’ tot dă
bacşiş bun.
Charlie se îndreptă agale spre salon şi de acolo
pe terasă. Se aşeză la o masă.
Pauza lui de gândire fusese cu adevărat scurtă,
căci acum trebuia iar să gândească profund. Deci
Tarneverro' cunoştea dialectul cantonez al limbii
chineze. Dar nu voia ca Charlie Chan, pe care dorea
atât de mult să-l ajute în găsirea asasinului lui
Shelah Fane, să ştie acest lucru. Oare de ce ?.
Un zâmbet se aşternu încet pe chipul lătăreţ al
lui Charlie. în sfârşit, o întrebare relativ simplă.
Gestul prin care Tarneverro începuse să-l ajute în
rezolvarea enigmei fusese cel de a-i fi atras atenţia
că ceasul fusese dat înapoi, deci alibiurile pentru
ora opt şi două minute nu aveau nici o valoare.
Ar fi făcut el însă acest lucru dacă, mai îna­
inte, n-ar fi auzit şi înţeles discuţia lui Charlie cu
bucătorul... dacă n-ar fi ştiut că Wu Kno-ching o.
văzuse pe Shelah Fane la opt şi douăzeci minute,
deci gestul cu ceasul fusese, de fapt, nefolositor ?
Etalarea unor aptitudini de detectiv păruse, la în­
ceput, o dovadă a sincerităţii lui. Dar, dacă înţele­
gea cantoneza, aceasta devenea doar o aparentă sin­
ceritate, deloc adevărată.
Charlie petrecu mult timp sucind şi învârtind
totul în minte. Oare zelosul lui asistent, Marele Tar­
neverro, era chiar atât de zelos pe cât părea a fi--?
 CAPITOLUL XIX
Mâna de ajutor a lui Tarneverrq

Val Martino, regizorul, coborâ treptele salonu­

lui, o prezenţă remarcabilă, cu costumul de mătase
şi cravată viu colorată. Ar ţi putut fi manechin pe
coperta vreunui pliant de reclamă a unui pachebot
ce dorea să-i atragă pe turiştii nehotărâţi la o cro­
azieră spre tropice. Privirea luţ dădu de Charlie,
care se lăfăia într-un şezlong, părând a nu avea
nici o grijă pe lumea aceasta. Regizorul se îndreptă
imediat spre el.
— Domnule inspector, zău că nu mă aşteptam
să te văd tocmai într-o astfel de stare placidă toc­
mai acum. Numai dacă ai rezolvat cazul de azi-
noapte.
•Charlie dădu din cap.
— Norocul nu mi-a surâs încă. Misterul rămâ­
ne mister, dar nu vă lăsaţi păcălit. Creierul lucrea­
ză, chiar dacă picioarele stau.
— Mă bucur, răspunse Martino. Şi sper să ajun­
geţi cât mai repede la un rezultat'mulţumitpr. Se,
aşeză şi el pe un şezlong, alături de Charlie. Ştiţi
că întâmplarea de azi-noapte mi-a spulberat pur şi
simplu un film de două sute de mii de dolari, şi
trebuie să plec cât 'mai repede la Hollywood^ cu
următorul vapor, să văd dacă se mai poate face
ceva. Cine a ucis-o pe Shelah n-avea deloc la inimă
interesele companiei noastre, altfel ar mai fi aştep­
tat măcar până terminam treaba. Ei, ce să-i faci,
aCum asta e ! -Dar trebuie să plec cât mai curând
posibil, şi de aceea insist să rezolvaţi imediat pro­
blema.
 Chan oftă. ,*
— Se pare că toţi suferă de mania grabei. Situ­
aţie total neobişnuită în Hawaii'. Tot timpul gâfâi
ca să pot ţine pasul. Aş putea întreba... care e pă­
rerea dumneavoastră despre acest .caz ?
Martino îşi aprinse o ţigară.
— Habar n-am. Dar a dumitale ? Aruncă chi­
britul pe jos, iar bătrânul chinez cu măturică şi
făraşul se apropie imediat, aruncându-i lui Charlie
o privire ce voia să spună „E exact genul de per­
soană pe care mă aşteptam s-o văd împreună cu
tine“ ;
— Ideile mele nu âu încă o formă definită,
spuse Chan. Un lucru ştiu... că în acest caz mi se
opune o persoană de extremă inteligenţă.
— Aşa se pare. Păi-, erau ceva oameni inteli­
genţi aseară la Shelah Pane.
— Inclusiv dumneavoastră, îndrăzni Charlie.
— Mulţumesc. Era şi firesc să mă aştept la o
asemenea apreciere de la o persoană ca dum­
neata. Dar cam aşa e. Zâmbi. Totuşi — aceasta
numai pentru dumneata — mai era acolo un om
de a cărui inteligenţă nu m-am îndoit niciodată
câtuşi de puţin.’ Nu-mi place, dar întotdeauna l-am
considerat un şmecher de mâna întâi. Mă refer la
Marele Tarneverro.
— Da, e ager la minte. Câteva vorbe schimbate
cu el, şi mi-am dat şi eu seama.
Regizorul scutură scrumul ţigării pe jos. Chi­
nezul cel bătrân aduse o scrumieră şi o puse la în­
demână pe o măsuţă.
— i La Hollywood sunt o mulţime de clarvăză­
tori şi cititori în globuri de cristal care se îngraşă
din credulitaţea unora, continuă Martino, dar ăsta
îi bate pe toţi. Femeile se duc lâ el, le spune lucruri
despre care ele credeau că doar Dumnezeu l e cu­
noaşte. Ca urmare... ,
— Dar cum află toate aceste lucruri ? întrebă
Charlie.
— Prin spioni, răspunse regizorul. Nu pot do­
vedi, dar sunt sigur că are spioni care lucrează pen­
tru el zi şi noapte. Obţin date interesante despre
celebrităţi şi i le comunică. Bietele actriţe sunt con­
vinse că el e în legătură cu puterile oculte, drept,
pentru care îi spun tot. Omul ăsta ştie suficiente,
secrete pentru a distruge întreaga comunitate de la
Hollywood, dacă ar vrea. Am încercat să-l alungăm,
dar e prea deştept pentru noi. Ştiţi, îmi cam pare
rău că l-am oprit azi-noapte pe Jaynes când a vrut
să-i tragă o mamă de bătaie lui Tarneverro. Cred
că era o idee nemaipomenită. Pe de altă parte însă,
numele lui Shelah ar fi fost din nou adus în dis­
cuţie şi, amintindu-mi de asta, am intervenit. Fil­
mul este profesia mea, în comunitatea de la Holly­
wood sunt o mulţime de oameni cumsecade şi n-aş
vrea să-i văd suferind de pe urma unei proaste pu­
blicităţi. Din păcate, suferă şi oamenii serioşi când
pleava de pe margine se poartă urât.
— Oare intenţia dumneavoastră întrebă Chan,
este aceea de a lăsa impresia că Marele Tarneverro
ar fi putut s-o ucidă pe Shelah Fane ?
— Ba deloc, răspunse Martino repede. Nu mă
înţelegeţi greşit. Am vrut doar să subliniez că, dacă
simţiţi că aveţi un adversar inteligent în această
afacere, trebuie să ţineţi cont că puţini sunt mai
inteligenţi decât acest ghicitor. Doar atât. Nu ştiu
dacă a făcut-o sau nu.
— Pentru intervalul dintre opt şi opt şi jumă-
tate îl informă Chan, Tarneverro are alibi de ne­
zdruncinat.
— Martino se ridică.
■— E firesc să aibă. După cum v-am mai spus,,
e dintre cei mâi vicleni. Atunci, la revedere. Şi no­
roc... Vă urez din inimă.
Se îndreptă spre marea sclipitoare, lăsându-1 pe
Chan absorbit de gânduri. După câteva clipe, de­
tectivul se ridică, hotărât brusc, şi se duse-la ca­
bina telefonică din holul hotelului. îl găsi repede
pe; şeful său.
— Eşti foarte ocupat acum ?, î-1 întrebă el.
— Nu neapărat, Cherlie. Mă întâlnesc aici la
cinci şi jumătate cu domnul şi doamna MacMaster,
dar asta e abia peste o oră. E ceva de făcut.
— S-ar putea. Nu pot să mă pronunţ încă. răs­
punse Charlie. Dar în scurt timp voi avea nevoie
de sprijin de-la puternica dumitale autoritate pen­
tru, o mică investigaţie la Grand Hotel. Bună idee
dacă sari în maşină şi vii aici imediat.
— Vin -cât pot de repede, Charlie, îi promise
şeful.
Mutându-se la telefonul interior al hotelului,
Charlie sună în camera -lui Alan Jaynes, care, îi răs­
punse cu un glas somnoros. Detectivul îl anunţă că
vine imediat să'vorbească ceva cu el, apoi se duse
la recepţie.
— Fără a controla prin telefon puteţi confirma
dacă domnul Tarneverro e sus ? întrebă el.
Recepţionerul privi spre rasteiul cu chei.
— Păi, cheia nu e aici, spuse el. Bănuiesc că
asta înseamnă că e în cameră.
-— A, da, încuviinţă Chan. Dacă eşti drăguţ,
fă-mi favoarea si sună-1 ne'domnul Tarneverro si
spune-i că inspectorul Chan a trecut pe aici în prea
mare grabă pentru a mai aştepta. Dar adaugă că
vreau să-l văd cât mai curând posibil în holul de
la Young Hotel, în centru. Spune-i că e de cea mai
mare importanţă şi că trebuie să vină numaidecât.
Funcţionarul făcu ochii mari.
— în centru ? repetă el.
Chan dădu afirmativ din cap,
— Ideea e să-l mişcăm de aici pentru un mic
interval de timp, explică el.
— Aşa, zâmbi recepţionerul. înţeleg. Pâi, bă­
nuiesc că totul e în ordine. Am să-l sun.
Gharlie urcă la Alan Jaynes, care-i deschise uşa
căscând. Era în halat şi papuci, iar patul era de­
ranjat.
— Intraţi, domnule inspector. Tocmai am .mai
traş un pui de somn. Doamne... ce ţară leneşă mai
e şi asta...
— Pentru malihini, adică noii veniţi,, da, zâm­
bi Chan. Noi, cei vechi, învăţăm să nu mai ţinem
cont de acest, imperativ. Altfel, n-am ajunge- ni­
căieri.
— Asta înseamnă că aţi ajuns undeva ? se in­
teresă nerăbdător Jaynes.
— Na-ş spune chiar aşa, dar mergem în pas
vioi... pentru Hawaii, răspunse Charlie. Domnule
Jaynes, am venit la dumneavoastră în spiritul celei
mai deschise "sincerităţi. Sunt pe punctul să dau
toate cărţile pe faţă.
— Foarte bine, spuse Jaynes însufleţit.
— Dimineaţă mi-aţi spus că n-aţi fost niciodată
în pavilion, că n-aţi hoinărit niciodată prin
preajmă ?
 — Sigur- că dă. Ăsta e adevărul.
■--Gfearlie scoase un plic, şi răsturnă1;pe masăniu:--
cui unei ţigări mici de foi.
—11 Atunci cum explicaţi 'faptul că acesta s-a
găsit chiar afară, lângă fereastra de la Cameră în
care Shelah Fane şi-a aflat moartea ?
;Jaynes privi îndelung neînsemnata dovadă din
faţa sa.
■f— Fir-aş al dracului ! exclamă el. Se întoarse;
spre Chan, cu o lumină mânioasă în ochi. Staţi jos,:
îl invită. Pot să vă explic şi chiar aşa am să şi fac.
— Mă bucur să vă aud spunând aşa, răspunse
Charlie.
—- Azi-dimineaţă, în timp ce eram în baie, pe
la opt trebuie să fi fost, cineva mi-a bătut la uşă.
Am crezut că era băiatul de serviciu şil-a m strigat;
să intre. Am auzit' uşa deschizându-se, apoi zgomot
de paşi. Am întrebat cine e, şi... ah, de ce dracu’
nu i-am rupt, gâtul azi-noapte ! sfârşi el furios.
— Vă referiţi cumva la gâtul Marelui Târne-,:
verro ? întrebă cu interes Charlie.
\

— Chiar la el. Era aici, în camera, şi mi-a spus;

că voia să mă vadă. Eram destul de supărat, dar,,
i-am spus să mă aştepte puţin. Am ieşit, de sub duş
şi am început să mă şterg repede... vreţi să veniţi
cu mine până la baie, domnule Chan ? ,
Surprins, Charles se ridică şi-l urmă.
— Vă rog să observaţi; domnule inspector, că pe
uşa sălii de" baie e fixată o. oglindă destul de înaltă.
Dacă uşa este întredeschisă... uite aşa... persoana
din baie poate să vadă o parte a camerei, parte care
include şi biroul. Tocmai dădeam'zor să mă şterg,
când am văzut ceva ce mi-a stârnit brusc interesul.
Pe birou se afla. 6 -cutie cu ţigări din acestea, din
16 — Orhideea însângerată
 care lipseau doar câteva. Prin oglindă, l-am văzut
pe domnul Tarneverro ducându-se la birou şi luând
câteva ţigări pe care le-a pus în buzunar.
— Bine, spuse Chan calm. Foarte recunoscător
oglinzii.
— Lâ început am crezut că era vorba doar de
un furtişag fără importanţă. Totuşi, m-a deranjat,
şi mă gândeam să ies din baie şi să-l dau pur şi sim­
plu afară din cameră. Dar pe când terminam cu
ştersul şi îmi puneam halatul, mi-a venit ideea că
trebuia să fie altceva la mijloc. M-am decis să nu-i
spun nimic, să stau cuminte şi să încerc să aflu, pe
cât posibil, ce dracu’ punea la cale cerşetorul ăla.
Nici nu mi-a trecut prin cap... ştiţi, eu nu sunt chiar
aşa spontan... nici prin cap nu mi-a trecut că voia
să mă implice în asasinarea lui Shelah. Ştiam eu,
că nu mă are la inimă, dar oricum... asta nu-i ceva
care... în sfârşit, am intrat în cameră şi l-am între­
bat ce voia. S-a uitat îndrăzneţ în ochii mei şi mi-a
spus că a trecut doar pe aici să mă roage să dau
totul uitării şi să- ne strângem mâinile pentru împă­
care. Nu era nici un motiv să nu fim prieteni, sus­
ţinea el. Simţea că domnişoara Fane âr fi dorit acest
lucru. Bineînţeles, muream de dorinţa să-l arunc
pe fereastră, dar m-am stăpânit. Din curiozitate,
l-am invitat la o ţigară. „O, nu, mulţumesc, nu obiş-
neiusc aşa ceva“ , mi-a spus. Apoi i-a dat înainte
cu domnişoara Fane, şi ce bine ar fi dacă am da
uitării animozităţile din seara precedentă. Am fost
rece, dar politicos, ba chiar am şi dat mâna cu el.
După ce a plecat, am început să mă gândesc. Ce
scop urmărea luându-mi ţigările ? Cum v-am spus,
n-am reuşit să găsesc un răspuns. Acum, desigur,
totul e foarte clar. Şi-a propus să răspândească nişte
indicii false. Dar, la dracii, domnule inspector, de
ce şi-ar bate capul cu asta ? Răspunsul e doar unul.
El a ucis-o pe domnişoara Fane.
Chan dădu din umeri.
—- Aş fi fericit să mă pot alătura dumneavoas­
tră în această idee, dar mâi întâi ar trebui clarifi­
cate câteva aspecte. ■Printre ele, un alibi indestruc­
tibil.
— La dracu’ ce mai e şi asta ? strigă Jaynes.
Un om inteligent are întotdeauna un alibi. Scrâşni,
şi spuse printre dinţii strânşi : Apreciez ceea ce a
încercat să facă pentru mine domnul Tarneverro...
cu adevărat apreciez. Când am să-l mai văd...
— Când o să-l mai vedeţi, n-o să faceţi valuri,
îl întrerupse Charlie. Asta, dacă doriţi să-mi fiţi de
ajutor.
Jaynes ezită.
— O... atunci bine. Dar n-o să fie uşor. Totuşi,
dacă aşa spuneţi dumneavoastră, am să-mi ţin gura.
Mai doreaţi ceva de la mine ?
— Nu mulţumesc. Mi-aţi oferit -foarte mult. îmi
voi continua ancheta cu sporită energie.
Aşateptând ascensorul, Chan se gândea la po­
vestea lui Jaynes. Să fi fost adevărat ? Probabil.
Părea o explicaţie mai degrabă trasă de păr, dar era
oare englezul atât de isteţ pentru a fabrica pe loc
o astfel de istorie ? Părea şă fie un om mai greoi,
cu mintea mai înceată... mereu retrâgându-se unde­
va pentru a fi singur şi a puţea descurca lucrurile.
Oare un astfel de om ar fi putut... Charlie oftă. Ce
de probleme !...
Ieşi prudent din lift şi privi pe furiş după colţul
străzii. Faleza părea pustie, iar el se întoarse la re­
cepţie.
 Domnul Tarneverro-ai plecai ? întrebă.
Funcţionar ul, iîneuvimţă.
—- Da... acum o clipă, în mare grabă.
— Calde mulţumiri, spuse Charlie.
Şeful Iui tocmai urca scările de la intrare, iar
el se duse să-l salute. Şe retraseră amândoi într-pn
colţ.
— Ce-i ? dori să afle şeful.
f.

— Mai multe, răspunse Charlie. Domnul Tarne-

yerre se bagă cp tot dinadinsul în investigaţie şi
necesită o strictă atenţie din partea noastră.,
— Tarneverro ?. Şeful dădu din cap. Ăsta nu
mi s-a părut niciodată curat. Ce-r cu el ?
— In primul rând, răspunse Charlie, -ştie can-
toneza. Povesti cum făcuse descoperirea care îl aju­
tase să se concentreze asupra ghicitorului. Dar după
ce te-am chemat pe dumneata, a apărpt încă o do­
vadă, adăugă el. Relată pe scurt ceea ce-i spusese
Jaynes despre ţigări.
Şeful fluieră admirativ.
— Suntem pe drumul bun, Charlie ! exclamă el.
Chan dădu din umeri.
r— Treci cu vederea alibiul lui Tarneverro...
— Ba nu. Am eu grijă şi de asta, mai târziu:
Apropo, dacă-i vezi pe cei doi bătrâni australieni
pe aici, ţine-te departe de ei. Am aranjat să vină la
mine la birou, după cum ţi-âm spus, şi n-aş vrea
să vorbesc cu ei aici. îi rezolvăm mai bine acolo,
într-un mediu corespunzător. Iar acu’, ia spune,, ce
vrei să mai faci ?
•7+- . - ^ 44Q.^^Fă&pppse,<Dharlje, şă fac o-perche­
ziţie aihănunţită în camera lui Tarneverro.
 :'r— Păi;, asţâ^nti^i^Mâr^tipa litera legii, Charlie..
Ştiu şi eu -N-avem nici mandat.,, se mciuntă
şeful;
— Motiv pentru,care am şi cerut să„vii; Un om
cu funcţia dumitale, altfel rezolvă. Lăsăm totul cum
am ,găsit, iar, Tarneverro nici, n-o să bănuiască.
^ —- JET unde este ?
Charlie îi explică unde- se afla în acel moment
ghicitorul. Şeful dădu din cap.
— Bună idee. Stai aici ; eu mă duc să vorbesc
cu ,dond,ucerea hotelului,
întoarse repede,; urm at.de un bărbat,.înalţ,
firay,. cu părul cărunt.
Ş-a. rezolvat,, îl anunţă şeful. îl. cunoşti pe
Jack Murdock,; nuri aşa, Charlie ? Merge şi el =.cu
noi.
— Domnul Murdock,-,.e un vechi, prieten.
, , — Salut, Charlie, cum o mai duci ? spuse. Mur-
dack, care. era un fost, poliţist, devenit detectivul
hotelului.
— Mă bucur. de o Lună stare a sănătăţii,. îi .r ăs­
punse Charlie, care-1 urmă, împreună cu şeful-său.
;După^ee deteetivul., casei deschise uşa. si îi lăsă
să -intre în; salonul, lui-iLarbeverro, îl privi ,bănuitor
pe-; Charlie;
•— Doar- n-ai':-'de gând‘ să ne laşi fără unUl 'din
«ei mai ^distinşi .-oaspeţi; :nu-i aşa, Charlie ? se^in-
tebesă el. '
Charlie zâmbi.
— Asta e o problemă în curs de clarificare.
— ; Frumos caz, cel de pe plajă, continuă Mur-
dock. Şi tu eşti vedetă, câ de-Obicei.'Aşa suht hniij
plini de noroc.
 — Pentru care plătesc, având în schimb o gră­
madă de griji, îi reaminti Charlie. Aici stai la căl-
durică. Peştele din meniul de aseară a fost exce­
lent. L-ai gustat ?
— Da.
— Şi eu... dar numai până acolo am ajuns, oftă
Chan. Situaţia de vedetă are o grămadă de crunte
dezavantaje. Privi iute prin cameră. Scopul nostru
este să căutăm atent şi să nu lăsăm urme. Totuşi,
norocul ne surâde, căci avem timp din belşug.
Trecu la treabă, împreună cu şeful său, căutând
sistematic, în timp ce detectivul hotelului se tolăni
într-un fotoliu confortabil, cu o,ţigară de foi în gu­
ră. Trecuseră în revistă cu grijă conţinutul dulapu­
rilor, al sertarelor biroului şi tot ce se afla pe el.
La sfârşit, Charlie ajunse la .un cufăr.
— E închis, remarcă el.
— Nu-i nimic, rosti Murdock ridicânduse. Am
eu un şperaclu cu care-i vin de hac. Descuie cufă­
rul, care era de genul celor pentru haine, şi-l des­
chise larg. Chan trase un mic sertar şi scoase un
strigăt de satisfacţie.
— Iată obiectul pe care-1 căutam, şefule ! excla­
mă el, scoţând o maşină de scris portabilă. Punând-o
pe birou, introdu-se o foaie de hârtie şi bătu câteva
cuvinte. „Un mic avertisment'de la un prieten. Tre­
buie să te duci imediat la Biblioteca Publică din
Honolulu şi...“ Termină de scris şi,- luând alt bilet
din buzunar, le compară. Cu un zâmbet de mulţu­
mire, i le întinse şefului.
— Eşti amabil să priveşti, te rog, aceste misive
şi să-mi spui ce-ţi sugerează ?
Şeful le privi o clipă.
 — Destul de simplu, constată el. Ambele au fost
scrise la aceeaşi maşină. Bucla lui e e plină de cer­
neală, iar litera t iese puţin din rând.
Chan îi zâmbi şi luă înapoi hârtiiie.
-— Timpul îndelungat petrecut la birou nu te
face să rugineşti. Da, e chiar aşa. Două bilete iden­
tice, ambele fiind scrise la această credincioasă ma-
şinuţă. Mă bucur să spun că vizita noastră aici n-â
rămas fără roade. Acum trebuie să pun maşina la
loc, aşa ca vizita să nu trezească suspiciuni. Sau ar
fi putut rămâne aşa, dacă n-ar fi mirosul persistent
al ţigării bunului prieten Murdock.
Detectivul hotelului îl privi cu un aer vinovat.
— Aoleu, Charlie... la asta nu m-am gândit !
— Termină-ţi iarba. Răul este făcut. Dar ai
grijă ca luxul actualei slujbe să nu povoace stag­
nare la creier.
Murdock nu mai fumă, dar lăsă ţigarea să i se
stingă de la sine. Charlie continuă să cerceteze cu­
fărul. Aproape îşi terminase căutările, fără alt rezul­
tat când, în cel mai depărtat colţ al compartimen­
tului de jos* dădu peste ceva ce păru să-l intere­
seze.
Se duse la şef. In palmă avea un inel bărbătesc,
un diamant mare montat în aur masiv. Superiorul
lui îi privi intrigat.
— Uită-te bine, îl sfătui Charlie, şi' fixează-ţi
obiectul în minte. ,
— Alte bijuterii, Charlie ?
Chan încuviinţă.
— Tot căutând să rezolvăm cazul, pare că ră­
tăcim pieduţi într-un magazin de bijuterii. E firesc,
poate, căci avem de-a face cu lume de la Hollywood.
Puşe inelul la loc,. şi închise c u f arul. Domnule Mur-
dppk, ;cu asta .ne-am .terminat' treaba; aici.
Se întoarseră în hol, unde detectivul hotelului
îi părăsi. Chah însoţi şeful; pe alee.
Ge^ăi vrut să spui cu inelul, Charlie ? îl în­
trebă' acesta..
^ O mică îătbrie pe care hli prea îmi viiie s-o
repet; zâmbi' Chan. De ce ? Poate fiindcă priveşte Un
moment prea - dezgustător dintr-o lungă carieră.
Reţii că'aizi-hoâptepîri casă de pe plajă,'âm răihas
în :mijlocul camerei cu scrisoarea scrisa de Shelah
Fane strânsă în mână. Deodată; pana de luniină.
Brusc sunt lovit peste faţă..., lovit şi tăiat'pe': dbraz,
ceea Ce dovedeşte că agresorul purta inel. Lumina
se aprinde, dar scrisoarea dispăruse.
— ■Da, da, continuă nerăbdător şeful.
— îndată, încep să-d cercetez... pe-bărbaţii'din
cameră, care aveau inel ? Ballou şi Van HomPi da.
Ceilalţi^ nu: Dl. Târneverro, de exemplu nu avea.
Şi.-.totuşi, ieri dimineâţăv când 1-âm vizitat; ărhore-
marcat inelul asupra căruia ţi-arn atras'atenţia, pe
degetul lui: Mai mult- -când m^arndus acaşă:la ©he-
lah Fane, după vestea crimei, am observat un. dia­
mant strălucitor în întuneric.;. Ţ-ănr văzut Pinrhou,
când Tarheverro m-a ajutat.s ă ; fac investigaţia un,
pavilion. Totuşi, când lumina se aprinse dupăffur­
tul. scrisorii-, inelul nu mai era la v e d e re C e -a i fi
crezut şefule ?
— ' Eu aş fi de părereprăspunse;şefuVcă Tarne-
verro a lovit la întâmplare, în întuneric,
Charlie îşi -frecă bărbi%-gânditor;p
; ih r'mod cU totulupiudat,< =remarcă^ dl,; exact
hsta um ;b ăhnit;şi eu; j.
 CAPITOLUL r;XX
Un colţ al vălului

Cei doi ieşiră, oprindu-se la maşina lui Charlie.

Sibrâricenele şefului se încreţise a mirare.
'— Nu mă prind la asta, Charliev ,
— Drept pentru care, răspunse Placid Charlie,
ti6i suntem' ca două trestii plecate peste rîu. "
— Tărheverfo te-â lovit. De ce ?'
— 'De ce nu ? O fi vrut să se, dea voinic.
— Păi tocmai îti spusese despre scrisoape,. în
şperanţa că amândoi poate veţi da de ea, iar q|.nd
'6; găseşti, te loveşte şi ţi-o ia din mână.
—- Fără îndoială, a vrut ş~o examineze,în:/par-
ticular.
i— Şeful dădu din cap.,
— .Mă depăşeşte... zău, mă:'depăşeşte. Omul
fură o- ţigară de la ,.Jaynes,..fuge:.să nrunce mucul
-lângă fereastra. navilionuluL Serie un- bilet* către
Van Horn, frimitindu-l la bibliotecă după cai verzi
pe pereţi... A mai.., ce-a mai.făcut*?
— Doaie eă. a ucis-o pe DhalahrFaneDKugeră
Charlie.
— * S unt.sigur Că da.
— Totuşi arc un alibi excelent.
Şeful se uită la ceas.
—■ Da. ana. eu,grilă la, cinciJumate şl do acest
alibi, dacă Mtrânii ăia vor veni, cum au.propaiş.
Acum ce-ai de. gând să. faci ?
— Să te însoţesc la discuţie;- dar mepyînţât'Ufă
opresc;puţin la biblioteca publică;,,
— Da, da,, sigur; -Vino,-.cât,.poţi .'de rbped'e,
Cred... cred că acum suntem pe cale să ajungem
undeva.
— Unde ?, întrebă Chan blând.
— Dumnezeu ştie... eu, unul, nu, răspunse şe­
ful, îndreptându-se spre maşina lui. Plecă primul,,
iar Charlie îl urmă, trecând prin porţile mari, către
Kalakaua Avenue.
Era aproape ora cinci ; în plină vreme de "plajă
la Waikiki, iar pe alee se desfăşura neîntrerupta
paradă a fetelor frumoase, în rochii vesele de plajă
şi a bărbaţilor atletici, bronzaţi, în halate de baie
viu colorate. Alţii au timp să se bucure de viaţă,
se gândi Charlie dar el nu. Descoperirile din cursul
după-amiezii îl aruncaseră într-o stare de totală
confuzie şi avea nevoie de întregul său calm orien­
tal pentru a se putea menţine ferm pe calea inves­
tigaţiilor. Tarneverro, care se jurase că cea mai fier­
binte dorinţă a lui era să-l ajute să-l descopere pe
ucigaşul lui Shelah Fane, căutase încă de laJneeput
să împiedice cercetările. Chipul oacheş al ghcito-
rului, cu ochii săi profunzi, misterioşi, îl obseda pe
Charlie în timp ce se îndrepta spre centru.
Oprindu-se la biblioteca publică, îşi făcu din
nou apariţia la ghişeu.
— Vă rog frumos să-mi spuneţi dacă tânăra
care răspunde de sala de lectură a revenit ?
Fata veni, necăjită şi indignată de ce se întâm­
plase de dimineaţă. Sigur, n-are să mai lase nici­
odată pe masă o colecţie de ziare, dar tânărul ja­
ponez care trebuia să le aducă înapoi la raft îşi
luase liber. Sigur, îşi amintea de Van Horn, doar
îl mai văzuse în filme.
Au mai fost şi alte personalităţi de diminea­
ţă, în sala de lectură, se interesă Charlie.
 Fata se mai gândi. Da, îşi amintea de cineva.*
Un bărbat, ce arăta oarecum ciudat ; îi reţinuse în
special ochii. Chan îi solicită o descriere mai amă­
nunţită, după care nu mai avu nici un dubiu cu
privire la persoana de care vorbea fata.
— Aţi observat dacă a consultat colecţia răsfo­
ită de actor ?
— Nu, n-am observat. A venit la puţin timp
după plecarea domnului Van Horn şi a rămas toată
dimineaţa, citind diferite ziare şi reviste. Părea că
nu vrea decât să-şi omoare timpul.
— Când a plecat ?
— Nu ştiu. Era încă aici când m-am dus eu la
masă.
— A, da, făcu Chan. Aşa mă gândeam şi eu că
a făcut.
— Credeţi că el a tăiat pozele ?
— Nu am nici o dovadă, şi teamă mi-e că nici
n-o să am vreodată. Dar sunt sigur că el a mutilat
ziarele.
— Vai, ce mi-ar place să4 văd la puşcărie !
exclamă fata cu patimă.
Charlie ridică din umeri.
— Avem gusturi comune. Vă mulţumesc foarte
mult pentru preţioasa informaţie.
Se duse repede la secţia de poliţie. Şeful, sin­
gur în birou, vorbea aferat la telefon.
— Nu, nu, deocamdată nimic. Trânti apoi re­
ceptorul în' furcă.
— Dumnezeule, Charlie, mă hăituiesc, mă
omoară şi mâi multe nu. Toată lumea vrea să ştie
cine a ucis-o pe Shelah Fane. Redacţia ziarului de
dimineaţă a primit peste o sută de telegrame. Eiv
ce-ai făcut la bibliotecă ?... Stai o clipă.
 Telefonul sună, din nou. Răspunsurile şefului nu
erau. nici de datat asta mai amabile-
— Ăsta era Spencer, anunţă dL îrieKlzâM' te­
lefonul. Nu ştiu ce i-a apucat pe băieţii1ăştia; păr-
că-ar fi total neajutoraţi. Pur şi simplu, nu Shmt în
stare: să găsească nicăieri nici 0 urmă, a nenoroci­
tului ăla de îngrijitor de plajă. Şi omul ăsta e de o
importanţă vitală, Chărlie, doar a fost în cameră în
noaptea, aceea...
—— Trebuie neapărat găsit. Sunt un om fbkrte
ocupat, dar se pare că va trebui să plec chiar1eirpe
urmele lui. Imediat ce se termină discuţia' cu bă­
trânii..!.
— Da, da, asta-i ideea ! Pleci cu prima ocâzie.
Dar ce spuneam ?... A, da, biblioteca. Ce-ai găsit
acolo ?
—; Fără nici o îndoială, Tarneverro este omul
Care ă distrus fotografiile cu Denny May o.
— El a fost, nu-i aşa ? La fel mă gândeapa şi
eu. Nu, vrea să-afli cum arăta .acest Denny May o.
De ce ? Eu, unul, înnebunesc, dacă mai. ţine;.mult
aşa. Dar un lucru e sigur, şi.laasta ţin, Ţarn$V£rro
e, omul .nostru, El a, ucis-o .pe Shelali Fane* iar noi
■trebuie'' să-l dovedim.. Chan- dădu. să. spună, ceva.
Da, ştiu, alibiul lui. Ei bine, stai să mă vezi. Ţţărâm
eti ’şi alibiul ăsta, chiar dacă nu rriai' apuc s'ă fac
altceva.
—- Aveam de gând să fac o altă obiecţie,,îi .spu­
se blând Chan.
— Care anume ?
— Dacă avea de gând s-o omoare pe Shelah
.Fâne.:,, de ce mai întâi să m ă anunţe pe mineocă
suntem pe cale să; arestăm ucigaşul lui .Denny
Mayo •? La ce.să mai fi adus- vorbă, după curii spio­
ne băiatul meu Henry ?
-Şeful îşi luă capul în mâinii
■
— Dumnezeule, nu mai. ştiu ! E un caz dificil,
nu~i. aşa, Charlie ? Verii un agent în civil, care-î
anunţă pe domnul MacMaster- şi soţia.
— ■'Pofteşte-i înăuntru, strigă şeful, ridicân-
du-se. Oricum, ceva tot o 'să facem, Charlie. O să
dărâmăm acest alibi, şi poate că atunci lucrurile or
să se mai clarifice cât de cât.
Cei doi bătrâni scoţieni intrară pe uşă, iar şeful
avu un serios şoc văzându-le aerul cinstit şi nevi­
novat. Bătrânul se apropie de Chan, întinzându-i
"mâna.
— A, bună seara, domnule Chan. Uite că ne
întâlnim din nou.
Charlie se ridică de Ia birou.
Dacă doriţi să faceţi cunoştinţă cu şeful sec­
ţiei detectivi. Doamnă MacMaster, daţi-mi voie să vă
prezint şi dumneavoastră pe superiorul meu. Şeful
ar dori să vă pună politicos unele întrebări. Ac.cen-
tuă foarte uşor termenul „politicos", dar şeful îi
prinse aluzia.
— . îmi pare bine, doamnă, spuse el amabil.
Domnule MacMaster, îmi pare nespus de rău că vă
deranjez.
— Nici un deranj, domnule, răspunse bătrânul,
rostogolindu-1 pe r aşa cum -făceau cei din Aber-
deen. Mama şi cu mine nu prea avurăm de-a face
cine ştie ce cu poliţia, dar respectăm legea şi sun­
tem bucuroşi să dăm o mână .de ajutor.
Excelent, răspunse şeful. Acum, domnule,
pentru a reveni la ceea ce i-aţi spus domnului in--.
spector Chan, aici de faţă, sunteţi amândoi vechi
prieteni ai celui care-şi spune Marele Tarneverro ?
— Chiar aşa. L-am cunoscut pe când era mai
tânăr, şi ce flăcău chipeş mai era ! Ţinem foarte
mult la el, domnule.
Şeful dădu din capi
— Aseară aţi stat cu el pe lanai la Grand Ho­
tel, de la opt şi câteva minute până la opt şi jumă­
tate.
— Aşa am zis, domnule, răspunse MacMaster
şi putem jura că-i aşa la orice tribunal ne trimi­
teţi. Ăsta-i adevărul.
— Şeful îl privi drept în ochi.
— Nu poate fi adevărat, decretă el.
— De ce... de ce, ce vreţi să spuneţi, domnule ?
— Vreau să spun că undeva trebuie să fie o
greşeală. Avem dovezi incontestabile că în acel
timp domnul Tarneverro era în altă parte.
Bătrânul se îndreptă din spate, cu mândrie.
— Domnule, nu-mi place tonul dumneavoastră.
Cuvântul lui Thomas MacMaster n-a fost pus nici­
odată la îndoială, iar eu, unul, n-am venit aici să
fiu insultat...
— Dar eu nu vă pun la îndoială cuvântul. Poate
afi greşit cumva. Spuneţi că Tarneverro a plecat
de lângă dumneavoastră la opt şi jumătate. Aţi ve­
rificat asta după ceasul dumneavoastră ?
— Da.
— Dar poate că ceasul nu merge bine.
— Păi nici nu merge bine.
— Cum aşa ?
— O ia puţin înainte..., vreo trei minute. M-am
uitat şi la ceasul hotelului, care arăta opt treizeci
şi doi.
 — Scuzaţi, domnule MacMaster... dar nu mai
sunteţi chiar tânăr... ,
— Dar ce, şi asta-i interzis de lege în Statele
Unite, domnule ?
— Vreau să spun că, poate, vederea dumnea­
voastră...
— Vederea mea, domnule, e la fel de bună ca
şi a dumneavoastră, ba poate chiar mai bună. Dom­
nul Tarneverro a plecat de la noi la opt şi treizeci,
aceasta e ora exactă. A stat cu noi după ce am ter­
minat cina* cu excepţia unui scurt interval în care
a vorbit cu un domn la celălalt capăt al salonului.
Iar în acest interval nu ne-a lipsit din ochi. Asta
am de zis, şi voi susţine, bătu el cu pumnul în ma­
să, chiar de-o fi să se dărâme lumea !
— Tată, nu te înfuria... interveni bătrâna.
— Dar cine se înfurie ? strigă MacMaster. Cu
poliţiştii, Mamă, trebuie să fii ferm. Să le, vorbeşti
pe limba lor.
Şeful căzu pe gânduri. Fără să vrea, era impre­
sionat de vădita sinceritate a bătrânului. -îşi făcuse
planul să-l forţeze să se abată de la vechea depo­
ziţie, dar ceva îi spusese că această tactică n-ar fi
dat rezultate. Las-o baltă, îşi spuse. Tarneverro
avea într-adevăr un alibi, şi încă unul solid.
— Susţineţi şi dumneavoastră ceea ce a spus
soţul, doamnă ?
-— Fiecare cuvânt, răspunse bătrâna.
Şeful făcu un gest de resemnare şi se întoarse
spre MacMaster.
— Bine, bine, conchise el. Dumneavoastră aţi
câştigat ! ,
Charlie interveni.
 — Pot' avea" orioar'e să adresez câteva remarci
bunilor mei prieteni ? solicită el.
Dă-i drumul, Charlie, îşi dădu consimţămân­
tul nerăbdător şeful.
•***■ Eac o simplă întrebare, continuă blând
Chan. Domnul Tarneverro era tânăr, la început'de
carieră, când: v-a vizitat ferma, nu-i aşa ?
;tK Da, aşa era, încuviinţă MacMaster.
-— ./Actor de teatru ?
— Chiar aşa..., dar nu unul de mare suCcesi
Era chiar bucuros să lucreze la noi.
— Tarneverro, un nume foarte ciudat. Aşa îşi
spunea şi când lucra la-dumneavoastră ?
Bătrânul îi aruncă o privire iute nevesti-sii.
— Nu, mţ "aşa.
— Ce nume şi-a declarat atunci ?
MacMaster îşi încleştă fălcile, dar nu răspunse.
— Repet, ce nume şi-a declarat când a lucrat
la dumneavoastră ?
— îm i'pare rău, domnule inspector, răspunse
bătrânul, dar nera rugat să nu vbrbim despre asta.
în.ochii lui Chan străluci brusc interesul.
— V-a cerut să nu-i pomeniţi numele ade­
vărat ?
— Da. A- zis 'că a terminat cu el şi ne-a cerut
să nu-i mai spunem decât domnu’ Tarneverro,
Charlie continuă, cu toată prudenţa.
-— Domnule MacMaster, avem în faţă o situaţie
foarte serioasă. Azi-noapte a avut loc o crimă. Tar­
neverro nu e vinovat. Asta dovediţi chiar dumnea­
voastră prin susţinerea alibiului pe care noi îl ac­
ceptăm cu deplină încredere, căci ştim că aşa a
fost. Aţi făcut pentru el acest serviciu. Aţi făcut'
acest lucru cu plăcere, căci iubiţi adevărul. Dar-
nici un prieten, cât de drag v-ar fi nu vă poate-
cere mai mult. Aţi spus că respectaţi legea, şi nu-
există om atât de prost încât să pună aceasta la*
îndoială. Aş vrea să ştiu numele domnului Tarne-
verro când a fost la dumneavoastră, în Australia,
Bătrânul se întoarse, nesigur, spre nevastă,
Păi... nu ştiu. E o situaţie delicată, Mamă.
— N-o să-l învinuiţi de crimă dezvăluindu-i
numele, continuă Charlie, Tocmai l-aţi salvat de
asta. Dar ne împiedicaţi munca dacă-1 ţineţi pentru
dumneavoastră... şi sunt foarte sigur că nu sunteţi
genul de om să facă asta.
Nu prea înţeleg, mormăi scoţianul. Mamă,
tu ce crezi ?
— Cred,, că domnul Chan are dreptate. Se în­
toarse zâmbind spre Charlie. Am făcut suficient
de mult ©ând i-am asigurat alibiul sub jurământ.
Dacă dumneata nu vrei să spui. Tată, am să spun
eu. Ce om s-ar ruşina de numele lui ?... Căci era
numele lui adevărat, de asta sunt sigură.
— Doamnă, reluă Chan, aveţi o viziune corectă
asupra lucrurile. Binevoiţi a .ni-I spune.
— Când l-am cunoscut noi pe Tarneverro la
fermă, continuă bătrâna, humele lui era Arthur
May o.,
— Mayo ! strigă Chan, schimbând cu şeful său
o privire de triumf.
— Da. Azi-dimineaţă v-a spus că era singur
când a venit să lucreze la noi. Nu-mî pot da seama
de. ce a afirmat asta, căci nu era adevărat. Ştiţi, el
a venit împreună cu fratele Iui.
— Fratele lui ?
— Sigur, fratele lui, Denny Mayo..
17 — Orhideea însângerată
 CAPITOLUL X X I
Regele misterelor

Respiraţia lui Chan deveni mai iute la auzul

acestei neaşteptate veşti. Tarneverro era fratele lui
Denny Mayo ! -Atunci nu mai era de mirare că pre­
zicătorul fusese atât de doritor să afle de la Sarah
Fane numele ucigaşului lui Mayo. Nici că se ofe­
rise să-l ajute pe Chan cu toate calităţile lui să des­
copere cine o redusese la tăcere pe Shelah chiar în
clipa în care, presupunea, era pe punctul de-a'-i
spune tot.
Şi totuşi... îşi îndeplinise el promisiunea de a-1
ajuta ? Ba dimpotrivă, era clar că ridicase în calea
lui Chan toate obstacolele posibile. Enigme, enig­
me — Charlie îşi luă capul în mâini — omul ăsta,
Tarnevero, era un rege al misterelor !
— Doamnă, ceea-ce spuneţi este foarte inte­
resant, observă detectivul. Ochii îi străluceau. Cel
puţin într-un punct se zărea o lumină. Sunteţi ama­
bilă să-mi spuneţi, vă rog, era vreo asemănare în­
tre cei doi ?
— Ea dădu din cap.
— Da, era, deşi mulţi n-ar fi băgat de seamă,
din cauza diferenţei de vârstă şi ten. Denny era
blond, iar Arthur foarte oacheş. Dar de cum i-am
văzut, stând unul lângă altul la mine în bucătărie,
mi-am dat seama că,erau fraţi.
Chan zâmbi.
— Aţi contribuit cu ceva la elucidarea cazului
nostru, doamnă, deşi până în momentul acesta doar
zeii ştiu cu ce. Cred că asta e tot ce doream de la
dumneavoastră. Spun corect, domnule şef ?
 — Da, întocmai, Charlie.~Domnule MacMaster,
vă sunt recunoscător, dumneavoastră şi soţiei, pen­
tru că aţi venit.
— Pentru puţin, domnule, răspunse bătrânul.
Hai, Mamă. Ce să spun... nu prea mi-a căzut bine.
Poate că ai spus cam prea multe.
— Prostii, Thomas. Nici un om cinstit nu se ru­
şinează de numele lui, iar eu sunt sigură că Arthur
Mayo este un om cinstit. Iar dacă nu, înseamnă că
s-a schimbat mult, şi nu în bine, de pe vremea când
l-am cunoscut. Bătrâna se ridică.
— Iar în ce priveşte alibiul, reluă bărbatul ei
cu încăpăţânare, ne ţinem de el, fie ce-o fi.'Tarne­
verro a fost cu noi de la opt la opt şi jumătate, iar
dacă crima a fost comisă în această jumătate de
oră, n-a făcut-o el. Asta, domnilor, v-o jur.
— Da, da, sigur, aşa să faceţi, răspunse şeful.
Bună seara, domnule, doamnă^ mi-a făcut mare plă­
cere să vă cunosc.
Cei doi bătrânei plecară, iar şeful îl privi lung
pe Charlie.
— Ei, acum unde am ajuns ? întrebă el.
— Prinşi în nesfârşita plasă, ca totdeauna, răs­
punse Chan. Un lucru ştiu Tarneverro mă aşteaptă
la Young Hotel. Am să-l sun imediat şi-l chem aici.
După ce făcu acest lucru,- reveni şi se aşeză ală­
turi de superiorul său. Se gândea, încruntat.
— Cazul se extinde, observă el. Tarneverro e
fratele lui Denny. Ăsta ar trebui să fie un mare
pas în direcţia soluţionării cazului, dar exact pe dos,
nu face decât să sporească misterul. De ce nu mi-a
spus ? De ce, de fapt, ş-a străduit din răsputeri
să-mi ascundă totul ? Ai auzit ce-a zis doamna des­
pre asemănare. Asta explică imediat de ce toate
fotografiile lui Mayo au fost rupte în bucăţi. Tar-
neverro era dispus la multe sacrificii pentru a se
asigura că nu vom descoperi acest fap pe care toc­
mai l-am aflat. Oftă. în 'orice caz, am aflat de ce
au fost distruse pozele. ;
— Da, dar asta nu ne duce prea- departe, îi răs­
punse şeful. Dacă fratele lui a fost cel ucis, iar el
era pe punctul de a-ţi cere să-l arestezi .pe ucigaş
imediat ce Shelah Fane i-ar fi rostit numele, eu
cred că normal ar fi fost să-ţi povestească şi dumi-
tale despre legătura lui cu Mayo, în special după
ce a aflat de moartea domnişoarei Fane. Ar fi fost
o explicaţie logică a interesului lui faţă de acest
caz. Dar în loc să-ţi spună, el încearcă disperat să-
ascundă această legătură. Făcu o pauză. Ciudat lu­
cru, că dintre toţi ăştia de la Hollywood nici unul
n-a observat vreo asemănare între Mayo -şi prezi­
cător.
Chan dădu din cap.
— Nici nu aveau cum. Cei doi au fost în oraş
în perioade depărtate în timp şi n-au fost văzuţi
împreună acolo. Mulţi oameni, a spus doamna Mac-
Master, n-ar remarca asemănarea, dar Tarneverro
îmi face complimentul să presupună că eu aş fi
fost în stare să observ. Cât despre ceilalţi, el ştie
bine că există un fel de asemănare pe care aproape
nimeni n-o observă până când nu i se arată cu de­
getul. După aceea, vede toată lumea. Asta e firea
omului.
— Firea omului e un subiect prea Qomplicat,
bombăni şeful. Cum îţi propui să-l abordezi pe ghi­
citor, când va ajunge aici ?
— O să-l iau uşor. Nu spunem nimic , despre
numeroasele lui.fapte rele, dar îi vom spune ceea
ce tocmai am aflat. Ce motive ne va servi pentru
tăcerea lui ? Poate că vor fi semnificative.
— Ştiu şi eu, Charlie ? Poate că ar fi mai bine
să nu-1 punem la curent nici cu acest aspect.
— Nu şi dacă pretindem că nu-1 bănuim în nici
un fel. Ba dimpotrivă, 'vom afişa un adevărat entu­
ziasm. Acum ştim că are toate motivele •din lume
să ne ajute, iar cerul se luminează deasupra cape­
telor noastre obosite.
— Bine, da-r îl abordezi dumneata, Charlie.
Câteva clipe mai târziu, Tarneverro intră cu un
aer binevoitor. Atitudinea lui era mândră şi oare­
cum condescendentă, ca şi cum nu s-ar fi aflat în-
tr To companie foarte selectă, dar era om de lume,
suficient pentru a se simţi în largul său în orice
companie. îl salută din cap pe Charlie.
— A, inspectore, te-am aşteptat o grămadă de
vreme. Aproape că renunţasem.
—; Mii de umile scuze, răspunse Chan, Am fost
reţinut cu multă treabă. Pot să vă prezint pe ono­
ratul meu şef ?
Ghicitorul se înclină.
— îmi pare bine. Cum mai merge, inspectore ?
Sunt foarte curios.
— E firesc să fiţi aşa. Chiar adineauri am scos
la lumină un fapt ce- ne face să ne dăm seama cât
de mare e interesul dumneavoastră.
Tarneverro îl privi atent.
— Ce vrei să spui cu asta ?
— Vreau să spun că am descoperit că Denny
Mayo era fratele dumneavoastră.
Tarneverro mai făcu un pas şi-şi puse bastonul
pe un birou. Părea că, prin-acel gest, îşi asigura o
clipă de gândire.
 — E adevărat, inspectore, confirmă el, privin-
du-1 din nou drept în ochi pe Chan. Nu ştiu cum
aţi descoperit... ,
Charlie îşi permise un mic zâmbet de satisfacţie.
— Nu prea multe rămân îngropate la anchetele
pe care le facem noi, r'emarqă el blând.
— Sigur că nu. Tarneverro ezita; Bănuiesc că
vă întrebaţi de ce nu v-am spus chiar eu ? \
— Evident, aţi avut un motiv serios, îşi dădu
Chan cu părerea.
— Chiar mai multe motive, îl asigură ghicito­
rul. Mai întâi, n-am fost convins că asta v-ar ajuta
în vreun fel la rezolvarea cazului.
— Ceea ce înseamnă o gândire sănătoasă, îl
aprobă repede Chan, Totuşi... trebuie să mărturi­
sesc că simt o mâhnire uşoară. Sinceritatea între
prieteni e ca soarele cald după ploaie. Prietenia
sporeşte.
—■ Cred că e un mare adevăr în ceea ce spui,
îl aprobă Tarneverro aşezândy-se pe un scaun. îmi
pare rău acum că am ţinut ascuns acest fapt şi-mi
cer toate scuzele. Dacă nu e prea târziu, inspectore,
am să vă povestesc toată istoria acum...
— Deloc prea târziu, spuse Charlie zâmbind
larg.
— Denny Mayo a fost într-adevăr fratele meu,
inspectore, fratele meu mai mic. Relaţia dintre nbi
a fost mâi degrabă una între tată şi fiu. Eram foar­
te ataşat de el. 'L-am supravegheat, l-am ajutat in
carieră, m-am mândrit cu el. Când a fost asasinat
atât de brutal, am avut un şoc cumplit. Deci puteţi
înţelege de ce spun — iar glasul începu să-i tre-
rhure brusc — că de trei ani încoace principalul
meu ţel a fost să-i răzbun moartea..., de fapt uni--
cui meu ţel. Dacă persoana care a ucis-o pe Shelah
Fane, bărbat ori femeie, l-a ucis_pe Denny... atunci,
jur pe Dumnezeu, nu mă las până nu se face
dreptate,
Se ridică şi începu să se plimbe din nou prin
birou.
— Când am auzit că Denny â fost ucis, jucam
la Londra. Pe moment, nu puteam face nimic, eram
prea departe. Dar cum s-a ivit ocazia, m-am dus la
Hollywood, hotărât să descopăr misterul morţii lui.
M-am gândit că şansele mele vor fi mai mari dacă
nu voi sosi în lumea cinematografică în calitate de
frate al lui Denny, ci sub un nume fals. Mai întâi,
mi-am spus Henry Smallwood, numele unui perso­
naj pe care-1 jucasem.
Apoi am început să văd cum stăteau lucrurile.
Era evident că poliţia era total depăşită de caz. In
timp, m-a surprins numărul mare al ghicitorilor şi
prezicătorilor de toate soiurile de la Hollywood.
Toţi păreau să aibă o viaţă prosperă, şi se zvonea
că erau depozitorii unor uimitoare taine şi confi­
denţe ale personalităţilor din ldmea filmului.
Atunci mi-a venit o idee nemaipomenită. In ti­
nereţe fusesem asistentul Marelui Maskelyne, des­
cendent. al unei mari familii d® magicieni, un om
de o forţă cu totul remarcabilă. Aveam şi eu ceva
talent pe plan psihic... ca amator — mai ghicisem
— dar şi curajul de a merge până la capăt. Mi-am
spus în sinea mea, de ce nu mi-aş lua şi eu un
nume impresionant, şă devin vizionar în globul de
cristal şi astfel, descoperind tainele Hollywood-ului,
să încerc să rezolv misterul morţii lui Denny ? Lu­
crul îmi părea absurd de simplu şi uşor de făcut..
 Se. aşeză din nou pe scaun.
— Aşa că, domnilor, de doi ani- sunt Marele
Tarneverro. Am ascultat poveşti de dragoste ne­
împărtăşite, Cu ambiţii nemăsurate, cu ură şi intri­
gă, speranţă şi disperare. A fost interesant, cu atâ­
tea secrete câte mi se şopteau la ureche, dar'până
acum câtăva vreme marea taină pe care doream s-o
descopăr -nu s-a aflat printre ele, Apoi, din senin,,
ieri-dimineaţă, la Grand Hotel, mi-a venit şi mie
clipa cea mare. Am dat, în sfârşit, de urma asasi­
nului lui Denny. Am avut nevoie de toată puterea
mea „de autocontrol când mi-am - dat seama ce se
întâmpla. Shelah Fane mi-a spus că era în casă la
Denny în noaptea aceea, că a văzut asasinatul. Mi-a
fost. foarte greu să-mi ţin' firea — aş fi vrut să sar
la ea şi s-o strâng de gât până-i ieşea de pe buzele
îndărătnice numele ucigaşului. Acum trei ani aşa
■aş fi făcut, dar ştiţi şi dumneavoastră, cu timpul,
devenim mai calmi.
în orice caz, dacă nu murea n-aş fi lăsat-o nici
o clipă până nu-mi făcea destăinuirea. Când m-aţi
văzut aseară, ^inspectore, aveam mari speranţe.
Ti-am propus să vii cu mine la ea acasă, după pe­
trecere şi, amândoi, eram şigur într-un sfârşit, că
vom scoate de la ea acel nume."Aveam intenţia să
ţi-1 predau imedia't pe vinovat — arunca o privire
spre şef — cred că nu mai e nevoie să spun că nici­
odată nu m-am gândit să mă răzbun în vreun fel.
încă de la început, mi-am propus să-l predau tri­
bunalului pe asasinul lui Denny. Fiindcă, sigur,
acesta e unicul mod raţional de a proceda.
— Unicul, bineînţeles, îl aprobă şeful.
Tarneverro se întoarse spre Chan.
 — Apoi, ai văzut ce s-a întâmplat. Nu ştiu
>cum, acea persoană a descoperit că Shelah era pe
punctul de a mărturisi totul şi a redus-o la. tăcere
pentru totdeauna. Am fost înfrânt în pragul tri­
umfului. Dacă nu afli cine a omorât-o pe biata
Shelah, toţi anii mei de exil la Hollywood i-am ri­
sipit în van. De aceea sunt de partea dumitale, de
aceea vreau — şi glasul îi tremură din nou — vreau
să pun mâna pe ucigaşul lui Shelah -Fane mai mult
decât orice pe lume.
Charlie îl privi cu o oarecare uimire. Oare aces­
ta să fi fost. omul care împrăştiase toate acele in­
dicii false ?
— Mă bucură această sinceritate, chiar dacă
vine rtârziu, spuse detectivul cu un zâmbet ciudat.
— Ar fi trebuit să-ţi spun imediat, bănuiesc,
continuă Tarneverro. De fapt, eram chiar pe punc-
.tul de a-ţi povesti despre legătura de sânge dintre
mine şi Denny în drum către casa lui Shelah. Dar
m-am gândit că această informaţie nu avea cum să
te ajute. Şi nu voiam să se ştie care era motivul
pentru care m-am făcut ghicitor la Hollywood. Da­
că s-ai* fi,aflat, aceasta ar fi însemnat, desigur, sfâr­
şitul carierei mele, mi-am spus atunci ; dacă in­
spectorul Chan nu reuşeşte să-l găsească pe uci­
gaş, atunci trebuie să mă întorc la Hollywood, s-o
iau de da capăt. Mai sunt şi alţii care vin să-mi
destăinuie secretele lor. Diana Dixon m-a consultat
chiar azi. (De aceea, până nu va fi găsit ucigaşul lui
Denny, nu vreau să se afle numele meu real. Mă
bazez pe dumneavoastră, domnilor, pentru discreţie,
— Mai încape discuţie, confirmă Chan. Proble­
ma rămâne îngropată ca sub Marele Zid Chinezesc.
Ştiind cât de hotărât eşti în această vânătoare am
noi speranţe. O să-l găsim pe ucigaşul lui Shelah
Fane, domnule Tarneverro, şi pe cel al fratelui du^
mitale, în-acelaşi timp.
— Aţi progresat ? întrebă curios ghicitorul.
Charlie îl privi fix.
— Cu fiece Clipă suntem tot mai aproape.
Una sau două mici probleme şi suntem la capătul
drumului.
— Bine, spuse însufleţit Tarneverro. Acum ştiţi
ce miză are pentru mine acest caz. Bper că mă veţi
ierta daca nu v-am dezvăluit totul de la început.
— Explicaţia a fost foarte rezonabilă, zâmbi
Chan. Totul ţi-e iertat. E scuzabilă atitudinea du-
rnitale.
— Mulţumesc. Tarneverro se uită la ceas. Se
apropie ora cinei, nu-i aşa? îmi pare rău că ceea
ce v^am spus nu vă e de mare folos în cercetările
dumneavoastră. Dacă .există vreo contribuţie cu
adevărat valoroasă pe care aş putea s-o aduc...
— îţi înţeleg bine sentimentele. Cine ştie. Poate
să vină şi clipa dumitale. îl însoţi pe Tarneverro
până la ieşirea din secţie.
Când se întoarse, şeful era tot pe scaun, cu capul
în mâini. Privi spre el cu un zâmbet crispat.
— Ei !, exclamă el, ce.nu-i în regulă cu poves­
tea asta ?
Charlie avu un rictus.
— Cam nimic, răspunse. Tarneverro e un om
foarte ciudat. Vrea să ne ajute, aşa că fură ţigară
de la Jaynes şi o aruncă la fereastra pavilionului.
Tânjeşte după succesul meu, aşa că scrie un bilet
care mă face să pierd timp cu nevinovatul domn
Van Horn. Are un motiv neînsemnat să nu-mi spu­
nă că e fratele lui Denny Mayo, dar lupta pe viaţă
şi pe moarte să mă împiedice să aflu cum arată*,
distrugând fotografiile acestuia. Are scrisoarea îrr
care e numele ucigaşului lui Denny, dar când vreau-
s-o deschid, stinge lumina şi. mă loveşte peste faţă.
Chan îşi frecă bărbia gânditor. Da, ăsta e Tarne-
verro, foarte ciudat om.
— Bine, şi de aici încotro? întrebă şeful. în­
cepe să mi se pară că iar suntem la unul din zidu­
rile tale, Charlie.
— în care caz, ocolim, căutând' o nouă potecă.
Eu, unul, am din nou mare interes cu îngrijitorul
de plajă. De ce era în pavilion aseară ? Mai impor­
tant e, care a fost discuţia pe care a auzit-o între
Roberţ Fyfe şi Shelah Fane, pentru tăinuirea căreia
Fyfe plăteşte o sumă frumuşică ? Se îndreptă spre
uşă. Kashimo s-a jucat destul de-a v-aţi ascunselea.
Mă duc să pun înăuntru o cantitate mică de pro^-
vizii, după care dau chiar eu o raită prin acest oraş.
— Aşa te vreau, exclamă şeful. Te duci chiar
tu după îngrijitor. O să mănânc şi eu în oraş şi mă
întorc cât pot de repede. Mă’ găseşti aici, oricând
după şapte.
Charlie se duse la telefon şi sună acasă ; îi răs­
punse una din fete; Rose. O anunţă că nu vine lâ
masă. Se auzi un mic Ştrigăt de-protest.
— Dar, tată, trebuie să vii. Toţi vrem să te
vedem.
— A, în sfârşit, începeţi să aveţi ceva senti­
mente faţă de bietul şi bătrânul vostru tată.
— Sigur că da. Şi ‘murim de curiozitate să mai
aflăm ceva.
— Mai rămâneţi puţin în viaţă, o sfătui el. Deo­
camdată n-am nimic nou.
— Dar ce-ai făcut'toată ziua ? dori să ştie Rose.
 Chan suspină.
Poate c-ar fi fost mai bine să-mi fi pus cei
unsprezece copii să lucreze la acest caz.
— Poate că da, râse ea. Un pic de sare şi piper
american ar putea face minuni.
— Asta aşa e. Eu sunt doar un oriental bătrân
şi prost...
— Dar cine-a zis asta ? Eu, niciodată. Hai,
tată, dacă mă iubeşti, vino repede.
-— Am să mă grăbesc, îi promise el. Dacă nu,
bag de seamă că aş putea, nici să nu vin acasă
diseară.
— închise telefonul şi se duse -la un restaurant
învecinat unde luă o cină copioasă.
Odihnit şi sătul, o luă pe King Street, către par­
cul Aala. Cădea amurgul-peste petecul de pământ
mizer, căminul elevilor la dificila şcoală a Vieţii.
Vagabonzii leneveau pe bănci, unii dintre ei pri-
vindu-1 pe Charlie cu ochi duşmănoşi în spatele
pleoapelor întredeschise. Trecând auzea bombăneli,
ba şi căte o înjurătură de la vreunul care-1 cunos­
cuse pe detectiv în împrejurări nu prea plăcute.
Nu le dădu nici o atenţie se uită doar după un om
într-o haină de catifea şi pantaloni de doc ce odi­
nioară fuseseră albi.
Raita prin parc nu dădu nici un rezultat. 'După
ce îl traversă ajunse pe o stradă plină de dughene
şi prăvălii dubioase. Deasupra capului lui, pe un
balconaş fragil, o filipineză uriaşă într-un chimono
ros îşi pufăia după cină ţigara de foi. Charlie merse
mai departe, intrând într-un cartier din Honolulu
total necunoscut turiştilor ce respirau aerul pur şi
se minunau de frumuseţea, insulelor.
. în River District nu era frumos, ci doar mize-
rie şi sărăcie : şapte rase înghesuite întru-o mahala
internaţională. Auzi glasuri certându-se, plânsete
de copil, tropot de sandale şi, chiar şi aici, zumze­
tul blând al muzicii hawaiene. Cântecul Insulelor
plutea leneş, prin aerul fetid. Deasupra unei intrări
ce dădea pe o scară murdară şi întunecată, văzu
inscripţia „Cabaret Oriental".
Se opri o clipă în lumina neoanelor ce. alcătu­
iau firma. Se apropie de el o fată cu pielea oacheşă,
slăbuţă, plină de graţie. Se dădu la o parte să-i
facă loc şi-i văzu chipul. Tropicele, insulele singu­
ratice ale vastelor mări ale sudului... un cap fru­
mos pe un fundal de verde răcoros. Se luă iute
după ea pe scări.
Ajunse într-o cameră goală, cu tavanul încli­
nat. Erau mai multe mese, cu feţe de masă în ca­
rouri-albe şi albastre. In spate mâncau fetele, încăr­
cate de farduri. Proprietarul, mieros, ieşi în faţă,
frecându-şi mâinile, aparent calm dar, în sinea lui,
oarecum neliniştit.
— Ce doriţi, domnule inspector ?
Charlie îl dădu la o parte şi se duse după fata
pe care o văzuse jos. Ea îşi scosese pălăria şi o agă­
ţase într-un cui; evident, lucra acolo.
— Scuză-mă, te rog, începu Charlie.
îl privi, având în ochii oblici un. amestec de
teamă şi sfidare.
— C ţ doriţi ? ,
— Cunoşti un haole — un alb — Smith, îngri­
jitor de plajă ?
— Poate.
— Ţi-a făcut portretul, l-am văzut eu. Un lur-
cru foarte frumos. ,
Fata se arătă nepăsătoare.
 — Da, vine uneori pe aici. L-am lăsat să mă
picteze. Şi ce dacă ?.
— L-ai văzut în ultima, vreme pe dl. Smith ?
— Nu, nu l-am mai văzut de mult.
— Unde stă ?
— Pe plajă, cred.
— Dar când are bani ?
Fata riu răspunse. Proprietarul veni şi el.
— Spune-i, Leonora. Spune-r domnului in­
spector ceea ce-ţi cere.
— Bine, bine. Uneori stă la Nippon Hotel, pe
Beretania Street.
— Mulţumesc foarte mult. Chan se înclină.
Nu mai pierdu timpul în localul strâmt’ rău
mirositor, grăbindu-se să iasă pe scări. în câteva
minute, intra în Nippon Hoţel. Japonezul, mititel
şi slăbuţ, de la recepţie, îl salută cu o cordialitate
despre care Chan ştia din capul locului că era pre­
făcută.
— Domnule inspector, ce onoare faceţi casei
mele !
— Nu ăsta-i scopul meu. Un haole pe nume
Smith stă aici ?
Funcţionarul luă un registru de sub ghişeu.
— Să mă uit...
Charlie întinse mâna şi-i luă caietul, abia în­
tâmpinând rezistenţă.
— Las-că mă uit eu. Ai vederea foarte slăbită.
Archie Smit, camera şapte: Du-mă acolo.
— Domnu’ Smith plecat, cred.
— Vedem noi dacă-i plecat. Te rog grăbeşte-te.
— Reticent, japonezul îl conduse printr-o curte
interioară, plină cu răzoare neîngrijite de flori.
Nippon Hotel era o adunătură de magherniţe vechi,
dărăpănate. Ieşiră pe un lanai; o femeie-hamal
japoneză trecu pe lângă ei, încovoiată sub un cu­
făr greu de metal. Recepţionerul intră într-un hol
igrasios şi îi arătă o uşă. Un număr şapte, sau mai
bine zis ceea ce mai rămăsese din el, atârna în­
tr-un cui.
— Aicea e, aruncă niponul şi dispăru, azvâr-
lindu-i o privire duşmănoasă.
Chan deschise uşa de la numărul şapte şi intră
într-o cameră în penumbră, cu plafonul jos. Un
bec murdar ardea deasupra unei mese de pin, la
care stătea Smith îngrijitorul de plajă, cu o pânză
în mână: îşi ridică privirile, uimit.
— O, dumneavoastră sunteţi !
Chan îl privi leneş.
— Unde-ai fost toată ziua ?
Smith arătă pânza.
— Dovada-i aici, domnule inspector. Am stat
în somptuosul meu studio, pictând curtea' de afară.
Mă bucur că aţi dat pe aici... de când am termi­
nat-o, mă cam plictiseam. Se rezemă de scaun şi
privi pictura cu un ochi critic. Poftiţi s-o vedeţi,
domnule inspector. Ştiţi, cred că am reuşit să pun
ceva în ea... de exemplu miasmele din jur. V-âti
gândit vreodată că florile pot arăta meschin şi si­
nistru ? Uite că se poate, în curtea de la Nippon
Hotel.
Cham aruncă o privire tabloului şi recunoscu
— Da, foarte bun, dar n-am timp acum-să fiu
critic de artă. Ia-ţi pălăria şi vino cU mine.
—- Unde mergem, la masă? Ştiu eu un loc, pe
-bulevardul St. Germain...
— Mergem la secţie, îi răspunse Chan.
 — Unde spuneţi, consimţi Smith şi, punând
pânza de-o parte, îşi luă pălăria.
Trecură prin parcul Aala către King Street.
Ghan îl privea pe. vagabond aproape cu tandreţe,
înainte de a se despărţi de el, Smith avea -să-i
spună multe... suficient, poate, pentru a-i rezolva
problema şi a pune capăt tuturor necazurilor.
Şeful era singur în biroul detectivilor. Văzân-
du-1 pe însoţitorul lui Chârlie, chipul i se lumină
vizibil.
— A, l-ai prins. Ştiam eu !
—■ Despre ce-i vorba ?, întrebă el semeţ. Desi­
gur, sunt copleşit de atâta atenţie, dar...
— Stai jos, spuse şeful. Scoate-ţi pălăria. Bine
că avea de-a face în sfârşit cu unul care nu tre­
buia luat cu binişorul. Uită-te la mine. O femeie
a fost ucisă' azi-noapte în Waikiki, într-o anexă
din parcul vilei ei. Ce făceai în camera în care a
fost ucisă ?
Pe lângă barba blondă, chipul lui Smith se
îngălbeni şi mai tare. îşi umezi buzele cu limba.
— N-am ‘ fost niciodaţă în camera aia şefu’ .
— Minţi ! Ţi-am găsit amprentele pe pervazul
geamului. Uită-te la mine. Ce căutai în cameră ?
— P-păi...
— Hai, hai dă-i drumul ! Vezi că eşti la strâm­
toare. Spune adevărul, dacă nu vrei să atârni în
lanţ. Ce făceai...
— Gata, rosti Smith încet, vă spun tot. Daţi-mi
şi mie o şansă. N-am omorât pe nimeni. Aşa e, am
fost în camera aia... într-un fel...
— într-un fel ?
— Da, adică am deschis fereastra şi m-am.
urcat pe pervaz. Vedeţi...
 — Te rog, ia-o de la început, i-o tăie Chan.
Ştim că ai.ajuns la fereastra pavilionului şi ai auzit
un bărbat şi o femeie vorbind înăuntru. Ce au
spus, lăsăm de-o parte pentru moment. L-aj auzit
pe bărbat plecând... t
-— Da, şi m-am dus după el. Am vrut să-l văd...
dar s-a urcat într-o maşină , şi a plecat pe bule­
vard. Nu l-am putut prinde. Aşa că m-am întors,
înapoi şi am stat pe plajă. Curând după aceea, am
auzit un ţipăt, un ţipăt de femeie, dinspre pavi­
lion. Nu ştiam ce să fac. Am aşteptat o vreme, apoi
m-am dus acolo şi m-am uitat pe fereastră. Dra­
peria era trasă, dar flutura. Era linişte ; am, crezut
că nu era nimeni. Pe urmă... cum să vă spun, mi-e
cam ruşine'să recunosc. N-am mai făcut niciodată
aşa ceva. Dar eram disperat. Eram lefter şi ştiţi,
când eşti într-o astfel de situaţie, ţi se pare, oare­
cum, că lumea îţi e datoare cu ceva, cu o situaţie...
— Dă-i înainte ! îl repezi şeful:
— Păi, chiar în fereastră, mi-a lucit în ochi
un... un ac cu diamant. Am crezut că nu era ni­
meni înăuntru, aşa că am ridicat geamul şi m-am
urcat pe pervaz. Am trecut peste el şi am luat
broşa...'apoi am văzut-o... pe femeie... zăcând aco­
lo, lângă masă... moartă, înjunghiată. Sigur, mi-am,
dat imediat seama-că nu era un loc pentru mine.
Am escaladat fereastra, am ascuns broşa într-un
fişet secret de pe plajă, şi am ieşit, agale pe bule­
vard. Mă mai plimbam încă pe acolo când m-a
săltat poliţistul, o oră mai târziu.
— Broşa mai e pe plajă ?, întrebă Chan.
— Nu, am luat-o azi-dimineaţă. Smith se căută
în buzunarul pantalonului şi scoase broşa. Luaţi-o
de aici repede... n-o mai vreau... nu vreau s-o mai
18 — Orhideea însângerată
văd. Cred că a fost o clipă de nebunie. Dar, cum
am mai spus, când eşti falit...
Charlie studie broşa. Avea o lucrătură fină, un
şir de diamante mici montate în platină. O întoarse
pe cealaltă parte. Acul broşei era rupt pe jumă­
tate, iar vârful se pierduse.
Şeful se uita fix la îngrijitorul de plajă.
— Păi, spuse el, ştii ce înseamnă asta. Va tre­
bui să fii închis...
— Un moment, te rog, îl întrerupse Charlie.
Găsirea unei broşe ~e un fapt, dar nu e important
pentru noi. Problema importantă este ce a auzit
acest om că şi-au spuse Shelah Fane şi Robert
Fyfe în timp ce el stătea sub fereastră. Seva ex­
trem de important, ceva pentru care domnul Fyfe
a depus mărturie falsă pentru a-1 ascunde, ceva
pentru care i-a plătit lui Smith bani buni să nu
vorbească. Dar acum domnu’ Smith s-a schimbat.
N-are să mai ascundă nimic.
— O, ba da, ba da, strigă Smith... nu era ni­
mic... nimic...
— Eşti acuzat de furt, i-o tăie Charlie.. îţi place
la închisoare ? Cred că nu. Şi nici autorităţii nu-i
convine să te ţină pe tine. într-o anumită împre­
jurare, această hoţie poate dispărea pentru totdea­
una din mintea noastră. Vorbesc bine, şefule ?
Şeful încă se mai îndoia.
— Crezi că e chiar aşa de important, Charlie ?
— E de mare importanţă, îi spuse Chan.
;— Bine. Se.întoarse către îngrijitorul de plajă.
Spune-ne adevărul despre ce ai auzit aseară şi poţi
să pleci. Nu te voi pune sub acuzaţie. Dar bagă
bine de seamă, să fie adevărul -!
 Smith ezită. Visul lui frumos despre continent,
haine bune, respectabilitate, n-o să se lase păcălit.
Dar se înfioră gândindu-se la închisoarea Oahu.
— Bine, spuse el într-un sfârşit. Vă spun.
Nu-mi place deloc ce fac, dar... ei bine, e vorba şi
de Cleveland. De tata, un om foarte grijuliu. Se
supără aşa uşor, ştiţi şi dumneavoastră, vârsta...
Trebuie să ies din necazul ăsta de dragul lui măcar,
dacă nu de al meu. Când am ajuns la fereastră,
domnule inspector...
Chan ridică mâna.
— O clipă, te rog. Am marea dorinţă să-l văd.
pe Robert Fyfe în acest birou când spui povestea..
Se' uită la ceas. Cred că pot să-l prind la hotel.
Scuzaţi-mă. Ridică receptorul şi-l chemă pe Fyfe.
Apoi se' aşeză pe un scaun, alături de îngrijitor.
Acum stăm liniştiţi şi ne facem cât se poate de co­
mozi. Tu, Smith, gândeşte-te bine şi aranjează po­
vestea dinainte. Dar ştii, doar adevărul.
— Gata, domnule inspector, îl asigură îngriji­
torul de plajă. De data asta, spun tot. Privi în jos,,
la pantofii lu.i scâlciaţi. Ştiam eu că era prea fru­
mos ca să durezev Ai o ţigară ? Nu ? Nici eu. Ei,
ce să-i faci, asta-i viaţa.

CAPITOLUL XXII
Ce auzise îngrijitorul de plajă

Tăcură o vreme, lăsând să se scurgă încet mi­

nutele. Ochii de un cenuşiu pal al lui Smith pri­
veau pierduţi, fără speranţă, un viitor în care se
vedea pentru totdeauna umblând pe plajă, sărac
şi părăsit. Aprinzându-şi o ţigară de foi, şeful des-
chise ziarul' de şeâră. Charlie Chan. luă din nou.
din buzunar broşa cu diamante şi o studie, adân­
cit în gânduri.
Trecură astfel zece minute, după care Robert
Fyfe intră în birou. îşi făcu intrarea la fel ca pe
o scenă suav, zâmbitor, sigur pe el. Dar când dădu
cu ochii de Smith, zâmbetul îi pieri, înlocuit de o
grimasă.
— Bună seara, spuse actorul. Pot să va acord
vreo douăzeci de. minute, domnule Chan, apoi tre­
buie să fug. N-aş vrea să ajung şi azi târziu la
teatru.
—- Douăzeci de. minute, mai mult decât sufi­
cient, încuviinţă Charlie. Cu domnul Smith vă cu­
noaşteţi. Acela e şeful meu.
Fyfe înclină din cap.
— A, da. Bănuiesc că m-aţi chemat pentru
vreun motiv important, nu-i aşa, domnule in­
spector ?
— Pare important pentru noi, răspunse Chan.
N-am să mai risipesc vorbe. Aseară aţi avut o ce­
lebră discuţie cu fosta soţie în pavilionul de pe
plajă. Adevăratul conţinut al acelei discuţii n-a fost
dezvăluit. Prima dată când. am discutat acest as-
.pect, aţi mărturisit o crimă pe care n-aţi comis-o,
peptru a schimba subiectul. Apoi, azi-dimineaţă,
'Vă descoperiţi iubitor de artă. şi cumpăraţi un ta^
blou de la Smith, sperând să-l faceţi să tacă. îl
privi fix-pe actor.
— Mă bucur că aţi obţinut un tablou frumos,
domnule Fyfe. Căci cu atât veţi rămâne, Smith
nu rh.ai poate să tacă. Smith are să vorbească.
 Umbra supărării trecu pe chipul actorului, apoi
îl cuprinse furia. Se întoarse pe călcâie şi dădu cu
ochii de îngrijitor.
— Eşti un mizerabil...
Smith ridică mâna şă proteşteze.
— Ştiu, ştiu în ce hal am ajuns. îmi pare la
fel de râu ca şi ţie, bătrâne. Dar băieţii ăştia buni,
mă au cu ceva la mână ; ceva foarte serios, adică
mă . aşteaptă închisoarea dacă nu te torn. Şi am
dormit atât de mult sub cerul liber şi curat... încât,
cum să-ţi sptin, închisoarea parcă nu mă atrage,
îmi pare îngrozitor de rău, ţi-am mai spus, dar
cred că am să te' dau în gât. Apropo, 'ai o ţigară ?
Fyfe îl privi fix câteva clipe, apoi, ridicând din
umeri, deschise o tabacheră de argint şi i-o în­
tinse. Smith se servi.
— Mersi. A dracului afacere, domnu’ Fyfe şi
— mu, mersi — am. foc, cu cât scăpăm mai repede
de ea, cu atât mai-bine. îşi aprinşe ţigara şi trase,
adânc fum în piept. Pentru a reveni’ la subiectul
nostru preferat, noaptea trecută pe nlajă, m-am dus
în dreptul pavilionului, la fereastră, şi i-am văzut
pe amândoi, pe acest domn şi pe Shelah Fane. Ea
vorbea cel mai mult. Am privit-o. era frumoasă,
chiar mai frumoasă decât în filme. Mi-ar fi plăcut
s-o pictez, cu rochia aceea crem...
— Hai, hai, spune o dată ! îl zori şeful.
— Asta încerc să fac. Voiam doar să arăt cât
< x '

era de’ frumoasă..., „o femeie ca asta âr fi trebuit

să fie lăsată să aibă şi-ea o ţintă măcar...
— Acum ce vrei să spui ? întrebă Chan ridi-
cându-se.
— Voiam să spun că până ,1a urmă a ţintit şi
ea. I-a spus domnului Fyfe totul... cum, în urmă
cu trei ani, la Hollywood, a ucis un om...
Fyfe gemu şi se lăsă să cadă pe un scaun, cu
capul în mâini.
— Ce om a ucis ? întrebă şeful.
— A, da, numele... Smith şovăi. Denny, cred
că i-a spus. Da, ăsta e, Denny Mayo.
O clipă se lăsă o' tăcere grea, apoi Fyfe săţi în
picioare.
Vă spun eu restul strigă el. Povestit de' el, totul
va fi îngrozitor. Mai întâi să vă spun despre She­
lah,.. era emotivă, Am să încerc să Vă fac să-în­
ţelegeţi...
— Nu mă interesează cine spune, răspunse şe­
ful. Dar să spună tot, şi repede.
Fyfe se întoarse spre Chan.
— Aţi aflat deja, domnule inspector, că mi-a
dat la teatru un telefon disperat, care îţi făcea
milă, şi mi-a spus să vin imediat la ea. I-am răs­
puns că vin după spectacol, dar mi-a replicat că
nu, atunci va fi prea târziu. Dacă am iubit-o vreo­
dată, şă vin imediat. Avea ceva să-mi spună, voia
să-i dau un sfat, era disperată./. Aşa că m-am dus.
— M-am întâlnit cu ea pe peluză ; părea co­
pleşită de îndoieli şi teamă. Ne-am dus în pavL
lion şi acolo a început imediat să-mi povestească.
La câţiva ani după divorţul nostru, mi-a spus, 1-â
cunoscut pe acest Denny Mayo ; s-a îndrăgostit ne­
buneşte de el, asta puteam să-mi închipui.. Ştiam
cum iubea Shelah. Sălbatic, iraţional. Mayo părea
să ţină la ea ; avea o nevastă la Londra, dansa­
toare de music-hail, dar i-a promis că se va des­
părţi de ea pentru a se însura cu Shelah. O vreme
a fost fericită, până când, într-o seară, Mayo a che­
mat-o la el acasă;
 ORHIDEEA în s â n g e r a t ă 279
—--------- ------------- 7---------------- ■ -•
---------- 1---------‘— :— ;—
Asta era acum trei ani, intr-o seară de iunie.
S-a dus la el la ora stabilită. I-a spus'că totul.se
sfârşise soţia lui avusese un accident şi nu mai
putea lucra ; că el considera că avea o datorie faţă
de acea femeie, că în orice caz, avea să-i scrie să
vină lâ el, la Hollywood. Atunci biata Shelah şi-a
cam ieşit din fire. Ba chiar bine de tot. în biroul
lui Mayo se afla un revolver, l-a luat, l-a îndrep­
tat spre el şi l-a ameninţat că-1 ucide şi se omoară
şi ea. Eu am mai văzut-o în astfel de momente ;
ştiam că-şi ieşise din minţi. Ş-au luptat' pentru
armă şi s-a descărcat în mâna ei. A rămas pironită,
cu ochii la Mayo, mort la picioarele ei.
Cred că abia atunci şi-a venit. în fire. în orice
caz, a luat o batistă şi şi-a şters amprentele de pe
armă. S-a furişat afară şi a plecat acasă, fără a fi
observată. Era salvată. Nici o investigaţie nu s-a
Oprit asupra ei. Salvată... dar nicicând fericită. Din
ziua aceea a trăit un coşmar nesfârşit.
Acum câteva zile, în Tahiti, l-a curioscut pe
Alan Jaynes. Voia să se mărite cu el, dar era bân­
tuită de amintirea trecutului. Căzuse în natima de
a-1 consulta pe individul acela, Tarneverro, despre
toate problemele ; o impresionase Cu inteligenta
lui. A trimis după el să vină aici, iar ieri dimineaţă
s-a dus la el la hotel.
Când a ajuns acolo, nu intenţiona să-i spună
nimic despre Denny Mayo. Voia doar să-i ceară
să-i ghicească, s-o sfătuiască dacă o căsătorie cu
Jaynes ar fi fericită. Dar el... el se pare că a acţi­
onat cu o forţă misterioasă asupra ei. Poate că a
hipnotizat-o.^în orice caz, un lucru ştia, că s-a
trezit mărturisindu-i totul, întreaga îngrozitoare
poveste, acelui ghicitor.
 — Stop ! strigă Chan neobişnuit de brusc pen­
tru el. A, vă rog să mă scuzaţi, o clipă, vă rog.
Adică, vreţi să spuneţi că ea i-a spus lui Tarne­
verro că ea însăşi l-a ucis pe Denny Mayo. ?
— Sigur i-ă spus. Am...
— Dar Tarneverro susţine altă variantă.’
— Atunci minte. Shelah i-a mărturisit că l-a.
ucis pe Denny... nu înţelegeţi,? De aceea era atât
de îngrozită, de aceea a trimis după mine. Eram
singurul om cu care putea vorbi, spunea ei. Nu i-a
plăcut lumina din ochii lui Tarneverro când i-a
mărturisit. Era speriată de moarte de acest om.
Era sigură că-şi pusese în gând să folosească aceas­
tă mărturisire' a ei în vreun fel care i-ar fi făcut
cel mai mare. râu. S-a agăţat de mine, m-a implo­
rat s-o ajut. Dar ce puteam face ? Ce se putea
face ?
Fyfe se aşeză, parcă epuizat de propria lui isto­
rie.
— Am încercat s-o liniştesc, i-am promis că' o
ajut cât pot, dar i-am spus şi că trebuie să ajung
cât mai repede la teatru. M-a implorat să rămân,
să stau lângă ea... dar ştiţi şi dumneavoastră, dom­
nilor, spectacolul trebuie să meargă înainte. Nici­
odată în viaţă nu mi-am dezamăgit publicul ; am
refuzat s-o fac şi cu acea ocazie. Am lăsat-o acolo
şi m-am întors în oraş.
îşi îngropă din nou chipul înNmâini.
— Să fi rămas măcar cu ea... dar n-am rămas.
Următorul lucru pe care l-am aflat a fost că biata
Shelah a murit... ucisă. Am vrut să spun poliţiei
imediat toată povestea, dar nu ştiu,cum, când a
fost s-o fac... n-am mai putut. Shelah, care s-a
purtat aşa de bine, a fost atât de corectă, o bună
camaradă, bună şi generoasă. Mi-am închipuit
această pată din trecutul ei, acest lucru nebunesc
pe care-1 făcuse într-o clipă de iresponsabilitate,
apărând în toate depeşele, până la capătul lumii.
Ea s-a dus. Găsirea ucigaşului n-o mai aduce îna­
poi. Nu, mi-am spus, numele ei trebuie să rămână
nepătat. Asta e acum treaba dumneavoastră.
Apoi a apărut şi blestematul ăsta de îngrijitor
de plajă să-şi spună povestea. M-am înfuriat şi eu.
Am iubit-o dintotdeauna pe Shelah ; încă o mai'
iubeam, mai mult ca orice pe lume, când am vă­
zut-o aseară. Aşa că mi-am făcut melodramatica
mărturisire pentru a pune capăt cercetărilor. Nu
ştiu dacă aş fi putut merge până la capăt sau nu...
azi-dimineaţă când m-am trezit mi s-a părut că
am mers cam prea departe cu cavalerismul. Din
fericire, n-a fost nevoie să întind coarda prea mult
domnul Cban mi-a respins pe loc mărturia. Dar
mi-am atins scopul ; i-am 'dat ceva lui Smith, aici.
de fapt, iar când a venit la mine azi-dimineaţă
eram dispus să-i dau ce aveam ca să-l. fac să-şi
ţină gura. Nu puteam îndura gândul că numele lui
Shelah avea să fie dezonorat în faţa lumii cave o
admira atât de mult.
Charlie se ridică şi-i puse blând mâna pe umăr.
Mi-aţi dat mult de furcă, dar vă iert bucu­
ros, căci sunteţi un om generos. Iertaţi-mă dacă
mă refer în mOd obositor la acelaşi aspect, dar e
de mare importanţă. Sunteţi sigur că Shelah Fane
i-a spus aceeaşi poveste lui Tarheverro exact cum
v-a spus dumneavoastră ?
— Absolut sigur, răspunse Fyfe. Iar dacă pu­
teţi stabili o'legătură între Tarneverro şi Deriny
Mayo, atunci înseamnă că ghicitorul a Ucis-o. Asta
e sigur,
Charlie schimbă o privire cu şeful său. Acesta
se întoarse-spre Smith.
— Poţi să pleci, îi spuse. ŞL să nu te mai văd'
pe aici.
îngrijitorul de plajă se ridică iute.
— Nu mă mai vezi, şefu’ , dacă .de mine de­
pinde, comentă el. Dar sigur, dacă mă tot adu­
ceţi... Se adresă apoi lui Fyfe. îmi pare cu ade­
vărat rău, bătrâne. Vreau să ştii asta, cel puţin în-
tr-o privinţă m-am ţinut de cuvânt, n-am băut uh
strop toată ziua. Am stat în cameră — cu banii în
buzunar — am stat şi am pictat nişte flori amărâte,
cu gâtlejul uscat ca Sahara, Misiune grea, dar am
dus-o la capăt. Cine ştie, poate că totuşi mai. am o-
şansă. Uite — şi scoase un teanc de bancnote din
buzunar — sunt ai tăi.
— De ce, ce-i asta ? întrebă Fyfe.
— Trei’jdoi de dolari e tot ce mi-a rămas din
cei cincizeci. îmi pare rău că nu-s mai mulţi, dar
am cumpărat pânză şi nişte pensule. Omul nu poate
sta chiar aşa, în cameră, fără să facă nimic..
Fyfe se ridică şi dădu banii la o parte.
— O, nu-i nimic. Oricum, era un tablou bun,
asta-i părerea mea. Ţine banii şi i-aţi nişte haine
ca lumea.
Ochii cenuşii ai lui Smith străluceau de re­
cunoştinţă.
— Pe onoarea mea, eşti un domn. îi cade. bine
cuiva când Cunoaşte un om ca dumneata. Parcă
simt ceva în mine, să fie oare o hotărâre mare 7
Am auzit că e lipsă de stew.arzi la vapoare. Mâine
dimineaţă îmi cumpăr ceva lucruri şi mă angajez
pentru un drum pe continent. San Francisco. De
acolo la Cleveland e numai un pas. Da, pe Dumne­
zeul meu, aşa am să fac.
— îţi urez noroc, îi spuse Fyfe.
— Mulţumesc. Te mai deranjez o dată. Mai ai
o ţigară ? -Eşti foarte amabil. Se duse la uşă, apoi
se întoarse înapoi. Cum să spun, şefu\ n-aş vrea
să te părăsesc. îmi faci şi mie un serviciu ?
Şeful râse.
— Poate că da, îi răspunse.
— închide-mă şi pe mine până mâine, conti­
nuă îngrijitorul. Nu mă lăsa să ies pe stradă cu
atâţia bani la mine. Aş putea fi oprit, sau. poate...
poate... Vreau să spun, te rog să mă pui undeva lâ
păstrare' peste noapte, iâr şansele de a scăpa de
mine vor fi mult mai mari decât par acum.
— Cu plăcere, încuviinţă şeful. Hai cu mine.
Smith îi făcu cu 'mâna lui Charlie Chan.
— De dimineaţă, adu-mi aminte inspectore, că
îţi datorez zece cenţi. Apoi îl Urmă pe şef.
Charlie se întoarse spre Fyfe.
— Acum siinteţi solicitat la teatru. Vă rămân
foarte recunoscător pentru tot ce aţi spus.
— Domnule Chan:.. dacă aţi putea face ca po­
vestea asta cu Shelah să nu ajungă în public...
Charlie dădu din cap.
— îmi pare rău, dar mi-e teamă că nu se poate.
Problenja e în strânsă legătură cu moartea ei.
— Aşa mă gândeam şl eu oftă Fyfe. Oricum,
aţi fost, foarte amabil cu mine şi pentru asta vă
mulţumesc.
Charlie îl conduse spre ieşire.
Rămas singur, detectivul privea în gol. încre-
menise aşa, când şeful reveni în cameră. O vreme
se uitară unul la celălalt.
— Ei, izbucni -şeful, deci povestea lui Tarne-
verro e o minciună. Şi ţi-ai bazat pe ea toată inves­
tigaţia. Nu-i genul tău, Charlie, să te laşi păcălit
în aşa hal !■
— Dacă aş avea timp, mi-aş lăsa capul în jos
de ruşine. Totuşi, acum încerc să uit trecutul. Din
acest punct, investigaţia mea ia o nouă direcţie...
— Cum adică, din acest punct ? întrebă şeful.
Cazul e rezolvat, nu vezi ?
— Crezi dumneata ?
— Sunt sigur. Dimineaţă, Shelah Fane îi spune
lui Târne verro că l-a ucis pe Denny May o. Mayo
era fratele lui. Seara o găsesc ucisă. Se poate mai
simplu ? ÎL arestez- chiar acum pe ghicitor.
Charlie ridică mâna.
— Nu, nu te sfătuiesc să n-o faci. Uiţi de alibi,
tare că un zid, de nezdruncinat.
— Va trebui să-l zdruncinăm. Evident, e fals.
Trebuie să fie fals. Fie bătrânii mint ca să-l scape,,
ori i-a păcălit şi pe ei aşa cum te-a păcălit şi pe
tine...
— ■Nu cred, spuse cu încăpăţânare Chan.
— Dar ce-i cu tine, Charlie ? Ţi-ai ieşit din
mână ?. N-âm avut niciodată un caz - mai clar ca
ăsta. Un mărunţiş de albi, acolo...
—- Şi încă ceva, îi reaminti Charlie. De ce a
spus Târne verro că mă cheamă pe plajă să arestez
un criminal ? Vorbele lui stăruie, îmi stăruie în
minte. îţi spun clar, problema asta nu e rezolvată.
— Nu te mai înţeleg, Charlie.
Un singur lucru e clar din. interesanta poveste
â lui Fyfe. Acum ştiu de ce domnul Tarneverro
n-a vrut ca eu să deschid scrisoarea scrisă de She-
lah Fane. I-a fost teamă că aflam imediat' că ver­
siunea lui despre ultima. întâlnire cu actriţa era
plină de detalii false. Din fericire pentru el, scri­
soarea, când în sfârşit a fost deschisă, era scrisă
astfel încât să-i .sporească şi mai mult forţa min­
ciunii. ,,Te rog, uită ce ţi-am spus de dimineaţă.
Trebuie să fi avut un moment de nebunie ?“ Atunci
şi-a dat seama că lovitura din întuneric n-a fost
până la urmă, necesară. Probabil că a simţit nevoie
să-şi dea câteva răsunătoare palme. Ghan făcu o
pauză. Da, domnul Tarheverro m-a încurcat um­
blând cu înşelăciuni încă de la început. Dar totuşi,
nu-1 consider vinovat de crimă.
—- Bine, atunci ce ai de gând ? întrebă şeful.
Să stai aici să tai frunză la câini, iar eu să te ajut ?
— Eu nu tai frunză, răspunse Chan supărat.
Am de gând să acţionez.
— De ce ? Nu mai avem indicii.
Charlie scoase din buzunar acul cu diamante.
— Avem asta. I-o întinse şefului. Vrei şă mă,
îndatorezi prin a studia acest obiect ?
— Aqul e rupt la jumătate, aşa-i. Jumătatea
celaltă pare să fie pirdută.
—t Fără îndoială dispărută. Şi când vom găsi
capătul dispărut, cazul e rezolvat.
Şeful îl privi uimit.
— Ce vrei să spui?.
— Cum s-a rupt acul ? Când ceasul a fost stri­
vit, criminalul a vrut să confecţioneze şi alte indi­
cii că ar fi' avut loc o luptă care să facă şi mai,
plauzibilă spargerea ceasului. Aşa că a rupt orhi­
deele şi le-a călcat în picioare. Când a smuls flo­
rile, broşa s-â deschis şi a căzut, cu acul în sus.
 Poate că vârful de ac s-a înfipt în pantoful crimi­
nalului şi s-a rupt în el. A fost aşa, iar ucigaşul
n-a observat ? Atunci ar trebui să găsim urme evi­
dente pe podeaua lustruită a casei din Waikiki..
Mă grăbesc intr-acolo să caut.
Şeful se gândi o vreme,
— Da, poate să fie. ceva. Hai să-ţi dau p şansă
să descoperi. Du-te, iar eu stau-aici, să aştept veşti
de la tine.
în uşă, Charlie se întâlni cu Kashimo. Micul ja­
ponez era obosit şi descurajat.
— Am pieptănat tot oraşul de douăzeci, trei­
zeci de ori, poate cincizeci de ori. Domnul Smith
nu mai există.
— Fain detectiv, n-am ce zice ! strigă el la şeful.
Smith e aici, stă intr-o celulă la noi. Charlie l-a
'găsit.
Dezamăgirea ‘şi necazul se citeau în ochii japo­
nezului. Charlie se opri în uşă, apoi reveni în bi­
rou. îl bătu pe umăr.
— Hai, nu te mai necăji, spuse el blând. Fii
îrâiat bun,, du-te la toate întrunirile Asociaţiei tale,
şi până l'a urmă ai să ai şi suqces. Nimeni nu e
.perfect. Uită-te la mine ! Am douăzeci şi şapte de
ani în serviciu şi niciodată n-am ajuns pe cât de
deştept m-am crezut. Apoi ieşi încet din birou.

CAPITOLUL- XXIII
Scaunul fatidic
Charlie se îndreptă către plajă pentru ceea ce,
spera el, va fi ultima lui vizită acasă la Shelah,
Fane. Luna nu răsărise încă, cerul se întindea ca
o catifea purpurie, străpunsă de câteva palide stelei,
copacii înfloriţi îşi ascundeau frumuseţile undeva,
în spatele liniştii, în umbra neclintită. Cu douăzeci
şi patru de ore în urmă, tot într-un astfel de mo­
ment de impenetrabil întuneric dinainte de răsă-,
ritul lunii, cămila cea neagră îngenunchease la
poarta ei.
Deşi acum cunoştea taina din trecutul femeii,
ştia că făcuse un mare rău, totuşi se gândea la ea
cu profundă simpatie. Nu ajunsese să răspundă în
faţa justiţiei pentru fapta ei, dar fusese totuşi pe­
depsită. Ce chin trebuie să fi îndurat în ultimii
trei ani ! „Poate, in sfârşit, voi află şi eu puţină
fericire. Mi-o doresc atât de mult !“ — aşa scri­
sese în ultimul ei bilet, inspirând milă. Ce-o aştep­
ta ? în locul fericirii. Doar cămila neagră, ce avea
s-0 ducă în. necunoscut.
Oricare ar fi fost motivul uciderii ei,- reflectă
Charli'e, actul în sine era crud şi nemilos. Era ferm
hotărât să găsească persoaria care o Ucisese şi s-o
facă să plătească. S-o găsească... dar cum ? Oare
micuţa broşă ce se odihnea la el în buzunar -avea
să-i vină, nobil, în ajutor ? Spera din suflet că da,
căci" acum nu mai avea pe ce să se bazeze.
Umbra arborelui banyan se întindea ca o pată
de cerneală pe peluza din faţa clădirii masive, ca
un labirint, ce-i fusese ultimă casă stelei de cinema.
Chan parcă maşina şi stinse farurile.
Jessop, calm şi demn ca întotdeauna, îi deschise.
— A, domnule agent, s-ar putea spune că vă
aşteptam. Ce seară plăcută pentru plimbat. Mi-aş
permite să spun, blândă şi înmiresmată.
Chan zâmbi.
 — Sunt un om prea ocupat, Jessop, ca să-mi,
mai pese de miresmele nopţii.
— O, da, presupun că timpul dumneavoastră
este în mod folositor, ocupat, domnule agent. Aveţi,
dacă-mi pot permite îndrăzneala- unei întrebări,,
aveţi ceva noutăţi’ referitoare' la asasinat ?
Chan dădu din cap.
— Deocamdaţă nu.
— îmi pare rău să aud asta, domnule; Tinerii
sunt pe plajă, adică domnişoara Julie şi domnul
Bradshaw. Pe cine doriţi să interogaţi ?
— Aş dori să interoghez duşumelele acestei
case, îi răspunse Chan.
Jessop îşi ridică a mirare sprâncenele albe.
— Chiar aşa, domnule... Bătrânul meu tată
obişnuia să spună că pereţii au 'urechi...
— Şi podelele pot, uneori, să. spună câte ceva,
îi răspunse Charlie. „Iar dumneata, dacă nu
ai- vreo tendinţă să obiectezi, am să încep din
salon “
Dădu la o -parte draperia grea. Diana Dixbn
cânta încet la pian. ,S’e ridică.
—-■ O, bună seara, spuse ea. Doriţi cu cineva'
anume ?
—- Doresc foarte mult pe cineva, încuviinţă,
Chan. Şi sper ca la capătul drumului să-l găsesc...
sau s-o găsesc.
— Deci încă n-aţi descoperit cine a ucis-o pe
biata Shelah.
— Nu. Dar situaţia nu e prea plăcută. De ce
nu sunteţi pe plajă ? La ora asta, acolo trebuie să
fie tinerii.
Diana ridică din umeri.
 — Ce să faci pe plajă fără un bărbat ? Şi, după
cum se vede, nu prea sunt mulţi pe aici.
— Cam neobişnuit în ceea ce vă priveşte, m-aş
aventura să spun, zâmbi Charlie.
— O, tuturor ne face bine câte o mică schim­
bare. îl privi cum rămăsese pe loc, aruncând prin
cameră priviri nerăbdătoare. Ce vreţi să faceţi ?
Sunt aşa de tulburată de tot ce se întâmplă...
— Acum am să fiu- insuportabil de nepoliticos,
răspunse el. Mă aflu în incredibila situaţie de a
dori să mă lipsesc de compania dumneavoastră. Vă
rog mult, vreţi să aşteptaţi puţin pe lanai ?
— Speram că o să mă rugaţi să vă ajut.
— într-o companie atât de încântătoare ca a
dumneavoastră mi-e teamă că n-aş putea să-mi ţin
mintea la lucru. Deschise glasvandul. Vă rog, ca
pe un mare serviciu...
Cu evidentă reticenţă ea ieşi, iar el închise glas­
vandul. Nu voia să apară într-o poziţie nerecunos­
cătoare în prezenţa unui martor, iar intenţia lui,
era să ia tocmai o asemenea poziţie. Aprinse toate
luminile din cameră şi, cu oarecare dificultate, se
lăsă în genunchi. Luând o lupă din buzunar, începu
să examineze îndeaproape parchetul lustruit, în
locurile unde acesta nu era acoperit de covoare.
Din loc în loc, găsi o mulţime de mici zgârieturi,
fără îndoială, făcute recent. Gâfâia, dar ochii îi
străluceau de mulţumire.
— Deodată, îi v'eni o idee şi mai. bună. Se ridi­
că cu greu în picioare şi se grăbi să meargă în
sufragerie. Masa, remarcă el cu mulţumire, rămă­
sese întinsă, aşa cum fusese cu o seară înainte.
Jessop punea argintăria într-o servantă. Se întor-
se spre el.
19 — Orhideea însângerată
 — Remarc, spuse Chan, că încă nu ai redus
dimensiunile mesei.
— N-am putut, domnule, răspunse majordo­
mul. Toate tăbliile sunt scoase. Se pare că foştii
ocupanţi ai acestei case erau oameni foarte ospi­
talieri.
— Bine şi aşa, încuviinţa Chan. Era mulţumit
să vadă că masa era direct pe podea ; în încăpere
nu erau covoare, în afara unei carpete mici la uşă.
Te. rog să-mi faci un mare serviciu, dacă vrei, dom­
nule Jessop. Pune, te rog, zece scaune în jurul aces­
tei mese, în poziţiile identice pe care le aveau
aseară. Acum sunt exact cum' erau când i-ai servit
pe musafiri cu Cafea, în urmă cu vreo douăzeci şi
două de ore ?
— Exact la fel, în asigură valetul.
Fără nici o vorbă, Charlie trase un-scaun şi dis­
păru sub masă. Unul câte unul, ca o mută dovadă
a activităţii lu i,. scaunele erau date de-o parte, în
timp ce Jessop privea plin de uimirea ce rar se,
zugrăvea pe chipul lui imperturbabil. Ca o lan­
ternă pe care o adăugase micului lui echipament,
Charlie dădu ocol întregii mese. în sfârşit, scoase
capul de sub masă, ca şi cum ar fi avut nevoie
de aer.
^ Aseară s-au folosit pentru cină cartonaşe
cu numele invitaţilor ?
— Nu, domnule. A fost o seară oarecum ne­
protocolară, iar dra Fane mi-a spus că are să-i
aşeze dumneaei la masă.
— Deci, când au venit aici pentru cafea, nu
au stat într-o ordine prestabilită ?
— O, nu, domnule. Au stat unde au avut chef.
 — Din întîmplare, ţi-ai putea reaminti cine.
pe ce loc stătea ?
— Jessop dădu din cap.
— îmi pare rău, domnule agent: A fost o seară
oarecum neplăcută. Mi-e teamă că eram... puţin
nervos.
Charlie îşi rezemă braţul de spătarul scaunu­
lui din dreapta celui ce sigur fusese ocupat de
gazdă.
— Deci nu mi-ai putea spune cine a stat aici ?
— Mi-e .teamă că nu, domnule Chan. Unul din
domni, bănuiesc. Dar... n-aş putea spune cine.
Chan mai examină o vreme.
— Mulţumesc. Telefonul este în vestibul, bă­
nuiesc.
— Da, domnule. Vă conduc...
— Nu te deranja, îi spuse Chan, îl- găsesc eu.
Ieşi în vestibul şi, închizându-se în cabina mică
şi închisă de sub scară, dădu mai multe telefoane,
în sfârşit, îl sună şi pe. şef.
—1 Inspector Chan, spuse el. Pot propune umil
să aduci un alt om bun cu dumneata şi şă vii ime­
diat la Shelah Fâne ?
— E ceva de făcut; Charlie ? întrebă şeful.
Chan închise uşa cabinei cât putu de bine. Bro­
boane de transpiraţie începură să-i' apară pe frun­
te. Acul e pe punctul de a ne duce la succes, răs­
punse el în şoaptă. Pe podeaua din salon sunt mul­
te zgârieturi proaspete.'. Mai mult, în timpul cer­
cetării de azi-noapte, musafirii ce aşteptau să ia
cina au stat în jurul mesei la un aperitiv. Sub ma­
să podeaua e goală, far în faţa unui scaun — nu­
mai unul — se văd bine mai multe zgârieturi.
— Cine â stat pe scaun ? întrebă şeful.
 ;— Ucigaşul lui Shelah Fane, răspunse Charlie.,
Numele nu-1 ştiu încă. Dar tocmai am chemat aici,
încă şase musafiri care, cu alţi trei fac lista com­
pletă. Când toţi vor fi adunaţi, îi ducem în sufra­
gerie şi-i rugăm frumos să se aşeze la fel ca asea­
ră. Scaunul gazdei moarte era în cap de masă,, cu
•faţa la uşa dinspre hol. Te uiţi cine stă pe scaunul
din dreapta ei. Aceea va fi persoana atât de mult
căutată.
Şeful râse.
— Ii tragem un spectacol mare, nu, Charlie ?
Bine, n-am nimic împotrivă, dacă asta ne aduce
succesul. Vin şi eu într-o clipită.
Chan se întoarse în hol, ■ştergându-şi faţa. Văzu
din spate cozile redingnotei lui Jossep dispărând
după draperiile sufrageriei. Cu pas rar, ieşi pe
lanai, unde se întâlni -'cu domnişoara Dixon.
— Salonul vă stă din nou la dispoziţie, se în­
clină el.
— Se ridică ş:i-l urmă.
— Aţi găsit ceea ce căutaţi ? întrebă ea cu ne­
răbdare.
El ridică din umeri.
— Cine pe lume găseşte ceea ce caută ? Suc­
ces... ce-i aia ? Un balon ce pluteşte când e atins
de mână omenească, Se îndreptă agale spre plajă.,
— în dreapta lui, în timp ce traversa peluza,
se afla pavilionul, acum întunecat şi pustiu. La
malul mării, pe un şezlong de o singură persoană,,
îi găsi pe Julie şi Jimmy Bradshaw. Băiatul se
ridică. , (
— Nu se poate, tocmai bătrânul Charlie ! stri­
gă el. Celebrul detectiv din Honolulu. Ce mai faci
si ce noutăti ai ?
» »
 — Noutatea pare a' fi că vraja plajei Waikiki
a rămas intactă, îi răspunse Chan. îmi pare rău că
întrerup o scenă atât de emoţionantă.
Bradshaw îi întinse mâna.
— Dă-mi mâna, Charlie. Eşti primul care află.
Mă căsătoresc. A, da, Julie se căsătoreşte şi ^ea.
— Foarte bună veste, răspunse cu cădură,
Charlie. Fie să aveţi pe jumătate fericire pe care
v-o doresc... toată, dacă ar fi imposibil,
O, mulţumesc, domnule Chan, spuse Julie.
— Eşti mare, bătrâne cercetaş, spuse Brad­
shaw. Ai să-mi lipseşti. O să-mi fie dor şi de plajă...
— Cum adică ? Pleci din Honolulu ?
Da... sigur.
— Din acest loc splendid, despre care ai scris
un milion de cuvinte...
— Trebuie, Charlie. Te-ai gândit vreodată la
efectul acestei splendori care te trage la lenevie
asupra caracterului unui tânăr ? Devastator, aşa e.
Pe plaja ca un corn de aur, răcorit de briza sudu­
lui etcetera, etcetera... ce se întâmplă cu el ? Cade,,
stagnează, se prăbuşeşte. Pentru, mine, gata cu co-
cotierii. Sequoia Charlie. Ai auzit de sequoia? Te
pun în mişcare. De acum, ăsta-i pomul meu. Omul.
puternic, tăietorul d e ■lemne, din vest, ăsta-i de
acum rolul meu.
/— Deci n-ai reuşit s-o câştigi pe domnişoara,
Julie de partea, ideii tale în legătură cu Hawaii,,
remarcă Charlie râzând.
— Aşe se pare. Am vândut Hawaii zecilor de.
mii de turişti, dâr nu şi fetei pe care-o iubesc.
Asta-i viaţa, ce să-i faci !
— Când pleci de aici, ai să laşi multă fcumu^
seţe în urmă, zise Charlie, Dar ai să. şi iei cu tine
multă, căci pleci cu domnişoara Julie.
— Observaţie pe care, domnule Bradshaw, râse
Jul'ie, dumneata ar fi trebuit s-o faci.
— Chiar şi aveam de gând. ,
Chan privi lung răsăritul de lună, ondularea
de lumini de-a lungul ţărmului plin de şoapte.
Trista muzică hawaiană venea, unduind dinspre
arena Moana.
— Să fii tânăr, îndrăgostit, pe plaja asta, spuse
el. Ce fericire mai mare ? Gustaţi-o din plin. O
dată se întâmplă, apoi timpul merge înainte. Vine
o clipă când aur şi perle nu mai pot răscumpăra
splendoarea tinereţii.
— Vai, Charlie, devii sentimental, exclamă
Bradshaw.
— Mă gândesc la propria mea logodnă, tot pe
plajă... aşa demult... Cât de mult, o să întrebaţi ?
Păi, acum sunt tată a unsprezece copii. Judecaţi
şi voi.
— Trebuie să fiţi mândru de ei, interveni Julie.
— Atât cât îmi dau voie, răspunse Charlie. Cel
puţin, mi-am adus contribuţia să leg trecutul de
viitor. Când voi pleca, lăsând în urmă. unsprezece
mlădite, poate-cineva să spună că n-am trecut pe
aici? Cred că nu.
— Aici chiar că ai dreptate, îl asigură Brad-^
shaw.
— Pot să vorbesc ceva doar cu tine, o clipă ?
îl întrebă Charlie şi-l luă pe tânăr înapoi, spre casa
luminată.
— Care-i problema. ?, vru să ştie Bradshaw.
—r Mare problemă, chiar acum, imediat-, în
următoarea oră, îţi spun cine a ucis-o pe Shelah
Fane.
— Doamne! exclamă tânărul.
— Mai întâi, îţi propun ţie o treabă. Miss Julie
era prietenă bună cu Shelah Fane. Du-te înapoi
şi spune-i cât poţi de blând că Miss Fane- e aceea,
care l-a ucis pe Denhy Mayo. E un fapt stabilit.,
— Nu mai spune !
— Ba spun. Dă-i vestea cu blândeţe, cum îţi
cer eu. Astfel, lovitura n-o va atinge atât de tare,
ca într-o adunare de oameni. Va fi un şoc neplă­
cut pentru ea, dar va uita curând. Are iubirea ta.
— E tot Ce am, Charlie. Păi... dar asta-i foarte
frumos din partea dumitale. Asta înseamnă... că
te gândeşti la toate !,...
— în limitele mele, încerc. După ce i-'ai dat
vestea, veniţi amândoi în salon imediat.
— Aşa o să fac, Charlie, mulţumesc.
Pe când Charlie intra în salon, Diana Dixon îi
întâmpina pe Martino, Van Horn şi Jaynes, care
veniseră împreună de la hotel. Detectivul remarcă
mulţumit că toţi erau îmbrăcaţi în ţinută de sea­
ră — oare spera prea mult, dacă-şi dorea să aibă
şi aceiaşi pantofi din seara trecută ?
— Salut, inspectore, spuse Martino. Am venit
cât de repede am putut. Ce mai pluteşte în aer ?
Un mic experiment, răspunse Charlie. Poate
cazul nostru să fie pan în seara asta. ■«
Jaynes îşi aprinse una din micile lui ţigări de
foi.
— Pau — adică terminat ? La naiba ! Aşa sper
şi eu. Mi-au reţinut o cabină la vaporul de mâine.
Mă bazez pe dumneata, inspectore?"
 — Cu toţii ne bazăm, adăugă regizorul. Şi eu
vreau să plec. Huntley, poate luăm şi noi doi va­
porul mâine.
Van Horn ridică din umeri.
— O, nu-mi pasă nici dacă nu mai plec deloc.
Mă uitam aseară la îngrijitorul de plajă. Nu m-ar
surprinde să -fi fost chiar el cel mai fericit dintre,
toţi.
— Treci la privitivism, hai ? zâmbi Martino.
Presupun că te^a influenţat rolul pe care l-ai jucat
în Tahiti.
— Ba e.gândul Iu Hollywood, îi răspunse Van
Horn. Din toate locurile artificiale pe care le-am
văzut, oraşul ăla câştigă locul întâi.
— Ai vorbit ca un adevărat californian, re­
marcă Jimmy Bradshaw, intrând împreună cu Ju-
lie. Te-ar deranja dacă te citez ? Actor celebru
preferă simplitatea din Honolulu artificialităţii agi­
tate din colonia filmului.
— Nu cumva să faci aşa ceva, bombăni Van
Horn, că dâu imediat dezminţire.
— Ce păcat ! rânji Bradshaw. Cele mai bune
replici ale tuturor actorilor nu pot fi niciodată puse
în articole.
Intră şi Wilkie Ballou, împreună eu soţia lui.
Primul purta un costum de in, pantofi albi, ceea
ce-1 tulbură pe Charlie. Dacă Ballou lua el scaunul
ce aştepta pe cineva în sufragerie, atunci cazul lui
nici acum- n-ar putea fi dovedit.
—> Despre ce-i vorba ?, vru să ştie Ballou. Toc­
mai voiam să mă culc mai devreme.
— Bietul Wilkie, nu poate suporta senzaţiile
tari, observă Rita. Eu una însă, mor după ele. Bon-
soar, Diana, ce-ai mai făcut azi ?
 Draperia se dădu de-o parte, şi Tarneverro in­
tră fără zgomot în încăpere. Rămase locului o cli­
pă, uitându-se în jur cu o privire mai mult în gri­
jorată.
— A, da, spuse. Suntem toţi aici, nu-.i. aşa ?
Jaynes se ridică alene, se duse spre el şi-i în­
tinse o tabacheră.
— Bună seara, spuse. Nu vrei o ţigară din ale
mele ?
— Nu, mulţufnesc, răspunse sec Tarneverro.
Nu folosesc.
— îmi pare rău, răspunse Jaynes. Mă gân­
deam că da.
Charlie interveni iute între ei.
— Veniţi să luaţi loc, vă rog ? Da, suntem toţi
aici, exceptând pe şeful meii. îl mai aşteptăm şi pe
el câteva minute.
Se aşezară cii toţii. Rita, Diana şi Julie vor­
beau în şoaptă între ele. Bărbaţii tăceau, privind
în gol.
Curând se auzi un zgomot în hol,- apoi şeful
intră şi el. După el venea Spencer, un bărbat ma­
siv, cu un aer competent. Chan se ridică.
— A, şeful. Acum putem merge mai departe.
Le-am explicat că dorim să facem un mic experi­
ment. îi cunoaşteţi pe unii dintre oaspeţi...
Wilkie Ballou dădu mâna cu şeful. \
— Mă bucur că vă văd, spuse el aruncând o
privire către Charlie.
— Pe domnul Tarneverro îl cunoaşteţi, de ase­
menea, continuă Charlie fără să-l bage în seamă.
Apoi îi prezentă şi pe ceilalţi. Acum, mergem toţi
în sufragerie, sfârşi el.
 — Cum aşa ? Altă petrecere ? exclamă Rita
Ballou.
— Q petrecere mai ciudată, o lămuri Chan, la
care nu se serveşte mâncare. Pe aici, vă rog.
Se înşirară după el, de data asta solemni şi stân­
jeniţi. Prezenţa şefului şi a poliţistului masiv, în
uniformă,. îi impresionase, făcându-i să-şi dea sea­
ma de seriozitatea situaţiei. Se întrebau/fireşte, cu
toţii ce însemnau toate acestea ? Era oare- vreo
cursă ?
Jessop era la datorie, în sufragerie, cu aerul
lui demn. Aştepta, gata să-i aşeze la masa goală
cu aceeaşi morgă cu care i-ar fi aşezat la o masă
încărcată cu argintăria lucind pe albul feţei de
masă.
— Acum vom avea o rugăminte, vorbi rar
Chan. Vă reamintesc că e un moment foarte im­
portant şi trebuie să vă gândiţi bine înainte de a
acţiona. Nu trebuie făcută nici o greşeală.'Vă rog
frumps să vă aşezaţi la mâsă pe aceleaşi locuri pe
care le-aţi ocupat aseară.
Un mic cor de dezamăgire îi însoţi vorbele. ,
— Vai, dar era atât de emoţionantă încât nici
nu-mi aduc aminte, strigă Diana, iar ceilalţi la fel.
O clipă se învârtiră în loc, uimiţi şi dezorientaţi.
Apoi Jimmy Bradshaw se aşeză la celălalt capăt al
mesei, pe scaunul opus celui pe care stătuse gazda.
— Eu am stat aici, spuse el. Mi-aduc aminte
perfect. Julie, tu erai în dreapta mea. Domnule
Van Horn, dumneavoastră la stânga.
Julie şi actorul, însoţiţi de ceremoniosul Jessop
îşi reluară locurile.
— Domnule Ballou, eraţi lângă mine, spuse
Julie, iar Chan scoase un suspin de uşurare văzân-
du-1 că se aşează.
— Da, aici am stat, spuse Ballou. îţi mulţu­
mesc că ţi-ai amintit scumpo. Diana, tu stăteai lă
dreapta mea.
— Chiar aşa, acceptă Miss Dixon, iar Jessop
îi ţinu scaunul. Val era în dreapta mea.
— Sigur că da, încuviinţă regizorul, aşezân-
du-se.
— Acum, o parte a mesei era completată, dar
nu aceea,care-1 interesa pe Charlie.
— Rita, tu stăteai în faţa mea, spuse Diana.
Doamna Ballou îşi reluă şi ea locul.
— Două scaune, în afara celui din capul mesei,
rămaseră neocupate, urmând ca pe ele să se aşeze
Jaynes şi Tarneverro. *
— Doamnă Ballou, cred că am avut onoarea
de a sta lângă dumneavoastră, remarcă Tarnevero,
ocupând locul din dreapta ei.
— Aveţi dreptate, încuviinţă Rita. Iar domnul
Jaynes era de cealaltă parte, şi arătă scaunul din
stânga, chiar cel în faţa căruia se aflau micile
zgârieturi lăsate poate de un vârf de ac înfipt în-
tr-un toc de pantof.
— Cred că arn rezolvat,- acum, conchise Jay­
nes, zâmbind nevinovat în timp ce se aşeza.
O clipă se aşternu tăcerea.
— Staţi la fel ca aseară ? întrebă rar Chan.
— Nu !, exclamă deodată Huntley Van Horn
— E ceva greşit ? întrebă Charlie.
— Da. Domnul Tarneverro stă acum în stânga
mea, dar ieri domnul Jaynes ocupa acea' poziţie.
— Păi sigur, sări şi Rita. Se întoarse spre Tar-
neverro. Dumneata şi d'oînnul Jaynes- aţi schim­
bat locurile.
— S-ar putea, răspunse amabil ghicitorul. Se
ridică. Jaynes se ridică şi el şi ocupă locul din
dreapta Ritei. După o clipă de ezitare, Tarneverro
se aşeză pe scaunul fatidic. Cred că acum suntem
cu toţii la locurile noastre, Jessop, poţi să ser­
veşti supa.
Charlie şi şeful său schimbară o privire, apoi
se retraseră intr-un colţ şi ieşiră în hol.
— Tarnevetro, spuse şeful în şoaptă. Ştiam eu.
Ia uită-te la pantofii lui...
Chan clătină din cap cu încăpăţânare.
— Ceva nu e în regulă aici, insistă el.
— Re dracu, nu e în regulă ! Acum ce te-a
mai .apucat, Charlie T
— Deloc în regulă, continuă Chan. Nu poţi....
nu poţi inculpa un om când are un astfel -de alibi.
Toate acele rupte din lume nu ajung.
— Atunci, după tine, a căzut şi asta baltă ?
— Deocamdată, nu. Dar nu disper. Dă-mi voie
să gândesc un moment. Trebuie să fie o explicaţie.
A, da, hai cu mine*.
Reveniră în sufragerie. Grupul’ de la masa
goală îi privi întrebător.
— Vă rog rămâneţi pe locurile dumneavoastră,
ca până acum, li' se adresă Chan. Revin înainte să
mi se simtă lipsa.
Trecu prin uşă rotativă în bucătărie ; ceilalţi îl.
auziră vorbind cu Wu Kno-Ching, bucătarul. Aş­
teptau tăcuţi ; până şi cei nevinovaţi păreau agi­
taţi şi îngrijoraţi. Charlie reveni, mergând neobişr
nuit de apăsat şi cu o privire posomorâtă.
■
— Jessop.
 Valetul făcu un pas înainte, cu un aer oare­
cum mirat,
— ^Poftiţi, domnule agent ?
— Jessop, aseară, după ce aceste persoane au
plecat au mai stat şi alţii la masă ?
Valetul avea un aer vinovat. ,
— împi pare nespus de rău, domnule. Ştiu, nu
e chiar permis... eu unul n-aş permite aşa ceva
într-o casă respectabilă, dar situaţia era dispera­
tă... aşă că am stat puţin lă o cafea ; aveam mare
nevoie...
— Cine a stat ?
— Anna şi cu mine^ domnule.
— Dumneata şi cu Anna aţi stat la masa asta,
după plecarea oaspeţilor ? Unde anume ?
— Acolo, unde stă domnul Martino, domnule.
— Şi Anna, unde a stat Anna ?
— Aici, domnule, şi Jessop puse mână pe spă­
tarul scaunului lui Tarneverro.
O clipă Chan tăcu, privind absent către valet.
— Unde e acum Anna ? se interesă.
— Bănuiesc că sus, în camera, ei, domnule.
Charlie îi făcu semn lui Spencer.
— Adu imediat femeia aici, ordonă el, iar poli­
ţistul dispăru. Chan se întoarse spre cei de la masă.
Micul nostru experiment a luat sfârşit. Vă rog,
mergeţi în salon.
Se ridicară cu toţii şi se îndreptară tăcuţi spre
salon. Charlie şi şeful aşteptau la baza scării. Şeful
nu spunea nimic, iar Charlie părea şi ei că n-are
chef de vorbă. Spencer reveni imediat în capul
scării, însoţit de Anna. Coborâră încet. Chan o sfre­
delea cu privirea pe femeie. Cu un aer absent,
aceasta îi susţinu privirea.
 — Vino. O conduse în salon, rămânând o clipă
în urmă pentru a-i vedea mersul. Avea pantofi
negri cu toc, care se potriveau cu uniforma sobră.
Piciorul drept, observă Charlie, era oarecum mai
îngroşat la gleznă. <
— A.nna, trebuie să-ţi cer ceva foarte ciudat,
spuse el. Vrei să-ţi scoţi pantoful drept ?
Ea se aşeză, începând să-şi desfacă încet şire­
tul. Tarneverro veni şi el lângă Chan. Detectivul
nu-1 băgă rîn seamă.
Luă din mâna Annei pantoful greu, îl întoarse
cu talpa în sus' şi, cu un briceag, răzui flecul de
caUciuc. Un ac mic de aur, de un centimetru ieşi
la iveală, iar el ^îl scoase de tot şi-l arătă celor­
lalţi cu un aer triumfător.
— Sunteţi cu toţii martori, îi avertiză el. Se
întoarse' apoi spre Anna. Cât despre dumneata,
mi-i teamă că ai fost foarte neglijentă. Când ai
călcat în picioare orhideele, ai scăpat din vedere
această semnificativă dQvadă a faptei dumitale. Ei
bine, dacă n-ar fi şi astfel de clipe de neglijenţă,,
n-am ajunge nicăieri în meseria asta. Examină atent
pantoful. Văd că are întărituri pe părţi, continuă el.
Probabil pentru a proteja o gleznă slabă. Aţi avut
mai demult .vreun accident, doamnă ?
— O gleznă fracturată... demult, răspunse ea
abia auzit.
— Fracturată ? exclamă iute Charlie. Când ?
Unde ? Oare nu cumva dansând pe scenă v-aţi
fracturat glezna ? A, da... aşa a fost. Doamnă cred
că mai demult aţi fost soţia lui Denny Mayo.
Femeia făcu un pas spre el. Ochii îi erau răi
şi sfidători, dar chipul, de obicei oacheş, era mâi
alb ca nisipul plajei Waikiki.
 CAPITOLUL XXIV
Vălul se ridică

Charlie se întoarse spre Tarneverro. în ochii

adânci ai ghicitorului, văzu o admiraţie involun­
tară. Zâmbi.
— Am fost foarte confuz, spuse el. Femeia asta
nu e în scenă din întâmplare. Când te-ai stabilit
ca-prezicător la Hollywood, ce-ţi trebuia ? Spioni...,
spioni să-i împrăştii prin tot locul, ca să-ţi aducă
bârfe despre oamenii din lumea filmului. Soţia fra­
telui dumitale a suferit Un accident, nu mai putea
lucra în profesie, era singură şi fără bani. Ai ţrimis
după ea. Ce putea fi mai firesc decât un astfel de-
gest ? Ai ajutaţ-o să-şi- facă o situaţie, ca ea să te
ajute la rândul ei!
— Ai o imaginaţie remarcabilă, domnule Chan,.
ridică din umeri Tarneverro.
— Nu, nu... mă flatezi, exclamă Charlie. Toc­
mai s-a dovedit că n-am destulă imaginaţie. Un
singur lucru pretind despre mine când, în sfârşit,
se revarsă lumină, nU închid obloanele. Acum lu­
mina se revarsă. Sarcina Annei nu era doar să-ţi
aducă frânturi de informaţii ; ci şi să te ajute să
rezolvi enigma morţii lui Denny Măyo. Nu de asta
ai plasat-o la Shelah Fane ? Aveai oare vreo bă­
nuială în legătură cu Miss Fane ? Cred că da. Ieri
dimineaţa, în camera dumitale, actriţa ţi-a mărtu­
risit fapta ei. Imediat i-ai spus Annei că eşti vic­
torios. Erai încântat. Intenţia dumitale e sinceră,
vrei s-o dai pe Miss Fane pe mâna poliţiei. Altfel
nu mi-ai fi- spus ceea ce mi-ai spus aseară în holul
de la Grand Hotel. Apoi... ce s-a întâmplat ?
 — Spune dumneata, inspectore. ,
— Ăsta e şi. scopul meu. Afli că Shelah Fane.
a fost ucisă. Fără să ţi se spurtă, ştii cine a făcut
asta, Situaţia e grea pentru dumneata, dar mintea
lucrează repede, ca de obicei. Inventezi o poveste,
despre întrevederea cu Shelah Fane şi- imediat mă
arunci pe o cale greşită. Pomeneşti de presupusa,
scrisoare pe care Miss Fane urma să ţi-o scrie.
Apoi, spre marea dumitale surpriză şi dezamăgire,
descoperi că realmente a existat scrisoarea. îţi pu­
tea distruge toate planurile pe loc, aşa că mă lo­
veşti şi obţii epistola. Gest inutil, cum se dove­
deşte. Te învârţi furios, distrugând fotografii ale,
lui May o pentru a ascupde relaţia cu el. încerci
să mă încurci, implicând oameni nevinovaţi. O, ai
fost foarte ocupat domnu’ Tarneverro. Te-aş putea
ierta, dar mi-e greu să mă iert chiar pe mine. Cum
de-am fost aşa stupid ?
— Cine zice c-ai fost stupid, Charlie ? între­
bă şeful.
— Eu zic, şi încă plin de amărăciune, răspunse
Chan. Micul meu duel cu acest ghicitor trebuia,
sfârşit cu multe ore înainte. Problema era foarte
clară. Ştiam că folosea spioni. Am aflat — deşi
n-am dat atenţie faptului — că cineva spiona pe
Miss Fane în Tahiti şi pe vapor. Am aflat că Anna,
aici de faţă, avea acţiuni, ceea ce putea explica
existenţa banilor mai mulţi decât salariul de ca­
meristă. Ascult alibiul lui Tarneverro şi sunt sigur,
că nu el a ucis. Atunci, cum se explică acţiunile
lui ? Concluzia firească a unui bun detectiv ar fi
că apără pe altcineva. Pe cine ? Citesc în ziare că
Denny, Mayo a avut soţie. Descopăr că Mayo a fost
frate cu Tarneverro şL aud că Mayo a fost ucis de
mâna lui Shelah Fane. Pe urmă — colac peste pu­
păză — mi se spune că soţia lui Mayo a avut un.
accident şi nu mai poate profesa. Pun eu atunci
totul cap la cap ? Adun eu tot ca să ajung la un
rezultat. ? Nu — eu mă învârt încoace şi-ncolo,
plutesc ca un peşte mort — îri sfârşit, ajung în
portul fericit al succesului. Se întoarse pe neaştep­
tate spre Annâ, care stătea, palidă şi tăcută lângă
el.. Fiindcă am ajuns în port. E adevărat, nu-i aşa,,
doamnă. Dumneata ai ucis-o pe Shelah Fane !
— Eu, răspunse femeia.
— Nu fi proastă, Annâ, luptă-te ! îi strigă Tar-
neverro.
Ea făcu un gest de lehamite.
— La ce bun ? Nu-mi mai pasă. Nu mai am
pentru ce să trăiesc.7. nu-mi pasă ce se mai în­
tâmplă cu mine. Da, eu am- ucis-o. Şi de Ce nu ?
Doar ea...
— O clipă, interveni şeful. Ştiţi că tot ceea ce
spuneţi poate fi folosit împotriva dumneavoastră.,
— Cam târziu, şefu.’ , spuse Tarneverro. Ar tre­
bui să aibă şi un avocat... ,
— Nu vreau, continuă Anna posomorâtă. Nu
vreau nici un ajutor. Am ucis-o. Ea mi-a luat băr­
batul... şi nu s-a mulţumit doar cu dragostea lui,
i-a luat şi viaţa. M-âm răzbunat pe ea şi sunt gata
să plătesc. Intenţionez să-mi recunosc vinovăţia şi
să termin o dată cu tot.
— Excelent, aprobă şeful. îşi dădea seama că,
autorităţile locale erau scutite de un proces înde­
lungat.
— Eşti nebună, Annâ ! exclamă ghicitorul.
Ea ridică din umeri.
20 — Orhideea însângerată
 — Puţin îţi pasă de mine ! Bănuiesc că ţi-am
stricat toate planurile. într-adevăr, pentru tine am,
stricat totul. Uită de mine şi vezi-ţi de drum măi
departe.
Tonul ei era amar şi rece, iar Tarneverro, res­
pins, se'îndepărtă de ea. Charlie îi oferi un scaun.
— Stai jos, doamnă. Intenţionez să vă iau un
mic interogatoriu. E adevărat că Tarneverro v-a
adus la Hollywood ?
— Da. Se aşeză pe scaunul ce i se oferea. Dacă
doriţi, am să încep cu începutul. în timp ce Denny
juca în filme, eu am continuat să dansez la Lon­
dra, în music-hall-uri. Mă descurcam bine,, până
când am avut accidentul — mi-am fracturat glez­
na —- şi n-am mai putut dansa. I-am scris lui Denny
şi Ţ-am întrebat dacă pot verii la' el. N-am primit
nici un răspuns, apoi am aflat că Denny a fost ucis.
Arthur, fratele lui Denny, aici. de iaţă, juca şi
el la Londra pe atunci. A fost bun cu mine, mi-a.
împrumutat bani, apoi mi-a spus că se duce în
Statele Unite să afle, dacă putea, cine l-a ucis pe
bietul Denny. După o vreme, mi-a scris că s-a sta­
bilit la Hollywood ca prezicător, luându-şi numele
de Tarneverro. Spunea că are nevoie... de ajutor,
că: i-aş putea fi de folos dacă aş vrea să-mi iau un
serviciu. Eu intrasem ca garderobieră la un pro­
ducător pentru care jucaşem. Munca era grea, şi
mai erau şi amintirile... abia aşteptam să scap
de tot.
— Şi aţi ajuns la Hollywood, o zori şeful.
— Am ajuns şi m-am întâlnit în secret cu Tar­
neverro. Mi-a spus că mă- va băga în serviciu la.
Miss Fane. Tocmai o sfătuise s-o dea afară pe ca­
merista pe care o avea şi m-a trimis acolo în ace-
eaşi zi, să solicit postul. El descoperise că Miss
Fane şi Mayo fuseseră... foarte apropiaţi, şi s-a
gândit că, în casă la ea aş putea da de vreo urmă.
Mi-a sugerat să-mi schimb cât pot înfăţişarea, mai
ales coafura —■ îi era teamă ca Denny să nu-i fi
arătat fotografii de-ale mele. I-am urmat sfatul,
dar a fost o precauţie inutilă. Denny... probabil că
pierduse fotografiile mele... le pierduse ori le arun­
case. Miss Fane — m-a angajat, iar eu m-am
descurcat bine cu serviciul. Vedeţi, şi eu la rândul
meu avusesem servitoare. Un an şi jumătate am
fost angajată la ea, ajutându-1 pe Tarneverro, Dar
n-am putut descoperi nimic. 'Adică, nimic -despre
Denny.
— Ieri după-amiază, Tarneverro s-a întâlnit cu
rnirie pe plajă. Mi-a spus că Shelah Fane îi mărtu­
risise că l-a. ucis pe Denny, în aceeaşi dimineaţă,
în camera lui, la hoţel. Voia să aibă o repetare a
acelei mărturii în prezenţa unui martor... plănuia
să facă asta aseară, în pavilion. Avea să vorbească
singur cu ea, iar eu să mă ascund pe undeva prin
preajmă.. Apoi a propus să cheme un poliţist.
M-am întoTs în casă,- aproape fără să mai ştiu
de mine, de ură împotriva femeii care'îi distrusese
viaţa lui Denny... şi chiar pe a. mea. Am început
să mă gândesc, singură, în camera mea. Planul lui
Tarneverro mi se părea nebunesc.' Poliţia ? Ştiam
eu bine ce va. face un complet de juraţi americari
cu o femeie ca Shelah Fane , o femeie frumoasă,
celebră. N-ar condamna-o niciodată, niciodată. Erau
şi alte mijloace decât poliţia, ba chiar mai bune
m-am gândit. Acum îmi pare rău...
Ochii îi şcânteiară.
 — Ba nu, nu-mi pare rău. Mă bucur chiar. Ara
plănuit totul. Aseară... în timpul petrecerii, atunci
era momentul., Lume multă... şi multă lume care
ar fi putut s-o facă.. Am pus la cale şi alibiul cu
ceasul, mi-am amintit de el dintr-o piesă în care
juca Denny. Am stat în bucătărie de la opt fără
douăzeci până la opt şi zece. Jessop şi bucătarul
erau şi eh La opt şi cincisprezece, am găsit-o pe
Shelah Fane în pavilion... aştepta acolo... aştepta-
s.ă-şi facă o intrare spectaculoasă, aşa cum făcea
întotdeauna. Aşa era ea.
*'M-am dus în camera ei şi am luat un cuţit...
unul pe care-1 cumpărase în Tahiti. Mai voiam
ceva în .care să-l înfăşor, o batistă, dar una mai
mare. Uşa de la camera albastră era deschisă... am
văzut o haină bărbătească. Am intrat şi am luat
batista din buzunar... c'red că era haina domnului
Bradshaw.
— A, da, aprobă posomorât Jimmy Bradshaw.
Mersi de reclamă.
— M-am dus în pavilion, continuă Anna. Nu
m-a suspectat. Am ajuns lângă ea... Femeia îşi as­
cunse fata în mâini. Astă să nu mă puneţi să spun.
După aceea, am spart ceasul în batistă şi i l-am
pus din nou la mână. Dar nu mai era nici un alt
indiciu al unei lupte, aşa că i-am smuls orhideele
şi le-am călcat în picioare. Am ieşit şi am îngropat
cuţitul în nişip... apoi am auzit voci pe plaiă... mi-a
fost teamă. Am fugit în casă si m-am închis în ca­
meră, urcând pe scara de serviciu.
— Şi batista ? întrebă Charlie. I-aţi dat-o dom­
nului Tarneverro când a venit ?
— O clipă, interveni ghicitorul. Anna. când am
vorbit noi doi ultima oară ?
 —• Pe plajă, ieri după-amiază.
— Din acel moment, am mai comunicat vreo­
dată unul cu altul ?
— Nu, clătină ea din cap.
— Te-am, auzit eu spunând până acum că ai
ucis-o pe Shelah Fane ?
— Nu.
Prezicătorul privi către şef.
— Un mic amănunt, spuse el, pe care aş dori
foarte mult să-l accentuez.
— Dar batista ? se întoarse şeful spre Anna.
— Am aruncat-o jpe peluză-.. Voiam... voiam s-o
găsească cineva. Aruncă o privire spre Bradshâw.
Ştiţi, nu era a mea...
— Foarte amabil din partea dumitale, o iro-
niză tânărul.
— Exact pe peluză, de unde am luat-o eu, spu­
se Târne verro.
— Şi ai pus-o la mine în buzunar, remarcă
Mar'tino. Apropo, nici nu i-am mulţumit.
— Nu vă obosiţi, îl sfătui Chan. Nu sunteţi
singurul pe care domnul Tarn'everro l-a onorat cu
atenţiile.
.Şeful se îndreptă către femeie.
— Du-te sus,’ îi spuse, el poruncitor şi i-aţi lu­
crurile. Trebuie să mergi cu noi în oraş. Ne mai
spui o dată povestea... -la secţie. îi făcu semn lui
Spencer s-o urmeze.
Femeia se ridică, nosomorâtă dar sfidătoare şi
ieşi din .cameră însoţită de poliţist.
— Bine, spuse Ballou, atunci înseamnă că pu:
tem pleca şi noi.
Şeful încuviinţă din cap. Wilkie şi Rita plecară
primii, urmaţi de Martino, Van Horn şi Jaynes.
Ultimul se opri să-i strângă mâna lui Charlie.
— Mulţumesc, spuse el încet. Am să prind'va­
porul. Iar pe ăsta, şi pe toate celelalte vapoare, am
să încerc să-mi bag minţile în cap.
Diana plecă pe tăcute la ea în cameră. Chan
se întoarse spre Julie.
— Mergeţi înapoi pe plajă, îi spuse el blând.
Priviţi la stele, respiraţi aer curat, proaspăt, şi gân-
diţi-vă la fericirea viitoare.
Fata îl privi uimită.
Biata Shelah ! şo'pti.
•
— Ghinurile ei s-au sfârşit, îi răspunse Chan,
Faceţi un serviciu bietei doamne şi uitaţi. Jimmy,
aici de faţă, o să vă ajute.
— Sigur că da. O luă pe după umeri. Hai Julie.
încă o privire către cocotieri, apoi mergem pe con­
tinent, unde pomii sunt pomi. Şe îndreptară spre
glas vând. Bradshaw îi zâmbi lui Chan peste umă­
rul ei.. Adio, Charlie. Mă duc acum să-mi mai mo­
derez adjectivele, să le potrivesc cu California.
Cei doi ieşiră, iar Charlie se întoarse în cameră,,
unde-1 găsi pe şef privindu-1 spectaculos pe Tarne-
verro.
— Ei, Charlie, cu prietenul -ăsta al nostru ce
facem ?
Chan nu răspunse, ci îşi frecă bărbia, gânditor.
Tarneverro, văzându-i gestul, zâmbi.
— îmi pare rău, spuse. Ţi-âm dat mult de fur­
că, inspectore. Dar eram într-o situaţie îngrozi­
toare, de ăsta ţi-ai putut da seama. Puteam să ţi-o
predau; pur şi simplu, pe Anna pe loc ?. Poate
dar, după cum ţi-am spus şi aseară, mi-am dat
seama imediat că eu eram cel răspunzător p'entru
întreaga afacere. Fără să vreau, desigur, dar totuşi
răspunzător. N-ar fi trebuit să-i spun... dar aveam
nevoie de un martor. Dacă aş fi ţinut totul pentru
mine...
— Gel ce priveşte în urmă îşi vede greşelile
toate grămadă, zise Chan. ,
— Nici nu mi-â trecut prin minte că Anna
şi-ar putea pierde chiar .aşa minţile. Ce ţi-e şi eu
femeile, inspectore !
— Creaturi foarte primitive, femeile.
— Aşa s-ar părea. Anna a fost dintotdeauna o,
fiinţă ciudată, neprietenoasă. Dar era între noi o
singură legătură; amândoi l-am iubit pe Denny.
Aseară, când a dovedit .cât de nebuneşte l-a iubit...,
pur şi simplu n-am putut s-o trădez. M-am duelat
în schimb cu dumneata. M-am luptat din toate
puterile... şi am pierdut. întinse mâna.
Chan i-o, strânse.
— Numai bădăranii sunt meschini la victorie,
remarcă el.
Poliţistul în uniformă se ivi după draperii.
— Vin imediat, ..Spencer, îi strigă şeful. Dom­
nule Tarneverro, te rog să vii şi dumneata. Am să
vorbesc cu 'procurorul despre dumneata. Dar nu
trebuie să iii îngrijorat. Nu suntem noi prea dis­
puşi să ne cheltuim banii cu trimişii ocazionali de
pe continent.
Tarneverro se înclină.
— Foarte încurajator !
— Eşti cu maşina, Charlie ? întrebă şeful.
— Da.
Şeful şi Tarneverro ieşiră în hol,, iar Charlie
auzi uşa închizându-se în urma lor.
 Rămase o vreme privind în jur, în încăperea
în care munca lui era într-adevăr pau. Apoi,
oftând, trase draperiile şi ieşi în vestibul. Se opri,
văzând chipul îngrijorat al bucătarului.
— Ce-i cu dumneavoastră ?, întrebă Wu.
— Sunt obosit, oftă Chan. Acum vreau doar
linişte. O grea încercare, bunule Wu Kno-ching.
Dar, adăugă el, în timp ce un zâmbet i se ivea pe.
chipul lătăreţ, după cum ştii, prietene, piatra nu
se şlefuieşte fără frecat, şi nici omul nu se perfec­
ţionează fără încercări.
Uşa se închise încet în urma lui'.

T ip a ru l executat la 53.C. G ra fica Prahoveana S .A -

P loieşti sub com anda nr. 14076

199 3