Competitivitatea firmei si a economiei nationale

Definirea riguroasa a competitivitatii este dificila sau, probabil, chiar imposibila; ea nu poate fi
formulata in mod concis datorita multiplelor componente – pe termen scurt, mediu, lung – pe care le
incumba, si a numerosilor indicatori prin care poate fi relevata. In plus, insesi firmele competitive,
care reusesc, au grade de competitivitate diferite, iar susrsele competitivitatii nu sunt totdeauna
aceleasi. Marea diversitate a punctelor de vedere si a unghiurilor sub care competitivitatea este
abordata se reflecta intr-o ampla literatura, detasandu-se lucrarile lui Michael Porter si Paul
Krugman, din care sunt de retinut: competitivitatea economica exprima o stare complexa si
dinamica, avand numeroase surse si fatete; in esenta, sunt competitive firmele la care avantajele
competitive potentiale au devenit si efective; cand intr-un domeniu (industrie sau piata relevanta)
sunt numeroase firme nationale competitive, se considera ca si respectiva tara este competitiva
international; competitivitatea (interna si internationala) si avantajul competitiv sunt, la origine,
concepte si realitati microeconomice, pe care se inalta, in ultima instanta si in sinteza,
competitivitatea macroeconomica si avantajul competitiv national. Acestea din urma sunt
determinate de starea sistemului de firme (companii) si a mediului de afaceri macroeconomic. Astfel,
in sinteza, competitivitatea reprezinta capacitatea de a face fata concurentei, fiind legata de un
mediu concurential dat si de posibilitatea de a obtine performante in urma participarii pe piata (de
aprovizionare, desfacee, financiar-monetara, a fortei de munca etc.). In vorbirea curenta a fi
competitiv inseamna a reusi cel putin la fel de bine ca altii. O firma este competitiva atunci cand,
datorita conditiilor de care dispune (factori de productie, capacitati manageriale si de marketing,
resurse financiare, tehnice si de creativitate s.a.m.d.), obtine un avantaj durabil fata de competitori
(in rpivinta costului, diversitatii, calitatii si reinnoirii ofertei), asigurand dividende normale pentru
actionari, resusre pentru autofinantarea satisfacatoare si remuneratiei fortei de munca, corelata cu
productivitatea. Competitivitatea tine, in esenta, de conditiile interne, proprii ale firmei, conditii care
exprima toate componentele si functiunile care o definesc. Intr-un sens larg, competitivitatea consta
in capacitatea firmei de a infrunta concurenta prin marfuri care reaspund clientilor (prin pret, calitate
si diversitate), iar performantele economice ii remunereaza pe participanti in functie de
productivitatea marginala as factorului de productie ce il detin. Ea este posibila in masura in care
firma detine un avantaj concurential si a carei afirmare (pe piata nationala sau internationala) isi are
izvorul in conditiile interne ale firmei si pe care mediul concurential le poate favoriza sau inhiba.
Dintr-o asemenea perspectiva, se propune ca pentru aprecierea competitivitatii la nivel micro (ca
suport pentru cea macro) sa se calculeze indicele competitivitatii curente (ICC), bazat, in principal,
pe aprecieri cuprinse in chestionare si sondaje de opinie la care participa persoane reprezentative
care isi desfasoara activitatea in companii nationale, oficiali guvernamentali, mari exportatori si
reprezentanti ai companiilor multinationale care opereaza in respectivele tari. In construire ICC, M.
Porter porneste de la premisa ca eficienta intr-o companie, sintetizata in productivitatea tuturor
factorilor de productie implicati, depinde de: complexitatea operatiunilor si trategiile companiei;
capacitatea de inovare si performantele economice; calitatea mediului de afaceri (inclusiv a celui
concurential). Sub aspect financiar, eficienta companiei este sintetizata in masa si rata profitului care
sunt dependente de aceste imprejurari. Problematica competitivitatii unei economii nationale este
extrem de disputata in teoria si practica economica. Dincolo de numeroasele dezbateri si de
diversitatea criteriilor folosite, consideram ca o economie este competitiva daca isi mareste cota de
piata (in special, ponderea exporturilor proprii in cele mondiale), gratie preturilor sale care au o
evolutie relativ mai favorabila comparativ cu cele ale concurentilor (deci, ea are o competitivitate,
pret, si implicit o inflatie, mai reduse) si prin calitatea, diversitatea si promptitudinea marfurilor oferite.
Pentru acestea se pot utiliza numerosi indicatori (apropape toti discutabili): avantajul comparativ
relevant (RCA), care exprima raportul dintre ponderea exporturilor tarii „X” (%E) in exporturile
modiale totale si ponderea pe care respectiva tara o detine in productia mondiala (% in PMB),
calculat dupa relatia: ,

in care: Ex – exporturile tarii X;

 Em – exporturile mondiale totale;
PIBx – produsul intern brut al tarii X;
PMB – produsul mondial brut.

Nivelul supraunitar al RCA releva o situatie favorabila si invers. Indicatorul RCA are relevanta doar
intr-o economie cu concurenta loiala corect reglementata si supravegheata, in care masurile
adminstrative de impulsionare/franare a exporturilor/importurilor – atat directe, cat si indirecte – sunt
circumscrise conventiilor internationale din cadrul OMC si al organizatiilor economice si comerciale
regionale. Chiar si in aceste conditii indicatorul trebuie privit cu oarecare rezerve: sunt economii in
care indicatorul are o marime relevanta in ramuri bazate pe avantaje competitive de gradul I sau II
cu produse ale industriei extractive sau de prelucrare primara, dar, in ansamblu, necompetitive si
dependente de importuri performante. Firmele dintr-o tara nu pot fi competitive pe toate pietele
relevante, iar pentru o tara, competitivitatea se manifesta in cateva industrii sau produse (cu
semnificatie majora in structura consumului). indicatorul competitivitatii sectoriale a tarii X (CSx),
determinat ca raport intre ponderea pe care exporturile din tara data o detin in cele mondiale
aferente ramurii „j” si ponderea pe care industri „j” din respectiva tara o detine in totalul mondial,
respectiv: ,

in care: Exj – exporturile industriei j provenite din tara X;

Emj – exporturile mondiale ale industriei j;

Qxj – productia industriei j din tara X;
Qmj – productia mondiala a industriei j.

Cu cat acest indicator are valoare mai ridicata, cu atat poate indica performante mai bune ale
firmelor din tara X pe piata mondiala relevanta a bunui j. Totusi si indicatorul acesta are limite, mai
ales in conditiile cand lantul (sistemul) valoric se fragmenteaza pe plan international datorita
sistemelor productiei internationale integrate (SPII) caracteristice fenomenelor de globalizare
economica, accentuarii schimburilor internationale cu bunuri intermediare si cresterii rolului CTN in
economia mondiala. nivelul si dinamica productivitatii medii globale a factorilor de productie. Pe
termen lung, o economie nationala este competitiva daca asigura sporirea durabila a bunastarii
locuitorilor sai gratienivelului si dinamicii ridicate a productivitatii globale a factorilor de productie.
Aprecierea, prezenta in orice tratat sau lucrare consacrata domeniului, este corecta, dar greu de
operationalizat pentru ca: nu dispunem de un indicator sintetic dar convingator prin care sa fie
apreciata bunastarea; progresele obtinute prin folosirea IDU (indicatorul dezvoltarii umane) sunt
foarte importante, dar insuficiente; metodele prin care se determina nivelul si dinamica productivitatii
globale aparente (calculate) a factorilor de productie sunt discutabile. competitivitatea unei tari, intr-o
abordare analitica, se va judeca prin capacitatea sa: de a exporta, marindu-si cota pe pietele
mondiale; de a atrage investitii straine directe, in camp „maro” si „verde”; de a valorifica resursele si
a spori PIB real pe locuitor; preturile au i evolutie relativ mai favorabila decat ale concurentilor, iar
oferta se caracterizeaza prin calitate, diversitate si promptitudine.

Avantajul competitiv al firmei si determinantele avantajului competitiv national. Diamantul (rombul)

porterian

Studiind structurile ofertei si ale consumului, se constata ca exista un numar de firme din una sau
cateva industrii (ramuri) provenite din anumite tari, capabile ca, timp indelungat, sa se impuna pe
pietele nationale si internationale. Ele au competitivitate internationala pentru ca ajung sa-si creeze
si sa-si mentina un avantaj competitiv. Firmele elvetiene detin asemenea pozitii in domeniul
produselor farmaceutice, de orologie, din ciocolata, al serviciilor financiar-bancare si al anumitor
categorii de servicii turistice. In SUA se afla cei mai renumiti concurnti internationali in domeniul
cinematografiei, cartilor de credit, microcalculatoarelor, cercetarii stiintifice si al unor produse
agroalimentare etc. Firmele italiene sunt imbatabile in domeniul echipamentelor de schi, gresiei,
faiantei, echipamentelor sanitare si de automatizare industriala, incaltamintei de piele si confectiilor
de lux. Respectivele firme detin surse de avantaje competitive care prin agregare confera
economiilor nationale capacitatea de a detine timp indelungat pozitii bune pe pietele modiale
relevante. Studiile de economie teritoriala si mediu concurential releva ca majoritatea sectoarelor
prospere si competitive dintr-o tara cuprind grupuri de firme si nu participanti izolati. Firmele bine
plasate in concurenta internationala sunt de regula grupate in aceeasi regiune sau in cateva regiuni,
ele formeaza un cluster sau GER (grupari economice regionale de firme) in limbajul folosit pentru
prima oara de M. Porter. Un cluster reprezinta o concentrare gografica de firme competitive cu
activitati de afaceri internationale care coopereaza, dar se si concureaza. Ca rezultat al celor doua
mecanisme, in tr-o anumita regiune devine dominant si performant un tip de activitate economica:
software in Bavaria (Germania), Valencia (Spania), Silicon Valley (SUA); industria aeronautica si
constructoare de masini in zone specifice din Franta, Germania, SUA, Japonia. Clusterul include o
parte importanta sin zonele care formeaza sistemul valoric al unui produs complex sau al cateorva
inrudite.

Lantul si sistemul valoric Pentru identificarea si studierea avantajelor competitive (tipuri, surse,
forme), Michael Porter a inovat experientele anterioare prin introducerea a doua concepte-cheie:
lantul valoric si sistemul valoric al firmei (produsului) pe baza carora circumscrie si politicile
strategice si orientarile tactice ale firmelor. In viziunea moderna, porteriana, de abordare a
avantajului concurential al firmei si sursele sale, este adoptata o viziune sistematica asupra
activitatilor pe care le executa firma si a interactiunilor dintre ele, concretizate in lantul valoric.
Intelegerea si relevarea avantajului competitiv sunt dificle daca firma este privita global, ca un tot.
Cele noua categorii generice de activitati care fomeaza lantul valoric se conditioneaza in modalitatile
cele mai diferite in functie de domeniu si dimensiunea firmei, de gradul de specializare sau
diversificare, de nivelul tehnic si complexitatea tehnologiei, de aliantele pe care firma in cauza le
realizeaza cu altele. Elementele lantului valoric realizeaza legaturi nu doar interne, in cadrul fimei, ci
si pe verticala, in amonte (cu furnizorii) si in aval (transportatorii, distribuitorii, cumparatorii,
administratiile publice si private, din tara si/sau strainatate). In felul acesta, lantul valoric este inclus
intr-un flux mai larg care poate fi numit sistem valoric, compus din: valoare de input, din amonte (de
la furnizori); lantul valoric propriu al firmei structurat pe contributia fiecareia dintre cele noua categorii
generice; valoarea din aval, cae ocazionata de numeroasele activitati care insotesc drumul bunurilor
marfare de la producatorul primar spre intermediar, distribuitor respectiv consumator.

Tipurile avantajului concurential Succesul concurential al firmei depinde de starea sistemului valoric
pe baza caruia se realizeaza bunul marfar. Ca rezultat, bunul marfar se impune pe piata relevanta –
interna, comunitare, mondiala – gratie avantajului concurential pe care-l detine. Pot fi identificate mai
multe tipuri de avantaje competitive: avantajul competitiv bazat pe costuri unitare minime (CTM)
semnifica faptul ca respectiva firma este mai eficace decat concurentii sai in conceperea, productia,
comercializarea si service-ul unui produs dat, sigurandu-ri un CTM mai redus in marime absoluta.
Promovarea strategiilor costurilor – adica minimizarea CTM – intalnita preponderent in fabricatiile
standard, fara atribute de lux (materiale de constructii, energie electrica etc.), isi propune ca obiectiv
prioritar obtinerea unor avantaje absolute de cost prin luare in considerare a firmei ca un tot, a
tuturor activitatilor si a interactiunilor dintre ele prin care se creeaza valoare pentru client, constituite
in lantul valoric. Activitatiile primare pot fi bine individualizate, uneori chiar spatial si, de regula, isi
concretizeaza riguros costurile si contributia (la costurile globale si la formarea CTM). Activitatile de
sprijin, desi distincte in organigrama, presupun prestatii care preced, succed sau insotesc fiecare
dintre activitatiile primare; de regula, se ignora amploarea si costul lor, punandu-se accentul pe
urmarirea si nivelu costurilor contabile pe care le comporta activitatile primare, tradandu-se
superficial impactul activitatilor de sprijin si de costurile acestora. Strategia de cost compara
proportia in care resursele firmei sunt alocate pe cele noua categorii generice si contributia fiecarei
categorii generice la obtinerea bunului finit. Operatiunea este cu atat mai necesara cu cat analizele
internationale au relevat ca in pretul final al majoritatii bunurilor marfare importante costurile de
fabricatie, spre care in mod traditional ne concentram in cea mai mare masura analiza, mai detin in
conditiile actuale cel mult 20-25% din CTM-full. avantajul competitiv de diferentiere sau diversificare
(ACD) apartine firmei care asigura o oferta specifica fata de ceilalti competitori, avand valoare pentru
consumatori. Pentru aceasta, raspectiva firma studiaza si adopta decizii si actiuni adecvate, luand in
calcul: · preferintele diferitelor categorii de consumatori (in functie de varsta, pregatire, localizare
geografica), identificand „nise” de piata care au fost ignorate de alti competitori; · verigile lantului
(sistemului) valoric pentru a identifica elementele care-i confera avantaje fata de concurenti,
realizand diferentiere intrinseca (structura, fiabilitate, mentabilitate, durabilitate, intretinere) sau
extrinseca (mod de prezentare, comercializare,conditii de plata), aprecierea de grupuri de
consumator, care se ataseaza de respectiva oferta, devenind chiar captivi. ACD poate proveni din
orice element al lantului valoric, iar rolul decisiv il au inovatia si cresterea componentei cultural –
artistice in valoarea si structura bunurilor. avantajul competitiv prin concentrarea pe un element
prioritar. De exemplu, pentru un producator de automobile elementul prioritar pe care se
concentreaza poate fi: designul exterior, confortul interior sau al soferului, suspensia, durabilitatea,
diminuare riscurilor in caz de accident s.a.m.d. Pentru a reusi in competitie, producatorul alege in
functie de cumparatorii tinta, un anumit element prioritar pe care il urmareste, cautand sa-l realizeze
cu cel mai mic cost si cu „accesorii” care sa-l diferentieze de alti prducatori. avantajul competitiv de
flexibilitate apartine acelor firme care realizeaza cea mai buna reactie la schimbarile cererii,
preturilor, conditiilor de comercializare si structura ofertei dominate s.a.m.d. Ele se adapteaza rapid
la noile realitati, au intaietate in onorarea oportunitatilor ivite, obtin renta datorita faptului ca o
perioada sunt in situatia de unic sau principal ofertant al unui bun marfar care raspunde unor
preferinte specifice. Traditionalele economii de scara si de diferentiere trebuie completate cu
economiile rezultate din flexibilitatea firmelor intr-o lume in care schimbarile se produc la intervale tot
mai scurte. Daca detinerea unui avantaj competitiv este importanta, decisiva pe termen lung este
pastrarea avantajului competitiv. Aceasta depinde de numeroase imprejurari, dintre care nu pot fi
omise: a. sursa avantajului competitiv: pot fi avantaje competitive minore (costul redus al fortei de
munca, detinerea unor resurse naturale bogate si ieftine), care se pot pierde relativ rapid, sau
avantaje competitive majore si durabile concretizate in: tehnologii si bunuri deosebite gratie
competitiei interne si unor aptitudini de nivel superior (ale fortei de munca, tehnologii avansate, greu
accesibile concurentilor, relatii speciale cu clientii); o politica de investitii selective in CD, capital
uman, inovatie care vor genera noi tehnologii, materiale si capital uman specifice, metode de
management, de comercializare, generand schimbari esentiale in sistemul valoric; b. numarul
surselor de avantaj competitiv pe care le detine firma; daca detine o singura surse de avantaj
competitiv concurentii vor urmarii anihilarea ei, fapt posibil de realizat usor. Toate firmele care au
dominat sau domina de timp indelungat o anumita industrie au cautat sa detina mai multe surse de
avantaj competitiv; c. efortul persevernt pentru regenerarea si aprofundarea avantajului competitiv;
d. calitatea mediului de afaceri – local, national – in care firmele isi desfasoara activitatea, sistetizat
in conceptul de competitivitate structurala generata de modul de functionare a institutiilor pietei,
calitatea legislatiei, etc. – care ofera membrilor acces la informatii si inovatii, la metode moderne de
management, la servicii colective performnte si pe pietele externe; e. minimizarea importantei si a
dependetei fata de imprejurarile care pot conferi avantaje competitive artificiale.

Determinatele avantajului competitiv national Elementele determinate are avantajului competitiv

national se afla intr-o relatie de interdependenta, formand un sistem interactiv si dinamic. Factorii de
productie (FP) trebuie priviti atat ca surse primare de avantaj competitiv, dar si ca elemente
definitorii ale mediului de afaceri: ei sunt atat efect, cat si cauza a calitatii mediului de afaceri. Pentru
aceasta este necesara o viziune cuprinzatoare asupra factorilor de productie. Priviti in sens larg, ei
includ: factorii de productie clasici si neofactori, dar si imprejurarile economico-sociale, sistemul de
institutii si organizatii de care depinde formarea si atragerea lor in circuitul economic, utilizarea,
respectiv conservarea lor. Volumul, structura si calitatea factorilor de productie se constituie in
factori determinanti ai formarii avantajelor competitive. De altfel, teoria avantajului comparatic relativ
si teoria Heckschner, Ohlin, Samuelson (HOS) privind dotarea tarilor cu factori de productie au
reprezentat teoriile predilecte pentru fundamentarea specializarii tarilor si a ratiunii economice a
schimburilor interne si internationale. Din perspectiva aportului factorilor de productie la formarea si
perpetuare avantajului competitiv, componentele structurale ale factorilor de productie prezinta roluri
si importante diferite. Pentru analiza-diacnostic a avantajului competitiv si a perspectivelor sale, sunt
utile gruparea si structurarea factorilor de productie dupa mai multe criterii: dupa natura lor se
disting: factori de prductie elementari: resurse naturale, climatul, situarea geografica, forta de munca
necalificata; factori de productie complecsi: personalul de inalta calificare, infrastructura de
comunicatii, reteaua de cercetare stiintifica, inginerie, invatamant superior, informatia, amploarea si
natura cunostintelor. · dupa provenienta lor, distingem: factori de productie mosteniti, de regula
oferiti de natura sau creati de generatiile anterioare; factori de productie creati prin investitii, ale
caror orientare si structura depind de avntaje competitive existente, dar conditionandu-le pe cele
viitoare. · dupa capacitatea de a fi utilizati alternativ se disting: factori de productie nespecializati
(reteaua rutiere, infracstructura feroviara etc.), care pot fi utilizati intr-o gama larga de industrii;
factori de productie specializati, care au caracteristici specifice, care-i fac apti si eficienti pentru a fi
folositi doar in aunele domenii, sau chiar in unul singur; asemenea factori se obtin preponderent prin
investitii private, sau mai putin disponibili, care au ca sursa inovarea si la randu-le determina, in
masura decisiva, capacitatea de inovare si obtinerea de avantaje competitive durabile. Baza
competitivitatii internationale a unei natiuni raman detinerea si asigurarea unei inalte calitati a
mecanismelor generatoare de factori de productie specializati si complecsi. Performantele si mediul
concurential din industriile inrudite si de sprijin, dina monte si aval. Industriile inrudite sunt acelea
care figureaza in linia de creare a valorii dintr-un sector si a caror contributie poate fi individualizata:
pun la dispozitie produse complementare; participa la obtinerea avantajului competitiv in orice etapa
a lantului valoric prin perfectionarea tehnologiei de fabricatie, marketing, servicii postvanzare din
randul carora se detaseaza furnizorii de informatii, metode de managament, forta de munca si
utilaje, care sunt o premisa a nivelului productivitatii muncii si capitalului. Cele mai bune performante
se obtin cand se constituie clustere in care sunt concentrate firme reprezentative care desfasoara
activitati, funcii si subfunctii componente ale sistemului valoric. Concentrate in aceeasi zona, ele
beneficiaza de utilitati si bunuri publice comune si la costuri mai reduse fata de situatia cand sunt
disperdate. In cluster se pot realiza in conditii mai performante programe comune de formare
profesionala si de cercetare, iar deversarea rezultatelor in practica economica este operrativa si
multilaterala. Industriile din amonte si din aval sunt impuse la doua procese contradictorii: de inertie
si de inovare. Abilitatea de a se adapta la schimbarile impuse de complementaritate este o
componenta esentiala pentru mentinerea si dezvoltarea avantajului competitiv. Inertia determina
mutarea relatiilor de cooperare in alte locatii si implicit deplasarea spatiala a avantajului competitiv.
Cererea exercita una dintre cele mai puternice influente in aparitia si mentinerea avantajului
competitiv. Existenta cererii este primul criteriu luat in considerare la alocarea resurselor si initierea
unei afaceri. In confruntarea cu cererea interna se afirma calitatea bunurilor si sunt forjate forme de
avantaj competitiv. Firmele si industriile dintr-o tara care isi afirma avantajul competitiv pe piata
relevanta fac dovada ca inteleg, interpreteaza si satisfac cererea pe segmente de cumparatori mai
bine decat concurentii lor. Pentru aceasta prezinta importanta cunoasterea calitatii si exgentilor
clientelei, segmentarea cererii si anticiparea nevoilor, veniturilor si preferintelor clientilor. Ca regula:
o piata relevanta cuprinzatoare, cu perspective de crestere este suport de avantaj competitiv
stimuland investitiile pentru crearea de factori de productie specializati si complecsi; pe piata interna,
firmele locale au anumite avantaje in raport cu cele straine, de aceea pentru asigurarea accesului pe
pietele straine este utila construirea de parteneriate cu firme rezidente, apelarea la firme locale de
consultanta si consiliere; detin avantaj competitiv pe pietele straine doar firmele si industriilecare s-
au dovedit compeitive in satisfacerea cererii interne. Strategiile, structura si concurenta firmelor din
fiecare industrie. In evaluarea acestui factor se au in vedere contextul general in care firmele sunt
create, organizate si conduse, numarul si raportul de putere dintre ele, competitia si conlucrarea,
ceea ce conditioneaza avantajul competitiv si reusita pe plan international. Studiul efectual de M.
Porter nu e relevant, la nivel mondial, nici un caz in care o firma cu pozitie de monopol pe plan
national sa detina avantaj competitiv pe piata internationala. Gratie protectiei si subventiilor
generoase de care beneficiaza, asemenea firme pot detine avantaj competitiv pe plan international
doar temporar, dupa care cedeaza in fata celor dinamice si fortificate de un mediu competitional. Un
factor favorizant pentru obtinerea avantajului competitiv il reprezinta rducerea si eliminarea
restrictiilor artificiale din calea intrarii in industrie a noi concurenti autohtoni sau straini. Statul,
politicile economice si reglementarile juridice. Numerosi autori inclina sa considere statul ca fiind cel
de-al cincilea determinant al avantajului competitiv in competitia internationala pentru ca: statul
influenteaza formarea si utilizarea factorilor de productie prin politici bugetare, fiscale, de madiu,
monetare, deinvatamant si de cercetare stiintifica; el influenteaza dinamica si structura cererii, atat
prin politica fiscala si bugetara, dar si prin comenzile de stat, politicile comercale si de protectie
sociala statul, idenpedent de ideologia dominanta, are un obiectiv fundamental: sa asigure cadrul
pentru cresterea economica ce aduce bunastare. Doar acest fapt il legitimeaza ca administrator
general al unor interese si conditii particulare, autonome si de cele mai multe ori divergente. oricare
dintre componetele care formeaza mediul concurential si de afaceri este influentata, intr-o masaura
mai mica sau mai mare, de calitatea politicilor, reglementarilor si actiunilor autoritatilor statului.
Riscul, hazardul si diversi factori aleatori prezenti in fiecare dintre elementele de mai sus, dar si in
derularea raporturilor de interdependenta. Istoria demonstreaza rolul pe care riscul si hazardul l-au
avut in existenta unor firme si deciziile unor manageri care au stat la baza evolutiilor fulminante ale
unor firme pe plan national si mondial. In concluzie, datorita interdependentei dintre componentele
„rombulu porterian”, este dificila delimitarea elementelor cauza de cele efect in crearea si evolutia
avantajului competitiv. Punctul de pornire este starea factorilor de productie si luarea in calcul a
influentelor pe care celelalte componente le exercita asupra lor. Productivitatea factorilor de
productie este in ultima instanta cauza si expresia competitivitatii si avantajului competitiv. Dar,
natura si calitatea factorilor de productie depind de performantele structurilor implicate in formarea
factorilor de productie specializati si complecsi, de amploarea si calitatea si rivalitatii dintre firmele
din fiecare industrie, de natura relatiilor pe care le angajeaza cu industriile din amonte si aval si cu
statul, de modul in care structura si intensitatea cererii interne si externe sunt implicate in deciziile
privind orientarea investitiilor destinate crearii si modernizarii factorilor de productie.