Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Arme Reboul
DICŢIONAR
ENCICLOPEDIC
DE PRAGMATICĂ
Seria INSTRUMENTE
este coordonată de MARIAN PAPAHAGI
Grafica şi coperta:
Octavian Bour
Traducere de:
ELENA DRAGOŞ (E.D.)
LIGIA FLOREA (L.F.)
ŞTEFAN OLTEAN (Şt. O)
LIANA POP (L.P.)
DORINA ROMAN(D.R.)
CARMEN VLAD (CV.)
ISBN 973-9114-66-5
DICŢIONAR
ENCICLOPEDIC
DE PRAGMATICĂ
Coordonarea traducerii
CARMEN VLAD LIANA POP
W£496
Această cane a rost editaţi ca sprşrâtu
MINISTERULUI FRANCEZ AL AFACERILOR EXTERNE
ŞI AL AMBASADEI FRANŢEI ÎN ROMANŢA
(programul IORGA)
801.32:800 Ao
Editura ECHINOX
CP. 80; Of 1
3400 Cluj - România
PREFAŢĂ LA EDIŢIA ROMÂNEASCĂ
* între timp, remaniat în 1995 (O. Ducrot & J.M. Schaeffer), şi cu o versiune românească
din 1996.
PREFAŢĂ LA EDIŢIA ROMÂNEASCĂ III
>:•
Sperber şi Wilson (cf. Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989), care a constituit o altă
teză de doctorat, în domeniul filozofiei analitice (cf. Reboul 1990). Paralel, s-a
preocupat de problema referinţei şi, între altele, de problema atribuirii de refe
renţi anaforicelor şi deicticelor. Ansamblul cercetărilor sale i-au permis în 1991
să susţină o teză de abilitare pe tema Ficţiune şi referinţă. In ceea ce-1 priveşte,
Jacques Moeschler a continuat să dezvolte o abordare pragmatică a discursului
(cf. Moeschler 1985 a), schiţată într-o primă etapă în teza sa consacrată pragma
ticii conversaţiei (cf. Moeschler 1982); progresiv, a abandonat abordarea lingvis
tică, pentru a cerceta discursul într-un cadru cognitivist, cel al teoriei pertinenţei
(cf. Moeschler 1989 a). Interesul său pentru semantică, mai ales cea formală, ca
şi pentru temele clasice ale pragmaticii lingvistice (presupoziţie, implicaţie), l-au
condus spre abordarea unor probleme mai lingvistice în pragmatică, cum sînt
analiza negaţiei, a expresiilor idiomatice, sau a timpurilor verbale.
Prin conjugarea competenţelor şi a intereselor noastre, am avut certi
tudinea că eram capabili să concepem redactarea unei lucrări complete, bine
documentate, serioase, dar accesibile, asupra a ceea ce constituie pragmatica la
ora actuală. Mulţi dintre cititorii specialişti în lingvistică sau în analiza discursului
vor găsi alegerea efectuată de noi parţială, şi la propriu, şi la figurat. Dar o lucrare
ca aceasta nu poate fi un inventar de abordări sau de teorii fără legătură unele
cu celelalte. Alegerile pe care le-am făcut au fost determinate în mod fundamental
de o preocupare de coerenţă, precum şi de criterii de importanţă istorică. Temele
şi referinţele le-am ales pentru că aduceau o contribuţie de bază la domeniul
pragmaticii. Intr-o primă etapă, a trebuit aşadar să izolăm şi să selectăm proble-
maticile pe care le-am considerat pertinente pentru elaborarea teoriei pragmatice.
Dar ce este o problemă pragmatică? Nu vom răspunde aici în cîteva rînduri
la această întrebare, căci ea va prilejui lungi discuţii în prezentul dicţionar. Foarte
pe scurt, vom spune că o problemă este pragmatică dacă nu priveşte strict
structura limbajului, ci întrebuinţarea care se dă acestuia. Faptul că între structura
limbajului şi întrebuinţarea limbajului există un raport, o contaminare, a fost
atestat din plin de vreo douăzeci de ani încoace. D a r nu poate fi vorba de a
restrînge ansamblul pragmaticii la acest tip de fenomene. Acesta şi este motivul
p e n t r u care nu vom vorbi în m o d special de pragmatica lingvistică, întrucît
domeniul pragmaticii, deşi se referă în mod fundamental la întrebuinţarea lim
bajului, face să intervină şi probleme care nu sînt strict lingvistice, ca cele ale
inferenţei, ale întrebuinţării aproximative, ale metaforelor, ale comprehensiunii
în context, ale legilor discursului etc.
Cititorul va fi desigur surprins de numărul mare de referinţe anglo-saxone,
care sînt dominante uneori faţă de referinţele continentale. Trebuie spus aici
foarte cinstit, dar limpede, că pragmatica s-a dezvoltat mai ales în tradiţia inte-
CUVÎNT ÎNAINTE 7
>!•
8 CUVÎNT ÎNAINTE
*
10 CUVÎNT ÎNAINTE
agramaticalitate
anomalie semantică (grad crescător de ~)
„pentru orice x" (cuantificator universal)
„există un x" (cuantificator existenţial)
„şi" (conector logic al conjuncţiei)
„sau" (conector logic al disjuncţiei mclusive)
„sau" (conector logic al disjuncţiei exclusive)
„dacă...atunci" (conector logic al implicaţiei materiale sau al relaţiei
condiţionale)
„dacă şi numai dacă" (conector logic al echivalenţei sau al relaţiei
bicondiţionale)
„non" (operator logic al negaţiei propoziţionale sau al negaţiei
interne)
„non" (operator logic al negaţiei externe)
„este adevărat că..." (conector bivalent cu un loc)
implicaţie semantică
„nu este identic cu"
mulţimea funcţiilor lui S în T
apartenenţă la o mulţime
variabile de propoziţii
variabile de propoziţii
variabile de indivizi
} {„adevărat", „fals"}, sau ansamblul valorilor de adevăr
„locutorul ştie că 0"
„este posibil ca p"
au NP sintagmă nominală
iu VP sintagmă verbală
nume
verb
adjectiv
12 TABLA DE SIMBOLURI
determinant
flexiune
frază
pronume
proprietate denotată prin numele comun N
grup nominal
spaţiu înrudit al spaţiului M
proprietatea unui rol
)) proprietatea unei valori a rolului
relaţie de forţă argumentativă
relaţie de orientare argumentativă
forme topice
1. LINGVISTICĂ ŞI PRAGMATICĂ
Atunci cînd spunem colegilor noştri lingvişti că sîntem «pragmaticieni», provocăm
adesea o tăcere semnificativă. De ce se poate oare ocupa un pragmatician? Este el
oare lingvist, filozof, psiholog? Raţiunile acestor intrebări sînt următoarele:
(i) înainte de toate, teoriile lingvistice dominante (generativismul, ca şi structu
ralismul) au acordat puţină importanţă întrebuinţării sistemului lingvistic. Lingvis
tica s-a consacrat studiului sistemului (fonologie, morfologie, sintaxă, semantică).
INTRODUCERE 15
Figura 1
A
Vom menţiona trei domenii de fapte care ilustrează necesitatea de a depăşi mo
delul < formă-sens > şi de a introduce dimensiunea pragmatică: faptele de enun
ţare, de inferenţă şi de instrucţiune.
16 INTRODUCERE
1.1.1. Enunţarea
Descoperirea rolului activităţii enunţiative asupra structurii lingvistice este cu
siguranţă cea mai importantă achiziţie a pragmaticii. Argumentul acţionează în
doi timpi.
(i) Anumite enunţuri nu au ca funcţie desemnarea unui obiect al lumii; ele nu
au funcţie referenţială, ci o funcţie autoreferenţială (se referă la ele înseşi).
(ii) Funcţia autoreferenţială nu este dată de situaţie sau de context, ci este indicată,
printr-o convenţie a limbii, în structura enunţului.
Iată cîteva exemple:
(1) Enunţuri performative
Iţi promit că vin.
Iţi ordon să ieşi,
Iţi doresc drum bun.
(2) Conectori
Petre s-a căsătorit, dar e secret.
Dă-mi rezultatul curselor, doar tu le ştii pe toate.
Eşti liber deseară? Pentru că e un film bun la cinema.
(3) Negaţie
Ion nu-i deştept, e foarte deştept.
Nu sînt fiul său, el e tatăl meu.
Nu mi-a cerut să ies, m-a scos afară.
(4) Adverbe de enunţare
Chiar, unde ai fost aseară?
Sincer, aş renunţa,
Vai! Nu pot să v-ajut cu nimic.
(i) Enunţurile performative trebuie înţelese ca realizînd acţiunea pe care o denumesc (o pro
misiune, un ordin, o dorinţă): acţiunea realizată este dependentă de enunţarea frazei (dacă se poate
ordona cu ajutorul unui gest, nu se poate promite sau dori decît cu cuvinte). Enunţarea este aşadar
parte integrantă din semnificaţia enunţurilor. Se vorbeşte despre semnificaţie autoreferenţială
atunci cînd semnificaţia unei fraze sau a unei expresii lingvistice face aluzie la enunţarea sa.
(ii) Anumiţi conectori pragmatici (dar, doar, pentru că) au întrebuinţări în care legăturile pe care
aceştia le realizează nu privesc conţinuturile, ci actele de enunţare. Astfel, în Petre s-a căsătorit,
dar e secret, legătura cu dar nu se bazează pe faptul că Petre s-a căsătorit, ci pe faptul de a spune
că Petre s-a căsătorit. La fel în Eşti liber deseară? (Pentru) că e un film bun la cinema, legătura cu
ajutorul lui pentru că mobilizează chiar întrebarea însăşi, adică actul de a pune întrebarea, şi nu
conţinutul său. Dacă aluzia la enunţare face parte din sensul verbelor performative, atunci legătura
cu actul de enunţare prin conectori este una dintre condiţiile de utilizare a acestora.
(iv) Adverbele de enunţare chiar, la drept vorbind şi sincer nu califică un fapt sau un conţinut
drept sincer şi serios, ci o enunţare (respectiv întrebarea - sau răspunsul - şi aserţiunea). La fel,
vai! califică enunţarea însăşi ca expresia unui regret sau a unui act de scuză.
1.1.2. Inferenţa
Informaţie lingvistică, informaţie nonlingvistică ţi principii pragmatice
A doua mare categorie conţine fapte pragmatice ce ţin de inferenţă. Anumite
enunţuri au proprietatea de a implica alte enunţuri.
Astfel, (5) şi (6) implică, respectiv, că Max nu s-a căsătorit, că taxiul a avut pană şi că noi
am scăpat avionul:
(5) Max e burlac.
(5') Max nu s-a căsătorit.
(6) Dacă taxiul n-ar fi avut pană, n-am fi scăpat avionul.
(61) Taxiul a avut pană şi am scăpat avionul.
Aceste implicaţii nu cer, p e n t r u a fi deduse, ca e n u n ţ u l să fie completat cu
informaţii nonlingvistice, contextuale. Totuşi, în anumite cazuri, comunicarea
poate să nu fie literală, şi face apel la context.
Astfel în exemplele (7) - (9), locutorul nu comunică literal semnificaţia cuvintelor frazei, ci
mai mult:
(7) A Cît e ceasul?
B Tocmai a trecut poştaşul.
(8) Poţi să-mi dai sarea?
(9) Camera asta-i o cocină.
In (7), răspunsul lui B nu e coerent (sau pertinent) cu întrebarea, decît dacă A şi B ştiu amîndoi
că poştaşul trece la o oră anumită (de exemplu, ora 10); în (8), locutorul nu-şi pune problema
capacităţii auditorului său de a-i da sarea, ci chiar cere sarea; în (9), camera descrisă ca o cocină
nu este o cocină adevărată (unde se cresc porci), ci seamănă într-o mare măsură (murdărie,
dezordine) cu o cocină.
N B : Vom reţine următoarele: p e n t r u a-şi putea oferi un obiect de studiu, este necesar ca
pragmatica să facă distincţie între enunţul-tip şi enunţul-ocurenţă. Dacă nu, pragmaticianul
' s-ar limita la analiza enunţurilor-ocurenţă particulare, a căror descriere, deşi complexă,
cu greu am putea-o considera completă.
Dacă frazei îi este asociată o semnificaţie, enunţului îi este asociată nu o semnificaţie, ci un sens
(cf. Ducrot 1980 a, 1984, cap. 8). Trebuie să înţelegem aici semnificaţia frazei ca produsul indicaţiilor
lingvistice care o alcătuiesc [instrucţiunile în terminologia lui Ducrot, cf. § 1.1.3); ea este calculată de
componenta lingvistică (cf. § 3.2. şi cap, 7 § 3.1.). In schimb, sensul enunţului este semnificaţia frazei
plus indicaţiile contextuale sau situaţionale calculabile, din componenta retorică. Recurgerea la legile
discursului ţine în special de componenta retorică, al cărei produs corespunde sensului enunţului.
1.1.3. Instrucţiunea
Una dintre originalităţile analizelor pragmatice a fost de a concepe semnificaţia
frazelor ca produsul instrucţiunilor ataşate cuvintelor limbii. Conceptul de
instrucţiune a fost utilizat, mai ales în u r m a lucrărilor lui O. Ducrot (cf. Ducrot
et alii 1980 şi Anscombre şi Ducrot 1983), pentru ceea ce el a numit cuvintele
discursului („mots du discours") şi, în special, pentru conectori, şi anume con
juncţii, locuţiuni, adverbe fără semnificaţie referenţială, a căror funcţie pare să
se schimbe în funcţie de contextul lingvistic. Faţă de enunţurile din (10), ne
putem de fapt întreba care este partea comună a semnificaţiei ataşată lui mais
(dar/ci):
(10) a. Le temps n'est pas beau, mais mauvais.
[Vremea nu e frumoasă, ci rea.]
INTRODUCERE 19
In aceste exemple, acelaşi cuvînt produce efecte de sens diferite. Una dintre
contribuţiile principale ale pragmaticii a fost ca aceste efecte să fie considerate
ca rezultat al folosirii unei singure unităţi lexicale, şi nu ca rezultat al folosirii
de unităţi lexicale diferite.
NB: Această problemă este mai ales crucială pentru cazul din (10 a) referitor la alte
întrebuinţări ale lui mais/ ci, deoarece un anumit număr de limbi diferenţiază lexical doi
mais (cf. germ. sondern/aber, sp. sino/pero şi descrierea lui mais făcută de Anscombre şi
Ducrot 1977). [v. şi în rom. dar/ci, în traducerea exemplelor. N T ]
Această schemă face să intervină două niveluri de înţelegere a limbii: cel al sistemului
şi cel de folosire a sistemului. Sistemul este definit ca fiind compus dintr-o sintaxă şi o semantică,
sintaxa derivînd formele de suprafaţă produse de regulile de bună formare, semantica, o formă
logică dedusă prin intermediul regulilor de compunere. Ansamblul constituit dintr-o formă de
suprafaţă şi o formă logică constituie semnificaţia frazei (prin opoziţie cu sensul enunţului).
Semnificaţia din limbă trebuie aşadar să fie completată,: iar rolul pragmaticii este tocmai acesta.
Pragmatica are ca sarcină să dea o interpretare completă a frazei care face obiectul unei enunţări
(şi anume enunţul). Cînd se vorbeşte despre interpretare, se face aşadar referire la procesul care
atribuie unui enunţ o valoare, aceea care este comunicată.
Codificare şi inferenţă
Unele informaţii sînt codificate lingvistic, altele sînt derivate p r i n inferenţă
pragmatică.
Instrucţiune şi inferenţă
Aspectele pragmatice ale interpretării nu sînt aşadar toate identice. Unele sînt
inferenţiale, altele sînt legate de limbă, codificate lingvistic. Dar există o categorie
specifică de informaţie pragmatică codificată lingvistic care se identifică cu
conceptul de instrucţiune: informaţia procedurală. Informaţia procedurală are
două caracteristici: este nonvericondiţională (nu afectează valoarea de adevăr a
frazei) şi priveşte modalitatea în care trebuie prelucrată informaţia p e n t r u a fi
interpretată.
(i) Aspecte nonvericondiţionale: exemplul lui şi temporal este un b u n exemplu al
aspectelor nonvericondiţionale ale enunţului. Un alt exemplu, mai spectaculos,
este dat de negaţie (cf. H o r n 1985). în utilizările negaţiei metalingvistice, care
se referă la asertabilitatea unei propoziţii, negaţia nu afectează valoarea de adevăr
a propoziţiei, ca în (16):
(16) Ana nu are trei copii, are patru.
In (16) nu s-a negat vericondiţional că Ana are trei copii, deoarece a avea patru implică din punct
de vedere logic a avea trei. Se va spune aici că negaţia nu atinge aspectele vericondiţionale ale
enunţului, ci aspectele sale nonvericondiţonale, şi mai ales implicatura sa conversaţională (17):
(17) Ana are trei şi numai trei copii.
într-adevăr, dacă spun interlocutorului meu că Ana are trei copii, subînţeleg că ea nu are nici
mai mulţi, nici mai puţini, şi aceasta în virtutea regulii cantităţii, care îi dă dreptul să conchidă
că am dat informaţia cea mai puternică.
2. MIZELE PRAGMATICII
Pragmatica nu a răsturnat fundamental geografia studiilor despre limbaj. Dar
domeniul său de cercetare ridică nişte întrebări care nu sînt fără repercusiuni
pentru ansamblul lingvisticii. Putem formula aceste întrebări în felul următor:
(i) Pragmatica depinde de studiul competenţei sau al performanţei?
(ii) Pragmatica este o componentă a lingvisticii sau, din contră, este independentă
de lingvistică?
(iii) Pragamatica este independentă sau nu de o teorie a cunoşterii?
întrebarea pe care şi-a pus-o teoria lingvistică, atunci cînd studiul sis
temului a fost completat cu studiul întrebuinţării sale, priveşte natura faptelor
pragmatice: aparţin ele studiului competenţei sau performanţei? Două tipuri de
răspunsuri au fost date acestei întrebări.
(i) In tradiţia inaugurată de Grice (1975), pragmatica esta concepută ca o teorie
a performanţei (cf. Kernpson 1975, Wilson 1975, Smith şi Wilson 1979): opoziţia
lingvistică/pragmatică corespunde opoziţiei competenţă/performanţă. Intr-ade-
INTRODUCERE 25
NB : Conceptul de performanţă primeşte aici un sens diferit de cel din tradiţia gene-
rativistă. Pentru Chomsky, performanţa defineşte ansamblul de «producţii lingvistice».
Pragmatica, în orientarea sa griceeană, este o cercetare a înţelegerii, şi nu a producerii
limbajului.
(ii) In tradiţia francofonă inaugurată de Benveniste (cf. Benveniste 1966, şi 1974)
şi urmată de Ducrot (cf. Ducrot 1972, 1973, 1980, c, 1984, 1989), pragmatica nu
aparţine studiului performanţei, ci al competenţei: aspectele pragmatice sînt
codificate în limbă, iar limba conţine instrucţiuni asupra acestor utilizări po
sibile. Aceasta este teoria pragmaticii integrate.
înseamnă, aşadar, a descrie tipul de act pe care enunţul trebuie să-1 realizeze.
Această teză se bazează pe «fapte pragmatice» care se caracterizează prin înre
gistrarea convenţională a descrierii enunţării în sensul enunţului (cf. exemplele
descrise la paragraful 1.1.1.).
Această teză nu este foarte departe de ipoteza performativă asociată curentului semanticii
generative. Semantica generativă, reprezentată mai ales de lingvişti ca Ross (1970), Lakoff (1972
a), McCawley (1981), Sadock (1974), s-a dezvoltat mai cu seamă la sfîrşitul anilor şaptezeci şi la
începutul anilor optzeci cu scopul de a integra semantica sintaxei (cf. Galmiche 1975 pentru o
sinteză). Ideea este că (i) structurile sintactice de adîncime sînt structuri semantice de tip predicat-
argument şi că (ii) orice frază este dominată în stuctura de adîncime de un predicat performativ
abstract, care este responsabil de forţa ilocuţionară a enunţului. Astfel, o frază ca (19) va avea drept
structură de admcime (simplificată) (20):
Aspecte vericondiţionale
Ele aparţin semanticii (vericondiţionale) şi sînt tratate în cadrul semanticii
formale, care utilizează logici cum ar fi calculul predicatelor sau logica inten-
sională (cf. Allwood, Andersson şi Dahl 1977, McCawley 1981, Dowty, Wall şi
Peters 1981, Chierchia şi McConnell-Ginet 1990, Galmiche 1991 pentru intro
duceri în semantica formală).
Printre aspectele vericondiţionale clasice, se află problema incidenţei
cuantificatorilor {fiecare, toţi, un, -l e t c ) . Astfel, fraza (21) este din punct de
vedere semantic ambiguă, deoarece primeşte cele două lecturi logice (22), care
descriu condiţii diferite de adevăr:
(21) Fiecare bărbat iubeşte o femeie.
(22) a. Vx (bărbat (x) ->3y (femeie (y) A a iubi (x, y)))
«Pentru orice x, dacă x este un bărbat, atunci există un y în aşa fel încît y este
o femeie şi x o iubeşte pe y.»
b. 3y Vx (femeie (y) A bărbat (x) A a iubi (x,y))
«Există un y, astfel încît pentru orice x, y este o femeie şi x este un bărbat şi
x o iubeşte pe y.»
INTRODUCERE 27
Aspecte nonvericondiţionale
Aspectele nonvericondiţionale ale enunţului corespund ansamblului implica-
turilor inferabile fie pornind de le reguli conversaţionale (se va vorbi atunci de
implicatură conversaţionala), fie pornind de la sensul cuvintelor (se va vorbi, în
acest caz, de implicatură convenţionala) (cf. Grice 1975, Gazdar 1979, Levinson
1983).
Diferenţa dintre vericondiţionalitate şi nonvericondiţionalitate poate fi ilustrată prin
exemplele (23) (cf. Horn 1983):
(23) a. Ion a reuşit să rezolve problema,
b. Ion n-a reuşit să rezolve problema.
c. Problema era greu de rezolvat.
d. Ion a rezolvat problema.
(23 a) şi (23 b) implicitează în mod convenţional (23 c): (23 c) este aşadar un aspect nonvericondiţional
al propoziţiei (este subînţeles şi prin enunţul pozitiv, şi prin corespondentul său negativ); în schimb,
(23 a) implică (23 d), dar (23 b) nu implică (23 d): (23 d) este deci un aspect vericondiţional al propoziţiei.
Astfel, prelucrarea datelor este foarte diferită. De exemplu, cercetarea sociolingvistică este
foarte adesea de orientare cantitativă (cf. lucrările lui Labov), iar regulile sînt preferenţiale ver-
sus absolute, ele descriind tendinţe (ele sînt din acest punct de vedere probabiliste). In psiho
lingvistică, metodologia este apropiată de aceea a unei ştiinţe experimentale: un anumit număr
de indivizi sînt supuşi anumitor teste, care au ca funcţie verificarea ipotezelor formulate inde
pendent. In schimb, în lingvistică, datele sînt în general produsul creaţiei lingvistului (sau, mai
rar, provin din corpusuri autentice) şi sînt descrise în interiorul unui cadru teoretic autonom şi
complet.
2.4. SINTEZĂ
Cele de mai sus ar trebui să ne permită să înţelegem mai bine locul pragmaticii
şi funcţia acesteia în teoriile limbajului. In cadrul teoriilor lingvistice de tradiţie
chomskiană, pragmatica, teorie a performanţei, este despărţită de lingvistică:
rolul său este de a descrie, pe de o parte, mecanismele nonlingvistice legate de
interpretarea enunţurilor în context şi, pe de altă parte, în măsura în care do
meniul ei este specific din p u n c t de vedere teoretic, raportul dintre obiectul
lingvisticii (relaţia formă-semnificaţie) şi faptele de performanţă:
Aceste teorii sînt născute din tradiţia neopozitivistă sau logicistă a analizei
limbajului (Peirce 1931-1958, Morris 1938, Carnap 1942) şi privesc orice sistem
de semne, adică orice semiotică, ca format din următoarele componente: o sin
taxă, al cărei obiect este studiul relaţiilor dintre semne; o semantică, care se ocupă
de relaţia dintre semne şi designata (referenţi); şi o pragmatică, al cărei obiect
de studiu este raportul dintre semne şi interpretanţii lor (cf. Levinson 1983,
Sayward 1974, Jacob 1980 şi Rastier 1991 pentru analize mai precise ale acestei
tradiţii). Aceste distincţii sînt la originea definiţiilor clasice ale sintaxei, seman
ticii şi pragmaticii (cf. Morris 1938 şi Morris 1974 pentru versiunea franceză).
(i) Sintaxa are ca obiect relaţiile sau modurile de combinare dintre unităţile limbii. Ea are drept
funcţie producerea de reguli de bună formare sintactică. O sintaxă este constituită dintr-o axiomă
şi din scheme de reguli. în gramaticile sintagmatice clasice, axioma este fraza (S), iar schemele
de reguli de rescriere (sau reguli sintagmatice) introduc categorii sintagmatice, cum sînt sintagma
INTRODUCERE 31
nominală (SN), sintagma verbală (SV), categorii lexicale ca substantivul (N), verbul (V) şi adjec
tivul (A), şi categorii nonlexicale, ca determinantul (Det), ceea ce arată regulile sintagmatice
următoare: S -> SN SV, SN H>Det (A)N, SV -> V(SN) (parantezele indică constituenţii opţionali).
(ii) Semantica are ca obiect relaţia dintre cuvinte, sintagme sau fraze şi obiectele lumii. Se pot
distinge (cf, Lyons 1977 şi 1980) trei tipuri de entităţi semantice, în funcţie de proprietăţile lor
referenţiale: entităţi de ordinul întîi (termeni), care desemnează obiectele lumii; entităţi de ordinul
al doilea (predicate), care se referă la stări, evenimente, acţiuni verificate de o entitate sau de alta
de ordinul întîi; entităţi de ordinul al treilea (propoziţii), al căror domeniu este mulţimea valorilor
de adevăr (Adevărat, Fals).
(iii) Pragmatica se ocupă de relaţiile dintre semne şi utilizatorii lor. De aici, limitarea pragmati
cii, in curentul logicist, la fenomenele indexicalităţii (referinţa la coordonatele personale, spaţiale
şi temporale variabile în funcţie de enunţare).
Aceste definiţii au acordat un loc şi o ordine în tratarea acestor domenii:
tratamentul sintactic precedă tratamentul semantic, care, la rîndul lui, precedă
tratamentul pragmatic. Altfel spus, ieşirile sintaxei constituie intrările semanticii,
iar ieşirile semanticii reprezintă intrările pragmaticii. Cît priveşte ieşirile pragmaticii,
acestea descriu valoarea de acţiune a enunţului.
Acest tip de teorie poate fi calificat drept linear (ordinea tratamentului e funda
mentală) şi modular, deoarece fiecare dintre domenii este autonom şi independent.
Figura 6 reprezintă schema tip a acestui gen de model:
Descrierea sintactică a lui E este rezultatul unui tratament sintactic (de exemplu, sub forma
unei structuri arborescente cu constituenţi); conţinutul informativ este definit de condiţiile de
adevăr atribuite propoziţei exprimate prin E; în sfîrşit, valoarea de acţiune a lui E constă în a
atribui lui E o forţă ilocuţionară: fiecărui enunţ îi corespunde realizarea unuia, şi numai a u n u i
singur act de limbaj. Condiţiile care determină atribuirea unei valori de acţiune l u i £ sînt definite drept
condiţii de adecvare (se va spune că un act de limbaj este adecvat unui context.
32 INTRODUCERE
3.2. TEORII ÎN Y
Teoriile lineare (cf. van Dijk 1977) au fost criticate de către adepţii pragmaticii
integrate (cf. Anscombre şi Ducrot 1983). In cadrul pragmaticii integrate, nu
avem de-a face cu un tratament linear al enunţului, ci cu o îmbinare de informaţii
lingvistice (aparţinînd componentei lingvistice) şi de informaţii extralingvistice
(aparţinînd componentei retorice). Componenta lingvistică este locul de aplicare
a instrucţiunilor ataşate morfemelor şi altor unităţi lexicale: unitatea prelucrată
este obiectul teoretic/raz^, al cărei tratament lingvistic furnizează semnificaţia.
îmbinarea semnificaţiei frazei şi a informaţiilor extralingvistice produce sensul
enunţului, care reprezintă deci ieşirea componentei retorice. P u t e m reprezenta
acest tip de teorie printr-o schemă în Y (de unde termenul de «teorie în Y»,
împrumutat de la Berrendonner 1981):
în cadrul teoriilor în Y, nu mai există ordine lineară între sintaxă, semantică şi pragmatică
(pragmatica - sau retorica - este integrată în semantică). O ordine există totuşi: «circumstanţele
de elocuţie» (sau contextul de enunţare) nu intervin decît după ce frazei i-a fost atribuită o
semnificaţie, semnificaţia fiind ieşirea componentei lingvistice.
Aşadar există două etape în interpretarea enunţurilor. Prima etapă este
strict lingvistică, căci nu este necesară nici o cunoaştere extralingvistică. Această
etapă este rezultatul aplicării a ceea ce am numit instrucţiuni. Semnificaţia nu
poate fi formulată decît sub formă de variabile, («a trage o concluzie non-R din
P dar Q astfel încît non-R este dedus din Q, iar R din P», «a interpreta aproape
P ca avînd aceeaşi orientare argumentativă ca şi P» etc); aceste variabile nu vor
fi saturate decît la ieşirea din tratamentul retoric (pragmatic). Se vede aşadar în
INTRODUCERE 33
A
nceputurile pragmaticii, aşa cum o cunoaştem astăzi, coincid cu descoperirea
Î de către filozoful britanic Austin a fenomenului actelor de limbaj (cf. Aus
tin 1970). Trebuie totuşi să se insiste asupra faptului că descoperirea lui Austin,
dacă ea s-a făcut independent de lucrări anterioare, a pus în lumină nişte fapte
care au fost remarcate şi înainte. Astfel Reinach, înainte de primul război mon
dial, izolase deja actele sociale (cf. Reinach 1983), pe care Austin le va n u m i acte
de limbaj ilocuţionare, sau Gardiner, între cele două războaie, a făcut multiple
remarci care anunţau teoria austiniană a actelor de limbaj şi anticipă anumite
idei ale lui Grice (cf. Gardiner 1989). In sfîrşit, teoria austiniană a actelor de
limbaj s-a dezvoltat în timp şi a cunoscut două etape principale (cf. Austin 1970
şi Recanati 1981). Vom începe aşadar printr-o istorie a teoriei actelor de limbaj,
cu pionieri ca Reinach (1983) şi Gardiner (1989), apoi vom continua cu o dez
voltare asupra teoriei clasice a actelor de limbaj, reprezentată de Austin (1970)
şi de Searle (1972).
Ce este un act social? Foarte simplu, este un act care are drept caracteristică
de a fi îndeplinit prin limbaj şi de a se executa prin simplul fapt de a spune ceva.
Vorbirea însăşi, în acest caz, creează obligaţii şi drepturi care, şi Reinach insistă
asupra acestui punct, nu se confundă cu drepturi sau obligaţii morale:
Să luăm exemplul favorit al lui Reinach, promisiunea:
(1) Iţi primit că voi veni mîine.
Prin simplul fapt de a enunţa (1), locutorul din (1) a realizat actul de a promite şi are obligaţia de
a veni a doua zi. Interlocutorul său, prin enunţarea lui (1), are dreptul de a impune prezenţa
locutorului în ziua următoare.
Şi totuşi, descrierea lui Reinach a ceea ce este un act social depăşeşte cu
mult această constatare simplă. într-adevăr, studiul său se bazează, pe de o parte,
pe analiza naturii înseşi a acestor drepturi şi obligaţii şi, pe de altă parte, pe
particularităţile experienţei legate de actele sociale.
(i) Există întrebări retorice, cereri ipocrite, promisiuni care nu sînt sincere e t c :
vom vorbi atunci de pseudo-performanţe. In acest caz, actul social nu mai pre
supune experienţa internă de care este legat, ci dimpotrivă, pseudo-performanţa
interzice această experienţă internă.
(ii) Un act social poate fi condiţional sau necondiţional: alături de un ordin p u r
şi simplu, există un ordin care presupune eventualitatea unui fapt sau al altuia.
Să luăm exemplul promisiunii şi să examinăm (2):
(2) Dacă primeşti zece la aritmetică, îţi promit că-ţi cumpăr o bicicletă de curse.
Aici promisiunea este autentică, dar ea nu se va realiza decît dacă beneficiarul îndeplineşte condiţia
enunţată în propoziţia condiţională Dacă primeşti zece la aritmetică...
Vom nota că nu toate actele sociale sînt susceptibile de o asemenea modi
ficare: actul de a informa, de exemplu, nu poate fi condiţionat în acest sens. Vom
remarca, în sfîrşit, că există o restricţie asupra evenimentului care condiţionează
un act social: acesta trebuie să fie posibil, dar nu trebuie să fie necesar. Trebuie,
de asemenea, să distingem între actul social condiţional cu un conţinut noncon-
diţional şi actul social noncondiţional cu un conţinut condiţional.
Dacă exemplul (2) este un exemplu de act social condiţional cu un conţinut noncon
diţional, exemplul (3), este, din contră, un exemplu de act social noncondiţional cu un conţinut
condiţional:
(3) Iţi promit că, dacă primeşti zece la aritmetică, îţi cumpăr o bicicletă de curse.
Promisiunea este autentică, dar ea nu se va realiza decît dacă evenimentul reprezentat prin dacă
primeşti zece la aritmetică... este el însuşi realizat.
38 CAPITOLUL 1
(ii) Beneficiarul actului social renunţă la drepturile sale. Renunţarea este, vom
vedea, un alt act social care are ca beneficiar subiectul actului social la care se
renunţă.
(iii) Subiectul actului social poate să-1 contramandeze (să-1 revoce) pe acesta. A
revoca este tot un act social, care se adresează beneficiarului actului social care,
se revocă. Pentru ca subiectul unui act social să poată revoca acest act social,
trebuie îndeplinite anumite condiţii: subiectul actului social trebuie să fie împu
ternicit, legal, cu revocarea actului său, şi această putere îi este acordată de bene
ficiarul actului.
Astfel, pentru a rezuma descrierea pe care Reinach o dă actelor sociale,
vom spune că un act social implică o experienţă internă, fără ca prin aceasta el
să reprezinte raportarea pur şi simplu a acestuia. Din contră, el trebuie să aibă
un beneficiar, şi tot el creează drepturi şi obligaţii care nu se confundă cu dreptu
rile şi obligaţiile morale. Este susceptibil de un anumit număr de modificări.
(ii) In măsura în care este o reacţie la un stimul, orice frază este un predicat care
se referă la acest stimul.
Să luăm exemplul (8):
(8) Petre priveşte ploaia care cade şi spune:
«Plouă.»
Fraza din (8) este un predicat care califică situaţia meteorologică.
(iii) Orice cuvînt utilizat este un predicat al stării de fapt reprezentate prin
cuvintele precedente.
In exemplul (9), cuvîntul repede califică starea de fapt reprezentată prin cuvintele prece
dente, adică mersul lui Petre.
(9) Petre merge repede.
(iv) In frazele care conţin un subiect şi un predicat, predicatul spune ceva despre
subiect.
In exemplul (10), predicatul este frumoasă califică subiectul Măria:
Vom remarca totuşi că primele trei tipuri de predicaţie ţin de natura însăşi a
limbajului, numai ultimele două fiind obiectul unei intenţii a locutorului,
de unde şi interesul de a păstra distincţia subiect/predicat la nivelul dis
cursului.
Ele sînt ilustrate fiecare prin exemplele (12) la (15), preluate de la Gardiner:
(12) Mă gîndeam că cinezi acasă deseară.
(13) A telefonat cineva?
(14) Ssst! Taci!
(15) Ce tîmpit!
După Gardiner, într-adevăr, locutorul n-are numai intenţia de a comunica ceva,
ci are un scop ulterior care poate fi foarte divers. Fraza trebuie aşadar, într-un
fel sau altul, să dezvăluie scopul locutorului. Or, s-ar putea crede la prima vedere
că scopurile posibile pentru care se enunţă o frază sînt în n u m ă r nelimitat: o
declaraţie poate servi la a convinge, la a contesta o afirmaţie anterioară, la a
convinge de adevărul unei afirmaţii anterioare, la a înşela etc. Totuşi forma frazei
rămîne aceeaşi.
Putem deci să ne gîndim la o reţetă care să ne permită să determinăm
scopul locutorului care enunţă o frază dată. Gardiner propune să se rămînă la
cele patru tipuri de fraze enumerate mai sus, care sînt singurele susceptibile să
redea intenţia locutorului la un nivel la care ea poate fi indicată în fraza însăşi.
Cu acestea, el anticipă anumite poziţii ale pragmaticii post-austiniene,
deoarece cele patru tipuri de fraze corespund aceluiaşi n u m ă r de acte de limbaj
şi se disting, în principal, prin formele predicative pe care le au: declaraţiile,
întrebările, cererile şi exclamaţiile.
Declaraţiile
Declaraţiile reprezintă modelul frazei în care domină distincţia subiect/predicat.
Aici subiectul are în general forma unui grup nominal. Cît despre predicat, acesta
este introdus printr-un verb cu o formă personală (persoana întîi, a doua sau a
treia singular sau plural). Particularitatea frazelor declarative este de a spune ceva
despre ceva, de a realiza o aserţiune. Aserţiunea are două forme, o formă pozitivă
care este afirmaţia, o formă negativă care este negaţia. A reprezenta o judecată
de adevăr sau de falsitate cu privire la starea de lucruri reprezentată în frază ţine,
de fapt, de natura declaraţiei.
NB: Gardiner remarcă, pe bună dreptate, că nu trebuie să confundăm această caracteristică
a declaraţiilor cu dogma logică conform căreia o declaraţie este în mod necesar adevărată
sau falsă. Această relaţie dintre limbaj şi realitate nu se confundă cu intenţia locutorului,
care constă în a afirma falsitatea sau adevărul unei stări de lucruri.
Gardiner precizează că ceea ce declaraţiile prezintă drept adevărat sau
fals faţă de subiectul lor este predicatul. El remarcă, pe de altă p a r t e , că
declaraţia este însoţită de un anumit n u m ă r de presupoziţii care privesc mai
ales sinceritatea locutorului, cunoştinţele pe care acesta le are despre ceea ce
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 43
întrebările
In întrebări, reuşita actului depinde de îndeplinirea de către interlocutor a unei
anumite acţiuni, de exemplu un răspuns verbal pertinent. De asemenea, pe baza
răspunsului dorit, Gardiner distinge două tipuri de întrebări: întrebările care
reclamă coroborarea, la care se poate răspunde prin da sau nu; întrebările care
reclamă o specificare, în care interlocutorul trebuie să răspundă asupra unui punct
particular. Vom remarca faptul că această distincţie se poate face şi pe baza
predicaţiei: în cazul întrebărilor care cer coroborare, este interogat predicatul,
care e obiectul incertitudinii; în cazul întrebărilor care cer specificare, predicatul
nu mai e interogat, căci nu el este în discuţie.
Cererile
D u p ă Gardiner, frazele grupate sub această denumire au drept caracteristică
principală exprimarea de către locutor a dorinţei unei acţiuni care nu depinde,
sau nu numai, de voinţa locutorului. Sînt numeroase tipuri de cereri: ordinele,
rugăminţile, rugăciunile, sfaturile etc. Cererea are, cel mai adesea, forma unui
grup verbal (verb singur sau însoţit de un grup nominal), însoţit sau nu de o
formulă de politeţe de tipul rom. vă rog [Ir. s'il vousplaît, je vous en prie].
Iată cîteva exemple:
(18) închide uşa!
(19) Pleacă!
44 CAPITOLUL 1
Exclamaţiile
A
2. T E O R I A CLASICĂ
Adevăratul interes pentru actele de limbaj în epoca contemporană se naşte o dată
cu Austin. De asemenea, pragmatica, aşa cum o cunoaştem astăzi, s-a născut
pornind de la descoperirea fenomenului de către acesta, şi cu studiul pe care 1-a
făcut Searle. Vom începe aşadar acest paragraf asupra teoriei clasice a actelor de
limbaj printr-o expunere a teoriei lui Austin. Vom aborda mai apoi teoria lui
Searle, aşa cum a fost ea expusă în prima sa lucrare Les actes de langage (Searle
1972) [ediţia în limba franceză].
Se pot distinge două etape în teoria actelor de limbaj, aşa cum a fost ea dezvoltată
de Austin: prima, care se referă la distanţa dintre afirmaţiile care îndeplinesc
un act şi cele care descriu realitatea; în a doua, afirmaţiile care descriu realitatea
devin un caz (foarte) particular al afirmaţiilor care realizează un act. Totuşi, aceste
două etape nu sînt efectiv distincte în timp, iar aici vom examina, pe un întreg
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 45
paragraf, marele text fondator pe care Austin 1-a consacrat acestui fenomen, şi
anume Wittiam James Lectures, conferinţe ţinute la Harvard în 1955 şi publicate
sub titlul (How to do Things with Words, text în engleză din 1962, versiunea
franceză Quand dire c'estfaire, din 1970).
(i) Ele nu descriu nimic şi deci nu sînt nici adevărate, nici false.
(ii) Ele corespund executării unei acţiuni.
Austin propune să n u m i m aceste e n u n ţ u r i performative.
(22) Da, vreau. (Răspuns la întrebarea «Vreţi să luaţi în căsătorie pe această femeie/
pe acest bărbat?» în t i m p u l ceremoniei de căsătorie).
(23) Dau acestui vapor n u m e l e de Queen Elizabeth,
(24) Pariez pe cinci franci că are să plouă.
In cazul performativelor implicite, nu avem de-a face cu nereuşită sau act in
complet, ci cu o ambiguitate a enunţului.
A.2. In fiecare caz, pentru ca să se poată invoca procedura în discuţie, persoanele şi
circumstanţele particulare trebuie să fie cele convenabile.
Există un mare număr de cazuri de încălcare a acestei reguli, de exemplu, cazul lui (22)
pronunţat de fratele miresei, al unui ordin dat de cineva care nu este investit cu puterea de a o
face (un soldat comandantului său, de exemplu) etc.
B.l. Procedura trebuie să fie executată corect de către toţi participanţii.
Aceasta corespunde mai ales utilizării unei formule incorecte. După cum remarcă
Austin, exemple de acestea s-ar găsi, în principal, în performativele legale.
B.2. Procedura trebuie să fie executată integral de către toţi participanţii.
In acest caz, o formulă performativă nu-şi este suficientă sieşi pentru a executa
actul. Poate trebuie un alt performativ ca răspuns la primul sau paralel primului.
Ne vom gîndi aici la acordul care este necesar pentru ca un pariu să se
producă într-adevăr sau la faptul că, pentru a avea loc căsătoria, fiecare dintre
soţi trebuie să spună „da, vreau", la momentul oportun.
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 47
r 1. Cînd procedura presupune la cei care recurg la ea anumite sentimente, gînduri sau
intenţii, cînd ea trebuie să provoace, drept urmare, un anumit c o m p o r t a m e n t din partea
unuia sau altuia dintre participanţi, trebuie ca persoana care ia parte la procedură (şi prin
aceasta o invocă) să aibă efectiv aceste gînduri, sentimente sau intenţii, iar participanţii
să aibă intenţia de a adopta c o m p o r t a m e n t u l implicat.
Pentru sentimente
(27) Vă exprim condoleanţele mele.
(Pronunţat atunci cînd locutorul n-are nici o simpatie pentru suferinţa interlocutorului său).
Pentru gînduri
(28) Vă sfătuiesc să nu veniţi.
(Pronunţat de un locutor care nu crede că aceasta este cea mai bună modalitate de a acţiona
p e n t r u interlocutorul său.)
Pentru intenţii
(29) Promit că voi veni.
(Pronunţat de un locutor care n-are nici o intenţie de a se deplasa.)
Austin nu comentează această ultimă regulă, poate pentru că ea pare evidentă. într-adevăr, se pot sugera
exemple numeroase. Să observăm doar exemplul (25) şi nereuşita sa dacă locutorul nu vine.
încălcarea fiecăreia dintre aceste reguli corespunde unui tip special de nereuşită
performativă. Conform lui Austin, se poate deci propune tabloul următor, care
clasifică nereuşitele după condiţiile nerespectate cărora le corespund.
48 CAPITOLUL 1
Dar relaţia de implicaţie care există între o afirmaţie dată şi una sau mai
multe alte afirmaţii nu este uniformă. Ea poate îmbrăca trei aspecte, pe care le
vom distinge mai ales la nivelul relaţiilor pe care le întreţin cazurile de negare a
afirmaţiilor în discuţie.
(i) O afirmaţie poate antrena una sau mai multe alte afirmaţii.
Se va observa că (35') nu este incompatibil cu (34): se poate şi ca pisica să fie pe preş şi ca locutorul
să nu creadă că pisica este pe preş.
Atunci cînd afirmaţia presupusă este falsă, Austin consideră că există nereuşita
afirmaţiei iniţiale: ea este nula şi neavenită, iar nu adevărată sau falsă.
Dacă revenim la afirmaţiile al căror adevăr este legat de reuşita performativului,
vom remarca faptul că raportul dintre performativ şi adevărul afirmaţiilor privind
condiţiile sale de reuşită va fi, după cum e vorba despre condiţiile din A. 1 şi A.2 sau
de condiţia T.1, o presupoziţie şi, respectiv, ceea ce este lăsat să se înţeleagă. Dim
potrivă, vom putea spune că raportul dintre reuşita performativului şi condiţia T.2
corespunde implicaţiei propriu-zise, în care o propoziţie antrenează o alta.
Ne găsim aşadar în faţa fenomenului conform căruia consideraţiile asupra
adevărului sau falsităţii pot afecta performativele. Şi mai mult: consideraţiile
asupra reuşitei sau nereuşitei pot afecta afirmaţiile considerate pînă aici
constatative.
Dacă, într-adevăr, examinăm exemplul (38), vom constata că este vorba cu siguranţă de
un enunţ constatativ, dar că acest enunţ corespunde afirmaţiei (39), care este un performativ
susceptibil de a fi reuşit sau nereuşit:
(41) Călătorii sînt avertizaţi că traversarea căii ferate se face p r i n pasajul superior.
In cazul lui (43) şi al lui (44), avem de-a face cu performative, fără prezenţa vreunui cuvînt «per
formativ». Vom observa că aceasta este şi situaţia performativelor implicite, de u n d e şi ambi
guitatea lor. In (45), în schimb, avem de-a face cu utilizarea unui cuvînt «performativ» (apromite),
fără ca e n u n ţ u l să fie însă performativ,
Austin abandonează, prin urmare, ideea unei test pur lingvistic (sintactic sau
lexical) şi revine la însăşi definiţia performativului: ceea ce defineşte un per
formativ este că locutorul enunţului, prin însuşi faptul enunţării acestuia,
îndeplineşte un act. Importanţa persoanei este aşadar mare, iar Austin propune
următorul test:
Testul performativităţii
Un e n u n ţ performativ trebuie să corespundă u n u i e n u n ţ cu un verb la persoana I singu
lar, indicativ prezent, diateza activă.
Distincţia dintre cele două este importantă mai ales din punctul de vedere al
interpretării, deoarece faţă de performativele explicite care nu sînt ambigue,
performativele primare sînt. Există cu toate acestea dispozitive lingvistice sau
paralingvistice care precizează interpretarea ce trebuie dată performativelor
primare: modul (ne gîndim la imperativ), intonaţia, adverbele, conectorii, gestu
rile şi, în cele din urmă, circumstanţele enunţării. In orice caz, nici unul dintre
acestea nu este suficient pentru a înlătura toate incertitudinile referitoare la
interpretarea performativelor primare.
D u p ă Austin, performativele explicite sînt derivate istoric din perfor
mativele primare, ceea ce explică faptul că nici performativele explicite nu sînt
scutite de anumite inconveniente: întîi de toate, le putem confunda cu enunţurile
descriptive sau constatative; după aceea,există formule ambigue care pot cores
punde fie unui enunţ performativ explicit, fie unui enunţ descriptiv. Este vorba
mai ales de comportative, care corespund unor reacţii, unor atitudini, unor senti
mente sau unor comportamente faţă de ceilalţi.
Astfel, Austin remarcă faptul că, dacă formula îmi cer scuze este un performativ explicit,
formula Imitare râu este un semidescriptiv (are un aspect descriptiv), iar formula Regret este
indiscutabil descriptivă.
Există o altă clasă de formule, cea a expozitivelor (a susţine, a conchide, a atesta
etc), care, la fel, exprimă atitudini şi reacţii. Pe de altă parte, trebuie să mai facem
o distincţie între performativele explicite şi formulele de politeţe.
In sfîrşit, Austin remarcă faptul că, în performative, chiar dacă enunţul
reprezintă efectuarea unui act, toată propoziţia este adevărată.
Să luăm exemplul (47): propoziţia Iţipromit că vin mîine este adevărată sau falsă, pe cînd
enunţul Iţipromit că vin mîine serveşte la efectuarea unei promisiuni.
(i) clasa verdictivelor, care este în principal aceea a actelor juridice şi corespunde
unor verbe ca: a achita, a condamna, a-pronunţa, a decreta, a clasa, a evalua e t c ;
(ii) clasa exercitivelor, care corespunde unei alte forme de judecată, aceea care
se efectuează asupra a ceea ce ar trebui făcut mai degrabă decît asupra a ceea ce
există. Ea cuprinde verbe ca: a destitui, a comanda, a ordona, a lăsa moştenire,
a ierta e t c ;
(iii) clasa promisivelor, care obligtă locutorul să adopte o anumită atitudine sau
să efectueze o anumită acţiune. Ea cuprinde verbe ca: a promite, a face legâmînt,
a garanta, a paria, ajura să... e t c ;
(iv) clasa comportaţivelor, care implică o atitudine sau o reacţie faţă de conduita
sau de situaţia celorlalţi şi care corespund u n o r verbe ca: a se scuza, a mulţumi,
a compătimi, a critica, a brava e t c ;
(v) în sfîrşit, clasa expozitivelor, care sînt utilizate în actele de expunere şi
care corespund u n o r verbe ca: a afirma, a nega, a postula, a remarca etc.
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 55
enunţării unui grup nominal, dacă este vorba despre acte de referinţă, şi enunţării
unui grup verbal sau predicat gramatical, dacă este vorba de acte de predicaţie.
Cum putem izola într-un enunţ propoziţia, produs al actelor prepozi
ţionale? Mai multe enunţuri, care au forţe ilocuţionare diferite, pot exprima
aceeaşi propoziţie, de unde importanţa de a distinge, într-un enunţ, propoziţia
exprimată de acest enunţ de actul ilocuţionar pe care îl îndeplineşte.
Să observăm exemplele următoare, împrumutate de la Searle:
(51) Ion fumează mult,
(52) Ion fumează mult?
(53) Fumează mult, Ion!
(54) Să dea numai Domnul ca Ion să fumeze mult!
In (51), (52), (53) şi (54) este exprimată aceeaşi propoziţie, dar fiecare dintre aceste enunţuri
îndeplineşte un act ilocuţionar diferit, adică o afirmaţie, o întrebare, un ordin şi, respectiv, o
exclamaţie.
într-adevăr, după cum negaţia este ilocuţionară sau nu, actul ilocuţionar nu este acelaşi. Acest
lucru se constată din exemple ca:
(57) Nu-ţi promit că voi veni.
6 a. Intenţia lui L este ca enunţarea lui T să-1 facă responsabil asupra intenţiei sale de a
efectua C.
Searle ajunge apoi la regulile semantice care sînt derivate din regulile constitu
tive ale promisiunii şi care guvernează folosirea mărcilor de forţă ilocuţionară
ataşate promisiunii (sau Pr).
Regula 1. Pr se utilizează n u m a i în contextul unei fraze (sau al u n u i segment de discurs
mai amplu) T, al cărui e n u n ţ permite predicarea unui act viitor C a propos de un locutor
L (regula de conţinut prepoziţional).
(viii) Diferenţierile dintre actele ilocuţionare nu se fac uniform: ele se pot baza
pe factori diferiţi, cum ar fi scopul actului, raportul dintre locutor.şi auditor,
gradul de angajament implicat în act, diferenţa de conţinut propoziţional, ra
portul dintre conţinutul propoziţional al actului şi intenţiile locutorului, stările
psihologice exprimate, raportul dintre expresia utilizată şi contextul lingvistic
în care apare această expresie.
Intr-un articol apărut la cîţiva ani după Speech Acts (Les ades de langage), avînd
drept titlul „A classification of illocutionary acts" (Searle 1977, 1979 şi, pentru
versiunea franceză, 1982), Searle abordează actele ilocuţionare din punctul de
vedere al clasificării. El începe prin a reaminti cele cinci categorii de bază propuse
de Austin: verdictivele, exercitivele, promisivele, comportativele şi expozitivele.
Ceea ce îşi propune să examineze şi să modifice sub anumite aspecte în articolul
său, dacă e necesar, este tocmai această clasificare a lui Austin.
Searle porneşte de la distincţia dintre verbele ilocuţionare şi actele ilocu
ţionare: această distincţie se bazează pe diferenţa dintre aspectul ilocuţionar al
limbajului, care se situează dincolo de deosebirile dintre limbile particulare, şi
verbele ilocuţionare care aparţin limbilor particulare.
(4) Forţa cu care este prezentat scopul ilocuţionar: ea depinde adesea de gradul
de explicitare mai mare sau mai puţin mare al actului, sau, dacă actul este ex
plicit, de verbul performativ folosit.
Vom compara, într-o ordine crescătoare a forţei, exemplele (59), (60) şi (61):
(59) Am putea merge la cinema.
(60) Sugerez să mergem la cinema.
(61) Vreau să mergem la cinema.
El dă următoarea listă:
(i) reprezentativele: locutorul se angajează asupra adevărului propoziţiei expri
mate (acesta este scopul ilocuţionar) ; cuvintele sînt conforme cu lumea; starea
psihologică este convingerea; gradul de angajament depinde de verbul utilizat;
testul pentru un verb reprezentativ este răspunsul la întrebarea: Putem spune în
mod literal că enunţul este adevărat sau fals? Structura sintactică de adîncime a
acestor acte este: Eu verb ilocuţionar că + S;
înţeles că locutorul intenţiona să facă o prevestire, ci, mai simplu, că a înţeles că enunţul comunică
ceva în legătură cu un eveniment viitor. Aceasta, vom observa, nu înseamnă că interlocutorul
nu înţelege niciodată (63), ci mai degrabă că a înţelege (63) nu este indispensabil pentru înţelegerea
lui (62).
Ar exista deci două grupe de acte de limbaj: cele care pentru a fi îndeplinite
trebuie să fie identificate în acelaşi timp de către locutor şi de către interlocu
tor, şi cele care sînt realizate fără ca o asemenea identificare să fie necesară.
(i) In primul grup, cel al actelor pe care le-am putea n u m i instituţionale sau
instituţionalizate, vom găsi acte ca botezul, declaraţia de război, pariul, dar şi acte
cotidiene, ca promisiunea.
(ii) In al doilea grup, cel al actelor noninstituţionale, vom găsi acte ca a aserta, a
sugera, a nega, a avertiza etc.
Sperber şi Wilson observă că pot exista anumite asemănări între aceste acte
diferite, mai ales atunci cînd exprimă aceeaşi propoziţie, dar că ele prezintă şi
anumite diferenţe chiar la nivelul actului îndeplinit. Ei remarcă, de asemenea,
că dacă actele instituţionale se schimbă în funcţie de cultură şi limbă (anumite
acte nu există în anumite culturi), actele de a spune că, a spune să, şi a întreba
dacă sînt universale.
68 CAPITOLUL 1
Astfel, se pare că trebuie abandonată atît o corespondenţă unu la unu între forma
sintactică şi actul îndeplinit, cît şi tipologia tradiţională a actelor de limbaj, mai
ales la nivelul condiţiilor de sinceritate ale acestora.
Mai curînd decît o corespondenţă unu la unu între forma sintactică şi tipul
de act, Sperber şi Wilson observă că există un larg evantai de indici lingvistici
care permit determinarea actului îndeplinit. Ei dau o definiţie a fiecăruia dintre
cele trei acte fundamentale.
A spune că P, unde P este forma propoziţională (sau conţinutul propoziţional) a(l) enun
ţului, înseamnă a comunica că ideea exprimată prin P este întreţinută ca o descriere a unei
stări de lucruri reale.
A spune interlocutorului săP înseamnă a comunica faptul că ideea exprimată prin P este
întreţinută ca descriere a unei stări de lucruri dorite.
A întreba dacă P înseamnă:
a) dacă răspunsul trebuie să fie da sau nu, a comunica faptul că ideea exprimată prin P ar
fi pertinentă dacă ar fi adevărată.
b) dacă răspunsul este deschis, liber, a comunica faptul că există o anumită modalitate
de a completa ideea exprimată prin P, care ar face-o pertinentă dacă ea ar fi adevărată.
Se vede astfel că Sperber şi Wilson reduc numărul mare de acte din teoria clasică
a actelor de limbaj la trei acte de bază, care nu sînt instituţionale dar, în acelaşi
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 69
3.4. CONCLUZIE
Am putea crede că teoria actelor de limbaj propusă de Sperber şi Wilson în cadrul
teoriei pertinenţei corespunde unei simple întoarceri înapoi, spre o teorie apro
piată de cea a lui Gardiner, căci ea reduce actele la cîteva forme sintactice pe care
le putem repera cu uşurinţă. De fapt nu este aşa: ceea ce pune la îndoială teoria
lor este tocmai legătura foarte strict convenţională dintre forma lingvistică şi actul
de limbaj.
2. PRAGMATICĂ INTEGRATĂ
ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ
Analogii
(a) Ambele abordări refuză opoziţia clasică dintre un sens literal (sens al cuvin
telor sau al frazei) şi un sens nonliteral (sens al enunţârii sau al locutorului); şi
una şi cealaltă reprezintă abordări constructiviste (în sensul lui Ortony 1979).
NB: Orice teorie pragmatică ce ar adopta principiul separării dintre un sens literal şi un
sens nonliteral ar fi afortiori nonconstructivistă.
Diferenţe
(a) Pentru pragmatica integrată, aluzia la activitatea enunţiativă este o proprietate
asociată în mod specific codului lingvistic, înscrisă în structura limbii; pentru
pragmatica cognitivă, aluzia la enunţare este un caz particular al unui fenomen
general legat de întrebuinţarea unei expresii: întrebuinţarea sa interpretativă.
72 CAPITOLUL 2
1. PRAGMATICA INTEGRATĂ
Vom da în acest paragraf o prezentare sintetică a diferitelor postulate ale prag
maticii integrate. Pragmatica integrată se poate caracteriza prin următoarele teze:
(i) Limba nu este un cod, avînd ca scop transmiterea de informaţii, în sensul
tehnicist-ingineresc al acestui termen (cf. Shannon et Weaver 1949). C o d u l
lingvistic are drept scop comunicarea în măsura în care sensul mesajului lingvistic
depinde de enunţarea sa. De aceea se va spune că structura limbii reflectă, sau
face aluzie la, enunţarea sa.
mentative, sau topoi (topos la singular). Aceste reguli sînt graduale, universale
şi admise de toată lumea.
(v) Enunţarea, adică activitatea ce se află la originea enunţurilor, utilizează o
structură complexă de instanţe discursive cu funcţii diferite. Astfel se va distinge
locutorul şi enunţiatorul de subiectul vorbitor empiric, iar printre actualizările
locutorului, locutorul ca atare va fi disociat de locutorul ca fiinţă a lumii. Teoria
enunţării implicată de pragmatica integrată este, deci, polifonică (cf. infra, cap.
12, §1.2).
(vi) Modelul teoretic al pragmaticii integrate aparţine unei epistemologii a simu
lării. Postulatul de bază constă în a distinge domeniul realităţii, pentru care sînt
accesibile doar faptele .F(sau ieşirile modelului Af), de procesul de simulare (ştiin
ţifică). Procesul de simulare constă în construirea unui model teoretic M, ana
log modelului M care reprezintă sursa faptelor obervabile. M va avea ca scop
producerea faptelor F, analoge faptelor F.
(i) Enunţarea istorică {istorie), sau «modul enunţării care exclude orice formă
lingvistică „autobiografică", are ca timpuri principale aoristul (perfectul simplu),
imperfectul, condiţionalul şi mai mult ca perfectul, prezentul şi persoana întîi
fiind excluse.
(ii) Enunţarea discursivă {discurs) întrebuinţează, în schimb, toate persoanele şi
toate timpurile, cu excepţia aoristului. Acest tip de enunţare implică prezenţa
unui locutor şi a unui ascultător, precum şi intenţia celui dintîi de a-1 influenţa
prin actul său comunicativ pe cel de-al doilea.
Tot aici, planurile enunţării (istorie, discurs) nu sînt definite pornind de la criterii
exterioare limbii. Prin urmare, opoziţia dintre limbaşi discurs nu este motivată
nici structural, nici funcţional, enunţarea fiind, ea însăşi, o componentă funcţio
nală a structurii. Şi dacă pragmatica este chemată să studieze utilizarea structu
rilor lingvistice, atunci ea nu poate fi decît integrată în lingvistică.
NB: Vom vedea în 1.3.2. că o asemenea secvenţă devine acceptabilă printr-o regulă argu-
mentativă diferită de cea utilizată în (4 a). Din acest moment, diferenţa n-ar mai fi seman
tică, ci pragmatică, şi ar ţine de parcursurile interpretative diferite atribuite acestor două
enunţuri (cf. Anscombre 1989, Anscombre şi Ducrot 1986 şi Ducrot 1983).
există unele care fac aluzie la enunţare. Astfel, componenta lingvistică trebuie
să fie completată printr-o altă componentă, cea retorică, a cărei sarcină este
de a atribui variabilelor conţinute în semnificaţia frazei o valoare, adică o
constantă.
Exemplele standard sînt conectorii argumentativi. Pentru a înţelege un enunţ de forma
X dar Y, trebuie să se poată reconstitui structura semantică subiacentă P dar Q, pornind de la
care, instrucţiunea asociată lui dar să poată fi aplicată: «din P, trageţi concluzia R; din Q, trageţi
concluzia non-R; din P dar Q, trageţi concluzia non-R» (cf. Introducere, § 1.1.3.) Dar numai
recurgînd la situaţie li se va putea atribui o valoare variabilelor R şi non-R (de exemplu concluziile
«să mergem la plimbare» şi «să nu mergem la plimbare» pentru enunţul E timp frumos, dar eu
sînt obosii).
(i) Ipotezele externe (adică atribuirea unui sens enunţărilor) trebuie completate
prin ipoteze interne, care constau într-un ansamblu de propoziţii; acestea de
finesc proprietăţile modelului Af care simulează modelul M (inaccesibil) ce se
află la originea faptele F, obiecte ale ipotezelor externe.
Să observăm că relaţia dintre F şi F nu este directă. Ceea ce îl produce pe M este sensul enunţurilor
(F). Prin urmare, relaţia de analogie dintre Fşi F nu poate fi decît parţială, dată fiind arhitectura
pragmaticii integrate. De fapt, aceasta se defineşte ca o teorie în Y, în care semnificaţia frazei,
rezultată din componenta lingvistică, se transformă în sens al enunţului, ca produs al componentei
retorice. Dezechilibrul dintre Fşi F ţine, deci, de necesitatea de a aplica sau nu legile discursului
la nivelul semnificaţiei frazale. Dacă ipotezele externe corespund rezultatului obţinut la ieşirea
din componenta lingvistică, adică semnificaţiei frazei, atunci nici o lege a discursului nu este
aplicabilă. In schimb, dacă există divergenţe între ipotezele externe şi ceea ce provine din com
ponenta lingvistică, aplicarea uneia sau a mai multor legi ale discursului este obligatorie.
1.4. ARGUMENTAREA
Pentru exemplul (7), situaţia este mai restrictivă: aproape dă argumentului o orientare
argumentativă (îl poziţionează pe scara lui «tîrziu») şi tocmai această poziţionare este cea care
explică faptul că se recurge la topoi diferiţi pentru a se ajunge la concluzii diferite. In acest sens,
(7 a) îl utilizează în mod obligatoriu pe (6 a), pentru că (6 c) ar conduce la o concluzie inversă,
cea din (7 b).
Prin urmare, noţiunile de scară şi de orientare argumentativă sînt specifice
relaţiei argumentative, fie că ea este indicată lingvistic, fie că este indusă prag
matic.
Acest sens tehnic al argumentării ne face să înţelegem cum poate fi apărată
teza primatului argumentării asupra informaţiei. D i n punct de vedere informativ
(sau vericondiţional) aproape P implică non P. Dar, o frază de forma aproape P
nu cere un topos utilizabil pentru o frază de forma non P, ci un topos compatibil
cu o frază de forma P. Valoarea argumentativă (indicarea scării argumentative
pe care trebuie poziţionat faptul indicat prin enunţ) este, deci, primară faţă de
valoarea sa informativă (cf. cap. 10 şi 11 p e n t r u o dezvoltare a tezelor argu-
mentativiste).
1.5. POLIFONIA
Unul dintre aspectele originale ale pragmaticii integrate ţine de contestarea tezei
unicităţii subiectului vorbitor, devenită clasică în lingvistică. Versiunea lui Ben-
veniste asupra sistemului pronumelor personale - acestea sînt repartizate în
indicatori şi substitute - lasă neanalizată noţiunea de locutor, asimilabilă subiec
tului vorbitor. Privilegierea enunţiativului în analiza semantică a pragmaticii
integrate 1-a condus pe Ducrot (cf. 1984 cap. 8 şi Ducrot 1989, cap 7) la o analiză
a activităţii enunţiative definită ca produs al mai multor voci sau puncte de vedere
(cf. infra, cap. 12 pentru o dezvoltare a noţiunii de enunţare).
Această analiză nu este străină de domeniul reflecţiei structuraliste asupra
discursului literar, în special. Genette (1982, dar şi 1983; cf. şi infra, cap. 16, § 1),
ocupîndu-se de discursul narativ, a subliniat necesitatea de a se face distincţie
între planul istoriei (diegesis sau structura evenimentelor ai căror protagonişti sînt
personajele) şi planul narării, ai cărei protagonişti principali sînt naratorul şi
naratarul (lectorul). Conceptul de narator nu se o p u n e doar protagoniştilor
povestirii (personajele) prin capacitatea de a defini punctul de vedere din care
este prezentată istoria, ci şi autorului ca fiinţă empirică.
Privit comparativ şi dintr-un alt unghi, discursul teatral manifestă o analogie funcţională
uimitoare cu discursul narativ şi cu problematica enunţării (cf. Reboul 1984 şi 1985, Moeschler
şi Reboul 1985). Existenţa unei duble situaţii de comunicare, internă (personaj-personaj) şi externă
(autor-cititor), arată că problema punctului de vedere nu poate fi redusă la unicitatea postulată a
subiectului vorbitor ale cărui „urme" lingvistice ar fi mărcile persoanei întîi.
82 CAPITOLUL 2
1.6. SINTEZĂ
(i) indicaţii asupra şirurilor posibile la care poate conduce enunţarea frazei (sau,
dimpotrivă, indicaţii asupra şirurilor imposibile);
(ii) indicaţii asupra potenţialului argumentativ al frazei (orientarea sa argu-
mentativă);
(iii) indicaţii asupra punctelor de vedere (enunţiatori) exprimate în frază.
2. PRAGMATICA COGNITIVĂ
Teoria cea mai reprezentativă a pragmaticii cognitive este teoria pertinenţei
elaborată de Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989). Teoria pertinenţei se bazează
pe o idee simplă, aceea a randamentului. Pentru Sperber şi Wilson, gîndirea
umană (cunoaşterea) este un organism orientat spre pertinenţă. Nu există acti
vitate de comunicare, afortion, care să nu conţină (cel puţin) o prezumţie sau
(cel mult) o garanţie de pertinenţă. Principiul de bază al teoriei este principiul
pertinenţei, formulat de Sperber şi Wilson în felul următor:
Principiul pertinenţei
Orice act de comunicare ostensivă comunică prezumţia propriei sale pertinenţe opti
male.
Ideea exprimată de acest principiu este că un act de comunicare (de exemplu, un enunţ) trebuie
să transmită o garanţie de pertinenţă pentru ca astfel să putem explica de ce actul respectiv merită
atenţia interlocutorului şi de ce produce un efect interpretativ. Interpretarea unui enunţ nu va fi
un act gratuit şi va obţine, cu titlul de «recompensă», beneficiul unor anumite efecte cognitive.
(i) adaos de informaţie (se va utiliza implicaţia contextuală pentru a califica tipul de implicaţie
extrasă concomitent din enunţul dat şi din contextul său);
84 CAPITOLUL 2
(ii) suprimare de informaţie (cînd o implicaţie contextuală sau forma prepoziţională a unui enunţ
este contradictorie cu o propoziţie păstrată în memorie, ea este cea care se suprimă cel mai uşor);
T
zgomot
Pentru a califica relaţia lui P cu Q, vom vorbi despre inferenţă pragmatică nondemonstrativă.
Inferenţa este pragmatică pentru că nu este declanşată numai de forme sau semnificaţii frazale,
ci de reunirea informaţiilor lingvistice şi a informaţiilor nelingvistice (maxime, informaţii din
fondul comun de cunoştinţe). Inferenţa pragmatică este nondemonstrativă pentru că nu există
nici o garanţie că, dat fiind P, Q ar fi inferat în mod obligatoriu.
2.2.1. Reprezentarea
Dimensiunea reprezentaţională a interpretării enunţurilor este legată de latura
creativă a acestui proces. Dacă interpretarea este o chestiune de inferenţă, ea este
dependentă în mod fundamental şi de capacitatea (cognitivă) a interlocutorului
de a construi un context suficient pentru a fi pertinent, adică un context care
să-i permită producerea unei interpretări coerente cu principiul pertinenţei.
într-o interpretare dată, un enunţ este coerent cu principiul pertinenţei dacă şi
numai dacă locutorul s-a putut aştepta, în m o d raţional, ca acest enunţ să fie
optimal pertinent pentru auditor în interpretarea dată. Consecinţa acestui fapt
este că interpretarea obţinută este prima ale cărei efecte compensează efortul de
prelucrare a enunţului, şi nu cea care produce cele mai numeroase efecte. In
realitate, criteriul coerenţei cu principiul pertinenţei explică de ce, de îndată ce
este obţinută o interpretare, procesul de tratare se opreşte, fără a continua la
infinit: pentru a obţine o prelucrare coerentă cu principiul pertinenţei este de
ajuns ca randamentul efort-efect să fie suficient. Predicţia pe care o face teoria
pertinenţei este că interpretarea obţinută nu este, în mod necesar, aceea care
produce cele mai multe efecte, ci cea care optimizează randamentul efort-efect
(adică aceea care oferă suficiente efecte pentru un cost minimal de prelucrare).
Interpretarea obţinută nu este, deci, un simplu fapt dependent de enunţ,
ci este rezultatul combinării enunţului cu ipotezele, adică propoziţii înzestrate
cu valoare de convingeri şi care alcătuiesc contextul. P r i n urmare, în teoria
pertinenţei contextul enunţului are ca unică proprietate pe aceea de a fi construit
şi nu de a fi dat prin situaţie (cf. infra cap. 4, § 4.1.1.). In alţi termeni, contextul
constituie o variabilă şi nu o constantă.
2.2.2. Procesare
La originea inferenţelor se află dimensiunea computaţională. In terminologia
lui Sperber şi Wilson, rezultatul unei inferenţe care are ca premise o ipoteză
contextuală şi enunţul se numeşte implicaţie contextuală: o implicaţie c o n
textuală este, deci, o propoziţie care n-ar putea fi extrasă nici exclusiv din con
text, nici exclusiv din enunţ. Procesul care asociază ipotezele contextuale cu
forma (mai puţin decît) propoziţională se numeşte contextualizare.
C o m p o n e n t a computaţională (sau sistemul deductiv) nu conţine decît
reguli deductive de eliminare.
O regulă deductivă este o regulă de eliminare dacă şi numai dacă ea poate
produce informaţie nouă, adică implicaţii nontriviale. Cît despre regulile deduc
tive de introducere, acestea autorizează redundanţa sau iteraţia şi produc în felul
acesta implicaţii triviale.
CAPITOLUL 2
Vom compara, în acest scop, regula de eliminare a implicaţiei materiale (sau mai cunos
cutul modusponens) cu regula de introducere a conjuncţiei (;?):
modus ponens (eliminarea lui dacă)
intrări (i) dacă P atunci Q (dacă Max e înţelept, atunci va merge la cinema)
(ii) P (Max este înţelept)
ieşire Q (Max va merge la cinema)
introducerea lui şi
intrare P (Max e guraliv)
ieşire P şi P (Max e guraliv şi Max e guraliv)
Argumentul pentru ca într-un sistem deductiv să nu fie păstrate decît regulile de eliminare este
unul psihologic. Să reamintim că teoria pertinenţei face ipoteza că gîndirea umană este orientată
spre pertinenţă. Din această cauză, nu s-ar înţelege cum ar putea sistemul deductiv să conţină
reguli de inferenţă care să repete (fără nici o constrîngere) aceeaşi informaţie: nimic nu interzice
producerea lui P şi P, (P şi P) şi P etc, pornind de la P, prin regula de introducere a lui şi.
Deosebirea dintre regulile analitice şi cele sintetice obligă regulile de eliminare, din
implicaţiile contextuale, să fie reguli sintetice. Mai mult chiar, cum regulile de deducţie impli
cate în procesul inferenţial sînt reguli de eliminare, implicaţiile rezultate din aplicarea lor sînt
nontriviale (o implicaţie este trivială dacă este produsă printr-o regulă de introducere). O impli
caţie contextuală este, prin urmare, sintetică şi nontrivială, ceea ce semnifică, din punct de vedere
comunicaţional, că ea constă în adăugarea de informaţie nouă.
PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 89
Una dintre caracteristicile abordărilor pragmatice clasice, cum sînt teoria actelor
de vorbire a lui Searle sau teoria implieaturilor a lui Grice, este aceea de a face
distincţia dintre aspectele explicite ale sensului şi aspectele sale implicite. Re
flectarea acestei deosebiri o regăsim în diferenţele dintre sens literal şi implicatură,
(Grice>), între sensul frazei şi sensul enunţării de către locutor (Searle) sau, încă,
dintre act secundar şi act primar. Aceste distincţii nu sînt contestate de nimeni
în prezent, dar problema este de a şti dacă ele sînt necesare pentru descrierea
proceselor de comprehensiune a enunţurilor. In teoriile clasice, sensul implicit
este derivat din sensul literal şi din alte informaţii (din fondul comun de cunoş
tinţe la Searle, din context la Grice) asociate unor reguli pragmatice (condiţii
de reuşită ale actelor ilocuţionare, maxime de conversaţie). Decodarea sensului
literal este, prin urmare, o condiţie necesară pentru realizarea acestuia, iar decizia
ca procesul interpretativ să se continue sau nu este legată în mod esenţial de
principiul cooperării şi de un diagnostic de defectuozitate. Una dintre con
secinţele teoriilor clasice, contestată de teoria pertinenţei, este că starea normală
a comunicării ar fi comunicarea literală şi că, afortiori, comunicarea indirectă
sau nonliterală ar fi un caz marcat, adică nonpreferat; formele pe care comu
nicarea literală le ia în metafore, în acte indirecte de vorbire, în metonimii, în
ironie sau în întrebuinţări aproximative, ar fi cazuri de nerespectare a regulilor
pragmatice.
Exemplele care urmează ilustrează asemenea situaţii; mai precis, este vorba despre cazul
metaforei, al actului de vorbire indirect, al ironiei şi al enunţului vag:
(11) a. Eşti sarea vieţii mele.
b. Mi-ar plăcea să-ţi îmbraci rochia neagră.
c. (pe o ploaie puternică) Ce timp splendid!
d. Se pare că un cercetător ştiinţific nu cîştigă decît 10.000 de franci.
Cele două dimensiuni ale sensului pe care le-am reamintit aici sînt de
numite de Sperber şi Wilson explicitare şi, respectiv, impliatare.
2.3.1. Explicitarea
Explicitările sînt dezvoltările formei logice a enunţului şi, de aceea, nu corespund
sensului literal. Prin dezvoltarea formei logice trebuie să înţelegem atribuirea de
referenţi anaforicelor şi deicticelor, determinarea atitudinii propoziţionale a
locutorului etc. sau, pe scurt, orice îmbogăţire a formei logice produsă prin
combinarea enunţului, a informaţiilor privind situaţia, a ipotezelor contextuale
accesibile în memorie şi a proceselor inferenţiale.
De exemplu, enunţurile de sub (13) au ca formă logică (14), iar ca explicitări (15):
(13) a. Nu l-am mai văzut de o veşnicie.
b. îmi poţi da sarea?
c. Myriarn a telefonat ieri.
(14) a. Locutorul nu 1-a văzut pe x de t < t o .
b. Locutorul îl întreabă pe interlocutor dacă are posibilitatea de a-i
da sarea.
c. Myriarn i-a telefonat lui x în ziua precedentă enunţării.
(15) a. Jacques Moeschler nu 1-a mai văzut pe Jean-Claude Anscombre de
un an.
b. Jacques Moeschler doreşte ca Anne Reboul să-i dea sarea.
c. Myriarn Bloede i-a telefonat lui Anne Reboul la întîi ianuarie 1992.
Explicitările corespund procesului de dezvoltare (sau îmbogăţire) a formei logice a enun
ţului produs prin sistemul periferic lingvistic.
Se vede, deci, că trecerea de la (13) la (15) nu se poate face numai pe baza
informaţiilor date în (14). Explicitarea enunţurilor este o componentă funda
mentală a procesului de interpretare pragmatică şi nu se poate reduce la un
simplu proces de decodificare. Este vorba aici de ceva mai mult, adică de un
proces de dezvoltare sau îmbogăţire a formei logice.
2.3.2. Implicitarea
Implicitările unui enunţ (care nu sînt reductibile nici la implicaturile con
versaţionale, nici la implicaturile convenţionale, ale lui Grice) nu corespund
dezvoltărilor formei logice, ci ansamblului de ipoteze necesare pentru a obţine
o interpretare coerentă cu principiul pertinenţei. Sperber şi Wilson fac distincţia
între două tipuri de implicitări: premisele implicitate şi concluziile implicitate.
Să luăm exemplul următor:
(16) Petru: Ţi-ar plăcea să conduci un Mercedes?
Măria: Nu mi-ar plăcea să conduc NICI UN automobil de lux.
PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICA COGNITIVĂ 91
Pentru a înţelege răspunsul Măriei, trebuie să se recurgă la cunoştinţe numite enciclopedice, precum
(17) care, asociat explicitării sale (18), produce implicaţia contextuala (19). (17) este o premisă
implicitată, iar (19) este o concluzie implcitată.
(17) Un Mercedes este un automobil de lux.
(18) Măria nu doreşte să conducă o maşină de lux.
2.4. D E S C R I E R E Ş I I N T E R P R E T A R E
A
Literatura filozofică şi logică a dezvoltat pe larg această distincţie iar opoziţia clasică dintre
uz şi menţiune este mărturia acestui fapt (pentru o sinteză în acest sens, cf. Recanati 1979 a). D i n
punct de vedere logic, diferenţa dintre o expresie în întrebuinţare şi una în m e n ţ i u n e este perti
nentă, căci, de îndată ce expresia este în m e n ţ i u n e , ea constituie un context opac (sau oblic) care
schimbă condiţiile de validitate ale inferenţelor. într-adevăr, inferenţa (26) este n u m i t ă validă,
căci premisele sînt adevărate şi din ele decurge o concluzie adevărată. In schimb, deşi p u t e m spune
că premisele din (27) sînt adevărate, nu p u t e m afirma acelaşi lucru despre concluzie, iar explicaţia
ţine de faptul că expresia San-Antonio în (27 a) este întrebuinţată, în t i m p ce în (27 b) ea este
menţionată, p r i n aceasta contextul transparent din (26) devenind context opac în (27):
Termenul a descinde este luat aici în două accepţiuni succesive: în prima, este vorba despre
accepţiunea biologică care spune că un fiu descinde din tatăl său; în a doua, despre accepţiunea
fizică care exprimă trecerea de la o situaţie dată la o situaţie inferioară.
INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR 97
1.3.2. Implicitările
Problema implicitărilor în accepţia lui Sperber şi Wilson poate primi un răspuns
asemănător. La fel ca implicaturile conversaţionale, ele nu ţin de semnificaţia
frazei şi nu aparţin conţinutului propoziţional al acesteia. Răspunsul lui Lycan
în privinţa lor este poate şi mai convingător, implicitările necorespunzînd întot
deauna unei intenţii determinate a locutorului.
Să ne întoarcem la exemplul (2). Dacă în terminologia lui Grice (3) este o implicatură con
versaţională a lui (2B), în terminologia lui Sperber şi Wilson (3) este o implicitare a lui (2B). Dar
nu este singura: (4), (5) şi (6) sînt şi alte implicitări ale lui (2B) care, la fel ca (3), se pot deduce din
(2B), dar care, cu siguranţă, n-au fost intenţionate de B şi sînt mai slab comunicate decît (3):
(4) Lui B nu i-ar plăcea să conducă un Maserati.
(5) Lui B nu i-ar plăcea să conducă un Jaguar.
(6) Lui B nu i-ar plăcea să conducă un Rolls-Royce.
Atragem atenţia, de altfel, că nici Grice şi nici Sperber şi Wilson n-au pretins vreodată că im
plicaturile conversaţionale ori implicitările trebuie incluse în forma logică a enunţului.
Includerea presupoziţiei în forma logică nu are sens decît dacă presupoziţia este
un fenomen semantic, cu repercusiuni asupra aspectelor vericondiţionale ale
frazei, şi nu un simplu fenomen pragmatic.
NB: Sînt aici două aspecte antagonice: reluînd exemplul (7), ori se consideră că dacă
(7 b) este fals, atunci şi (7 a) este fals (aceasta este poziţia lui Russel 1905); ori se consideră
că dacă (7 b) este fals, atunci (7 a) nu mai are valoare de adevăr (aceasta este poziţia lui
Strawson 1977, cf. infra, cap. 8, § 1.1.3).
Ca şi alte lucrări anterioare (cf. mai ales Wilson 1975 şi Kempson 1975), Lycan
atacă noţiunea de presupoziţie semantică. După el, este într-adevăr de necon
ceput a face să depindă adevărul unei propoziţii date de adevărul unei alte pro
poziţii oarecare contingente, ceea ce ar fi cazul în prima ipoteză de mai sus. Pe
INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR 99
Noţiunea de perforrrtativ provine din teoria actelor de vorbire dezvoltată de Austin (cf.
Austin 1970), apoi de Searle (cf. Searle 1972, cf. şi supra, cap. 1, § 2). In primul stadiu al teoriei,
o frază este considerată performativă dacă un act este îndeplinit prin însăşi enunţarea sa, ca în
exemplul (11):
(11) Promit că voi veni mîine.
Rostind (11), locutorul îndeplineşte un act ilocuţionar de promisiune. In dezvoltările ulterioare
ale teoriei actelor de vorbire, orice frază îndeplineşte un act ilocuţionar prin simplul fapt de a fi
gramaticală şi enunţată. In exemplul (12), locutorul îndeplineşte un act ilocuţionar de aserţiune:
(12) Plouă.
In acest nou stadiu al teoriei, (11) este un performativ explicit, (12) un performativ nonexplicit.
Ross, un sintactician generativist, a avansat o ipoteză (1970) care permite nu numai legitimarea
sintactică a extinderii performativităţii la frazele nonexplicite, dar şi unificarea tuturor frazelor
din punct de vedere sintactic. După Ross, toate frazele comportă în structura lor de adîncime
ceea ce el numeşte o prefaţă performativă, care se poate menţine sau care poate fi elidată din
structura de suprafaţă; primul caz corespunde performativelor explicite, iar al doilea celor
nonexplicite. Conform acestei ipoteze, cunoscută sub numele de ipoteza sau analiza performativă,
o frază ca (12) are o structură de adîncime de tipul (13):
(13) Afirm că plouă.
Aşadar, performativele explicite şi nonexplicite trebuie tratate în acelaşi mod.
Intr-o primă etapă, aceasta îl conduce pe Lycan spre abandonarea ipotezei seman
ticii generative conform căreia structura de adîncime şi forma logică sînt
echivalente. In structura de adîncime, va trebui făcută o distincţie între forma
logică şi prefaţa performativă. S-ar ajunge, cu alte cuvinte, la următoarea situaţie:
formă logică = structură de adîncime - prefaţă performativă
NB: Această propunere se înscrie în cel mai pur spirit searlian. Să ne amintim că Searle
(cf. Searle 1972) distinge într-un enunţ forţa ilocuţionară a enunţului, reprezentată
lingvistic prin indicatorul forţei ilocuţionare, de conţinutul propoziţional, reprezentat
prin indicatorul de conţinut propoziţional. Pentru exemplul (11), indicatorul forţei
ilocuţionare corespunde lapromit, iar indicatorul conţinutului propoziţional, la voi veni
mîine. Totuşi, atunci cînd fraza nu conţine o prefaţă performativă explicită, Searle - şi în
aceasta constă principala diferenţă - nu postulează existenţa unei prefeţe performative
implicite în structura de adîncime, ci spune că indicatorul forţei ilocuţionare este în acest
caz însăşi forma sintactică a frazei: declarativă şi la indicativ pentru (12), de exemplu.
Dată fiind enunţarea lui (13), este enunţat şi (12), şi implică Plouă. Fraza (13) are, aşadar, două
seturi de condiţii de adevăr: un set care corespunde formei logice a enunţului (13) şi include prefaţa
performativă explicită, şi un alt set de condiţii de adevăr care corespund formei logice a enunţu
lui (12).
De ce nu ar fi aplicabil acest tratament dacă ipoteza performativă s-ar revela exactă? Să
reluăm exemplele (12) şi (13). Se enunţă (13). I se aplică analiza paratactică şi se admite că, ipso
facto, a fost enunţat şi (12). In ipoteza performativă însă, (12) şi (13) au aceeaşi formă logică, ce
include prefaţa performativă, pe aceea din (13). Ipoteza performativă interzice aşadar aplicarea
cu succes a analizei paratactice.
Astfel, (16), prin forma sintactică pe care o are, ar trebui să deţină forţa ilocuţionară a unei cereri
de informaţie. Or, (16) este aproape întotdeauna folosit ca o cerere, cu forţa ilocuţionară corespun
zătoare acesteia.
Modul de a pune problema este, deci, simplu: dacă forţa ilocuţionară a unui enunţ
este determinată de indicatorul de forţă ilocuţionară, cum se face atunci că o frază
cu un indicator de forţă ilocuţionară dat poate fi folosit cu o forţă ilocuţionară
care nu este forţa ilocuţionară corespunzătoare? Soluţia lui Lycan constă în
distincţia pe care o face între trei tipuri de acte de vorbire indirecte, ce se repar
tizează pe un continuum care merge de la indirecţia cea mai mare la direcţia cea
mai mare:
(i) frazele care pot fi folosite în mod indirect;
(ii) frazele care au în mod normal o forţă indirectă;
(iii) frazele care pot fi folosite numai indirect.
Cele trei tipuri corespund respectiv exemplelor (17), (18) şi (19):
(17) In faţa unei ferestre deschise: „E cam frig aici".
INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR 103
Forţa ilocuţionară a unei fraze de primul tip se determină, după Grice, recur-
gîndu-se la o implicatură conversaţională, cea a unei fraze de tipul al doilea,
după Morgan, printr-o convenţie de întrebuinţare, iar cea a unei fraze de tipul
al treilea, printr-o convenţie de întrebuinţare ca cele ale lui Morgan, întărită de
o expresie convenţională cum este te rog.
NB: Noţiunea de convenţie de uz este dezvoltată de Morgan (cf. Morgan 1978) pornind
de la o observaţie a lui Searle. Deosebirea dintre convenţie de sens şi convenţie de uz este
indicată limpede prin faptul că o convenţie de uz nu schimbă sensul expresiei căreia i se
aplică şi nu o transformă într-o expresie idiomatică. Altfel spus, dacă ne întoarcem la
exemplul (18), faptul că (18) este folosit în mod normal pentru a formula o cerere se
datorează unei convenţii de uz, dar aceasta nu aduce nici o modificare sensului din
enunţul (18).
Aşadar, prin specificarea condiţiilor de adevăr ale unei fraze, există ceva
în plus faţă de forma logică în sensul pe care i-1 acordă Lycan, chiar dacă aceasta
este relativizată la un context.
rentului lor. Altfel spus, ele sînt lipsite de autonomie referenţială (cf. infra cap.
13), iar acest aspect le opune altor expresii referenţiale, cum sînt expresiile defi
nite sau nondefinite şi numele proprii.
NB: O descripţie definită este o expresie nominală introdusă de un articol hotărît, iar
o descripţie nondefinită este o expresie nominală introdusă de un articol nehotărît,
respectiv în (21) şi în (22):
NB: Austin deosebeşte între actele de limbaj actele locuţionare, care corespund faptului
de a spune ceva, actele ilocuţionare, corespunzătoare actului realizat în momentul vorbirii
(ordinul, botezul, promisiunea etc), şi actele perlocuţionare, care se realizează prin
vorbire (minciuna sau convingerea, de exemplu)(cf. Austin 1970 şi supra, cap. 1, § 2.1).
(23) Măria, care are şaizeci de ani, îi răspunde Luciei la o întrebare legată de vîrsta
ei: "Am patruzeci şi cinci de ani."
In acest exemplu, Măria crede că are şaizeci de ani. Enunţînd (23), ea intenţionează să o facă pe
Lucia să creadă că are patruzeci şi cinci. Altfel spus, ea crede că (23) este fals şi vrea ca Lucia să
creadă, prin intermediul enunţării frazei (23), că (23) este adevărat.
Mai întîi, enunţul este tratat de către transductori; aceştia îi conferă o formă
care face enunţul accesibil proceselor cerebrale. Apoi el este tratat de modulul
lingvistic specializat, care corespunde domeniilor acoperite în mod tradiţional
de fonologie, sintaxă şi semantică. Acest modul lingvistic furnizează forma logică
a enunţului, adică o suită structurată de concepte. Forma logică a enunţului
serveşte în continuare drept input procesului pragmatic de interpretare, care
corespunde exploatării nespecializate a enunţului de către sistemul central al
gîndirii. Interpretarea pragmatică se face pe calea unui sistem deductiv care îşi
110 CAPITOLUL 3
(ii) sistemul central, care îşi ia drept sarcină interpretarea pragmatică a enunţului,
dînd interpretarea completă a acestuia şi, deci, forma sa propoziţională.
Astfel, distincţia formă logică/formă propoziţională corespunde, în arhitectura
însăşi a sistemului de interpretare, unei distincţii dintre modulul lingvistic şi
sistemul central. Forma logică este rodul procesului specializat al modulului
lingvistic, iar forma propoziţională este rodul proceselor nespecializate ale siste
mului central. Aceasta permite şi explicarea caracterului incomplet al formei
logice.
Dacă reluăm exemplul (24), acestuia îi corespunde ipoteza de ordin superior (26):
(26) Anne Reboul afirmă că Napoleon era un tiran de temut.
(26) este o explicitare, dar nu şi forma propoziţională a lui (24). în schimb, propoziţia completivă
din (26) corespunde formei propoziţionale a lui (24).
P e n t r u a obţine forma propoziţională a u n u i enunţ, avem de-a face, aşadar,
cu o îmbogăţire a formei logice, specială şi restrînsă la anumite domenii ale
pragmaticii.
Am văzut deja că, dacă forma logică corespunde analizei semantice (în sens
lingvistic) a frazei în afara întrebuinţării [hors emplot], forma propoziţională cores
punde, dimpotrivă, analizei semantice (în sens filozofic) a enunţului din uz.
NB: Să ne amintim că distincţia frază/enunţ provine de la Ducrot: pentru Ducrot, fraza
este o construcţie a lingvistului, corespunzătoare unei abstracţii care se face pornind de
la enunţ. Enunţul este segmentul de limbă produs efectiv, la un moment dat, de către un
anumit vorbitor. Fraza nu are altă existenţă decît teoretică. Cît despre enunţ, acesta are
o existenţă materială: el este produsul evenimentului istoric pe care îl reprezintă enunţarea.
INTERPRETAREA VERICONDIŢÎONALĂ A ENUNŢURILOR 113
(b) Stimulul ostensiv este cel mai pertinent pe care locutorul îl putea folosi pentru a
comunica acel ansamblu de ipoteze.
Pertinenţa
(a) Intr-o situaţie dată, cu cît un enunţ produce mai multe efecte contextuale, cu
atît acel enunţ este mai pertinent.
(b) într-o situaţie dată, cu cît un enunţ cere mai puţine eforturi de prelucrare, cu atît acel
enunţ este mai pertinent.
Condiţiile de adevăr diferă în funcţie de circumstanţele enunţării (loc, moment,
interlocutori), iar sarcinile pe care trebuie să le îndeplinească interpretarea prag
matică pentru obţinerea formei propoziţionale a enunţului pornind de la forma
logică a acestuia sînt, printre altele, dezambiguizarea, atribuirea de referenţi şi
precizarea unor locuţiuni (pentru termenii vagi).
Pentru forma propoziţională care, să ne amintim, exclude forţa ilocuţionară, dezam
biguizarea corespunde la două tipuri de ambiguitate, ambiguitatea sintactică şi ambiguitatea
semantică, în general lexicală; adică (32), cu dubla interpretare (32') şi (32") şi, respectiv, (33), cu
interpretările (33') şi (33"):
(32) Ce sare e acolo?
(32') [S[SN ce sare][ sv e acolo]]
(32") [S[SN[SNce] [ sv sare]] [SV e acolo]]]
(33) Ion a introdus cheia în broască.
(33') broască = gaură de la uşă
(33") broască = animal
în interpretarea (32'), sare este substantiv, pe cînd în (32") este verb. In
In interpretarea în schimb, în (33') şi (33"),
broască este substantiv, dar are două semnificaţii.
Nu toate aceste sarcini se efectuează la fel. Unele sînt cel puţin parţial dependente
de modulul periferic lingvistic, iar altele sînt inferenţiale.
Interpretarea lui el din (35 B) depinde de interpretarea enunţului precedent (35A). Tot ceea ce
oferă pronumele de persoana a treia este informaţia conform căreia referentul poate fi desemnat
prin masculin. Faptul că este vorba de o fiinţă omenească devine sigur prin continuarea enunţului,
iar identitatea acestei fiinţe omeneşti devine sigură din contextul constituit, între altele, din
interpretarea enunţurilor imediat precedente.
(ii) fie că această teorie se inserează într-un studiu general al proceselor cogni
tive, cercetarea procesării enunţurilor servind doar la abordarea proceselor cog
nitive, în generel.
Aceste două posibilităţi nefiind interşanjabile, ele presupun două teorii
cognitiviste diferite:
1. O V I Z I U N E M O D U L A R I S T Ă ŞI IERARHIZATĂ
A M O D U L U I DE F U N C Ţ I O N A R E A G Î N D I R I I
Prin psihologie cognitivă în momentul actual se înţelege acea ramură a psihologiei
care este direct interesată de funcţionarea intelectuală a spiritului uman, şi nu
de studiul sentimentelor sau de acela al anomaliilor mentale. In alţi termeni,
mecanismele şi procesele cognitive sînt cele prin care dobîndim sau ne modificăm
convingerile asupra lumii sau, mai general, procesele de învăţare, în sens larg.
Teoria lui Sperber şi Wilson înscrie interpretarea enunţurilor în această
perspectivă, iar cadrul ales p e n t r u dezvoltarea teoriei lor este concepţia mo
dularistă a lui Fodor (cf. Fodor 1986). Nu se pune aici problema detalierii tuturor
aspectelor teoriei lui Fodor cu privire la modul de funcţionare mentală; dorim,
totuşi, să indicăm pe scurt punctele pe care s-au sprijinit Sperber şi Wilson pentru
a-şi construi propria lor teorie de interpretare a enunţurilor.
Teoria lui Fodor, aşa cum este ea expusă integral în lucrarea sa La Mo-
dularite de l'esprit, este o concepţie în acelaşi timp ierarhizată şi modulară a
funcţionării gîndirii. Ea se bazează îndeaproape pe analogia cu modul de pro
cesare a informaţiei de către calculator. D u p ă Fodor, procesul de prelucrare a
informaţiei se face în mai multe etape, unele specializate, altele nu. Datele per
ceptive, care pot fi de natură diversă (percepţii vizuale, auditive, tactile, olfactive,
PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 119
lingvistice etc), sînt mai întîi prelucrate de către transductori, a căror sarcină
este aceea de a le traduce pentru a le face accesibile mecanismelor ulterioare.
Transductorii sînt, fără-ndoială, mecanisme specializate. Aşa cum sînt furnizate
de transductori, datele sînt prelucrate apoi de sistemele periferice (sau sisteme
de interfaţă) [permiţînd schimburile de informaţii - N T ] spre a le oferi o primă
analiză. Există, în fine, sistemul central care, la rîndul său, nu este specializat
şi operează asupra datelor furnizate de sistemele periferice.
Dacă transductorii păstrează informaţiile conţinute în percepţii, mulţu-
mindu-se să le traducă, nu acelaşi lucru se poate spune despre sistemele periferice.
In opinia lui Fodor, acestea produc reprezentări care organizează lucrurile în
lume şi au ca rezultat inferenţele; acestea au ca premise datele perceptive supuse
procesului de prelucrare de către transductori, iar în calitate de concluzii, repre
zentări ale u n o r obiecte sau ale unor tipuri de obiecte şi ale organizării lor.
Aşa cum vom vedea, Sperber şi Wilson reiau, cel p u ţ i n în linii mari,
această distribuire a sarcinilor. D u p ă ei, există şi un transductor lingvistic ce
traduce datele perceptive lingvistice pentru a le face accesibile sistemului periferic
lingvistic. In decupajul tradiţional al disciplinelor, acesta din u r m ă corespunde
domeniului acoperit de lingvistica înţeleasă în sens strict (fonologie, sintaxă,
semantică). Partea de interpretare a enunţurilor care se efectuează în sistemul
central corespunde pragmaticii. Astfel, atît dezambiguizarea enunţurilor cît şi
atribuirea referenţilor sînt procese pragmatice care pin de sistemul central al
gîndirii şi care operează asupra datelor furnizate prin analiza lingvistică.
2. D E Z A M B I G U I Z A R E A E N U N Ţ U R I L O R
Ce se înţelege, în general, prin dezambiguizarea enunţurilor? De la început vom
preciza că este vorba despre ambiguitate lingvistică în sens strict: altfel spus, ne
găsim aici în acea situaţie în care, cel puţin în principiu (în continuarea acestui
capitol vom vedea că lucrurile sînt mai complexe), procesul de prelucrare lin
gvistică al enunţului conduce la două sau mai multe interpretări lingvistice.
In termeni mai simpli, există două situaţii:
(i) ambiguităţile sintactice;
(ii) ambiguităţile lexicale.
Cu destulă uşurinţă se pot da exemple pentru ambele cazuri. Pentru a începe cu am
biguităţile sintactice, să analizăm următoarele exemple:
(1) Bătrînul duce o poartă.
(2) Fina sare o sapă.
In (1), putem avea două interpretări, în funcţie de faptul că bătrînul este subiectul, duce verbul
predicat, iar o poartă complementul direct, sau că subiectul este bătrînul duce, verbul predicat
120 CAPITOLUL 4
poartă, iar complementul direct o. In (2), în mod analog, subiectul poate li fina, verbul predicat
sare, iar complementul direct o sapă sau, dimpotrivă, fina sare, sapă, o corespunzînd, respectiv,
acestor trei funcţii sintactice.
Aceste patru interpretări se reprezintă în felul următor:
poartă, iar complementul direct o. In (2), în mod analog, subiectul poate li fina, verbul predicat
sare, iar complementul direct o sapă sau, dimpotrivă, fina sare, sapă, o corespunzînd, respectiv,
acestor trei funcţii sintactice.
Aceste patru interpretări se reprezintă în felul următor:
(1') [s [SN Bătrinul] [ s v [v duce] [SN o poartă]]]
(1") [ s [ SN Bătrînul duce] [ s v [ S N o] [ v poartă]]]
( 2 ') [5 C S N F i n a ] isv U s a r e l tSN ° sapă]]]
2
( ") ts [SN Fina sare] [ s v [SN o] [v sapă]]]
Vom observa că, în aceste exemple, ambiguitatea sintactică ţine nu numai de funcţia sintactică
din frază (subiect, verb, complement etc), ci şi de categoria lexico-gramaticală căreia îi aparţine
fiecare morfem: în (1') bătrinul este substantiv, în (1") este adjectiv, în (1') duce este verb, în (1")
este substantiv etc.
Să revenim acum la exemplele de ambiguitate lexicală în sens semantic. Să examinăm
următorul exemplu preluat de la Sperber şi Wilson:
(3) Le loup est gris. [In 1. rom., un exemplu similar ar putea fi Broasca este mare- NT]
Nu există aici nici o ambiguitate sintactică; există, în schimb, o ambiguitate lexicală: le loup poate
trimite fie la masca de carnaval [pentru 1. fr. - NT], fie la animalul carnivor.
Aşa-numitele ambiguităţi pragmatice sînt excluse din examinarea am
biguităţii. De aceea nu vom discuta aici nici despre atribuirea forţei ilocuţionare,
nici despre derivarea implicitărilor, şi nici despre interpretarea termenilor vagi.
Toate aceste teme ţin, în realitate, de întrebuinţarea limbajului şi nici una dintre
ele nu este direct accesibilă pornind de la analiza lingvistică. Ele vor face obiectul
capitolelor ulterioare.
Să reamintim terminologia lui Austin: actele ilocuţionare se opun atît actelor locuţionare,
cît şi celor perlocuţionare: cele dintîi sînt actele care se produc în limbaj (promisiunea, ordinul
etc), următoarele sînt cele care se produc prin enunţarea unei fraze, iar cele din urmă sînt cele
care se produc prin limbaj (persuasiunea) (cf. Austin 1970; aici, supra, cap.l, § 2.1). Lăsînd deoparte
performativele explicite, ca în (4), care indică în mod clar forţa ilocuţionară, alte numeroase
enunţuri pot avea mai multe forţe ilocuţionare diferite:
(4) Iţi promit că voi veni mîine.
(5) Voi veni mîine.
Dacă în mod evident (4) este o promisiune, nu acelaşi lucru se întîmplă cu (5) care poate fi tot
atît de bine un simplu anunţ anticipativ, ca şi o promisiune.
Derivarea implicitărilor pune, în schimb, problema contextului; să urmărim un exemplu
preluat de la Sperber şi Wilson:
(6) A Vrei o cafea?
B Cafeaua mă face să nu dorm.
Dacă B vrea să meargă la culcare, răspunsul lui poate însemna că el nu vrea să bea cafea. In schimb,
dacă B are de terminat urgent o lucrare şi are nevoie pentru asta de o parte din noapte, răspunsul
poate însemna că B vrea o cafea.
PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 121
3. ATRIBUIREA REFERENŢILOR
Ca în problema ambiguităţii, şi în aceea a atribuirii referenţilor, alături de factori
pragmatici sînt mobilizaţi factori lingvistici. Urmîndu-1 pe Milner (cf. Milner
1989), vom remarca de la început că funcţia limbajului este aceea de a desemna
şi că studiul «funcţiei designative» a limbajului este una dintre sarcinile lingvis
ticii. Cu toate acestea, aşa cum Milner însuşi o arată, lingvistica nu se poate
reduce doar la atît, din multiple motive.
(8) Preşedintele Republicii Franceze, ales la 10 mai 1981, a fost reales în 1988.
(9) Ieri am venit să te văd.
(10) Asta-mi place!
(11) El şi-a pierdut pălăria [sa].
In (8) avem o descripţie definită, preşedintele Republicii Franceze care a fost ales la 10 mai 1981,
dotată cu o semnificaţie lexicală care ne permite să-i atribuim un referent, Franţois Mitterand.
In (9), (10) şi (11), avem diferite exemple de expresii referenţiale lipsite de autonomie: persoana
întîi [conţinută în desinenţa verbului-predicat], un pronume de persoana a doua, te, un pronume
demonstrativ, asta, un pronume de persoana a IEt-a, el, şi posesivul care îi corespunde, fi-. Vom
obseva că pentru identificarea referenţilor lor nu se apelează la aceiaşi factori exteriori: în cazul
prenumelor de persoana întîi şi a doua, este suficient să se recurgă la situaţia de discurs; în cazul
pronumelui demonstrativ, el trebuie însoţit de un gest indicativ sau, dacă nu, înseamnă că el reia
o altă expresie lingvistică, ea însăşi autonomă; aceleaşi posibilităţi apar şi pentru pronumele de
persoana a treia; în ce priveşte posesivul, el depinde de identificarea referentului pentru pronumele
de persoana a treia, fiindcă posesorul pălăriei coincide cu referentul. Să urmărim (10') şi (11'):
(10') J'ai visite la cathedrale de Chartres. Cest beau! Cest tres beau!
[Am vizitat catedrala din Chartres. Asta-mi place!]
(11') Ion este distrat tot timpul. Acum el şi-a pierdut pălăria.
In (10') şi (11') sînt evidenţi factorii lingvistici exteriori [enunţului - NT] la care trimit pronumele
demonstrativ şi pronumele de persoana a treia, catedrala din Chartres şi, respectiv Ion, doi termeni
PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 123
referenţial autonomi. Dar locutorul ar fi avut aceleaşi şanse să fie înţeles şi pronunţînd (10),
respectiv (11), cu condiţia de a indica printr-un gest catedrala din Chartres sau pe Ion. Altfel spus,
pronumele demonstrative şi pronumele de persoana a treia pot fi utilizate tot atît de bine şi în
mod demonstrativ [indicial - NT], cît şi în cadrul reluării lingvistice.
(12) Candidatul la preşedinţia Republicii Franceze pe care l-am votat [eu] în 1981 este
un politician rafinat.
Să comparăm descripţia definită din (12), candidatul pe care l-am votat [eu] în 1981, cu descripţia
definită din (8), preşedintele Republicii Franceze ales la 10 mai 1981: dacă prima descripţie, care
conţine un pronume de persoana întîi, nu permite identificarea referentului, cea de-a doua, în
schimb, care nu conţine un asemenea pronume, permite determinarea referentului.
diferit: dacă, într-adevăr, există un individ şi numai unul singur care satisface condiţiile specifi
cate prin descripţia definită preşedintele..,, oare cîte animale există care satisfac condiţiile spe
cificate prin descripţia definită calul negru? Probabil nenumărate. Aici se poate garanta că situaţia
de enunţare are de jucat un rol important: dacă (13) este pronunţată în faţa unui grajd în care se
găsesc trei cai, unul negru, unul alb şi unul murg, în mod firesc vom fi tentaţi să credem că
locutorul a vrut să se refere tocmai la calul negru din grajd şi nu la unul dintre celelalte animale.
Prin urmare, vom spune despre descripţia definită preşedintele Republicii Franceze ales la 10 mai
1981 că este completă, fiind suficientă pentru identificarea unui individ unic, în timp ce descripţia
definită calul negru nu are această calitate, nefiind suficientă prin ea însăşi pentru identificarea
unui animal unic.
nedefinită. Să presupunem că locutorul lui (16) ar fi Petru şi că (16) ar fi pronunţat într-un magazin
animalier pe cheiul Dîmboviţei, la Bucureşti; în această situaţie, există toate şansele ca oricare
dintre pisicile siameze saşii existente în prăvălie să satisfacă dorinţa lui Petru. Să presupunem,
însă, că Petru îşi caută propria pisică, foarte îndrăgită, care s-a pierdut la ţară, şi că enunţul (16)
este utilizat spre a cere informaţii unui trecător. In acest caz, scopul întrebuinţării descripţiei
nedefinite este acela de a desemna un animal cu totul particular, pisica lui Petru, iar oricare altă
pisică siameză saşie este exclusă din discuţie. In alţi termeni, vom spune că descripţia nedefinită
o pisică siameză saşie este completă în cazul cînd (16) este pronunţat într-un magazin animalier
de pe cheiul Dîmboviţei, şi incompletă în celălalt caz.
să se adauge informaţii, care pot veni din anturajul lingvistic sau extralingvistic,
prin urmare cunoştinţe asupra lumii, disponibile locutorului. Altfel spus, aceste
probleme pretind crearea şi organizarea unui context şi activarea mecanismelor
particulare care permit atribuirea de referenţi pe baza descripţiei definite şi a
contextului. Pentru a răspunde acestor chestiuni, ne vom îndrepta atenţia spre.
teoria lui Sperber şi Wilson şi, de asemenea, spre cea a dezambiguizării.
4. TEORIA PERTINENTEI
Din motive ce urmează să fie expuse în continuare, teoria lui Sperber şi Wilson
este denumită, în general, teoria pertinenţei [sau a relevanţei, după termenul
englez - NT]. Aşa cum am arătat mai sus, este vorba despre o teorie pragmatică,
înclusă în cadrul psihologiei cognitive şi legată, în mod special, de teoria mo-
dularistă şi reprezentaţionalistă a lui Fodor, una dintre variantele proprii psiho
logiei cognitive. Dar înainte de a arăta la soluţionarea căror aspecte, dintre cele
subliniate mai sus, contribuie teoria pertinenţei, am dori să indicăm, pe scurt,
liniile sale principale.
(ii) enciclopedică: sînt regrupate sub acest termen toate informaţiile care nu sînt
nici logice, nici lexicale, şi care permit să i se atribuie conceptului o extensiune;
(iii) lexicală: informaţiile corespund echivalentelor conceptului în una sau mai
multe limbi naturale.
Cel puţin în faza analizei pragmatice, un enunţ nu este interpretat în mod indepen
dent, ci prin raportare la un context. In acest context apare, sub formă propoziţională,
un anumit număr de informaţii aflate sub adresele conceptelor care intervin în enunţ.
In această măsură, contextul nu este dat, ci construit, enunţ după enunţ. Dar,
cu toate acestea, informaţiile conceptuale nu sînt singurele informaţii care intră în
joc în formarea contextului: intervin aici, în egală măsură, atît interpretarea enun
ţurilor imediat precedente, cît şi cadrul fizic în care se produce comunicarea. După
Sperber şi Wilson, interpretarea enunţurilor imediat precedente nu este, în realitate,
uitată, aşa cum nu este nici nemijlocit stocată în memoria sistemului central sau în
memoria pe termen lung. Sistemul central dispune de trei memorii:
(i) o memorie de lucru sau memorie pe termen scurt care corespunde contextului;
(ii) o memorie pe termen mediu în care este stocată interpretarea enunţurilor
imediat precedente;
(iii) o memorie pe termen lung în care se găsesc informaţiile conceptuale despre
care s-a vorbit mai sus.
vidul le poate infera pe baza informaţiilor de care dispune, cît şi fapte pe care
individul le poate percepe, şi aceasta indiferent dacă individul le percepe sau
le inferează în mod efectiv.
Să presupunem că interlocutorii se găsesc într-o încăpere ai cărei pereţi sînt zugrăviţi în
albastru. Faptul acesta devine evident pentru interlocutori în măsura în care ambii şi-1 pot repre
zenta mental, acceptînd această reprezentare ca adevărată sau în mod evident adevărată. Că acest
fapt le este evident nu implică, totuşi, ca interlocutorii să fie conştienţi de asta, ci doar posibilitatea
de a fi conştienţi de acest lucru.
Prin urmare, după întreaga discuţie de mai sus, se poate spune că contextul
în raport cu care este interpretat enunţul se constituie din informaţii obţinute
din cadrul cognitiv al interlocutorului. Vom observa, totuşi, că un context ce ar
regrupa toate informaţiile cu privire la concepte care apar în forma logică a
enunţului, toate informaţiile obţinute din interpretarea enunţurilor precedente,
precum şi toate informaţiile perceptive accesibile în anturajul fizic, ar fi atît de
enorm, încît nu s-ar mai putea profita de pe urma lui. De aceea, contextul
corespunde unei selecţii din sfera tuturor acestor informaţii diferite; ajungem
acum şi la principiul pe baza căruia se produce această selecţie.
Principiul pertinenţei
Orice act de comunicare ostensivă comunică prezumţia propriei sale pertinenţe optimale.
Prezumţie de pertinenţă optimală
(a) Ansamblul ipotezelor pe care locutorul vrea să le comunice este suficient de perti
nent pentru a merita, din partea interlocutorului, osteneala prelucrării stimulului ostensiv.
(b) Stimulul ostensiv este cel mai pertinent dintre cele pe care locutorul îl (le) putea
întrebuinţa în scopul de a comunica acest ansamblu de ipoteze.
Pertinenţă
(a) într-o situaţie dată, cu cît un enunţ produce mai multe efecte contextuale, cu atît
este mai pertinent.
(b) într-o situaţie dată, cu cît un enunţ pretinde mai puţine eforturi de prelucrare, cu
atît este mai pertinent.
Aceste trei definiţii merită cîteva comentarii şi chiar un exemplu. Să-i reluăm
pe interlocutorii noştri din camera lor albastră şi să revenim la exemplul (18).
Aşa cum s-a văzut deja, enunţînd (18), A produce un act comunicativ ostensiv-
PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 131
5. D E Z A M B I G U I Z A R E A ŞI P R I N C I P I U L PERTINENTEI
5.1. FORMĂ LOGICĂ ŞI INTERPRETARE PREFERENŢIALĂ
Aşa cum am spus mai sus, vom examina în acest capitol doar ambiguităţile
lingvistice şi nu «ambiguităţile pragmatice». De asemenea, am făcut distincţie
între două tipuri de ambiguităţi lingvistice, sintactice şi lexicale. In ambele cazuri,
ambiguitatea lingvistică, fie ea sintactică sau lexicală, corespunde posibilităţii
de a produce cel puţin două forme logice diferite pentru unul şi acelaşi enunţ.
In acest caz, brise va fi interpretat ca substantiv şi nu ca verb, iar interpretarea (27 b) va fi preferată
lui (27 a). Altfel spus, momentul în care una dintre cele două interpretări este reţinută în detri
mentul celeilalte se situează foarte devreme în cursul analizei lingvistice a enunţului, iar din
momentul cînd o interpretare este preferată, sistemul central pur şi simplu inhibă producerea
celeilalte interpretări de către sistemul periferic.
(8) Preşedintele Republicii Franceze, ales la 10 mai 1981, a fost reales în 1988.
136 CAPITOLUL 4
Expresia preşedintele Republicii Franceze, ales la 10 mai 1981 este o descripţie definită şi, în plus,
mai este şi completă, pentru că identifică un individ unic, Franţois Mitterrand, şi pentru că nici
un alt individ nu satisface condiţiile specificate. De aceea s-ar putea crede că în cazul unei descripţii
definite complete, analiza lingvistică, prin ea însăşi, este sufucientă. Cu toate acestea, lucrurile
se petrec cu totul diferit. Dacă, în realitate, locutorul lui (8) crede câ preşedintele Republicii
Franceze, ales la 10 mai 1981 nu este Franţois Mitterrand, ci Valery Giscard d'Estaing, atunci el
poate enunţa (8) sau cu intenţia de a desemna individul care satisface condiţiile indicate prin
descripţia definită, oricare ar fi acest individ, sau cu intenţia de a-1 desemna pe Valery Giscard
d'Estaing. In acest al doilea caz, descripţia definită este utilizată referenţial, iar analiza lingvistică,
deşi permite să i se atribuie un referent, nu permite atribuirea referentului «bun», tocmai pentru
că această descripţie definită ajunge în mod necesar la Franţois Mitterrand şi nu la Valery Giscard
d'Estaing.
A
(8) Preşedintele Republicii Franceze, ales la 10 mai 1981, a fost reales în 1988.
Am putea fi tentaţi să credem că, în această frază, singura utilizare posibilă a descripţiei definite
în această frază este cea referenţială. Să ne imaginăm, totuşi, o situaţie în care exemplul (8) ar fi
pronunţat în anul 2500 de către un istoric care ar şti o seamă de lucruri despre tradiţiile Republicii
Franceze de la sfîrşitul secolului al XX-lea (şi, în special, despre periodicitatea alegerilor electorale),
dar căruia i s-au şters din memorie numele preşedinţilor celei de-a cincea Republici. Acest istoric
imaginar nu mai dispune decît de două informaţii: în 1981, la 10 mai, cu ocazia alegerii preşedin
telui Republicii Franceze a avut loc o festivitate în piaţa Bastiliei şi, în 1988, preşedintele a fost
PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 137
reales. Avînd aceste informaţii, istoricul deduce că primele alegeri au avut loc la 10 mai 1981 şi
pronunţă fraza (8). El nu ştie, însă, cine era preşedinte ales în 1981 (de fapt, nu ştie nici cine era
candidat). Pronunţînd descripţia dtiiaită. preşedintele..., tot ceea ce încearcă să spună este că oricine
ar fi fost individul ales ca preşedinte în 1981, acelaşi individ a fost reales în 1988; o spune, prin
urmare, fără vreo intenţie de a desemna un individ anume. Se vede, astfel, că în funcţie de
circumstanţele şi intenţiile enunţării sale, aceeaşi descripţie definită din aceeaşi frază poate
corespunde unei utilizări atributive sau unei utilizări referenţiale.
care nu pot lua în considerare ansamblul obiectelor lumii, dat fiind că atît capa
cităţile cognitive, cît şi cunoştinţele lor sînt limitate. Această situaţie ne face să
bănuim că referentul unei descripţii, ca de altfel acela al oricărui termen refe
renţial, trebuie să facă parte din cadrul cognitiv reciproc, adică trebuie sau să
fie identificat deja, sau identificabil pentru ambii interlocutori.
Să reluăm exemplele (30) şi (31). Vom spune că, în cele mai multe cazuri, (30) va fi preferat
lui (31). Să luăm în discuţie cel mai probabil caz, cînd (30) este pronunţat de Sylvie Dubois
adresîndu-se lui Paul Dubois:
(30) Sylvie către Paul:
«Unde-i pisica?»
Este evident că aici referentul descripţiei este deja identificat şi că face parte din cadrul cognitiv
reciproc. Deşi cele mai numeroase cazuri de utilizare a termenilor referenţiali se produc în aceste
condiţii, nu înseamnă, totuşi, că toţi referenţii sînt accesibili în acelaşi grad sau în acelaşi fel.
Tocmai aici intră în joc semnificaţia lexicală a termenilor referenţiali, împreună cu factorii
pragmatici.
informaţiilor provenite din toate aceste surse diferite. Vom observa că toate
acestea corespund surselor posibile ale contextului şi se supun regulilor obişnuite
de formare a acestuia, cu alte cuvinte, selecţiei unui context care permite să se
obţină o interpretare a enunţului, coerentă cu principiul pertinenţei. Atribuirea
referenţilor se face, ca şi dezambiguizarea, prin formarea şi confirmarea de
ipoteze. Dar, spre deosebire de dezambiguizare, procesul de formare a ipotezelor
în scopul atribuirii referenţilor se face în mod real la nivelul sistemului central,
pe baza premiselor instituite de context şi de enunţul însuşi.
Să luăm în considerare diferitele posibilităţi, începînd cu descripţia utilizată fie atributiv,
fie referenţial, cînd există o coincidenţă între referentul intenţionat şi referentul determinat
exclusiv pe baza sensului descripţiei. Să reluăm exemplul (8):
(8) Preşedintele Republicii Franceze, ales la 10 mai 1981, a fost reales în 1988.
Locutorul a enunţat (8) fie cu intenţia de a-1 desemna pe Mitterrand, fie cu intenţia de a desemna
individul - oricare ar fi el - ales la 10 mai 1981 la preşedinţia Republicii Franceze. Interlocutorul
poate dispune de un context unde figurează informaţia (32):
(32) Franţois Mitterrand a fost ales preşedinte al Republicii Franceze la 10 mai 1981.
In acest caz, interlocutorul îl identifică pe Franţois Mitterrand cu referentul descripţiei preşe
dintele..,, pe baza sensului lexical al descripţiei şi pe baza lui (32). Să presupunem acum că interlo
cutorul nu dispune de informaţia (32), ci de informaţia (33):
(33) Franţois Mitterrand a fost ales preşedinte al Republicii în 1988.
In acest caz, pe baza analizei lingvistice a predicatului a fost reales în 1988 şi a lui (33), inter
locutorul îl identifică pe Franţois Mitterrand ca fiind referentul descripţiei.
Să obsevăm acum exemplul (34):
(34) Preşedintele Republicii Franceze, ales la 10 mai 1981, este originar din Auvergne şi
primar al localităţii Chamalieres.
In acest caz, locutorul crede că preşedintele ales în 1981 este Valery Giscard d'Estaing; descripţia
preşedintele... este utilizată referenţial, Să presupunem că interlocutorul dispune, în contextul
cunoştinţelor sale, de informaţia (32) şi (35):
(35) Valery Giscard d'Estaing este originar din Auvergne şi este primar al localităţii
Chamalieres.
Deşi sensul lexical al descripţiei, împreună cu informaţia (32), l-ar conduce spre soluţia de a atribui
descripţiei preşedintele..., în calitate de referent, pe Franţois Mitterrand, sensul lexical al predi
catului este originar din Auvergne şi este primar al localităţii Chamalieres, alături de informaţia
(35), îl determină pe interlocutor să infereze (36):
(36) Locutorul crede că preşedintele Republicii, ales la 10 mai 1981, este Valery Giscard
d'Estaing.
Pornind de la (36) şi de la descripţia preşedintele..., el poate atribui descripţiei, ca referent, pe
Valery Giscard d'Estaing.
140 CAPITOLUL 4
D ouă teorii relativ recente s-au ocupat de referinţă, teoria lumilor posibile
şi teoria spaţiilor mentale. Ele au abordat însă această problemă din per
spectiva unor postulate şi obiective foarte diferite, date de particularităţile lor
specifice: teoria lumilor posibile este o logică modală care a făcut obiectul unui
mare număr de lucrări în domeniul filozofiei analitice, cu precădere ale lui
Kripke (1982), Putnam (1975), Kaplan (1977) şi Lewis (1973, 1983); teoria spa
ţiilor mentale, pe de altă parte, este o teorie cognitivă, rod al muncii unui lingvist,
Fauconnier (1984), şi a fost elaborată pornind de la lucrările unui alt lingvist,
Nunberg (1978).
1. PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ
In ce măsură este referinţa o problemă pragmatică? Un lingvist, Milner (cf. 1989),
a afirmat că funcţia principală a limbajului este designarea şi că studiul acestei
funcţii designatoare este una dintre problemele fundamentale ale lingvisticii,
înţeleasă într-un sens strict (fonologie, sintaxă şi semantică). Dacă nu există nici
un dubiu privind faptul că una dintre funcţiile principale ale limbajului este
designarea, referinţa, nu este mai puţin adevărat că referinţa, care este relaţia
dintre limbaj şi realitate (sau, în termeni mai filozofici, relaţia cuvinte-lume),
nu este de fapt o problemă exclusiv lingvistică. Pe de o parte, limbajul nu este
singurul mijloc de designare sau de referire, chiar dacă este mijlocul principal:
referinţa poate fi realizată printr-un gest (comunicare nonverbală) şi se poate
spune (cf. Goodman 1976) că reprezentarea picturală se realizează prin denotaţie,
prin referinţă. Pe de altă parte, cînd referinţa se realizează printr-un mijloc
lingvistic, însoţit sau nu de un gest demonstrativ, analiza pur lingvistică nu este
în general suficientă pentru identificarea unui referent situat în lume.
NB: Una dintre sarcinile pragmaticii constă în a permite, pornind de la interpretarea
parţială oferită de interpretarea lingvistică (fonologie, sintaxă, semantică) a frazelor,
interpretarea completă a enunţului. Stabilirea condiţiilor de adevăr ale unui enunţ este
unul dintre elementele interpretării complete a enunţului. Or, o parte a stabilirii con
diţiilor de adevăr, dincolo de analiza pur lingvistică, constă în atribuirea referenţilor.
142 CAPITOLUL 5
Pentru a relua exemplele (2) şi (3) date mai sus, dacă omleta cu şunca este declanşatorul, iar
clientul ţinta, conectorul este o funcţie pragmatică care, într-o situaţie de tip restaurant, pune în
relaţie clientul cu mîncarea pe care a comandat-o; în mod similar, dacă George Sand este declan
şatorul, iar volumele pe care le-a scris ţinta, conectorul pune în relaţie, în cazul de faţă, scriitorii
cu cărţile lor. La modul general, identificarea poate fi reprezentată în felul următor:
PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ 145
In sfîrşit, vom nota că una dintre funcţiile pragmatice fundamentale este identitatea, aceea care
face, spre exemplu, ca cititorul de astăzi să fie un individ identic cu cel din ziua în care s-a născut,
în ciuda tuturor modificărilor pe care le-a suferit între timp.
(4) In mintea lui Luk, fata cu ochi albaştri are ochi verzi.
In acest exemplu, In mintea lui Luk introduce un spaţiu-copil (spaţiul-părinte fiind acela al
convingerilor vorbitorului), declanşatorul este fata cu ochi albaştri, iar ţinta (fata cu) ochi verzi.
Totul se reprezintă în felul următor:
146 CAPITOLUL 5
4.1.3. Conectorii
Conectorii fac parte din ceea ce, ca şi alţi lingvişti dinaintea lui (cf. Fillmore 1982,
Lakoff 1982), Fauconnier numeşte modele cognitive idealizate fidealized cogni
tive models sau ICM) şi, în această calitate, ei sînt susceptibili de a fi construiţi
sau de a fi învăţaţi. Un conector poate fi deschis sau închis. El va fi:
- deschis dacă ţinta şi declanşatorul său sînt antecedente posibile ale unui pro
nume şi/sau dacă se aplică pronumelor;
- închis dacă ţinta sa singură este un antecedent posibil şi/sau nu se aplică pro
numelor.
Cu aceasta ajungem la problema pronominalizării sau, mai exact, la
pronominalizarea în cazul unei referinţe indirecte. După Fauconnier, în această
situaţie, cele care permit rezolvarea problemei sînt funcţiile pragmatice. Să ne
reamintim că, în conformitate cu principiul de identificare, o descriere a declanşa
torului poate servi la identificarea ţintei care, din acel moment, poate servi,
uneori cel puţin, drept antecedent.
Să luăm exemplul (5), împrumutat tot de la Fauconnier:
(5) George Sand este pe raftul din stînga.
După cum am văzut mai sus, acest exemplu se analizează în felul următor:
PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ 147
Exemplele (6) şi (7) arată că pronominalizarea poate viza declanşatorul sau ţinta:
(6) George Sand este pe raftul din stînga. [£/] e legat în piele, [volumul]
(7) George Sand este pe raftul din stînga. Vei vedea că [ea] scrie dumnezeieşte, [scriitoarea]
In (6) ţinta serveşte drept antecedent al pronumelui ea, în (7) declanşatorul serveşte drept ante
cedent al pronumelui ea. Conectorul F este deci deschis.
Nu se întîmplă însă la fel în exemplul (8):
(8) Omleta cu ciuperci a plecat fără să plătească.
(9) Omleta cu ciuperci a plecat fără să plătească. [El] s-a urcat într-un taxi.
(10) Omleta cu ciuperci a plecat fără să plătească. '''Ea era de nemîncat.
Aici, numai ţinta este un antecedent posibil, iar conectorul F' este închis.
In sfîrşit, cu cît un conector este mai familiar şi mai uşor de întrebuinţat, accesibil
într-un fel, cu atît mai pronunţată va fi tendinţa ca acesta să fie deschis.
(N desemnează proprietatea denotată de substantivul comun N care poate fi simplu sau com
plex).
Să considerăm exemplele (11) şi (12), împrumutate de la Fauconnier:
(11) In desenul lui Luk, o vrăjitoare călăreşte un unicorn.
(12) In desenul lui Luk, vrăjitoarea călăreşte unicornul.
Să observăm că (11) şi (12) au în comun acelaşi introductor de spaţiu, In desenul lui Luk, şi, deci,
acelaşi spaţiu. Elementele pe care le introduc sau, respectiv, le desemnează sînt aceleaşi. Totuşi,
contribuţia grupurilor nominale nu este identică, iar dacă a şi b reprezintă elementele existente
în spaţiul în discuţie, în timp ce v şi w reprezintă elementele introduse în acest spaţiu, (11) si (12)
pot fi reprezentate prin figurile 5 şi 6:
Notăm că aici, din nou, grupurile nominale definite sau nedefinite se vor com
porta în mod diferit pentru că ele corespund, respectiv, celor două situaţii diferite
PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ 149
evocate mai sus. Aceasta implică faptul că grupurile nominale nedefinite vor
putea prezenta o anumită ambiguitate a valorii semantice [„portee"] care ţine
de faptul că ele pot să introducă un nou element atît în spaţiul-copil cît şi în
spaţiul-părinte.
Să considerăm exemplul (13) împrumutat de la Fauconnier:
(13) In acest fikn, un fost boxer adoptă copii nefericiţi.
In acest film este introductor al unui spaţiu M' în M, conectorul leagă actorii din M de personajele
din M', iar grupul nominal un fost boxer trebuie să identifice un element în M'. Insă, datorită
principiului identificării, acest lucru se poate produce în două moduri: fie noul element w
corespunzător lui un fost boxer este introdus direct în M\ iar atunci w va avea proprietatea, în
M', de a fi un fost boxer care adoptă copii nefericiţi; fie noul element w este introdus în M, iar
atunci w are proprietatea, în M, de a fi un fost boxer (devenit actor) iar principiul care identifică
personajul corespunzător (care adoptă copii nefericiţi) în M" este cel al identificării. Cele două
posibilităţi sînt reprezentate, respectiv, în figurile 7 şi 8:
F (m, r) = r (m)
Deci, un rol ia valori diferite în spaţii diferite. Dar atribuirea unei valori unui
rol nu este obligatorie, iar conectorii care leagă rolurile de valorile lor sînt des
chişi. Aceasta are o consecinţă: elementele spaţiilor mentale pot fi atît roluri cît
şi valori de roluri.
Să luăm un exemplu pe care, de data aceasta, nu-1 împrumutăm de la Fauconnier:
(14) Primul ministru a plecat să inaugureze noua centrală nucleară pusă în funcţiune de EDF.
PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ 151
in 1992, nu Edith Cresson şi Pierre Beregovoy au fost aceia care au distribuit, fiecare, separat,
două miliarde funcţionarilor. Interpretarea se opreşte la funcţie, adică la declanşatorul a. Cu alte
cuvinte, interpretarea universală din (17) este exclusă. Nu avem:
(18) Pentru orice x (Primul ministru în 1992, x) —> x a distribuit două miliarde
funcţionarilor în 1991.
(20) Planeta care se vede seara este identică cu planeta care se vede dimineaţa.
S-ar părea deci că teoria Russell-Frege, care rezolvă în acelaşi timp pro
blema identificării referentului şi aceea a trivialităţii enunţurilor ecuaţionale,
este preferabilă teoriei Mill-Kripke. Totuşi, se confruntă şi ea cu anumite proble
me, dintre care cea mai neînsemnată nu este că semnificaţia aceluiaşi n u m e
propriu poate să difere în funcţie de indivizi. O soluţie pentru a depăşi această
dificultate constă în a considera că semnificaţia unui n u m e propriu nu este o
descripţie definită unică, ci mai degrabă un fascicul de descripţii definite, din
care unele pot fi abstrase. O altă soluţie constă în a spune că fasciculul de descrip
ţii definite sau descripţia definită unică nu este sensul numelui propriu, ci ser
veşte numai la precizarea referinţei acestuia. Să notăm totuşi că, în această optică,
teoria Russell-Frege astfel modificată nu mai dă răspuns la problema enunţurilor
ecuaţionale şi a eventualei lor naturi triviale.
Există, totuşi, un tip de enunţuri care sînt în acelaşi timp apriorice şi necesare:
enunţurile analitice, care sînt adevărate în virtutea sensului lor, sînt în acelaşi
timp adevărate în mod necesar şi adevărate a priori. Dacă se acceptă analiza lui
Kripke, problema trivialităţii enunţurilor ecuaţionale poate fi pusă în felul următor:
dacă un enunţ ecuaţional este adevărat, este oare adevărat în mod necesar, iar aceasta
în mod aprioric}
Să reluăm exemplul (19). Enunţul Hesperus este Phosphorus este adevărat. Problema este
de a şti, pe de o parte, dacă Hesperus este Phosphorus este adevărat în mod necesar sau în mod
contingent, şi, pe de altă parte, dacă este adevărat apriori sau aposteriori. Toată analiza lui Kripke
154 CAPITOLUL 5
privind necesitatea este apriori, iar insistenţa lui asupra distincţiei dintre semnificaţiile epistemică
şi metafizică ale termenului necesitate nu are vreun alt scop decît de a arăta că răspunsul la una
dintre aceste două întrebări nu presupune în nici un fel răspunsul la cealaltă problemă. Cu alte
cuvinte, dacă este adevărat căHesperus estePhosphorus, atunci aceasta este adevărat în toate lumile
posibile şi se poate spune că este în mod necesar adevărat. Dar un adevăr poate fi necesar şi să
facă obiectul unei descoperiri, adică să fie necesar a posteriori şi nu a priori. Descoperirea identităţii
dintre Hesperus şi Phosphorus se face într-o manieră empirică.
luceafărul de Seară este adevărată în lumea noastră şi în toate lumile posibile): ea este deci în mod
necesar falsă.
Aceasta ne conduce la problema numelor proprii: pentru ca o propoziţie
care conţine un nume propriu să poată fi adevărată în toate lumile posibile,
numele propriu în discuţie trebuie să desemneze acelaşi individ în toate lumile
posibile. Este ceea ce se numeşte identitate în toate lumile posibile [identite a
travers Ies mondes possibles]. Să notăm că un obiect care există în lumea noastră
poate să nu existe în alte lumi posibile, fără ca aceasta să pună sub semnul
întrebării problema identităţii în toate lumile posibile. Identitatea în toate lumile
posibile nu este o chestiune lingvistică: ea se reduce pur şi simplu la teza con
form căreia dacă un obiect dat A există în lumea noastră reală M şi acest obiect
A există şi într-o lume posibilăM' diferită de Af, atunci este vorba de acelaşi obiect
care există în M şi M\ şi nu de două obiecte diferite dar asemănătoare. Dacă
identitatea în toate lumile posibile nu este o noţiune lingvistică, ea permite totuşi
stabilirea unei distincţii între termenii referenţiali: anumiţi termeni referenţiali
desemnează acelaşi obiect în toate lumile posibile, în timp ce alţii desemnează
obiecte diferite în diferite lumi posibile. Kripke le numeşte pe primele designatori
rigizi, iar pe celelalte designatori nonrigizi sau accidentali. După el, numele
proprii aparţin primei categorii, în timp ce, spre exemplu, descripţiile definite
aparţin celei de-a doua. El distinge în mod similar două tipuri de definiţii,
demonstrînd că a da sens unei expresii nu înseamnă a-i fixa referinţa. Distincţia
se aplică şi numelor proprii, dar atunci, chiar dacă o descripţie definită oarecare
poate fixa, în anumite cazuri, referinţa numelui propriu în discuţie, ea nu face
totuşi parte din sensul său.
Chiar dacă putem fixa referinţa numelui propriu Aristotel cu ajutorul descripţiei filozof
stagirit, elev al lui Platou fi preceptor al lui Alexandru cel Mare, putem rosti (21) în mod con-
trafactual, fără riscul de a ne contrazice, în timp ce aşa ceva nu se poate pentru (22):
(21) Să presupunem că Aristotel nu a făcut niciodată filozofie.
(22) Să presupunem că filozoful stagirit care a fost elevul lui Platon şi preceptorul lui
Alexandru cel Mare nu a făcut niciodată filozofie.
Cu alte cuvinte, (21) şi (22) nu sînt sinonime, iar distincţia dintre a fixa referinţa şi a da sensul
unui termen este esenţială pentru a deosebi designatorii rigizi de designatorii accidentali.
Astfel, dat fiind că un nume propriu este un designator rigid, el are acelaşi
referent în toate lumile posibile, iar un enunţ ecuaţional care conţine nume
proprii, dacă este adevărat, este în mod necesar adevărat, ceea ce nu înseamnă
că este şi trivial.Tot ceea ce este aprioric la un enunţ ecuaţional care conţine nume
proprii este că dacă acest enunţ este adevărat, el este adevărat în mod necesar.
156 CAPITOLUL 5
Aşa cum este ea dezvoltată de Fauconnier, teoria spaţiilor mentale este seducă
toare în măsura în care oferă, în aparenţă cel puţin, soluţii simple dar elegante
la multe dintre problemele pentru care nu s-au găsit încă răspunsuri susceptibile
a fi unanim acceptate. Este cazul problemelor pe care le-am abordat aici, anume
acelea ale pronominalizării şi ale acordului, precum şi acelea ale referinţei in
directe. Totuşi, avem motive să ne temem că teoria lui Fauconnier păcătuieşte
prin exces de simplitate.
Problema centrală cu care se confruntă teoria spaţiilor mentale se învîrte,
şi nu e de mirare, în jurul noţiunii de funcţie pragmatică care, dacă o examinăm,
pare să ridice un număr de obiecţii egal cu numărul de dificultăţi pe care reuşeşte
să le rezolve. Funcţia pragmatică, să ne amintim, este legătura care, pornind de la
un element-declanşator al unui spaţiu-părinte, identifică un element-ţintă dintr-un
158 CAPITOLUL 5
spaţiu-copil, operînd astfel conexiunea dintre aceste două spaţii. într-o mare
măsură, dificultatea cu care se confruntă noţiunea priveşte aplicarea sa şi, în
primul rînd, rolul factorilor pragmatici şi lingvistici.
Totuşi, faptul că pronominalizarea poate viza cînd rolul, cînd valoarea sa, nu ne
spune nimic despre statutul lingvistic al funcţiei pragmatice care pune în relaţie
rolul cu valoarea sa, şi nici despre statutul lingvistic al declanşatorului şi al ţintei.
Altfel spus, legătura dintre spaţiile mentale şi procesele lingvistice (precum
pronominalizarea) nu este nuanţată în mod satisfăcător, cu toate că Fauconnier
insistă puternic asupra acesteia. Pe de altă parte, ne putem întreba ce se întîmplă
atunci cînd mai multe funcţii pragmatice sînt în principiu posibile. In acest caz,
factorii pragmatici şi/sau lingvistici joacă un rol în alegerea funcţiei pragmatice
„corespunzătoare", dar natura acestui rol şi modul în care acesta funcţionează
rămîn un mister.
Să reluăm exemplul (3):
despre modul în care funcţionează relaţia dintre funcţia pragmatică şi alţi factori
pragmatici.
1. OPERATOR ŞI C O N E C T O R
In lucrările de logică şi de pragmatică nu se face întotdeauna distincţie între
operator şi conector. Vom stabili aici o opoziţie între aceştia în termeni de inci
denţă. Prin definiţie, un operator este un functor care are drept argument o
propoziţie nucleară, în timp ce un conector este un functor care are drept argu
ment o pereche ordonată de propoziţii.
Această definiţie nu dă a priori rangul funcţiei, căci opoziţia în cauză nu
ţine numai de logică sau de semantica formală, în care rangul este mulţimea
nevidă a valorilor de adevăr {F, A}, unde F = „fals" şi A = „adevărat". Prin de
finiţie, operatorii şi conectorii logici au ca rang mulţimea {F, A}, în t i m p ce
rangul operatorilor şi al conectorilor nonlogici este o mulţime de perechi ordo
nate < condiţii de întrebuinţare, condiţii de interpretare >. Recunoaşterea
caracterului nonvericondiţional al operatorilor şi al conectorilor în limbile natu
rale a dat naştere de altfel unei inflaţii terminologice: se vorbeşte de pildă de
conectori semantici şi de conectori pragmatici (van Dijk 1977), de conectori argu-
mentativi (Ducrot et al. 1980), de conectori discursivi (Blakemore 1987), de co
nectori interactivi (Roulet et al. 1985), de conectori pragmatici (Moeschler 1989
a), de mărci ale conexiunii (Luscher 1994), de operatori argumentativi (Ducrot
1983) etc. Vom rezerva, în ce ne priveşte, termenii de operator şi de conector
nonlogic pentru a desemna proprietăţile semantice, pragmatice şi discursive ale
operatorilor şi conectorilor din limbile naturale, indiferent dacă au sau nu un
corespondent în limbajele formale şi în logica propoziţiilor sau a predicatelor.
Sintactic vorbind, un conector logic (notat aici cu*) este o funcţie ce are drept argument
o mulţime ordonată de propoziţii (P, Q), iar ca valoare o nouă propoziţie (S), ceea ce se poate
reprezenta prin formula:
Semantica unui conector constă în atribuirea unei valori de adevăr propoziţiei S în raport cu
valorile de adevăr conferite propoziţiilor P şi Q. Limbajele logice clasice de ordinul unu cum ar
fi logica predicatelor şi logica propoziţiilor au definit, din necesităţi impuse de demonstrarea
teoremelor, conectorii de conjuncţie (A), de disjuncţie (v), de condiţionalitate (—>) şi de bicon-
diţionalitate (<->), precum şi operatorul de negaţie (->) în felul următor:
p Q PAQ
A A A
A F F
F A F
F F F
Tabelul de adevăr 1
Tabelul de adevăr 3
Tabelul de adevăr 4
Tabelul de adevăr 5
Această analiză este greu de aplicat la faptele de limbă, care infirmă în general semantica co
nectorilor logici. Vom vedea că negaţia lingvistică nu are întotdeauna ca efect negarea valorii de
adevăr a propoziţiei, că disjuncţia poate primi în limbile naturale o interpretare exclusivă (ver-
sus incluşi vă) sau că dacă nu are întotdeauna o întrebuinţare condiţională (în sensul implicaţiei
materiale date mai sus). Această chestiune se află de altfel în centrul discuţiilor referitoare la
caracterul logic sau nonlogic al conectorilor şi al operatorilor din limbile naturale.
Mulţimea conectorilor şi operatorilor logici daţi mai sus nu constituie decît o submulţime
a mulţimii funcţiilor ce au ca argumente perechile de valori de adevăr {(A, A), (A, F), (F, F)}, iar
rangul este constituit de mulţimea {A, F}. Mulţimea conectorilor posibili din punct de vedere
logic este în număr de' 16, adică 24. Tabelul de mai jos conţine mulţimea conectorilor vericon-
diţionali pe care îi poate utiliza teoretic un sistem formal (cf. Gazdar 1979):
166 CAPITOLUL 6
Argu
mente
A B C D E F G H I J K L M O V X
A A A A A F A F F A A F A F F F A F
A F A A F A F F A F A A F A F F A F
F A A F A A F A F A F A F F A F A F
F F F A A A A A A F F F F F F F A A
Tabelul de adevăr 6
Negaţia
Cu siguranţă că negaţia este cel mai spectaculos exemplu care ilustrează diver
genţele dintre semnificaţia vericondiţională şi sensul pragmatic (nonvericon-
diţional) al conectorului. Numeroase întrebuinţări ale negaţiei sînt considerate
nonvericondiţionale, întrucît negaţia nu afectează valoarea de adevăr a pro
poziţiei.
(1) Mary: Ai tăiat bucatul de carne?
Max: N-am tăiat bucata/, am tăiat bucata de carne.
(2) Ana nu are trei copii, are patru.
(3) Directorul nu mi-a spus să ies, m-a dat afară.
(4) Nu sînt fiul lui, el este tatăl meu.
Se poate oare spune că, în aceste enunţuri, propoziţiile „am tăiat bucatul de carne", „Ana are
trei copii", „directorul mi-a spus să ies", „sînt fiul lui" sînt false? întrebarea aceasta nu prea are
OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 167
sens. In cazul lui (I), ceea ce se neagă este acceptabilitatea enunţului am tăiat bucatul de carne,
adică posibilitatea asertării (asertabilitatea) acestuia. In (2), propoziţia a doua „Ana are patru copii"
o implică pe cea negată „Ana are trei copii". Faptul este cu atît mai paradoxal cu cît propoziţia
„Ana are trei copii" ar trebui declarată falsă în virtutea negaţiei. La fel, în (3) şi (4), propoziţia a
doua o implică pe prima, dar este la rîndul ei implicată de către aceasta.
Dacă
(i) Anumite întrebuinţări ale acestui conector, zise austiniene, nu introduc o
condiţie suficientă (definită logic ca o condiţie necesară pentru o premisă):
(5) Dacă ţi-e sete, este bere în frigider.
Lectura adecvată ar fi aceea care îl interpretează pe dacă drept o funcţie bicondiţională, care
restrînge valoarea de adevăr a relaţiei la caracterul adevărat sau fals atît al premisei cît şi al
consecinţei.
(iii) O altă întrebuinţare spectaculoasă a lui dacă este cea observată de Grice:
(7) Nu e adevărat că, dacă X va lua penicilină, se va simţi mai bine.
(7) nu are semnificaţia logică corespunzătoare formulei (7'), dată în tabelul de adevăr 7. Altfel
spus, (7*) nu înseamnă (8), contrar celor ce decurg din semantica conectorilor logici (cf. tabelul
de adevăr 8). Ceea ce semnifică (7) este faptul că locutorul refuză să aserteze relaţia condiţională:
Tabelul de adevăr 7
168 CAPITOLUL 6
Tabelul de adevăr 8
Sau
S-a observat că majoritatea întrebuinţărilor lui sau sînt exclusive: este vorba de
cele al căror tabel de adevăr corespunde conectorului J (cf. tabelul de adevăr 6).
Aşadar, dacă în meniul unui restaurant francez se spune fromage ou dessert,
clientul va deduce că i se propune să aleagă între cele două feluri de mîncare,
nicidecum să opteze pentru amîndouă. Să fie deci sau din limbile naturale mai
degrabă exclusiv decît inclusiv? Dacă ar fi aşa, atunci semantica lui sau din limbile
naturale ar fi următoarea:
Tabelul de adevăr 9
(iii) A treia proprietate a conectorilor din limbile naturale este natura variabilă
a termenilor relaţiei. Aceştia pot fi un conţinut propoziţional, o forţă ilocuţionară
şi, respectiv, o enunţare:
(15) a. Măria e bolnavă pentru că a mîncat prea mult.
b. Măria e bolnavă (pentru) că n-am văzut-o la birou.
c. Este pui în frigider, (pentru) că n-am chef să fac de mîncare.
Relaţiile pe care le introduce pentru că pot fi parafrazate prin (16) şi, respectiv, exprimate mai
tehnic prin (17):
(16) a. Motivul (cauza) bolii Măriei este că a mîncat prea mult.
b. Măria e bolnavă? şi întreb pentru că n-am văzut-o la birou.
c. Este pui în frigider, şi spun asta pentru că n-am chef să fac de mîncare.
(17) a. CAUZA (Măria a mîncat prea mult, Măria e bolnavă)
b. CAUZA (n-am văzut-o pe Măria, ÎNTREBARE (Măria e bolnavă))
c. CAUZA (n-am chef să gătesc), A SPUNE (este pui în frigider))
(iv) In fine, proprietatea cea mai importantă a acestor conectori este faptul că
semnificaţia lor variază de la un context la altul. Conectorii logici au o sem
nificaţie vericondiţională independentă de conţinutul propoziţional şi de con
text. Dimpotrivă, conectorii pragmatici sînt sensibili la conţinutul exprimat, la
topică şi la contextul în care trebuie interpretat enunţul.
Se va recunoaşte fără greutate că enunţurile (18) nu sînt sinonime (aşa cum arată plasarea
lor în contextul (19)), în timp ce corespondenţii lor logici dau rezultate identice:
(18) a. Max este inteligent, dar împrăştiat,
b. Max este împrăştiat, dar inteligent.
(19) (Se caută spre angajare o persoană inteligentă)
a. Max este inteligent, dar împrăştiat.
b. Max este împrăştiat, dar inteligent.
Seva observa de asemenea că secvenţa Pşi Q n u echivalează în discurs cu secvenţa Q şi P, contrar
celor preconizate de semantica logică a conectorului de conjuncţie:
(20) Ceea ce s-a întîmplat a fost nu că Petru a plecat şi (apoi) Măria s-a înfuriat, ci
că Măria s-a înfuriat şi (apoi) Petru a plecat.
2.1.OPERATORI VERICONDIT'ONALI
Care sînt operatorii, adică conectorii unari, posibili? Există două valori posibile
ale argumentului în mulţimea {F, A} şi două valori (F şi A) pentru rangul argu
mentului, ceea ce ne dă 22 cazuri posibile:
Tabelul de adevăr 10
Conector vericondiţional
Un conector vericondiţional este din punct de vedere semantic o funcţie care ia o mulţime
de valori de adevăr drept singur argument.
Tabelul de adevăr 11
adică A*, J* şi K* corespund respectiv lui sau inclusiv, lui sau exclusiv şi lui şi.
Implicaţia materială {daca} şi bicondiţionala {daca şi numai daca) sînt excluse,
deoarece ambii conectori sînt nonconfesionali. Cel mai surprinzător este faptul
că acest raţionament conduce fie la considerarea lui sau drept semantic ambiguu
între două semnificaţii, fie la concluzia că sau ar avea două intrări lexicale dis
tincte, fiecare cu semnificaţia ei (A* şi, respectiv, J*).
NB: Se va vedea de fapt că sau exclusiv este explicat ca fiind rezultatul unei implicaturi
scalare coroborat cu sensul primar inclusiv al lui sau. Conectori logici în limbile natu
rale nu mai rămîn atunci decît A* şi K*.
Tabelul de adevăr 12
Tabelul de adevăr 13
OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 177
Concluzia pe care o trage Cornulier de aici este dublă: nu se justifică deloc faptul
de a considera sensul lui sau din limbile naturale drept un sens exclusiv, care s-ar
opune valorii inclusive a semnificaţiei logice; pe de altă parte, în loc de a-1
considera pe sau ambiguu din punct de vedere semantic, ar fi de preferat să i se
atribuie un sens minimal inclusiv şi să se explice valoarea în discurs (sens exclusiv
în fromage ou dessert, de pildă) drept un produs al sensului minimal completat
cu informaţii contextuale şi cu principii pragmatice generale: dacă vom deriva
sensul maximal exclusiv este tocmai pentru că, în calitate de client, ştim că
meniurile franţuzeşti pot oferi la alegere un ultim fel dulce sau sărat (informaţie
contextuală); dar dacă enunţul/rom^ge ou dessert trebuie să însemne, pentru a fi
adevărat, fromage v dessert (sens minimal inclusiv), aceasta se datorează şi faptului
că restaurantul care afişează fromage ou dessert se angajează să aibă la dispoziţie
şi brînză şi desert. Analiza minimalistă se opune astfel atît teoriei ambiguităţii,
cît şi teoriei nonreducţioniste a lui Ducrot, care atribuie lui sau un sens mini
mal exclusiv.
Dacă s-ar putea deci deriva în toate cazurile Xeste Yşi X este Z din forma
logică X este Y şi 2, atunci s-ar putea conchide că şi are în limbile naturale
semnificaţia sa logică. Dar, cum aceste inferenţe nu sînt posibile în toate cazurile,
trebuie să conchidem că şi nu are sensul său logic, sau, în orice caz, nu are
proprietăţile inferenţiale ce decurg din acesta.
Se pune întrebarea dacă această diferenţă de comportament inferenţial se
datorează lui şi sau altor factori, şi în special sensului predicatului din frază (cf.
Cornulier 1985).
Să comparăm în această privinţă (34) şi (36):
(34) Drapelul este albastru şi roşu,
(36) Drapelul este albastru.
(36) prezintă următoarele două semnificaţii:
(36') a. Drapelul este complet albastru,
b. Drapelul este parţial albastru.
Notăm că semnificaţia (36' a) este semnificaţia obişnuită a lui (36), şi aceasta în virtutea maximei
de cantitate „daţi cantitatea de informaţie cerută". Pentru a interpreta enunţul, interlocutorul are
toate motivele să creadă că locutorul i-a dat informaţia cea mai puternică. Nu aşa stau lucrurile,
în schimb, cu (34): dacă drapelul este albastru şi roşu, drapelul nu poate fi decît parţial albastru.
Implicaţiile lui (34 ) şi, respectiv, (36 ) sînt aşadar:
(34") a. Drapelul este în parte albastru.
b, Drapelul este în parte roşu.
Concluzia acestor observaţii este că, dacă implicaţiile lui (34) şi (36) sînt
diferite, aceasta nu se datorează sensului \mşi, ci sensurilor diferite ale lui albas
tru, într-adevăr, dacă explicităm sensul lui (34) cu ajutorul lui (37), vom deriva
fără nici o greutate implicaţiile (34"), conform proprietăţilor logice ale lui şi:
(37) Drapelul este în parte albastru şi în parte roşu.
Astfel, argumentul invocat împotriva unei definiţii logice sau minimale a lui şi
nu se mai poate menţine.
Rămîne totuşi nerezolvată o chestiune centrală, pe care nu o abordează
deschis analiza minimalistă. Cum s-ar putea explica diversele valori ale lui şi în
discurs, pornind de la sensul lui logic? Răspunsul la această întrebare trece prin
teoria implicaturilor lui Grice (1975).
Faptul că (42 c) este posibil arată că relaţia de ordine secvenţială poate fi anulată, constituind deci
o implicatură conversaţională. In (43 a), interpretarea conform căreia trei castele înseamnă trei şi
numai trei castele este anulată de şi de fapt mai multe. In schimb, ideea de contrast introdusă de
către dar nu poate fi anulată, aşa cum arată (43 b): dar introduce deci ca o implicatură con
venţională faptul că există un contrast între P şi Q în P dar Q (sensul vericondiţional al lui P dar
Q fiind dat de P A Q). în (44), interpretarea ironică (44 d) poate fi implicitată de către oricare
din enunţurile (44 a-c): implicaturile conversaţionale sînt aşadar nedetaşabile. In schimb, im
plicatură din (45 b) asociată lui Dumneavoastră (interlocutorul este din punct de vedere social
distant faţă de locutor sau superior boitorului) este detaşabilă, deoarece nu este asociată formei tu.
Tabelul de adevăr 14
Astfel, deci, sensul lui sau este sensul său logic sau inclusiv, dat fiind că sensul
său exclusiv este echivalent cu conjuncţia dintre sensul primitiv inclusiv şi
implicatură sa scalară.
NB: Se va observa că sensul exclusiv nu este definit aici ca o implicatură sau ca un efect
de sens, cum se procedează în cadrul abordării minimaliste.
(50) va fi interpretat într-un sens maximal ca implicitînd o relaţie cauzală între P şi Q (cf. intra
cap. 9, §4.2.).
Problema pe care o ridică algoritmul (51) este că, pentru a explica trecerea de la (50) la (51 iii),
nu se poate recurge la maxima de cantitate. Motivul este că, dacă locutorul ar avea în minte
informaţia cea mai puternică, ar fi trebuit să o dea: maxima de cantitate spune într-adevăr că
locutorul trebuie să dea cantitatea de informaţie cerută, ceea ce-1 autorizează pe interlocutor să
deducă faptul că i s-a dat informaţia cea mai puternică. Pentru a explica interpretarea lui (50) via
(51), Levinson face apel la un principiu simetric maximei de cantitate, anume principiul de
informativitate (Levinson 1983, 146):
Principiu de informativitate
In anumite împrejurări, citiţi în enunţ mai multă informaţie decît conţine efectiv, pentru
ca acesta să corespundă cu ceea ce dumneavoastră ştiţi despre lume.
3.3.4. Explicitare
Explicaţia lui Grice face din diferitele sensuri ale lui;z nişte implicaturi. In acest
sens, contribuţia lui şi la sensul enunţului are două proprietăţi: (i) semnificaţia
temporală (cauzală etc.) nu face parte din sensul lui^z, ci constituie o implicatură
conversaţională; (ii) implicatură conversaţională nu contribuie la condiţiile de
adevăr ale enunţului. Această abordare presupune deci că, ori de cîte ori P şi Q
implicitează o relaţie temporală sau cauzală, acest aspect al semnificaţiei nu
determină condiţiile de adevăr ale enunţului.
Există totuşi exemple (cf. Cohen 1971, Carston 1988, Wilson şi Sperber
1993) care atestă faptul că aportul lui şi afectează valoarea de adevăr a enunţului:
(52) La recepţii se întîmplă mereu acelaşi lucru: sau nimeni nu vorbeşte cu mine
şi mă îmbăt, sau mă îmbăt şi nimeni nu vorbeşte cu mine.
(53) Ceea ce s-a petrecut este nu faptul că Petru a plecat şi Măria s-a înfuriat, ci că
Măria s-a înfuriat şi Petru a plecat.
OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 183
(53') - (P A M) A (M A P)
Dintr-un punct de vedere strict logic, (52') este tautologic (Pşi Qeste echivalentul
logic al lui Q şi P) iar (53') este contradictoriu (non-P şi P este o contradicţie
logică). C u m , din punct de vedere pragmatic, lucrurile nu stau aşa, înseamnă
că ordinea propoziţiilor afectează valoarea de adevăr a enunţului. Dar faptul de
a lua în considerare valorile temporale ale lui şi pentru a determina condiţiile
de adevăr are o consecinţă importantă: valoarea temporală nu poate fi considerată
ca o implicatură, deoarece o implicatură nu determină condiţiile de adevăr ale
enunţului. Dacă valorile temporale, cauzale etc. ale lui şi nu sînt implicaturi, ce
sînt ele atunci? Singurul răspuns posibil ar fi că ele sînt nişte explicitări ale
enunţului, adică nişte dezvoltări (îmbogăţiri) ale formei logice a enunţului. D a r
atunci aceste efecte nu mai pot fi considerate ca decurgînd din maximele con
versaţionale. Trebuie să se recurgă la alte principii. In cadrul teoriei pertinenţei
(cf. Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989), se emite ipoteza că interpretarea temporală,
cauzală etc. este interpretarea care asigură randamentul optim dintre efortul de
prelucrare şi efectele contextuale, adică interpretarea coerentă cu principiul
pertinenţei. Dat fiind că interpretarea enunţurilor este un produs rezultînd din
exploatarea informaţiilor lingvistice precum şi a celor nonlingvistice, nu mai este
nevoie să se facă apel la circumstanţe sau la cunoştinţe despre lume p e n t r u a
explica cazurile infirmate de maxima de cantitate. Aplicarea principiului perti
nenţei produce automat rezultatele scontate, cu condiţia de a interpreta valorile
temporale, cauzale etc. ca pe nişte explicitări.
7. LEGI ALE DISCURSULUI,
MAXIME CONVERSAŢIONALE
ŞI POSTULATE CONVERSAŢIONALE
2. LOGICA CONVERSAŢIEI
Teoria lui Grice a inaugurat o viziune complet nouă asupra pragmaticii şi asupra
problemei comunicării. In plan teoretic, contribuţia principală a lui Grice este
că a introdus o nouă noţiune, aceea de implicatură, care permite explicarea
frecventei divergenţe dintre semnificaţia frazei şi sensul comunicat prin enunţ.
In ceea ce priveşte comunicarea, Grice a propus un principiu general, principiul
de cooperare: pentru ca auditorul să poată interpreta ce a vrut să spună vor
bitorul, trebuie presupus că acesta din urmă a respectat acest principiu.
Astfel, a da prea multă sau prea puţină informaţie, a aserta ceva ce este cunoscut sau ce se consideră
fals ori fără garanţie de adevăr, a spune ceva ce nu are legătură cu obiectul conversaţiei, a vorbi
neclar, ambiguu, prolix sau dezordonat constituie comportamente noncooperative.
Maxima de calitate
întrebarea este dacă există implicaturi conversaţionale produse prin folosirea
uneia sau a alteia dintre maximele de calitate. Levinson (1983) dă următorul
exemplu:
(15) Jean are două doctorate.
(16) Cred că Jean are două doctorate, şi am dovezi că le are.
190 CAPITOLUL 7
Analiza lui Levinson nu este griceeanăîn sensul strict al cuvîntului, căci dacă putem presupune
că (16) este într-un fel implicată sau presupusă de (15) (condiţia de sinceritate a unei aserţiuni, cu
alte cuvinte faptul de a crede este implicat/presupus prin enunţarea aserţiunii), se poate totuşi
spune că (15) implicitează pe (16)? Grice pare să afirme contrariul, mai ales atunci cînd afirmă
(Grice 1978, 114): „In modul meu de abordare, nu este adevărat că dacă spun că p, implicitez
conversaţional că eu cred cip; căci a presupune că eu cred că p este pur şi simplu a presupune că
respect maxima întîi de caliate în această situaţie. [...] A-l descrie pe cel care a spus căp ca im-
plicitînd, indicînd ori sugerînd a crede căp nu este o folosire naturală a limbajului; modul natu
ral de a spune este că el a exprimat convingerea că/>." Nu trebuie aşadar presupus că un locutor
poate implicita o propoziţie Q folosind pozitiv o maximă de calitate în timpul enunţării lui P.
Maxima de relaţie
Exemplul pe care îl dă Grice este un exemplu clasic în care trebuie presupus că
există o relaţie de relevanţă între informaţia dată de B şi cererea lui A:
Maxime de mod
Maxima de ordine este cel mai bun exemplu de expoatare a unei maxime de
mod. C u m ar trebui interpretată valoarea temporală a lui şi din (20) (semnificînd
"şi apoi")? Răspunsul griceean constă în a considera valoarea temporală a lui şi
ca o implicatură conversaţională produsă prin maxima de ordine (cf. supra, cap.
6, § 3.3.1): corespendenţa dintre ordinea faptelor şi ordinea discursului decurge
din repectarea maximei de ordine:
In acest exemplu, se presupune că B n-are nici un motiv să-i ascundă lui A ceva despre C (se poate
presupune că A şi B pregătesc o călătorie în Franţa şi că le-ar face plăcere să-1 viziteze pe C).
Răspunsul lui B, nefiind suficient de informativ, încalcă maxima întîi de cantitate. Dar această
încălcare este condiţionată de dorinţa de a nu încălca maxima întîi de calitate. Acest telescopaj
are drept efect implicatura (23):
(23) B nu ştie exact unde locuieşte C.
Maxima de cantitate
Tautologiile constituie exemple bune de încălcare a primei maxime de cantitate:
într-adevăr, o tautologie este o propoziţie mereu adevărată (în mod necesar
adevărată). In afară de faptul că n- ar trebui să fie informative, enunţurile (24) şi
(26) ar trebui să aibă acelaşi sens, întrucît au aceleaşi condiţii de adevăr. Or, acest
fapt nu ţine seamă de implicaturile lor conversaţionale, pe care le dăm în (25) şi
în (27): '
(24) Un bărbat e un bărbat.
(25) Toţi bărbaţii sînt la fel (egoişti, misogini, vanitoşi, iresponsabili etc.)
(26) Ion ori vine ori nu vine.
(27) Nu se poate face nimic pentru a influenţa venirea lui Ion.
Maximele de calitate
Grice dă multe exemple de încălcare a primei maxime de calitate (maxima de
veridicitate), exemple în care locutorul asertează un enunţ fals din punct de
vedere literal. Toate aparţin la ceea ce tradiţional poartă numele de figuri retorice
sau tropi, cum sînt ironia, metafora sau litota:
(28) A Ce se va întîmpla dacă francezii vor spune nu la referendumul asupra
Europei? *
B Ei, doar nu-ţi închipui că francezii nu vor vrea să-i facă pe plac lui
Mitterrand.
(29) Sophie e un sloi de gheaţă.
(30) La un control de circulaţie, A suflă în balon şi explică poliţiştilor cele 2
grame de alcool constatate, astfel: Am băut un pic la prînz.
In mod evident, locutorul nu produce aceste enunţuri pentru a-1 induce în eroare pe auditor.
Dacă sensul lor nu se poate reduce la cel literal, este pentru că ele comunică implicaturi. Dar în
figurile retorice implicaturile sînt mai mult sau mai puţin determinate, mai ales metaforele, şi
depind de gradul în care s-a fixat expresia. Astfel, implicatura din (31) este cu siguranţă mai puţin
determinată decît cea din (29):
Maxima de relaţie
A şi B vorbesc despre un anume profesor X. A declară dintr-o dată (35 A), fără
să observe că Y, colegul său, se află în spatele său. B încearcă să schimbe subiectul,
enunţînd (35 B):
(35) A Profesorul X e un cretin bătrîn.
B Apropo, unde mergi în vacanţă la vară?
B implicitează ceva de genul (36):
(36) Să vorbim despre altceva, te rog.
Maxima de mod
(i) Submaxima de claritate:
(37) A şi B vorbesc în faţa copiilor:
A Ce-ar fi să ne ducem la plajă?
B Da, dar fără Î-N-G-H-E-Ţ-A-T-A la întoarcere.
(ii) Submaxima de concizie:
(38) Un critic muzical relatează despre prestaţia unei cîntăreţe:
Doamna Bianca Castafiore, celebra privighetoare de la Milano, a produs o suită de sunete
care aduceau oarecumva cu aria Bijuteriilor din Faust de Gounod.
In aceste două exemple, încălcării unei maxime i se adaugă o implicatură, (39), respectiv (40):
(39) Copiii nu trebuie să înţeleagă ce spunem.
(40) Prestaţia solistei a fost catastrofală.
Teoria actelor de limbaj, dezvoltată de Searle (cf. Searle 1969 şi 1979, respectiv
1972 şi 1982 pentru traducerea franceză, iar supra, cap. 1, § 2.2), s-a lovit de o
problemă asemănătoare celei a implicaturilor conversaţionale generalizate: actele
LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE... 193
Etapa 5: Aşadar, enunţarea sa nu este probabil o simplă întrebare. Ea are probabil un alt
scop ilocuţionar (inferenţa etapelor 1-4). Care poate fi acesta?
Etapa 6: Una dintre condiţiile pregătitoare ale oricărui act ilocuţionar directiv este capa
citatea interlocutorului I de a realiza actul care este predicat în condiţia de conţinut
propoziţional (teoria actelor de limbaj).
Etapa 7; Aşadar, X mi-a pus o întrebare al cărei răspuns afirmativ ar implica
îndeplinirea condiţiei pregătitoare pentru cererea de a da sarea (inferenţa etapelor 1 şi 6).
Etapa 8: Sîntem la masa de prînz şi în mod normal punem sare la masă, ne-o dăm unul
altuia, încercăm să ne-o dăm unul altuia etc. (informaţie de fundal).
Etapa 9: X a făcut deci aluzie la îndeplinirea uneia dintre condiţiile pregătitoare ale
unei cereri, pentru care probabil doreşte să îndeplinesc condiţiile de respectare (inferenţa
etapelor 7 şi 8).
Etapa 10: în absenţa altui scop ilocuţionar plauzibil, îmi cere aşadar probabil să-i dau sarea
(inferenţa etapelor 5 şi 9).
Grupa 6: Fraze care inserează unul dintre aceste elemente în altul; dar si fraze care
intercalează un verb ilocuţionar directiv explicit într-unui dintre aceste contexte
V-ar deranja să vă întreb dacă puteţi să-mi scrieţi o scrisoare de recomandare?
V-aş cere prea mult dacă v-aş sugera să faceţi ceva mai puţin zgomot, dacă puteţi?
V-aş putea ruga să vă scoateţi pălăria?
Cum se pot explica aceste moduri diferite de a realiza o cerere? După Searle,
ceea ce trebuie luat în considerare este analiza actelor directive (ordin, cerere etc.)
pe care o efectuează teoria actelor de limbaj în termeni de condiţii de îndeplinire
a acestui tip de acte. O condiţie de îndeplinire a unui act ilocuţionar este o condiţie
necesară realizării sale nondefectuoase, ansamblul condiţiilor de îndeplinire fiind
o condiţie suficientă pentru realizarea fericită a acestuia, adică pentru realizarea
sa nondefectuoasă. Condiţiile de îndeplinire pentru un act directiv cum este
cererea sînt următoarele:
Figura 1
Ce putem spune atunci despre actele indirecte de cerere? Unele grupe (1-
3) fac să intervină condiţiile de îndeplinire a cererii, altele (4 şi 5) privesc motivele
de a efectua actul, în fine, cea din urmă grupă include unul dintre aceste elemente
în celălalt. Mai exact, grupa 1 face să intervină condiţia pregătitoare, grupa 2
condiţia de sinceritate, grupa 3 condiţia de conţinut propoziţional. Pornind de
la aceste remarci, Searle propune patru generalizări care trebuie să permită
explicarea relaţiilor sistematice dintre forma frazelor din grupele 1-6 şi tipul lor
ilocuţionar (directiv)(cf. Searle 1975, 72):
Generalizări asupra actelor directive
Generalizarea 1: L poate face o cerere indirectă (sau alt act directiv) fie întrebînd dacă, fie
afirmînd că este îndeplinită o condiţie pregătitoare privind capacitatea lui Ide a face A.
Generalizarea 2: L poate efectua un directiv indirect fie punînd o întrebare despre, fie
afirmînd îndeplinirea condiţiei de conţinut propoziţional.
Generalizarea 3: L poate efectua un directiv indirect afirmînd îndeplinirea condiţiei de
sinceritate, dar nu şi punînd o întrebare asupra îndeplinirii acesteia.
Generalizarea 4: L poate efectua un directiv indirect fie afirmînd că, fie întrebînd dacă
există motive relevante sau determinante pentru efectuarea lui A, în afară de situaţia cînd
motivul este că /vrea, sau doreşte etc. să efectueze A, caz în care este suficient ca el să
întrebe dacă /vrea, doreşte etc. să încă. A (Searle 1975, 72).
Postulat de sens
L II- E(L) (L implică fiecare membru al E(L))
Postulatele de conversaţie sînt definite ca reguli care permit explicarea
modului în care, în clase de contexte determinate (acelea în care structura logică
este adevărată), structurile logice comunică mai mult decît clasa implicaţiilor
E(L). Gordon şi Lakoff introduc noţiunea de implicaţie conversaţională într-o clasă
de contexte pentru a defini funcţia al cărei domeniu este reuniunea unei clase de
contexte cu postulatele de conversaţie şi cu structura logică a frazei, şi a cărei
valoare este implicaţia conversaţională a lui L:
Implicaţie conversaţională
L implică conversaţional P în contextul CON. dacă şi numai dacă uniunea contextului
C O N , a postulatelor de conversaţie CP şi a structurii logice {L} a frazei L implică P, adică
dacă şi numai dacă
C O N u C P u {L} II- P
L se numeşte sensul literal al frazei, iar P sensul implicat conversaţional.
NB: Terminologia lui Gordon şi Lakoff nu este prea fericită. Pe de o parte, recurgerea
la principii sau reguli de conversaţie semnalează caracterul nonlogic al relaţiilor dintre L
şi P: nu este vorba despre o implicaţie (entailment) în sens strict, ci de o implicatură. Pe
de altă parte, după cum vom vedea, domeniul de aplicaţie nu este acela al implicaturilor
conversaţuionale particulare, ci al implicaturilor conversaţionale generalizate, şi în spe
cial actele indirecte de limbaj. într-adevăr, postulatele de conversaţie nu se referă la
maxime generale de conversaţie, ci la condiţiile de îndeplinire a actelor ilocuţionare.
(49) a. O cerere este raţională numai dacă locutorul are un motiv să dorească
realizarea acesteia.
b. O cerere este raţională numai dacă locutorul are motive să presupună
că auditorul este capabil să o realizeze.
c. O cerere este raţională numai dacă locutorul are motive să presupună
că locutorul este dispus să o realizeze.
d. O cerere este raţională numai dacă locutorul are un motiv să
presupună că auditorul n-ar fi realizat-o altfel.
Aceste postulate de conversaţie pot fi ilustrate prin următoarele exemple, care interoghează
existenţa unei condiţii de raţionalitate:
(50) a. De ce vreţi să fac asta?
b. Ce vă face să credeţi că pot face asta?
c. Ce vă face să credeţi că aş fi dispus să fac asta?
d. De ce credeţi că n-aş face asta oricum?
In paralel, a recuza o condiţie de raţionalitate înseamnă a recuza actul însuşi (aici o cerere):
(51) a. De fapt nu vreţi ca eu să fac asta - e contrar intereselor dumneavoastră.
b. Nu pot efectua asta - m-am lovit la mînă.
c. Nu voi fi niciodată dispus să fac asta - e contrar eticii mele.
d. Oricum, urma s-o fac.
2.5. SINTEZĂ
Principiile de derivare pe care le-am examinat mai sus aparţin unor strategii total
diferite. In cazul analizei lui Searle, principiile sau generalizările asupra actelor
indirecte de limbaj folosesc principii generale de conversaţie cooperativă, fondul
200 CAPITOLUL 7
(52) E curent.
(53) închide uşa.
Prin analiza lui Searle, am clasifica (52) în grupa 5 de exemple, care indică motivul
de a efectua actul cerut. D u p ă analiza lui Gordon şi Lakoff, (52) ilustrează o
condiţie de raţionalitate. Dar am fi într-o adevărată încurcătură dacă ar trebui
să explicăm prin ce postulat de sens se obţine (53) din (52): realizarea sinceră şi
raţională a lui (52) presupune de fapt să fie îndeplinite toate condiţiile de raţio
nalitate. De asemenea, dacă se acceptă descrierea lui Searle pentru (52), p u t e m
totuşi folosi generalizarea 4, conform căreia, pentru a cere efectuarea lui Q, e
suficientă asertarea existenţei unui motiv valabil pentru a face Q? Acest principiu
nu este cu siguranţă suficient, căci mai sînt necesare cunoştinţe comune care să
explice că un curent este un fapt neplăcut, pe care o persoană raţională încearcă
în general să-1 înlăture.
3. LEGILE D I S C U R S U L U I ŞI C O M P O N E N T A RETORICĂ
Poate părea surprinzător la prima vedere că o tradiţie nonlogicistă cum este
pragmatica integrată a lui Ducrot a dezvoltat o abordare originală a legilor
discursului (echivalentul maximelor conversaţionale), cîtă vreme ansamblul
lucrărilor lui Ducrot caută să argumenteze în favoarea unei concepţii noninfe-
renţiale asupra pragmaticii. De fapt, lucrările lui Ducrot despre argumentaţie, şi în
LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE... 201
special asupra fenomenelor scalare (cf. Ducrot 1972, 1973, 1980 c şi Anscombre
şi Ducrot 1983), au constat în principal în limitarea recursului la principii prag
matice de tipul legi ale discursului şi, paralel, în îmbogăţirea descrierii semantice.
Argumentul său fundamental (care completează concepţia sa nonreducţionistă,
dezvoltată în capitolul 6) este de tip non-griceean, şi constă în explicarea unor
fapte vericondiţionale cum sînt consecinţele proprietăţilor argumentative, şi nu
aceea a proprietăţilor argumentative ale enunţurilor ca derivabile din aspecte veri
condiţionale (cf. infra, cap. 11, § 2 pentru o dezvoltare a acestei teze).
(i) Se poate imagina un anumit număr de principii, reguli, norme ale comunicării
verbale care, în anumite împrejurări, permit un anumit subînţeles al enunţului
produs de locutor. Dar caracterul intenţional nu este aici sigur: pe de o parte,
natura acestor legi pare să depindă mai degrabă de norme de comunicare sau
de convenţii sociale decît de principii raţionale universale; pe de alta, vorbitorul
căruia i se atribuie un acte de a subînţelege Q cu ajutorul lui P poate oricînd
nega vreo intenţie de a comunica Q. Pentru a deosebi aceste principii de legile
discursului propriu-zise, vom aduce aici în discuţie conceptul de norme de co
municare.
(ii) Pe de altă parte, se poate imagina un anumit număr de legi care nu depind
de norme de comunicare, ci de principii de raţionalitate. Legile discursului sînt
aici mai aproape de maximele conversaţionale ale lui Grice şi au însuşirea de a
se asocia unor contexte de declanşare speciale. Vom rezerva termenul de legi ale
discursului acestei a doua categorii de principii.
Legea informativităţii
Această lege spune că „orice enunţ A, dacă este prezentat ca sursă de informaţie,
induce sensul subînţeles că destinatarul ignorai, ori chiar, eventual, că ar fi mai
degrabă aşteptat nonA " (Ducrot 1972, 133). Această lege nu priveşte decît con
ţinuturile exprimate, şi nu conţinuturile presupuse (cf. infra, cap. 8, § 3).
De exemplu, la nivelul componentei lingvistice, enunţul (54) va fi analizat într-un con
ţinut exprimat e (55 a) şi un conţinut presupus pp (55 b). Dar această descriere semantică nu
exploatează toate resursele pragmatice ale enunţului, şi cu atît mai puţin faptul că vorbitorul ar
fi putut dori să comunice (56):
(54) Numai Petre a venit.
(55) a. e Nimeni altcineva decît Petre a venit,
b. pp Petre a venit.
(56) Şi alţii puteau veni.
Vom nota că (56) nu se referă la presupoziţie, ci numai la conţinutul exprimat. într-adevăr, sensul
subînţeles (56) constituie dezvoltarea conţinutului exprimat: dacă enunţul spune că n-a venit
nimeni altcineva decît Petre, această informaţie este compatibilă cu faptul că era de aşteptat să
vină şi alte persoane. Informaţia comunicată non-A cu punct de plecare în enunţul A constituie
aşadar sensul său subînţeles, declanşat de legea informativităţii.
LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE... 205
Legea exhaustivităţii
Legea exhaustivităţii, care este echivalentul primei maxime de cantitate la Grice,
pretinde ca „la tema despre care vorbeşte, vorbitorul să dea informaţiile cele mai
puternice pe care le are, şi care sînt susceptibile să intereseze destinatarul" (Ducrot
1972). Această lege poate fi ilustrată prin cazul cuantificatorului unii. într-adevăr,
dacă se afirmă că unii X sînt Y, se subînţelege, via legea exhaustivităţii, că. alţi X
nu sînt Y, căci dacă locutorul ar fi putut da o informaţie mai puternică (cum ar
fi cei mai mulţi Xsînt X'sau chiar toţi Xsînt Y), în virtutea legii exhaustivităţii,
ar fi trebuit să o facă.
Mai concret, se va spune că (57) subînţelege, via legea exhaustivităţii, (58):
(57) Unele capitole din această carte sînt interesante.
(58) Unele capitole din această carte nu sînt interesante.
Legea exhaustivităţii are drept efect special interpretarea lui unii drept numai unii, ceea ce se
opune proprietăţilor sale argumentative. într-adevăr, relaţia cu chiar, ca în (59), contrazice sensul
subînţeles asociat lui unii. Această observaţie justifică împărţirea sarcinilor între componenta
lingvistică şi componenta retorică, şi chiar între cele două componente retorice, deoarece pro
prietăţile argumentative ale enunţului sînt rezultatul componentei lingvistice (sau, în versiunea
mai puţin radicală a pragmaticii integrate, al primei subcomponente retorice):
(59) Unele capitole sînt interesante, ba chiar toate.
Un alt exemplu, care este ambiguu din punct de vedere pragmatic, permite
explicarea recursului la legea exhaustivităţii: este vorba despre cunoscutul anunţ
Deschis marţea, care, în funcţie de contexte, va fi interpretat fie ca „Deschis chiar
şi marţea", fie ca „Deschis numai marţea". După Ducrot, componenta lingvistică
este neutră relativ la aceste două interpretări, şi va da numai semnificaţia „Acest
magazin este deschis marţea". Pentru a înţelege cele două informaţii, enunţarea
trebuie situată într-un context special. Dacă enunţul este pronunţat într-o lume
în care, în mod normal, magazinele sînt deschise marţea, va prevala interpretarea
„Deschis numai marţea". Se presupune, într-adevăr, că legea informativităţii nu
permite păstrarea interpretării neutre. Dacă, însă, enunţul este produs într-o
lume în care magazinele sînt de obicei închise marţea, atunci interpretarea neutră
se păstrează, legea informativităţii neputînd să o blocheze.
Legea litotei
Legea litotei, care corespunde principiului de informativitate la Levinson (cf.
supra, cap. 6, § 3.3.3 şi infra, cap. 9, § 4.2), „conduce la interpretarea unui enunţ
ca spunînd mai mult decît semnificaţia sa literală" (Ducrot 1972, 137). La fel ca
celelalte legi ale discursului, legea litotei nu priveşte decît conţinuturile expri
mate. De fapt, legea litotei este legea complementară legii exhaustivităţii. Con
form acesteia, am văzut că unii este interpretat ca semnificînd numai unii. Or,
206 CAPITOLUL 7
După Ducrot, pentru ca legea litotei să se poată aplica, trebuie ca anumite condiţii
contextuale să fie îndeplinite, şi mai ales ca "în situaţia de discurs dată, anumite
motive (probabil convenţii sociale) să se opună folosirii unui enunţ mai puternic"
(ibid., 137).
De folosirea negaţiei sînt legate o serie întreagă de cazuri problematice. S-a observat astfel
că negarea u n u i t e r m e n se poate interpreta ca afirmare a termenului contrar, aşa cum o arată
următoarele exemple:
(63) Nu vreau = refuz.
(64( Nu eşti bun = eşti rău.
(65) Nu-i frumos = e urît.
Dar această interpretare lexicală pune de la început probleme. In cazul cuplurilor de antonime,
trebuie explicată asimetria comportamentală faţă de negare, întrucît dacă negarea u n u i t e r m e n
pozitiv (sau nonmarcat) echivalează cu negarea termenului negativ (termenul marcat), inversul
nu este adevărat:
(66) Nu refuz ? vreau.
(67) Nu eşti rău ? eşti bun.
(68) Nu-i urît ? e frumos,
D a r sînt situaţii şi mai dificile. In anumite cazuri, se pare că negarea termenului marcat trebuie
interpretata ca semnificînd mult mai mult, aşa cum este în (69) şi în (70):
(69) Nu te urăsc deloc - te iubesc.
(70) Nu-i rău = e bine.
Prin această serie de exemple, se vede că ar fi costisitor să se explice efectele de sens ale negaţiei
pornind numai de la componenta lingvistică. Căci, în acest caz, ori se admite că există o simetrie
fundamentală între negarea termenului pozitiv şi cea a termenului negativ - dar atunci devin greu de
explicat asimetriile (66)-(68) - , ori se acceptă o asimetrie semantică fundamentală, ceea ce permite
explicarea cazurilor de ameliorare a negaţiei (ca în (69) şi (70)) pornind de la legea litotei - cazuri care
se opun efectelor clasice de reducţie a negaţiei (X nu este mare semnifică implicit că X este mai puţin
decît mare, şi nu că este mai mult decît mare). Dar dacă se acceptă această asimetrie între negarea
termenului pozitiv şi negarea termenului negativ, trebuie atunci admisă existenţa a două componente,
şi limitată valabilitatea descrierii semantice, prin recurgerea la legile discursului.
8. PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE
P roblema presupoziţiei este fără îndoială cea care, în ultimele trei decenii, a
dat ocazia elaborării celui mai mare număr de lucrări în semantică şi în
pragmatică. Nu numai că a trezit interesul filozofilor, al logicienilor şi al lingviş
tilor, dar a atins ansamblul domeniilor lingvisticii (de la sintaxă pînă la prag
matică, traversînd şi semantica), ca şi al teoriilor lingvistice (gramatica generativă,
semantica lui Montague, teoria implicaturilor şi a actelor de limbaj etc). In ciuda
caracterului deosebit de tehnic şi de sofisticat al descrierilor şi al teoriilor dez
voltate, problema presupoziţiei este centrală pentru semantica şi pragmatica
limbilor naturale pentru că natura răspunsurilor date la întrebările pe care le
pune determină configuraţia generală a teoriei lingvistice. Cu alte cuvinte, pre
supoziţia nu se poate aborda ca un fenomen local.
Este interesant de constatat că, în ultimii zece ani, problema presupoziţiei a fost oarecum
neglijată de semanticieni şi de pragmaticieni. I-au luat locul alte probleme, ca aceea a prototipurilor
sau cea a implicitărilor. Aceasta se explică în parte prin istoria teoriilor asupra presupoziţiei. Din
logice, ele au devenit pragmatice; din vericondiţionale, au devenit nonvericondiţionale. Cu alte
cuvinte, ceea ce mult timp a fost izolat ca fenomen particular, cu propriile sale condiţii de po
sibilitate, a fost explicat progresiv în cadrul teoriilor pragmatice mai generale.
1. ASERŢIUNE ŞI PRESUPOZIŢIE:
DESCRIPŢII DEFINITE ŞI NEGAŢIE
1.1. KEPLER ŞI REGELE FRANŢEI
1.1.1. Sens, denotaţie şi presupoziţie
Tradiţia logică şi filozofică atribuie lui Frege (1882/1971) descoperirea unei
importante proprietăţi a unor construcţii sintactice. In (1), sensul subordonatei
nu este pentru Frege o idee completă, iar denotaţia sa (sau referinţa) o valoare
de adevăr, ci un individ, şi anume Kepler (cf. identitatea valorilor de adevăr din
(1) Şi (2)):
(1) Cel care a descoperit forma eliptică a orbitelor planetare a murit în mizerie.
Cu alte cuvinte, forma logică a lui (3) nu poate fi decît (6), şi anume negarea propoziţiei P „Kepler
a murit în mizerie" şi asertarea propoziţiei Q „numele de Kepler denotă un individ":
(6) Kepler n-a murit în mizerie şi numele de Kepler denotă un individ.
„Există un x astfel încît (i) x este rege al Franţei şi (ii) nu există un y astfel încît
y este diferit de x şi y este rege şi (iii) x este înţelept."
„Nu este adevărat că există un x astfel încît (i) x este rege al Franţei şi (ii) nu
există un y astfel încît y este diferit de x şi y este rege şi (iii) x este înţelept."
„Există unx astfel încît (i) x este rege al Franţei şi (ii) nu există un y astfel încît
y este diferit de x şi y este rege şi (iii) x nu este înţelept."
Principala consecinţă a analizei lui Russel, asupra căreia vom reveni, este de a
atribui negaţiei ambiguitatea interpretării din (11), (12) şi (10). Cu alte cuvinte,
conform teoriei lui Russel, negaţia este ambiguă din motive de incidenţă.
210 CAPITOLUL 8
Implicaţie semantică
O propoziţie P implică semantic o propoziţie Q (notat P | (- Q) dacă şi numai dacă orice
situaţie care face ca P să fie adevărată o face şi pe Q adevărată.
Această definiţie pune o problemă teoretică importantă în cadrul logicilor clasice care admit
principiul bivalentei. într-adevăr, în logicile clasice care nu conţin decît două valori de adevăr,
principiul bivalentei spune că o propoziţie oarecare este sau adevărată sau falsă. Pornind de la
aceasta, consecinţele definiţiei semantice a presupoziţiei se pot formula în felul următor (cf.
Levinson 1983, 175, după Gazdar 1979, 90). Dacă spunem că P presupune Q, atunci P implică
Q, iar non-P implică Q. Dacă fiecare propoziţie P are o pereche negativă non-P, putem trage
concluzia, pe baza bivalentei şi a legii negaţiei, că Q trebuie să fie întotdeauna adevărată, aşa cum
arată demonstraţia următoare:
Intr-o logică ce admite principiul bivalentei, ne găsim deci într-o situaţie critică, pentru
că orice presupoziţie este întotdeauna adevărată. Or, există multe cazuri în care o presupoziţie
poate să fie falsă. Dacă afirm astăzi că Regele Franţei este înţelept, presupun că există un individ
care poate să corespundă descripţiei definite regele Franţei. Din moment ce Franţa este republică,
presupoziţia „există un rege ai Franţei" este falsă. Argumentul din (13) este deci neîntemeiat.
Cum se poate ieşi din această situaţie paradoxală? Nu există decît două
posibilităţi: sau renunţăm la definiţia semantică a presupoziţiei şi o definim în
acest caz ca pe o relaţie pragmatică dintre enunţuri şi nu ca pe o relaţie semantică
dintre propoziţii; sau lărgim semantic calculul logic adăugind o a treia valoare
de adevăr, valoarea neutră, care înseamnă „nici adevărat, nici fals". Vom examina
ambele posibilităţi.
Tabel de adevăr 1
Acest tabel poate fi pus în contrast cu cel al implicaţiei, pe care îl dăm mai jos:
Tabel de adevăr 2
-i (A v F) introduce o a treia valoare, după cum arată figura 1 de mai jos (cf. Horn
1972, 7):
Tabel de adevăr 3
Cum se interpretează acest tabel de adevăr? Problema principală se referă la interpretarea valorilor
neutre în cele două tipuri de negaţie, internă şi externă. Să admitem că valoarea neutră corespunde
lecturii Regele Franţei este înţelept în cazul în care nu există un rege al Franţei (valoare N). In acest
caz, fraza negativă cu negaţie internă, Regele Franţei nu este înţelept semnifică faptul că regele
Franţei nu are calitatea de a fi înţelept (poate să fie de exemplu războinic). Dar cum presupoziţia
existenţială nu mai este satisfăcută decît în fraza pozitivă, valoarea de adevăr nu poate fi diferită,
iar enunţul este interpretat ca N. In schimb, negaţia externă care afectează presupoziţiile, aşa cum
arată (20), primeşte o valoare pozitivă (A), căci, dacă este adevărat că nu există un rege al Franţei,
enunţul Regele Franţei nu este înţelept nu poate fi decît adevărat:
Cum se interpretează celelalte două valori ale negaţiei externe, şi anume negaţia externă a unei
propoziţii adevărate şi cea a unei propoziţii false?
Să luăm fraza (7) repetată mai jos:
(7) Regele Franţei este înţelept.
Dacă (7) este adevărat, negaţia sa externă, cea care neagă existenţa unui rege al Franţei (cf. (20)),
nu poate să interpreteze propoziţia „regele Franţei este înţelept" decît ca falsă. De asemenea, dacă
(7) este falsă, negaţia sa externă va da o propoziţie adevărată, în care este adevărat că nu există un
rege al Franţei. Cu alte cuvinte, fraza nagativă (10) va fi adevărată dacă negaţia este şi internă şi
externă:
(10) Regele Franţei nu este înţelept.
Tabel de adevăr 4
Acest nou tabel pune următoarea problemă interesantă. Conectorul t este un conector bivalent,
ceea ce înseamnă că el interpretează în termeni de adevărat sau fals orice valoare de adevăr. O
propoziţie P cu valoarea N va fi deci interpretată prin t ca falsă. Prin urmare, negaţia valorii neutre
va fi valoarea inversă, şi anume A. In acelaşi timp, o propoziţie falsă este interpretată prin t ca
falsă, iar negaţia ei va fi, prin urmare, adevărată. Problema crucială este deci că negaţia internă şi
negaţia externă sînt definite prin -> t (respectiv pentru valorile F şi valorile N ale lui P).
Fie că este vorba de o versiune lexicalistă ori de o versiune în termeni de
incidenţă, dispunem aşadar de o descriere bună a negaţiei, care permite să distin
gem negaţia externă de negaţia internă şi să rezolvăm astfel problema presupo
ziţiei în termeni de valori de adevăr. Se poate aduce totuşi o obiecţie importantă
acestui mod de a trata problema, şi anume, faptul că negaţia este văzută aici ca
o expresie ambiguă. Or, aproape toate lucrările de orientare pragmatică interesate
de problema presupoziţiei au adoptat o poziţie diferită faţă de negaţie şi au
propus o versiune nonambiguă a acesteia. Este ceea ce noi am n u m i t teoriile
univocitâţii şi pe care le vom examina mai jos.
PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 215
Tabel de adevăr 5
216 CAPITOLUL 8
Ceea ce explică acest exemplu este că există o diferenţă între adevărul unei
propoziţii şi asertabilitatea ei. Ceea ce refuză locutorul nu este adevărul con
diţionalei, ci asertarea acestei propoziţii. Nu este deci cazul să considerăm că
negaţia are două sensuri, un sens vericondiţional, dat de logica clasică, şi un sens
pragmatic, întîlnit în exemple ca (22). Dimpotrivă, ceea ce pare mult mai raţional
este de a reţine că negaţia poate avea mai multe valori de întrebuinţare, printre
care şi cea pragmatică de tipul (22).
Observaţia aceasta, ca şi cea a unor cazuri ca (25), 1-a determinat pe Horn
(1985) să vadă două negaţii, o negaţie descriptivă, vericondiţională, şi o negaţie
metalingvistică, nonvericondiţională:
(25) a. Nu ne place cafeaua, o adorăm.
b. Ana nu are trei copii, are patru.
c. Ana nu a citit cîteva dintre cărţile lui Chomsky, le-a citit pe toate.
d. Eu nu sînt fiul lui, el este tatăl meu.
Dacă punem în relaţie aceste exemple cu cazurile de negaţie externă care afectează
presupoziţiile, ne aflăm într-o situaţie similară. In fiecare dintre cazurile de mai
sus, este anulată o implicatură (lexicală, scalară) sau o presupoziţie. Astfel, ne
găsim într-o situaţie mult mai favorabilă decît cea anterioară: fenomenul legat
de negaţia externă care afectează presupoziţiile nu pare să fie specific tipului de
inferenţă semantică reprezentat de presupoziţie, ci negaţiei.
Ajunşi în acest stadiu, avem două strategii posibile pentru a explica
comportamentul negaţiei şi faptele grupate sub eticheta de presupoziţie. Sau să reve
nim substanţial asupra definiţiei presupoziţiei, renunţînd la definiţia ei semanti
că; sau să includem faptele de presupoziţie într-o clasă de fenomene nonveri-
condiţionale mai vaste (implicaturile). Aceste două strategii au fost folosite în
cadrul unor curente pragmatice nonformaliste şi, respectiv, formaliste. Vom exa
mina în cele ce urmează prima soluţie. A doua face obiectul capitolului 9, § 2.
2. PRESUPOZIŢIA PRAGMATICĂ
ŞI TEORIA CUNOŞTINŢELOR COMUNE
Alternativa poziţiei semantice sau vericondiţionale a presupoziţiei constă în a
lua în serios concepţia lui Strawson, fără a încerca totuşi o reducere logicistă a
acesteia. Strawson consideră presupoziţia nu ca fiind o relaţie semantică dintre
propoziţii, ci o relaţie pragmatică dintre enunţuri. Atitudinea aceasta a generat
două orientări, distincte prin tradiţia lor, dar care nu se exclud totuşi una pe alta:
pe de-o parte, o teorie care face din presupoziţii un ansamblu de convingeri din
fondul de cunoştinţe pentru enunţările locutorului (cf. Stalnaker, 1977, van der
Auwera 1981); pe de altă parte, o teorie care face din presupoziţii un ansamblu
de condiţii pentru coeziunea discursului (cf. Ducrot 1972 şi infra, § 3).
PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 217
In al doilea rînd, raportul care există între aserţiuni sau celelalte tipuri de
acte ilocuţionare şi ipotezele din fondul de cunoştinţe nu este imuabil. Acesta
este un raport dinamic: orice informaţie asertată sau implicată se adaugă ipote
zelor de fond care formează situaţia discursivă. Prin urmare, fondul comun locu
torului şi interlocutorului se poate defini ca ansamblu al situaţiilor posibile pe
care locutorul intenţionează să le deosebească prin intermediul aserţiunilor sale.
P u t e m defini acum presupoziţia pragmatică aşa cum este formulată de
Stalnaker (1977, 137):
Definiţia presupoziţiei pragmatice
O presupoziţie P este o presupoziţie pragmatică a unui locutor într-un context dat dacă
locutorul asumă sau crede căP, asumă sau crede că interlocutorul său asumă sau crede că
P, şi asumă sau crede că interlocutorul său recunoaşte că el face aceste ipoteze sau are
aceste convingeri.
Să subliniem înainte de toate ideea că cei care au presupuneri sînt persoanele (locu-
torii), şi nu enunţurile. Poziţia lui Stalnaker nu este deci ortodoxă p e n t r u că,
tradiţional vorbind, fie că sînt privite semantic ori pragmatic, presupoziţiile sînt
considerate obiecte lingvistice. In al doilea rînd, s-ar putea crede că presupoziţia
218 CAPITOLUL 8
In această fază, situaţia pare neclară. Noţiunea de cunoştinţe comune (şi a for-
dori cea de presupoziţie pragmatică) este necesară pentru definirea contextului, dar
procedura care este inevitabil legată de ea produce o regresie spre infinit. în cazul
acesta, cum să explicăm noţiunile de cunoştinţe comune şi depresupoziţiepragmatică}
Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989) au dat un răspuns acestei probleme,
răspuns care, din nefericire, abandonează noţiunea de cunoştinţe comune, şi, deci,
şi pe cea de presupoziţie pragmatică. înainte de a găsi o soluţie alternativă,
întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este de a şti dacă cunoştinţele comune
sînt condiţii necesare şi suficiente pentru comunicare. Răspunsul autorilor este
negativ, iar justificarea este următoarea.
Mai explicit, orice enunţ se analizează în două conţinuturi care corespund respectiv conţinuturilor
actelor de asertare şi de presupoziţie: conţinutul exprimat [fr. pose] (notat p) şi conţinutul pre
supus [ir.presuppose] (notat pp):
(34) p C nu fumează acum.
pp C fuma înainte,
NB:Terminologia întrebuinţată de Ducrot, care opune conţinutul exprimat conţinutului
presupus, corespunde întocmai terminologiei anglo-saxone, care opune asertarea pre
supoziţiei.
Cum se poate justifica o astfel de analiză dacă criteriul principal (negaţia) devine
inoperant? Ca să răspundem la această întrebare, vom folosi un exemplu ase
mănător cu (39), dar pe care îl completează înlănţuirile (a) şi (b):
PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 223
Dacă examinăm figura 2 (infra), faptul că vedem un pătrat într-un dreptunghi presupune
că cel care determină figura, adică pătratul (cf. figura 3 infra) este planul secund (dreptunghiul).
Este posibilă totuşi încă o interpretare: figura ar fi dreptunghiul, în timp ce planul secund, din
care n-am vedea decît urma prin pătrat, ar fi ascuns de prim-plan (de exemplu, o gaură într-o
masă (cf. figura 4, infra), Cf. Jackendoff (1983) şi Reinhardt (1986) pentru o introducere în
principiile teoriei formei. Se fac trimiteri şi la numeroasele exemple de figuri ambigue, ca raţa-
iepure a lui Wittgenstein, fata-vrăjitoare, Voltaire-călugăriţe sau sfeşnicele-profiluri umane.
(ii) In anumite cazuri, nu contextul lingvistic este cel care anulează presupoziţia,
ci cunoştinţele comune locutorului şi auditorului său. Să presupunem că A îl
informează pe B că lui Ion i-a fost refuzată înscrierea la doctorat. B poate aserta
(56), fără ca enunţul său să implice (57), presupoziţie care, în mod normal, se
asociază cu verbul activ a regreta, aşa cum arată enunţurile (58) şi (59), care
presupun (60):
(56) Cel puţin, Ion nu va regreta că şi-a susţinut teza.
(57) Ion şi-a susţinut teza.
(58) Ion regretă că nu şi-a terminat redactarea tezei.
(59) Ion nu regretă că nu şi-a terminat redactarea tezei.
(60) Ion nu şi-a terminat redactarea tezei.
(iii) In alte cazuri, ceea ce anulează presupoziţia nu este nici contextul lingvistic
şi nici cunoaşterea unei anumite situaţii, ci cunoaşterea realităţii înconjurătoare.
Astfel, propoziţiile introduse prin conjuncţia temporală înainte ca / de sînt în
general presupuse, aşa cum arată (61) relativ la (62). Or, presupoziţia (62) se
păstrează în contextul (63):
(61) Măria a plîns înainte de a-şi termina teza.
(62) Măria şi-a terminat teza.
(63) Măria a murit înainte de a-şi termina teza.
(ii) Există contexte care blochează păstrarea presupoziţiilor, atunci cînd impli
caţiile rămîn: în acest caz nu toată fraza preia presupoziţii ale propoziţiilor care
o alcătuiesc, şi vorbim atunci de dopuri [bouchons în 1. fr. - NT].
Verbele de atitudine prepoziţională ca a dori, a crede, a-şi închipui, a visa, etc, ca şi verba
dicendi: a zice, a povesti, a murmura, a replica etc, funcţionează ca nişte dopuri; presupoziţiile
pe care le declanşează completivele lor nu sînt preluate de toată fraza, în întregimea ei. Astfel,
(77) presupune (78), dar nu (79), la fel (80), (81) şi (82):
(77) CICR ignoră că există lagăre ale morţii în Bosnia.
(78) Există lagăre ale morţii în Bosnia.
(79) Purtătorul de cuvînt al CICR a declarat că CICR ignora că există lagăre ale
morţii în Bosnia.
PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 229
Construcţiile care funcţionează tipic ca filtre sînt conectorii dacă şi sau, care păstrează în
anumite contexte presupoziţiile constituenţilor lor, dar care, în alte contexte, le blochează. Cu
alte cuvinte, filtrele asociate cu aceşti conectori funcţionează ca găuri şi totodată ca dopuri.
Karttunen (1973) a propus pentru conectorii dacă şi sau următoarele condiţii de filtraj:
Filtrul lui dacă [fr. si]
Intr-o frază de forma Dacă Patunci Q, presupoziţiile părţilor sînt preluate de toată fraza,
cu condiţia ca Q să nu presupună R, iar P să nu implice R.
Filtrul lui sau [fr. ou]
Intr-o frază de forma P sau Q, presupoziţiile părţilor sînt preluate de toată fraza, cu
condiţia ca Q să nu presupună R, iar non-P să nu implice R.
Să luăm exemplul (83) pentru filtrul lui dacă:
(83) Dacă Ion va face lingvistică, va regreta.
In mod normal, consecinţa lui (83), şi anume că Ion va regreta că face lingvistică, presupune că
Ion va face lingvistică. Or, această presupoziţie nu este păstrată în (83). Poate oare filtrul lui dacă
să explice aceasta? Desigur. Dacă P =Ionface lingvistică, Q = Ion va regreta că face lingvistică şi
R = Ion va face lingvistică, obţinem relaţiile din (84) care confirmă că filtrul a funcţionat şi că
(83) nu presupune R:
(84) a, Q presupune R.
b. P implică R.
Ca exemplu de filtru pentru sau, să luăm exemplul (85), în care non-P = Măria a fost mormonă,
Q = Mana nu mai poartă o lenjerie respectabilă şi R = Măria a purtat o lenjerie respectabilă:
(85) Sau Măria nu a fost niciodată mormonă, sau nu mai poartă o lenjerie
respectabilă.
Aici, filtrul lui sau funcţionează, şi anume (85) nu presupune (86), din moment ce (85) produce
relaţiile din (87):
(86) Măria a purtat o lenjerie respectabilă,
(87) a. Q presupune R.
b. Non-P implică R.
Trebuie să observăm că pentru ca relaţia (87 b) să fie acceptabilă, trebuie să înţelegem că în
contextul frazei disjunctive, a fi mormon implică a purta o lenjerie respectabilă.
9. IMPLICATURI CONVENŢIONALE
ŞI CONVERSAŢIONALE
Figura 1
La sfîrşitul articolului său, Grice (1975) dă şase criterii care permit o distincţie
între diferitele tipuri de implicaturi. Aceste criterii sînt cele ale calculabilitâţii,
ale anulabilităţii şi ale nondetaşabilitâţii, ale convenţionalităţii, ale enunţării şi
ale indeterminârii. Implicaturile conversaţionale şi implicaturile convenţionale
sînt definite pornind de la aceste criterii în modul următor:
Figura 3
1.4.1. Calculabilitatea
Implicaturile conversaţionale se rezolvă, de regulă, pe baza principiului coope
rării şi a maximelor conversaţionale: ele sînt aşadar calculabile; prin opoziţie,
implicaturile convenţionale nu sînt calculabile, ci declanşate automat pe baza
conţinutului expresiei.
Criteriul calculabilitâţii pune două feluri de probleme. Pe de o parte, deoarece implica
turile conversaţionale sînt calculate pe baza principiului cooperării şi a maximelor conver
saţionale, aceasta presupune ca maximele să fie suficient de precise pentru a determina explicit
implicaturile calculate. Or, formularea lor este atît de vagă încît, uneori, ele explică aceleaşi fapte:
de exemplu, cum poţi fi în acelaşi timp pertinent şi să spui sau mai mult sau mai puţin decît ceea
ce se cere? Pe de altă parte, calculabilitatea nu este o condiţie suficientă, iar aceasta ţine de faptul
că treptat implicaturile conversaţionale s-au convenţionalizat. Exemplul cel mai semnificativ este
acela ai idiomurilor, cum este enunţul (3), care nu este contradictoriu (cf. Morgan 1978):
(3) Mon chien est alle aux toilettes sur le tapis du salon.
[* Cîinele meu a mers la toaletă pe covorul din salon.]
1.4.2. Anulabilitatea
Criteriul anulabilităţii {cancellability) arată că o implicatură conversaţională
poate fi anulată fără a produce o contradicţie, iar anularea unei implicaturi
convenţionale, din contră, produce.
Astfel, pe cînd implicatură conversaţională a lui (4) din (5) poate fi foarte bine anulată,
aşa cum o arată (6), implicatură convenţională a lui (7), dată în (8), nu poate fi (cf. (9)):
236 CAPITOLUL 9
1.4.3. Nondetaşabilitatea
Fie X o expresie cu un sens S iar Ic implicatura conversaţională bazată pe enun
ţarea lui Xîn contextul C. Vom spune că, dacă nu e posibilă găsirea unei expresii
X' care să aibă acelaşi sens cu Xşi care să nu aibă implicatura conversaţională Ic,
atunci implicatura conversaţională / este nondetaşabilă. Altfel spus, o impli
catura este nondetaşabilă atunci cînd ea se bazează mai curînd pe forma expresiei
şi deci atunci cînd implicatura nu poate fi detaşată de enunţ prin simpla înlocuire
a expresiei cu unul dintre sinonimele sale.
De exemplu, implicaturile conversaţionale particulare, cum este ironia, sînt nondetaşabile,
deoarece, pentru a comunica (15), locutorul are de ales între expresiile din (16):
(15) Max este un imbecil.
(16) a. Max este un geniu.
b. Max este de o inteligenţă prodigioasă.
c. Max are cap etc.
IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 237
In schimb, (17) implickează (18) şi are aceleaşi condiţii de adevăr ca (19). Dar (19) nu implicitează
deloc (18); vom spune deci că (17) implicitează în mod convenţional (18):
(17) Max n-a reuşit să ajungă la culme.
(18) Max a încercat să ajungă la culme.
(19) Max n-a ajuns la culme.
Sadock (1978) a arătat că nondetaşabilitatea, ca şi calculabilitatea, nu este o condiţie
suficientă pentru determinarea unei implicaturi conversaţionale. De fapt, nondetaşabilitatea nu
e suficientă pentru a distinge implicaturile conversaţionale de implicaţii. Exemplul pe care îl dă
este acela al lui şi. Pentru Sadock nu e posibil să parafrazăm Ion şi Paulauplecat fără a comunica
faptul că Paul a plecat. Or, propoziţia Paul a plecat nu este o implicatură conversaţională, ci o
inferenţă logică.
1.4.4. Nonconvenţionalitatea
Criteriul nonconvenţionalitâţii implicaturilor conversaţionale traduce p u r şi
simplu ideea că implicaturile conversaţionale, contrar implicaturilor conven
ţionale, nu fac parte din sensul convenţional al expresiilor ligvistice.
Argumentele care se aduc sînt relativ dogmatice, în sensul că ele presupun o ierarhie
de prelucrare, pe de o parte, între sensul literal şi sensul implicitat, şi, de cealaltă parte, între
aspecte vericondiţionale şi nonvericondiţionale ale enunţului. într-adevăr, dacă admitem că
trebuie să calculăm sensul literal al unui enunţ înainte de a calcula implicaturile acestuia,
atunci implicaturile nu pot face parte din sensul convenţional al expresiilor lingvistice. Pe
de altă parte, se poate foarte bine ca un enunţ să fie adevărat în timp ce implicaturile sale
sînt false. Dacă locutorul afirmă ci. Ana are trei copii, pe cînd ea are patru, enunţul său nu
este fals, dar implicatură sa conversaţională (Ana are trei copii şi nu are mai mulţi) este falsă.
De fapt, acest criteriu este circular: implicaturile conversaţionale sînt prin definiţie noncon-
venţionale. Mai mult, dacă s-ar putea determina intuitiv ceea ce este convenţional de ceea
ce nu este convenţional, n-am mai avea nevoie de acest criteriu.
1.4.6. Indeterminarea
Cel mai bun exemplu de implicatura conversaţională nedeterminată este acela
al metaforelor. In anumite metafore, într-adevăr, implicatura conversaţională
are o determinare mai curînd superior decît inferior determinată, în timp ce în
altele, aceasta are o determinare mai curînd inferioară decît superioară. Variaţia
în determinarea implicaturilor conversaţionale depinde de fapt de gradul de fixare
a metaforei. Cu cît o metaforă este mai fixă, cu atît implicaturile sale sînt mai
determinate; cu cît o metaforă este mai puţin fixă (cu cît este mai creativă), cu
atît implicaturile sale sînt mai nedeterminate.
Să comparăm, legat de aceasta, următoarele două metafore:
(20) Camera asta-i o cocină.
(21) Max e un buldozer.
Implicaturile lui (20) şi, respectiv, (21) sînt:
(22) Această cameră este într-o asemenea stare, încît seamănă cu o cocină de porci.
(23) Max este solid, robust, fiabil, o persoană pe care nu o poate opri nimic etc.
Este relativ simplu să determinăm implicaturile lui (20). In schimb, dependenţa contextuală a
lui (21) este mult mai mare. După cum se vorbeşte, pozitiv sau negativ, despre Max, implicaturile
inferabile din (21) nu sînt aceleaşi. In plus, nimic nu interzice să considerăm că lista dată în (23)
n-ar fi exhaustivă şi că nu epuizează ideea complexă pe care voia să o comunice locutorul. A se
consulta asupra problemei metaforei capitolul 15.
2. PRESUPOZIŢII ŞI IMPLICATURI
Noţiunea de implicatura convenţională a fost ruda săracă a pragmaticii şi a trebuit
să apară articolul important al lui Karttuner şi Peters (1979) pentru a i se acorda
drept de cetate în literatura pragmatică. Acest articol este original în măsura în
care:
IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 239
Aşadar, dacă meme nu joacă nici un rol în condiţiile de adevăr din (26), nu
înseamnă totuşi că el nu aduce nici o contribuţie la sensul enunţului. într-adevăr,
pornind de la (26), poate fi inferat (28), ceea ce (27) nu o permite:
(28) a. Şi alte persoane decît Bill o iubesc pe Măria.
b. Printre aceste persoane, Bill este cel mai puţin susceptibil de a o îndrăgi.
Trebuie să remarcăm aici că, pentru Karttunen şi Peters, locutorul lui (26) se angajează faţă de
(28) în aceeaşi măsură ca şi faţă de (27). Dar importanţa acestor două tipuri de informaţii nu este
aceeaşi. într-adevăr, contestarea enunţurilor din (28) care îl privesc pe meme va fi mai slabă decît
contestarea lui (27), care reprezintă o parte din (26).
Punctul important este că diferenţa dintre (26) şi (27) este aceea care există
între ceea ce este spus/exprimat şi ceea ce e implicitat: cu alte cuvinte, locutorul
lui (26) spune că este adevărat că Bill o iubeşte pe Măria şi implicitează că şi alţii
decît Bill o iubesc pe Măria, precum şi că ne-am fi putut aştepta ca Bill să n-o
IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 241
iubească. Mai mult, aceste implicaturi sînt convenţionale: pe de o parte, ele nu pot
fi atribuite oricărui principiu conversaţional sau oricărui context de enunţare şi
sînt declanşate de prezenţa lui meme {chiar) în enunţ; pe de altă parte, ele nu
pot fi anulate fără a produce un enunţ contradictoriu, după cum o arată (29):
(29) ? Meme Bill aime Mărie, mais personne d'autre ne l'aime.
[? Chiar şi Bill o iubeşte pe Măria, dar nimeni altcineva nu o iubeşte.]
e j e
Dacă <(> este o frază afirmativă al cărei sens este reprezentat prin < (}>; <ţ> >, unde (j) este
extensiunea lui <j) (ceea ce se spune prin <)>) iar ty implicaturile convenţionale ale lui <ţ>, atunci cele
două negaţii se pot defini în modul următor:
e
(33) a. negaţia obişnuită a lui <j): < <ţ>; (j)' >
b. negaţia contradictorie a lui <>
| : < ->[<(>" A 0']; [<ţ>' v -><ţ>'] >
Cu alte cuvinte, negaţia obişnuită nu face decît să nege explicitarea propoziţiei 0, în timp ce negaţia
contradictorie se înţelege ca negînd conjuncţia dintre explicitare şi implicatură, lâsînd deschisă
posibilitatea negării implicaturii convenţionale.
Se vede deci că soluţia lui Karttunen şi Peters este mai mult o soluţie
tehnică decît un tratament de fond al problemelor puse de noţiunile de presupo
zuţie semantică şi de presupozuţie pragmatică. Vom examina acum, în acelaşi
cadrul teoretic, o modalitate de abordare care are avantajul de a pune în relaţie
ansamblul fenomenelor inferenţiale, fie ele semantice (adică vericondiţionale)
sau pragmatice (adică nonvericondiţionale). Este vorba despre abordarea lui
Gazdar, formulată în teza sa (cf. Gazdar 1977) şi reluată în Gazdar (1979).
Cu alte cuvinte, primele inferenţe extrase dintr-o frază P sînt implicaţiile sale,
apoi implicaturile şi, în sfîrşit, presupoziţiile sale. Implicaţiile nefiind anulabile,
cele care vor fi anulate vor fi implicaturile şi presupoziţiile, în cazurile în care
ele contrazic o propoziţie oarecare aparţinînd fondului comun al conversaţiei
şi, mai ales, o implicaţie. Vom reveni asupra acestor cazuri mai jos.
Astfel, condiţiile de reuşită ale unui act ilocuţionar de aserţiune (cf. cap. 1) nu ar fi decît
un caz particular de implicaturi, şi anume implicaturile conversaţionale calitative.
sau filtre, ca la Karttunen 1973, cf. supra cap, 8, § 4.2.), ci de condiţii pragmatice
precise. Pentru ca o inferenţă pragmatică să nu fie anulată (adică o im-plicatură
sau o presupoziţie), trebuie ca ea să fie consistentă cu propoziţiile care constituie
contextul, Acesta este definit ca ansamblul propoziţiilor acceptate de către parti
cipanţi ca nondiscutabile, adică nesupuse contestării.
Să examinăm cazul anulării presupoziţiilor, aşa cum apare ea în exemplul (39):
(39) Lui Ion nu-i pare rău că a avut un eşec, întrucît a reuşit.
(39) implică (40), implicaţie ce va fi adăugată contextului înainte de presupoziţia potenţială (41):
(40) Ion a reuşit.
(41) Ion a avut un eşec.
Cum (41) este inconsistent faţă de (40) şi cum (40) a fost adăugat contextului în mod obligatoriu în
calitate de implicaţie, rezultă că presupoziţia (41) nu va fi şi nu va putea fi adăugată contextului, Procesul
de anulare este aşadar explicat prin simpla ordine de declanşare a inferenţelor pragmatice.
De exemplu, vom admite că dacă ceaiul este fierbinte, atunci ceaiul este cald, dar nu şi invers.
De asemenea, dacă este sigur că va ploua, atunci este probabil că va ploua, dar nu şi invers. Deci
noţiunea care stă la baza scărilor cantitative este aceea de implicaţie. In general, vom spune că
într-o scară cantitativă, predicatele sînt legate în jos (lower-bound) prin implicaţie.
Acum putem să definim implicatura scalară (cf. Levinson 1983,133, după
Gazdar 1979, 58):
Implicatura scalară
Fie o scară <e , e2, e3, ... e n > . Dacă un locutor afirmă că v4(e2), atunci el implicitează
-<A(e^, dacă el afirmă A(ei), el implicitează -<A(e^ şi ->A{e^, dacă el afirmă A(e^), el
implicitează ~'A(eli,), ^4(e„.2) şi tot aşa pînâ la ->A(e^.
Să reluăm frazele (34) pentru a explica noţiunea de implicatura scalară:
(34) a. La recepţie erau cîţiva băieţi.
b. Nu toţi băieţii erau la recepţie.
c. La recepţie erau cîţiva băieţi, şi de fapt toţi.
d. Toţi băieţii erau la recepţie.
Am văzut că (34 a) are ca implicatura cantitativă (34 b) şi că (34 d) implică (34
a). Din punct de vedere cantitativ, toţi şi cîţiva aparţin aceleiaşi scări, toţi fiind
superior lui cîţiva în această scară, din cauza relaţiei de implicaţie care merge de
la toţi la cîţiva. Dacă toţi şi cîţiva aparţin aceleiaşi scări cantitative, atunci se poate
prevedea că enunţarea lui cîţiva X produce implicatura conversaţională nu toţi
X: într-adevăr dacă predicatele unei scări sînt inferior legate în jos prin implicaţie,
ele sînt legate în sus prin implicatura. Cu alte cuvinte, (34 a) implicitează
cantitativ (34 b).
Rămîne de explicat posibilitatea lui (34 c). C u m se face, într-adevăr, că
această frază, care anulează implicatura potenţială asociată la ciţiva, nu este
considerată drept contradictorie? C u m se explică, pe de altă parte, posibilitatea
însăşi a unei asemenea anulări? Răspunsul la aceste două întrebări trece prin
noţiunea de implicatura potenţială sau im-plicatură şi prin recurgere la relaţia
de ordine dintre inferenţele pragmatice. (34 c) implică (34 d) şi această implicaţie
e incompatibilă cu implicatura scalară (34 b). C u m ordinea de aplicare a inferen
ţelor prevede ca cele care să fie mai întîi adăugate contextului să fie implicaţiile,
şi numai după aceea implicaturile, vom înţelege de ce implicatura potenţială este
blocată prin implicaţie. Pentru explicarea anulării implicaturilor scalare, procesul
este deci identic cu cel care explică anularea presupoziţiilor.
3.2.2.Implicaturi clauzale
Explicarea în termeni de implicatura scalară nu permite explicarea exemplelor
de implicaturi cantitative legate de conectori, ca în (37) şi în (38):
248 CAPITOLUL 9
Am văzut că sau aparţine scării cantitative < şi, sau >, de unde putem infera
prin implicatură scalară interpretarea sa exclusivă (cf. supra 6, § 3.3.2.). Dar o
asemenea procedură nu explică faptul pertinent că locutorul nu ştie unde se
găseşte sora sa, ceea ce este comunicat prin implicatură (38 b). Această im
plicatură, deci, nu este scalară: ea e numită clauzală, deoarece e legată de tipul
de frază sau de construcţie sintactică ce o declanşează. In (37), interpretarea în
termeni de implicatură scalară ar presupune existenţa scării cantitative < de
oarece, dacâ>, ce nu poate fi motivată în termeni vericondiţionali. Deci, faptul
că (37 a) implicitează (37 b) se explică prin aceea că este vorba de un tip diferit
de implicatură cantitativă: implicatură clauzală. Definiţia unei implicaturi
clauzale este următoarea (cf. Gazdar 1979, 59, Levinson 1983, 136):
Implicatură clauzală
F i e ^ o frază complexă, care conţine o frază intercalată q, astfel încît p nu implică, şi nici
nu presupune q. Fie r o expresie alternativă la p conţinînd q, astfel încît r implică sau
presupune q. Vom spune că afirmîndp mai degrabă decît r, locutorul implicitează că nu
ştie dacă q este adevărată sau falsă şi că el implicitează Pq A P ->q („este posibil ca q şi este
posibil ca non-q").
Intuiţia pe care o traduce această definiţie este următoarea: dacă o expresie lingvistică
oarecare nu angajează locutorul în adevărul unei propoziţii intercalate şi dacă există
o expresie mai puternică care l-ar angaja, atunci enunţarea expresiei celei mai slabe
implicitează clauzal că locutorul nu ştie dacă propoziţia intercalată este adevărată
sau falsă. Un exemplu foarte simplu va explica acest fenomen:
(43) Cred că Măria a ieşit.
(44) Ştiu că Măria a ieşit.
(44) implică şi presupune că Măria a ieşit. (43) nu implică şi nici nu presupune că Măria a ieşit.
Deci, dacă locutorul alege (43) în loc de (44), înseamnă că el nu ştie dacă propoziţia „Măria a ieşit"
este adevărată sau falsă.
Cum permite definiţia implicaturii clauzale să se explice implicaturile
cantitative (37 b) şi (38 b), ca şi caracterul non-contradictoriu al lui (37 c) şi (38
c), în care implicatură clauzală este suspendată? Pentru a răspunde la aceste
IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 249
Figura 4
Posibilitatea lui (37 c) şi a lui (38 c) se explică acum în felul următor: (37 c) şi
(38 c) implică respectiv (37 d) şi (38 d-d'). Cum frazele-d sînt mai puternice decît
frazele-a, şi cum ele implică, respectiv, că este adevărat că Ion mă va vedea şi că
este adevărat că sora mea este în baie sau că este în bucătărie, se poate deduce de
aici, conform principiului implicaturii clauzale, că, în frazele-a, locutorul nu ştie
dacă Ion îl va vedea şi că el nu ştie dacă sora sa este în baie sau că el nu ştie dacă
ea este în bucătărie. Dar aceste inferenţe sînt implicaturi şi, ca atare, ele pot fi
anulate. Deci dacă ele sînt anulabile fără ca enunţul să fie inconsistent sau con
tradictoriu se explică prin faptul că ele sînt derivate după implicaţii.
Implicaţiile sînt singurele care se adaugă contextului, implicaturile poten
ţiale ale frazei condiţionale sau ale frazei disjunctive fiind suspendate.
Am examinat aici o modalitate de abordare completă a fenomenelor de
implicatură cantitativă, care reglează totodată problema presupoziţiilor, a anula-
bilităţii şi a proiecţiei lor. Vom prezenta acum o modalitate de abordare de aceeaşi
orientare, care vizează simplificarea şi sistematizarea numărului şi funcţiei
maximelor convenţionale. Principalii săi reprezentanţi sînt Horn şi Levinson.
250 CAPITOLUL 9
4. DE LA MAXIME LA PRINCIPII
Am văzut în paragraful precedent că maximele conversaţionale utilizate în
calculul implicaturilor conversaţionale generalizate se limitau la maximele de
cantitate, a căror presupusă respectare dă naştere la implicaturi cantitative gene
ralizate. Incepînd cu lucrările lui Gazdar, un anumit număr de pragmaticieni
au căutat fie să reducă numărul maximelor conversaţionale, fie să le explice
pornind de la principii comunicaţionale mai generale. Vom face un rezumat rapid
a două orientări de acest tip: cele ale lui Horn şi Levinson.
NB: Pentru a fi complet, tabelul ar trebui să includă lucrările lui Sperber şi Wilson
asupra pertinenţei (cf. Sperber şi Wilson 1986 şi 1989). De fapt, vom trata în alte capitole
teoria pertinenţei şi, mai ales, transformarea principiului cooperării şi a maximelor conver
saţionale într-un singur principiu fundamental al comunicării verbale, principiul perti
nenţei. Cf. supra cap. 2, 3, 4, 6 şii infra cap. 15. Vom găsi în Carston (1990) o prezentare
completă a acestor cercetări ca şi o confirmare a lor în cadrul teoriei pertinenţei.
4.1. P R I N C I P I U L - Q ŞI PREMCIPIUL-R
Faceţi în aşa fel încît contribuţia d-voastră să Faceţi astfel încît contribuţia d-voastră să fie
fie suficientă; spuneţi atît cît puteţi (dat fiind R) necesară; nu spuneţi mai mult decît trebuie (dat
fiind Q)
Principiu de legătură inferioară, inducînd im Principiu de legătură superioară, inducînd im
plicaturi legate în sus plicaturi legate în jos
Grupează maxima de cantitate a lui Grice Grupează maxima de relaţie a lui Grice („fiţi
(„fiţi informativ") şi submaximele de moda pertinent"), a Ii-a maximă de cantitate („nu
litate „evitaţi ambiguităţile" şi „evitaţi necla daţi mai multă informaţie decît se cere") şi sub-
rităţile" maxima de modalitate „evitaţi prolixitatea"
Figura 5
IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 251
4.2. PRINCIPIUL-I ŞI P R I N C I P I U L - Q
O dezvoltare paralelă a maximelor lui Grice este datorată lui Levinson (cf. Atlas şi
Levinson 1981 şi Levinson 1987): punctul său de plecare constă în observarea con
flictului dintre două tipuri de implicaturi: implicaturile cantitative (scalare sau
clauzale), sau implicaturile-Q, şi implicaturile informative, sau implicaturile-I.
Am văzut în paragraful 3 că implicaturile-Q presupun că locutorul a dat infor
maţia cea mai puternică. Or, se pare că există un mare număr de situaţii în care
implicatura cantitativă este declanşată pe baza faptului că locutorul a dat in
formaţia cea mai slabă. Mai exact, Levinson (1987, 65) defineşte implicaturile-I
în modul următor:
Implicaturi-I
Fie o formă slabă/şi o formă forte F aparţinînd aceluiaşi domeniu semantic, astfel încît
A(F) implică A (f). Dacă, locutorul afirmă Aff), atunci el implicitează propoziţia mai
puternică A(F), cu condiţia ca ea să fie compatibilă cu ceea ce este considerat adevărat adică
cu ceea ce aparţine fondului comun al conversaţiei.
Exemplele de implicaturi-I sînt următoarele (frazele-a descriu declanşatorii, iar frazele-b, -c etc,
implicaturile-I):
Principiul informativităţii
Cea mai bună interpretare a unui enunţ este interpretarea cea mai informativă consistentă
cu ceea ce nu este discutabil.
2. Corolarul interlocutorului
„înţelegeţi că locutorul a făcut afirmaţia cea mai consistentă cu ceea ce ştie el"
IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 253
Principiul-I
1. Maxima locutorului: maxima de miminalizare
„Spuneţi numai atît cît este necesar", adică produceţi secvenţa lingvistică minimală sufi
cientă pentru a vă realiza scopurile comunicaţionale.
2. Corolarul interlocutorului: regula de îmbogăţire
„Amplificaţi conţinutul informaţional al enunţului locutorului, găsind o interpertare mai
specifică, pînă ce consideraţi că aţi ajuns la intenţia informativă a locutorului."
Astfel, dacă (51 a) implicitează-I (51 b) (aceasta este forma nemarcată), (51 c)
implicitează-Q/M (51 d), adică nonaplicabilitatea lui (51b). In consecinţă, vom
254 CAPITOLUL 9
1. LIMBAJ ŞI SCALARITATE
Un mare număr de fenomene semantice şi pragmatice au fost descrise pe baza pro
prietăţilor lor scalare. Prin definiţie, se spune despre un fenomen, lingvistic sau
de alt fel, că are o proprietate scalară dacă în descrierea sa intervine cel puţin o
corelaţie şi dacă între cele două există o relaţie implicativă. Ansamblul corela
telor constituie ceea ce se numeşte o scară în interiorul căreia între termeni inter
vine o relaţie de ordine. Vom da două exemple clasice de fenomene scalare: ter
menii complementari şi antonimi pe de-o parte, şi cuantificatorii pe de altă parte.
NB: Vom admite aici că opoziţia lexicale pertinentă este internă ansamblului constituit
de unităţile lexicale {căsătorit, celibatar}. In realitate, ar trebui să luăm în considerare
ansamblul lexical următor: {căsătorit, celibatar, văduv, divorţat}. In acest caz, sistemul
de opoziţie lexicală este mai sofisticat, după cum arată exemplele următoare:
(3) a. Max nu e căsătorit, e văduv,
b. Max nu e căsătorit, e divorţat.
Să examinăm acum un caz în care nu este posibil în mod aprioric să defi
nim cele două postulate de sens date în (4), ci numai în (4 a). In (5), într-adevăr,
256 CAPITOLUL 10
NB: Vom reveni mai departe asupra faptului că interpretările negative ilustrează com
portamente ale negaţiei diferite de cele ale interpretărilor pozitive, ca în (8):
1.2. CUANTIFICATORI
Domeniul adjectivelor antonime nu este singurul potrivit pentru ilustrarea faptelor
de scalaritate. Să luăm un alt caz, la fel de clasic, cel al cuantificatorilor. Să ne
reamintim că într-o limbă naturală ca franceza, un cuantificator este un cuvînt
{chaque, le, un etc.) fiecare, -l, un) sau o locuţiune {laplupart des, une kyrielle de, une
flopee de, un tas de etc.) {cea mai mare parte a, o droaie de, o puzderie de, o grămadă de
etc), aparţinînd unor categorii sintactice variabile (determinant pentru tous, chaque,
quelques, aucun etc. {toţi, fiecare, cîţiva, nici unul tic), adverb pentru beaucoup, trop,
peu, unpeu etc. {mult,prea mult,puţin, unpic etc), ce exprimă cantitatea atribuită
acelor TVpe care îi determină. Aceste expresii cantitative au proprietatea de a defini
scări cantitative. De exemplu, scara cantitativă pozitivă (nonexhaustivă) va conţine
un, unpeu, quelques, beaucoup, tous {un, unpic, cîţiva/cîteva, mult, toţi). Existenţa
scărilor cantitative asociate cuantificatorilor are drept consecinţă două fapte prag
matice care se află în contradicţie cu două predicţii logice.
3x(existâ cel puţin un x). într-adevăr, toţi termenii x nu înseamnă întotdeauna Vx,
la fel cum un x nu are întotdeauna semnificaţia logică 3x, aşa cum o arată exem
plele următoare:
(9) a. Tous Ies garcons, sauf Paul, peuvent aller se baigner.
[Toţi băieţii, în afară de Paul, se pot duce la scăldat].
b. Un homme est un homme.
[Un bărbat e un bărbat].
In (9 a), interpretarea pe care trebuie să o dăm sintagmei toţi băieţii nu e cea logică. Aceasta implică
într-adevăr ideea că orice element al mulţimii băieţilor al căror număr cardinal este n satisface
fără excepţie proprietatea de „a putea să se ducă la scăldat." In limba franceză tous Ies x sont P
[toţi termenii x sînt P] nu semnifică în mod necesar că orice element al ansamblului termenilor
x are, fără excepţie, proprietatea P: coocurenţa lui tous [toţi] cu sauf[în afară de] arată că numărul
cardinal al mulţimii termenilor x care posedă proprietatea P se poate interpreta ca avînd sem
nificaţia „mai mic decît n". Tot aşa, un homme din (9 b) nu semnifică „există cel puţin un x astfel
încît x este un bărbat": în limba franceză, un homme în un homme est un homme [un bărbat e un
bărbat] implicitează tous Ies hommes, [toţi bărbaţii].
2. SCĂRILE ARGUMENTATIVE
Teoria scărilor argumentative a fost formulată într-o primă versiune în Ducrot
(1973, cap. 13), şi a fost pe urmă reluată în Ducrot (1980 c). Ea corespunde primei
încercări de formulare explicită a teoriei argumentării, pe care am calificat-o drept
SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 259
Figura 2
Pentru a ilustra mai concret aceste noţiuni, vom discuta cazul conectorilor
argumentativi meme [chiar] şi mais [dar, ci].
260 CAPITOLUL 10
Reamintim că un conector este o marcă lingvistică ce leagă două acte de limbaj în interio
rul aceleiaşi enunţări. Vom spune despre un conector că este argumentativ dacă leagă două acte
argumentative şi că un act argumentativ constă în enunţarea unui enunţ cu funcţie de argument.
Figura 3
Această relaţie de ordine poate să fie ilustrată prin următoarea paradigmă de exemple:
(15) a. Pierre a une these de troisieme cycle, et meme une these d'Etat.
[Petru are o teză de ciclul al treilea, şi chiar o teză de stat.]
b. ?? Pierre a une these d'Etat, et meme une these de troisieme cycle.
[Petru are o teză de stat, şi chiar o teză de ciclul al treilea.]
Admitem aici că ordinea valorilor instituţionale este (teză de ciclul al treilea < teză de stat). Faptul
că aceste două informaţii se pot conecta prin meme [chiar], presupune că enunţurile Pierre a une
these d'Etat, [Petru are o teză de stat] şi Pierre a une these de troisieme cycle [Petru are o teză de
ciclul al treilea] aparţin aceleiaşi clase argumentative. Dacă meme q [chiar q] (a avea o teză de stat)
este mai tare din punct de vedere argumentativ decîtp (a avea o teză de ciclul al treilea), aceasta
presupune că r poate să fie mai bine susţinut de q decît Aep.
NB: Comentariul întrebuinţării lui meme [chiar] de mai sus nu face să intervină pro
prietăţile sale argumentative, ci cele semantice (cf. supra cap. 9 § 2.2.1.). Vom discuta mai
departe cazul lui meme şi diferitele modalităţi de a-i explica semnificaţia.
Un ultim exemplu, extras dintr-o reclamă pentru tricourile Kooka'i ne permite să arătăm exact
diferenţa dintre surtout [mai ales] şi meme [chiar].
(17) En face de la photographie d'une jeune adolescente au tee-shirt
decollete:
a. L'ete sera chaud, surtout pour Ies garcons.
b. L'ete sera chaud, meme pour Ies garcons.
[In faţa fotografiei unui tinere adolescente îmbrăcată cu un tricou
decoltat:
a. Vara va fi caldă, mai ales pentru băieţi.
b. ? Vara va fi caldă, chiar şi pentru băieţi.]
non r
Figura 4
Pentru a explica respectiv pe (18 a) şi pe (19 b), această schemă primeşte următoarele valori:
SCARI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 263
Tratarea argumentativă a negaţiei aduce lămuriri din mai multe puncte de vedere,
căci pe de o parte pune în lumină comportamentul negaţiei din limbă în raport
cu scările argumentative, iar pe de altă parte implică recursul la un anumit număr
de legi discursive. Pentru a evita orice ambiguitate, vom arăta de la început că
tratamentul pe care Ducrot îl propune pentru negaţie se limitează le ceea ce el
numeşte negaţia descriptiva, în opoziţie cu negaţia polemică şi cu negaţia meta-
lingvistică.
NB: Vom reaminti că negaţia, descriptivă corespunde simplei descrieri a unei stări de fapt
negativ, în timp ce negaţiile polemice şi metalingvistice se opun unor enunţări şi constituie
acte, fie de rectificare, fie de respingere. Trimitem la Moeschler (1982, 1991 şi 1992) pentru
o analiză a celor trei tipuri de negaţii, la Ducrot (1984, cap. 8), iar în lucrarea de faţă, la
cap. 12, § 1.2.4. pentru a descriere polifonică a negaţiei, şi la Ducrot (1972), pentru o primă
descriere pragmatică a negaţiei.
Pentru a descrie proprietăţile argumentative ale negaţiei, trebuie să facem apel la un
anumit număr de legi discursive: legea negaţiei, legea inversiunii, legea insuficienţei,
legea reducţiei şi legea exhaustivităţii. Aceste legi ale discursului aparţin componentei
retorice, aşa cum este descrisă în Introducere, § 3.2. şi în cap. 7, § 3.1.
De exemplu, dacă admitem că a avea doctoratul de stat este un argument superior celui
de a avea ciclul al treilea, vom admite pentru o concluzie r particulară că pentru a apăra concluzia
opusă, cel care se impune în ordinea argumentelor este inversul:
(23) a. Max are ciclul al treilea şi chiar doctoratul de stat.
b. Max nu are doctoratul de stat, nici măcar ciclul al treilea.
(24) a. ?? Max are doctoratul de stat, şi chiar ciclul al treilea.
b. ?? Max nu are ciclul al treilea, nici măcar doctoratul de stat.
Vom observa că legea inversiunii nu explică decît comportamentul negaţiei descriptive,
căci întrebuinţările matalingvistice ale negaţiei nu sînt explicate: negaţia are aici, într-adevăr, o
întrebuinţare ameliorantă şi nu atenuantă (cf. legea reducţiei)
(25) Max n'est pas satisfait de sa nouvelle voiture, ii en est enthousiaste.
[Max nu e satisfăcut de noua sa maşină, e entuziasmat.]
mentativă dată în (26 a): clasa argumentativă a argumentului pozitiv este într-adevăr determinată
de concluzia te vei ruina, după cum arată scările argumentative din figura 9:
Legea inversiunii preconizează că scara enunţurilor negative corespunzind scării pozitive din
figura 10 corespunde scării inverse pe care am dat-o în figura 12. Dar legea inversiunii nu permite
a pune în legătură scara argumentativă cu o graduare fizică omoloagă. Legea care va explica aceasta
va fi legea reducţiei.
Figura 13
Aici opoziţia este modală, în măsura în care vom interpreta (31 a) ca apropiat
de un enunţ negativ (această situaţie nu este jenantă), pe cînd (31 b) se află mai
aproape de interpretarea pozitivă (această situaţie este jenantă).
Dacă realmente diferenţa dintre peu (puţin) şi unpeu (puţin)) n-ar fi decît
cantitativă sau modală, ar trebui să ne aşteptăm ca (35) să fie la fel de acceptabil
ca şi (34). Dacă nu este aşa, înseamnă că diferenţa este în altă parte. Vom admite
deci, într-o primă etapă, CĂ peu (puţin) şi unpeu (puţin) aparţin unor categorii
semantice care nu sînt nici cantitative şi nici modale. Ducrot (1972, 200) propune
o localizare a acestei diferenţe în termeni de categorii ale poziţiei (pentru unpeu
(puţin) şi ale limitării (pentru peu (puţin)), după cum o arată scările argumen
tative următoare:
SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 269
Categoria limitării
A
Max n'a pas bu du tout
Max n-a băut deloc
Max n'a pas bu
Max n-a băut
Max a peu bu
' Max a băut puţin,
Figura 14
Dacă diferenţa nu este nici cantitativă şi nici modală, atunci cum ar putea
fi ea exprimată? Ducrot propune să se recurgă la diferenţa dintre presupoziţie şi
subînţeles. Vom spune că un conţinut q este conţinutul presupus al unui enunţ
cu conţinut p dacă, atunci cînd se interoghează sau se neagă p, q se păstrează (şi
anume nu face nici obiectul interogaţiei, şi nici pe cel al negaţiei). Vom spune
în schimb că un conţinut q este un subînţeles al unui enunţ/» dacă, enunţîndp,
locutorul lasă să se înţeleagă q, şi dacă presupune că destinatarul lui p dispune
de suficiente informaţii care să-i permită să recupereze pe q pornind de la p şi
de la o lege discursivă (cf. supra, cap. 7, § 3). Conţinutul presupus ţine deci de
domeniul componentei lingvistice, pe cînd subînţelesul, de al celei retorice.
Reamintind aceste noţiuni, ne vom servi de ele pentru a descrie pe peu [puţin^
şi pe un peu [puţin2]
(i) Fie a enunţul Pierre a bu du vin hier [Petru a băut ieri vin] şi A enunţul Pierre
a bupeu de vin hier [ Petru a băut ieri puţin x vin]. Descrierea luiyl, aşa cum este
ea propusă de Ducrot, este următoarea: A presupune ceea ce exprimă a (şi anume
Petru a băut ieri vin) şi exprimă ideea că vinul a fost băut în cantitate mică.
Descrierea aceasta este confirmată în enunţurile negative şi interogative cores
punzătoare care presupun într-adevăr că Petru a băut ieri vin:
(36) a. Pierre n'a pas bu peu de vin hier.
[Petru n-a băut puţinx vin ieri.]
b. Est-ce que Pierre a bu peu de vin hier?
[Petru a băut puţinl vin ieri?]
(ii) Fie enunţul Pierre a bu un peu de vin [Petru a bâutpuţin2 vin], format pornind
de la a. In acest caz, B afirmă că a, limitînd cantitatea despre care este vorba la
o cantitate mică. Cu alte cuvinte, un peu (puţin^j afirmă existenţa lui a limitîndu-1
la o cantitate mică, în timp ce peu [puţin^ presupune a. Vom verifica faptul că
(37 a) şi (37 b) nu aduc nici un conţinut presupus special, aşa cum o arată înlăn
ţuirile din (38):
270 CAPITOLUL 10
este satisfăcută, enunţul subînţelege că Petru a băut o cantitate (mică sau mare) de altfel de vin
decît alb; şi pentru că numai această a doua condiţie este satisfăcută, enunţul cu un peu (pufin^j
nu declanşează nici un subînţeles,
3. ARGUMENTATIVISM ŞI MINIMALISM:
DESPRE BUNA ÎNTREBUINŢARE A LEGILOR DISCURSIVE
Către sfîrşitul anilor şaptezeci, discutarea fenomenelor scalare în limbile natu
rale a dat naştere unei discuţii foarte complexe între adepţii a două orientări
pragmatice divergente: pe de-o parte, adepţii unui argumentativism radi
cal (cf. Anscombre şi Ducrot 1983, cap. 2); pe de altă parte adepţii unei abordări
semantice zisă minimalistâ (Fauconnier 1976 şi Cornulier 1984), al cărei obiect
este de a recurge în mod sistematic la întrebuinţarea legilor discursive. Dincolo
de această divergenţă de principiu, se profilează o diferenţă care are un efect
considerabil: necesitatea sau inutilitatea recurgerii la principii logice în explicarea
faptelor semantice.
Cum se justifică această scară? Mai întîi, trebuie să admitem că ceea ce se pune
în relaţie pe scara aceasta nu sînt categoriile (adjectivele de temperatură), ci frazele
care conţin aceste cuvinte, enunţate în context. In al doilea rînd, relaţia de ordine
indicată pe scară este determinată de relaţiile implicative pe care le întreţin aceste
fraze. Cu alte cuvinte, relaţia de ordine existentă mite puţin rece-rece-glacial este
determinată de implicaţiile următoare:
(46) a. apa este glacială —> apa este rece
b. apa este rece —> apa este puţin rece
care aparţin aceleiaşi scări intră într-o relaţie de implicaţie, aceasta înseamnă că
ele sînt compatibile între ele. De exemplu, da.ca.apa este glacială implică apa
este puţin1 rece, trebuie să admitem că apa este în acelaşi timp glacială şi puţin
rece. Dar, pentru a evita o contradicţie neplăcută, trebuie ca termenul inferior
să fie înţeles cu sensul de cel puţin, pentru că altfel nu s-ar înţelege că frazele
apa este glaciala şi apa este puţin2 rece pot să fie adevărate împreună. Cu alte
cuvinte, apa estepuţin2 rece trebuie înţeles ca semnificînd apa este cel puţin rece.
Teza minimalistă constă, prin urmare, în a atribui unui termen scalar x, care
exprimă o cantitate q, semnificaţia fundamentală de cel puţin q. De exemplu, pen
tru a justifica faptul că cele două fraze din (47) sînt compatibile între ele (mai precis
faptul că (47 a) implică (47 b)), trebuie să interpretăm (47 b) cu sensul lui (48):
sintactică ce transformă Petru a băut exact x în Ce cantitate a băut Petru} Cu alte cuvinte, aceasta
înseamnă a aplica o regulă pragmatică (o lege discursivă) înainte de a termina aplicarea regulilor
sintactice.
(51) ? Pentru o călătorie care durează 21 de zile şi 45 cel mult, puteţi beneficia de
tariful APEX.
După părerea lui Anscombre şi Ducrot (1983, 71), exemplul acesta este prea puţin natural, pe
cînd inserarea lui cel puţin îl face complet acceptabil:
(52) Pentru o călătorie care durează 21 de zile cel puţin şi 45 cel mult, puteţi bene
ficia de tariful APEX.
Or, problema este că în (52), a dura 21 de zile nu este înţeles ca fiind compatibil cu a dura 22 de
zile sau cu a dura 23 de zile etc. Cu alte cuvinte, singura interpretare care se poate da pentru a
dura 21 de zile, în (52), implică aplicarea obligatorie a legii exhaustivităţii, care permite lectura a
dura exact 21 de zile. Intervin însă două probleme: pe de-o parte, legea exhaustivităţii ar trebui
să se aplice unui constituent de frază, şi nu frazei în întregime; pe de altă parte, cum să explicăm
aplicarea legii exhaustivităţii într-un context lingvistic compatibil cu o interpretare nonrestric-
tivă (cf. (51))?
Aceste obiecţii nu sînt totuşi suficiente, căci ipoteza minimalistă (sau implicativă)
rezolvă un anumit n u m ă r de exemple problematice pe care abordarea argumen-
tativă le tratează cu neîndemînare.
Mai mult chiar: negarea unei fraze p este incompatibilă cup şi cu toate frazele
imediat superioare lui p, ceea ce face ca (53) să fie incompatibilă cu (55) şi cu
(56): ^ ^
(55) Biletul costă 50 de franci.
(56) Biletul costă 60 de franci.
Teoria implicativă explică uşor aceste fapte, din moment ce (56) implică (55):
276 CAPITOLUL 10
Prin contrapoziţie, se poate explica deci efectul reductiv al frazei negative (53):
(58) Biletul nu costă 50 de franci —> nu (biletul costă 50 de franci) —> nu (biletul
costă 60 de franci).
3.5. SINTEZĂ
Dezbaterea dintre argumentativism şi minimalism conduce la intervenţia unor
concepţii diferite despre limbaj şi despre teoria lingvistică. In argumentativism,
valorile semantice fundamentale nu sînt determinate de relaţiile implicative
dintre fraze, ci de orientările argumentative pe care i le atribuie expresiile
lingvistice care le conţin; legile discursive nu sînt convocate decît atunci cînd
descrierea lingvistică nu mai permite salvarea ipotezei argumentative. Cît despre
SCĂRI ARGUMENTATTVE ŞI FENOMENE SCALARE 277
1. ARGUMENTAŢIE, D I S C U R S ŞI LIMBĂ
E uşor de observat că enunţurile şi discursurile pot fi utilizate cu scopuri argumen-
tative. Experienţa discursului politic, dar, de asemenea, necesităţile cotidiene din viaţa
obişnuită (a negocia cu banca, cu asigurările sau cu administraţia etc.) ne permit să
deosebim, printre discursurile argumentative cu care ne-am confruntat, pe cele
eficiente de cele care nu sînt, pe cele înşelătoare de cele neînşelătoare, pe cele perti
nente de cele nonpertinente. In schimb, este mai greu să faci ipoteza că proprietăţile
argumentative ale enunţurilor noastre nu sînt proprietăţi induse de situaţia de
comunicare sau de factori pragmatici, ci sînt proprietăţi lingvistice sau semantice.
Această teză, care înscrie faptele argumentative ca fapte constitutive ale
structurii interne a limbii, este unul dintre fundamentele teoriei argumentaţiei
dezvoltate de către Jean-Claude Anscombre şi Oswald Ducrot de cincisprezece
ani încoace (cf. mai ales Anscombre şi Ducrot 1983, Ducrot 1980 c). Această
abordare, care se înscrie de la sine în pragmatica integrată, este o teorie „ascrip-
tivistă" şi nu logistică a limbajului. Ea lansează ipoteza ca limbajul nu are în m o d
fundamental funcţia de reprezentare şi de descriere. Consecinţa teoretică este
că valoarea referenţială a e n u n ţ u r i l o r nu este primară, din p u n c t de vedere
semantic, ci secundară; şi invers: valorile argumentative, pe care le considerăm,
în general, ca fapte ţinînd de discurs sau de contextul pragmatic, sînt pentru
Anscombre şi Ducrot primare şi înscrise în structura însăşi a limbii. Cu alte
cuvinte, ipoteza lor este că faptele semantice primare nu privesc valoarea de
adevăr a enunţurilor, ci valoarea argumentativă a frazelor, şi că este posibilă
descrierea valorilor de adevăr ale enunţurilor ca derivînd, din p u n t de vedere
pragmatic, din valorile argumentative.
A admite caracterul înainte de toate argumentativ al semnificaţiei din
limbă presupune o ipoteză suplimentară asupra naturii faptelor semantice. Tot
pentru Anscombre şi Ducrot, faptele semantice, deci faptele argumentative, sînt
fundamental graduale. Acest lucru presupune că regulile argumentative care
280 CAPITOLUL 11
permit legarea enunţurilor între ele în discurs sînt reguli scalare. Anscombre
şi Ducrot au introdus un tip de reguli specifice pentru a explica aceste relaţii,
topoi (topos la singular), al căror principiu de funcţionare îşi are originea în
locurile comune ale lui Aristotel. Contrar regulilor de inferenţă, topoi nu sînt
reguli de deducţie, ci principii, construite în discurs, care explicitează căile
necesare pentru a atribui enunţului un sens. Argumentul principal pentru a
refuza caracterul deductiv sau inferenţial al regulilor argumentative este următo
rul. Regulile de inferenţă privesc raţionamentul şi au drept obiect propoziţiile,
a căror interpretare este, în mod necesar, vericondiţională (acest lucru înseamnă,
între altele, că o propoziţie P primeşte drept interpretare semantică valoarea
Adevărat sau Fals); în schimb, regulile argumentative nu au ca obiecte propoziţii,
ci enunţuri, adică produsele actelor de enunţare, care dobîndesc sens în discurs.
Ar fi aşadar abuzivă calchierea relaţiilor logice pe un obiect a cărui organizare
internă, fără a fi arbitrară, este dirijată pe principii diferite care îi sînt proprii.
Sarcina pragmaticii integrate, şi, mai precis, a teoriei argumentaţiei, este de a
dezvălui natura acestor principii şi funcţia lor în comunicare.
NB: Teoria argumentaţiei a stat la baza unui mare număr de lucrări individuale sau
colaborări ale lui Ducrot şi Anscombre. Ne vom referi, mai ales, la Ducrot (1973),
(1980 c), (1982), (1983), Anscombre (1973), (1975), (1979), precum şi Anscombre şi
Ducrot (1983). Vom găsi sinteze ale teoriei argumentaţiei în Moeschler (1985 a, cap. 2) şi
Moeschler (1989 a, cap. 1).
2. ARGUMENTAŢIE ŞI INFORMAŢIE
Am văzut în paragraful precedent că teoria argumentaţiei face ipoteza că faptele
argumentative sînt primare, ceea ce înseamnă că valoarea informativă a enunţului
(ceea ce enunţul spune despre lume) este secundară. Evident că această ipoteză
trebuie susţinută cu fapte lingvistice (cf. Anscombre şi Ducrot 1983, Anscombre
1989).
venit aproape la timp, acest lucru implică, din punct de vedere logic, că n-a venit
la timp. Să ne imaginăm acum următorul dialog:
(1) A Dupont, vous etes encore en retard.
[Dupont, iar ai întîrziat.]
B Oui, mais j'etais presque â l'heure.
[Da, dar am venit aproape la timp.]
Cum să explicăm aici că informaţiile „etre en retard" („a întîrzia") şi „etre presque
â l'heure" („a veni aproape la timp") sînt antiorientate, adică merg în sensuri
contrare din punct de vedere argumentativ (cf. descrierea lui mais (dar) făcută
de Anscombre şi Ducrot 1977), chiar dacă, din punct de vedere logic, relaţiile
(2) sînt satisfăcute?
(2) a. aproape la timp —> nu (la timp)
b. nu (la timp) —> în întîrziere
In cazul lui (3), lucrurile sînt şi mai explicite, deoarece enunţul lui B ar trebui să fie
contradictoriu: presque preţ (aproape gata) îl implică pepaspret (nu egata) care este contradictoriu
cu răspunsul afirmativ oui (da).
(3) A Est-ce que le dîner est preţ?
[E gata masa?]
B Oui, presque.
[Da, aproape.]
tive orientate spe o clasă de concluzii identice. Pentru ca două enunţuri p şi p'
să aparţină aceleiaşi scări argumentative, trebuie ca
(i) ele să aparţină aceleiaşi clase argumentative, şi anume să fie considerate ca
argumente pentru aceeaşi concluzie r, şi
(ii) să existe o relaţie de ordine sau de forţă argumentativă între p şi p' (cf. supra
cap. 10, § 2.1.2.). Relaţia de ordine dintre aproapep şip'se poate atunci reprezenta
în felul următor:
Vom observa de îndată că această primă analiză dă seamă de exemplul (2). în
tr-adevăr, dacă le dîner este presque preţ {masa e aproape gata) este un argument
mai slab decît le dîner est preţ {masa este gata) pentru o concluzie r, înlănţuirea
oui, le dîner est preţ {da, masa este gata) este mai puternică decît oui, ii est presque
preţ {da, este aproape gata). Această analiză pune mai multe probleme pentru
înlănţuirea (1), care, dacă se suprimă presque {aproape), devine incoerentă:
(T) A Dupont, vous etes encore en retard.
[Dupont, iar ai întîrziat.]
B ?? Oui, mais j'etais â Pheure.
[??Da, dar am venit la timp.]
Dar exemplele (8) arată că proprietăţile argumentative ale lui a peine {de-abia)
sînt inverse faţă de proprietăţile sale informative: altfel spus, legăturile discur
sive se fac numai cu valoarea informativă non-p şi nu cup (cf. Anscombre 1989):
(8) A Je vais faire un petit tour en attendant que tu sois prete.
[Am să fac o mică plimbare, pînă cînd eşti gata.]
B a. Tu vas devoir attendre, j'ai â peine commence.
[Va trebui să aştepţi, de-abia am început.]
b. ?? Tu n'auras pas â attendre longtemps, j'ai â peine commence.
[??Nu va trebui să aştepţi mult timp, de-abia am început.]
In alţi termeni, dacă a peine p {de-abia p) implică p, ar trebui să se prezică faptul că j'ai a peine
commence (de-abia am începui) permite înlănţuirea cu tu n'auras pas a attendre longtemps (nu va
trebui să aştepţi mult timp). De fapt, valoarea aspectuală incoativă (care exprimă începutul unui
proces) a lui a peine (de-abia) merge în sens contrar: procesul nu este încheiat, este la început şi,
în consecinţă, nu poate fi considerat în întregime. Vom înţelege atunci de ce înlănţuirea nu se
poate face decît cu valoarea non-p. Din punct de vedere argumentativ, înseamnă că a peine p
(de-abiap) aparţine aceleiaşi scări argumentative ca şi non-p, dar introduce un argument mai slab
decît non-p, după cum o arată figura 2:
La polul opus, vom găsi înlănţuirile inverse cupresque (aproape) din (8), aşa cum
o arată (8'):
(8') A Je vais faire un petit tour en attendant que tu sois prete.
(Am să fac o mică plimbare, pînă cînd eşti gata.]
B a. ?? Tu vas devoir attendre, j'ai presque fini.
[??Va trebui să aştepţi, aproape am terminat.]
b. Tu n'auras pas â attendre longtemps, j'ai presque fini.
[Nu va trebui să aştepţi mult timp, aproape am terminat.]
284 CAPITOLUL 11
Analiza logică, în care peut-etrep (poatep) semnifică/? sau non-p, este prin urmare
incapabilă să dea seamă de regularitatea înlănţuirilor cu concluziile inferabile
ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ 285
P
peut-etre p (poate p)
Figura 3
2.2. ÎNTREBĂRI ŞI ARGUMENTAŢIE
A efectua o analiză semantică clasică a întrebărilor închise (de tipul est-ce-que
/??) (oare pî) înseamnă a propune alternativa p sau non-p:
(15) est-ce que p —» p sau non-p
(oare p?)
Ipoteza argumentativă (cf. Anscombre şi Ducrot 1983) este total diferită: orien
tarea argumentativă (notată OR) a lui est-ce quep} (oarep?) este identică cu aceea
a lui non-p:
(16) OR (est-ce que p?) = OR (non-p)
Dacă această ipoteză e corectă, înseamnă că există e n u n ţ u r i care au valoare
argumentativă fără ca prin aceasta să aibă valoare informativă (vom admite că o
întrebare de tipul est-ce que p? (oare pf) exprimă îndoiala locutorului asupra
adevărului luip). Demonstraţia se face cu înlănţuirile efectuate prin conectori.
Fie următoarele enunţuri afirmative (cf. Anscombre 1989):
(17) a. J'ai des doutes sur la victoire d'Edberg: ii est le favori a Wimbledon.
[??Am îndoieli asupra victoriei lui Edberg: e favoritul de la Wim
bledon.]
b. ?? J'ai des doutes sur la victoire d'Edberg: ii est le favori a Wimble
don, mais ii battra Agassi.
[??Am îndoieli asupra victoriei lui Edberg: e favoritul de la Wimble
don, dar îl va bate pe Agassi.]
Cu alte cuvinte, segmentul de discurs introdus prin mais (dar) trebuie să fie
argumentul care sprijină concluzia am îndoieli asupra victoriei lui Edberg, raţiune
pentru care propoziţia „Edberg îl va bate pe Agassi" nu poate fi un argument
orientat spre această concluzie. întrebarea pe care ne-o p u n e m acum priveşte
comportamentul enunţurilor interogative, în cazul în care acestea sînt utilizate
286 CAPITOLUL 11
(21) Le parti communiste a atteint persque 10% dans Ies derniers sondages.
[Partidul comunist a atins aproape 10% la ultimele sondaje.]
Observaţia este următoarea: presque 10% (aproape 10%) poate semnifica fie „ceva
mai puţin de 10%", fie „ceva mai mult de 10%. In afară de context, presque 10%
{aproape 10%) ar fi interpretat ca semnificînd „ceva mai puţin de 10%". Dar
contextul lingvistic impune lectura descrescătoare, în care presque 10% {aproape
10%) semnifică „ceva mai mult de 10%";
(22) Le parti communiste perd des voix: autrefois a 21%, ii atteint presque 10%
dans ies derniers sondages.
[Partidul comunist pierde voturi: faţă de altădată cînd avea 21%, la ultimele
sondaje atinge aproape 10%.]
Cu alte cuvinte, pentru a cunoaşte valoarea informativă a lui presque 10% {aproape
10%) trebuie să cunoaştem orientarea argumentativă generală a enunţului, adică
să alegem între următoarele două scări argumentative:
Un alt exemplu cu presque {aproape) este dat de Anscombre şi Ducrot (1983) în (24), în
care există o contradicţie între orientările argumentative asociate \uipeu (puţin) (scara lui minus)
şi respectiv lui presque (aproape) (scara lui plus):
(24) Peu d'automobilistes depassent le 120 km/h (presque 20%).
[Puţini automobilişti depăşesc 120 km/h (aproape 20%.)]
Anscombre şi Ducrot (1983) atrag atenţia că în locul Inipresque (aproape), ar fi trebuit să avem
aici pe a peine (de-abia) sau secvenţa antiorientată maispresque (dar aproape).
Problema pe care o ilustrează acest exemplu este că valoarea informativă a lui presque 20% (aproape
20%) este fie determinată de orientarea negativă atribuită enunţului prinpeu (puţin) (presque 20%
288 CAPITOLUL 11
ar însemna atunci „ceva mai mult decît 20%"), fie determinată de orientarea sa pozitivă hors-
contexte, fapt care explică ciudăţenia argumentativă. Dar se va fi observat că orientarea argu-
mentativă e cea care determină valoarea informativă a enunţului, şi aceasta indiferent de cazul
luat în considerare.
La prima vedere, semnificaţia lui (25) este informativă şi poate fi redusă la (26).
Dar acestei ipoteze i se pot aduce următoarele obiecţii;
(i) Dacă se examinează corespondentele negative ale lui (25) şi (26), constatăm
că (27) are sensul (28), în timp ce (29) poate să însemne (30 a) sau (30 b). Altfel
spus, nu atît de înalt înseamnă întotdeauna mai puţin înalt, ceea ce nu e cazul
pentru negarea lui a avea aceeaşi statură:
(27) Pierre n'est pas aussi grand que Mărie.
[Petre nu este la fel de înalt ca Măria.]
(28) Pierre est moins grand que Mărie.
[Petre este mai puţin înalt decît Măria.]
(29) Pierre n'a pas la meme taille que Mărie.
[Petre nu are aceeaşi înălţime ca Măria.]
(30) a. Pierre est moins grand que Mărie.
[Petre este mai puţin înalt decît Măria.]
b. Pierre est plus grand que Mărie.
[Petre este mai înalt decît Măria.]
(32) Mărie n'est pas grande pour son âge: Pierre, qui a deux ans de moins, est aussi
grand qu'elle.
[Măria nu este înaltă pentru vîrsta ei: Petre, care este cu doi ani mai mic, este
la fel de înalt ca ea.]
(33) ? Pierre n'est pas grand pour son âge: ii est aussi grand que Mărie, qui a deux
ans de moins.
[? Petre nu est înalt pentru vîrsta lui: e la fel de înalt ca Măria, care are cu doi
ani mai puţin.]
(34) ? Mărie est grande pour son âge: Pierre, qui a deux ans de plus, est aussi grand
qu'elle.
[? Măria este înaltă pentru vîrsta ei: Petre, care are cu doi ani mai mult, este
la fel de înalt ca ea.]
Ce proprietăţi putem atribui comparativului de egalitate din perspectiva acestor exemple? Atunci
cînd Petre este tema enunţului (mai precis a concluziei), Petre este la fel de înalt ca Măria nu poate
să susţină decît concluzii privind înălţimea sa, concluzii pentru care s-ar fi putut folosi un argu
ment mai puternic ca Petre este înalt, dar nu un argument orientat negativ cum este Petre nu
este înalt. In schimb, cînd tema concluziei este Măria, observăm că Petre este la fel de înalt ca Măria
nu poate avea decît aceeaşi orientare ca Măria nu este înaltă. Comparativul de egalitate are, aşadar,
o valoare argumentativă fundamentală, care primează asupra valorii sale informative.
Mai mult, cum să explicăm în cadrul unei descripţii informative, că (37) este
posibil, mai cu seamă pentru a răspunde cuiva care 1-a declarat pe Petre mai înalt,
şi cum să explicăm că nu avem niciodată (38)?
(37) Pierre est aussi grand que Mărie, mais pas plus grand.
[Petre e la fel de înalt ca Măria, dar nu mai înalt.]
(38) ?? Pierre est aussi grand que Mărie, mais ii n'a pas la meme taille.
[?? Petre este la fel de înalt ca Măria, dar nu de aceeaşi statură.]
Aceste predicate contrastează cu alte predicate cum sînt pătrat sau roşu, deoarece,
pe de o parte, sensul lor este aparent legat de o evaluare subiectivă (a inteligenţei,
a calităţii), iar, pe de altă parte, ele permit realizarea de acte ilocuţionare, cum
ar fi elogiul şi recomandarea. In schimb, locutorul enunţurilor din (40) nu poate
pretinde că a realizat acte diferite de actele de aserţiune.
(40) a. La table est carree. [Masa e pătrată.]
b. La nappe est rouge. [Faţa de masă e roşie.]
Ducrot (1984, cap. 6) şi Anscombre şi Ducrot (1983, cap. 7) aduc anumite argu
mente pentru a arăta că valoarea pragmatică (ilocuţionară) nu este derivată din
valoarea informativă, ci invers: valoarea care ar fi derivată dintr-o valoare fun
damentală, de natură argumentativă, este tocmai valoarea informativă. Argumen
tul acţionează în doi timpi.
(i) Mai întîi, dacă hotărîm să atribuim acestor predicate o valoare informativă
primitivă, înseamnă că, în metalimbajul semanticianului, există o definiţie
„ştiinţifică" a acestora. Anscombre şi Ducrot recuză posibilitatea unei asemenea
definiţii. Cu alte cuvinte, pentru susţinătorii pragmaticii integrate nu există
concepte clar definite, obiectivabile, înzestrate cu condiţii de adevăr şi care să
corespundă semnificaţiei unităţilor lexicale deştept sau bun.
NB: Ne găsim confruntaţi aici cu o problemă care, în formularea şi în rezolvarea sa,
este apropiată de aceea a termenilor nonclasificanţi şi a termenilor vagi. Vom aminti
(cf. cap. 14, § 2.1.1. pentru o dezvoltare) că un termen nonclasificant (ca tîmpit, idiot etc.)
are drept definiţie semantică faptul că nu primeşte o valoare (referenţială sau de altă natură)
decît în întrebuinţare: e tîmpit acela despre care se spune că e tîmpit. Problema termenilor
vagi este puţin diferită, dar se pune cam în acelaşi mod: un cuvînt precum chel nu are la
prima vedere o semnificaţie precisă, întrucît condiţiile sale de întrebuinţare contrazic, în
general, condiţiile sale de adevăr: vom spune într-adevăr despre cineva care şi-a pierdut o
bună parte din păr că este chel, admiţînd totodată că lexemul chel înseamnă „fără nici un
fir de păr". In cele două cazuri, ca şi acela al predicatelor evaluative, cum sînt bun şi deştept,
sensul nu poate fi definit independent de utilizarea expresiei.
In cadrul teoriilor semantice clasice, un concept ca deştept este definit printr-un ansamblu
de condiţii numite necesare şi suficiente. Pentru ca un individ x să poată fi numit deştept, adică
pentru ca relaţia DEŞTEPT (x) să poată fi adevărată, trebuie ca x să satisfacă toate condiţiile
ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVA 291
necesare care definesc predicatul. Problema empirică care se pune semanticianului este de a şti
cum să definească aceste condiţii. Semantica formală a rezolvat într-un fel problema. Semnificaţia
unui predicat unar, şi anume a unui predicat care are un singur argument (ca deştept, bun etc.)
constă din ansamblul termenilor constitutivi ai extensiei sale. Semnificaţia unui predicat unar
este deci un ansamblu de elemente sau de termeni care satisfac această relaţie (cf. Dowty, Wall şi
Peters 1981, Galmiche 1991).
Vom găsi o abordare de tip nonclasic, diferită, în lucrările de semantică cognitivă care se
reclamă de la teoria prototipurilor (cf. Lakoff 1987 şi Kleiber 1990 a pentru o remarcabile sinteză).
In cadrul teoriei prototipurilor, sensul unui concept nu este definit în termeni de condiţii necesare
şi suficiente, ci în termeni de caracteristici sau trăsături tipice sau acelea care au cea mai mare
probabilitate de a fi comune exemplarelor categoriei şi pe al căror concept îl reprezintă expresia.
Aplicat predicatelor evaluative, acest fapt are drept consecinţă că, de exemplu, deştept nu este
definit pornind de la proprietăţile necesare, ci de la proprietăţile tipice. Problema va fi atunci pe
de o parte aceea de a şti care sînt proprietăţile tipice ale conceptului deştept, iar, pe de altă parte,
dacă are sens să definim semnificaţia conceptelor evaluative în termeni de prototip (cf. infra cap.
14, §2.2.).
(ii) Cum se pot aşadar aplica valorile pragmatice ale enunţurilor de tipul (39)?
Poziţia clasică sau descriptivistă va recurge la legile discursului pentru a
explica de ce atunci cînd spunem despre un hotel că este bun, de fapt îl
recomandăm (cf. supra cap. 7, § 3). Această lege discursivă ar avea următoarea
formă: „a caracteriza un obiect prin proprietăţile considerate pozitive în
seamnă a-1 lăuda" (cf. Anscombre şi Ducrot 1983, 172). Această lege ar func
ţiona şi pentru explicarea valorii laudative a lui Petre este deştept. Avantajul
acestui calcul este sigur. El explică, pe de o parte, posibilitatea de a folosi
enunţuri de acest tip în silogisme, ca în (41), iar, pe de altă parte, de a nu
folosi principii ad boc care explică, pentru anumite tipuri de construcţii (mai
ales în fraze intercalate, cum sînt condiţionalele), de ce enunţul iniţial îşi
pierde valoarea pragmatică: în analiza clasică, condiţionala din (42 a) s-ar
interpreta în acelaşi fel ca şi (42 b).
(41) a. Si cet hotel est bon, ii est cher.
[Dacă hotelul e bun, e şi scump.]
b. Cet hotel est bon.
[Hotelul e bun.]
c. Donc ii est cher.
[Deci e scump.]
(42) a. Si cet hotel est bon, ii doit etre cher.
[Dacă hotelul e bun, trebuie să fie şi scump.]
b. Si cet hotel est en plein centre viile, ii doit etre cher.
[Dacă hotelul e în centrul oraşului, trebuie să fie şi scump.]
292 CAPITOLUL 11
NB: Vom nota că pentru a explica procesul de derivare delocutivă este necesară intervenţia
unei legi discursive care să arate trecerea lui S, la S2. Renunţarea la legile discursive pare
aşadar imposibilă: în analiza descriptivistă, legile discursive intervin pentru a explica
trecerea de la valoarea informativă la valoarea pragmatică; în analiza argumentativă, legile
discursului intervin pentru a justifica procesul de derivare delocutivă care este la originea
trecerii de la valoarea argumentativă la valoarea informativă.
3. ARGUMENTARE, ŞI TOPOI
3.1. ARGUMENTARE ŞI INFERENŢĂ
Una dintre caracteristicile principale ale teoriei argumentative a lui Anscombre şi
Ducrot este că au refuzat să confunde sau să asocieze argumentaţia şi inferenţa. Pentru
ei, argumentaţia este o relaţie de natură discursivă care există între două enunţuri,
ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ 293
In (47) interlocutorul B poate efectua legătura cu presupoziţia „Măria este acolo" şi semnala prin
aceasta că, înainte de enunţarea de către A a propoziţiei Petre bănuieşte că Măria este acolo, el nu
avea cunoştinţă de prezenţa Măriei. Dar această posibilitate este exclusă în monolog: un locutor
nu poate să presupună un conţinut p şi totodată să afirme acelaşi conţinut p, şi aceasta conform
legii antitautologiei lui Ducrot (1972, 83), care „condamnă ca ridicole inferenţele în care concluzia
se mulţumeşte să reformuleze premisele". In (49), nu putem susţine că la originea unei enunţări
este un fapt X, întrucît în locul aserţiunii unui fapt, locutorul pune o întrebare. Din această cauză
şl în virtutea ipotezei argumentative conform căreia o întrebare de forma est-ce-que p} {oare p?)
are ca orientare argumentativă non-p, vom înţelege că întrebarea constituie un argument în
favoarea concluziei Şovăi să cumpăr această maşină.
ajutorul căror principii, reguli sau legi pot fi puse în legătură enunţurile în
interiorul unei argumentaţii. Dacă acceptăm diferenţa dintre argumentaţie şi
inferenţă, putem deja prevedea că principiile în discuţie nu vor fi principii de
inferenţă. In concepţia lui Anscombre şi Ducrot, acestea sînt nişte principii cu
un fundament discursiv şi argumentativ. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că
domeniul de aplicare al acestor principii este discursul, iar, pe de altă parte, că
ele posedă ca proprietate argumentativă caracterul scalar. O a treia proprietate
le poate fi deja atribuită: dacă argumentaţia impune discursului anumite tipuri
de înlănţuiri, anumite dezvoltări, atunci principiile argumentative au ca obiect
orientarea argumentativă a frazelor care intervin într-o argumentaţie.
Vom defini orientarea argumentativă astfel: orientarea argumentativă
reprezintă direcţia care se dă enunţului cu scopul de a ajunge la o anumită clasă
de concluzii. Orientarea argumentativă este o proprietate a frazei, obiect al
enunţării, ce determină sensul enunţului. Cu alte cuvinte, o orientare se atribuie
unei fraze cu titlu de argument, iar argumentul poate servi unei clase de concluzii
sau alteia în virtutea acestei orientări.
Care sînt factorii care determină sau nu atribuirea unei orientări frazei
enunţate? Există două tipuri de factori principali care determină orientarea frazei:
factori discursivi şi factori lingvistici. Prin factori discursivi trebuie să înţelegem
înlănţuirile pe care le poate produce o frază; prin factori lingvistici, trebuie să
înţelegem prezenţa u n o r mărci lingvistice specializate în indicarea orientării ar
gumentative. Aceste mărci sînt numite operatori argumentativi. Un operator
argumentativ este o marcă de tip lingvistic, care, operînd asupra unei fraze, îşi
restrînge potenţialul argumentativ, atribuind acesteia o orientare argumentativă.
Vom examina aceste noţiuni (orientare argumentativă, operator argumentativ)
pornind de la următoarele exemple:
(50) a. O să te ruinezi: chestia asta costă 200 de franci.
b. O să faci economie: chestia asta costă 200 de franci.
(51) a. ?? O să te ruinezi: chestia asta nu costă decît 200 de franci,
b. O să faci economie: chestia asta nu costă decît 200 de franci.
Aceste exemple ilustrează următorul fapt: pe cînd enunţul chestia asta costă 200 de franci este
neutru din punctul de vedere al orientării argumentative (el poate servi ca argument pentru
concluzia o să te ruinezi şi, în acelaşi timp, pentru concluzia inversă), enunţul chestia asta nu costă
decît 200 de franci nu poate servi decît concluziei o să faci economie. Aşadar, există o restricţie a
posibilităţilor de a argumenta pornind de la enunţul chestia asta nu costă decît 200 de franci. Nu...
decît funcţionează ca un operator argumentativ care limitează potenţialul argumentativ al frazei
căreia i se aplică.
NB: Vom nota că determinarea orientării argumentative a enunţului nu este, în cadrul
teoretic analizat aici, un fapt contextual. Ceea ce determină orientările argumentative
din (50) sînt înlănţuirile discursive, iar în (51) prezenţa lui nu... decît.
ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ 295
(54) Am să mă uit la finişul etapei de la Alpe d'Huez: este etapa cea mai
spectaculoasă din tur.
Ne aflăm în următoarea situaţie: decît să facă din legătura argumentativă o legătură
automată între o clasă de argumente şi o clasă de concluzii, Anscombre şi Ducrot
(cf. Ducrot 1982,1983,1987, Anscombre şi Ducrot 1986, Anscombre 1989) definesc
această legătură ca fiind mijlocită de convocarea unor reguli argumentative. Aceste
reguli au proprietatea principală (în afara faptului de a fi admise de toată lumea) de
a fi de natură scalară: forma lor generală este de tipul: „cu cît un obiect O are
proprietatea P, cu atît obiectul O' (identic cu sau diferit de O are într-o mai mare
măsură proprietatea P". Dacă rezumăm relaţiile P(0) şi P'(O') prin formele pre
poziţionale P şi respectiv Q, vom obţine, prin combinare logică, patru structuri logice,
mxm\x.e forme topice (cf. Ducrot 1983 şi 1987) de felul:
(55) a. < + P, + Q >
b. < - P, - Q >
c. < + P, - Q >
d. < - P, + Q >
Din punct de vedere logic, formele topice (a) şi (b), pe de o parte, şi (c) şi (d), pe de altă parte,
trebuie să semnifice într-o anumită măsură aceeaşi relaţie. Deci vom spune că aceste patru forme
topice corespund la doi topoi contrari, reprezentînd două „ideologii" diferite, în timp ce formele
(a) şi (b), pe de o parte, şi (c) şi (d), pe de altă parte, sînt forme topice reciproce: un locutor care
ar accepta (55 a) nu ar putea refuza, de exemplu, (55 b).
Vom mai observa, înainte de a da o explicaţie funcţionării topoilor din înlănţuirile dis
cursive, că topoi sînt rareori explicităţi, şi anume fac rareori obiectul unei aserţiuni. Vom compara,
în acest scop, gradul de „naturaleţe" al argumentaţiilor următoare:
ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVA 297
Cum se explică posibilitatea înlănţuirii (53 a), în timp ce nu... decît ar trebui, a
priori, să orienteze fraza Este ora opt pe scara lui „devreme"? Pentru a explica
acest fapt, Anscombre şi Ducrot fac ipoteza că există două moduri de a privi
timpul pe care îl avem la dispoziţie. Conform primului principiu, nu trebuie să
te grăbeşti, ci să-ţi foloseşti timpul de care dispui, ceea ce implică: „cu cît avem
mai mult timp, cu atît trebuie să ne grăbim mai puţin" (cf. (T3) din (59)). Al
doilea principiu arată, dimpotrivă, că nu trebuie să-ţi pierzi timpul, ceea ce se
poate reprezenta prin forma topică „cu cît avem mai mult timp, cu atîta trebuie
să ne grăbim mai mult" (cf. (Tt) din (59)). Dacă-P = „avem timp" şi Q = „trebuie
să ne grăbim", obţinem următoarele patru forme topice:
(59) (T) Cu cît avem mai mult timp, cu atîta trebuie să ne grăbim mai mult.
< + P, + Q >
(T„) Cu cît avem mai puţin timp, cu atît trebuie să ne grăbim mai puţin.
<-P,-Q>
(Tj) Cu cît avem mai mult timp, cu atît trebuie să ne grăbim mai puţin.
<+P,-Q>
(T) Cu cît avem mai puţin timp, cu atît mai mult trebuie să ne grăbim.
< - P, + Q >
298 CAPITOLUL 11
(63) a. *Nu te grăbi: nu e decît ora opt, ba chiar nu-i decît opt şi cinci (*T2).
b. Nu te grăbi: nu e decît ora opt, ba chiar nu-i decît opt fără cinci (Tj).
ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATTVÂ 299
Care sînt concluziile pe care le putem trage din această analiză? Ele sînt
în număr de trei (cf. Anscombre 1989, 24):
(i) O frază determină clasa de concluzii la care poate ajunge via topoilor graduali
care îi pot fi asociaţi, şi nu prin simpla ocurenţă a frazei în discurs.
(ii) Pentru a ajunge la o concluzie, nu este suficient să cunoaştem orientarea
argumentativă a frazei enunţate, ci trebuie, în mod obligatoriu, să trecem prin-
tr-un topos.
(iii) Operatorii argumentativi nu determină direct orientarea argumentativă a
frazelor pe care le modifică, ci au drept funcţie limitarea folosirii topoilor care
permit să se ajungă la o clasă de concluzii.
(Tj) şi (T2) sînt incompatibile cu (T3) şi (TJ. Ideologia pe care o putem asocia
uzului acestor forme topice reciproce poate fi reprezentată prin următorii doi
topoi contrari:
(70) a. Topos 1: urgenţa este proporţională cu iminenţa morţii
b. Topos 2: urgenţa este proporţională cu depărtarea morţii
NB: Toposul 2 poate părea amoral sau imposibil de conceput. De fapt, toată strategia
sanitară militară (oricum cea elveţiană) se supune acestui principiu. In schimb, toposul 1
corespunde mai mult ideologiei care a dus în Franţa la crearea Salvării (SAMU) şi care
dirijează comportamentele întregului personal de îngrijire medicală.
C ele două noţiuni de polifonie şi enunţare sînt legate între ele începînd de
la lucrările fai Oswald Ducrot încoace, apărute la începutul anilor '80.
Noţiunea de enunţare depăşeşte totuşi cu mult problematica pragmaticii inte
grate, care dă o accepţie sau o definiţie mult mai îngustă, după cum vom vedea,
decît definiţia lingvistică tradiţională a acesteia. La origine, termenul enunţare
desemnează expresiile al căror sens depinde, în parte cel puţin, de situaţia în care
ele sînt întrebuinţate şi care se modifică în funcţie de aceasta: cu alte cuvinte,
este vorba de expresiile care ţin de referinţa deictică.
Se disting deicticele, a căror interpretare depinde de situaţia de enunţare,
de anaforice, a căror interpretare depinde de contextul lingvistic. Să examinăm
exemplele următoare:
(1) [Eu] Am venit aici azi dimineaţă.
(2) Ego tocmai a sosit în familia Moeschler. E un cîine terra-nova de şaizeci de
kilograme, dar [el] e foarte liniştit.
In exemplul (1), eu, aici, azi dimineaţa sînt deictice, adică au o interpretare diferită în funcţie de
persoana care enunţă fraza, locul unde este enunţată şi momentul în care este enunţată. In
exemplul (2), pentru a interpreta pe el, care este o expresie anaforică, acestuia trebuie să i se
precizeze antecedentul, în cazul de faţă Ego, iar el desemnează cîinele terra-nova de şaizeci de
kilograme care tocmai a sosit în excentrică familie Moeschler.
1. DIALOGISM ŞI POLIFONIE
1.1. DlALOGISM BAHTINIAN
Se poate considera, şi aceasta este opinia lui Ducrot însuşi, că teoria polifoniei
este strîns legată de teoria bahtiniană a dialogismului. Nu în sensul că lucrările
304 CAPITOLUL 12
lui Ducrot ar fi direct inspirate din acelea ale lui Bahtin: mai degrabă în acela că
Bahtin şi Ducrot au un scop comun, anume acela de a pune sub semnul întrebării
unicitatea subiectului vorbitor.
Bahtin s-a preocupat în primul rînd de probleme legate de lingvistică şi
literatură, manifestînd o preferinţă netă pentru literatură (cf. Bahtin 1977,1978
şi 1984). Acest lucru nu ar trebui să ne surprindă, căci locul privilegiat al dialogis-
mului, după el, este textul literar. Frontiera dintre studiile lingvistice şi studiile
literare este, la Bahtin, permeabilă: el pune într-adevăr problemapolivocalităţii
[„polylinguisme"] limbajului romanesc pornind de la plurilingvismul [„pluri-
linguisme"] limbajului, şi consideră că trăsătura specifică a limbajului romanesc
constă în a oferi o imagine a limbajului mai degrabă decît o imagine a omului.
Dialogismul se manifestă în diverse moduri în discursul romanesc:
(i) prin reprezentarea multiplicităţii idiolectelor: dialecte regionale, jargoane
profesionale, argouri diverse etc;
(ii) prin dimensiunea „intertextuală", adică prin capacitatea unui discurs de a
se asocia la (sau a se disocia de) alte discursuri pe aceeaşi temă;
(iii) prin dimensiunea „interpretativă", adică prin faptul că înţelegerea este
dialectică, condiţionată de răspunsul pe care îl condiţionează.
(iv) în sfîrşit, prin dimensiunea „productivă", prin intermediul diferitelor mo
duri ale discursului raportat.
Aceste dimensiuni diferite se reflectă în fenomene semantice şi sintactice care,
după Bahtin, ţin de domeniul stilistic.
Lucrările sale repun deci în discuţie, la nivelul textului, unicitatea subiec
tului vorbitor.
Lucrările lui Ducrot asupra polifoniei datează de la sfîrşitul anilor '70 şi începutul
anilor '80. Teoria propriu-zisă este expusă în trei articole principale (cf. Ans-
combre şi Ducrot 1983, Ducrot 1980a şi 1984). Ea a suferit anumite modificări
între prima şi ultima dintre aceste lucrări; vom încerca să o explicăm de-a lungul
expunerii noastre.
în ultimul său articol major privind polifonia (cf. Ducrot 1984), Ducrot
spune că teoria sa privind polifonia este o extindere la domeniul lingvisticii, şi
deci al enunţului, a lucrărilor lui Bahtin despre literatură şi deci despre text.
POLIFONIE ŞI ENUNŢARE 305
Un bun exemplu al distincţiei dintre locutor (prin definiţie unic în acest stadiu) şi enunţiatori
(care pot să fie mai mulţi) este un act de vorbire indirect:
(3) Nu vi se pare că este frig aici?
In (3) avem un locutor care produce un enunţ şi doi enunţiatori, unul care este responsabil de
întrebare şi celălalt care este responsabil de cererea exprimată {închideţi fereastraf). Aici alocutarul
sau alocutarii se confundă cu destinatarul unic sau cu destinatarii plurali. Ne putem totuşi imagina
situaţii în care aşa ceva nu se întîmplă. Aşa spre exemplu, în scena 6, actul II din Femeile savante
de Moliere, Chrysale, constrîns şi forţat de soţia sa Philaminte, o dă afară astfel pe servitoarea sa
Martine:
(4) Hai, ieşi. (în şoaptă) Du-te, copila mea.
Am putea propune aici o analiză în care alocutarul este Philaminte, în timp ce destinatarul este
Martine.
- enunţiatorul £2 cu care L se identifică, care spune „Petru nu s-a lăsat de fumat" (sau „Petru
nu este inteligent") şi care se opune
- enunţiatorului E2, de care L se distanţează, şi care spune „Petru s-a lăsat de fumat" (sau
„Petru este inteligent")
Există alte două cazuri particulare de ironie care merită menţionate: pri
mul este autoironia, în care locutorul se ironizează pe sine însuşi; al doilea este
cazul enunţurilor ironice negative care pun problema combinării dintre analiza
polifonică a negaţiei şi analiza polifonică a ironiei.
Să începem prin cazul autoironiei. In acest caz, locutorul îşi bate joc de
sine însuşi şi se pare că aceasta vine în contradicţie cu analiza ironiei dată mai
310 CAPITOLUL 12
Totuşi, după cum pe drept cuvînt remarcă Ducrot, dacă este acceptabil ca E1 să
fie asimilat personajului locutorului dintr-o conversaţie anterioară, atunci, pentru
ca enunţul să fie în mod autentic ironic, E2 ar trebui să fie mai degrabă asimilat
alocutorului din prezenta conversaţie decît personajului alocutar din conversaţia
precedentă. Atunci însă devine dificil să nu admitem că Ex este mai degrabă
asimilat lui X decît lui L.
Ducrot propune deci o altă soluţie care constă în a presupune că cei doi
enunţiatori nu sînt situaţi pe acelaşi plan. Am avea astfel un enunţiator E0 asimilat
POLIFONIE ŞI ENUNŢARE 311
Soluţia propusă de Ducrot constă în a spune că avem într-adevăr de-a face aici
cu un enunţ unic, dar că acest enunţ unic prezintă doi locutori, primul asimilat
subiectului vorbitor al enunţului global, în timp ce al doilea este asimilat subiec
tului vorbitor al discursului raportat.
Această analiză, aplicată exemplului (12'), ar avea în vedere doi locutori: primul, respon
sabil de enunţarea lui (12'), este asimilat lui Petru, în timp ce al doilea, responsabil de enunţarea
lui „[Eu] voi veni mîine", este asimilat Măriei.
Ducrot îşi propune să facă din această soluţie definiţia însăşi a discursului
raportat în stilul direct care, în această optică, ar consta într-o reprezentare a
enunţării ca un fenomen dual, în măsura în care sensul enunţului atribuie enun
ţării doi locutori diferiţi, care pot fi subordonaţi.
motivaţie, corelată cu opţiunile teoretice ale lui Ducrot, este într-adevăr necesară.
Pe de o parte, redefinirea semnificaţiei frazei operată de Ducrot - despre care
vom nota că nu are strînsă legătură cu polifonia şi conform căreia semnificaţia
frazei nu este acea parte a sensului enunţului care rămîne stabilă în fiecare
enunţare, ci un ansamblu de instrucţiuni care vizează situaţia de enunţare,
permiţînd captarea sensului enunţului - pare să fie suficientă pentru explicarea
acestui hiatus pe care aceasta are de altfel scopul de a-1 umple. Pe de altă parte,
noţiunea de enunţ suferă o modificare importantă între primul şi ultimul articol
al lui Ducrot despre polifonie, modificare care priveşte delimitarea acesteia: la
început, enunţul corespundea enunţării frazei; mai tîrziu, enunţul corespunde
acelui fragment dintr-un discurs care face obiectul unei alegeri „relativ autonome",
acest segment putînd să nu coincidă cu fraza. Atunci nu este însă prea clar ce
înseamnă umplerea hiatusului dintre frază şi enunţ. Să admitem că enunţul
corespunde mai multor fraze. Cu siguranţă sensul său nu corespunde semnificaţiei
(în sensul tradiţional al) unei singure fraze. Acest fapt nu ne poate însă mira.
Să luăm exemplul (15):
(15) Petru: «Măria m-a înjurat: „Imbecilule", mi-a spus».
Aici, conform criteriului autonomiei relative, avem un singur enunţ, dar două fraze {Măria m-a
înjurat şi „Imbecilule", mi-a spus): şansele ca sensul enunţului să corespundă semnificaţiei vreuneia
dintre aceste două fraze sînt nule. Dar, dacă admitem că sensul enunţului corespunde semnificaţiei
acestor două fraze, definiţia semnificaţiei frazei date de Ducrot ar trebui să fie suficientă pentru
a explica sensul enunţului.
Astfel, în pofida interesului său evident, teoria lui Ducrot nu rezolvă toate
problemele enunţării şi, în special, ea lasă în umbră, într-un mod prea puţin
surprinzător, aspectul referenţial al fenomenelor legate de enunţare. Mai grav,
ea ignoră atît rolul mărcilor enunţării, cît şi, mai ales, pe cele ale persoanei întîi
în exprimarea subiectivităţii prin limbaj.
In acest stadiu al expunerii noastre ne găsim în faţa a două teorii, una, aceea a
lui Ducrot, care priveşte enunţarea şi polifonia, celalaltă, aceea a lui Benveniste,
care priveşte sistemul pronumelor şi exprimarea subiectivităţii. Ducrot, ca şi
Bahtin, combate postulatul unicităţii subiectului vorbitor, conform căruia, pen
tru un enunţ nu poate exista decît un subiect unic, responsabil de activităţile
psihologice situate la originea enunţului şi, în acelaşi timp, sursă a punctelor de
vedere şi a atitudinilor care sînt exprimate. Benveniste, ale cărui lucrări le-au
precedat pe acelea ale lui Ducrot referitoare la polifonie, nu s-a pronunţat, bine
înţeles, asupra acestui punct, dar, pornind de la insistenţa sa asupra persoanei
întîi ca unică expresie posibilă a subiectivităţii, se poate presupune că el ar susţine
postulatul unicităţii subiectului vorbitor, cel puţin ca sursă unică pentru punctele
de vedere şi atitudinile exprimate în enunţ, precum şi ca desemnare a acestei surse
unice prin persoana întîi. Or, aceste două teorii sînt infirmate, din motive
diferite, de fenomenul stilului indirect liber.
După cum se vede, analiza lui Banfield o contrazice pe aceea a lui Ducrot, pentru că
ea respinge posibilitatea ca în aceeaşi frază să fie mai multe subiecte diferite ale stării
de conştiinţă, dar şi pe aceea a unui subiect, al stării de conştiinţă diferit de locutor.
Ducrot a răspuns acestui atac îndreptat împotriva polifoniei afirmînd că
Banfield, cînd defineşte stilul indirect liber într-un mod atît de restrictiv, în mod
artificial, îl limitează. Pentru a susţine această opinie, el dă un exemplu în care
se exprimă două puncte de vedere diferite.
II reproducem aici. Este luat din fabula lui La Fontaine Le Savetier et lefinancier (Cizmarul
şi bancherul) [trad. D. Anghel şi Şt. O. IosifJ:
(16) Si quelque chat faisait du bruit
Le chat prenait l'argent...
[De se-ntîmpla motanul/ Să facă tărăboi,
Motanu-i fura banii...]
După Ducrot, al doilea vers din (16) este în stilul indirect liber şi corespunde mai multor puncte
de vedere: termenul referenţial motanul redă punctul de vedere al autorului fabulei care ştie că
este vorba de o pisică, în timp ce predicatul/«ra banii exprimă punctul de vedere al cizmarului
care, auzind pisica, se gîndeşte că este vorba de un hoţ.
Una dintre probleme este, bineînţeles, de a şti dacă exemplul propus de Ducrot
aparţine într-adevăr stilului indirect liber, chiar independent de descrierea pe
care i-o dă Banfield. Or, nu există nici o dovadă pentru aceasta.
Să reluăm exemplul (16). Dacă examinăm primul vers şi ignorăm versul al doilea, obser
văm că este vorba de antecedentul unei condiţionale (De se-ntîmpla motanul să facă tărăboi) pentru
care al doilea vers este consecinţa (Motanu-i fura banii). Iată de ce ni se pare că cele două versuri
trebuie interpretate ca expresie a gîndirii fabulistului care presupune care ar fi reacţia cizmarului
dacă..., şi nu ca gîndul propriu-zis al cizmarului. Este vorba deci de o simplă frază a naraţiunii
avînd drept subiect al stării de conştiinţă pe autorul fabulei, şi nu de o frază în stilul indirect liber
avînd drept subiecte ale stării de conştiinţă pe cizmar şi pe autorul fabulei.
Dincolo de această dificultate, am văzut deja că teoria lui Ducrot, prin însăşi
forma sa, ridică unele probleme.
(17) Trebuia să-şi primească ceaşca cu cacao în fiecare dimineaţă şi să fie răsfăţată la
nesfîrşit. Se plîngea necontenit de nervi, de piept, de proasta ei dispoziţie, Zgo
motul paşilor îi făcea rău; lăsată singură, singurătatea îi devenea de nesuferit; dacă
revenea la ea, o găsea fără îndoială murind. Seara, cînd se întorcea Charles, îşi scotea
braţele lungi şi uscate de sub aşternut, i le arunca pe după gît, şi, silindu-1 să se
aşeze pe marginea patului, se apuca să-i vorbească de necazurile ei: el o uita, iubea
pe alta! Bine îi spusese lumea că va fi nefericită; şi îi cerea un pic de sirop pentru
sănătatea ei şi ceva mai multă dragoste.
Vedem în aceste două exemple că frazele în stilul indirect liber sînt la persoana
a treia şi exprimă în acelaşi timp subiectivitatea.
Această capacitate pe care o are stilul indirect liber de a exprima subiectivitatea
şi de a o exprima la persoana a treia contrazice total analiza lui Benveniste asupra
sistemului pronumelor personale: cum poate oare exprima subiectivitatea pro
numele care exprimă nonpersoana şi care este astfel exclus din corelaţia de subiec
tivitate? înainte de a răspunde la această întrebare într-un paragraf ulterior, am
dori să ne oprim la analiza stilului indirect liber pe care o efectuează Banfield şi
să punctăm, la început, două aspecte: excluderea totală a persoanei a doua şi
excluderea parţială a persoanei întîi din stilul indirect liber.
Ni se pare într-adevăr că există, contrar celor afirmate de Banfield, un
număr deloc neglijabil de exemple de stil indirect liber la persoana întîi.
Să examinăm următoarele două exemple, primul selectat din l'Ami retrouve [Prietenul
regăsit] de Uhlman, iar al doilea din Memoires d'Hadrien [Memoriile lui Hadrian] de Yourcenar:
POLIFONIE şi ENUNŢARE 319
(19) Mă uitam cu atenţie la faţa sa mîndră cu trăsături frumos cizelate şi, în realitate,
nici un adorator nu ar fi putut să o contemple pe Elena din Troia mai intens sau
să fie mai convins de propria sa inferioritate. Cine eram eu pentru a îndrăzni să-i
vorbesc? In ce ghetouri din Europa zăcuseră strămoşii mei cînd Frederic von
Hohenstaufen i-a întins lui Anno von Hobenfels mîna împodobită cu inele? Ce
puteam oferi deci eu, fiul unui medic evreu, nepot şi strănepot al unui rabin, descen
dent al unor mici comercianţi şi negustori de animale, acestui băiat cu pârul de aur
al cărui nume era de-ajuns ca să mă. copleşească de un atît de mare respect amestecat
cu teamă?
Cu alte cuvinte, contrar celor afirmate de Banfield, stilul indirect liber este
expresia privilegiată a subiectivităţii la persoana a treia, dar permite şi exprimarea
subiectivităţii la persoana întîi şi a doua. Cel puţin în aparenţă, el contrazice
prin aceasta, analiza lui Benveniste, pentru care persoana întîi este pronumele
subiectiv prin excelenţă.
Iată-ne deci confruntaţi cu două tipuri de probleme diferite:
(i) Pe de o parte, multiplicarea entităţilor teoretice nu pare a fi cea mai bună
manieră de a descrie enunţarea.
(ii) Pe de altă parte, contrar a ceea ce ne-am aştepta, subiectivitatea poate fi
exprimată nu numai prin persoana întîi, ci şi prin persoanele a doua şi a treia.
Aceste două probleme ne obligă să căutăm o descriere a enunţării care, fără a
cădea în dificultăţile pe care le întîmpină aceea a lui Ducrot, să ne permită să
explicăm multiplele posibilităţi de exprimare a subiectivităţii oferite de limbaj.
320 CAPITOLUL 12
în care caz actul de referinţă a reuşit, sau pot fi distincte, în care caz actul de
referinţă a eşuat. Pornind deci de la această distincţie, se poate propune urmă
toarea definiţie a condiţiilor de reuşită a unui act de referinţă:
Condiţii de reuşită a actului de referinţă
Un act de referinţă este încununat de succes dacă şi numai dacă referinţa intenţionată de
vorbitor şi referinţa semantică coincid.
Ne putem totuşi întreba ce anume poate determina eşecul unui act de referinţă:
pentru descripţiile definite {pisica neagră, rochia roşie a Isabelei etc), răspunsul
este simplu. Descripţiile definite delimitează prin sensul lor lexical un ansamblu
de condiţii pe care un obiect trebuie să le satisfacă pentru a fi referentul descripţiei
definite în discuţie. In acest caz, există două posibilităţi pentru ca un act de
referinţă care conţine o descripţie definită să se soldeze cu un eşec:
(i) Descripţia definită este incompletă, condiţiile pe care ea le pune fiind satisfă
cute de mai multe obiecte din lume, şi devine deci imposibil să i se atribuie o
referinţă unică.
(ii) Descripţia definită pune condiţii care sînt satisfăcute de un obiect care nu
este identic cu acela la care vorbitorul vroia să se refere prin întrebuinţarea acestei
expresii pentru că vorbitorul se înşela în privinţa proprietăţilor acestui obiect.
Pentru pronumele personale de persoana întîi şi a doua (vom reveni mai tîrziu
asupra cazului pronumelui de persoana a treia), situaţia este diferită: într-adevăr,
semnificaţia lexicală a pronumelor de persoana întîi şi a doua nu constă într-un
ansamblu de condiţii pe care un obiect trebuie să le satisfacă, ci mai degrabă într-o
procedură care se aplică situaţiei de comunicare. Semnificaţiile lui eu şi tu sînt
deci procedurale, iar procesul de atribuire a referenţilor care li se ataşează constă
în a aplica următoarele formule: a căuta persoana care vorbeşte, respectiv a căuta
persoana căreia i se vorbeşte. Atunci, în ce condiţii poate oare eşua actul de
referinţă care întrebuinţează un pronume personal de persoana întîi sau a doua?
In condiţiile în care, folosind pronumele în discuţie, locutorul intenţionează să
desemneze un alt individ decît acela la care ajunge procedura de atribuire a
referentului.
Aici Catherine Durând se înşală nu în privinţa calităţilor pe care le atribuie referentului său, ci
asupra referentului însuşi. Ne găsim deci în situaţia în care referentul scontat de vorbitor nu este
identic cu referentul semantic: Catherine Durând voia să se refere la Jacques, dar ea se referă de
fapt la Pierre.
Infailibilitate personală
Pentru orice ocurenţă a lui eu, referinţa locutorului este identică cu referinţa semantică.
Pentru a alege una dintre soluţiile expuse mai sus, se poate compara infaili
bilitatea pronumelui de persoana întîi şi failibilitatea [„faillibilite"] pronumelui
de persoana a doua, din punctul de vedere al distincţiei referinţă semantică/
referinţă intenţionată a vorbitorului. Dacă începem prin referinţa semantică,
ajungem la faptul evident că procedura asociată pronumelui de persoana întîi
duce la locutor, în timp ce procedura asociată pronumelui de persoana a doua
duce la interlocutor: cu alte cuvinte, în primul caz, locutorul se referă la sine
însuşi, în timp ce în al doilea, la un individ altul decît el însuşi. Aceasta implică
în mod evident faptul că referinţa locutorului va avea un conţinut diferit de la
un caz la altul. In ce constă însă conţinutul referinţei locutorului? Putem răs
punde, în mod general, că referinţa locutorului are drept conţinut modul în care
locutorul identifică obiectul pe care are intenţia să-1 desemneze prin întrebuin
ţarea unei expresii referenţiale date. Să menţionăm că această identificare nu
trebuie să corespundă conţinutului semnificaţiei lexicale a expresiei în discuţie,
iar această diferenţă de conţinut, cu toate că poate duce şi ea la un eşec al actului
de referinţă, nu pune în mod necesar în pericol reuşita actului de referinţă.
Să ne imaginăm situaţia următoare: Paul este agent secret. El a reuşit să-1 facă pe un
funcţionar de la ambasada unei puteri adverse, Mihai, să-i furnizeze nişte documente. El vorbeşte
cu cineva, care nu ştie nimic despre activităţile sale şi ale lui Mihai. El îl identifică pe Mihai cu
agentul meu din ambasada X. E de la sine înţeles totuşi că el nu întrebuinţează descripţia definită
corespunzătoare cînd vorbeşte despre Mihai cu interlocutorul său: el spune ataşatul de ambasadă
Mihai N... In acest caz, actul de referinţă este încununat de succes: referinţa intenţionată a vorbi
torului şi referinţa semantică coincid chiar dacă conţinutul referinţei locutorului (modul în care
vorbitorul identifică pentru sine însuşi individul despre care doreşte să vorbească) şi conţinutul
sensului lexical al expresiei referenţiale utilizate sînt distincte.
fi vorba de utilizarea unui nume propriu sau a unei descripţii definite pentru
desemnarea locutorului enunţului iniţial sau a subiectului gîndului iniţial. Există
deci în stilul indirect liber ceva mai mult decît simpla protejare a referinţei, iar
acest plus este legat de exprimarea subiectivităţii.
(24) a Ion crede că Seneca era preceptorul lui Alexandru cel Mare.
b. Seneca = preceptorul lui Nero.
c. (F) Ion crede că preceptorul lui Nero era preceptorul Iui Alexandru cel Mare.
Distincţia dintre indicatori şi cvasiindicatori este pragmatică, ea avînd legătură mai de
grabă cu întrebuinţarea termenilor decît cu semnificaţia lor. Remarcăm totuşi că indicatorii sînt
cel mai adesea termeni indiciali {eu, aici, acum etc.) pe cînd cvasiindicatorii sînt cel mai adesea
expresii anaforice. Se constată cu toate acestea şi indici pe rol de cvasiindicatori. Pentru aceasta
putem trimite la exemplele selectate din Butor, Yourcenar sau Uhlman ((19), (20), respectiv (21)).
In exemplul (6), cel puţin în principiu este posibilă atribuirea unui referent pentru descripţia
deîimtăpisica neagră; aceasta specifică un anumit număr de condiţii pe care trebuie să le satisfacă
un obiect pentru a putea fi referentul descripţiei. Pentru pronumele de persoana întîi din (4), nu
există altă condiţie decît aceea de a spune eu, condiţie oarecum circulară. Pentru pronumele de
persoana a treia din (5), situaţia este şi mai dificilă: singura condiţie impusă referentului este aceea
de a putea fi desemnat printr-un masculin.
(i) într-adevăr, în cazul referinţei anaforice, cotextul lingvistic este locul unde
se va căuta suplimentul de informaţie, sub forma unui antecedent, adică a unui
termen referenţial autonom care este legat de elementul anaforic printr-o dublă
relaţie, de coreferinţă şi de reluare, şi care împrumută referinţa sa virtuală
elementului anaforic, dîndu-i în acelaşi timp posibilitatea de a dobîndi o referinţă
actuală.
(ii) In cazul referinţei deictice, referentul va fi căutat direct în anturajul fizic,
fie în virtutea unui gest indicativ, cînd referentul se va numi demonstraţie, fie al
unei determinări (parţiale) prin instrucţiunile lingvistic ataşate termenului deictic.
Prin urmare, în principiu, referinţa anaforică rămîne lingvistică; referinţa deictică, în schimb,
îmbină aspecte lingvistice cu aspecte nelingvistice.
330 CAPITOLUL 13
In (3) şi (4), ne găsim în faţa unor exemple de referinţă deictică, în (5), în faţa unui exemplu de
referinţă anaforică. In (3) este vorba de cazul particular al referinţei demonstrative: interlocutorul
lui A identifică referentul lui copilul ăsta pe baza expresiei referenţiale şi a gestului lui A. In (4)
avem o referinţă deictică nondemonstrativă: interlocutorul îl identifică pe locutorul lui (4) ca
fiind referentul lui mă pe baza referinţei virtuale a lui mă [eu] (care, în această optică, ar trimite
la ceva de felul lui locutorul acestui enunţ) şi a situaţiei de enunţare. In fine, în (5) este vorba de o
referinţă anaforică: persoanei a treia [el] i se atribuie un referent pe baza antecedentului său,
Petru.
După părerea lui Milner, coreferinţa virtuală şi cea actuală nu joacă acelaşi
rol în referinţa anaforică. într-adevăr, dacă relaţia de coreferinţa dintre pronume
şi antecedent este cel mai adeseori dublă, coreferinţa virtuală şi actuală în acelaşi
timp, în referinţa anaforică, în schimb, este esenţială doar relaţia de coreferinţa
virtuală; în realitate, aceasta este cea care permite atribuirea unei referinţe actuale
pronumelui. Prin urmare, referinţă anaforică fără coreferinţa virtuală nu există.
DEIXIS ŞI ANAFORA 331
rinţă actuală, cînd referinţa actuală este comună celor doi termeni. Vom reaminti
că, deşi coreferinţă actuală se realizează frecvent în relaţia anaforică, totuşi ea
nu este esenţială; rolul principal revine coreferinţei virtuale din cauza depen
denţei termenului neautonom referenţial faţă de termenul autonom din punct
de vedere referenţial, care îi asigură, indirect, posesia unei referinţe actuale. De
aceea sîntem tentaţi să spunem că, în definitiv, ceea ce caracterizează anafora este
pur şi simplu relaţia de coreferinţă virtuală. Şi totuşi există numeroase obstacole
în faţa acestui mod de a vedea lucrurile: mai întîi, posibilitatea ca acea coreferinţă
virtuală dată să fie insuficientă pentru stabilirea antecedentului «bun» în cazurile
cînd există mai mulţi candidaţi la funcţia de antecedent; în al doilea rînd, even
tualitatea unei relaţii anaforice fără coreferinţă virtuală. Se dovedeşte că aceste
două posibilităţi se realizează.
(20) Patronul 1-a concediat pe muncitor pentru că [el] era un comunist convins.
Nimic din semnificaţia lui [e/] sau din sintaxa acestei fraze nu ne permite să decidem dacă antece
dentul lui el este patronul sau muncitorul.
rinţă actuală, cînd referinţa actuală este comună celor doi termeni. Vom reaminti
că, deşi coreferinţă actuală se realizează frecvent în relaţia anaforică, totuşi ea
nu este esenţială; rolul principal revine coreferinţei virtuale din cauza depen
denţei termenului neautonom referenţial faţă de termenul autonom din punct
de vedere referenţial, care îi asigură, indirect, posesia unei referinţe actuale. De
aceea sîntem tentaţi să spunem că, în definitiv, ceea ce caracterizează anafora este
pur şi simplu relaţia de coreferinţă virtuală. Şi totuşi există numeroase obstacole
în faţa acestui mod de a vedea lucrurile: mai întîi, posibilitatea ca acea coreferinţă
virtuală dată să fie insuficientă pentru stabilirea antecedentului «bun» în cazurile
cînd există mai mulţi candidaţi la funcţia de antecedent; în al doilea rînd, even
tualitatea unei relaţii anaforice fără coreferinţă virtuală. Se dovedeşte că aceste
două posibilităţi se realizează.
(20) Patronul S-a concediat pe muncitor pentru că [el] era un comunist convins.
Nimic din semnificaţia lui [e/] sau din sintaxa acestei fraze nu ne permite să decidem dacă antece
dentul lui el este patronul sau muncitorul.
AL REFERINŢEI DEICTICE?
Care sînt particularităţile lor? De la început vom remarca faptul că, pentru
a determina referinţa actuală a unui pronume de persoana întîi sau a doua, nu
este necesar ca elementul lingvistic exprimat prin pronume să fie însoţit de un
element nelingvistic din categoria gestului. Fiind dată situaţia de enunţare şi
pronumele, referinţa este determinată direct, imediat. Astfel, deşi pronumele
de persoana întîi şi a doua - pe care le vom numi acum deictice pentru a le
deosebi de pronumele de persoana a treia - sînt lipsite de autonomie referenţială,
fiindcă pentru atribuirea referentului lor trebuie să se ţină seama de situaţia de
enunţare, ele nu sînt, totuşi, total lipsite de referinţă virtuală; tocmai aceasta din
urmă este cea care defineşte condiţii suficient de precise pentru ca, în între
buinţare şi în prezenţa situaţiei de enunţare, să li se poată atribui un referent.
Să ne imaginăm un locutor şi un interlocutor, primul spunîndu-i celui de-al doilea: «De
seară [eu] te invit la cină». Pentru cei doi interlocutori nu există nici cea mai mică îndoială cu
privire la referentul lui eu [exprimat desinenţial în 1. rom. - NT] şi al lui tu.
Şi totuşi, determinarea referentului lui eu nu funcţionează aici în mod diferit faţă de funcţionarea
sa în discursul direct neraportat: se ajunge la Ion prin aplicarea aceleiaşi proceduri. Singura
diferenţă este că situaţia de enunţare pertinentă pentru determinarea referentului lui eu este
descrisă în enunţul însuşi.
Aşadar, se poate considera că termenii demonstrativi şi anaforici indică
prin mijloace lingvistice lipsa autonomiei lor referenţiale, fără a indica, totuşi,
cum poate fi ea remediată, în timp ce deicticele, indicînd lipsa lor de autonomie
referenţială, permit, în acelaşi timp, remedierea ei.
Aici avem o descripţie deî'mk&pisica neagră care, cel puţin în principiu, ar trebui să fie suficientă
pentru identificarea unui referent. Este evident însă că ea n-are nici o şansă să ajungă la asta fără
alăturarea altor elemente: într-adevăr, există numeroase obiecte în lume care satisfac condiţiile
legate de faptul de a fi pisică şi de a fi negru. Or, nu oricare dintre aceste obiecte ar putea fi
referentul expresiei pisica neagră. In realitate, cînd locutorul a utilizat descripţia pisica neagră, el
avea intenţia să desemneze un anume animal, bine determinat.
referenţi care, în sens strict, este legată de relaţia dintre cuvinte şi lucruri sau,
dacă preferăm, dintre cuvinte şi lume, n-ar putea fi un fenomen pur lingvistic.
In fine, atribuirea de referenţi este actul unei fiinţe umane, interlocutorul; capaci
tăţile sale cognitive limitate îl împiedică să considere drept candidaţi la funcţia
de referent toate obiectele lumii. Toate aceste precizări conduc la tratarea refe
rinţei ca un fenomen dublu, parţial lingvistic şi parţial pragmatic. Astfel, dacă
noţiunea de saturare semantică corespunde aspectului lingvistic al fenomenului,
ea lasă loc, în vecinătatea sa, şi unei alte noţiuni, care să ţină seama de aspectele
pragmatice şi cognitive ale fenomenului.
Din această perspectivă, propunem să se facă distincţie între saturarea
semantică a unui expresii referenţiale şi saturarea sa referenţială: prima depinde
de referinţa virtuală, de sensul lexical al expresiei şi, deci, este determinată în
afara întrebuinţării; cea de-a doua depinde de capacitatea expresiei în între
buinţare, într-o situaţie dată, de a identifica un referent pe baza referinţei sale
virtuale şi a elementelor de care dispune interlocutorul:
Saturare referenţială
O expresie referenţială dată este saturată referenţial dacă, fiind dat un context şi referinţa
virtuală a expresiei în discuţie, acesteia i se poate atribui un referent.
NB: Aici, expresia context trebuie înţeleasă în sensul lui Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989)
şi corespunde unui ansamblu de propoziţii pe care interlocutorul le crede adevărate, acest
ansamblu fiind constituit pentru fiecare enunţ pe baza principiului pertinenţei şi nu dat
o dată pentru totdeauna (cf., pe această temă, supra, cap. 4, § 4.1.1.),
Deşi între saturarea semantică şi cea referenţială există o legătură parţială dată
de faptul că, dacă o expresie referenţială este saturată semantic, şansele ei de a fi
şi referenţial saturată sînt sporite, totuşi această legătură nu este absolută, cum
se poate observa cu privire la referinţa deictică.
Să luăm în considerare exemplul (4):
(4) Mă dor dinţii.
Fiind date situaţia de enunţare şi referinţa virtuală a lui eu [mă] (care, să ne amintim, nu ajunge
pentru a asigura autonomia referenţială a pronumelui de persoana întîi), acestuia i se poate atribui
un referent, fără dificultate. Aşadar, pronumele de persoana întîi are o saturare semantică slabă
dar, din momentul întrebuinţării sale, dobîndeşte o saturare referenţială forte.
Aşa cum se poate vorbi despre un proces de saturare semantică prin care un
termen referenţial îşi îmbogăţeşte referinţa virtuală (modelul acestui proces fiind
determinarea unui antecedent prin intermediul unui termen anaforic), tot astfel
se poate vorbi şi despre un proces de saturare referenţială, trimiţînd la procesul
prin care un termen referenţial îşi dobîndeşte referinţa actuală în cazul cînd
referinţa sa virtuală îi este insuficientă pentru a şi-o determina pe cea dintîi.
DEIXIS ŞI ANAFORA 341
(27) Eu nu exist.
Insă, dacă semnificaţia lexicală a termenilor deictici nu este descriptivă, cum este
ea şi în ce constă?
In opinia noastră, răspunsul la această întrebare traversează distincţia
semnificaţie descriptivă vs semnificaţie procedurală (cf. Wilson şi Sperber
1990). Am văzut deja ce este semnificaţia descriptivă: semnificaţia descriptivă
sau reprezentaţionalâ, cel puţin în cazul termenilor referenţiali, corespunde unui
ansamblu de caracteristici esenţiale, de condiţii care permit să se specifice - cel
puţin în principiu - un referent. In ce priveşte semnificaţia procedurală sau
computaţională, ea constă într-un ansamblu de instrucţiuni care corespund unei
proceduri; aplicată informaţiilor de care dispune mecanismul interpretativ,
procedura respectivă furnizează referentul.
Să vedem cum poate ea funcţiona în cazul pronumelui de persoana întîi şi a doua: în locul unei
descrieri a referentului, semnificaţia celor două pronume va corespunde unei formule, fie ceva
de genul a specifica locutorul, în situaţia enunţiativă dată, fie, respectiv, a specifica interlocutorul,
în situaţia enunţiativă dată. In ce măsură problema ridicată de Kaplan se rezolvă în felul acesta?
Să reluăm exemplul (27):
(27) Eu nu exist.
Dacă semnificaţia pronumelui de persoana întîi este una procedurală, atunci nu se mai pune
problema substituirii pronumelui cu o semnificaţie descriptivă inexistentă şi, în acest caz, (27')
nu mai este echivalent cu (27):
virtuală a expresiei date, pentru că aceeaşi expresie ar putea fi utilizată tot atît
de bine anaforic sau demonstrativ. Aşadar, neputînd spune că distincţia dintre
referinţa anaforică şi cea demonstrativă este marcată lingvistic, vom menţiona
pur şi simplu că termenii utilizaţi în scopul referinţei demonstrative eşuează în
obţinerea unui referent doar pe baza referinţei lor virtuale.
Prin urmare, ce anume deosebeşte referinţa demonstrativă de cea ana
forică? Referinţa demonstrativă, cînd nu conţine, precum referinţa deictică,
specificarea lingvistică a procesului de saturare referenţială ce trebuie să i se aplice,
este însoţită totuşi de un gest fizic care desemnează obiectul ce îi este referent.
Acest gest este denumit, în general, demonstraţie (cf. Kaplan 1977). Vom observa
că o referinţă demonstrativă, similar descripţiei definite, poate fi incompletă
dacă, concomitent cu referinţa virtuală a expresiei utilizate, demonstraţia care
o însoţeşte eşuează în identificarea unui obiect unic. In acest caz, expresia referen
ţială utilizată nu este saturată din punct de vedere referenţial. Prin urmare, şi
pentru referinţa demonstrativă există posibilitatea unui eşec.
Definiţia anaforei
Să reluăm definiţia neformală şi negativă a anaforei: o referinţă care nu este nici
directă, nici indirectă, nici deictică şi nici demonstrativă este anaforică. In plus,
însă, termenii utilizaţi pentru referinţa demonstrativă, pentru cea deictică şi
pentru cea anaforică au un punct comun: referinţa lor virtuală eşuează, prin ea
însăşi, în stabilirea unui referent. In fine, am avansat ipoteza conform căreia
distincţia dintre aceste trei tipuri de referinţe se bazează pe modul lor de saturare
referenţială, diferit în cele trei cazuri. Putem încerca acum să propunem o defi
niţie a anaforei care, deşi formală, nu va fi mai puţin negativă:
Cazul standard
Vom începe prin cazul standard, cînd procesul de saturare referenţială se reduce
la procesul de saturare semantică, adică la identificarea unui antecedent. In acest
caz, corespunzător celui analizat de Milner, se pot face două ipoteze:
1. Precizarea antecedentului este un proces lingvistic în sens strict, adică realizat
sintactic şi semantic.
2. Precizarea antecedentului este un proces pragmatic, efectuat printr-un meca
nism de formare şi de confirmare a unor ipoteze.
Cu toate acestea, trebuie să remarcăm că nimic nu ne împiedică să consi
derăm că anumite tipuri de anafore au o soluţie lingvistică (sintactică şi/sau
semantică), în timp ce altele vor avea o soluţie pragmatică. De altminteri, în
măsura în care domeniul sintaxei este fraza, orice anaforă cu un antecedent într-o
altă frază decît cea în care ea apare face, ipsofacto, obiectul unui proces pragmatic
de stabilire a antecedentului. Ar rămîne, prin urmare, un anumit n u m ă r de
cazuri cînd anaforă şi antecedentul său apar în aceeaşi frază: întîi de toate, însă,
acest fapt nu este suficient pentru a dovedi că precizarea referentului este de
natură lingvistică, ci doar că ar putea fi. Apoi, nu este imposibil de considerat
că în anumite cazuri am putea avea de-a face cu interacţiunea unor factori lingvis
tici şi pragmatici, în scopul precizării referentului. Deci, ne vom găsi în faţa a
trei cazuri cînd saturarea referenţială se rezumă la saturarea semantică:
Un caz nonstandard
Am ajuns, prin urmare, la acel caz în care procesul de saturare referenţială se
rezumă la saturarea semantică, adică la identificarea unui antecedent, caz în care
procesul este pragmatic. Să remarcăm de la început că este destul de ciudat acest
mod de exprimare prin care se afirmă că este vorba de un proces de saturare
semantică pentru a se adăuga apoi că el este pragmatic. Din această perspectivă,
nu este lipsit de interes să comparăm acest caz cu acela în care procesul de saturare
referenţială nu se reduce la procesul de saturare semantică pentru că nu există
un antecedent. Cu siguranţă în acest caz s-ar putea obiecta că fraza n-ar fi gra
maticală, ceea ce, fără îndoială, este exact. Dar constatăm că în conversaţiile
curente se produc numeroase enunţuri de acest tip şi, mai mult chiar, că ele sînt
interpretate fără cea mai mică dificultate. In acest caz, se poate face ipoteza că
atribuirea unui referent care, aparent, nu trece prin faza identificării antece
dentului se reduce la aspecte destul de apropiate de cele ale identificării refe
rentului pentru descripţiile definite şi nedefinite incomplete.
Să examinăm următoarele două exemple autentice preluate din Reichler-Beguelin (cf.
1988) şi Yule (1982):
(37) II neige et elle tient. [Ninge şi ţine]
(38) La voiture arrive au carrefour et ii commence â tourner â droite. [Maşina
ajunge la intersecţie şi el începe s-o ia la dreapta].
Ea din (37) trimite la zăpadă, iar e/din (38) la şoferul maşinii. în aceste cazuri nu există un ante
cedent exprimat lingvistic. In schimb, prima propoziţie a fiecărui enunţ {ninge în (37) şi maşina
ajunge la intersecţie în (38)) permite constituirea unui context pe baza cunoştinţelor enciclopedice
(asupra lumii) ale interlocutorului şi atribuirea unui referent pronumelui anaforic [ea în (37) şi
el în (38) - N T ] printr-un mecanism asemănător celui realizat cînd se atribuie un referent des
cripţiilor definite sau nedefinite incomplete.
Vom relua exemplul (16) şi îi vom adăuga exemplul (39) împrumutat de la Kleiber
(1990 b):
(16) Primul ministru a inaugurat noua centrală nucleară deschisă de EDF. Ea/E!
a ţinut un discurs de glorificare a tehnologiei franceze.
(39) Paul n-are decît un copil care se numeşte Sofia. Ea/*E1 are opt ani.
Dacă în (16) există două posibilităţi, fie acordul cu antecedentul Primul ministru, fie utilizarea
unui pronume ales în funcţie de sexul referentului, în (39), în schimb, nu există decît o singură
posibilitate, căci genul pronumelui depinde de sexul referentului. Desigur, s-ar putea admite că
pronumele în cazul din (39) se acordă cu numele propriu, Sofia, utilizat în general pentru indivizi
de sex feminin. Aruncînd însă o privire asupra exemplului (40), vom constata că lucrurile nu stau
tocmai aşa:
(40) Paul n-are decît un copil. Ea se numeşte Sofia.
In acest exemplu, Sofia nu poate fi, în nici un caz, antecedentul lui ea.
A
In aceste situaţii, mult mai numeroase decît s-ar putea bănui, credem că nu este vorba
atît despre un «control lingvistic prin intermediul unui antecedent absent», (însăşi
această noţiune de «antecedent absent» fiind destul de dificil de precizat şi de susţinut),
cît despre un caz în care chiar semantismul pronumelui are un rol decisiv. într-adevăr,
pînă aici am urmat direcţia propusă de Milner, în baza căreia pronumele de persoana
a treia este cu totul lipsit de referinţă virtuală. Şi totuşi, referinţa virtuală a pronumelui
de parsoana a treia, avînd o formă masculină şi una feminină, trebuie să conţină o
instrucţiune corespunzătoare acestei posibilităţi, adică să specifice că referentul lui
el trebuie să poată fi desemnat printr-un termen masculin, în timp ce referentul lui
ea va trebui să poată fi desemnat printr-un termen feminin. Deşi foarte redusă,
referinţa virtuală nu este complet vidă. Prin urmare, s-ar putea considera că în aceste
cazuri, cînd între antecedentul exprimat lingvistic şi anaforă nu există acord, ca
şi în cazurile de anaforă fără antecedent, atribuirea unui referent pronumelui se
produce printr-un mecanism apropiat în mod esenţial de cel care se aplică des
cripţiilor definite şi nedefinite. In alţi termeni, se poate spune că din raţiuni ce
ţin de limitele capacităţilor umane cognitive, subliniate mai sus, referentul pro
numelui, ca şi cel al tuturor expresiilor referenţiale, trebuie să fie un obiect
identificat deja sau identificabil, adică să fie reciproc evident [mutuellement
manifeste, în orig., NT] în sensul lui Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989). Totuşi,
în cazul pronumelor de persoana a treia, sărăcia referinţei lor virtuale ridică încă
probleme. Tocmai către acestea ne vom îndrepta atenţia acum.
In acest caz, verbul descinde este folosit în două sensuri diferite, sensul biologic
şi sensul psiho-motor.
Fenomenele de care ne vom ocupa în continuare sînt şi ele de tip lexical,
în sensul că se referă la anumiţi termeni pe care îi folosim în vorbire: fără să aibă
mai multe semnificaţii şi să fie aşadar propriu-zis ambigui, ei sînt totuşi relativ
nedeterminaţi sau vagi.
Aşa este, de exemplu, cazul termenului chel. Atît despre Yul Brinner, al cărui craniu este
complet chel, cît şi despre Valery Giscard d'Estaing, care mai are cîteva fire de păr, se va spune
că sînt chei.
Faţă de aceste fenomene putem face diverse ipoteze care nu se exclud unele pe
celelalte:
(i) Lumea este vagă, iar limbajul reflectă pur şi simplu această proprietate.
(ii) Lumea nu este vagă, însă percepţia noastră asupra lumii este vagă, iar
limbajul reflectă această proprietate.
(iii) Nici lumea şi nici percepţia noastră asupra ei nu sînt vagi: limbajul însă
este.
(iv) Nici lumea, nici percepţia noastră despre lume şi nici limbajul nu sînt vagi:
ceea ce este vag, cel puţin în parte, este întrebuinţarea pe care noi o dăm lim
bajului.
Pentru a evita confuzia, vom da acestor diferite ipoteze nume: prima va fi ipoteza
filozofică; a doua, ipoteza psihologică; a treia, ipoteza lingvistică, şi, în sfîrşit, a
patra va fi ipoteza pragmatică. Le vom examina pe toate, cu excepţia ipotezei
filozofice.
Dar înainte de toate, va trebui să hotărîm dacă există unul sau mai multe
feluri de termeni vagi sau nedeterminaţi.
ambiguităţii, ceea ce este nedeterminat între mai multe semnificaţii este ter
menul, pe cînd în cazul vagului, semnificaţia este nedeterminată la nivelul
extensiunii. Aşadar, un termen este ambiguu dacă i se pot atribui mai multe
semnificaţii cel puţin parţial diferite, pe cînd un termen este vag atunci cînd
extensiunea sa este greu de determinat în mod precis.
NB: Atragem atenţia asupra faptului că, cel puţin în principiu, un termen poate fi
în acelaşi timp şi vag şi ambiguu. In acest caz, un termen ar determina mai multe exten
siuni, dintre care cel puţin una ar fi neclară.
Să luăm din nou exemplul termenului chel. Existenţa cazurilor limită se manifestă adesea
în schimburi lingvistice de tipul:
(3) A Ion e chel.
B A, nu, atîta doar că are păr cam rar.
Pornind de aici, se poate adopta fie soluţia filozofică, care ar consta în a spune
că însăşi lumea este nedeterminată în privinţa mărimii, a calviţiei sau a oricărei
alte proprietăţi observaţionale a indivizilor şi a obiectelor care o compun, fie
soluţia psihologică, care constă în a spune că ceea ce este nedeterminat este
percepţia noastră, fie soluţia lingvistică, care constă în a spune că termenul însuşi
este nedeterminat, fie, în sfîrşit, soluţia pragmatică, care constă în a spune că
ceea ce este vag este întrebuinţarea pe care o dăm noi limbajului. Nu este totuşi
evident că toate aceste soluţii sînt acceptabile în aceeaşi măsură.
CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE 355
Să reluăm exemplele (8) şi (9). Atragem atenţia asupra faptului că problema care se pune
nu este de a determina numărul de fire de păr pe care le are un individ, ci de a şti dacă, pe baza
numărului firelor de păr, acesta va fi aşezat printre chei sau printre ne-chei. De asemenea, pro
blema următoare nu este de a determina în centimetri înălţimea unui individ, ci de a şti, plecînd
de la această determinare, dacă el va fi clasificat între înalţi sau între scunzi.
Putem susţine această observaţie şi prin următoarea constatare: paradoxul lui Wang se
poate aplica la termeni care desemnează proprietăţi ce nu sînt, apriori, imediat măsurabile, cum
este culoarea. Să vedem paradoxul următor:
(10) Paradoxul saturaţiei de culoare
Conţinutul unui anumit vas cu vopsea este roşu.
Dacă vopseaua din acest vas este roşie, diluînd-o cu puţină apă, ea va rămîne roşie.
Conţinutul vasului va fi tot timpul roşu.
Se pare aşadar că primele două soluţii trebuie înlăturate de aici, adică soluţia
filozofică şi soluţia psihologică, întrucît ceea ce pune aici probleme nu pare să
fie măsura însăşi a obiectului ori a podoabei sale capilare etc, ci faptul ca această
măsură să reprezinte un criteriu. Altfel spus, nu lumea însăşi sau percepţia pe
care o avem asupra ei pun probleme, ci determinarea criteriului pe care trebuie
să-1 respectăm pentru aplicarea unui termen.
Termenii vagi sînt adesea însoţiţi de locuţiuni adverbiale care arată carac
terul vag al termenului în cauză. Aceste locuţiuni adverbiale sînt în general
numite relativizatori (în engl. hedges, cf. Lakoff 1972 b [în fr. enclosuresj), iar
acestea diferă după cum termenul vag pe care îl însoţesc este observaţional, subiectiv
sau multidimensional. Astfel, termenii observaţionali nu apar în general într-un
context care conţine relativizatori de tipul într-o anumită măsura, din anumite puncte
de vedere, în fond etc, care indică existenţa mai multor criterii; ei suportă însă per
fect relativizatorii „neutri" cum sînt ioarte, după părerea mea, mai degrabă.
Putem observa aceasta cu ajutorul următoarelor exemple, preluate de la Kleiber (1987):
(11) ?Intr-o anumită măsură/din anumite puncte de vedere/ în fond/ într-un sens/
în principal, Paul este înalt.
(12) a. Paul este foarte/mai degrabă înalt,
b. După părerea mea, Paul este înalt.
Ei mai acceptă şi alţi relativizatori nonadverbiali, cum sînt un fel de, un gen de,
care sînt acceptaţi şi de substantivele subiective.
Să observăm exemplele (25) şi (26):
Prin enunţarea acestuia, locutorul din exemplul (27) nu se angajează asupra adevărului unei
propoziţii care i-ar atribui lui Ion o anumită proprietate, şi nici nu se angajează asupra adevărului
unei propoziţii care l-ar situa pe Ion într-o mulţime definită la modul independent, mulţimea
oamenilor deştepţi.
Altfel spus, termenul subiectiv este folosit într-o primă etapă în favoarea unui
anumit tip de concluzie - în linii mari concluzii favorabile sau defavorabile
individului despre care se spune că este x - apoi, în etapa a doua, derivarea
delocutivă produce o (pseudo-)semnificaţie sub forma unei (pseudo-)proprietăţi
presupusă a corespunde termenului în cauză.
Să observăm apropierea evidentă dintre analizele lui Milner şi Ducrot care,
pentru descrierea termenilor subiectivi, trimit, amîndouă, la discurs, la enunţare.
Există totuşi o diferenţă aparentă: conform lui Ducrot, cel puţin în etapa a doua,
termenul subiectiv are o (pseudo-)semnificaţie. Această semnificaţie trimite însă
la o (pseudo-)proprietate a cărei singură existenţă depinde, după Ducrot, de enunţarea
termenului considerat că o desemnează. Diferenţa este aşadar foarte mică.
Analizele lui Milner şi Ducrot sînt lingvistice în măsura în care ele pre
supun că vagul termenilor subiectivi ţine de natura semnificaţiei acestor termeni:
circulară, la Milner, delocutivă, la Ducrot. Pe baza insistenţei lor comune asupra
enunţării, am putea considera că ele sînt şi pragmatice. Ele nu sînt totuşi prag
matice în măsura în care enunţarea face obiectul unei reprezentări lingvistice şi
în care, în analizele lui Ducrot şi Milner, vagul termenilor subiectivi ţine mai
degrabă de o semantică specială a acestor termeni decît de întrebuinţarea care li
s-ar da.
este ansamblul tuturor condiţiilor. Altfel spus, pentru a aparţine unei categorii,
un obiect trebuie să satisfacă toate condiţiile ataşate categoriei în cauză.
Legătura acestei teorii cu lexicologia tradiţională este aceea că, în majo
ritatea teoriilor lexicale compoziţionale, ansamblul condiţiilor necesare şi sufi
ciente corespunde sensului unui termen lexical. Altfel spus, categoriei naturale
căreia îi aparţin obiectele îi corespunde un concept, iar conceptului, un termen
lexical. Pentru ca un obiect să aparţină categoriei, să corespundă conceptului,
să poată fi desemnat printr-un cuvînt, trebuie ca el să satisfacă ansamblul con
diţiilor necesare şi suficiente. Notăm că pe lîngă proprietăţile care corespund
condiţiilor necesare şi suficiente (care, într-o teorie esenţialistă, ar corespunde
esenţei obiectului), obiectele din lume deţin un anumit număr de proprietăţi
contingente, accidentale. Distincţia dintre proprietăţile necesare şi suficiente
ale obiectului, care corespund sensului termenului lexical ce desemnează acel
obiect, şi proprietăţile contingente, care corespund cunoştinţelor enciclopedice
pe care le putem avea asupra obiectului, se întîlneşte în majoritatea teoriilor
lingvistice (la Milner 1982, de exemplu, unde sensul lexical al unui termen este
definit ca ansamblul condiţiilor necesare şi suficiente pe care trebuie să le în
deplinească un obiect din lume pentru a fi referentul obiectului); iar această
diferenţă presupune distincţia dintre lingvistică şi pragmatică, sensul lexical
ţinînd de lingvistică, pe cînd cunoştinţele enciclopedice de pragmatică.
Pentru a vedea distincţia dintre condiţiile necesare şi suficiente, să luăm exemplul mierlei:
ca să fie mierlă, un obiect din lume trebuie să aibă un anumit număr de proprietăţi biologice,
dintre care cea mai evidentă este că trebuie să fie pasăre. Acest ansamblu de proprietăţi corespunde
ansamblului condiţiilor necesare şi suficiente ataşate categoriei mierlă. Notăm totuşi că există
proprietăţi care sînt bine distribuite în mulţimea mierlelor, cum sînt de exemplu penele negre,
fără însă ca ele să fie proprietăţi necesare şi suficiente, căci există şi mierle albe. Propoziţia mierlele
sînt negre face parte din cunoştinţele noastre enciclopedice asupra mierlelor, dar nu face parte
din sensul lexical al termenului mierlă.
Aşa se întîmplă în cazul penelor negre la mierle. Modelul condiţiilor necesare şi suficiente
obligă la eliminarea condiţiei corespunzătoare acestei proprietăţi din ansamblul condiţiilor ne
cesare şi suficiente care defineşte categoria de mierlă, şi aceasta întrucît există şi mierle albinoase.
Cu toate acestea, penele negre joacă un rol sigur în identificarea mierlelor.
Toate aceste greutăţi au determinat pe anumiţi lingvişti (cf. mai ales Lakoff
1987) să propună o teorie concurentă bazată pe cercetări psihologice recente în
domeniul categorizării (cf. în special Rosch 1977 şi 1978). Această teorie a evoluat
cu timpul, iar aici, ca să-i expunem rapid cea mai veche versiune, versiunea stan
dard, şi versiunea cea mai recentă, versiunea extinsă, ne bazăm pe o lucrare
excelentă (cf. Kleiber 1990).
Dimensiunea orizontală
Pentru a înlocui noţiunea de ansamblu de condiţii necesare şi suficiente cu
noţiunea de asemănare cu un prototip, care devine astfel baza categorizării,
teoria prototipurilor se sprijină pe ierarhia internă categoriilor. Prototipul este
cel mai bun exemplar al categoriei şi este definit statistic prin frecvenţa cu care
este menţionat.
Din această perspectivă, în categoria/«5dre, vrabia ar fi cel mai bun exemplar al categoriei,
prototipul acesteia, apartenenţa unui' obiect la categorie fiind decisă plecînd de la gradul de
asemănare dintre obiectul în cauză şi o vrabie.
un anumit număr de activităţi care, la urma urmei, sînt destul de diferite şi nu par să aibă
în comun nici măcar o proprietate. Noi întrebuinţăm totuşi acelaşi cuvînt pentru a
desemna aceste activităţi diverse, şi considerăm că ele aparţin aceleiaşi categorii. Cum e
posibil în aceste condiţii să justificăm această apartenenţă comună? Wittgenstein intro
duce atunci noţiunea de asemănare de familie: jocurile au între ele aceeaşi legătură de
asemănare care există între mebrii diferiţi ai unei aceleiaşi familii. Ei pot să nu aibă
proprietăţi comune şi să aibă totuşi o asemănare de familie; aceasta constă în faptul că
oricare dintre membrii unei familii date are în comun cu cel puţin un alt membru al acelei
familii cel puţin una dintre caracteristicile sale. Acelaşi tip de relaţie leagă între ei şi diferiţii
membri ai categoriei de joc: nu este, desigur, nici o asemănare la prima vedere între bridge
şi rugby, dar între rugby şi fotbal există, între fotbal şi basket la fel, ş.a.m.d.
(v) Decizia privind aparteneţa unui obiect la o categorie dată se face pe baza
gradului de asemănare dintre obiectul în cauză şi prototipul categoriei.
(vi) Apartenenţa nu se face analitic, comparînd fiecare dintre proprietăţile obiec
tului cu fiecare dintre proprietăţile prototipului, ci global.
La fel cum semantica compoziţională corespunde modelului condiţiilor ne
cesare şi suficiente, tot aşa semantica prototipului corespunde teoriei prototipu
rilor. Aceasta presupune un număr de alunecări, cea mai importantă fiind aceea că
prototipul nu mai este un obiect din lume, cel mai bun exemplar al categoriei, ci o
imagine mentală sau un stereotip asociat cuvîntului corespunzător categoriei. Această
imagine mentală poate fi considerată sensul cuvîntului. Se va observa astfel că o altă
alunecare este posibilă: se poate considera că prototipul este cel mai bun exemplar
al categoriei pentru că el deţine proprietăţile considerate tipice ale categoriei în cauză,
fapt pentru care el nu mai este în mod necesar o instanţă a categoriei, ci poate fi o
construcţie mentală. Aceasta presupune o schimbare de orientare: atunci cînd proto
tipul corespunde unui obiect din lume, proprietăţile tipice ale membrilor categoriei
se determină plecînd de la el; atunci, cînd corespunde unei construcţii mentale, se
pleacă de la proprietăţile tipice pentru a se ajunge la prototip. Dacă ne întoarcem la
noţiunea de asemănare de familie, prototipul poate apărea astfel drept obiectul
care deţine cel mai mare număr de proprietăţi tipice şi deci care are cele mai
multe relaţii de asemănare cu ceilalţi membri ai categoriei.
Dimensiunea verticală
După cum am văzut mai sus, teoria prototipurilor vorbeşte şi despre dimen
siunea verticală a relaţiilor dintre categorii. Un acelaşi obiect poate aparţine la
mai multe categorii diferite.
Astfel, Milou este foxterier, cîine, mamifer, animal.
Toate aceste dificultăţi i-au condus pe adepţii teoriei prototipului să dea o nouă
versiune, versiunea extinsă.
368 CAPITOLUL 14
In cazul acesta însă, dacă termenul corespunzător este monosemic sau polisemie,
apartenenţa la o categorie nu se va mai supune aceloraşi criterii:
(i) Dacă termenul este monosemic, se va spune că obiectul aparţine categoriei
fiindcă deţine proprietăţi asociate categoriei.
De exemplu, o pasăre anume va fi mierlă pentru că este pasăre, pentru că este ceva mai
mare decît o vrăbiuţă, pentru că e neagră cu cioc galben, şi pentru că fluieră.
370 CAPITOLUL 14
In ce măsură se poate spune despre sensul unui termen vag că este vacant, ne
ocupat? După Milner, semnificaţia unui termen nonclasificant este circulară: el
se defineşte prin apel la el însuşi. Analiza lui Ducrot este aparent mai complexă,
dar ajunge la acelaşi rezultat: în teoria lui Ducrot, termeni precum deştept,
amabil, frumos etc. nu au sens prin ei înşişi, dar ei pot fi întrebuinţaţi pentru a
îndrepta argumentaţia spre concluzii pozitive sau negative pentru individul la
care sînt aplicaţi. Intr-o etapă ulterioară, prin delocutivitate, ei dobîndesc drept
CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE 371
Cele două teorii sînt, la urma urmei, mult mai asemănătoare decît pare,
ajungînd amîndouă să atribuie un semantism nul termenilor subiectivi. Prin
aceasta, ele se condamnă însă la imposibilitatea explicării cauzei pentru care aceşti
diferiţi termeni subiectivi nu sînt pur şi simplu sinonimi, şi pentru care, din două
fraze obţinute prin substituţia unui termen prin altul, este imposibil să se tragă
aceeaşi concluzie.
Să observăm următoarele două exemple:
(32) Măria este frumoasă.
(33) Măria este inteligentă.
Din cele două fraze, se pot trage respectiv următoarele două concluzii:
(32') Măria poate face o carieră de manechin.
(33') Măria poate urma Şcoală Normală de Administraţie.
Prin considerarea exemplelor următoare, această diferenţă la nivelul concluziilor care pot fi trase
din cele două enunţuri (32) şi (33) este evidentă:
(32") ? Măria este frumoasă: poate urma Şcoala Normală de Administraţie.
(33") ? Măria este inteligentă: poate face carieră de manechin.
In aceste condiţii, ne putem îndoi că teoriile lui Ducrot şi Milner rezolvă pro
blema termenilor subiectivi: ele explică poate caracterul vag al acestora, dar în
mod cert nu explică întrebuinţarea care le poate fi dată.
372 CAPITOLUL 14
Categorizarea prin asemănarea de familie ajunge la urma urmei, aşa cum se vede,
la absenţa categorizării.
In acest caz precis, răspunsul Bj este adevărat, iar B2 fals. Pe de altă parte, răspunsul Bt este o interpretare
literală a gîndirii vorbitorului, pe cînd răspunsul B 2 este o interpretare mai puţin decît literală a acestei
gîndiri. Că locutorul răspunde prin B 2 mai degrabă decît prin Bj se explică prin faptul că B 2 are, cu
mici excepţii, aceleaşi consecinţe ca şi B ] ( şi prin faptul că B 2 este mai uşor de interpretat. Aşadar,
locutorul întrebuinţează mai degrabă B 2 decît B pentru că doreşte să fie mai pertinent.
Ipoteza lui Sperber şi Wilson în ceea ce priveşte vagul este aşadar următoarea: deşi
au un sens precis, anumiţi termeni sînt aproape întotdeauna folosiţi non literal.
Aceasta rezolvă problema vagului, dar nu explică efectele prototipice. Vom
avansa ipoteza că efectele prototipice se explică prin familiaritatea majorităţii
vorbitorilor cu unii membri ai categoriei mai degrabă decît cu alţii. Pe de altă
parte, ni se pare că ierarhia dintre categorii nu este atît de simplă precum ar vrea
să lasă să se creadă versiunea standard a teoriei prototipului. In fine, folosirea
unui termen care desemnează mai degrabă o categorie la care aparţine obiectul
decît o alta se poate explica prin recurgerea la principiul pertinenţei. Altfel spus,
categoria de bază nu este întotdeauna cel mai des folosită.
Astfel, deşi o găină este o pasăre, ea este în general desemnată prin termenul o găină decît
prin termenul categoriei de bază o pasăre. Pe de altă parte, dacă avem de-a face cu un amator de
cîini, îl vom desemna pe Milou mai degrabă ca unfoxterier decît ca un dine. Nici aici termenul
folosit nu este cel al categoriei de bază.
D eosebirea dintre sens literal şi sens figurat datează din perioada retoricii
tradiţionale, iar problema întrebuinţării nonliterale a limbajului a făcut
obiectul a numeroase studii întinse în timp pe perioade foarte lungi. Trebuie
deci să începem acest capitol printr-o scurtă trecere în revistă istorică a literaturii
retorice, pe care o vom reduce la cazul metaforei.
zător faptul că metafora aparţine stilului. Stilul poate avea două calităţi: claritatea,
care corespunde întrebuinţării proprii a cuvintelor, adică unei întrebuinţări
adecvate; ornamentul, care corespunde la ceea ce se abate de la întrebuinţarea
obişnuită. D u p ă părerea lui Aristotel - iar el se îndepărtează în acest caz de
părerea retoricii ulterioare - metafora, care nu este specifică poeziei, din moment
ce apare şi în proză, ţine mai mult de claritate decît de ornament. Claritatea
metaforei se bazează pe analogie, iar specificul ei este de a apropia obiecte şi
forme pe baza unei anumite asemănări, a unei cuplări.
Aceasta apropie în mod evident metafora de comparaţie; Aristotel afirmă
de altfel despre comparaţie că este o formă a metaforei.
Exemplele pe care ie foloseşte Aristotel pentru a dovedi această idee sînt extrase din
Homer:
(1) El (Ahile) se avîntă ca un leu.
(2) Leul (Ahile) se avîntă.
Aristotel arată în comentariul său că (1) este o comparaţie, iar (2) o metaforă: în acest caz spe
cific, particularitatea metaforei este că analogia dintre Ahile şi un leu îi permite lui Homer să-1
numească pe Ahile leu.
Metaforele şi comparaţiile au deci aceeaşi întrebuinţare şi trebuie să se supună
aceloraşi reguli care privesc analogia obiectelor puse în legătură unul cu altul:
termenii întrebuinţaţi trebuie să aparţină aceleiaşi categorii, iar obiectele pe care
le exprimă să fie într-o relaţie de analogie reciprocă. Metafora are totuşi un avantaj
faţă de comparaţie, avantaj care decurge din dimensiunile sale reduse: ea este mai
concisă decît comparaţia şi permite „să învăţăm mai uşor", lucru ce place.
Metafora şi comparaţia vor fi cu atît mai eficace în domeniul învăţării şi deci cu
atît mai plăcute, cu cît vor apropia obiecte care se supun legii analogiei, fără ca
totuşi acestea să fie prea apropiate: cu alte cuvinte, ele nu trebuie să exprime o
situaţie evidentă.
Prin ce este retorica lui Aristotel nonconstructivistă? Desigur, ea nu face
o deosebire strictă între un sens literal şi un sens figurat, lăsînd această problemă
în seama retoricilor ulterioare. Mai mult, împărţirea retoricii în trei părţi, dintre
care cel puţin primele două privesc discursul în ansamblul său, mai degrabă decît
un anumit tip de discurs, arată, pînă la un anumit punct, că distincţia dintre
discursul literal şi discursul figurat nu este cu adevărat oportună. Cu toate acestea,
Aristotel apropie metafora de comparaţie şi se înscrie ipsofacto în tradiţia teo
riilor comparaţiei, pentru care sensul figurat al unei metafore este comparaţia
corespunzătoare acesteia, adică, în teoriile dublei semnificaţii, conform cărora
există două sensuri, cel al metaforei şi cel al comparaţiei corespunzătoare.
SENS LITERAL ŞI SENS FIGURAT: CAZUL METAFOREI 377
într-o teorie a comparaţiei, metafora lui Romeo (Romeo şijulieta, actul II, scena 2) repro
dusă aici în (3), are acelaşi sens, adică este echivalentă din punct de vedere semantic cu (4):
(3) Julieta este soarele.
(4) Julieta este ca soarele.
Din această perspectivă, un enunţ ca (3) are două semnificaţii în acelaşi timp: semnificaţia sa
literală, care este falsă, şi conform căreia Julieta este (literal) soarele, şi semnificaţia sa figurată,
conform căreia Julieta este ca soarele. Teoriile comparaţiei sînt deci în acelaşi timp şi teorii ale
dublei semnificaţii.
Există trei tipuri de tropi, cei prin corespondenţă, dintre care figura cea mai
caracteristică este metonimia, tropii prin conexiune sau de tip sinecdocă şi, în
sfîrşit, tropii prin asemănare, dintre care, în primul rînd, metafora.
Să luăm exemplele (7) şi (8):
(7) Marea era acoperită de catarge.
(8) In secolul al XVIII-lea, negustorii de sclavi negri se dedau odiosului lor comerţ,
iar Africa era în lanţuri.
378 CAPITOLUL 15
In (7), cuvîntul catarge exprimă corăbii cu pînze: metonimia exploatează aici raportul dintre parte
şi întreg. In (8), cuvîntul lanţuri se referă la sclavie: sinecdoca exploatează raportul dintre un
instrument şi practica socială care 1-a inventat.
Metafora sau tropul prin asemănare constă în a reprezenta un obiect sau
o idee printr-un alt obiect sau o altă idee care întreţine cu primul (prima) un
raport de analogie. Fontanier apreciază foarte just că orice categorie sintactică
(substantiv, verb, adjectiv etc.) poate să fie întrebuinţată metaforic.
Raportul dintre metaforă şi comparaţie este strîns: matafora se bazează în
tr-adevăr, după părerea lui Fontanier, pe o analogie reală între două obiecte existente
în lumea reală, şi nu pe o simplă analogie presupusă între doi termeni dintr-un enunţ.
Acest lucru apare clar în exemplul pe care îl foloseşte şi în comentariul acestuia:
(9) O viaţă furtunoasă.
După părerea lui Fontanier, dacă putem spune despre o viaţă că este sau că a fost furtunoasă, acest
lucru este posibil pentru că această viaţă a fost agitată şi pentru că individul care a trăit-o a trecut
prin mari pasiuni şi suferinţe; există deci o asemănare (pe care am fi tentaţi să o numim obiectiva)
între această viaţă şi o vreme de furtună.
Dacă Fontanier nu insistă mai mult asupra apropierii dintre matafora şi com
paraţie, e pentru că s-a produs o alunecare de sens şi pentru că, în concepţia lui,
metafora nu mai ţine de claritate, ci de ornament. El privilegiază deci un anumit
număr de aspecte superficiale ale metaforei (obiectele pe care aceasta le apropie
etc), asupra cărora nu ne vom opri.
Putem totuşi remarca unde ne conduce apropierea dintre matafora şi
comparaţie: dacă, pentru Aristotel, comparaţia era o formă a metaforei, într-un
fel subordonată mataforei, pentru Fontanier raportul se inversează, iar metafora
este abaterea de la norma constituită de comparaţie.
Prin urmare, teoriile retorice sînt de resortul abordării nonconstructiviste:
această abordare a căzut complet în desuetudine, în vremurile noastre, dar păs
trează cîţiva adepţi printre care Grupul \L, grup de retoricieni moderni, care a
creat o versiune structuralistă a retoricii (cf. Grupul |1 1982): nu vom vorbi aici
despre ea, întrucît nu a beneficiat de o mare adeziune. Vom vorbi în schimb
despre deosebirea dintre sens literal şi sens figurat, aşa cum a fost ea redefinită de
unii filozofi contemporani ai limbajului, mai ales de Searle (1982).
Ceea ce-1 interesează sînt următoarele: condiţiile de adevăr ale unei fraze declarative
depind de un anumit număr de convingeri (sau ipoteze contextuale sau de fundal),
iar aceste convingeri nu se confundă cu problemele de indexicalitate, de ambiguitate,
de presupoziţie etc.^Aceste ipoteze de fundal pot să fie variabile sau să lipsească în
anumite situaţii: aceste modificări pot determina modificarea condiţiilor de adevăr
ale frazei, ba chiar, pur şi simplu, imposibilitatea de a-i determina condiţiile de adevăr.
Astfel, aceste ipoteze de fundal nu sînt constante. Cu toate acestea, noţiunea de sens
literal se poate aplica numai în funcţie de existenţa lor.
Searle presupune astfel că fraza (10) se poate aplica în spaţiul intersideral în care legea
gravitaţiei nu se aplică. In cazul acesta, pisica este, de exemplu, cu 20 cm deasupra preşului.
Ipotezele de fundal vor trebui atunci modificate în consecinţă.
Astfel, sensul literal al frazei se leagă de ipotezele de fundal pe care le impune situaţia.
Cu toate acestea, Searle respinge cele două concluzii conform cărora sensul literal
nu există sau conform cărora relativitatea sa ar implica faptul că el trebuie să se
confunde cu sensul pe care locutorul înţelege să-1 vehiculeze (sau, în terminologia
lui Searle, sensul enunţării locutoruluî). In concluzie, articolul lui Searle susţine
următoarele patru teze:
(i) Sensul literal nu corespunde semnificaţiei frazei în afara contextului.
(ii) Sensul literal al frazei - adică, după caz, condiţiile sale de adevăr sau condiţiile
sale de îndeplinire - depinde de ipotezele de fundal.
380 CAPITOLUL 15
(iii) Sensul literal al frazei este deci relativ, ceea ce nu înseamnă că este inexis
tent.
(iv) Există o deosebire de principiu între sensul literal al unei fraze şi sensul
enunţării locutorului care corespunde acestei fraze.
Searle a studiat metafora în aceeaşi lucrare (cf. Searle (1982) şi p o r n i n d de la
noţiuni învecinate (ipoteze de fundal, deosebirea dintre semnificaţia frazei şi
sensul enunţării locutorului), iar teoriile moderne asupra metaforei le vom aborda
cu ajutorul lui.
In această optică, problema funcţionării metaforei este de a şti cum poate ajunge
interlocutorul de la sensul frazei la sensul enunţării locutorului. Searle face
ipoteza că există principii care permit trecerea de la unul la celălalt. El distinge
trei etape în interpretarea metaforelor, şi aceasta limitîndu-se la exemplele în care
sensul frazei este S este P, în timp ce sensul enunţării locutorului este S este R:
Ej A stabili că este vorba despre o enunţare metaforică.
52 Pentru toate valorile posibile ale lui R, cînd auzi „S este P", caută în ce ar
putea S să se asemene lui P, iar pentru a şti în cefei S ar putea să se asemene lui P,
caută trăsăturile frapante, bine cunoscute şi distinctive ale obiectelor P.
53 Revino la termenul S şi vezi care dintre numeroşii candidaţi la valoarea
lui R constituie proprietăţi verosimile ale lui S.
Astfel, un uriaş este mare prin definiţie, iar dacă spunem că Petru este uriaş,
înseamnă că spunem că este mare.
Se crede în general greşit că gorilele sînt animale feroce, iar cînd se spune despre
un om că e o gorilă, nu se pune în evidenţă nici fineţea şi nici delicateţea sa.
unei determinări care poate să fie culturală sau naturală, să vedem între ele un raport
astfel încît P se asociază în mintea noastră cu proprietăţi ale lui R.
Dacă spunem despre o femeie că este un sloi de gheaţă, înţelegem că nu prea
este amabilă şi că este probabil frigidă.
Să luăm cazul în care se spune unui copil, cu ocazia aniversării zilei lui de naştere:
„De acum eşti bărbat!" Copilul nu este bărbat, dar înaintarea lui în vîrstă face
să i se pretindă tot mai mult un comportament de adult.
P6 Există cazuri în care Pşi R au un sens identic sau analog, dar unul dintre
ele, în general P, are o aplicabilitate restrînsâ, aşa încît nu se aplică literal lui S.
Este cazul cînd spunem, despre o carte sau despre un film că sînt greu de digerat.
Cartea sau filmul nu intră într-un proces de digestie, dar lectura ei sau vizionarea
lui produc un sentiment de indispoziţie şi de plictiseală.
P 7 Acest principiu este un mod de a aplica principiile precedente unor cazuri
în care sensul enunţării locutorului nu este „S este /?" Sarcina care-i revine audito
rului este de a trece, nu de la „S este P" la „S este R", ci de la „S relaţie PS' " la „S
relaţie RS' "; el trebuie să găsească o relaţie R diferită de relaţia P, dar asemănătoare
cu aceasta sub un anumit aspect. Aplicat acestui tip de caz, principiul Px se modifică
astfel: relaţiile P sînt prin definiţie relaţii R.
Principiul acesta se referă la cazurile în care metafora nu priveşte un substantiv, ci un adverb, un
adjectiv, un verb etc, ca în exemplul următor:
(14) Vaporul ară marea.
Dacă Searle defineşte discursul figurat dar nu şi metafora, retorica clasică defineşte
în acelaşi timp şi discursul figurat şi metafora; conform retoricii clasice, discursul
figurat se defineşte ca o abatere de la o normă, iar metafora este tropul asemănării.
In ceea ce priveşte discursul figurat, această definiţie este în orice caz respinsă şi ceea
ce se caută este mai degrabă să se determine o particularitate lingvistică a metaforei.
Particularitatea aceasta nu se poate situa în domeniul sintactic din moment ce, aşa
cum a remarcat retorica clasică, metafora poate atinge toate părţile de vorbire, cu
alte cuvinte, orice cuvînt, oricare ar fi categoria sintactică căreia îi apaţine. Ipoteza
unei particularităţi fonologice nu pare foarte promiţătoare. Dacă ne menţinem la
ideea lingvisticii în sens strict (fonologie, sintaxă, semantică), rămîne ipoteza se
mantică, iar aici se situează o particularitate a metaforei destul de larg recunoscută,
„ciudăţenia", malformaţia lexicală, care se traduce prin falsitatea enunţurilor meta
forice. Acest fapt explică tendinţa de a postula două sensuri pentru enunţurile
mataforice (aşa cum o face Searle de exemplu), iar această tendinţă consideră că un
enunţ metaforic este echivalent comparaţiei corespunzătoare (ca la Aristotel sau la
Fontanier). Această opţiune, preferată de numeroase teorii ale metaforei, a făcut ca
acestea să fie desemnate prin termenul general de teorii ale comparaţiei.
In această optică, exemplul (12) este echivalent din punct de vedere semantic cu (12'):
(12) Ahile este un leu.
(12') Ahile este ca un leu.
Astfel, diferenţa dintre enunţurile metaforice şi enunţurile nonmetaforice
ar ţine de malformaţia lexicală a celor dintîi şi de falsitatea care decurge din
aceasta, pentru că malformaţia, în general, ia forma unei predicaţii inadecvate.
Ne întrebăm dacă aşa stau lucrurile. Retorica clasică a descris alte tipuri de
enunţuri care prezintă o malformaţie lexicală, o „ciudăţenie" asemănătoare cu
cea care se atribuie metaforei: este cazul paradoxurilor, al oximoroanelor şi al unor
enunţuri ironice, fără a mai vorbi, într-o mai mică măsură, de zeugmă.
Vom nota că acest ultim tip de exemple elimină sugestia conform căreia am putea
păstra noţiunea de malformaţie lexicală dacă am îndepărta-o pe cea de falsitate
SENS LITERAL ŞI SENS FIGURAT: CAZUL METAFOREI 385
Or, în analiza lui Searle, nimic nu implică ideea că sensul enunţării locu-
torului este imposibil de formulat lingvistic: ba chiar din contră, Searle însuşi
vorbeşte despre metaforă ca despre un fapt în care locutorul spune S este P atunci
cînd el voia să spună S este R. Desigur, Searle neagă faptul că metafora ar fi
parafrazabilă, din moment ce spune că ceea ce este important este să ajungem
la sensul enunţării locutorului prin sensul frazei. Nu este mai puţin adevărat că
analiza pe care o face asupra funcţionării metaforei contrazice această afirmaţie
asupra imposibilităţii parafrazării unei metafore; pe de altă parte, aceasta nu arată
de ce este important să ajungem la sensul enunţării locutorului prin sensul frazei,
şi chiar dacă ar face-o, după cum am văzut, analiza ar fi foarte ameninţată de
dificultatea găsirii unei (sau a mai multor) caracteristici definitorii ale metaforei.
Prin urmare, putem trata teoria lui Searle aşa cum putem trata orice teorie
care postulează că în spatele unei metafore există două sensuri, unul literal şi
unul figurat; primul ar corespunde sensului metaforei înseşi, iar celălalt, com
paraţiei derivate. Cel mai mare obstacol în acest tip de teorii este incapacitatea
lor de a răspunde întrebării: de ce se preferă un enunţ metaforic unuia literal?
Singurul răspuns la această întrebare este, într-adevăr, că nu se poate folosi un
alt enunţ, iar acest răspuns e imposibil din moment ce presupunem că metafora
are două sensuri, unul literal şi unul figurat, ambele exprimabile lingvistic.
Aceasta nu este, totuşi, singura problemă pe care o întîlnesc teoriile meta
forei bazate pe ipoteza amintită şi care se numesc, pentru acest motiv, teoriile
dublei semnificaţii. Davidson (1984) le-a criticat într-un articol excelent. Către
această critică ne vom îndrepta în cele ce urmează.
După cum am văzut, cele mai multe dintre teoriile despre metaforă fac apel direct
sau indirect la comparaţie: fie că ele admit echivalenţa semantică dintre metaforă
şi comparaţie, fie că presupun un proces de comparaţie pentru anumite metafore
(ca la Searle), sau pentru ansamblul metaforelor (ca la Davidson). Ce se întîmplă
exact cu relaţiile dintre metaforă şi comparaţie? Davidson arată dificultăţile
teoriilor dublei semnificaţii. Oricum, există două tipuri de teorii ale comparaţiei
pe care Searle le deosebeşte foarte corect în analiza metaforei (cf. Searle, 1982).
(i) Primul tip este semantic. El constă în a afirma că sensul unui enunţ
metaforic echivalează cu sau include într-un fel sau altul comparaţia corespun
zătoare.
Nici una dintre aceste două comparaţii nu pare să fie un enunţ literal.
Mai mult decît atît, sînt puţine şanse ca o comparaţie care corespunde unei
metafore cu adevărat creative să fie literală. Unele, oricum, nu vor fi.
Să reluăm exemplul (6) şi comparaţia corespunzătoare (6')
Pare dificil şi vom vedea mai departe de ce, să considerăm că (6') este un enunţ literal.
Aici, comparaţia dintre cele două obiecte nu prea este posibilă, iar dacă ea se
face, se face între conceptele corespunzătoare obiectelor. In sfîrşit, situaţia este
aceeaşi pentru cazul în care metafora pune în relaţie două obiecte dintre care
unul nu există în realitate.
Ne putem gîndi la trestia gînditoare din exemplul (6), sau la bătrînul copil moralizator
din exemplul (22). Mai simplu, numeroase enunţuri metaforice folosesc termeni care desemnează
personaje de ficţiune, ca în (27) şi (28):
(27) Ion este un Harpagon.
(28) Petru este un Don Quijote.
Dar să ne întrebăm ce este o comparaţie între concepte ale obiectelor?
Aşadar, versiunea pragmatică şi cea semantică a teoriilor comparaţiei nu
sînt lipsite de dificultăţi, şi va trebui probabil să admitem că nonliteralitatea este
caracterul comun al metaforelor şi al comparaţiilor corespunzătoare.
4. O A N A L I Z Ă PRAGMATICĂ A METAFOREI
4.1. STADIUL PROBLEMEI
(vi) Efectele unei metafore sînt instabile, adică se pot schimba de la un interlocutor
la altul, iar aceasta va fi cu atît mai adevărat cu cît metafora este mai creativă.
392 CAPITOLUL 15
(ix) O metaforă este folosită în cazuri în care nici un alt enunţ nu ar putea avea
aceleaşi efecte.
Toate aceste informaţii asupra metaforei pe care le-am sintetizat sînt în mare
măsură negative. Este deci momentul să propunem o teorie a metaforei care să
ia în considerare toate aceste aspecte şi să le integreze într-o teorie pozitivă;
aceasta va indica cum sînt interpretate metaforele şi va explica de ce sînt ele
folosite. D u p ă cunoştinţa noastră, nu există decît o singură teorie care poate
actualmente satisface această exigenţă: este o teorie pragmatică, teoria lui Sperber
şi Wilson.
Vom expune din teoria lui Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989) numai ceea ce este
necesar pentru a oferi o idee precisă despre analiza pe care o efectuează ei asupra
metaforei. Să spunem de la început că ea ţine seama de toate particularităţile în
mare măsură negative ale metaforei, şi pe care le-am expus mai sus.
care îl reprezintă. Cum se defineşte această asemănare? Atît enunţul cît şi gîndul
sînt reprezentări sub formă propoziţională (adică susceptibile de a primi o valoare
de adevăr); enunţul reprezintă gîndul locutorului, iar acest gînd, el însuşi, poate
fi sau reprezentarea unei stări de fapt care îl verifică, sau reprezentarea altei
reprezentări, enunţ sau gînd cu care se aseamănă. In toate cazurile, enunţul este
o interpretare a gîndului. In cazul în care acest gînd reprezintă o stare de lucruri
din realitate, el este descriptiv; în cazul în care gîndul reprezintă o altă repre
zentare, enunţ sau gînd, el este interpretativ.
Pentru a face deosebirea dintre un enunţ descriptiv (la al doilea nivel) şi un e n u n ţ inter
pretativ (la al doilea nivel), să observăm următoarele exemple:
(10) este un e n u n ţ descriptiv la nivelul al doilea întrucît condiţiile sale de adevăr corespund
faptului că pisica este sau nu este pe preş, iar e n u n ţ u l (29) depinde de faptul că cineva (locutorul
sau altcineva) s-a gîndit că pisica era pe preş.
In cazul (10), este vorba despre discursul direct, în (29), despre discursul indirect liber. In ambele
cazuri, se poate trage concluzia (30):
Propoziţiile (30), (31) şi (32) formează un context minimal în care interpretăm (10) sau (29).
(35) U n d e locuieşti?
Filip locuieşte la Neuilly, chiar la limita dintre Parisul intra-muros şi periferie. El locuieşte la
trei minute de staţia de metrou pariziană Pont-de-Neuilly. Filip are două posibilităţi de a răspunde:
b. Locuiesc la Paris.
El ştie că locuieşte la Neuilly şi faptul că ştie acest lucru este reprezentat în gîndirea lui. Poate
totuşi să enunţe (36 a) care este reprezentarea literală a gîndului lui, sau (36 b) care este repre
zentarea mai p u ţ i n decît literală a acestui gînd. Interpretat în raport cu contextul (37), (36 a) va
da, cu aproximaţie, aceleaşi implicaţii contextuale (38), ca şi (36 b):
Dacă Filip vorbeşte cu cineva care nu cunoaşte Parisul şi cartierul Neuilly, îi va da acestuia o idee mai
exactă despre viaţa sa întrebuinţînd (36 b) şi nu (36 a), dar în cele mai multe situaţii va prefera (36 a).
Pertinenţa
(a) Un e n u n ţ este cu atît mai pertinent în raport cu un context, cu cît produce mai multe
efecte în acest context.
(b) Un e n u n ţ este cu atît mai pertinent în raport cu un context, cu cît este mai uşor de
interpretat în raport cu acest context.
(vii) Efectele unei metafore pot fi şi sînt adesea propoziţionale: după părerea lui
Sperber şi Wilson, efectele unei metafore sînt implicaţiile contextuale care se
pot extrage din ea şi sînt, evident, propoziţionale, din m o m e n t ce rezultă din-
tr-un proces de inferenţă deductivă.
1. N A R A T O L O G I A
1.1. EXPUNEREA TEORIEI
Teoria naratologică a lui Genette a fost dezvoltată mai ales în două lucrări: prima
(Genette, 1972) se constituie într-o prezentare a teoriei, în timp ce a doua (Ge
nette, 1983) este o încercare de a răspunde criticilor adresate teoriei de către alţi
cercetători interesaţi de fenomenul naraţiei, în intervalul cuprins între cele două
date. Orice prezentare a teoriei naratologice trebuie să înceapă reamintind că
ne găsim în faţa unei teorii structuraliste a povestirii literare şi că, în acest sens,
ea se situează în vecinătatea cercetărilor semiologice sau semiotice (în funcţie
de terminlogie) din marea tradiţie structuralistă. Totuşi, ea s-ar distinge de acestea
prin faptul că, dacă obiectul său este parţial comun cu cel al semiologiei - poves
tirea şi povestirea literară - ceea ce intră în sfera de cercetare a naratologiei nu
coincide cu ceea ce studiază semiologia, din acest obiect.
Postulatul naratologiei
A
Intr-o povestire, evenimentele pe care ea le relatează pot fi diferenţiate după felul în care
sînt relatate.
(ii) Povestirea trimite la semnificant, enunţul, discursul sau textul prin care sînt
redate evenimentele.
(iii) Narare trimite la actul narativ sau, mai general, la situaţia în care acesta are
loc.
Aşadar, subiectul naratologiei îl reprezintă distanţa dintre istorie şi povestire,
această distanţă fiind rezultatul narării.
Distanţa dintre istorie şi povestire se poate manifesta în trei dimensiuni
diferite:
(i) Timpul: relaţiile temporale dintre istorie şi povestire vor fi diferite în funcţie
de faptul dacă povestirea respectă ordinea cronologică a evenimentelor sau o
schimbă, dacă se recurge la elipsă e t c ;
Ne gîndim acum la exemplul exploatat intens (în textul său din 1972) de Genette
insuşi: A la rechercke du temps perdu de Marcel Proust; aici evenimentele relatate nu sînt
prezentate în ordine cronologică, povestirea este din cînd în cînd foarte detaliată, iar uneori
se recurge la elipsă etc.
(n) Modul, cu cele două aspecte diferite: pe de-o parte, distanţa corespunde
distincţiei antice dintre diegesis şi mimesis; ea este reluată în distincţia mai recentă,
dintre a arăta (showing) şi a spune (telling), preluată şi adaptată de către Genette
în distincţia sa dintre relatare de cuvinte [recit deparoles - în 1. fr.] şi relatare de
Naraţiune şi ficţiune 401
(iii) Vocea: actul narativ este pus în evidenţă sau nu, în funcţie de existenţa unui
narator explicitat sau a unui narator omniscient şi absent din povestire; de ase
menea, raportul dintre naraţiune şi istorie va fi diferit după cum nararea este
simultană cu evenimentele, le urmează sau le precedă.
Să reamintim contrastul dintre o lucrare ca^4 la recberche du tempsperdu de Marcel Proust,
unde naratorul se prezintă ca sursă a povestirii, spunîndu-şi eu, şi L'Education sentimentale de
Gustave Flaubert, unde nu există un narator explicit prezent (nimeni nu zice eu), ci doar unul
omniscient, exterior povestirii înseşi. In ce priveşte aspectul temporal al vocii, acesta poate fi
ilustrat prin Tristram Shandy de Lawrence Sterne, pentru un act narativ care urmează eveni
mentelor şi prin La răscruce de vînturi de Emily Bronte pentru un act narativ parţial contem
poran cu evenimentele. Cazul narării care precedă evenimentele pare mai curînd un exemplu
construit, decît un caz obişnuit, frecvent.
Pentru Madame Bovary, autorul este Flaubert. El este cel care, în lume, a produs în mod
fizic textul romanului.
(ii) Naratorul, care este o entitate teoretică: el corespunde locutorului lui Ducrot
şi, aşa cum locutorul este răspunzător de enunţare, fiind desemnat prin mărcile
persoanei întîi, tot astfel naratorul este răspunzător pentru narare, fiind desemnat
tot prin mărcile persoanei întîi.
In A la recherche du temps perdu, naratorul, exprimat textual, este Marcel, care nu se confundă
cu autorul, Proust.
(i) Mai întîi, naratologia se poate aplica textelor teatrale, chiar dacă ne-am fi
aşteptat la fenomenul contrar: într-adevăr, după Genette, în teatru evenimentele
sînt mai curînd «imitate» decît «reprezentate», iar distanţa dintre istorie şi poves
tire - obiectul esenţial al naraţiunii - ar fi, aici, inexistentă. Totuşi, o examinare
atentă a textelor de teatru arată că mutatis mutandis acestora li se poate aplica,
fără nici o dificultate, acelaşi fel de analiză (naratologică) aplicat povestirilor
romaneşti (cf. Reboul 1984). Aşadar, se poate conchide că povestirea nu este o
construcţie, rezultat al narării, pe baza istoriei, ea însăşi dată: evenimentele sînt,
ele înseşi, o construcţie, ceea ce face ca distincţia dintre istorie şi povestire să
apară ca fiind foarte fragilă.
In teatru există un mare număr de adresări către public ca tot atîtea manifestări, dacă nu
ale unui narator, cel puţin ale narării. In această optică se înscrie teatrul lui Moliere, ca şi
numeroase piese de teatru modern: la Anouilh, de exemplu, faptul acesta este obişnuit.
Naraţiune şi ficţiune 403
(ii) In al doilea rînd, anumite tipuri de discurs - cel ironic în special - nu pot fi
explicate decît dacă lista de persoane cu statut teoretic dată de Genette se supli
mentează cu alte asemenea entităţi teoretice. Atragem atenţia că teoria polifonică
a lui Ducrot întîmpină aceeaşi dificultate. Şi aici, persoana căreia trebuie să i se
atribuie intenţia ironică poate avea statut teoretic sau nonteoretic; această intenţie
ironică, ce ar trebui să aparţină naraţiunii, adică să ţină de narator, se exercită
pe seama lui, fără să putem spune totuşi că e vorba de auto-ironie, şi tocmai din
aceste motive ea obligă la postularea unui alt personaj, anterior naratorului,
răspunzător de această ironie.
Această dificultate apare cînd victima ironiei este naratorul însuşi; de aceea, dificultatea
devine cu totul evidentă în povestirile în care există un narator exprimat textual. Nu vom men
ţiona aici decît un exemplu extras din Barry Lindon de William Makepeace Thackeray. In această
povestire la persoana întîi pe care o produce eroul ce dă titlul povestirii şi unde naratorul se
confundă cu personajul principal, ironia împotriva lui este prezentă pretutindeni, neputînd fi
imputată naratorului:
(iii) Posibilitatea ca printre evenimente, aşa cum sînt ele relatate, să se strecoare,
intenţionat sau nu, o aporie oarecare, o contradicţie sau un paradox. Or, dacă
dorim ca istoria să se poată distinge de povestire, atunci cea dintîi trebuie să
rămînă consistentă; dacă nu, în mod real distincţia nu mai are obiect, iar eveni
mentele istoriei sînt construite la fel ca povestirea însăşi.
Există numeroase exemple de aporii de acest tip în ficţiune, fie ea romanescă sau teatrală.
Nu vom da decît un exemplu din literatura romanescă franceză, acela al operei Les Faux-Mon-
nayeurs de Gide: naratorul din Les Faux-Monnayeurs este prezentat ca scriindu-şi romanul pe care
noi tocmai îl citim.
Toate aceste dificultăţi în apărarea ideii că în povestirile de ficţiune există o
frontieră strictă între evenimentele date şi relatarea construită obligă la o nouă
punere în discuţie a postulatului naratologiei, care nu se mai poate aplica decît
povestirilor nonficţionale. Insă atunci, departe de a mai exista o distanţă între
istorie şi povestire, ele fiind permanent legate, nararea devine o parte a povestirii.
In aceeaşi ordine de idei, construirea evenimentelor este aceea care va face pur
şi simplu manifest caracterul fictiv al acestora.
404 CAPITOLUL 16
Aşa cum tocmai am văzut, într-o povestire ficţională, istoria sau evenimentele
nu se pot distinge de modul în care ele sînt relatate, adică de povestire, ca să
folosim terminologia lui Genette. Prin urmare, particularitatea celor mai multe
texte de teatru, dacă nu cumva a tuturora, precum şi cea a tuturor scrierilor
romaneşti, este caracterul lor fictiv. Există tentaţia ca acest caracter fictiv să fie
considerat o particularitate lingvistică, iar teza existenţei unui limbaj al ficţiunii
stă adeseori, mai mult sau mai puţin explicit, la baza unui însemnat n u m ă r de
lucrări consacrate ficţiunii.
Teza este într-adevăr seducătoare: singurul ei cusur este de a fi falsă. Ce
i-ar trebui pentru a fi adevărată? Şi, mai întîi de toate, ce pretinde ea în mod
efectiv? Ce se spune cînd se afirmă că există un limbaj al ficţiunii? Această
afirmaţie se poate descompune în mai multe ipoteze:
unii), pentru ca această distribuţie rezervată exclusiv textului scris să se transforme într-un ele
ment al unui limbaj ficţional oarecare, ar trebui să admitem că tot ce apare în formă scrisă ţine
de ficţiune, ceea ce pare puţin acceptabil, ca să nu spunem mai mult.
(ii) Mai serioase au fost încercările de a arăta (cf. Banfield 1982) că stilul indirect liber ţine de
textul ficţional. Cu toate acestea, ele rămîn puţin convingătoare fiindcă se bazează pe o definiţie
circulară a fenomenului: între una dintre construcţiile sintactice ale stilului indirect liber şi efectele
sale interpretative există o echivalenţă, Dacă respingem însă această definiţie, vom constata că
stilul indirect liber apare în discursul raportat atît în forma lui orală, cît şi în cea scrisă şi, mai
mult, chiar în discursuri care nu au nimic ficţional.
Pe de altă parte, ni se pare că se poate invoca şi un alt argument menit să
respingă teza existenţei unui limbaj specific ficţiunii: dacă ficţiunea constă în
reprezentarea personajelor, a lucrurilor şi a evenimentelor inexistente în lume,
ea le poate reprezenta numai fiindcă utilizează un limbaj comun cu cel utilizat
pentru reprezentarea persoanelor, a lucrurilor şi a evenimentelor care există în
lume. De altfel, acelaşi fapt se produce şi în reprezentarea picturală a unui obiect,
personaj sau eveniment fictiv: el va fi reprezentat prin aceleaşi mijloace ca un
obiect, un personaj sau un eveniment cu existenţă reală. însăşi posibilitatea
ficţiunii depinde, deci, de faptul că ea utilizează limbajul comun şi, în m o d
mai general, mijloacele de reprezentare obişnuite.
modul îndeplinirii sale sînt alte două întrebări de ordin pragmatic pe care le
suscită ficţiunea.
Vom începe discuţia prin examinarea acestor ultime două probleme, pen
tru a putea consacra apoi următorul paragraf teoriei lui Searle asupra ficţiunii,
o teorie care încearcă să ofere un răspuns.
Ipoteza unui act ilocuţionar specific ficţiunii a fost deja avansată. Potrivit dis
tincţiei dintre acte locuţionare, perlocuţionare şi ilocuţionare, distincţie operată
de Austin (cf. 1970), un act ilocuţionar este actul care se îndeplineşte în limbaj,
un act locuţionar corespunde activităţii fizice care se află la originea unui enunţ,
iar un act perlocuţionar corespunde actului ce se îndeplineşte prin limbaj.
Persuasiunea este exemplul canonic al actelor perlocuţionar. Actele ilocuţionare tipice
sînt promisiunea, ordinul, botezul etc.
Orice enunţ care corespunde unei fraze gramaticale complete îndeplineşte ipso
facto un act ilocuţionar oarecare. Aşadar, putem distinge trei mijloace principale
de îndeplinire a unui act ilocuţionar.
(i) Printr-un enunţ performativ explicit.
Să considerăm următorul exemplu:
(2) Iţi promit că mîine voi veni.
Locutorul lui (2) îndeplineşte un act ilocuţionar de promisiune. Acest act este îndeplinit prin însăşi
enunţarea lui (2) şi este explicit indicat prin prefaţa performativă îţi promit că. Un enunţ perfor
mativ explicit se caracterizează prin existenţa unei prefeţe în care un verb performativ (a promite,
a boteza, a ordona etc.) este utilizat la persoana întîi singular şi la indicativ prezent.
Naraţiune şi ficţiune 407
In (3), construcţia sintactică declarativă a frazei şi timpul folosit, viitorul indicativului, fac din
acest enunţ o promisiune, o predicţie sau chiar o ameninţare. Aceste posibilităţi sînt determi
nate de construcţia sintactică a enunţului, dar nu sînt în m o d necesar suficiente, doar p r i n ele
înseşi, pentru a se stabili cu certitudine tipul de act ilocuţionar îndeplinit. Recursul la context
se poate dovedi util.
In (4), construcţia interogativă a frazei nu lasă loc nici unei îndoieli: actul ilocuţionar
îndeplinit este o întrebare. Vom observa că modul imperativ, la rîndul lui, indică un ordin. P r i n
urmare, anumite construcţii sintactice sînt, mutatis mutandis, suficiente p e n t r u a indica în m o d
limpede actul ilocuţionar corespunzător.
(5) şi (6) sînt două acte ilocuţionae de cerere; ele sînt indirecte prin faptul că nu se prezintă sub
formă imperativă, ci sub formă interogativă, aceasta referindu-se la capacitatea interlocutorului
de a îndeplini actul dorit. Printr-un proces inferenţial, interlocutorul decide că răspunsul adecvat
lui (5) sau lui (6) nu este un discurs despre capacităţile sale fizice sau mentale, ci un act fizic, acela
de a da sarea locutorului sau, respectiv, de a deschide fereastra.
Pe baza constatărilor de mai sus s-a putut avansa ipoteza că autorul unui roman
sau, generalizînd, locutorul unui discurs ficţional îndeplineşte un act ilocuţionar
particular, acela de a povesti o istorie sau de a scrie un roman.
înainte de a vedea dacă această ipoteză este sau nu acceptabilă, nu este
inutil să examinăm ceea ce implică ea. De la început vom observa că dacă există
un act ilocuţionar de relatare a unei istorii sau de scriere a unui roman, sînt puţine
şanse ca acest act să fie indirect; în realitate indirecţia [actul indirect] pare legată
de convenţii sociale, iar actul de a povesti o istorie sau de a scrie un roman se
poate dispensa uşor de atenuare, spre deosebire de ordin sau de cerere. Ca act
recunoscut din punct de vedere social (pînă într-atît încît adesea aduce autorilor
săi recompense şi onoruri), el nu este cu nimic ameninţător sau jignitor pentru
interlocutor, pe care nu-1 plasează într-o poziţie de inferioritate. De aceea nu
mai rămîn decît două posibilităţi: una, conform căreia ar fi vorba despre un act
îndeplinit printr-un enunţ performativ explicit, şi cea de-a doua, conform căreia
408 CAPITOLUL 16
ceea ce stabileşte că este vorba despre un act ilocuţionar de povestire a unei istorii
sau de scriere a unui roman ar fi semnificaţia semantică a frazei, bazată pe con
strucţia sintactică şi pe sensul elementelor sale.
Este de la sine înţeles că prima ipoteză trebuie respinsă: se pare că n-ar
exista formule performative care să corespundă unui act oarecare de relatare a
unei istorii sau de scriere a unui roman de tipul lui îţi ordon să sau îţi promit că.
Prin urmare rămîne ipoteza unui act ilocuţionar care ar fi semnalat prin seman
tica enunţului prin care este îndeplinit. Ce valoare are această ipoteză?
Vom remarca de la început nu numai că limbajul utilizat într-un discurs
ficţional este acelaşi cu cel al discursului obişnuit, dar şi că frazele ce compun
un discurs ficţional sînt fraze obişnuite, comune, asociate unui anumit număr
de acte ilocuţionare dintre care, în acest tip de discurs, cel mai frecvent este actul
de aserţiune.
(ii) Nu sînt decît în aparenţă acte de aserţiune, pentru că, în realitate ele sînt
acte de povestire a unei istorii sau de scriere a unui roman.
Vom expune în continuare teoria ficţiunii în versiunea lui Searle. După Austin, Searle
este unul dintre principalii artizani ai teoriei actelor de vorbire care respinge atît
ipoteza unui limbaj specific ficţiunii, cît şi pe aceea a unui act ilocuţionar specific
ficţiunii. Şi totuşi, pe deplin justificat, Searle constată că în discursul ficţional actele
ilocuţionare corespunzătoare cuvintelor şi frazelor utilizate nu sînt îndeplinite.
Altfel spus, dacă exemplul (8) ar apărea în discursul obişnuit, el ar servi la îndeplinirea
unui act ilocuţionar asertiv, în timp ce , apărînd într-un discurs ficţional, el nu permite realizarea
unui act asertiv, deşi nu serveşte nici la îndeplinirea vreunui alt act ilocuţionar:
(8) Marchiza coborî la ora cinci.
Aşadar, problema actelor ilocuţionare şi ficţionale nu se mai pune în termenii
unui act ilocuţionar specific ficţiunii, ci în termenii următoarei întrebări:
Cum poate coincide limbajul utilizat în discursul ficţional cu limbajul obişnuit şi cum
îşi poate conserva el sensul obişnuit, chiar dacă nu permite îndeplinirea actelor ilocuţionare care
îi sînt ataşate semantic?
înainte de a propune un răspuns acestei întrebări, Searle avansează două dis
tincţii, prima între ficţiune şi literatură, cea de-a doua între discurs ficţional
şi discurs figurat. După Searle, literatura nu ţine integral de ficţiune, după cum
ficţiunea nu ţine integral de literatură (dacă ne gîndim la povestirile hazlii):
(i) Ceea ce decide dacă operă dată aparţine sau nu ficţiunii sînt intenţiile autorului.
(ii) Ceea ce permite cititorului să considere sau nu o operă ca literatură este
propria lui apreciere. Tot după Searle, în discursul ficţional, ca şi în cel figurat,
410 CAPITOLUL 16
are loc şi o modificare a unor reguli semantice, dar deosebirea dintre un tip de
discurs şi celălalt devine evidentă dacă ne reamintim că figurile retorice apar atît
în discursul curent, cit şi în cel ficţional:
(i) Discursul figurat este nonliteral.
(ii) Discursul ficţional este nonserios.
Termenul serios trimite exclusiv la angajamentul personal al locutorului
cu privire la adevărul enunţului (sau al enunţurilor) pe care acesta îl (sau le)
produce. Pentru Searle, atenţia trebuie focalizată aici asupra distincţiei: discurs
serios nonfictiv şi discurs ficţional nonserios. El compară discursul literal serios
cu discursul literal neserios şi constată că locutorul celui dintîi a respectat un
anumit număr de reguli pe care locutorul celui de-al doilea discurs le-a putut
neglija, anume regulile aserţiunii (deoarece tot formele corespunzătoare actului
asertiv sînt cele mai frecvente în discursul ficţional):
Regulile aserţiunii
1. Regula esenţială: autorul unei aserţiuni răspunde de adevărul propoziţiei exprimate.
2. Regulile preparatorii: locutorul trebuie să fie în măsură să furnizeze probe sau argumente
în favoarea adevărului propoziţiei exprimate.
3. In contextul enunţării, adevărul propoziţiei exprimate nu trebuie să fie neapărat evi
dent nici pentru vorbitor nici pentru ascultător.
4. Regula sincerităţii: în contextul enunţării, locutorul răspunde de convingerea sa.
A
In opinia lui Searle, locutorul unui enunţ ce apare într-un discurs ficţional
simulează producerea unei aserţiuni, iar verbul a se preface [„feindre" - în 1. fr.]
sau a pretinde [„pretendre - în 1. fr.] trebuie înţeles aici în sensul că locutorul
unui discurs ficţional nu urmăreşte să-şi înşele interlocutorul nici în ceea
ce priveşte angajamentul său şi nici în privinţa intenţiilor sale. Posibilitatea unui
astfel de act care simulează îndeplinirea unui act ilocuţionar ţine de existenţa
unui ansamblu de convenţii, nici lingvistice şi nici semantice, dar care suspendă
conexiunile dintre semnificaţia frazei şi realizarea actului ilocuţionar cores
punzător (regulile 1 la 4 în cazul aserţiunii).
Să examinăm acum, împreună cu Searle, diferenţa dintre discursul ficţional şi discursul
mincinos: în primul, locutorul simulează în baza unor convenţii de suspendare, fără intenţia de
a înşela; în al doilea, locutorul are intenţia de a induce în eroare, iar regulile nu sînt suspendate.
Pentru a-şi îndeplini actul de simulare fără intenţia de a înşela, locutorul în
deplineşte în mod efectiv un act locuţionar de enunţare, ceea ce îi permite lui
Searle să remarce că dacă actul ilocuţionar este simulat, actul enunţării, în
schimb, este real.
Naraţiune şi ficţiune 411
adecvată îndeplinirii unui act asertiv în discursul obişnuit. Prin urmare, între
fraza enunţată de locutorul unui enunţ ficţional cu intenţia de a pretinde că
îndeplineşte un act ilocuţionar asertiv şi o frază aparţinînd discursului curent
nu există nici o deosebire aparentă: singura diferenţă dintre ele rezidă în intenţiile
locutorului. Pînă aici nu apare nici o dificultate: locutorul enunţă o frază grama
ticală de formă asertivă cu intenţia de a simula îndeplinirea unui act ilocuţionar, şi
avem motive să admitem că interlocutorul va crede că locutorul realizează un
act ilocuţionar asertiv. Problema apare însă atunci cînd prima intenţie a locu
torului, simularea îndeplinirii actului ilocuţionar asertiv, se modifică prin adău
garea celei de a doua intenţii, aceea de a nu înşela. într-adevăr, din acest moment,
condiţiilor de reuşită a actului de a simula realizarea unui act ilocuţionar trebuie
să li se adauge condiţiile de reuşită a actului de a simula fără a înşela. Să le
enumerăm atît pe cele dintîi, cît şi pe următoarele:
Condiţii de reuşită a actului de simulare a îndeplinirii unui act ilocuţionar asertiv
(i) A efectua un act de enunţare;
(ii) acest act să corespundă enunţării unei fraze gramaticale complete, cu formă asertivă.
Condiţia de reuşită a unui act de simulare fără intenţia de a înşela.
(i) A indica faptul că actul este simulat.
Problema este că există o contradicţie între condiţia (ii) a actului de a simula
îndeplinirea unui act ilocuţionar asertiv şi condiţia unică a actului de a pretinde
fără a înşela: nu putem, în acelaşi timp, să enunţăm o frază gramaticală completă
cu formă asertivă şi să indicăm că actul îndeplinit este simulat, fără a-1 însoţi de
o prefaţă sau de o postfaţă care să indice acest caracter nonserios. Or, în ficţiune,
nu există asemenea prefeţe sau postfeţe.
După cunoştinţa noastră, singura formulă care există este formula introductivă tradiţională
a basmelor: A fost odată... Din păcate, faptul că o asemenea formulă apare doar în acest unic tip
de ficţiune interzice considerarea ei ca o posibilă soluţie la problema ridicată mai sus.
Prin urmare, pentru a salva teoria lui Searle asupra ficţiunii, trebuie să i
se aducă trei modificări majore:
(i) In interiorul discursurilor ficţionale nu mai există diferenţă între enunţurile
adevărate şi false: toate beneficiază de acelaşi tratament.
(ii) Toate enunţurile care apar într-un discurs ficţional corespund ipsofacto unui
act de simulare a realizării unui act asertiv, fără intenţia de a înşela.
(iii) Discursul ficţional nu este doar un discurs nonserios, el este un discurs
nonliteral.
Dar, cu aceste trei modificări, teoria lui Searle nu mai este uşor de recunoscut.
Pe de altă parte, ne putem pune întrebarea dacă actul de simulare este cu adevărat
actul pe care îl îndeplineşte locutorul unui discurs ficţional. In fine, să mai
adăugăm că, deşi socotim foarte fructuoasă ideea conform căreia discursul ficţional
este nonliteral, această idee ar fi, cu siguranţă, total inacceptabilă pentru Searle.
Apropierile dintre teoria lui Lewis şi versiunea modificată a teoriei lui Searle
propusă în partea finală a paragrafului precedent nu sînt de neglijat. In teoria
416 CAPITOLUL 16
lui Lewis se consideră că orice enunţ care apare într-un discurs ficţional (dar şi
orice enunţ care vorbeşte despre un personaj ficţional) conţin ca prefix implicit
un operator intensional, In cutare sau cutare ficţiune...
Astfel, fiecare frază din Madame Bovary ar avea o prefaţă implicită şi ar arăta ca:
(9) In Madame Bovary, Charles...
După o serie de tentative nesatisfăcătoare, Lewis propune următoarea analiză a
operatorului In cutare sau cutare ficţiune,... (unde (j) corespunde unei propoziţii
ficţionale):
O frază de forma «In ficţiunea f, <{)» este adevărată în mod nondisponibil [„non vacant" în i.
fr. - NT] dacă şi numai dacă o lume oarecare, în care/este spusă ca un fapt cunoscut şi în care
<>j este adevărat, diferă mai puţin de lumea noastră reală decît o face orice altă lume în care/
este spusă ca un fapt cunoscut şi în care <>| nu este adevărat. Fraza este adevărată în mod
disponibil [„vacant" în 1. fr. - NT] dacă nu există vreo lume în care/ este spusă ca un fapt
cunoscut.
Aceste condiţii de adevăr ale unei fraze de forma «In ficţiunea/ (j)» răspund următoarelor două
preocupări;
(1) pe de-o parte, de a stabili condiţiile de adevăr ale lui <j) î n /
(ii) pe de altă parte, de a asigura o proximitate suficientă între lumea reală şi lumea care verifică
valoarea de adevăr a frazei, astfel încît cunoştinţele de care dispunem despre lumea reală să ne
poată servi în interpretarea lui/
Vom sublinia că în această definiţie - şi vom vedea că există o legătură cu ficţiu
nile inconsistente - fraza este adevărată în m o d disponibil dacă faptul pe care îl
relatează nu poate fi cunoscut sau, altfel spus, dacă ficţiunea este imposibilă. O
ficţiune este imposibilă în două cazuri:
(i) Istoria este imposibilă pentru că faptele pe care le relatează nu se supun legii
terţului exclus,
(ii) Istoria însăşi implică faptul că nimeni nu o poate povesti.
Am putea considera că în primul caz, acela al istoriilor imposibile, totul este
adevărat într-un mod disponibil, ceea ce înseamnă că toate istoriile imposibile
au aceeaşi semnificaţie. Pentru a putea evita această consecinţă neplăcută, Lewis
propune soluţia următoare:
(i) Chiar şi ficţiunile inconsistente au părţi consistente.
(ii) Fiecăreia dintre aceste părţi consistente îi corespunde o lume posibilă care o
verifică.
(iii) Aşadar, avem două soluţii:
a) sau se consideră că § este adevărat în ficţiunea/dacă <j) este adevărat în
fiecare fragment consistent a lui f;
b) sau se consideră că <)> este adevărat în ficţiunea/dacă (j) este adevărat
într-un fragment oarecare al l u i /
Naraţiune şi ficţiune 417
După Lewis, cea de-a doua soluţie are avantajul de a permite ca două enunţuri
contradictorii să fie adevărate într-o aceeaşi ficţiune, evitîndu-se totodată pro
blema pe care ar ridica-o o lume imposibilă sau cea a adevărului disponibil. Mai
mult chiar, acceptînd posibilitatea enunţurilor contradictorii, se ţine seama de
particularitatea ficţiunii, adică de caracterul său inconsistent.
5. O A B O R D A R E P R A G M A T I C Ă A F I C Ţ I U N I I
Am enumerat mai sus problemele pragmatice pe care le pune ficţiunea: interesul
său, condiţiile de reuşită a actelor de referinţă îndeplinite, actul (sau actele)
ilocuţionar(e) care se comit(e) aici. Problema ficţiunii nu este una lingvistică şi
418 CAPITOLUL 16
nu găseşte nici o soluţie logică, aşa cum am văzut deja. Acum am dori să subli
niem că problema inexistenţei obiectelor fictive are consecinţe pragmatice doar
în ce priveşte interpretarea enunţurilor. Vom schiţa rapid o teorie pragmatică a
ficţiunii care va avea ca scop să răspundă următoarelor întrebări:
(i) C u m se pot concepe şi interpreta discursuri ficţionale?
(ii) Care sînt condiţiile de reuşită a unui act referenţial care are un obiect fictiv?
Putem răspunde acestei întrebări în mai multe feluri, într-un sens filozofic sau în
tr-unui psihologic. Aici vom expune mai detaliat răspunsul dat din perspectivă
psihologică, iar pentru cel dat la întrebară filozofică ne vom mulţumi să spunem că
obiectele fictive nu există, prin definiţie, şi că, prin urmare, nu-şi găsesc locul
în ontologie. Şi totuşi, faptul că ele nu există nu ne împiedică să concepem obiecte
fictive; acest paragraf va fi consacrat tocmai felului în care ele sînt concepute.
Aşa cum vom observa, a spune despre un obiect că nu există nu înseamnă
a spune ceva despre felul în care acesta este conceput; prin urmare, vom adopta
ipoteza că un obiect fictiv este conceput în acelaşi fel ca un obiect al lumii reale
sau, altfel spus, că organizarea conceptuală nu se modifică. In acord cu Sperber
şi Wilson, vom admite că în limbaj cuvintele corespund unor concepte. Aceste
concepte sînt nişte adrese în memorie sub care se clasifică un anumit n u m ă r
de informaţii de diverse feluri: logice, enciclopedice, lexicale.
Informaţiile logice, enciclopedice şi lexicale se diferenţiază în felul următor:
(i) Primele corespund informaţiilor despre relaţiile logice (implicaţie, contradicţie etc.) pe care
conceptul le poate întreţine cu alte concepte.
420 CAPITOLUL 16
(ii) Cele enciclopedice corespund tuturor informaţiilor de natură nonlogică pe care le avem despre
concept şi care ne permit să-i atribuim o extensiune, dacă acesta o poate avea.
(iii) In fine, cele lexicale corespund cu echivalentul conceptului într-o limbă naturală', adică cu
cuvîntul (cuvintele) corespunzător (corespunzătoare) acestuia.
Cînd în limba naturală echivalentul conceptului este un nume propriu, cel mai
adesea nu există informaţii logice care să-i corespundă. Ipoteza noastră este că,
aşa cum se întîmplă cu cele mai multe dintre conceptele al căror intermediar
lexical este un nume propriu, şi conceptul corespunzător unui obiect fictiv este
un concept complex, compus pe baza diverselor concepte care pot fi, ele înseşi,
simple sau complexe. Conceptele corespund diferitelor proprietăţi atribuite
obiectului din discursul ficţional, plus încă una: proprietatea de a fi un obiect
(sau un personaj) în cutare sau cutare ficţiune. Caracterul fictiv al discursului
respectiv va fi indicat sub conceptul corespunzător numelui ficţiunii implicate.
Să luăm exemplul lui Hamlet. Conceptul complex corespunzător numelui propriu Hamlet
va fi compus din următoarele concepte: prinţ, danez, student la Wittenberg, al cărui tată a fost
asasinat, personaj al piesei de teatru HAMLET. Iar sub HAMLET'vom găsi: piesă de teatru, operă
de William Sbakespeare, ficţiune.
Prin urmare, în ce sens mai pot fi satisfăcute condiţiile reuşitei actelor de referinţă
la un obiect fictiv? Pur şi simplu în sensul că ceea ce este comun autorului şi
cititorului, dacă acesta din urmă a înţeles discursul ficţional, se află tocmai în
acest ansamblu de informaţii care, de altfel, le-ar servi la identificarea unui refe
rent în lume, dacă un asemenea referent ar exista.
(ii) Discursul ficţional este alcătuit dintr-o succesiune de enunţuri care sînt tot
atîtea acte de a spune că... nonliterale, în care locutorul nu îşi asumă respon
sabilitatea asupra adevărului propoziţiei exprimate.
(iii) Pe lîngă nonliteralitate, discursul ficţional mai are încă o proprietate comună
cu metafora: inexistenţa vreunui alt mijloc de a comunica gîndul locutorului în
mod literal.
(iv) Ca şi metafora şi din aceleaşi motive, un discurs ficţional creativ nu poate fi
parafrazat în mod satisfăcător: chiar dacă mulţi şcolari mediocri o preferă, lectura
unui rezumat la Berenice nu este identică cu lectura piesei înseşi.
17. COERENŢĂ: TEMPORALITATE,
RELAŢIE TEMATICĂ ŞI ÎNLĂNŢUIRE
U na din problemele majore ale analizei discursului este cea a coerenţei. Este,
într-adevăr, o problemă clasică, avînd în vedere că ea a jucat, în domeniul
analizei discursului în general şi în cel al lingvisticii textuale în special, un rol
analog cu cel deţinut de noţiunea de gramaticalitatem sintaxa formală. Problema
centrală a analizei discursului poate fi deci formulată în felul următor: în ce
condiţii un discurs, adică o suită de enunţuri, poate fi considerat bine format sau
coerent} Condiţiile de coerenţă, oricît de numeroase ar fi, implică în mare inter
venţia unor factori lingvistici precum şi a u n o r factori extralingvistici. P r i n
urmare, se poate oare considera discursul ca produs al unor reguli ce-i asigură
coerenţa, adică înlănţuiri corespunzătoare de secvenţe? înainte de a aborda
chestiunea regulilor de coerenţă, să examinăm două dimensiuni fundamentale
ale coerenţei discursului: dimensiunea temporală şi dimensiunea referenţială.
1. C O E R E N Ţ A TEMPORALĂ
Rolul timpurilor verbale în organizarea discursului şi în asigurarea coerenţei sale
a fost remarcat şi analizat de mult, cu,precădere în lucrările lui Benveniste (1966)
şi ale lui Weinrich (1973).
exclus, iar timpul de bază este aoristul, timp al evenimentului din care persoana
naratorului e absentă.
(ii) Discursul trimite la „orice enunţare ce presupune un locutor şi un auditor,
iar din partea unuia intenţia de a-1 influenţa pe celălalt într-un fel sau altul"
(Benveniste 1966, 242). Spre deosebire de istorie, discursul foloseşte liber toate
formele personale ale verbului. Toate timpurile sînt posibile, cu excepţia unuia
singur, aoristul. Cele trei timpuri fundamentale ale discursului sînt prezentul,
viitorul şi perfectul compus (exclus din povestirea istorică). Imperfectul este
comun celor două planuri, al istoriei şi al discursului.
Analiza lui Benveniste presupune aşadar un dublu sistem de corelaţii: pe de o parte, între
planurile enunţării (istorie versus discurs) şi timpurile verbale, iar pe de altă parte, între planurile
enunţării şi pronumele personale. într-adevăr, pronumele deictice sau indicatorii (eu şi tu) aparţin
planului discursului, iar anaforicele sau substitutele (pronume de persoana a treia) aparţin planului
istoriei.
Figura 1
COERENŢĂ: TEMPORALITATE, RELAŢIE TEMATICĂ ŞI ÎNLĂNŢUIRE 425
NB: Interpretarea clasică a opoziţiei dintre prim-plan şi plan secund este legată de
diferenţa dintre informaţie focală şi informaţie nonfocală (cf. Hooper 1979, Hooper şi
Thompson 198C). Or, Reinhart (1986) a arătat că diferenţa dintre prim-plan şi plan se
cund nu este o distincţie care permite structurarea importanţei informaţionale a eveni
mentelor, ci o distincţie de natură cognitivă, legată de capacităţile noastre mentale de a
structura informaţia. Aşa cum structurăm spaţiul în termen de figură şi de plan, tot aşa
este nevoie să distingem. , în planul temporal, între un prim-plan şi un plan îndepărtat.
In configuraţiile temporale, prim-planul ar fi pentru figură ceea ce ar fi planul secund
faţă de plan. Aşa se explică faptul că informaţiile ce ţin de planul secund pot fi de natură
temporală sau nontemporală. Pentru a putea distinge prim-planul de planul secund,
Reinhart propune următoarele criterii: pentru planul secund, subordonarea şi elementele
ce servesc la explicarea evenimentelor, iar pentru prim-plan, continuitatea temporală,
caracterul punctual şi perfectiv al proceselor.
Astfel, dacă un locutor enunţă (1), el stabileşte un raport de cotemp oralitate între eveni
mentul trecut pe care îl descrie şi ziua în care acesta s-a petrecut (premergătoare m o m e n t u l u i
vorbirii). Insă în (2), contextul naraţiunii face imposibilă interpretarea lui ieri prin raportare la
momentul vorbirii: datarea se realizează aici în interiorul ficţiunii, şi dacă p e n t r u aceasta se poate
recurge la o marcă deictică este pentru că un anumit eveniment din trecut este privit din punctul
de vedere al personajului şi nu din cel al naratorului:
(2) Enfin [Emma] rassembla ses idees. Elle se souvenait... Un jour avec Leon... O h ! comme
c'etait loin... Le soleil brillait sur la riviere et Ies clematites embaumaient... Alors, emportee dans
ses souvenirs comme dans un torrent qui bouillonne, elle arriva bientot â se rappeler la journee
de la veille. - Quelle heure est-il? demanda-t-elle. La mere Rollet sortit... et rentra lentement en
disant: - Trois heures, bientot. - Ah! merci! C a r [ i l ] Leon allait venir. C'etait sur! II aurait trouve
de l'argent. Mais ii irait peut-etre lâ-bas, sans se douter qu'elle fut la; elle commanda â la n o u r n c e
de courir chez elle p o u r l'amener... Elle s'etonnait, â present, de ne pas avoir songe â Iu; tout
d'abord; hier, ii avait donne sa parole, ii n'y manqueraitpas (G. Flaubert, Madame Bovary, cite
par Vuillaume 1990).
(2) In sfîrşit [ E m m a ] îşi mai adună gîndurile. îşi amintea,.. O zi petrecută cu Leon... O!
ce de m u l t a fost... Soarele strălucea deasupra rîului, iar aerul era plin de mireasma clematitelor...
Atunci, năpădită de amintiri ca de un torent clocotitor, îşi aminti pînă la u r m ă de cele petrecute
în ajun. - Cît e ceasul? întrebă ea. Doica se duse să vadă [...] şi se întoarse agale spunînd: - Mai e
puţin pînă la trei. - A! mulţumesc! Căci el [Leon] avea să vină în curînd. Cu siguranţă! Va fi făcut
rost de bani. D a r se va duce poate acolo, nebănuind că ea este aici; şi îi porunci doicii să alerge la
ea acasă după el [...]. Se mira acum că nu s-a gîndit de la început la el; doar ieri îşi dăduse cuvîntul
că va veni şi se va ţine de cuvînt (G. Flaubert, Doamna Bovary, citat de Vuillaume 1990).
1 EXPRESIE / 1 P R E Z E N T
Pentru fiecare expresie există un referent unic pentru timpul prezent, care este cotemporal
cu A C U M .
subiectivitatea est asociată unei a treia persoane, iar reperul temporal pentru uzul
expresiilor deictice e rupt de momentul vorbirii, se cuvin a fi nuanţate aceste
principii şi înlocuită referinţa la locutor prin referinţa la subiectul stării de
conştiinţă, iar referinţa la prezent prin aceea la ACUM:
1 EXPRESIE / 1 SUBIECT AL STĂRII DE CONŞTIINŢĂ
Pentru fiecare expresie există cel mult un referent, numit „subiect al stării de conştiinţă",
căruia îi sînt atribuite toate elementele expresive.
PRIORITATEA LOCUTORULUI
Dacă există un eu, atunci eu este coreferenţial cu SUBIECTUL STĂRII DE CONŞTI
INŢĂ. In absenţa unui eu, un pronume de persoana a treia poate fi interpretat drept
SUBIECT AL STĂRII DE CONŞTIINŢĂ.
1 EXPRESIE / 1 ACUM
Toate ocurenţele lui ACUM dintr-una şi aceeaşi expresie sînt cotemporale.
PRIORITATEA PREZENTULUI
Dacă există un prezent, ACUM este cotemporal cu acesta. In absenţa unui prezent,
ACUM este cotemporal cu trecutul.
Definiţie: ACUM = momentul deicticelor de prezent şi de viitor.
Aceste principii permit explicarea situaţiei lingvistice paradoxale în care mărcile subiec
tivităţii pot fi atribuite unei a treia persoane, iar mărcile deictice pot fi asociate timpurilor
trecutului, în speţă imperfectului, mai-mult-ca-perfectului şi condiţionalului [un „viitor în trecut",
în 1. fr. - NT],
Relaţia dintre spaţiul universului povestit şi spaţiul parcurs este ilustrată prin
posibilitatea inserării unor deictice spaţiale în cursul povestirii, ca în (6) - (7):
(6) Aici o vom părăsi pe Elvira pentru a ne întoarce p u ţ i n în urmă.
(7) Max ridică pumnalul; aici lucrurile luară o întorsătură neaşteptată.
In (6), aici face posibilă trecerea de la spaţiul universului narat la spaţiul parcurs (ceea ce indică
şi funcţia F din figura 2). In (7), un punct din spaţiul universului narat este de astă dată situat în
COERENŢĂ: TEMPORALITATE, RELAŢIE TEMATICĂ ŞI ÎNLĂNŢUIRE 429
spaţiul parcurs, Pentru ca aici să poată desemna un moment al timpului, e nevoie în schimb ca
punctul reperat în spaţiul parcurs să fie pus din nou în legătură cu un moment din spaţiul uni
versului narat (cf. funcţia F* din figura 2). Intre spaţiile mentale există aşadar o dublă relaţie
(notată cu F şi F* în figura 2).
Acelaşi proces are loc şi în cazurile de coocurenţă dintre deicticele temporale şi timpurile tre
cutului. Ceea ce permite deicticul este de a repera un moment al universului narat în interiorul
spaţiului parcurs, fără a-1 putea identifica însă din punct de vedere spaţial; identificarea sa tem
porală ţine de faptul că reperul deictic este proiectat la rîndul său în spaţiul universului narat,
ceea ce explică forma sa temporală.
Astfel, daca Ion doarme între orele unu şi două după-amiază, atunci Ion este în stare de somn în
toate submtervalele de timp cuprinse între ora unu şi ora două după-amiază: a dormi este un
predicat stativ. Dacă Ion umblă între orele unu şi două, atunci Ion umblă în majoritatea
subintervalelor cuprinse între ora unu şi ora două (se prea poate ca Ion să se fi odihnit cîteva
minute pe o bancă): a umbla este un predicat de activitate. Dacă Ion construieşte o casă între 1
septembrie şi 31 martie, nu este adevărat că în toate subintervalele acestei perioade Ion îşi con
struieşte casa: a construi o casă este un predicat de înfăptuire durativă/nondurativă.
N B : Se va reţine că Dowty, spre deosebire de Vendler (1967), nu distinge cele două subclase
ale înfăptuirii. In analizele lui Vendler, înfăptuirea de tipul a construi o casă este disociată
de înfăptuirea de tipul a muri în virtutea faptului că cea din u r m ă este punctuală, pe cînd
cea dintîi este durativă.
In (9 a) avem, pe lîngă ordine temporală, şi o relaţie cauzală (cu cheile pe care le-am scos, am
descuiat uşa), şi un interval (de obicei, după ce am scos cheile, descuiem imediat uşa). In (9 b) şi
în (9c) există o relaţie cauzală între căderea paharului şi spargerea lui, respectiv punerea seminţei
şi încolţirea ei, dar intervalul care desparte cele două evenimente este diferit. In fine, în (9d) avem
o interpretare variabilă: între cele două evenimente fie că nu este nici o relaţie cauzală şi nici o
COERENŢA: TEMPORALITATE, RELAŢIE TEMATICĂ ŞI ÎNLĂNŢUIRE 431
relaţie temporală, fie că este doar o relaţie temporală, fie că este atît o relaţie temporală, cît şi
una cauzală.
Perspectiva pragmatică oferă posibilitatea de a pune în discuţie ideea unui
principiu discursiv cum e principiul de interpretare a discursurilor temporale. Pe
de o parte, dacă un atare principiu permite explicarea (parţială) a problemei
ordinii temporale, el nu rezolvă în schimb nici problema cauzalităţii, nici pe
cea a intervalului. Pe de altă parte, principiul ordinii temporale conduce la
predicţii false asupra interpretării enunţurilor. într-adevăr, relaţiile temporale
pot fi de mai multe feluri, aşa cum arată enunţurile (10): succesiune (10a), con
comitentă (10b), anterioritate (10c), nedeterminare (lOd):
2. C O E R E N Ţ A TEMATICĂ ŞI REFERENŢIALĂ
Chestiunea bunei formări a discursului, adică problema coerenţei, a rezervat un
loc important noţiunii de relaţie tematică. Această chestiune nu este complet
străină de cea a relaţiilor referenţiale. Cu toate acestea, dacă ele sînt în general
tratate separat, este pentru că trimit la probleme diferite. Coerenţa tematică pune
problema obiectului discursului, a lucrului despre care se spune ceva în discurs
(problemă clasică, numită în franceză de l'a-propos, iar în engleză of aboutness).
Coerenţa referenţială priveşte raporturile dintre expresiile coreferenţiale ale unui
discurs şi rolul jucat de ele în asigurarea coerenţei.
432 CAPITOLUL 17
2.1. C O E R E N Ţ A TEMATICĂ
A
In fine, secvenţele (21) şi (22) sînt bine şi, respectiv, rău formate din punct de vedere discursiv
(coerente şi, respectiv, noncoerente), şi aceasta din raţiuni legate de presupoziţie: în (21) întrebarea
şi răspunsul conţin aceeaşi presupoziţie, pe cînd în (22), presupoziţia întrebării este diferită de
cea a răspunsului. [Reproducem exemplele în original, deoarece în variantă românească ele nu
ilustrează ideea susţinută de autori - N T ]
2.2. C O E R E N T A R E F E R E N T I A L A
Un discurs este format din mai multe enunţuri între care există o legătură.
Această legătură este diversă ca natură: tematică, referenţialâ, propoziţionalâ, ilocu-
ţionarâ, argumentativâ. U n a dintre condiţiile de bună formare a discursului este
aceea legată de existenţa unei „permanenţe" tematice.
(23) Ion este la spital. El e situat pe malul lacului. El e foarte rece în t i m p u l iernii.
(24) Pe mare este un vapor; pe vapor este o cameră; în cameră este o colivie; în
colivie este o pasăre... (M. Schwob).
Aceste patru enunţuri, cel puţin la prima vedere, par să nu aibă nici o temă în comun. In (23),
relaţiile sînt de natură anaforică-, fiecare pronume este interpretabil, interpretarea sa fiind de natură
endoforică (legată de contextul lingvistic). Cu toate acestea, lanţul anaforic nu e suficient şi creează
o impresie bizară, legată de absenţa unei teme comune. Progresia tematică face ca întrebarea
„despre ce se vorbeşte în discurs?" să nu poată primi un răspuns clar. Relaţiile anaforice din (23)
pot fi reprezentate în felul următor:
In (24), relaţiile sînt identice la p r i m a vedere: rema p r i m u l u i e n u n ţ (Re) devine tema celui de-al
doilea (Te) şi aşa mai departe, după cum arată (24') (după Adam 1990, 47):
In aparenţă, structura este identică cu cea din (23). Dar relaţia de incluziune dintre propoziţii
nu înlătură ipoteza unei pertinenţe comune, aşa cum se întîmplă în (23).
In (25) şi (26) relaţiile nu sînt identice: nu există nici o relaţie referenţială sau anaforică
între enunţurile care le c o m p u n . Dar, cu toate acestea, ele nu sînt neinterpretabile. Berea din (25)
trimite la băutura pe care locutorul a consumat-o în timpul pauzei sau după film (cf. (25')); cît
COERENŢĂ: TEMPORALITATE, RELAŢIE TEMATICĂ ŞI ÎNLĂNŢUIRE 437
despre (26), dat ca exemplu de discurs noncoerent (van Dijk 1972), el poate admite o interpretare
potrivit căreia Calderon este sărbătorit de către locutor şi ai lui, ca în (26') (cf. Charolles 1988 a):
Prezenţa articolului hotărît în (25) se explică p r i n existenţa unei relaţii asociative între cinema şi
bere, via schema de inferenţă dată în (25').
Un lanţ referenţial poate foarte bine să fie compus din expresii referenţiale autonome,
adică nonanaforice, cum reiese din exemplul (27):
(27) Cei care programează în LISP vorbesc adesea despre el cu înflăcărare. D u p ă ei, LISP
a supravieţuit pe bună dreptate, căci: LISP este clar, LISP este puternic, LISP este cît se
poate de maleabil. Pe scurt: „LISP is beautiful" (H. Farreny, Programmer en LISP, Masson,
Paris, 1984; extras din Corblin 1985).
Toate ocurenţele lui LISP din (27) sînt coreferenţiale şi constituie un lanţ referenţial. Ele nu
constituie însă un lanţ anaforic. Pentru aceasta este nevoie, pe lîngă relaţia de coreferinţă, de
reluarea prin anaforă a unei expresii coreferenţiale. (28), de pildă, ilustrează un caz de lanţ anaforic:
(28) E R O I C U L M A R C R O S S E T
La Roland-Garros el îl va reîntîlni astăzi pe Sampras ca să încheie duelul cu acesta.
Genevezul a făcut un meci mare cu n u m ă r u l 3 mondial. El este însă condus cu 4 la 2 în
setul 5 al unei partide palpitante întrerupte de ploaie. (La Suisse, 26-5-92).
Expresiile Marc Rosset, el, genevezul, el, sînt coreferenţiale, constituind astfel un lanţ referenţial.
Dar el şi genevezul sînt reluările anaforice ale lui Marc Rosset, făcînd din lanţul Marc Rosset-el-
genevezul-el şi un lanţ anaforic totodată.
1988, Kleiber 1990 c) că prima menţiune a referentului preferă un indice de slabă accesibilitate,
cum sînt numele proprii şi descripţiile definite, unui indice de accesibilitate medie (demon
strativele), sau unui indice de înaltă accesibilitate (pronumele personale). In schimb, p e n t r u a
doua menţiune este preferat un indice de înaltă accesibilitate:
(29) a. ? Ea este foarte inteligentă.
b. ? Această femeie este foarte inteligentă.
c. Rachel este foarte inteligentă.
(30) a. Geraldine Ferraro a fost, t i m p de mai mulţi ani, o m e m b r ă activă a
partidului democrat, dar ea nu s-a lansat în cursa p e n t r u vicepreşedinţie
d e c î t î n 1984.
b.? Geraldine Ferraro a fost, t i m p de mai mulţi ani, o m e m b r ă activă a
partidului democrat, dar Geraldine Ferraro nu s-a lansat în cursa p e n t r u
vicepreşedinţie decît în 1984.
Implicatură scalară
Folosirea unei expresii mai s l a b e / s i t u a t ă pe o scară ierarhică sub o expresie forte F
implicitează că locutorul nu a p u t u t folosi, în contextul dat, expresia forte F.
Principiul de implicatură scalară este de fapt o aplicaţie particulară a maximei de cantitate a lui
Grice (1975) care stipulează că locutorul trebuie să dea atîta informaţie cîtă i se cere, adică infor
maţia cea mai puternică (cf. supra, cap. 7, § 2.2.). Astfel, alegerea unui indice de slabă accesibilitate
cum ar fi numele propriu semnalează că orice altă expresie referenţială cu un grad de accesibilitate
mai ridicat (cum ar fi pronumele) nu garantează în nici un fel accesul la referent. Cu toate acestea,
în cazurile de referinţă directă sau indexicală (cf. supra, cap. 13), se poate introduce un indice de
accesibilitate ridicată întrucît proprietăţile situaţiei sînt de aşa natură încît p u n în evidenţă sau
semnalează direct ambilor locutori obiectul actului de referinţă:
3. REGULI DE C O E R E N Ţ Ă
Faptele examinate pînă aici ne îndreptăţesc să ne punem întrebarea dacă putem
explicita coerenţa cu ajutorul unor reguli de discurs. Cu alte cuvinte, problema
coerenţei devine problema regulilor de coerenţă. Problematica este foarte complexă,
căci presupune intervenţia unui mare număr de factori atît lingvistici, cît şi extra
lingvistici, înainte de a aborda chestiunea regulilor de coerenţă, vom introduce o
distincţie, devenită clasică în lingvistica discursului, între coerenţă, coeziune şi co
nexitate.
3.1.1. Coerenţa
Coerenţa se referă la proprietăţile care asigură interpretabilitatea textului sau
discursului. Pentru ca un text să fie coerent, nu este necesar ca proprietăţile sale
formale să indice în mod explicit relaţiile dintre enunţuri. Acestea pot fi recupe
rate prin inferenţă, recurgîndu-se fie la o premisă implicitată, fie la o ipoteză
contextuală, fie la o schemă standard de acţiuni (script, plan sau scenariu).
Astfel, în (32), marca de conexiune deci convoacă premisa implicitată (33) ce p e r m i t e
stabilirea unei legături între e n u n ţ u r i . Această premisă implicitată, n u m i t ă de Grice (1975)
imphcatură convenţională, nu trebuie neapărat să fie adevărată (se prea poate ca, p e n t r u inter
locutor, (33) să fie fals):
In (34), ceea ce leagă enunţurile între ele, transformîndu-le într-un discurs coerent, este ipoteza
contextuală (35) (un topos în teoria argumentării a lui Ducrot):
(35) Cu cît apa e mai rece, cu atît mai puţin îţi vine să faci baie.
In fine, în (36) este nevoie de informaţii mai numeroase ţinînd de nişte scheme de acţiuni p e n t r u
a sesiza conexiunea dintre cele două e n u n ţ u r i ; schema de acţiuni este dată în (37):
D i n (37) se poate deduce că Măria a deschis ghidul Michelin p e n t r u a alege un restaurant care
s-o ajute să-şi satisfacă d o r i n ţ a de a mînca şi nu p e n t r u a se folosi de hîrtia ghidului ca să-şi
astîmpere foamea.
In (38) nu sînt menţionate toate etapele asociate scriptului R E S T A U R A N T . Ele nu sînt necesare
deoarece scriptul defineşte o secvenţă de acţiuni ordonate şi stereotipe care dă posibilitatea
reconstituirii etapelor omise: în cazul nostru, Ion s-a aşezat la masă, a consultat meniul, a coman
dat un steak cu piper şi 1-a mîncat, toate acestea înainte de a plăti şi de a pleca.
440 CAPITOLUL 17
3.1.2. Coeziunea
Dacă coerenţa este o dimensiune interpretativă a discursului, coeziunea este
dimensiunea sa lingvistică şi semantică. Un discurs va fi considerat coeziv dacă
există relaţii propoziţionale între enunţurile care îl compun: relaţii temporale,
tematice sau referenţiale. In schimb, un discurs poate fi perfect coerent fără a fi
însă coeziv, ca de pildă în cazul răspunsurilor indirecte:
(39) A Cît e ceasul?
B Tocmai a trecut poştaşul.
3.1.3. Conexitatea
N u m i m conexitate relaţiile dintre enunţuri care beneficiază de mărci lingvistice.
Un exemplu clasic de conexitate transfrastică (sau interenunţială) poate fi consi
derat cel al conectorilor pragmatici dar, şi, căci, deci, însă, totuşi, cu toate acestea,
de asemenea, or, de fapt, de altfel etc. Un conector pragmatic este un cuvînt grama
tical (conjuncţie, adverb, locuţiune) a cărui funcţie este pe de o parte de a lega între
ele segmentele de discurs (enunţurile) şi de a contribui, pe de altă parte, la consti
tuirea unor unităţi discursive complexe, plecînd de la unităţi discursive simple.
Conexitatea unui discurs este o proprietate formală, dar nu pare să repre
zinte o condiţie necesară nici pentru coeziunea şi nici pentru coerenţa textelor.
Dacă este mai greu de imaginat un discurs total lipsit de reluări anaforice (lanţ
anaforic şi lanţ referenţial), este perfect posibil ca un discurs să fie slab marcat
sau cu totul nemarcat din punct de vedere al conexităţii. Care este prin urmare
funcţia conexităţii în opoziţie cu cea a coerenţei (interpretabilitate) şi, respectiv,
cu cea a coeziunii (continuitate informaţională)? Care este cu alte cuvinte dife
renţa dintre perechile de enunţuri de mai jos?
In (40 a), secvenţa de acţiuni este interpretată ca avînd la bază o relaţie temporală şi cauzală, pe
cînd (40 b) se arată neutră în aceste două privinţe. In (41 a), se implicitează ideea că timpul frumos
poate cauza o acţiune, pe cînd în (41 b), lipsa lui dar conduce la implicitarea inversă. In (42 a),
afea^implicitează că englezii sînt curajoşi; în (42 b), lipsa lui nu impune nici o conexiune de acest
fel. In fine, în (43 a), (pentru) că introduce o justificare a întrebării; conexiunea nemarcată lingvistic
(lipsa lui (pentru) că nu mai justifică întrebarea, dar oferă un argument (un motiv) pentru
acceptarea invitaţiei.
Prezentînd regulile de coerenţă, vom pune în discuţie două aspecte ale coerenţei
discursurilor şi textelor. Pe de o parte, pe baza lucrărilor lui Charolles asupra
coerenţei textelor (Charolles 1978, 1983, 1987, 1988 a, 1988 b, 1989), inspirate
din lucrările de gramatică a textului (cf. van Dijk 1972, 1977, Petofi 1975), iar
pe de altă parte, pe baza lucrărilor de inspiraţie conversaţională elaborate de
Moeschler în jurul problemelor legate de regulile de înlănţuire (cf. Moeschler
1982, 1985 a, 1989 a, 1989 b).
Metaregulă de repetiţie
Pentru ca un text să fie coerent, trebuie să conţină în dezvoltarea sa lineară nişte elemente
cu recurenţă strictă.
Această metaregulă explicitează aspectele legate de coeziunea textelor, ilustrate în principal de
lanţurile anaforice şi de lanţurile referenţiale. Charolles dă ca exemple pentru regula de repetiţie
pronominalizările (44), descripţiile definite şi referenţializările deictice contextuale (45), substi
tuţiile lexicale (46), identitatea presupoziţională şi reluările inferenţiale (47):
(44) O bătrînă a fost asasinată săptămîna trecută. Ea a fost găsită moartă în cada
din baie.
(45) Max a cumpărat de curînd o casă. Casa/această casă e mare şi are stil.
(46) Picasso a murit acum douăzeci de ani. Artistul a lăsat moştenire colecţia sa
personală'muzeului din Barcelona.
442 CAPITOLUL 17
Metaregulă de progresie
Pentru ca un text să fie coerent, trebuie ca dezvoltarea sa să fie însoţită de un aport se
mantic mereu înnoit.
Această regulă corespunde celei de a doua condiţii de coeziune a textelor, adică condiţiei de progresie a
lui Ducrot (1972). Alăturîndu-se primei reguli, ea revelează de asemenea faptul că un text coerent pre
supune un permanent echilibru între continuitatea tematică şi progresia semantică (Charolles, 1978, 21).
De exemplu, textul (48) nu satisface această regulă, căci nu aduce decît o informaţie redundantă:
(48) Văduvele nu primesc decît jumătate din pensia răposatului soţ. Femeile necăsătorite
percep o pensie egală cu jumătatea celei pe care o primea soţul lor defunct. Ele nu au decît
cincizeci la sută din indemnizaţia pe care o primea soţul lor cînd era în viaţă. Soţiile
pensionarilor împărţeau cu soţul lor, cît timp era în viaţă, întreaga pensie pe care o primea
acesta.
Metaregulă de noncontradicţie
Pentru ca un text să fie coerent, trebuie ca dezvoltarea sa să nu introducă nici un element
semantic care să contrazică un conţinut exprimat sau presupus de o ocurenţă anterioară
sau deductibil din aceasta prin inferenţă.
(49) Malko intră [perfect simplu - N T ] fără să bată la uşă în biroul şefului CIA. Purta
un costum închis şi ţinea în mînă o splendidă valiză din piele de crocodil. Malko se aşază
şi aprinde o ţigară de foi.
Metaregulă de relaţie
Pentru ca o secvenţă sau un text să fie coerente, trebuie ca faptele la care se referă în lumea
reprezentată să se lege între ele.
Această regulă prevede ca acţiunile, stările sau evenimentele evocate în secvenţa discursivă să fie
congruente în lumea recunoscută de către cel care o evaluează. Prin congruenţă trebuie să se
înţeleagă aici o relaţie de pertinenţă, cauză, condiţie sau consecinţă între două propoziţii P şi Q.
Astfel, p e n t r u o lume M, relaţiile sînt congruente în (51) şi (52), dar nu şi în (53):
(51) Măria este bolnavă pentru că va naşte în curînd.
(52) Măria va naşte în curînd, însă este bolnavă.
(53) Măria va naşte în curînd, deci cîntăreţii de rap displac intelectualilor.
COERENŢĂ: TEMPORALITATE, RELAŢIE TEMATICĂ ŞI ÎNLĂNŢUIRE 443
NB: Se va observa că aceste principii au fost deja enunţate cu alte ocazii din perspective
semantice sau pragmatice diferite. Astfel, metaregula de repetiţie se leagă de rolul discursiv
al presupoziţiilor în discurs şi de fondul comun al conversaţiei. Metaregula de progresie
face apel la relaţia dintre informaţia dată şi informaţia nouă. Metaregula de noncontradicţie
are drept corolar narativ legea de consistenţă logică a lui Banfield (1982) (cf. supra, cap.
16, § 4,2.). In fine, metaregula de relaţie şi noţiunea de congruenţă se corelează cu aceea
de funcţie pragmatică din teoria spaţiilor mentale (cf. Fauconnier 1984).
cu care este în general adiacent. Astfel, întrebarea este un constituent iniţiativ tipic, iar
răspunsul este un constituent reactiv tipic. Pentru mai multe detalii, cf. infra, cap. 18, § 2.
Măsura în care sînt îndeplinite restricţiile de mai sus determină gradul de coe
ziune şi/sau de coerenţă a secvenţei: cu cît sînt mai bine îndeplinite restricţiile
de înlănţuire, cu atît secvenţa este considerată mai coerentă/coezivâ. Caracterul
gradual al îndeplinirii restricţiilor explicitează ipoteza conform căreia coerenţa
comportă diferite grade, o scară de valon. Astfel, pentru a evalua gradul de
coerenţă/coeziune al discursului, vom opera cu noţiunea de grad de adecvare
cotextuală (cf. Moeschler 1982 şi 1985 a).
Secvenţele (54) ilustrează gradul de adecvare cotextuală a constituentului reactiv:
Cînd sînt satisfăcute condiţiile: tematică (CT), de conţinut propoziţional (CCP) şi ilocuţionară
(CP), discursul este declarat coerent. Dacă nu sînt satisfăcute decît condiţiile CT şi CCP, discursul
este doar coeziv. In cadrul teoriei condiţiilor de înlănţuire, se poate spune deci că un discurs
coerent este totodată şi coeziv, reciproca nefiind adevărată.
său de adecvare contextuală. Această ipoteză a fost formulată într-un mod mai
explicit în definiţia principiului de interpretare dialogică (cf. Moeschler 1989
a, 94):
P r i n c i p i u de i n t e r p r e t a r e dialogică
Interpretarea unui constituent de tip intervenţie este un fapt dialogic şi este rezultatul
înlănţuirii dialogice la care dă loc acest constituent.
1. D O U Ă P A R A D I G M E ÎN ANALIZA CONVERSAŢIILOR
U n u l dintre domeniile privilegiate de aplicaţie a modelelor pragmatice este
discursul. Şi nu este într-adevăr deloc surprinzător că analiza întrebuinţărilor
limbajului permite anumite predicţii asupra modurilor de organizare secvenţială
şi asupra proceselor de interpretare utilizate în discurs. Domeniul care a făcut însă
obiectul celor mai semnificative lucrări de orientare pragmatică este mai ales acela
al interacţiunilor verbale, numit în general analiza conversaţiilor. Acest capitol
are drept obiect prezentarea în mare a două curente dominante în analiza conver
saţiilor, clasificate începînd cu Levinson (1983) sub etichetele de analiza discur
sului (discourse analysis) şi de analiză conversaţională (conversation analysis).
Aceste două domenii au un anumit n u m ă r de caracteristici comune şi de
proprietăţi divergente.
lucrările de origine sociolingvistică (de tradiţie variaţionistă la Labov 1976 şi 1978, sau care ţin
de etnografia comunicării, cf. Gumperz şi Hymes 1972, Gumperz 1989) au influenţat puternic
tradiţia conversaţionalistă şi au provocat chiar, în domeniul lingvisticii, tentaţia spre o lingvistică
"interacţionistă" (cf. Kerbrat-Orecchioni 1990).
1.1.2. Coerenţa
Cele două abordări se interesează în principal de organizarea secvenţială a con
versaţiilor, şi în special de principiile, regulile sau normele care le asigură coerenţa
(cf. supra, cap. 17, § 3). Este interesant de constatat în acest sens că o mare parte
a lucrărilor despre coerenţa textuală elaborate în lingvistica textuală (cf. în spe
cial Beaugrande şi Dressler 1981, Charolles 1988 a) n-au fost luate în considerare
în tradiţia analizei conversaţiilor, sau prea puţin. Altfel spus, problemele coerenţei
nu pot fi rezolvate decît foarte greu dintr-un punct de vedere intern discursului,
iar teoriile conversaţiei au abordat această chestiune recurgînd în primul rind
la principii de gestiune a informaţiilor contextuale. Nu surprinde faptul că o
parte a descrierilor conversaţionale constă într-o descriere etnografică exactă a
contextului interacţional şi social. Pe de altă parte, a existat o mare tentaţie de a
defini contextul pentru interpretarea conversaţiilor în termeni de reţele de cunoş
tinţe şi de a reduce ansamblul informaţiilor pertinente la universuri definite a
priori (mai ales în domeniul de analiză a conversaţiilor aplicată la dialogul om-
maşină, cf. Reichman 1986).
Una dintre noţiunile centrale ale analizei discursului este noţiunea de coerenţă, care a
fost tratată în paralel, şi mai ales pe textul scris, în cadrul gramaticilor textuale. Trebuie remarcat
faptul că în cadrul analizelor discursului, noţiunea de coerenţă este o noţiune strict secvenţială.
Este însă imposibil de distins între faptele ce ţin de secvenţialitate şi faptele ce ţin de interpretare.
Dacă, spre exemplu, secvenţa Vom avea invitaţi la cină. Calderon era un mare scriitor poate fi
numită coerentă, acest lucru se explică prin faptul că ea este interpretabilă, şi este interpretabilă
tocmai pentru că pentru interpretarea sa sînt accesibile informaţii contextuale. Aşadar, coerenţa
nu poate fi definită în mod strict secvenţial: ea este o noţiune secvenţială şi interpretativă în acelaşi
timp (cf. supra cap. 17, § 2.2.1).
Notăm de asemenea că problematica analizei discursului, şi mai ales aceea a unităţilor, a
beneficiat de o formulare recentă care insistă asupra diferenţelor dintre sintaxa frazei (sau mi-
cro-smtaxă) şi sintaxa discursului (sau macro-sintaxă), în lucrările lui Berrendonner (cf. Berren-
donner şi Reichler-Beguelin 1990). Charolles (1988 b) a propus în paralel o abordare stratifi-
450 CAPITOLUL 18
caţională care permite localizarea diferitelor nivele de organizare discursivă (lanţuri referenţiale,
spaţii mentale, structuri textuale, enunţare) şi a propus o analiză a discursului în termeni de
lanţuri, domenii, secvenţe şi perioade {ci. şi Adam 1990).
(iii) reguli de înlănţuire, care leagă acţiunile între ele (cf fig. 1):
(2) Consecinţe
Ce-ar fi dacă ai şterge praful în camera asta?
Ar arăta mult mai bine camera asta dacă ai şterge praful.
e. Obligaţie
Nu-i rîndul tău să ştergi praful?
Ar trebui să contribui la întreţinerea curăţeniei aici.
f. Dreptul
Nu tu m-ai rugat să-ţi amintesc să ştergi praful?
Ne-am înţeles că eu mă ocup de locul ăsta, dar nu să fac toată treaba.
ANALIZA DISCURSULUI ŞI ANALIZA CONVERSAŢIONALĂ 453
iar dacă în locul său apare un prim membru al unei ă doua perechi, acesta este interpretat
drept preliminarul celui de-al doilea m e m b r u al primei perechi, a cărui pertinenţă nu
poate fi pusă la îndoială decît prin menţiunea eşecului acţiunii acestui membru preliminar.
Vom spune astfel că un răspuns Rj la o întrebare / este pertinent condiţional cu secvenţa in
tercalată I2-R2 într-o secvenţă I (I -R^Rt, ca în exemplul (6):
(6) Ij Cine-i fata asta drăguţă?
I2 N-o cunoşti?
R2 Nu.
Rj N o u a profesoară de lingvistică.
Se poate observa din acest exemplu că pertinenţa celui de-al doilea m e m b r u al primei perechi
depinde de reuşita preliminarului. Un răspuns pozitiv în R 2 face secvenţa contradictorie:
(7) Ij Cine-i fata asta drăguţă?
I2 N-o cunoşti?
R, Ba da.
R, Atunci de ce mă întrebi?
Membrii secunzi ai perechii sînt clasaţi drept constituenţi preferaţi versus nonpreferaţi astfel:
2. UN EXEMPLU DE ANALIZĂ A D I S C U R S U L U I :
M O D E L U L IERARHIC ŞI F U N C Ţ I O N A L GENEVEZ
Modelul ierarhic şi funcţional genevez de analiză a conversaţiei (cf. Moeschler
1985 a, Roulet et al. 1985) poate fi considerat un exemplu prototipic de model
de tipul analiza discursului. Modelul se bazează pe ipoteza următoare: conversaţia
este organizată plecînd de la o mulţime ierarhizată de unităţi de rang şi de relaţii
sau funcţii între aceste unităţi. Unităţile, sau constituenţii, se supun următorului
principiu de compoziţie ierarhică:
Principiul de compoziţie ierarhică
Orice constituent de rang n este compus din constituenţi de rangul n-1.
Constituenţii conversaţiei sînt incursiunea, tranzacţia, schimbul, intervenţia şi
actul de limbaj.
2.1. INCURSIUNEA
2.2. TRANZACŢIA
2.3. SCHIMBUL
Din punct de vedere structural, o tranzacţie este compusă din schimburi repara
torii (Goffman 1973). Un schimb reparator este o structură care trimite la ritualul
reparatoriu al unei ofense/agresiuni teritoriale, provocate de exemplu de efec
tuarea unei cereri.
Exemplul tipic de ritual reparatoriu este dat de situaţia (8), în care scuza permite repararea
ofensei teritoriale:
(8) A îl calcă pe picioare pe B
A Scuzaţi, vă rog.
B Nu face nimic.
Reacţia lui B îi semnalează lui A că incidentul s-a încheiat şi că echilibrul ritual a fost restabilit.
P e n t r u analiza interacţiunii verbale, Goffman (1973) defineşte două cicluri reparatorii, care
cuprind pe de o parte mişcări (moves) de reparaţie-satisfacere, iar de cealaltă parte, mişcări de
apreciere-minimalizare, minimalizarea putînd lipsi:
2.4. INTERVENŢIA
Intervenţia este cea mai mare urjitate monologică a dialogului. Conform prin
cipiului de compoziţie ierarhică, intervenţia se compune din acte de limbaj.
Principiul de recursivitate autorizează însă structuri de intervenţie formate din
schimburi, din intervenţii şi/sau din acte de limbaj:
Principiul de recursivitate
Orice constituent complex (de rangul schimb sau de rangul intervenţie) este un consti
tuent recursiv, adică poate fi constituent al unei intervenţii.
Schimburile pre-secvenţă sînt exemple bune de schimburi intercalate, după cum o arată următorul frag
ment de interacţiune (preluat de la emisiunea "Apostrophes", 1-2-1985 [aici tradus din franceză]:
458 CAPITOLUL 18
Structura ierarhică a secvenţei dintre BP t şi BP ţ e dată în structura (13), care arată că o intervenţie
este formată din schimbul B P - F H -BP,:
ţa) Pentru a fi posibilă asocierea unei funcţii ilocuţionare unui schimb principal, acesta trebuie
să moştenească această funcţie de la unul dintre constituenţii săi, adică de la una dintre intervenţiile
lui. Problema care se pune este deci aceea de a afla care dintre intervenţii d e t e r m i n ă funcţia
schimbului. Dacă se face o diferenţă între funcţiile constituenţilor schimbului, înseamnă că pentru
structura schimbului trebuie stabilită o ierarhie paralelă cu cea existentă între constituenţii
intervenţiei şi anulată relevanţa diferenţei dintre funcţia ilocuţionară şi funcţia interactivă.
Figura 3
Ca unitate de discurs, actul de limbaj are trei proprietăţi: (i) este unitatea seg-
mentală minimală, (ii) are o funcţie interactivă (a fi principal versus a fi subor
donat); (iii) îşi poate transfera potenţialul ilocuţionar constituentului de rang
superior (intervenţia).
Ca unitate de rang, actul de limbaj este o unitate de discurs, iar diferenţa dintre funcţia
interactivă şi funcţia ilocuţionară arată că nu se poate asocia unitatea de discurs act de limbaj
unităţii de comunicare act de limbaj din teoria actelor de limbaj (cf. Moeschler 1990 b). Motivul
ţine de faptul că, într-o structură de intervenţie, un act are mai ales funcţie argumentativă: el
reprezintă fie un argument pentru, fie un argument contra, fie o concluzie. De aceea, nu este
surprinzător faptul că principiile de bază ale organizării secvenţiale aparţin teoriei argumentării
(cf. Anscombre şi Ducrot 1983, Ducrot 1980 c, Ducrot 1984, Ducrot et al. 1980). O formulare
explicită a acestei organizări se poate găsi în principiul de dependenţă a integrării funcţionale
faţă de integrarea argumentativă a constituenţilor, ori în ipoteza de coorientare argumentativă
văzută ca o condiţie a coerenţei conversaţionale (cf. Moeschler 1982, Moeschler 1985 a şi Roulet
etal. 1985).
Conform predicţiilor analizei discursului, ideea centrală a abordărilor de acest tip este că restricţiile
secvenţiale în conversaţie nu se referă la forma sau la sensul enunţurilor, ci la acţiunile pe care
enunţurile permit să le realizeze. Este deci posibilă predicţia că enunţările se pot segmenta în
enunţuri-tip, că se poate face să corespundă aceste unităţi-enunţ la unităţi-act, şi, în fine, că se
pot prezice relaţiile dintre unităţile-act. Teza (c) corespunde astfel regulilor de interpretare ale
lui Labov şi Fanshel (1977), iar teza (d), regulilor de înlănţuire pe care aceştia le-au e n u n ţ a t .
discursiv rău formate şi secvenţe discursiv bine formate nu mai este posibilă.
Motivul principal constă în faptul că în cazul în care aparent nu există nici o
coeziune semantică, este totuşi posibil să se găsească o conexiune la nivelul
implicaturilor (produse mai ales prin încălcarea unei maxime conversaţionale),
ori la nivelul relevanţei condiţionate a reacţiei faţă de perechea adiacentă în care
se intercalează. Noţiunea de înlănţuire nu mai este atunci, din această perspec
tivă, o problemă de da sau de nu (de bună sau de rea formare secvenţială), ci o
problemă de relevanţă, de inferenţă şi de intenţie comunicativă.
Ca un caz extrem de discurs în care regulile secvenţiale par să fie încălcate, se pot da
secvenţele multiple din Cîntăreaţa cheală a lui lonesco (cf. Moeschler 1985 b), de tipul:
Dacă cele două propoziţii P şi Q ale secvenţei P dar Q sînt analitic şi respectiv sintetic adevărate,
relevanţa adevărului celor două propoziţii pentru conexiunea introdusă prin dar este neclară. Care
este raportul dintre P şi Q, şi prin ce se opune P lui Q ? Cu alte cuvinte, dacă aceste întrebări
sînt relevante, ele nu interzic în nici un fel posibile răspunsuri, cum ar fi: „a te încălzi cu ajutorul
energiei e mai eficient decît a te încălzi mergînd", sau „extremităţile corpului omenesc nu trebuie
confundate cu energia electrică ori fosilă" etc.
Or, teoria actelor de limbaj explică foarte uşor acest fapt, şi, mai precis, teoria actelor
indirecte de limbaj (cf. Searle 1975). Dacă^4 comunică o ofertă prin intermediul unei
întrebări, aceasta este posibil pentru că întrebarea priveşte una dintre condiţiile
preliminare ale ofertelor (interlocutorul doreşte ca locutorul să îndeplinească acţiunea
A), şi pentru că, pentru realizarea unui acte de limbaj indirect, e suficient să se pună
o întrebare privind una dintre condiţiile interlocutorului.
Cele două răspunsuri sînt de detaliu şi nu constituie respingeri directe ale
obiecţiilor aduse analizei discursului. E nevoie, aşadar, de un răspuns mai consistent.
Fenomenele pe care le accentuează analiza conversaţiei ca argumente contra analizei
discusului privesc o problemă fundamentală pentru analiza conversaţiei: pe ce criterii
se poate atribui o interpretare unui enunţ? In versiunea analizei discursului prezentată
de Levinson, aceasta s-ar putea face numai plecînd de la proprietăţi formale ale
enunţurilor şi de la anumite principii ale teoriei actelor de limbaj. Principiul în
vigoare în toate aceste exemple este următorul: chiar dacă un act poate primi unele
valori ilocuţionare diferite (cerere de informaţie versus ofertă, aserţiune versuscerere
de a face ceva etc), relaţia pe care o generează îi conferă o singură şi unică funcţie
ilocuţionară. Faptul că nu există relaţie unu-la-unu între enunţ şi act poate fi inter
pretat ca rezultat al următorului fenomen interacţional: atribuirea unei funcţii
ilocuţionare unui act este un fapt interacţional şi rezultă din interpretarea retroactivă
pe care intervenţia reactivă o proiectează asupra intervenţiei iniţiative (cf. principiul
de interpretare dialogic din § 3.2.3).
VIITORUL PRAGMATICII
1. LINGVISTICA ŞI PRAGMATICA
Morris (1938) propunea delimitarea a trei branşe în cadrul semioticii, privită
ca teorie generală a semnelor, şi anume: sintaxa, semantica şi pragmatica.
Proiectul unei ştiinţe generale a semnelor, chiar dacă n-a fost abandonat cu totul,
s-a devalorizat în schimb într-o măsură suficientă ca să lase loc unui proiect mai
restrîns, total diferit, al unei ştiinţe a limbajului, lingvistica. Intr-o recentă
tentativă de a aşeza acest proiect pe baze epistemologice solide, Milner (1989)
defineşte ceea ce ar trebui să fie o ştiinţă a limbajului, o lingvistică. Aceasta nu
era cuprinsă ca atare în trihotomia lui Morris, unde semantica şi mai ales sintaxa
deţin în schimb partea leului. Acest fapt ne-ar putea nelinişti, dacă înnoirea pe
care o cunoaşte actualmente pragmatica, şi pe care lucrarea noastră sperăm că a
reflectat-o cu fidelitate, nu ne-ar îndemna mai curînd la optimism.
Problema statutului pragmaticii este una multiplă: pragmatica trebuie legată
de ştiinţele umaniste sau de ştiinţele experimentale? Face ea oare parte din lingvistică?
împărtăşeşte ea cu lingvistica anumite baze epistemologice, şi dacă da, care ar fi
470 CONCLUZIE
tabloul unei pragmatici ideale. Se va nota în acest sens că, dacă, aşa cum am
văzut mai sus, pragmatica intervine alături de lingvistică şi nu în cadrul acesteia,
anumite caracteristici ale lingvisticii îi vor putea rămîne străine, după cum unele
din propriile sale caracteristici vor rămîne străine lingvisticii.
4. CARACTERISTICILE EPISTEMOLOGICE
ALE ŞTIINŢELOR EXACTE
Amintim că, după opinia lui Milner, punctul central al epistemologiei lingvistice
se poate rezuma în felul următor:
P Dacă lingvistica este o ştiinţă, ea este o ştiinţă experimentală.
Pragmatica nu se poate disocia în această privinţă de lingvistică, astfel încît
putem avansa formula:
P2 Dacă pragmatica este o ştiinţă, ea este o ştiinţă experimentală.
Prin urmare, în ce priveşte apartenenţa la ştiinţele experimentale, lingvistica şi
pragmatica trebuie să satisfacă aceleaşi cerinţe. O ştiinţă experimentală satisface
trei criterii:
(i) Matematizarea empiricului, ce corespunde caracterului literal al propo
ziţiilor: simbolurile sînt utilizate fără a fi nevoie să se ia în considerare ceea ce
ele desemnează, ci doar propriile lor reguli, asigurîndu-se astfel caracterul repe
tabil, iterabil, al demonstraţiilor, şi deci caracterul experimental. Pe de altă parte,
o propoziţie empirică are un referent reperabil în spaţiu şi timp.
(ii) Stabilirea unei relaţii cu tehnica: în cazul lingvisticii şi al pragmaticii,
relaţiile cu tehnica sînt destul de reduse. Se poate menţiona totuşi domeniul
predării limbilor şi, de asemenea, acela, mai serios vizat, al lingvisticii compu
taţionale, fie că e vorba de traducerea automată, fie de dialogul om-maşină.
(iii) Caracterul falsificabil al propoziţiilor: o propoziţie falsificată este o pro
poziţie ce poate fi contrazisă în principiu de un număr finit de observaţii em
pirice. Un test constă în construirea acestui ansamblu finit de observaţii empirice
care pot contrazice o propoziţie a teoriei. Experimentarea este manifestarea
datelor care permit aplicarea testului. Orice experimentare se bazează deci pe o
teorie minimală prealabilă, iar falsificarea este o simplă respingere a acesteia. Se
înţelege de la sine că datele empirice folosite în cazul respingerii trebuie să fie
independente de propoziţiile testate.
sarcina lingvisticii. Cea a pragmaticii este să dea seama de acele aspecte ale
producerii şi interpretării enunţurilor pe care nu le tratează lingvistica. In această
situaţie, ea nu se poate mulţumi cu distincţia dintre enunţuri gramaticale şi
enunţuri agramaticale. Este momentul să prezentăm acum raţiunile ştiinţifice
pentru care divorţul dintre lingvistică şi pragmatică este legitim, chiar dacă nu
exclude colaborarea dintre ele.
Lingvistica trebuie să explice diferenţialul lingvistic, obiectul său fiind
propriu-zis factum-ul linguae; fără să repună totuşi în discuţie deosebirea dintre
posibilul din limbă şi posibilul material, pragmatica trebuie să explice existenţa
(materială) a posibilelor materiale care nu coincid cu posibilele din limbă; invers,
există posibile în limbă care nu coincid cu posibilele materiale. Obiectul prag
maticii este într-adevăr producerea şi intrepretarea completă a enunţurilor, iar
capacitatea pe care o avem de a produce şi de a interpreta enunţuri agramaticale
poate furniza informaţii preţioase privind procesele de care ne folosim în pro
ducerea şi interpretarea enunţurilor gramaticale. Altfel spus, pragmatica trebuie
să se ocupe şi de lucrurile de care nu se ocupă lingvistica.
Se va nota pe de altă parte că, din moment ce pragmatica nu are ca obiect
atribuirea diferenţialului lingvistic şi nici explicarea acestuia, regulile pe care ea
le comportă, dacă comportă reguli, nu vor fi nici ele injonctive în sensul în care
pot fi cele ale lingvisticii. Regulile pragmaticii vor putea determina totuşi unele
procese; ele nu vor viza judecata de atribuire a diferenţialului gramatical; ele nu
vor trebui neapărat cunoscute pentru a putea fi aplicate. Aşadar, ele păstrează
acele caracteristici ale regulilor lingvistice care nu sînt direct legate de dife
renţialul gramatical.
Această diferenţă dintre obiectele lingvisticii şi cele ale pragmaticii necesită
cîteva comentarii: a spune că lingvistica are drept obiect factum-ul linguae, în
timp ce pragmatica are drept obiect interpretarea completă a enunţurilor, în
seamnă oare că lingvistica nu are nimic de zis în ce priveşte interpretarea enun
ţurilor? Desigur că lucrurile nu stau aşa: chiar dacă interpretarea enunţurilor
nu este preocuparea ei majoră, lingvistica explică cea mai mare parte, dacă nu
chiar totalitatea aspectelor convenţionale ale unui enunţ. Cu toate acestea, dacă
obiectul pragmaticii este interpretarea completă a enunţurilor, înseamnă că
lingvistica nu o face în suficientă măsură şi că rămîne ceva în această interpretare,
un rest despre care lingvistica nu are nimic de spus şi care este, cel puţin în parte,
nonconvenţional.
Oricum însă, elementele evocate mai sus par a fi, cel puţin în parte, de
natură convenţională. Dacă ele sînt singurele elemente ce separă domeniul prag
maticii de cel al lingvisticii, atunci de ce nu am include pragmatica în lingvistică?
Ar fi de ajuns să extindem puţin domeniul acesteia din urmă. Vom aminti aici
un principiu de bază al lingvisticii, aşa cum o concepe Milner:
8. P R O C E S E L E DE SATURARE
In opinia lui Milner, un termen lexical are trei dimensiuni care, luate împreună,
permit identificarea acestuia:
(i) forma sa fonologică, adică secvenţa sonoră căreia îi corespunde termenul;
(ii) sensul său lexical, adică totalitatea condiţiilor pe care un obiect al lumii (în
sens larg) trebuie să le satisfacă pentru a fi referentul acelui termen;
(m) apartenenţa sa categorială, adică faptul de a fi un substantiv, un verb, un
adjectiv etc...
Dacă una dintre aceste dimensiuni lipseşte sau este insuficientă, se apelează la
următorul principiu:
Procesele care remediază eventualele lipsuri ale unei entităţi lingvistice incom
plete sînt procesele de saturare, iar acestea sînt în cea mai mare parte pragmatice.
Ele se sprijină, după Milner, fie pe situaţia de discurs, fie pe contextul lingvistic,
exemplul clasic de intervenţie a proceselor de saturare fiind anafora.
Astfel, pragmatica vine să se alăture lingvisticii p e n t r u a da seamă de
procesele nespecific lingvistice ale interpretării enunţurilor. In acest sens,
trebuie să înţelegem că, deşi recurge în m o d legitim şi cel mai frecvent de
altfel la exemple construite, pragmatica poate apela şi la exemple autentice,
utilizate nu ca teste, ci mai curînd ca o manifestare a faptelor interpretative
ce mai rămîn de explicat.
478 CONCLUZIE
foarte redusă. Nu vedem aşadar cum s-ar putea integra pragmatica în vreo semio
tică anume.
Un proces de formare şi de confirmare/infirmare de ipoteze, ca cel pe care
tocmai l-am menţionat, nu apare însă numai în cursul saturării lingvistice. Evi
dent că formarea de ipoteze este un fenomen frecvent în viaţa cotidiană: simţind
un miros de gaz, facem ipoteza că pe undeva este o scurgere şi confirmăm această
ipoteză examinînd cazanul de încălzire sau maşina de gătit; văzînd maşina unui
prieten parcată în faţa casei sale, facem ipoteza că el trebuie să fie acasă şi con
firmăm această ipoteză bătînd la uşa lui pentru a-i da bineţe etc. Cu alte cuvinte,
dacă pragmatica este strîns legată de lingvistică, ocupîndu-se pe larg de procese
de saturare din care cel puţin o parte sînt determinate în mod convenţional, chiar
dacă ele nu sînt pur lingvistice (ca de pildă cele care privesc elementele indiciale),
ea tratează în schimb procese mentale, a căror sferă de aplicaţie depăşeşte cu mult
un simplu proces de saturare lingvistică. Astfel, pragmatica se ocupă de procese
mentale nonlingvistice din care unele sînt declanşate de elemente lingvistice
şi au drept scop saturarea acestor elemente lingvistice, în timp ce altele nu
au nimic de a face cu acestea şi tratează informaţii decurgînd direct din
perceperea lumii exterioare.
Cu toate acestea, chiar şi procesele declanşate de factori lingvistici trebuie
să fie reglementate dincolo de elementele lingvistice oferite de context sau din
colo de elementele nonlingvistice furnizate de situaţia de enunţare. Astfel, într-o
serie de asemenea cazuri, de care lingvistica nu trebuie să se ocupe dar pe care
pragmatica nu le poate ignora, caracterizarea procesului de saturare ca proces
ce recurge la contextul lingvistic sau la situaţia de enunţare este insuficientă şi
se impune a fi completată cu unul sai mai multe principii ce ar reglementa
procesul de producere şi de verificare a ipotezelor. Or, am văzut mai sus că
procesele descrise de pragmatică acţionează asupra unor informaţii extrem de
diferite care nu sînt neapărat lingvistice. Aceste principii ar trebui, din pure
raţiuni de economie ştiinţifică, să nu se limiteze doar la procesele lingvistice, ci
să poată fi aplicate apriori la totalitatea proceselor accesibile pragmaticii.
Pe scurt, pragmatica nu poate fi în nici un caz încorporată în vreo semantică,
oricare ar fi aceasta. Ea trebuie să deţină, pe de altă parte, nişte principii care să
reglementeze procesele de formare şi de confirmare/infirmare de ipoteze, fie că aceste
procese au ca obiect date lingvistice, fie că se aplică la alte tipuri de date.
Halliday, M.A.K. (1967), « Notes on transitivity and theme in English : Part 2»,
Journal of Linguistics 3, 1 99-244.
BIBLIOGRAFIE 491
Kamp, H., & Rohrer, C. (1983), «Tense in texts», in Bauerle, R., Schwarze, C,
& von Stechow, A. (eds.), Meaning, Use, and Interpretation of Language,
Berlin/New York, de Gruyter, 250-269.
Kaplan, D. (1977), Demonstratives :AnEssay in the Semantics, Logic, Metaphysics
and Epistemology of Demonstratives and Other Indexicals, ms._
— (1978), «Dthat», in Cole, P (ed.), Syntax and Semantics 9: Pragmatics, N e w
York, Academic Press, 47-68.
492 BIBLIOGRAFIE
O h , C.K., & Dinneen, D.A. (eds.) (1979), Syntax and Semantics 11: Presup-
position, New York, Academic Press.
Ortony, A. (1979), «Metaphor: A multidimensional problem», in Ortony, A.
(ed.), Metaphorand Thought, Cambridge, Cambridge University Press, 1-16.
Ortony, A. (ed.) (197'9), Metaphor and Thought, Cambridge, Cambridge Univer-
sity Press.
Schank, R.C., & Abelson, R.P. (1977), «Scripts, plâns and knowledge», inJohn-
son-Laird, P.N., & Wason, R C . (eds.), Thinking. Readings in Cognitive Sci
ence, Cambridge, Cambridge University Press, 421-32.
Schegloff, E. (1972), «Sequencing in conversaţional openings», in Gumperz, J.,
& Hymes, D. (eds.), Directions in Sociolinguistics. The Ethnography of Com
munication, N e w York, Hoit, Rinehart & Winston, 346-380.
Schmale-Buton, E., & Schmale, G. (1984), Conversations telephoniques, Bielefeld,
Universite,
Searle, J.R. (1969), Speech Acts, Cambridge, Cambridge University Press.
— (1972), Les Actes de langage, Paris, H e r m a n n .
— (1975), «Indirect Speech Acts», in Cole, P, & Morgan, J.L. (eds.), Syntax and
Semantics 3 : Speech Acts, N e w York, Academic Press, 59-82.
— (1977), «A classification of illocutionary acts», in Rogers, A., Wall, B., &
Murphy, J.P. (eds.), Proceedings offhe Texas Conference on Performatives,
Presuppositions andImplicatures, Airlington, Center for Applied Linguistics,
27-45.
— (1979), Expression andMeaning, Cambridge, Cambridge University Press.
— (1982), Sens et expression, Paris, Minuit.
Searle, J.R., & Vanderveken, D. (1985), Foundations of Illocutionary Logic, Cam
bridge, Cambridge University Press.
Sgall, R, et al. (1969), A Funcţional Approach to Syntax, Amsterdam, Elsevier.
Shannon, C.E., & Weaver, W. (1949), TheMathematical Theory ofCommuni-
cation, Urbana, University of Illinois Press.
Sinclair, J.McH., & Coulthard, R.M. (1975), Towards an Analysis ofDiscourse.
The English Used by Teachers and Pupils, Oxford, Oxford University Press.
Smith, N . , & Wilson, D. (1979), Modern Linguistics. The Results of Chomsky's
Revolution, Bloomington, Indiana University Press.
Smullyan, R. (1983), Quel est le titre de ce livre?, Paris, Dunod.
Sperber, D., & Wilson, D. (1978), «Les ironies comme mention», Poetique 36,
399-412.
— (1982), «Mutual knowledge and relevance in theories of comprehension», in
Smith, N.V. (ed.), Mutual Knowledge, N e w York, Academic Press, 61 -85.
— (1986 a), Relevance. Communication and Cognition, Oxford, Blackweil.
— (1986 b), «Facons de parler», in Cahiers de linguistiquefrangaise 7, Universite
de Geneve, 9-26.
— (1989), La Pertmence. Communication et cognition, Paris, Minuit,
Stalnaker, R. (1977), «Pragmatic presuppositions», in Rogers, A., Wall, B., & Murphy,
J.P. (eds.), Proceedings ofthe Texas Conference on Performatives, Presuppositions
and Implicatures, Arlington, Center for Applied Linguistics, 135-147.
498 GLOSAR
Strawson, P.F. (1974), Subject and Predicate in Logic and Grammar, Londres,
Methuen.
— (1977), «De l'acte de reference», in Etudes de logique et de linguistique, Paris,
Seuil, 9-38.
ambiguitate: Vom restrînge acest termen la accepţia lui semantică. O frază este
ambiguă dacă este susceptibilă să primească mai multe semnificaţii. Această
posibilitate provine din două surse principale: un cuvînt din frază este ambiguu
şi are două sau mai multe sensuri diferite (ambiguitate lexicală); construcţia
sintactică a frazei este ambiguă şi poate fi reprezentată în diferite feluri (ambi
guitate sintactică). Se va observa că dacă există ambiguitate lexicală sau am
biguitate sintactică, există automat şi ambiguitate semantică. Pe de altă parte, o
frază este ambiguă semantic dacă cele două lecturi care îi sînt asociate determină
condiţii de adevăr diferite [fr. ambiguite].
capitala Cehiei. Ea este vizitată de mulţi turişti, Praga este antecedentul pro
numelui ea, ea este anaforic, iar unul şi celălalt desemnează acelaşi obiect, adică
oraşul din lume care este vizitat de mulţi turişti. Atunci cînd antecedentul
urmează anaforicului, se va vorbi de cataforă: S-a produs un incident neplăcut:
Petre l-a lovit pe Mihai (unde incident este cataforă pentru Petre l-a lovit pe Mihaî)
\fr. anaphore].
antonim: doi termeni lexicali sînt antonimi atunci cînd se opun unul altuia: mic/
mare, frumos/urît etc. In cazul antonimelor, opoziţia se caracterizează prin relaţia
de implicaţie care merge de la asertarea unuia dintre termeni la negarea celuilalt,
inversul nefiind adevărat (astfel, mic implică nu mare, pe cînd nu mare nu implică
mic) (fr. antonyme).
cod: Putem vorbi despre cod în cazul în care, conform u n o r reguli sistematice,
elementele discrete ale unei formule sau ale unui sistem pot fi puse în relaţie cu
elemente discrete ale unei alte formule sau ale unui alt sistem [fr. code].
coeziune: Coeziunea este relaţia semantică ce leagă două enunţuri. Fred este
burlac. (El) nu s-a căsătorit niciodată [fr. cohesion].
cogniţie: Cogniţia, sau la modul mai general cunoaşterea, este obiectul unei ştiinţe
recente, psihologia cognitivă, care nu se mai preocupă de patologiile mentale, sau nu
numai de acestea, ci de modul în care funcţionează spiritul uman [fr. cognition].
conector: Un termen este conector dacă permite legarea a două sau mai multe
propoziţii sau fraze între ele, pentru ca acestea să formeze propoziţii sau fraze
mai complexe. Se vor distinge conectorii logici;?', sau, dacă...atunci de conectorii
nonlogici dar, pentru că, totuşi etc. Problema dacă trebuie menţinută această
distincţie, dintre conectori logici pe de o parte şi conectori nonlogici pe de alta,
este o problemă de care s-au preocupat numeroase lucrări. Aici vom reţine doar
că susţinătorii suprimării acestei distincţii apără ideea conform căreia conectorii
nonlogici se pot în general reduce, din punct de vedere semantic, la conectori
logici, chiar dacă folosirea lor în discurs trebuie explicată recurgîndu-se la diverse
principii pragmatice [fr. connecteur].
conjuncţie: Două propoziţii sînt conjuncte atunci cînd sînt legate prin şi: Petre
a venit şi Paul a plecat. Ele sînt disjuncte atunci cînd sînt legate prin sau: Petre a
venit sau Paul a plecat [fr. conjonction].
M a x i m a de cantitate
1. C o n t r i b u ţ i a dumneavoastră să conţină cantitatea de informaţie care se cere.
2. C o n t r i b u ţ i a dumneavoastră să nu conţină mai multă informaţie decît se cere.
Maxima de calitate (sau de veridicitate)
C o n t r i b u ţ i a dumneavoastră să fie veridică:
1. Nu afirmaţi ceea ce consideraţi fals.
2. Nu afirmaţi fapte p e n t r u care nu aveţi dovezi.
Maxima de relaţie (de pertinenţă)
Vorbiţi la subiect (fiţi pertinent).
Maxima de m o d
Fiţi clar:
1. Evitaţi exprimările obscure.
2. Evitaţi ambiguitatea.
3. Fiţi scurt (evitaţi orice prolixitate inutilă).
4. Fiţi ordonat.
[fr. cooperatiori]
coreferinţă: Doi termeni sînt coreferenţiali dacă desemnează acelaşi obiect din
lume. De exemplu, Francois Mitterrand şi Preşedintele Republicii franceze în anul
1993 sînt coreferenţiali. Se va observa că dacă anafora implică în general core
ferinţă, inversul nu este adevărat [fr. coreference].
deducţie: Deducţia este una dintre formele pe care le poate lua inferenţa. Adică,
a ajunge, p o r n i n d de la un anumit n u m ă r de informaţii generale, la informaţii
speciale. Toţi oamenii sînt muritori. Socrate este om. Deci, Socrate este muritor [fr.
deduction].
care va desemna acelaşi individ în toate lumile, pe cînd fiul lui Filip de Macedonia
este un designator nonrigid întrucît Filip de Macedonia ar fi putut avea şi un alt
fiu decît pe Alexandru [fr. designateur].
enunţ: Se face în general o distincţie între frază şi enunţ: dacă fraza este con
strucţia abstractă a lingvistului sau a gramaticianului, enunţul este realizarea sa
concretă care apare atunci cînd aceasta este efectiv pronunţată de vorbitor într-o
situaţie dată. Enunţarea este faptul "istoric" al producerii unui enunţ. Despre
ocurenţă se vorbeşte şi pentru a desemna enunţul, şi pentru a desemna enunţarea.
In fine, după modelul anglo-saxon, se poate vorbi despre token pentru a desemna
enunţul, sau pur şi simplu o expresie în uz dintr-un enunţ [fr. enonce].
implicaţie: Implicaţia este o relaţie de tip logic care leagă una sau mai multe
propoziţii printr-un proces inferenţial deductiv. Prin extensie, termenul impli
caţie desemnează concluzia la care se ajunge prin procesul inferenţial. Dacă luăm
premisele: Socrate este om şi Toţi oamenii sînt muritori, putem trage concluzia
Socrate este muritor. Relaţia de tip logic care permite trecerea de la premise la
concluzie este implicaţia (în engleză: entailment), însă prin extensie, termenul
implicaţie poate desemna şi concluzia [fr. implication].
inferenţă: O inferenţă este un proces prin care se ajunge la una sau la mai multe
concluzii pornind de la premise. Se vorbeşte în acest sens de proces inferenţial
[fr. inference].
înlănţuire (şir, succesiune, secvenţă): Este vorba despre o relaţie care se stabi
leşte între constituenţi (propoziţii, enunţuri, acte, intervenţii, schimburi) şi care
asigură coerenţa discursului. Această relaţie este determinată de reguli, de res
tricţii şi de legi. O regulă de înlănţuire are drept obiect coerenţa şi se defineşte
în general în termenii acţiunilor permise de enunţuri. O restricţie de înlănţuire
(intra- sau interintervenţii) defineşte condiţia/condiţiile pe care o/le impune un
constituent al discursului unui constituent ulterior, pentru a fi coerent cu acesta
din urmă. In fine, se vorbeşte de lege de înlănţuire pentru a descrie rolul presu
poziţiilor în discurs, şi mai ales faptul că o înlănţuire nu se poate efectua decît
pe baza unui conţinutul exprimat al enunţului precedent, şi nu pe baza conţi
nutului presupus al acestuia [fr. enchaînement].
metalimbaj: Metalimbajul este limbajul (în termeni tehnici este numit de or
dinul doi) care permite să se vorbească despre un alt limbaj. In cazul lingvistului,
care îşi studiază adesea propria limbă maternă, limbajul şi metalimbajul tind să
se confunde. Se va observa totuşi că unii termeni lingvistici apar foarte puţin în
508 GLOSAR
limbajul curent. Este cazul majorităţii cuvintelor care constituie intrările acestui
glosar, ca, de altfel, şi termenul de metalimbaj însuşi [fr. metalangage].
omonimie: Doi termeni sînt omonimi atunci cînd au aceeaşi formă lingvistică,
fără însă a avea aceeaşi semnificaţie (glace, în franceză, poate astfel desemna o
oglindă, apă îngheţată sau îngheţată). Se va observa că noţiunea de omonimie
ridică problema identităţii şi diferenţei dintre termenii lexicali [fr. homonymie].
propoziţia Ion crede că preceptorul lui Nero era preceptorul lui A lexandru cel Mare
poate fi falsă. Se va spune în acest caz că avem de-a face cu un context opac.
Contextele opace se datorează adeseori prezenţei unui verb de atitudine pre
poziţională, cum sînt a crede, a gîndi, a(-şi) imagina etc. [fr. opacite].
parafrază: Se zice despre un enunţ că parafrazează un altul atunci cînd cele două
enunţuri în cauză au acelaşi sens sau aproape acelaşi sens, fără totuşi ca ele să
aibă aceeaşi formă lingvistică [fr. paraphrase].
presupoziţie: Intr-un enunţ, se poate face deosebirea între ceea ce este spus,
exprimat [pose] şi ceea ce este presupus [presuppose]: în enunţul Ion s-a lăsat de
fumat, ceea ce se spune este Ion nu fumează, iar ceea ce se presupune, Ion fuma.
La modul foarte general, se decide daca o propoziţie este sau nu presupusă de
un enunţ dat punînd acest enunţ la forma interogativă sau negativă şi observînd
dacă se obţine de fiecare dată propoziţia în cauză. In cazul exemplului de mai
sus, se va observa că indiferent dacă se spune Ion s-a lăsat de fumat, Ion s-a lăsat
defumat*'sau Ion nu s-a lăsat de fumat, se obţine de fiecare dată Ion fuma. Această
propoziţie este deci presupusă de Ion s-a lăsat de fumat [fr. presupposition].
510 GLOSAR
prototip: Noţiunea de prototip a fost introdusă pentru a pune sub semnul în
trebării viziunea clasică asupra categorizării (care îşi are originile la Aristotel),
cunoscută şi sub numele de modelul sau teoria condiţiilor necesare şi suficiente.
Pînă nu de mult, se considera că, pentru ca un obiect să aparţină unei categorii,
acest obiect trebuie să îndeplinească un anumit număr de condiţii necesare şi
suficiente. Teoria prototipului, care datează de vreo douăzeci de ani, înlocuieşte
acesta viziune rigidă asupra categorizării cu o viziune mult mai suplă, conform
căreia un obiect aparţine sau nu unei categorii în funcţie de gradul de asemănare
pe care acesta îl are cu un anume exemplar din această categorie, prototipul [fr.
prototype).
referinţă: Referinţa este relaţia care uneşte o expresie lingvistică (numită în ge
neral expresie referenţialâ) în uz dintr-un enunţ cu obiectul din lume pe care îl
exprimă această expresie. In terminologia lui John Searle, este deci o relaţie de
tipul cuvînt-lume [fr. reference].
scară: Acest termen trimite la două noţiuni distincte: scările cantitative şi scările
argumentative. Noţiunea de scară cantitativă a fost introdusă de lingvistul Law-
rence H o r n şi priveşte ierarhizarea predicatelor şi relaţiile de implicaţie dintre
aceste predicate. Noţiunea de scară argumentativă a fost introdusă de lingvistul
Oswald Ducrot şi se referă şi la ierarhizarea unor predicate şi la relaţiile dintre
acestea predicate, cu deosebirea că aceasta nu se mai face din punct de vedere
logic, ci din punctul de vedere al argumentării, adică al folosirii lor [fr. ecbelle].
schimb: Schimbul este cea mai mică unitate dialogică (între doi indivizi care
conversează). Este compus din cel puţin două intervenţii, intervenţia fiind cea
mai mică unitate monologică (datorată unui locutor unic) [fr. echange].
sens: Sensul sau semnificaţia [în engleză: meaning] unui termen sau a unui enunţ
reprezintă, în linii mari, ceea ce acest termen sau acest enunţ vrea să spună. Din
perspectiva semanticilor formale, în general vericondiţionale, sensul unui enunţ
GLOSAR 511
este fie valoarea de adevăr a acelui enunţ, fie condiţiile din lume care trebuie
îndeplinite pentru ca acel enunţ să exprime o propoziţie adevărată. Unii autori
fac totuşi o distincţie între sens şi semnificaţie. Este cazul lui Oswald Ducrot,
care deosebeşte fraza de enunţ şi care vorbeşte de semnificaţie în cazul frazei, şi
de sens în cazul enunţului. In cadrul teoriei sale, se va spune deci semnificaţia
frazei, dar sensul enunţului [fr. sens].
stil: Stilul este un termen care ţine mai mult de stilistică decît de pragmatică
sau de lingvistică. Se cunosc însă dificultăţile pe care le are stilistica pentru a se
situa ca disciplină independentă, tot atît de mari probabil ca acelea care se întîl-
nesc în cazul în care se încearcă definirea termenului de stil. Dincolo de definiţia
foarte vagă conform căreia stilul deosebeşte un artist, un muzician, un scriitor
sau un poet de oricare altul dintre colegii săi, unii lingvişti au propus definiţii
care completează ceea ce rămîne mai degrabă o constatare. Aşa este Ann Banfield,
care defineşte stilul ca prezenţă mai mult sau mai puţin importantă a mărcilor
subiectivităţii (mărci indiciale, exclamaţii, insulte etc), dar şi Dan Sperber şi
Deirdre Wilson care definesc stilul prin diferenţa mijloacelor folosite de un
vorbitor sau altul pentru a atinge pertinenţa, adică pentru a echilibra eforturile
de prelucrare şi efectele interpretative [fr. style].
sinonimie: Sinonimia este într-un fel inversul omonimiei. Doi termeni sînt
sinonimi dacă au în comun aceeaşi semnificaţie, fără să aibă însă aceeaşi formă
lingvistică (prost/tîmpit, vid/neant etc.) [fr. synonymie].
PREFAŢĂ LA EDIŢIA R O M Â N E A S C Ă V
C U V Î N T Î N A I N T E (facques Moeschler şi Anne Reboui) 5
TABLA DE SIMBOLURI 11
Introducere
P R A G M A T I C Ă , L I N G V I S T I C Ă ŞI C U N O A Ş T E R E g.M., trad. E.D.) 13
1. L I N G V I S T I C Ă ŞI P R A G M A T I C Ă 14
1.1. FAPTELE PRAGMATICE 15
1.1.1. Enunţarea 16
1.1.2. Inferenţa 17
Informaţie lingvistică, informaţie nonlingvistică
şi principii pragmatice
Frază versus enunţ, semnificaţie versus sens 18
1.1.3. Instrucţiunea 18
1.2. SINTAXA, SEMANTICĂ ŞI PRAGMATICĂ 19
1.2.1. Sistemul limbii şi întrebuinţarea sistemului limbii 19
1.2.2. Codificare, instrucţiune şi inferenţă 21
Codificare şi inferenţă 22
Instrucţiune şi inferenţă 22
2. M I Z E L E P R A G M A T I C I I 24
2.1. COMPETENTĂ ŞI PERFORMANTĂ 24
2.2. PRAGMATICA INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICA RADICALĂ 25
2.2.1. Pragmatica integrată 25
2.2.2. Pragmatica radicală 26
Aspecte vericondiţionale 26
Aspecte nonvericondiţionale 27
2.3. PRAGMATICA: LINGVISTICĂ, SOCIOLINGVISTICĂ SAU PSIHOLINGVISTICĂ ? . 27
2.3.1. Orientarea sociolingvistică 27
2.3.2. Orientarea psiholingvistică 28
2.4. SINTEZĂ 29
3. T I P U R I DE T E O R I I PRAGMATICE 30
3.1. TEORIILE LINEARE 30
3.2. T E O R I I ÎN Y 32
3.3. T E O R I I COGNITIVISTE 33
544 TABLA DE MATERII
C a p . 2. P R A G M A T I C Ă I N T E G R A T Ă
ŞI P R A G M A T I C Ă C O G N I T I V Ă (J.M., trad. CV.) 71
1. P R A G M A T I C A I N T E G R A T Ă 72
1.1. STRUCTURĂ ŞI ENUNŢARE, LIMBĂ ŞI DISCURS 73
1.1.1. Structuralismul lingvistic 73
1.1.2. Structură şi enunţare 74
1.1.3. Limbă şi discurs 75
1.2. STRUCTURALISMUL DISCURSULUI IDEAL 75
1.2.1. Pragmatica integrată şi semantica structurală 76
1.2.2. Discurs ideal şi secvenţialitate 76
1.3. SENS ŞI SEMNIFICAŢIE 77
1.3.1. Frază şi semnificaţie 77
1.3.2. E n u n ţ şi sens 78
1.4. ARGUMENTAREA 79
1.4.1. Argumentarea în sens curent 80
1.4.2. Argumentarea în sens tehnic 80
1.5. POLIFONIA 81
1.6. SINTEZĂ 82
2. P R A G M A T I C A C O G N I T I V Ă 83
2.1. M O D E L U L C O D U L U I ŞI M O D E L U L INFERENŢEI 84
2.1.1. Modelul codului 84
2.1.2. Modelul inferenţei 85
2.2. REPREZENTARE ŞI CALCUL 86
2.2.1. Reprezentarea 87
2.2.2. Procesarea 87
2.3. EXPLICITARE şi IMPLICITARE 89
2.3.1. Explicitarea 90
2.3.2. Implicitarea 90
2.4. DESCRIERE ŞI INTERPRETARE 92
2.4.1. întrebuinţare şi menţiune 92
2.4.2. întrebuinţare descriptivă şi întrebuinţare interpretativă 92
Cap. 3. I N T E R P R E T A R E A V E R I C O N D I Ţ I O N A L A A E N U N Ţ U R I L O R :
F O R M A L O G I C Ă VERSUS F O R M A P R O P O Z I Ţ I O N A L Ă ,
C O D I F I C A R E A ŞI I N F E R E N Ţ A (AR., trad. L.P.) 95
1. N O Ţ I U N E A DE F O R M Ă L O G I C Ă 95
1.1. N O Ţ I U N E A DE F O R M Ă L O G I C Ă SI INTRODUCEREA EI ÎN LINGVISTICĂ 95
1.2. RELATIVITATEA LA C O N T E X T : PROBLEMA REFERINŢEI INDICIALE,
A REFERINŢEI DEMONSTRATIVE ŞI A TERMENILOR VAGI 96
1.3. „SEMNIFICAŢIILE SECUNDARE": IMPLICATURILE CONVERSAŢIONALE,
IMPLICITĂRILE ŞI PRESUPOZIŢIILE 97
1.3.1. Implicaturile conversaţionale 97
546 TABLA DE MATERII
1.3.2. Implicitârile 98
1.3.3. Presupoziţia şi prezumţia lexicală 98
1.3.4. Două tipuri de gramaticalitate 99
1.4. PERFORMATIVELE EXPLICITE, PERFORMATIVELE NONEXPUCITE
ŞI ACTELE DE VORBIRE INDIRECTE 99
1.4.1. Ipoteza performativă şi performadoxul 99
1.4.2. Actele de vorbire indirecte 102
1.5, FORMĂ LOGICĂ ŞI STRUCTURĂ DE ADÎNCIME 103
2. FORMĂ LOGICĂ, CODIFICARE ŞI INFERENŢĂ 103
2.1. DOUĂ SENSURI ALE CUVÎNTULUI SEMANTIC 103
2.2. REFERINŢĂ, VERICONDIŢIONALITATE ŞI PROCEDURĂ 104
2.3. PRAGMATICĂ ŞI VERICONDIŢIONALITATE 106
2.3.1. Cazul minciunii 106
2.3.2. Vericondiţionalitatea şi teoria actelor de vorbire 107
2.3.3. Valoarea de adevăr a enunţurilor şi folosirea lor 108
3. FORMĂ LOGICĂ VERSUS FORMĂ PROPOZIŢIONALĂ 108
3.1. FORMA LOGICĂ: SEMANTICĂ LINGVISTICĂ SAU SEMANTICĂ FILOZOFICĂ? 109
3.1.1. Arhitectura procesului interpretativ 109
3.2. CONDIŢII DE ADEVĂR ŞI FORMĂ PROPOZIŢIONALĂ 110
3.2.1. Reapariţia performadoxului 111
3.3. EXPLICITARE ŞI IMPLICITARE: ÎMBOGĂŢIREA FORMEI LOGICE 111
3.4. FORMA PROPOZIŢIONALĂ ŞI ÎMBOGĂŢIREA FORMEI LOGICE 112
3.4.1. Dezambiguizarea: un proces parţial codic 114
3.4.2. Atribuirea de referenţi: un proces inferenţial 115
5. D E Z A M B I G U I Z A R E A ŞI P R I N C I P I U L P E R T I N E N Ţ E I 133
5.1. F O R M Ă L O G I C Ă ŞI INTERPRETARE PREFERENŢIALĂ 133
5.2. CONSTRUCŢIE ŞI SELECŢIE DE INFORMAŢIE 134
6. A T R I B U I R E A R E F E R E N Ţ I L O R ŞI P R I N C I P I U L P E R T I N E N Ţ E I 135
6.1. ATRIBUIREA DE REFERENŢI DESCRIPŢIILOR COMPLETE 136
6.2. REZOLVAREA PRAGMATICĂ A ALEGERII D I N T R E O UTILIZARE ATRIBUTIVĂ
ŞI UNA REFERENŢIALĂ 137
6.3. R O L U L INFORMAŢIILOR EXTRALINGVISTICE 138
Cap. 5. P R A G M A T I C Ă Şl R E F E R I N Ţ Ă :
L U M I P O S I B I L E ŞI SPAŢII M E N T A L E (A.R., trad. Şt. O.) 141
1. P R A G M A T I C Ă ŞI R E F E R I N Ţ Ă 141
2. R E F E R I N Ţ A : O P R O B L E M A T I C Ă M U L T I P L Ă 142
3. T E O R I A P S I H O L O G I C Ă VERSUS T E O R I A L O G I C Ă 143
4. SPAŢII M E N T A L E ŞI L U M I P O S I B I L E 144
4.1. SPAŢII MENTALE 144
4.1.1. Noţiunea de funcţie pragmatică 144
4.1.2. Generalităţi privind spaţiile mentale 145
4.1.3. Conectorii 146
4.1.4. Elementele spaţiilor 147
4.1.5. Roluri şi valori 150
4.2. LUMILE POSIBILE 151
4.2.1. Două teorii ale numelor proprii: teoria Russell-Frege şi teoria Mill-
Kripke 151
4.2.2. Referinţă şi nume proprii 152
4.2.3. Necesitate şi trivialitate în cazul enunţurilor ecuaţionale 153
4.2.4. Necesitate şi lumi posibile 154
4.2.5. Necesitate şi nume de specii naturale, de fenomene naturale şi de
substanţe 156
4.2.6. Diviziune a muncii lingvisitce şi streotip 156
5 . EVALUAREA C E L O R D O U Ă T E O R I I 157
5.1. PROBLEMELE TEORIEI SPAŢIILOR MENTALE 157
5.1.1. Funcţie pragmatică şi factori pragmatici 158
5.1.2. Imposibilitatea de a recurge la o funcţie pragmatică 159
548 TABLA DE MATERII
3. L E G I L E D I S C U R S U L U I ŞI C O M P O N E N T A R E T O R I C Ă 200
3.1. LEGILE DISCURSULUI ÎN PRAGMATICA INTEGRATĂ 201
3.2. COMPONENTA RETORICĂ SI LEGILE DISCURSULUI 202
3.2.1. Cîteva exemple de norme de comunicare 203
3.2.2. Cîteva exemple de legi ale discursului: legea informativităţii, 204
legea exhaustivităţii şi legea litotei 204
Cap. 9. IMPLICATURI C O N V E N Ţ I O N A L E
ŞI C O N V E R S A Ţ I O N A L E (J.M., trad. E.D.) 231
550 TABLA DE MATERII
1. DIFERITELE T I P U R I DE IMPLICATURI
ŞI C R I T E R I I L E DE D E O S E B I R E A A C E S T O R A .231
1.1. C O N Ţ I N U T U L EXPRIMAT ŞI CEL IMPLICITAT 231
1.2. IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI IMPLICATURI N O N C O N V E N Ţ I O N A L E 232
1.3. IMPLICATURI CONVERSAŢIONALE GENERALIZATE ŞI PARTICULARE 233
1.4. C R I T E R I I DE DEOSEBIRE A IMPLICATURILOR 235
1.4.1. Calculabilitatea 235
1.4.2. Anulabilitatea 235
1.4.3. Nondetaşabilitatea 236
1.4.4. Nonconvenţionalkatea 237
1.4.5. Dependenţa de enunţare 237
1.4.6. Lndeterminarea 238
2. P R E S U P O Z I Ţ I I Şl I M P L I C A T U R I 238
2.1. PRESUPOZIŢIE ŞI IMPLICATURĂ CONVERSAŢIONALĂ PARTICULARĂ 239
2.2. PRESUPOZIŢIE ŞI IMPLICATURĂ CONVENŢIONALĂ 240
2.2.1. Analiza lui meme 240
2.2.2. Implicaturi convenţionale şi presupoziţii pragmatice 241
2.2.3. Negaţie obişnuită şi negaţie contradictorie 242
3. I M P L I C A T U R I C A N T I T A T I V E G E N E R A L I Z A T E 243
3.1. IMPLICATURI GENERALIZATE, IMPLICATURI POTENŢIALE ŞI PRESUPOZIŢII .243
3.1.1. Implicaturi calitative şi cantitative 244
3.1.2. Implicaturi potenţiale şi actuale, pesupoziţii potenţiale şi actuale . 245
3.2. IMPLICATURI SCALARE ŞI IMPLICATURI CLAUZALE 246
3.2.1, Scări cantitative şi implicaturi scalare 246
3.2.2. Implicaturi clauzale 247
4. DE LA M A X I M E LA P R I N C I P I I 250
4.1. P R I N C I P I U L - Q ŞI P R I N C I P I U L - R 250
4.2. P R I N C I P I U L - I ŞI P R I N C I P I U L - Q 251
C a p . 10. S C Ă R I A R G U M E N T A T I V E
ŞI F E N O M E N E S C A L A R E (J.M., trad. E.D.) , 255
1. LIMBAJ ŞI SCALARITATE 255
1.1. T E R M E N I COMPLEMENTARI ŞI A N T O N I M I 255
1.2. CUANTIFICATORI 256
1.2.1. Cuantificatori logici şi cuantificatori lingvistici 256
1.2.2. Semnificaţia logică şi lingvistică a cuantificatorilor 257
2. S C Ă R I L E A R G U M E N T A T I V E , 258
2.1. N O Ţ I U N I L E ARGUMENTATIVE DE BAZĂ: CLASĂ, SCARĂ
ŞI F O R Ţ Ă ARGUMENTATIVE 259
2.1.1. Clasă argumentativă 259
TABLA DE MATERII 551
C a p . 11. A R G U M E N T A Ţ I E Ş I O R I E N T A R E
A R G U M E N T A T I V Ă (J.M., trad. E.D.) 279
1. A R G U M E N T A Ţ I E , D I S C U R S ŞI L I M B Ă 279
2. A R G U M E N T A Ţ I E ŞI I N F O R M A Ţ I E 280
2.1. CONTRADICŢIE L O G I C Ă ŞI C O E R E N Ţ Ă ARGUMENTATTVĂ 280
2.1.1. Presque [aproape] 280
2.1.2. A peine [de-abia, numai un pic] 283
2.1.3. Peut-etre [poate] 284
2.2. ÎNTREBĂRI ŞI ARGUMENTAŢIE 285
2.3. VALOARE INFORMATIVĂ ŞI VALOARE ARGUMENTATIVĂ 286
2.3.1. Ambiguitatea lui presque 10% [aproape 10%] 286
2.3.2. Comparativul de egalitate 288
2.3.3. Argumentaţie şi delocutivitate 290
3. A R G U M E N T A R E ŞI TOPOI 292
3.1. ARGUMENTARE ŞI INFERENŢĂ 292
3.2. ARGUMENTAŢIE, ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ
ŞI OPERATORI ARGUMENTATIVI 293
3.3. ÎNLĂNŢUIRI ARGUMENTATIVE ŞI TOPOI 296
552 TABLA DE MATERII
3. D I F I C U L T Ă Ţ I L E A N A L I Z E I T R A D I Ţ I O N A L E A D E I X E I
ŞIAANAFOREI 331
3.1. ESTE ANAFORA CU ADEVĂRAT UN F E N O M E N LINGVISTIC? 331
3.1.1. Inexistenţa termenilor anaforici 331
3.1.2. Dificultăţile noţiunii de reluare 332
3.1.3. Dificultăţile coreferinţei ' 334
3.2. REFERINŢA DEMONSTRATIVA ESTE INTR-ADEVĂR UN C A Z PARTICULAR
AL REFERINŢEI DEICTICE? 336
3. T E O R I A A C T E L O R DE VORBIRE ŞI F I C Ţ I U N E A 406
3.1. IPOTEZA U N U I A C T ILOCUŢIONAR FICTIONAL 406
3.2. FICŢIUNE ŞI A C T SIMULAT 409
3.3. DIFICULTĂŢILE TEORIEI FICŢIUNII CA A C T SIMULAT 411
3.4. A SIMULA FĂRĂ INTENŢIA DE A ÎNŞELA: PROBLEMELE INCIDENŢEI 412
5. O A B O R D A R E P R A G M A T I C Ă A F I C Ţ I U N I I 417
5.1. CONDIŢIILE DE REUŞITĂ A ACTULUI DE REFERINŢĂ LA UN OBIECT FICTIV ...418
5.2. STATUTUL C O G N I T I V AL OBIECTELOR FICŢIUNII 419
5.3. FICŢIUNEA CA A C T ILOCUŢIONAR 420
5.4. IMPORTANŢA FICŢIUNII .....421
CAP. 17. C O E R E N Ţ Ă : T E M P O R A L I T A T E ,
R E L A Ţ I E T E M A T I C Ă ŞI Î N L Ă N Ţ U I R E (J.M., trad. L.F.) 423
1. C O E R E N Ţ A T E M P O R A L Ă 423
1.1. D O U Ă PLANURI ALE ENUNŢĂRII, D O U Ă ATITUDINI LOCUTIONARE 423
1.1.1. Istorie şi discurs 423
1.1.2. Povestire şi comentariu 424
1.2. STIL INDIRECT LIBER SI PARADOXURI TEMPORALE 425
1.2.1. Stilul indirect liber 425
1.2.2. Paradoxuri temporale 427
Ficţiune principală şi ficţiune secundară 427
Spaţiul universului povestit şi spaţiul parcurs 428
1.3. ASPECTE SEMANTICE ŞI PRAGMATICE ALE COERENŢEI TEMPORALE 429
1.3.1. Clasele aspectuale şi principiul de interpretare a discursurilor
temporale 429
1.3.2. Ordine temporală, cauzalitate şi interval 430
2. C O E R E N Ţ A T E M A T I C Ă ŞI R E F E R E N Ţ I A L Ă 431
2.1. C O E R E N Ţ A TEMATICĂ 432
2.1.1. Subiect versus predicat 432
2.1.2. „Topique" versus „commentaire" 433
2.1.3. „Theme" versus „propos" 433
2.1.4. Informaţie dată versus informaţie nouă 434
2.1.5. Focar versus presupoziţie 434
556 TABLA DE MATERII
BIBLIOGRAFIE 485
GLOSAR 499
INDICE 513
TABLA DE MATERII 543