Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Arthur Schopenhauer
Arthur Schopenhauer
RADICALITATEA NIHILISMULUI METAFIZIC
Filosoful care a descris metabolismul geniului, a intuit jocul perfid al
speciei, dar şi căile de salvare de sub tirania mecanismelor volitive, prinţul
lucidităţii şi al nonsensului existenţial, patronul spiritual a lui Nietzsche,
Wagner, Eminescu, Mahler, Freud, Turgheniev, Tolstoi şi Cioran s-a născut
pe data de 22 februarie 1788 la Danzig. Deşi Schopenhauer însuşi afirma
despre cei care-şi ,,pierd timpul cu biografia unui filosof” că procedează
asemenea acelora care ajunşi în faţa unui tablou se preocupă mai ales de
ramă, considerăm că unele amănunte legate de traiectul existenţial al
filosofului pesimist nu sunt lipsite de importanţă.
În 1814, în urma unui conflict cu mama sa, aceasta îl alungă din casă.
Din acest moment filosoful nu o va mai vedea niciodată, refuzând să
participe chiar şi la înmormântarea ei.
Schopenhauer este scriitorul cu cel mai bogat lexic din istoria
spiritului. Scrie fluent în latină, cunoaşte limba greacă, vorbeşte engleza,
franceza şi italiana. Citeşte medicină, fiziologie, ornitologie, ihtiologie,
amfibiologie, mineralogie etc.. Citează din literatura clasică, din fizică,
biologie, chimie, mitologie, religie, matematică, lingvistică etc.
Schopenhauer se stinge din viaţă în urma unei afecţiuni pulmonare, in data
de 21 septembrie 1860 la vârsta de 72 de ani.
1. metafizica voinţei
Subiectul unei reprezentări, eul, nu face parte din lumea obiectelor, nu
există în spaţiu şi timp. Schopenhauer citează în acest context din
Upanişade exemplul cu ochiul, care deşi vede totul, nu se poate vedea pe
sine.
Nu poate exista simultan ceva care să fie şi obiect şi subiect, pe de altă
parte nu poate exista obiect (lumea) fără subiect (omul). ,,Ce sunt eu în
această lume ca reprezentare?” se întreabă Schopenhauer. ,,Sunt subiectul
care diferă de toate obiectele observate, inclusiv de acel obiect pe care îl
numesc trupul meu. Eu par a fi un heruvim înaripat lipsit de trup, lumea
aparţinându-mi ca ceva străin”.
Dacă pentru Leibniz lumea aceasta este cea mai bună cu putinţă dintre
toate lumile posibile, pentru Schopenhauer ea este cea mai rea cu putinţă
dintre toate lumile posibile. Neidentificând nici o finalitate voinţei,
Schopenhauer trage concluzia că lumea nu are nici un sens. A voi înseamnă
străduinţă, lăcomie, umilinţă, iluzii, lipsuri şi deci suferinţă. Aceasta
constituie esenţa ultimă a lumii. Într-o măsură mult mai redusă, chiar şi
animalele suferă. Suferinţa omului e proporţională cu gradul de inteligenţă,
cultură şi sensibilitate. ,,Spune-mi cât şti ca să-ţi spun cât suferi” ar fi fost
îndreptăţit să afirme Schopenhauer. Suferinţa însă atinge paroxismul în
cazul omului de geniu, prin a cărui inimă (ontograf) trec toate gemetele
muribunzilor, tristeţea amurgurilor, suferinţa de a nu putea pipăi marginile
universului şi aripile îngerilor, tăcerea peştilor, rănile florilor şi singurătatea
lui Dumnezeu. ,,Acela în care trăieşte geniul, spune Schopenhauer, suferă
mai mult”. Lipsurile, neajunsurile vieţii, le percepem sub formă de
disconfort fizic şi psihic, ceea ce ne împinge spre acţiune, ne determină să
voim, iar voinţa înseamnă suferinţă.
4. IUBIREA
Atracţia dintre cele două sexe ia la om forma iubirii. Aceasta este o
pasiune amăgitoare. Există un geniu al speciei, supraindividual care ne
înşeală. Cei doi parteneri cred că acţionează liber, în propriul interes, că se
iubesc însă ei acţionează în baza voinţei de viaţă, a urmaşului încă
neconceput. Prin această teribilă viclenie, natura îşi atinge scopul. Când doi
îndrăgostiţi se despart, durerea, regretul, chinul de a fi fără celălalt nu se
pot naşte din nevoile unui individ limitat şi efemer. Acest seism fiinţial,
această suferinţă insuportabilă este de fapt geamătul voinţei de a fi,
suspinul speciei care simte că pierde acest unic mijloc de a-şi atinge scopul.
5.GENIUL
După ce filosoful voinţei face inventarul suferinţei umane, oferă totuşi
şi unele căi de eliberare, unele remedii în măsură să diminueze această
suferinţă. Este vorba despre contemplaţia artistică şi asceză. Arta este
creaţia geniului, acea personalitate care cu preţul unor eforturi împinse la
limita umanului, ajunge să-şi sustragă intelectul de sub dictatura voinţei,
dedicându-se în acest fel contemplaţiei. Geniul trece dincolo de orizontul
cotidianului efemer, pătrunzând în interioritatea lucrurilor, în lumea ideilor
platonice pe care le exprimă apoi în diverse genuri artistice. Trăind în
sferele unor spaţii noetice, inaccesibile vulgului, geniul este un om izolat,
neînţeles, atipiile lui comportamentale contrastând într-o astfel de măsură
cu optica gloatei, încât este considerat ciudat sau chiar nebun. El nu are
simţ practic, este distras, reflexiv, ultrasensibil. Deşi accesul la lumea
paradigmelor, a esenţelor eterne îi procură o vagă detaşare de anosta
rotativă a imanenţei, faptul că este ignorat de către contemporani, care sunt
incapabili să-i aprecieze însuşirile, îl aruncă într-o profundă melancolie.
Operele sale devin pentru oameni mijloace de refugiu momentan din faţa
tăvălugului volitiv. Cu toate acestea, geniul nu are parte de fericire. E
condamnat la nelinişti metafizice, hiperluciditate, întrebări, complexe,
îndoieli, milă faţă de mulţimea ignorantă, nesomn, fobii, dezgust de viaţă,
plictis, dar şi la infinitul regret de a se fi născut. În privinţa genialiăţii
feminine, Schopenhauer are serioase rezerve. Chiar dacă intelectul se
transmite de la mamă şi voinţa de la tată, genialitatea este exclusiv apanajul
bărbatului, femeia fiind ontologicamente exclusă de la acest răsfăţ al
Spiritului.
Cealaltă cale de eliberare de sub tirania voinţei este asceza. Prin
aceasta, omul poate atinge sfinţenia, poate deveni geniu etic, realizând în
acest fel negarea plenară a voinţei. În consecinţă, omul trebuie să combată
sistematic viaţa însăşi, să nege voinţa de a trăi. Nu prin sinucidere, ci prin
abstinenţă. În loc să o nege, sinuciderea afirmă forţa vitală căci omul care
recurge la suicid iubeşte viaţa însă nu-i acceptă suferinţa. Cu alte cuvinte,
sinuciderea neagă individul nu specia în sine. Negând viaţa, practicând
castitatea, putem învinge voinţa. Acest tip de suicidere în masă prin
mijloace metafizice, această sacrotanasie (moarte prin sfinţenie) este
afirmată de Schopenhauer. Prin această eutanasiere a forţei voliţionale,
individul ajunge la Nirvana, locul (mai bine zis nelocul) de unde vor
dispărea subiectul şi obiectul, voinţa şi reprezentarea. De altfel simpatia,
afinităţile structurale şi metafizice ale autorului ,,Lumii ca voinţa şi
reprezentare” faţă de gândirea orientală, merg până acolo încât consideră
că budismul este o versiune religioasă a propriei sale metafizici.
6. RELIGIA
În perioada care precede disertaţia doctorală (Despre împătrita
rădăcină a principiului raţiunii suficiente), timp în care audia cursurile lui
Fichte la Berlin, Schopenhauer trece printr-o primă schiţă a sistemului său
care însă mai are în comun cu teologia o valorizare pozitivă a
transcendenţei. Această conştiinţă a transcenderii care mută spiritul dintr-
un teritoriu obscur al cauzalităţii intereselor într-unul luminos al
contemplaţiei dezinteresate este numită de Schopenhauer „conştiinţă mai
bună”. Această „conştiinţă mai bună” îl împinge către transgresarea
limitelor acestei lumi, către „altitudinea la care pot contempla detaşat
lumina”. Putem recunoaşte aici o formă de extaz care ne aduce în egală
măsură aminte de Platon, prin libertatea contemplativă pe care spiritul o
dobândeşte cunoscând ideile, dar şi de creştinism în măsura în care
revelaţia spiritului nu ar ţine de „dionisiac” ca la Nietzsche, nici
de „apolinic” ca seninătate a formei şi măsurii, ci de un extaz al spiritului
care are luminozitatea apolinicului şi lipsa de limită a dionisiacului. Prin
această conştiinţă contemplativă, Schopenhauer va intra în conflict radical
cu întreaga direcţie a evoluţiei gândirii post-kantiene, susţinând caracterul
radical nonconceptual al contemplaţiei şi suspectând filosofia speculativă că
ar încerca să extindă graniţele conceptului într-un mod ilegitim asupra
acestei cunoaşteri extatice contemplative. Aici survine primul recul al lui
Schopenhauer în faţa filosofiei fichteene, recul care va alimenta constant
divorţul lui, atât faţă de Schelling, cât şi faţă de Hegel. Apelul lui
Schopenhauer „ Înapoi la Kant!” viza în principal restrângerea teritoriului
conceptului în graniţele experienţei posibile. Ideea redării unei experienţe
contemplative în termeni conceptuali ar fi deci ,,a priori” ilegitimă.
Existenţa acestei conştiinţe va lua mai târziu contururi mai precise, atunci
când Schopenhauer îşi va maturiza sistemul prin dihotomia dintre
reprezentare şi voinţă.6
Paradoxal acest mizantrop iubea omul, acest misogin iubea femeia,
acest nihilist iubea viaţa după cum acest negator al religiei revelate a fost un
arheolog fervent al infinitului (inteligibilului) pe care l-a căutat pornind de
la comportamentul celei mai infime insecte până la dansul rece şi misterios
al planetelor. Nu putem înţelege filosofia schopenhauriană fără un minim
exerciţiu apofatic (evident de alt grad decât cel clasic, areopagitic) şi fără
intuirea inversării unor poli arhetipali pe care inconştient a operat-o
filosoful.
8. ISTORIA
Spre deosebire de Hegel pentru care istoria era spaţiul de desfăşurare
a spiritului, Schopenhauer acordă mai puţină importanţă devenirii istorice.
Important pentru Schopenhauer este nu ceea ce devine, ci ceea ce durează,
imuabilul. Pentru el, Hegel, care a investit cu transcendenţă această
mizerabilă şi fragilă coerenţă terestră, era un optimist stupid,
un ,,şarlatan care oboseşte lumea cu palavre”.9
***
NOTE: