“De veghe în lanul de secară“ de Jerome David Salinger este cartea care prezintă adolescența

ca o vârstă dificilă, singuratică și sumbră ,din trăirile lui Holden mi-am dat seama cât de
fragili suntem, cum viața se poate sfârși atât de brusc, lăsând un gol imens și un sentiment de
neputință , de furie față univers. Uneori uităm faptul că timpul alături de cei dragi este limitat
și avem o impresie falsă asupra faptului că viața este veșnică, însă lectura acestei cărți m-a
făcut să revin un moment la realitate, cea unde toți oamenii sunt fragili , iar viața este atât de
prețioasă precum lanul de secară . În timpul lecturii am simțit cum absența familiei este o
prăpastie către o viată nesemnificativă , moartea fratelui personajului principal constituind
formarea unei bariere între Holden și trăirea unei vieți asemănătoare cu cea dinaintea acelei
zile în care a pierdut o parte din sufletul său, Holden se apropie cu pași repezi de această
prăpastie ,fiind adâncită de absența suportului familiei, iubirea inexistentă a părinților ,
adolescentul având doar mici lucruri care îl împiedică din adâncirea în groapa imensă.
Această vârstă l-a transformat pe Holden dintr-un copil inocent, fericit , într-un adolescent
retras , care nu își împărtășește sentimentele apăsătoare cu cei din jur , rămânând cu o minte
plină de gânduri și întrebări , și un suflet răvășit de moartea fratelui și absența familiei.
Ultima parte a cărții m-a făcut să mă gândesc la copilărie ca o poartă către lanul de secară un
loc care este atât de aproape de prăpastia , dar care îi dă un scop al vieții, acela de a salva
copii de la pierderea inocenței.Acel loc constituie salvarea, acolo unde poate fi un erou , un
copil , unde suferința și grijile dispar ,iar sora lui îi este aproape, atât de aproape încât viața
pare să fie din nou la fel. Phobe este tot ceea ce își dorește Holden, cea care să îl poarte din
nou în acel univers pe care îl uitase, unde toate grijile dispar iar el se poate transforma în acel
copil inocent.
O altă carte care m-a impresionat este “Vara în care mama a avut ochii verzi” de Tatiana
Țibuleac în care se prezintă povestea tulburătoare a adolescentului Alecksy si a mamei lui.
Relația personajului principal cu mama sa este una dificilă, iar disprețul față de ea ,care apare
încă din primele pagini, m-a făcut să îmi pun multe întrebări legate de ce se întamplase intre
cei doi și cum a ajuns Alecksy să o urască atât de mult încât singura sclipire de frumusețe a
mamei erau ochii ei , de un verde pătrunzător și totuși prea frumoși pentru a-i aparține unei
asemenea ființe. Tulburarea psihică și depresia sunt factorii care îl determină pe adolescent să
fie aspru cu vorbele aruncate asupra mamei, vorbe dureroase care însă sunt acceptate cu
blândețe de aceasta. Pe parcursul cărții am observat dezinteresul față de viață și de oamenii
din jurul său, vedea totul dintr-o lumină sumbră și părea totuși că nu îi pasă de nimic, însă
atunci când povestește de moartea surorii lui am realizat ca acest dispreț față de mama lui și
față de lume a fost generat de emoțiile pe care le-a trăit în acele momente, o pierdere a unei
persoane foarte dragi, și o distanțare prea bruscă și dureroasă de mama sa care se confrunta
cu propria depresie. Momentul în care am simțit lacrimi pe obraji a fost atunci când Alecksy
a găsit-o pe mama sa clătinându-se moartă in hamac, o imagine tulburătoare descrisă
amănunțit , un moment de neimaginat, dureros , dar care era inevitabil pentru ca adolescentul
să îi ofere mamei sale iertare. Pe parcursul lecturii am simțit cum legătura dintre mamă și fiu
se creează din ce în ce mai strânsă , cum băiatul o simte pentru prima dată atât de aproape
cum într-o vară atât de scurtă a putut repara sentimentul de abandon ,cum a iertat-o și a
început să o iubească, iar faptul că scânteia din ochii verzi ai mamei era să fie stinsă curând
mă apăsa din ce în ce mai tare. Cartea m-a lăsat cu un sentiment de gol în suflet, m-a facut să
o țin strâns pe mama ori de cate ori am ocazia , să apreciez mai mult oamenii dragi din viața
mea.Deși m-a tulburat moartea mamei lui Alecksy și faptul că boala incurabilă i-a putut
aduce atât de aproape , mi-am dat seama că o ultimă vară petrecută împreună a fost ceea ce o
viață întregă nu ar fi putut repara între cei doi.
O carte care m-a făcut să îmi dau seama de importanța familiei ,de influența acesteia in
dezvoltarea copiilor și care m-a emoționat este “Fetița care se juca de-a Dumnezeu” de Dan
Lungu. Ne este prezentată experiența Letiței care se sacrifică plecând în străinătate , lasându-
și cele două fete în grija tatălui și a bunicilor, de asemenea se prezintă viața fetiței Rădița
după plecarea mamei . Fără mamă familia se destramă, tatăl pleca cu Mălina, fata mai mare,
la apartament lăsând-o pe Rădița in casa bunicilor. Perspectiva mamei m-a facut să realizez
câte sacrificii poate face aceasta pentru a le construi un viitor mai bun fetelor , însă plecarea
ei o macină psihic și nu doar pe ea cât și pe fetiță iar acest lucru se întâmplă foarte frecvent în
România , un lucru nemilos atât pentru părinți cât și pentru copii. Atunci când Rădița a
economisit puținii ei bani pentru a merge la mama ei , mi-am dat seama de faptul că
sentimentul pe care îl poartă pentru mama sa este unul invincibil și dureros în același timp,
pentru un copil de clasele primare absența persoanei pe care o iubește cel mai mult este o
ruptură care nu mai poate fi reparată. Deși Letiția realizează acest fapt nu are altă cale decât
să munească în Italia, unde sunt multe nedreptăți și este întâmpinată de multe experiențe
neplăcute. Pe parcursul cărții am simțit o tristețe adâncă și un sentiment de neputință , pentru
faptul că oamenii sunt nevoiți să plece la muncă în străinătate pentru a-și construi o casă sau
doar pentru a avea cu ce să își hrănească copii, iar suferința aceasta este simțită în continuare
de sute de mii de copii și părinți despărțiți din cauza nevoii de bani.