Psihologia personajului feminin în

„Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, de Dan Lungu

Ionela Mirela Ciucă

Anul II, Română-Engleză
 Literatura, de-a lungul timpului, a exploatat diverse subiecte, care au dat viață
operelor, iar dintre aceste subiecte, psihologia personajului feminin s-a numărat, poate,
printre preferate. Poezia a considerat femeia o muză, un izvor de inspirație nesecat, în
timp ce proza a avut de oferit, pe lângă observații sociologice, și analize psihologice
asupra celor care, de multe ori, au ocupat scena principală a povestirilor, nuvelelor,
romanelor.

Acțiunea și personajele unor opere importante gravitează în jurul personajului

feminin, a gândurilor și acțiunilor sale, dovedind astfel importanța și puterea pe care
femeia o exercită asupra celor din jurul ei. În momentul în care se vorbește de personaj
feminin în literatura română, primele nume care apar în mintea cititorului sunt Otilia
din Enigma Otiliei al lui George Călinescu, Mara din romanul eponim al lui Ioan
Slavici, Doamna T. din Patul lui Procust al lui Camil Petrescu, Maitreyi a lui Mircea
Eliade, femei deosebite care au reprezentat ipostaze precum cele de mamă, soție,
creștină,iubită. Însă, ipostaza de copil a personajului feminin a fost prea puțin
explorată în literatura modernă, lucru de care se va ocupa literatura contemporană în
romane care analizează nu doar universul copilăriei, precum și dramele de actualitate
care fac trecerea forțată de la copilărie la maturitate.

Dan Lungu este unul dintre scriitorii contemporani care crează povești și
personaje feminine ce rămân în memoria cititorilor datorită ușurinței cu care prezintă
aspecte complexe ale realității, precum și aspecte din lumea copilului, pe care se pare
că le-a studiat cu mare interes și atenție. Născut la Botoșani, în 1969, Dan Lungu este
director al Muzeului Literaturii Române din Iași. Acesta a studiat sociologia la
Sorbona și a fost redactor al unor reviste precum Au sud de l’Est (Paris) și Timpul
(2001, 2002). Acesta a scris volume de proză scurtă, cum ar fi: Băieți de gașcă (2005,
2013) și Proză cu amănuntul (ed. a II-a, 2008), precum și romanele Fetița care se
juca de-a Dumnezeu, Raiul găinilor, Sînt o babă comunistă!, roman care a fost
ecranizat în regia lui Stere Gulea, Cum să uiți o femeie și În iad toate becurile sunt
arse. Cărțile lui Dan Lungu au fost publicate în peste zece limbi, cum ar fi: franceză,
germană, italiană, spaniolă, poloneză, slovenă, maghiară, bulgară, greacă, norvegiană,
turcă, el fiind unul dintre cei mai apreciați scriitori români, primind numeroase premii
literare naționale.

Scrierile lui Dan Lungu se îndreaptă cu predilecție înspre teme care ating
vulnerabilitatea ființei umane, cum ar fi: “babe comuniste” nostalgice, pocăiți,
depresivi, copii hipersensibili rămași singuri acasă, imigranți, așadar subiecte care
permit, pe lângă radiografierea societății românești și examinarea psihologiei
personajelor.

În Fetița care se juca de-a Dumnezeu, Dan Lungu abordează două mari teme: în
primul rând, universul magic al copilăriei, redat prin ochii Rădiței și fenomenul
emigrației românilor care pleacă în căutarea prosperității financiare, redat prin ochii
Letiției. În romanul alcătuit din 29 de capitole, tema emigrației temporare se află într-
un plan secund, constituind ,de fapt, contextul favorabil unei analize psihologice
detaliate a copilului Rădița.

În literatura ultimelor decenii, puține personaje se remarcă precum Rădița, acest

lucru datorându-se faptului că este personaj central într-un roman ce mizează pe
redescoperirea interiorității. Deși, de regulă, vocea este a naratorului obiectiv,
perspectiva este a copilului, transformând-o astfel pe Rădița într-un personaj-reflector
al cărții: lumea exterioară, cu dramele specifice vremii, este redată prin ochii copilului
lăsat în grija bunicilor.

Numele Rădiței, mezina familiei Vărzaru, este ales atât de bine de autor,
deoarece este definiția perfectă a copilăriei: veselie, definiție care este ilustrată în
primul capitol al romanului. În acest capitol se regăsesc impresii naiv-filosofice ale
fetiței, care de altfel vor domina întreg romanul:
”Da, i s-a luminat parcă mintea când și-a dat seama că, după ce pleacă dintr-un
loc, locul nu dispare, iar oamenii aflați acolo continuă să existe și să vorbească
între ei. Nu știe ce fac după ce ea nu mai e acolo, dar cu siguranță se ocupă ei cu
ceva.” 1

La sfârșitul acestui capitol, care inițial prezintă fericirea și simplele griji legate
de tema la caligrafie pe care le simte Rădița, universul fetiței începe să se destrame,
odată cu plecarea mamei în Italia. Familia, care îi conferea sentimentul unei lumi uni-
tare și solide, se răsfrânge: tatăl pleacă cu Mălina, sora Rădiței, la apartament, mama
pleacă în Italia, pentru a asigura bunăstarea financiară a familiei, iar Rădița rămâne cu
bunicii.

În această situație, Rădița încearcă să alunge dorul și nostalgia vremurilor tre-

cute prin joc. Jocul, specific copilăriei, se transformă într-o armă cu ajutorul căreia
Rădița încearcă să reziste acestui proces ireversibil: „trecerea graniței ce desparte gâ-
ndirea magică a copilului (care se juca de-a Dumnezeu) de înțelegerea lucid-dezvrăjită
a realității ce se produce într-un singur sens, acela al disoluției unui spațiu protector.”2
Rădița devine un copil însingurat și introvertit odată cu plecarea mamei și se refugiază
în jocul pe care ea l-a inventat și căruia, deși inițial nu i-a dat o denumire, ulterior, în
urma unei discuții cu bunica, a descoperit că se juca „de-a Dumnezeu”:
„La început, chiar când l-a născocit, jocul nu avea nici un nume și probabil că nici
nu i-ar fi dat vreunul, fiindcă nu vorbea despre el cu nimeni, dar într-o zi, când
Buna era în toane faine, i-a povestit cum stă Dumnezeu în ceruri și are grijă nu
numai de fiecare om, ci și de fiecare viețuitoare și plantă, și atunci a știut că ea se
juca de-a Dumnezeu.”3

1
Dan Lungu, Fetița care se juca de-a Dumnezeu, Editura Polirom, 2014, p. 11.
2
Bianca Burța-Cernat, România profundă. Destrămări, deziluzii în: „Observator cultural”, nr 498 (756),
București, 2015, p.11.
3
Dan Lungu, op.cit, pp. 41-42.
 Acest joc reprezintă pentru Rădița iluzia puterii sale asupra lucrurilor care se
petrec, deși înșelătoare, dar care îi conferă o liniște temporară:
„Îi plăcea să stea ascunsă, să se uite la oameni și lumea să se miște după șoaptele
sale, putea să se joace așa ore întregi. Tare i-ar fi poruncit mamei să se întoarcă
mai repede din Italia, dar la așa distanță nu avea nici o putere.”4

Semnele dorului de mamă pe care Rădița le resimte se văd și la nivel fizic și

sunt observate de către bunică: „Ai slăbit în ultima vreme, nu-mi place deloc (…) a
spus Buna. Ți s-a ascuțit fața ca la mâță, a mai spus ea, sărutând-o pe frunte.”5 Pro-
cesul de maturizare precoce prin care trece Rădița este dublat și de dezvoltarea unor
manii de comportament care sunt provocate de lipsa mamei și, în general, de absența
familiei. Prima criză de acest gen este în momentul în care, fără să își dea seama, o
numește pe mama ei mincinoasă: „N-a vrut să o facă mincinoasă, dar așa au ieșit
cuvintele, au vorbit fără ea, așa că a început și ea să plângă. S-a lăsat pe jos și a bocit
cu capul în pumni, fiindcă a simțit că așa ies lacrimile mai ușor.”6

În acest moment, Rădița încropește planul de a strânge bani pentru a ajunge în

Italia, la mama ei, convinsă fiind de faptul că aceasta nu se va întoarce prea curând,
convingere provenită din repetatele promisiuni de întoarcere și amânarea lor:
„Smiorcăindu-se și icnind, și-a jurat că, dacă mama nu se întoarce într-o lună, va porni
după ea în Italia. Nu știa cum va face, dar era hotărâtă să găsească o soluție.” 7În
îndeplinirea acestui plan, Rădița face anumite sacrificii, care, pentru vârsta copilăriei,
pot părea chiar semnificative:
„Apoi mai erau și banii de la înghețata pe care nu o mânca niciodată. Se milogea
la Buna, promitea să o mănânce încet ca să n-o doară gâtul și după colț băga banii
în buzunar. De vanilie, de lămâie, de kiwi, de ciocolată, erau o grămadă de feluri
de înghețată pe care nu le mânca”8

Cu puținii bani adunați, cu imaginea bagajului și cea a revederii mult așteptate

cu mama, proiectate în minte, Rădița găsise soluția, eforturi care vor fi spulberate,
însă, în finalul neașteptat al romanului.

Un copil cu o imaginație debordantă, Rădița impresionează prin diferitele situ-

ații pe care și le închipuie, printre care și faptul că mama ei nu este plecată în Italia, ci
este în țară și a părăsit-o, la vederea unei femei care semăna „cu mama din acea foto-
grafie veche”. De asemenea, de fiecare dată când aude la televizor vestea unei crime,
se gândește imediat la mama ei, dând dovadă de o maturitate precoce pentru un copil
la vârsta de zece ani.

4
Ibidem p.41.
5
Ibidem, p.112.
6
Ibidem p.107.
7
Ibidem.
8
Ibidem, p.140.
 În relație cu celelalte personaje ale romanului Fetița care se juca de-a
Dumnezeu, Rădița reprezintă „nodul” principal în jurul căruia se țes toate celelalte
povești. Prin ochii copilului se conturează relațiile cu mama, cu tatăl, cu Mălina, cu
bunicii, cu neneaa Miron, cu Mamarea, cu Veronica și Marc, relații care o pun în evi-
dență pe Rădița și ajută la caracterizarea acesteia.

Cea mai pregnantă relație din roman este cea dintre mamă și fiică. De altfel,
procesul de schimbare prin care Rădița trece se datorează în întregime deciziei Letiției
de a pleca în străinătate. Deși firul narativ care urmărește greutățile prin care Letiția
trece, odată ajunsă în Italia, este mai puțin conturat, acesta completează viziunea
asupra celei de-a doua teme a romanului, și anume, problema emigrației românilor.

Letiția, ”o Rădiță la altă vârstă”9, ca orice mamă, este cea mai apropiată de
Rădița, această relație strânsă fiind prezentată chiar din primul capitol:
”Ar fi vrut din tot suflețelul să ia un zece, dar nu numai de teama ogarului cu
spițe, ci și de dragul mamei, care o pieptăna în timp ce ea mânca sendviș cu
pastramă de pui și cu ketchup deasupra și care își dorea o notă mare, cea mai
mare, chiar mai mult decât își dorea ea, Rădița. Mama merita o notă mare, cea
mai mare, și fiindcă îi făcea în fiecare dimineață lapte cu cacao, și fiindcă îl
scosese pe tata din baie ca ea să facă pipi.”10

Prezența mamei în viața Rădiței în primul capitol acoperă existența altor per-
soane, aceasta fiind punctul principal în jurul căruia viața copilului se construiește.

Ulterior, relația mamă-fiică se destramă, pe de o parte din imposibilitatea

copilului de a-și mai aminti chipul mamei, iar pe de altă parte din îndepărtarea mamei
în suferințele pe care le îndură în Italia, de dragul banilor, și din amânarea repetată a
întoarcerii în țară, dezamăgind-o astfel pe Rădița. Fetița constată că din chipul mamei
sale iubite a rămas doar vocea, dar și aceasta este modificată, nu mai este „umedă”:
„Mama nu mai are față, i s-a tocit, liniile care la bătrâni se adâncesc din ce în ce la ea
aproape că au dispărut. Mama e o voce umedă care o întreabă ce-mai-faci-iubita? ce-
note-ai-mai-luat-la-școală? ce-cadou-să-ți-iau-de-ziua-ta? te-înțelegi-bine-cu-Buna?”11

Letiția încearcă să compenseze dorul fiicei cu atenții materiale, dar Rădița nu

este ca alți copii sau ca ceilalți adulți care sunt mulțumiți cu obiecte vestimentare,
păpuși sau bani. Chiar dacă mama ei îi cumpără un telefon, Rădița nu o sună niciodată,
deoarece nu știe ce să îi spună. Nici măcar calculatorul nu acoperă lipsa mamei. Tot ce
își dorește Rădița este ca mama să se întoarcă. Rădița este singura căreia îi este dor cu
adevărat de Letiția și care nu dorește să profite din urma muncii acesteia în străinătate,
cum o fac tatăl, Mălina și chiar bunicii. Atât de diferită de ceilalți copii, fetița nu s-a
gândit niciodată la avantajul de a avea părinți plecați în străinătate: „Ina exclamă: -Ce
bine-i să ai mamă în Italia! Ea fu luată prin surprindere. Niciodată nu gândise așa. Deși
9
Bianca Burța-Cernat, loc.cit.
10
Dan Lungu, op.cit, p.9.
11
Ibidem, p.72.
nu fusese o întrebare, a simțit nevoia să spună ceva: -Da… poate… Uneori! Și a rămas
gânditoare.” 12

Letiția pleacă la vârsta la care Rădița are cea mai multă nevoie de ea: ideea
Rădiței de lume unitară este acea de familie unită. Tocmai acum însă, familia Rădiței
se destramă. Dorul de mamă o izolează, crizele sale comportamentale fiind dovadă a
acestui dor, iar în jocurile pe care le inventează, Rădița își proiectează speranțe legate
de întoarcerea mamei:
„Dacă reușea să-l depășească pe moșul de pe bicicletă însemna că mama se
întoarce în vară. (...) Își propunea, de exemplu, să câștige de trei ori la rând (n.r.
jocul), striga ura! când reușea, mama vine acasă!, dar începuse să se cam
îndoiască, ea se perfecționa și câștiga mai tot timpul, dar mama nu mai contenea
cu amânatul.”13

Prezența tatălui este prea puțin simțită în roman. Ginerele care nu se înțelege cu
socrii, care nu acceptă ideea de a profesa altă meserie în afară de cea de inginer, își
lasă soția să plece în Italia, doar ca apoi să se mute înapoi la apartament ca să nu mai
îndure privirile iscoditoare ale socrului său. În afară de puținele referiri în primul capi-
tol la tatăl „bărbierit-pe-jumătate”, relația Rădiței cu tatăl este prea puțin descrisă.
După plecarea mamei se observă distanțarea evidentă a acestuia față de Rădița:
„Oricum, mama era deja plecată, iar pe tata de la un timp nu-l mai interesa
nimic. Când nu privea fix în față, stătea încruntat și își rodea unghiile. O să faci
diaree dacă papi unghiuțe, i-a spus ea o dată, așa cum îi zicea ei mama, când l-a
prins asupra faptului, în dreptul ferestrei. S-a oprit, s-a uitat la ea oblic și i-a spus
moale, dar sec: tu nu ai altă treabă?”14

După plecarea la apartament, tatăl nu se mai întoarce să o vadă pe Rădița și nici

măcar când aceasta se duce la apartament, acesta nu este prea interesat de vizita ei:
„Era la a doua tură de mici, pe prima o mâncase tata chiar înainte de sosirea ei, iar
acum stătea la televizor, urmărea un meci de tenis de câmp. S-a dus să-l salute, iar el i-
a răspuns fără să-și dezlipească ochii de pe ecran.”15 În ciuda faptului că tatăl era atât
de distant de ea, Rădiței îi era constant dor de familia ei:
„Întâlnirea cu Mălina i-a făcut dor de tata, de glumele lui, care-l supărau pe Bunu,
de obrazul lui mânjit cu spumă de ras, chiar și de tăcerile lui care uneori o
scuturau de frică. Și-a amintit cum au mers toți patru în parc și s-au tras cu barca,
într-o sâmbătă sau o duminică.”16

Relația Rădiței cu Mălina, sora ei, este prezentată la început, ca orice relație în-
tre două surori care se iubesc, deși se tachinează deseori:

12
Ibidem, p. 269.
13
Ibidem, p.290.
14
Ibidem, p. 113.
15
Ibidem, p. 297.
16
Ibidem, p. 110.
 „Ea, Rădița, era cât se poate de sensibilă la o asemenea măgărie, căci Mălina
făcea uneori lucruri asemănătoare. Atunci când primeau dulciuri, sora ei dosea
câte o bomboană sau vreo pătrățică de ciocolată, pe care le scotea când Rădița
terminase de mâncat, le scotea mijind ochii și plescăind din buze, le lingea cu
încetinitorul și lăsa să i se topească pe degete, pe care le băga unul câte unul în
gură, gemând de plăcere. O singură dată a simțit că vrea să o omoare, însă doar
a mușcat-o de picior, fiindcă urechea era prea sus.”17

După plecarea Mălinei de la bunici, împreună cu tatăl, cele două surori se

îndepărtează și nu mai poartă legătura, acest lucru datorându-se faptului că au vârste
diferite, dar și din cauza influenței pe care tatăl o are asupra Mălinei. Între cele două
surori se observă o diferență considerabilă, cel puțin din informațiile pe care naratorul
le furnizează asupra Mălinei, în ceea ce privește atitudinea față de plecarea mamei:
Mălina este mulțumită cu banii și hainele pe care Letiția i le trimite, în timp ce Rădița
nu se lasă impresionată de aceste lucruri. De altfel, doar amenințarea că va fi privată
de aceste lucruri, o fac pe Mălina să reia legătura cu sora ei:
„-E supărată domnișorica, pentru că a trebuit să vină până aici, a zis Buna.
-Dar chiar să nu treacă cu lunile, asta-i treabă!?
-I-am zis maică-sii:dacă nu vine să ne facă măcar o vizită, nu-i mai da bani.
Taică-su înțeleg că e supărat și comod, dar eu? Eu sunt bunica ei, tre’ să mă
vadă, așa i-am spus…”18
Uimită de schimbarea pe care Mălina a suferit-o în comportament, Rădița
ajunge la concluzia că o preferă pe Mălina de dinainte:
„O prefera pe Mălina cealaltă, Mălina-Măslina, zgubulitică și pusă pe farse, decât
pe asta prea politicoasă, semănând cu o profesoară încă mică. De aceea a încercat
să meargă pâș-pâș pe la spate și să o gâdile, dar ea s-a întors și s-a uitat atât de
urât, încruntată ca o foarfecă, așa semăna, încât i-a părut rău că a vrut să o
înveselescă, nu merita. Nu era o domnișoară, era o tanti.”19

Cu toate acestea, Rădița vede în Mălina pe mama, datorită asemănării fizice, lu-
cru care pe Rădița o face să spere că totul a fost un vis: plecarea mamei în Italia și mu-
tarea tatălui la apartament, iar acum au revenit la normalitate, iluzie care este spul-
berată însă în scurt timp.
„La un moment dat, privită din spate și ușor împotriva luminii, Mălina semăna
perfect cu mama. Aceeași talie, aceleași gesturi. Pentru o clipă a fost convinsă că
s-a trezit dintr-un somn lung, dintr-un vis lăptos în care mama ei plecase în Italia
și alte aiureli, iar acum se trezise la adevărata realitate. Mama era în bucătărie și
făcea mici cu cartofi prăjiți, mâncarea preferată a tatei. A răsuflat ușurată, ce
putea fi mai normal? Dar această normalitate nu a durat decât câteva fracțiuni de
secundă, destul de lungi și de intense cât să reconstituie într-o străfulgerare o altă
realitate. S-au stins când a realizat că de fapt nu e mama, ci Mălina, și a recăzut în
visul ei lăptos.”20

17
Ibidem, p.36
18
Ibidem, p.288
19
Ibidem, p.287
20
Ibidem, p.296.
 Revederea cu sora și cu tatăl o face pe Rădița să se simtă ca o străină în aparta-
mentul în care a locuit atâta timp, însă în inocența ei, tinde să creadă că este doar o
impresie:
„Mălina a chemat-o la masă. Totul era aranjat frumos, prea frumos. Ca pentru un
străin. Era drăguță, zâmbea, dar simțea că se poartă ca și cum ar fi fost numai
casa lor, nu și a ei.(...) Au început să pălăvrăgească și senzația că e tratată ca o
străină a mai dispărut. Poate doar i se păruse, fiindcă nu se văzuseră de mult.”21

După ce Letiția pleacă în Italia, Rădița rămâne în grija bunicilor. Deși ei sunt
cei care se află constant în prezența fetiței, nu reușesc să compenseze dorul de familie
de care Rădița suferă: „S-a oploșit între genunchii Bunei și aștepta să o scarpine, de
gâdilat se întâmpla tot mai rar, îi era dor de mama, ea o gâdila ca nimeni alta, să se
sufoce de râs, nu altceva!”22 Bunica încearcă să o ajute pe Rădița să depășească acest
impas de a comunica cu Letiția, transmițându-i constant stările fetiței mamei, însă,
uneori, singurul lucru pe care-l poate face, este să plângă alături de fetiță, fiind
copleșită de tristețea ei: „ Buna a început să sughită și ea de plâns, iar Bunu s-a
îmbrăcat și a ieșit în una din lungile lui plimbări.”23

Deși preocupată de stările Rădiței și încercând să îi alunge din minte situațiile

tragice pe care fetița și le imaginează, de multe ori, bunica se pierde în filmele pe care
le folosește drept mijloc de evadare din realitate, după cum însăși Rădița observă:
„ Bunicii erau niște umbre greoaie, culcușite fiecare în colțul ei, pisici uriașe torcând
mulțumite sau poate o specie rară de broaște-țestoase, îndrăgostite de filme.”24

O altă prezență în viața Rădiței este nenea Miron. Fostul profesor de biologie,
aflându-se singur în casa la care lucrează necontenit și pe care nu o mai termină, din
cauza muncitorilor neserioși, casa Feliciei, se bucură de prezența micuței Rădița, pe
care o încântă cu diverse povești legate de mame, animale, insecte. Relația lor se ba-
zează pe ascultare: „Nenea Miron, dacă nu vorbea, nu putea face nimic. Cel mai mult îl
putea ajuta ascultându-l. De obicei putea să-l asculte ceasuri întregi, chiar îi plăcea.” 25
și pe împărtășirea micilor secrete: secretul camerei cu păianjeni și secretul cutiei de
bomboane de pe vremea lui Ceaușescu.

Copiii din satul Rădiței se împart în italieni și spanioli, după țările în care au
plecat părinții, și cei care nu au părinții plecați în străinătate sau sunt în alte țări. Marc
și Veronica sunt cei mai apropiați de Rădița, cu care aceasta se joacă des. Ina, noua
colegă a Rădiței, reprezintă opusul situației acesteia: părinții ei nu sunt plecați în
străinătate. Ina o vede pe Rădița ca pe o privilegiată, datorită faptului că ea are păpuși
și remarcă faptul că este bine să ai mamă plecată în Italia, lucru cu care Rădița nu este
de acord.
21
Ibidem, p. 297.
22
Ibidem, p.135.
23
Ibidem, p. 107.
24
Ibidem, p.134.
25
Ibidem, p.93.
 Cartea Lilianei Corobca, Kinderland, înfățișează aceleași teme: viața și dramele
copiilor lăsați singuri acasă de părinți plecați la muncă în străinătatea și maturizarea
bruscă a copiilor. De data aceasta, acțiunea se petrece în Basarabia, dar situația nu dif-
eră prea mult față de cea din România.

Cristina, personajul feminin central, este o fetiță de 12 ani, o vârstă apropiată de

cea a Rădiței, care, la fel ca aceasta, trece printr-un fenomen de maturizare precoce:
„ La 12 ani, copiii sunt oameni foarte mari și responsabili, au grijă și de alți copii, mai
mici. La 12 ani,nu plâng că vor la mama sau la tata, fac curățenie generală vinerea sau
sâmbăta.”26 Felul în care cele două fetițe experimentează acest fenomen este, însă, dif-
erit: Rădița se maturizează în sensul pierderii inocenței specifică copilăriei și izolându-
se de ceilalți, în urma plecării mamei, pe când Cristina se maturizează în sensul că
trebuie să aibă grijă de cei doi frați ai săi: Dan și Marcel și că trebuie să se ocupe de
treburile casei.

De asemenea, în satul acesta părăsit de părinți, și ocupat doar de către copii și

bunici, copiii se comportă ca niște adulți:
„- „Dincolo de aceste mici bruiaje, vocea Cristinei nu povestește despre o lume
minunată în care fetițele și băiețeii se țin de mână și râd la soare, ci despre una în
care ei pun în practică destul de brutal cam tot ce aud și ce văd că fac cei mari. De
exemplu, frații cei mici ai Cristinei încep să înjure și să vorbească despre fetițe
exact așa cum au auzit că vorbesc bărbații despre femei. Despre vreo fată, chiar
dacă era la grădiniță, spuneau ‹‹ curva ceea de Lenuța››. Și fetele mai mari
împrumută aceeași perspectivă despre suratele lor și, fără alte comentarii, vedem
cum o lume închisă în propriile tipare și prejudecăți transmite copiilor aceleași
prejudecăți cu maximă eficiență.”27

Astfel, ceea ce le diferențiază pe cele două personaje central feminine este fap-
tul că, deși la Rădița, inocența și naivitatea ei sunt destul de abundente pe parcursul
romanului, la Cristina nu se mai vede aceeași inocență, întrucât este nevoită de îm-
prejurări să se comporte ca un om matur.

Relația mamă-fiică este prezentă și în romanul Lilianei Corobca, însă, de

această dată, spre deosebire de Fetița care se juca de-a Dumnezeu, perspectiva mamei
nu este prezentată. În schimb, adresările Cristinei către mama sa au forma unor scriso-
ri, dar care nu au fost trimise și în care aceasta îi relatează ce se întâmplă cu ei, iar
uneori îi reproșează plecarea de lângă copii:
„ Mai bine fără atâtea haine naturale, de firmă, dar cu mamă.(...) Stai
mamă, cu copii străini zi și noapte, îi plimbi, te joci cu ei, îi hrănești, le spui
povești la culcare. Iar cu noi nu stă nimeni, mâncăm ce apucăm, pâine cu zahăr
sau cu cârnat afumat de la magazin. Și nimeni nu ne cântă seara, la culcare.”28

26
Liliana Corobca, Kinderland, Editura Polirom, Iași, 2015, p.61
27
Alina Purcaru, Cristina, un copil prea adult în „Observator Cultural”, nr. 426(684), 2013
28
Liliana Corobca, op.cit, p. 24.
 Cu toate acestea, Cristina duce dorul mamei, căci pentru ea, pe lângă faptul că
ar vrea să aibă o mamă alături, venirea mamei ar însemna și absolvirea ei de datoria de
adult pe care o are și întoarcerea la statutul de copil, propriu vârstei ei: „Suntem niște
copii ofiliți, uscați de dor. Ca albia râului fără apă. Suntem îmbătrâniți de atâta
așteptare responsabilă și matură și redevenim copii când vine mama.” Așteptarea
mamei de către Rădița are la bază dorul pur pe care aceasta i-l poartă, Rădița nefiind
nevoită să se ocupe de treburile casnice, ea fiind lăsată în grija bunicilor. Dacă de Dan
și Marcel are grijă Cristina, de Cristina nu are cine să aibă grijă. Astfel, Cristina se re-
sponsabilizează și știe că nu are rost să le arate fraților ei dorul pe care îl are pentru
părinți, deoarece le-ar spori suferința lor, iar ea nu ar fi un model bun:
„ Eu nu plâng deloc, cui i-ar folosi? Trăim bine, avem ce mânca. Avem
câine și motan în gospodărie, porc și găini. Mâncăm biscuiți cu cremă de căpșuni.
Nu plâng, dar îmi vine uneori și atunci vreau să mă ascund în vreun colț, să nu mă
vadă frații mei. Știu că nu am nici un motiv, nu am de ce plânge, sunt fată mare și
sănătoasă, îmi este foarte bine, și fraților la fel, nu-i doare nimic, nu ne curge apă
din pod, când plouă, ca altora, care stau cu tată acasă și cu ligheanul sub gaura
din pod. La noi totul e bine. Și ce dacă o să plâng și eu o lecuță fără motiv.”29

Atât Rădița, cât și Cristina, se folosesc de joc pentru a disimula realitatea.

Pentru Rădița, joaca de-a Dumnezeu îi conferă liniștea temporară că lucrurile se petrec
așa cum își dorește ea, în timp ce, pentru Cristina, jocul kinderland, în care „ cei mici
se joacă de-a cei mari”, o ajută să ia toată situația ca pe un joc, pentru a-i fi mai ușor:
„Cu frații ne jucăm de-a mama, tata și cocuța. Un fel de kinderland în familie. Eu sunt
mama, de obicei, Dan, tata, iar Marcel, cocuța.”30

În concluzie, Rădița ilustrează ipostaza de copil a personajului feminin, ipostază

surprinsă de către Dan Lungu prin impresiile naiv-filosofice, prin jocurile specifice
copilăriei, prin oralitatea limbajului. Tema copilăriei, combinată cu cea a emigrației
părinților în străinătate, îmbinate în persoana Rădiței, îi conferă valoare, întrucât aceas-
ta devine modelul copiilor lăsați de către părinți pentru a pleca în căutarea unui himer-
ic „mai bine”.

29
Ibidem, p.62.
30
Ibidem, p. 145.