Relația copii- părinți în Literatura Română

Tudor Mușatescu afirma: „Ce poate fi mai frumos și mai bun în viață decât o familie unită...
trăind într-un colț de lume numai cu bucuriile ei mici, așa cum sunt ele, fără să râvnească lucruri
care n-ar face decât s-o zbuciume și s-o fărâmițeze”. Pentru fiecare dintre noi, familia reprezintă
iubire, protecție, ascultare, grăunciorul de perfecțiune într-o lume imperfectă; ea este soluția
împotriva timpului nemilos, unde întotdeauna o să fim copii plini de dragoste și vise.
Precum familia este importantă pentru noi, așa este și în literatura română, ocupând un loc
aparte în palmaresul național. Scriitorii au încercat să dezvăluie câte un pic momentele unei
familii tradiționale, fără camuflări, descriind frumoasele și coloratele momente dintre relațiile
părinți-copii.
Opera cu care doresc să ”debutez” este „Frunze de dor” de Ion Druță. Membrii familiei ai
Domnicăi au devenit un exemplu elocvent de familie ce are la temelia sa respect, dragoste pentru
copii și protecție.Momentele frumoase și pline de educație, în care tatăl îi explică lui Trofimaș de
ce ar trebui ca acesta să rămână acasă alături de Domnica, insuflându-i acestuia curaj, vitejie, ceea
ce denotă legătura strânsă dintre membrii familiei Domnicăi și importanța prieteniei dintre tată și
fiu („ Ar trebui să rămâi acasă, dragul tatei.[…] Pe cine lăsăm noi acasă? –D-apoi… rămâne
Domnica. –Ei! Domnica-I fată. Trebuie să rămână parte bărbătească.”). Influența tatălui nu s-a
lăsat mult așteptată, Trofimaș ajungând să se gândească că este nevoie de el, iar dragostea față de
sora-sa este cu mult mai mare („A oftat Trofimaș- așa cum e ea, dar e una.O singură soră are.”).
Copilăria fiecărui prunc este marcată de prezența afecțiunii și atenției maximă din partea
părinților. Opera „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă surprinde familia lui Nică: mama-
Smaranda, tatăl- Ștefan a Petrei și cei șapte frați ai săi. Tatăl fiind stâlpul casei, acesta este mai
mult plecat, iar cea ce rămânea acasă alături de copii era Smaranda.Impactul momentelor de
cicăleală ale mamei au conturat relația pură dintre mama și fiu. Unul dintre momentele de
gingășie atestate în opera este chemarea lui Nică, unde atestăm legătura maternă dintre mama și
fiu („ îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie
îndelungată: Ieşi, copile cu părul bălai afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea, şi vremea
se îndrepta după râsul meu... Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, căci eram feciorul
mamei...”).
Precum Ștefan a Petrei era capul familiei, în romanul lui Marin Preda, „Moromeții”, Ilie
Moromete are, de asemenea, statutul de „cap al familiei”, care nu acceptă să fie contrazis în vreun
fel;acesta își iubește însă copiii.Ironia față de fiii săi se reprezintă sub forma unor observații cu
scop corectiv și nu izvorăște din răutate. De exemplu, lui Niculae, care întârzia des să vină la
masă, îi spune la un moment dat: „Te duseși la grădină să te odihnești, că până acum
stătuși!”.Totuși, când vine vorba de manifestarea afecțiunii, acesta își cenzurează orice gest.
Conceptele diferite ale celor doi bărbați au dus la despărțirea și răcirea relației dintre tată și fiu, iar
orgoliul și refuzul fiecăruia de a ajunge la un compromis au dus la un deznodământ tragic, care ar
fi putut fi evitat.
Cu un instinct matern bine-defint este Madam Georgescu, ce întotdeauna a fost gata să ofere tot
ce este mai bun pentru odraslele sale, indiferent de calea atingerii scopului. Schița „Bacalaureat”
ne prezintă o mamă curajoasă, îndrăzneață cu o afecțiune cerească față de copiii ei: Virgiliu,
Horațiu și Ovidiu Georgescu. Tatăl celor 3 băieți era unul indiferent de situația școlară a
feciorilor, din această cauză mama a fost nevoită să preie-ie controlul(„nu-l știi pe Georgescu ce
indiferent e cu copiii? Dacă ar fi fost după Georgescu, nici Virgiliu, nici Horațiu n-ar fi fost în
facultate... Despre partea lui Georgescu, rămâneau băieții fără bacaloriat!...”).Poziția madamei
Georgescu față de educația feciorilor era una de lăudat, minusul acesteia este că aplica niște
modalități nu atât de ”etice” de a trece băiatul său un examen; în loc să sădească în copil dragostea
de carte, aceasta aplica metode mai ușoare de a primi o notă bună(„Închipuiește-ți, zice mama
emoționată. Să-l persecute pe băiat! să-i zdrobească băiatului cariera!... Cum este el simțitor, e în
stare să se prăpădească... Știi ce mi-a zis? „Mămițo, dacă pierz un an, mă omor!..." E în stare, cum
e el ambițios... închipuiește-ți, să-i dea nota 3, și lui îi trebuie 6... Și la ce? tocmai la Morală... ”).
În concluzie, pot afirma că tema familiei în literatura românească este una voluminoasă, în care
dragostea părintească nu lipsește din viața niciunui copil, formând astfel un tablou al familiilor
românești- cele mai calde și iubitoare.