RICOȘEU

SANDRA BROWN

PROLOG
Misiunea de recuperare a fost contramandată la orele 06:56 P.M.Sumbrul anunţ
a fost făcut de şeful poliţiei,Clarence Taylor,în timpul unei conferinţe de presă
transmise de televiziunea locală.Expresia lui posomorâtă era în ton cu tunsoarea
cazonă şi atitudinea milităroasă.
Departamentul Poliţiei,împreună cu toate celelalte agenţii implicate,a alocat
căutării nenumărate ore,în speranţa unei posibile salvări-sau,cel puţin,a unei
recuperări.Totuşi,întrucât eforturile exhaustive ale agenţiilor de aplicare a
legii,Pazei de Coastă şi organizaţiilor civile de voluntari n-au adus nicio probă
încurajatoare timp de câteva zile,am ajuns la trista concluzie că ar fi inutil să se
mai continue căutarea organizată.Bărbatul care bea de unul singur la bar,privind
ecranul cu purici al televizorului instalat în colţ,îşi turnă pe gât resturile de
whisky din pahar şi-i făcu semn barmanului să-i mai pună unul.
Barmanul se opri cu sticla destupată deasupra paharului.
-Eşti sigur? Le-ai cam tras,amice.
-Tu toarnă acolo.
-Are cine să te ducă acasă cu maşina?Singurul răspuns fu o privire
ameninţătoare.Ridicând din umeri,barmanul îi turnă.
-Pentru înmormântarea ta,nu a mea.Ba nu.Nici a mea.
Aflat în afara căilor bătute,într-un cartier cu chirii ieftine din Savannah,localul
lui Smitty nu atrăgea nici turiştii,nici localnicii respectabili.Nu era genul de
adăpătoare unde lumea să caute distracţii şi voie bună.Nu participa la celebrul
tur al tuturor cârciumilor din oraş,în ziua de St.Patrick.Nu se serveau băuturi
pastelate,cu nume drăgălaşe.Lichidele care se puteau bea erau comandate seci.
Puteai primi sau nu o felie dintr-una din lămâile pe care barmanul le cojea
absent,privind buletinele de ştiri de la televizor,dinaintea câte unei reluări cu
Seinfeld.Pe ecranul televizorului,şefiil Taylor comenta eforturile neobosite ale
celor de la biroul şerifului,unitatea canină,patrula de infanterie marină şi
echipele de scufundare,turuind întruna,la nesfârşit.
-Dă mai încet,vrei?La cererea clientului,barmanul întinse mâna spre
telecomandă şi reduse sonorul.
-Îşi face şi el dansul ritual,că n-are încotro dacă te uiţi dincolo de toate gogoşi le
pe care le îndrugă,cadavru-i de-acuma mâncare pentru peşti.Clientul îşi rezemă
ambele coate pe ber,cu umerii aduşi,privind lichidul chihlimbariu ce se legăna In
pahar,după cum îl împingea de la stânga la dreapta şi-napoi,între palme,pe
suprafaţa de lemn lustruit.
-La zece zile după ce-a căzut în râu? Barmanul clătină din cap,pesimist.
-Nimeni n-are cum să supravieţuiască atâta.Totuşi,e trist al naibii.Mai ales
pentru familie.Vreau să zic! s-ajungi să nu mai ştii nimic de soarta cuiva drag?
Întinse mâna să mai ia o lămâie.N-aş sporta gândul că o fiinţă iubită,vie sau
moartă,zace cine ştie pe unde,pe fundul râului sau al oceanului.
Făcu un gest cu bărbia spre singura fereastră a barului.Era lată,dar nu mai înaltă
de cincizeci de centimetri şi situată în partea de sus a peretelui,mult mai aproape
de tavan decât de podea,oferind o vedere limitată a priveliştii de afară,pentru
cine avea chef să se uite.Nu lăsa să intre decât o fâşie de lumină slabă pentru a
risipi întunericul apăsător din bar,şi le oferea doar o vagă promisiune de speranţă
deznădăjduiţilor dinăuntru.
În ultimele patruzeci şi opt de ore,câmpiile din Georgia şi Carolina de Sud
fuseseră scăldate de o ploaie torenţială şi constantă.Şiroaie de apă căzând drept
în jos,din norii opaci.În unele momente,ploaia devenea atât de densă,încât nici
nu se mai vedea până pe malul opus al râului.Terenurile mai joase se
transformaseră în lacuri.Unele drumuri fuseseră închise din cauza inundaţiilor.
Rigolele forfoteau de pâraie la fel de repezi ca nişte torente de munte înspumate.
Barmanul îşi şterse sucul de lămâie de pe degete,apoi lustrui lama cuţitului cu un
prosop.
-Pe ploaia asta,nici nu pot să spui că le găsesc vreo vină c-au oprit căutarea.De-
acuma,nu cred să mai găsească vreodată cadavrul.Da' asta-nseamnă,aş zice,c-o
să rămână un mister pentru totdeauna,nu? Ce-o fi fost-crimă sau sinucidere? îşi
aruncă prosopul deoparte şi se rezemă de tejghea.Ce crezi că s-o fi întâmplat?
Clientul îl privi cu nişte ochi absenţi şi spuse răguşit:
-Păi ştiu bine ce s-a întâmplat.

CAPITOLUL 1
Cu şase săptămâni înainte
Procesul lui Robert Savich,care era judecat pentru crimă,ajunsese în ziua a
patra.Detectivul de la omucideri,Duncan Hatcher,se întreba ce naiba se
întâmpla.Imediat ce instanţa se întrunise din nou,după pauza de masă,avocatul
apărării,Stan Adams,îi ceruse judecătorului o întrevedere particulară.Judecătorul
Laird,la fel de surprins de această cerere ca şi Mike Nelson,avocatul acuzării,o
acordase totuşi,şi cei trei se retrăseseră în cabinetul lui.Juraţii se duseseră şi ei în
camera juriului,lăsându-i pe oamenii din sală singuri,să se întrebe ce însemna
acea consfătuire neaşteptată.Lipsiseră o jumătate de oră.Cu fiecare minut ce
trecea,neliniştea lui Duncan creştea tot mai mult.Voise ca procesul să decurgă
fluent,fără niciun incident care să poată rezulta într-un apel simplu sau,Doamne
fereşte,o respingere a verdictului.De aceea îl irita atât de tare acea şezătoare
desfăşurată în spatele uşilor închise.Până la urmă,nerăbdarea îl facu să iasă pe
culoar,unde începu să se plimbe,având grijă să nu se îndepărteze prea mult de
sala de judecată.Din locul unde se afla,la etajul trei,începu să privească distrat
două remorchere care ghidau un vapor comercial prin canal,spre ocean.
Apoi,nemaiputând suporta tensiunea,reveni la locul lui din sala de judecată.
- Duncan,pentru numele lui Dumnezeu,stai la un loc! Te foieşti ca un plod de
doi ani! îl admonstă colega lui,detectiv DeeDee Bowen,care rezolva un careu de
cuvinte încrucişate,ca să-i treacă mai uşor timpul.
-Despre ce-or fi putând ăia să stea de vorbă atât de mult acolo?
-Negociază felul cum vor pleda? Omor din imprudenţă,eventual?
-Fii serioasă,replică el.Savich n-ar recunoaşte nici măcar o staţionare în loc
nepermis,necum un accident.
-Zi-mi şi mie un cuvânt de şapte litere pentru capitulare,îi ceru DeeDee.
-Abdicare.Îl privi nemulţumită.
-Cum le găseşti aşa de repede?
-Sunt un geniu.DeeDee încercă termenul.
-Ba de data asta,nu prea.”Abdicare” nu se potriveşte.Şi-n plus,are opt litere.
-Atunci,nu ştiu.Acuzatul,Robert Savich,şedea la masa apărării,arătând mult prea
liniştit pentru un om judecat pentru crimă,şi mult prea încrezător în sine ca să
alunge neliniştile lui Duncan.Parcă simţindu-i privirea în ceafa,Savich întoarse
capul spre el şi-i zâmbi.Degetele sale continuau să bată alene pe braţele
scaunului,ca pentru a ţine tactul unei melodii săltăreţe pe care numai el putea s-o
audă.Stătea picior peste picior,relaxat.Arăta ca un adevărat portret al stăpânirii
de sine.Pentru oricine care nu-1 cunoştea,Robert Savich arăta ca un respectabil
om de afaceri,cu un fler al modei destul de rebel.La înfăţişarea din ziua aceea
venise îmbrăcat într-un costum de un gri conservator,dar cu o croială suplă,
distinctiv europeană.Cămaşa-i era de un albastru-pal,iar cravata,de culoarea
lavandei.Nelipsita lui coadă-de-cal era lucioasă,iar în lobul urechii îi sclipea un
diamant care avea câteva carate.Hainele elegante şi nepăsarea erau elemente ale
poleieln lui lustruite care nu indica prin nimic prezenţa unui criminal lipsit de
conştiinţă.Fusese arestat şi adus în faţa juraţilor sub numeroase acuzaţii,printre
care se includeau câteva omoruri,o in-cendiere şi diverse infracţiuni mai
mărunte,majoritatea asociate cu traficul de droguri.Dar,pe parcursul îndelungatei
şi ilustrei lui cariere,nu fusese dat în urmărire penală şi judecat decât de două
ori.Prima oară,acuzaţia se referise la un delict legat de droguri.Fusese achitat,
întrucât statul nu reuşise să-şi susţină cu probe concludente cazul care,oricum,
era firav.
A doua oară fusese judecat pentru asasinarea unui anume Andre Bonnet.Savich
îi aruncase casa în aer împreună cu agenţii de la ATF,Duncan investigase
omuciderea.Din păcate,majoritatea probelor erau circumstanţiale,dar fuseseră
considerate suficient de relevante pentru a-i obţine condamnarea.Procuratura
districtuală însă însărcinase un procuror debutant care nu avea nici experienţa,
nici cunoştinţele necesare pentru a-i convinge pe toţi juraţii de vinovăţia lui
Savich.Procesul rezultase într-o decizie divizată a juriului.
Dar lucrurile nu se opriseră aici.Nu peste mult timp,se descoperise că tânărul
acuzator ascunsese de avocatul apărării,Stan Adams,dovezi care l-ar fi disculpat
pe Savich.Scandalul astfel stârnit intimidase procuratura,care nu reluase
acuzaţiile la timp.Cazul rămăsese în suspensie-şi,probabil,aşa avea să stea până
la topirea calotelor polare.Duncan se resimţise de pe urma acelei înfrângeri.În
ciuda gafelor comise de tânărul procuror,o luase ca pe un eşec personal şi se
hotărâse să pună capăt o dată pentru totdeauna prosperei cariere criminale a lui
Savich.De data aceasta,se baza pe o convingere.Savich era acuzat de asasinarea
lui Freddy Morris,unul dintre numeroşii lui angajaţi,un dealer de droguri pe care
ofiţerii sub acoperire din brigada de narcotice îl prinseseră preparând şi
distribuind metamfetamină.Probele împotriva lui Freddy Morris fuseseră
clare,condamnarea era virtualmente garantată şi,întrucât era un infractor
recidivist,îl aşteptau ani lungi de temniţă grea.
DEA şi ofiţerii de la narcotice din departamentul poliţiei se întruniseră şi-i
propuseseră lui Freddy Morris un aranjament: reducerea acuzaţiilor şi scurtarea
semnificativă a termenului de închisoare,în schimbul şefului său,Savich,
adevărata pradă pe care o vânau cu toţii.În faţa sentinţei care-1 aştepta,Freddy
acceptase oferta.Dar,înainte ca operaţiunea planificată cu atâta grijă să poată fi
executată,a fost executat Freddy.L-au găsit zăcând cu faţa în jos,într-o
mlaştină,găurit în ceafa de un glonţ.Duncan era convins că de data aceasta
Savich n-avea să mai scape de condamnare.Procurorul însă se arătase mai puţin
optimist.
-Sper să ai dreptate,Dunk,spusese Mike Nelson,în seara dinainte,pe când îl
instruia pe Duncan pentru apropiata apariţie la bara martorilor.De mărturia ta
depind multe.Trăgându-se de buza de jos,adăugase gânditor: Mă tem că Adams
o să ne atace în problema cauzelor probabile.
-Am avut cauze probabile ca să-1 interoghez pe Savich,insistă DeeDee.Prima
reacţie a lui Freddy faţă de ofertă a fost aceea de a spune că,dacă măcar se băşea
în direcţia noastră,Savich i-ar fi tăiat limba.Aşa că,dacă mă uit la cadavrul lui
Freddy,nu-i văd doar creierii făcuți chisăliţă,îi văd şi limba tăiată.Conform
expertizei medico-legale,i-au tăiat-o când încă mai trăia.Nu crezi că asta mi-a
dat cauze probabile suficiente ca să mă iau imediat după Savich?
Sângele era încă proaspăt,iar cadavrul lui Freddy nici nu se răcise,când Duncan
şi DeeDee fuseseră chemaţi la faţa locului.Ofiţerii de la DEA şi agenţii
specializaţi în narcotice de la SPD erau angajaţi într-o luptă privind stabilirea
vinovatului pentru deconspirarea lui Freddy.
-Era vorba că puneţi trei oameni să-i monitorizeze fiecare mişcare! răcnise unul
dintre ofiţerii DEA la omologul său din poliţie.
-Voi aveaţi patru! zbierase la el poliţistul.Unde erau -dormeau?
-Credeau că era acasă,în siguranţă!
-Nu zău? E,şi ai noştri au crezut la fel.
-Iisuse! exclamase frustrat agentul federal.Cum a reuşit să treacă de noi?
Indiferent cine o făcuse de oaie,Freddy nu le mai era de niciun folos,iar cearta
era doar o pierdere de timp.Lăsând-o pe DeeDee să arbitreze schimbul de
învinuiri şi înjurături dintre cele două tabere,Duncan se luase după Savich.
-Nu plănuiam să-1 arestez,îi explicase el lui Mike Nelson.L-am vizitat la birou
doar ca să-i pun câteva întrebări-martor mi-e Dumnezeu!
-Te-ai certat cu el,Dunk.S-ar putea să avem necazuri din cauza asta.Adams n-o
va lăsa să treacă de juriu.Va face aluzie la brutalităţile poliţiei-dacă nu cumva te
va acuza chiar de-a dreptul!Arestare falsă.La naiba,nici nu ştiu ce-o să mai
scoată acum din pălărie.Încheiase prin a repeta că nimic nu era sigur,iar in
timpul unui proces putea să se întâmple orice.Duncan nu înţelegea de ce era atât
de îngrijorat acuzatorul.Pentru el,cazul părea clar şi uşor de înţeles.De la locul
asasinării lui Freddy Morris,se dusese direct la biroul lui Savich.Dăduse buzna
neanunţat şi-1 găsise pe Savich în compania unei femei identificate ulterior,după
fotografiile de la dosar,drept Luciile Jones,care stătea în genunchi şi-i făcea o
felaţie.În aceeaşi dimineaţă,mărturia lui Duncan despre aceste detalii făcuse ca
în tribunal să se lase tăcerea.Orice freamăt şi alte foieli încetaseră.Aprodul,care
moţăia,se îndreptase la loc,dintr-odată perfect treaz.Duncan aruncase o privire
spre boxa juraţilor.Una dintre femeile mai vârstnice prezente acolo îşi ascundea
faţa,jenată.Alta,cam de aceeaşi vârstă,părea să nu ştie prea clar ce anume
însemna cuvântul.Unul dintre cei patru juraţi de sex masculin îl privea pe Savich
cu o undă de admiraţie.Savich îşi examina unghiile,de parcă s-ar fi gândit ca
după-amiază să-şi facă manichiura.Duncan atestase că,în momentul când intrase
în biroul lui Savich,acesta îşi dusese mâna la armă.
-Avea un pistol pe birou şi s-a repezit să-1 înhaţe.Mi-am dat seama că,dacă
apuca să-1 ia în mână,eram mort.Adams se ridică în picioare:
-Obiecţie,Onorată Instanţă! Concluzie.
-Se acceptă.Mike Nelson îşi modifică întrebarea şi,în cele din urmă,stabili
împreună cu juraţii că Duncan îl atacase pe Savich fiind în legitimă apărare.
Urmase o luptă intensă,dar până la urmă DeeDee reuşise să-1 imobilizeze pe
Savich.
-Şi,odată ce l-aţi imobilizat pe domnul Savich,spuse procurorul,i-aţi confiscat
arma ca probă,domnule detectiv Hatcher?Aici,lucrurile deveneau alunecoase.
-Nu.Până l-am potolit pe Savich,arma dispăruse -şi femeia la fel.
De-atunci,niciuna dintre ele nu mai fusese văzută vreodată.
Duncan îl arestase pe Savich pentru ultraj.În timp ce era reţinut sub această
acuzaţie,Duncan,DeeDee şi alţi ofiţeri construiseră un caz împotriva lui,pentru
asasinarea lui Freddy Morris.Nu aveau arma pe care o văzuse Duncan şi erau
siguri că pe aceea o folosise Savich ca să-1 ucidă pe Freddy Morris,cu mai puţin
de o oră în urmă.Nu aveau mărturia femeii.Nu aveau nici măcar urme de paşi
sau de pneuri,la locul faptei,pentru că fluxul le ştersese înainte de descoperirea
cadavrului.Ceea ce aveau era mărturia mai multor agenţi care auziseră afirmaţia
fricoasă a lui Freddy că Savich i-ar tăia limba şi l-ar omorî dacă încheia vreun
târg cu autorităţile sau măcar vorbea cu ele.Şi,deoarece nu se ştia unde dispăruse
Luciile Jones,Savich nu putea inventa un alibi credibil.Procuratura districtului
obţinuse condamnări şi pe baza unor dovezi mai puţin concludente,aşa că
dosarul ajunsese în instanţă.Nelson se aştepta ca Duncan să fie spulberat de
avocatul lui Savich în timpul contrainterogatoriului din acea după-amiază.La
prânz,încercase să-1 pregătească pentru atac.
-Te va acuza de hărţuire şi le va spune juraţilor că de ani de zile îi purtai pică
personal clientului său.
-Pe bune că da! replică Duncan.Nenorocitul e un ucigaş.Datoria mea pentru care
am depus jurământ e să-i prind pe d-alde ăştia.Nelson oftă.
-Ai numai grijă să nu sune prea personal,da?
-O să-ncerc.
-Chiar dacă este.
-Am zis c-o să-ncerc,Mike.Dar,ai dreptate,a devenit o chestie personală.
-Adams va încerca să susţină că Savich avea permis de port-armă,aşa că o armă
în sine nu-1 incriminează cu nimic.Şi,pe urmă,va mai susţine că arma nici măcar
n-a existat.S-ar putea chiar să se întrebe dacă era într-adevăr acolo o femeie.Şi
va nega,va nega,va nega,clădind un munte de îndoieli în minţile juraţilor.S-ar
putea chiar să depună o moţiune de respingere completă a mărturiei tale,întrucât
nu există nicio coroborare.Duncan ştia cu cine avea de-a face.Se mai
confruntase cu Stan Adams.Dar ardea de nerăbdare să meargă până la capăt.
Acum privea spre uşa de la cabinetul judecătorului,aşteptând să se deschidă-ceea
ce se şi întâmplă,chiar în acel moment.
-În picioare! intona aprodul.Duncan se ridică brusc.Cercetă expresiile celor trei
bărbaţi care reveneau în sala de judecată şi-şi reluau locurile.Apoi se aplecă spre
DeeDee,întrebând-o:
-Ce părere ai?
-Nu ştiu ce să zic,dar nu-mi place...
Partenera lui avea un talent nefiresc şi aproape sigur de a ghici oamenii şi
situaţiile şi tocmai îi confirmase presimţirea de rău augur pe care o avea.
Încă un semn rău-Mike Nelson îşi ţinea chipul ferit,evitând să se uite în direcţia
lor.Stan Adams se aşeză lângă clientul lui,bătându-1 pe mâneca sacoului scump.
Duncan simţi un junghi de teamă nelămurită în stomac.Judecătorul trecu pe
podium şi-i facu semn aprodului să cheme înapoi juriul.Apoi se aşeză în
jilţ,aranjându-şi cu grijă roba.Împinse cu un centimetru mai la dreapta tava pe
care se aflau carafa cu apă şi paharul,şi-şi potrivi microfonul,care nu avea nevoie
de nicio potrivire.După ce juraţii intrară şi toată lumea se aşeză,judecătorul
spuse:
-Doamnelor şi domnilor,vă rugăm să ne scuzaţi pentru întârziere,dar a trebuit să
rezolvăm neîntârziat o chestiune de maximă importanţă.
Cato Laird era un judecător popular în ochii publicului şi ai presei,pe care o
curta ca un adevărat peţitor.Deşi se apropia de cincizeci de ani,avea fizicul unui
bărbat de treizeci şi trăsăturile faciale ale unui star de cinema.De fapt,cu câţiva
ani în urmă,jucase rolul episodic al unui judecător,într-un film care se turnase în
Savannah.În largul lui în faţa camerelor de luat vederi,se putea conta pe el când
era nevoie de o priză de sunet,ori de câte ori exista un caz penal sau de
jurisprudenţă.Şi acum vorbea pe acelaşi bine cunoscut ton cristalin,atât de des
auzit:
-Domnul Adams mi-a pus în vedere că,în timpul audierii,doamna jurat numărul
zece a omis să ne informeze că fiul ei este înscris la următorul curs pentru a
deveni ofiţer,la Departamentul Poliţiei Metropolitane Savannah-Chatham.
Duncan aruncă o privire spre boxa juriului şi observă scaunul rămas liber de pe
rândul al doilea.
-O,Doamne,murmură DeeDee printre dinţi.
-Doamna jurat şi-a recunoscut omisiunea,continuă judecătorul Laird.Nu a dorit
să inducă intenţionat în eroare instanţa,ci pur şi simplu nu ştia că această
omisiune poate afecta deznodământul procesului.
-Ce?DeeDee îl înghionti pe Duncan,avertizându-1 să vorbească mai încet.
Judecătorul se uită în direcţia lor,dar continuă fără să se întrerupă:
-Când este numit un juriu,avocaţii ambelor părţi au posibilitatea să-i elimine pe
aceia pe care îi consideră că ar putea să influenţeze în mod subiectiv verdictul.
Domnul Adams este de părere că un jurat care are un membru de familie ce va
deveni curând ofiţer de poliţie poate avea prejudecăţi fundamentale împotriva
oricărui acuzat dintr-un proces penal,dar mai ales unul acuzat de o omucidere
atât de bestială ca asta.Făcu o pauză,apoi continuă:
-În acest sens,sunt de acord cu domnul avocat şi,prin urmare,mă văd nevoit să
declar un viciu de procedură.Bătu cu ciocanul în masă: Domnilor juraţi,sunteţi
liberi.Domnule Adams,clientul dumneavoastră poate să plece.Şedinţa se
suspendă.Duncan sări de pe scaun.
-Cred că glumiţi!Judecătorul îl căută cu privirea şi,pe un ton care ar fi putut să
taie un diamant,spuse:
-Vă asigur că nu glumesc,domnule detectiv Hatcher.Ieşind pe culoarul dintre
bănci,Duncan porni înainte,până unde-i permitea balustrada.Arătă cu degetul
spre Savich,exclamând:
-Onorată Instanţă,doar nu-1 puteţi lăsa să iasă de-aici.Mike Nelson apăru lângă
umărul lui,vorbindu-i printre dinţi:
-Duncan,calmează-te.
-Puteţi redeschide cazul,domnule Nelson,spuse judecătorul,în timp ce se ridica,
pregătindu-se să plece.Dar vă sfătuiesc ca,înainte de asta,să vă pregătiţi nişte
probe mai solide.Aruncă o privire spre Duncan,adăugând: Sau o depoziţie mai
credibilă.Duncan văzu roşu înaintea ochilor.
-Credeţi că mint?
-Duncan.DeeDee venise şi ea în spatele lui şi-1 prinsese de braţ,încercând să-1
tragă pe culoar spre ieşire,dar Duncan îşi smuci braţul din mâna ei.
-Pistolul era real.Efectiv,mai fumega încă.Şi femeia era reală.A sărit în picioare
când am intrat şi...Judecătorul bătu iar cu ciocanul în masă,reducându-1 la
tăcere.
-Puteţi depune mărturie la procesul următor.Dacă va mai exista vreunul.
Dintr-odată,Savich apăru în faţa lui,zâmbitor,ocupându-i tot câmpul vizual.
-Iar ai făcut-o de oaie,Hatcher.Mike Nelson îl apucă iar pe Duncan de braţ,
pentru a-1 împiedica să sară peste balustradă.
-Am să ţi-arăt eu ţie,nenorocitule! Ţi-o tatuez pe piele! Pe fund ţi-o ard,cu fierul
roşu.Am să te-nfund!Cu o ameninţare clară în glas,Savich replică:
-Ne mai vedem noi.Curând,curând.Şi-i suflă o bezea prin aer.Adams se grăbi
să-1 conducă pe lângă Duncan,care se întoarse spre judecător.
-Cum îl puteţi lăsa să plece?
-Nu eu,domnule detectiv Hatcher.Legea.
-Dumneavoastră sunteţi legea.Sau,mai bine zis,ar fi trebuit să fiţi.
-Duncan,taci odată!şuieră DeeDee.O s-o căutăm mai departe pe Luciile Jones,cu
şi mai multă înverşunare.Poate c-o să apară şi arma,până la urmă.Tot o să punem
noi mâna pe Savich,mai devreme sau mai târziu.
-L-am fi putut avea mai devreme,răspunse el,tară să facă niciun efort de a vorbi
mai încet.Azi-chiar azi l-am fi putut avea în mână! Uite-acum am fi putut să-1
avem fir-ar al dracului,dacă aveam noroc c-un judecător care să ţină mai mult cu
poliţia decât cu criminalii.
-Of,la naiba! gemu DeeDee.
-Domnule detectiv Hatcher,se încruntă judecătorul Laird spre el,aplecându-se
peste masa de pe podium; adresându-i-se ca dintr-un tufiş aprins,îi spuse: Sunt
dispus să vă fac o favoare şi să trec cu vederea această afirmaţie,pentru că vă
înţeleg nivelul de frustrare.
-Înţelegeţi un rahat,asta înţelegeţi! Iar dacă aţi fi vrut să-mi faceţi o favoare,
Onorată Instanţă,aţi fi înlocuit acel jurat,în loc să închideţi procesul pentru un
viciu de procedură.Dacă voiaţi să-mi faceţi o favoare,ne-aţi fi acordat şanse
cinstite să-1 scoatem definitiv din acţiune pe acest ucigaş.Toţi muşchii de pe faţa
chipeşă a judecătorului se încordară,dar glasul îi rămase extraordinar de calm.
-Vă sfătuiesc să ieşiţi din acest tribunal chiar acum,înainte de a spune un lucru
pentru care voi fi nevoit să vă sancţionez.Duncan arătă cu degetul spre uşa pe
unde ieşiseră Savich şi avocatul lui.
-Savich vă dă şi dumneavoastră cu tifla,la fel cum mi-a dat mie.Îi place să
omoare oameni,iar dumneavoastră tocmai i-aţi dat un permis de liberă trecere ca
să meargă mai departe şi să omoare şi alţii.
-Am aplicat legea.
-Ba aţi aplicat...
-Duncan,te rog,încercă iar DeeDee să-1 tempereze.
-...un rahat,aia aţi aplicat! V-aţi uşurat pe oamenii care v-au ales,fiindeă au
crezut în promisiunea dumneavoastră de a fi neiertător cu criminalii ca Savich
La fel pe detectivul Brown aici de faţă,şi pe procuratură,şi pe toţi ceilalţi care au
încercat vreodată să-1 înfunde pe nemernicul ăsta.Asta aţi făcut,Onorată
Instanţă.

-”Predă-te”.
-Ce?
-Cuvânt de şapte litere pentru capitulare.DeeDee îl privi cu gura căscată pe
Duncan,în timp ce acesta se aşeza pe locul din dreapta al maşinii ei,încheindu-şi
centura de siguranţă.
-Ai stat patruzeci şi opt de ore în închisoare şi ăsta-i primul lucru pe care-1 ai de
spus?
-Am avut la dispoziţie mult timp în care să mă gândesc.
-Şi „predă-te” e format din două cuvinte,geniule!
-Totuşi,pun pariu că merge.
-N-o să ştim niciodată.Am aruncat careul.
-N-ai putut să-1 termini? o tachina el,ştiind că o irita,fiindeă în mod normal
putea să termine orice rebus cu mult timp înaintea ei.Pur şi simplu,avea talent;
ea nu avea.
-Nu,l-am aruncat fiindeă nu voiam să mai păstrez nimic care să-mi amintească
de scena trasă de păr pe care ai făcut-o la tribunal,răspunse DeeDee,în timp ce
ieşea din parcarea centrului de detenţie,pornind spre oraş.Vorbeşte gura fără
tine.Duncan rămase posomorât,fară să mai spună nimic.
-Ascultă,Duncan,înţeleg de ce vrei să pui mâna pe Savich.Cu toţii vrem acelaşi
lucru.E întruchiparea răului.Dar să agresezi verbal un judecător în propriul lui
complet de judecată? Asta-i o nebunie.Ţi-ai făcut rău şi ţie,şi departamentului,îi
reproşa ea,aruncându-i o privire scurtă.Deşi,sigur,n-am eu căderea să-ţi ţin
predici,îmi eşti superior direct.
-Îţi mulţumesc că n-ai uitat.
-Ca prietenă îţi vorbesc.Numai pentru binele tău ţi-o spun.Zelul tău e admirabil,
dar trebuie să-ţi ţii in frâu temperamentul.Duncan,care se simţea oricum,numai
zelos nu,privea mohorât înainte,prin parbriz.Oraşul Savannah se cocea sub un
soare arzător.Umiditatea din aer era foarte mare Toate arătau moleşite,
veştejite,la fel de obosite ca el Instalaţia de aer condiţionat din maşina lui
DeeDee lupta în zadar cu umezeala.Cămaşa udă i se lipise deja de spate.
Îşi şterse de pe frunte broboanele de sudoare.
-Azi-dimineaţă am făcut un duş,da' tot mai put a puşcărie.
-A fost chiar atât de îngrozitor?
-Nu prea,dar n-aş vrea să mă întorc acolo prea curând.
-Gerard e nemulţumit de tine,îl informă ea,referindu-se la locotenentul Bill
Gerard,superiorul lor direct
-Judecătorul Laird îl trimite pe Savich la plimbare iar Gerard e nemulţumit de
mine?DeeDee se opri la un semafor şi întoarse capul spre el.
-Să nu te-nfurii de ce-am să-ţi spun acum...
-Credeam că predica s-a terminat
-Efectiv,nu i-ai dat de ales judecătorului.În cei doi ani de când DeeDee fusese
repartizată la omucideri şi lucra în echipă cu el,Duncan nu depistase în firea ei
nicio iotă de instinct matern.Acum,pentru prima oară,expresia ei părea să se
apropie de aşa ceva
-Atunci,Onorata Instanţă şi cu mine avem ceva în comun.Şi eu mă simt obligat
să-1 sancţionez pe el.
-Cred că a priceput mesajul.
Cât despre Gerard,el trebuie să urmeze linia companiei.Nu poate permite ca
detectivii lui să-i muştruluiască pe judecătorii de la curtea superioară.
-OK,OK,îmi recunosc greşeala.Şi mi-am ispăşit pedeapsa.La următorul proces al
lui Savich,promit să fiu un gentleman desăvârşit,umil ca un mieluşel,atâta vreme
cât şi judecătorul Laird,la rândul lui,va fi mai îngăduitor cu noi.După chestia de
alaltăieri,ne e dator.
-Aă,Duncan.
-Aă,ce?
-În după-amiaza asta a sunat şi Mike Nelson.Ezită un moment,apoi oftă.
Procurorul districtual e de părere că nu avem destule probe împotriva lui
Savich...
-Cred c-ar fi mai bine să nu aud,nu?
-A zis că procesul avea din start şanse slabe,că probabil,oricum,n-am fi obţinut o
condamnare,şi că nu va încerca să redeschidă cazul.Decât dacă-i venim cu ceva
beton armat,care să-1 plaseze pe Savich la locul crimei.
Duncan se temuse de acest lucru,dar faptul de a-1 auzi era şi mai neplăcut decât
groaza că avea să-1 audă.Îşi rezemă capul de tetieră şi închise ochii.
-Nu ştiu de ce-mi pasă atâta de Savich şi de orice alt jeg ca el.În afară de
mine,pe toţi îi doare-n cot de ei.Probabil că procurorul e mai supărat pe mine
decât pe neanderthalianul care şi-a omorât nevasta aseară că-i fripsese prea tare
cotletul de porc.Stătea în celula de lângă a mea.Dacă nu mi-a spus-o de douăzeci
de ori,înseamnă că nu mi-a spus nici măcar o dată că boarfa aia proastă o căutase
cu lumânarea.Oftând,întoarse capul spre geam,privind stejarii venerabili de pe
marginea bulevardului.Muşchiul spaniol care atârna de ramurile lor arăta
zdrenţuit în arşiţa apăsătoare.
-Adică,vreau să zic,de ce să ne mai deranjăm?întrebă el retoric.Dacă Savich rade
câte un preparator de meta ca Freddy Morris din când în când,face un bine
comunităţii,nu?
-Nu,fiindeă înainte ca trupul ăluia să se răcească,tot Savich îi taie panglica
inaugurală înlocuitorului.
-Şi-atunci,repet:ce rost are? Tot zelul ăla de care ziceai-gata,mi s-a terminat! Mă
doar-n fund.Acum şi pentru totdeauna.DeeDee îşi dădu ochii peste cap.
-Ştii câţi ani am? o întrebă el.
-Treizeci şi şapte.
-Şi opt.Iar peste douăzeci de ani,o să am cincizeci şi opt.O prostată mărită şi un
carici micşorat.Părul mai rar,şi mijlocul mai gros.
-Ce pesimism nesuferit.
-Pe bune că da!replică el furios,îndreptându-se de spate dintr-odată
şi împungând cu arătătorul în bord,pe când număra pe degete.Fiindeă voi avea la
activ încă douăzeci de ani de izbelişte.Vor mai fi şi alţi Savich care să omoare
oameni.La ce va fi folosit totul?
DeeDee trase pe dreapta şi frână.Duncan îşi dădu seama abia acum că-1 adusese
acasă,nu la parcarea centrului judiciar unde fusese lăsată maşina după ce pe el îl
luaseră în custodie,scoţându-1 din tribunal.Rezemându-se de spătar,DeeDee se
întoarse spre el.
-De acord,avem un dezavantaj.Mâine...
-Dezavantaj?Dezavantaj?Suntem morţi-la fel de morţi ca Freddy Morris,săracu'.
Execuţia lui i-a speriat de moarte pe toţi catârii care s-ar fi gândit măcar pe
departe să bată palma cu noi sau cu federalii.Savich 1-a folosit pe Freddy ca să
trimită un mesaj,unul care s-a auzit cât se poate de clar.Vorbeşti,mori-şi mori
urât.Aşa că nimeni n-o să mai vorbească,încheie el,pronunţând cât se putea de
clar ultimele trei cuvinte.Îşi lovi palma cu pumnul.
-Nu-mi vine să cred că nemernicul ăsta spilcuit a scăpat iar basma curată.Cum
naiba reuşeşte? Nimeni n-are un asemenea noroc supranatural.Nici atât de
deştept nu e.Undeva,pe drumul lui cel semănat cu cadavre,trebuie să fi încheiat
un pact cu satana.Cred că toţi demonii din infern lucrează pentru el.Dar îţi jur un
lucru,DeeDee: fie şi dac-o fi ultimul lucru pe care-1 fac în viaţa mea...
Observându-i zâmbetul,se întrerupse.Ce e?
-Nu te uita acum,Duncan,dar iar eşti plin de zel.Duncan bombăni vreo două-trei
cuvinte mai puţin cuviincioase,îşi descheie centura de siguranţă şi deschise
portiera maşinii.
-Îţi mulţumesc pentru drum.
-Vin şi eu.Înainte de a coborî,DeeDee se aplecă spre bancheta din spate şi luă
sacul de la curăţătoria chimică pe care-1 agăţase de cârligul de pe portieră.
-Ăla ce mai e?
-Costumul pe care am să-1 port diseară.Mă schimb aici,ca să nu mai fac un drum
până acasă şi-napoi în oraş.
-Da' ce-i diseară?
-Festivitatea de premiere,îl privi ea consternată.Să nu-mi spui că ai uitat.
Duncan îşi trecu degetele prin părul şi aşa răvăşit.
-Mda,am uitat.Scuze,colega,da' diseară pur şi simplu nu-s în stare de aşa ceva.
Nu voia să se întâlnească în seara aceea cu niciun poliţist.Nu voia să-1 vadă pe
Bill Gerard într-o ambianţă simandicoasă,când ştia că a doua zi dimineaţa,la
prima oră urma să fie chemat în biroul lui pentru o săpuneala zdravănă,de modă
veche-pe care o merita,fiindeă-şi pierduse autocontrolul la tribunal.Indignarea
lui fusese justificată,dar alesese prost momentul şi locul în care să şi-o exprime.
DeeDee avea dreptate-le prejudiciase cauza,în loc s-o ajute.Iar asta trebuia să-i fi
dat lui Savich şi mai multă satisfacţie.DeeDee se aplecă să ia de pe trotuar
ultimele două numere ale ziarului şi-1 plesni cu ele peste burtă.
-Ai să vii la dineu,spuse ea,şi porni în sus pe treptele de cărămidă care duceau la
uşa din faţă a casei lui.După ce descuie şi intrară,Duncan se duse direct la
termostatul de pe perete şi regla temperatura.
-Cum de n-ai avut sistemul de alarmă în funcţiune? îl întrebă DeeDee.
-Tot uit codul.
-Tu nu uiţi niciodată nimic.Eşti doar leneş,atâta tot.E o prostie să nu-i dai
drumul,Duncan.Mai ales acum.
-De ce mai ales acm?
-Savich.Cuvintele lui de la despărţire: „O să ne mai vedem noi,curând”,sunau a
ameninţare.
-Ce-aş mai vrea să se ia după mine! Mi-ar da un pretext.
-Ca să...?
-Ca să fac ce-o fi necesar.Îşi aruncă sacoul sport pe un scaun şi porni pe culoar
spre bucătăria din fundul casei.Ştii unde-s camera de oaspeţi şi baia,spuse
el,indicându-i scara.Simte-te ca acasă.DeeDee însă îl urmă îndeaproape.
-Ai să vii cu mine la dineul ăla,Duncan.
-Ba nu,am să beau o bere,fac un duş,mănânc un sandvici cu şuncă şi muştar
destul de iute ca să-mi umple ochii de lacrimi,şi...
-Cânţi la pian?
-Eu nu cânt la pian.
-Pe bune! facu ea cu umor.
-Ceea ce voiam să spun e că s-ar putea să mai prind un meci la televizor,înainte
să mă culc-cât mai devreme.Nici nu-ţi pot spune cât ard de nerăbdare să dorm în
patul meu,după două nopţi în celulă.Dar ceea ce nu voi face va fi să mă îmbrac
şi să vin la dineul ăla.DeeDee îşi propti mâinile în şolduri.
-Mi-ai promis.Duncan deschise frigiderul şi,fără să se uite măcar,vârî mâna
înăuntru şi scoase o cutie de bere,căreia îi smulse căpăcelul şi se grăbi să-şi
soarbă spuma de pe dosul mâinii.
-Aia a fost înainte să mă-nchidă.
-Voi primi şi eu o evidenţiere.
-Pe merit.Felicitări.Ai croit-o pe văduva care şi-a croit bărbatu-n cap cu
ranga.Un instinct nemaipomenit,colega.Nici n-aş putea fi mai mândru de tine,o
 ironiza el,toastând cu cutia de bere,înainte de a o duce la gură.
-Îţi scapă esenţialul.N-am niciun chef să mă duc neînsoţită la un dineu atât de
simandicos.Tu vei fi cavalerul meu.Duncan râse,împroşcând cu bere.
-Da' ce-i acolo,vreo petrecere?Şi de când ţii tu morţiş să ai un „cavaler”? Ba
chiar,acuma-i prima oară când te-aud folosind cuvântul ăsta.
-Dacă nu am un cavaler,au să-mi facă zile fripte ăilalţi.Worley şi gaşca vor zice
că nu-mi pot găsi un partener nici dac-ar depinde viaţa mea de asta.Iar tu eşti
colegul meu,Duncan,e de datoria ta să mă susţii,iar asta include şi ajutorul de a
mă salva în faţa mitocanilor cu care sunt nevoită să lucrez.
-Sună-1 pe copoiul ăla de la camera de probe materiale-cum îl cheamă...? Ori de
câte ori se uită la tine,se înroşeşte ca racul.Te-ar escorta fără probleme.
DeeDee se încruntă,dezgustată.
-Are o strângere de mână umedă.Nu pot să sufăr aşa ceva.Cu o mutră complet
dezabuzată,continuă să insiste:Nu-ţi cer decât vreo câteva ore din timpul tău,
Duncan.
-Regret.
-Nu vrei să fii văzut cu mine,asta e!
-Ce vorbeşti? Păi nu sunt văzut cu tine tot timpul?
-Da,dar niciodată în societate.S-ar putea ca unii dintre cei de-acolo să nu ştie că
sunt colega ta.Doamne fereşte,să nu-şi închipuie careva că e ceva între noi! Nu
cumva să ţi se strice reputaţia de armăsar,dacă eşti văzut în lume cu o femeie
scundă,bondoacă şi creaţă.Duncan îşi trânti cutia de bere pe tăblia bufetului -cu
zgomot.
-Începi să mă enervezi.Întâi şi-ntâi,n-am nicio reputaţie de armăsar.Şi-n al doilea
rând,cine zice că eşti scundă?
-Worley m-a făcut handicapată vertical.
-Worley este un bou.Şi nici bondoacă nu eşti.Ai doar o constituţie...compactă.
Musculoasă,fiindeă lucrezi la sală ca o maniacă.Şi ai părul creţ că dacă nu ţi-1
faci permanent o dată la două zile,n-ai stare.
-Mi-e mai uşor să mi-1 îngrijesc aşa,spuse ea,pe un ton defensiv.Şi nici nu-mi
intră-n ochi.Cum te-ai prins că-i permanent?
-După miros,se simte de fiecare dată când e coafat proaspăt.Şi maică-mea şi-1
făcea permanent,acasă Zile-ntregi putea toată casa de te trăsnea.Tata se ruga de
ea să se ducă la coafor,da' ea nu şi nu,că cică era prea scump.
-Salon,Duncan.Nu se mai zice „coafor” de nu ştiu când.
-Ştiu că nu se mai zice.Maică-mea nu ştia.
-Au aflat c-ai fost în puşcărie?
-Mda,răspunse el,cu oarecare regret.I-am sunat la telefon,ca să vorbesc cu ei,
fiindeă dacă nu primesc nici o veste de la mine o zi-două,îi apucă pandaliile.
Sunt mândri de ceea ce-am făcut dar şi îngrijoraţi.Ştii şi tu cum e.
-Mă rog,nu prea ştiu,replică ea,pe acelaşi ton acru dintotdeauna când se referea,
fie şi doar tangenţial,la părinţii ei.Ai tăi ştiu despre Savich?
Duncan ridică din umeri.
-Am atenuat cât am putut.
-Ce părere au avut de faptul că fiul lor era în închisoare?
-Au fost nevoiţi să mă scoată pe cauţiune odată,când eram la liceu.Consum de
alcool,sub vârsta legală.De data asta,tata m-a lăudat pentru că am luptat pentru o
cauză pe care o consideram dreaptă.Sigur,nu i-am spus că am folosit termeni
scatologici ca să mă fac înţeles.DeeDee zâmbi.
-Ai noroc că sunt atât de înţelegători.
-Ştiu.La drept vorbind,Duncan ştia într-adevăr ce noroc avea.Relaţia lui DeeDee
cu părinţii ei era încor-dată.Sperând să-i mute gândul de la acest subiect
neplăcut o întrebă: Ţi-am spus că tata a trecut la tehnica de vârf? îşi pregăteşte
predicile pe computer.Şi-a tras toată Biblia în format digital şi poate accesa orice
scrip-tură,doar dintr-o comandă.Dar nu toţi se bucură.Un veteran dintre enoriaşii
lui este convins că Internetul e Anticristul.DeeDee râse.
-S-ar putea să aibă dreptate.
-Tot ce se poate,murmură Duncan,luându-şi berea ca să mai soarbă o înghiţitură.
-Nu că m-ai fi întrebat,dar mi-ar plăcea şi mie o cola dietetică,te rog.
-Scuză-mă.Deschise iar frigiderul şi se aplecă să caute.Deodată,îşi smuci mâna
înapoi,cu un strigăt: Aoleo!
-Ce?
-Aveai dreptate: trebuie să nu mai uit să-mi pornesc alarma.DeeDee îl împinse
într-o parte şi se uită în frigider.Făcu o mutră scârbită,apoi se retrase,la fel ca el.
-Ce dracu-i asta?
-Dac-ar fi să ghicesc,aş zice că-i limba lui Freddy Morris.

CAPITOLUL 2
Ducan avea să ducă abia a doua zi dimineaţa,la cabinetul medico-legal,limba
tăiată-acum,veche de câteva luni.Deocamdată,o împacheta într-o pungă de probe
materiale şi o puse înapoi în frigider.DeeDee îl privea cu gura căscată.
-Doar n-ai de gând s-o laşi acolo! Lângă mâncare?
-N-am chef să-mi împută toată casa.
-Ai să chemi echipa să caute amprente?
-N-ar folosi la nimic şi mi-ar umple toată casa de pudră.
Indiferent cine intrase în casă,Savich sau unul dintre numeroşii lui complici-mai
degrabă,după cum bănuia Duncan-avusese atâta minte să folosească mănuşi.Şi
mai tulburătoare decât găsirea ofensivei bucăţi de ţesuturi moarte şi înnegrite era
conştiinţa faptului că-i fusese violat domiciliul.In sine,limba nu era decât o
farsă-echivalentul lui Savich pentru na-na-na-na-na-na.Îi freca lui Duncan nasul
în propria lui înfrângere.Dar mesajul transmis pe această cale nu era de luat în
râs.Duncan recunoscuse ameninţarea implicită din insinuantele cuvinte de
rămas-bun ale lui Savich,însă nu aceasta era răsplata pe care o anunţa acea
ameninţare.Era doar un preludiu,o aluzie la ceea ce urma.Transmitea fară doar şi
poate că Duncan era vulnerabil şi că Savich avea intenţii serioase.Intrând în casa
lui,adusese războiul dintre ei la un nivel nou.Şi numai unul din doi avea să
supravieţuiască.Deşi nu-şi arăta spaima în faţa lui DeeDee,Duncan nu-1
subestima pe Savich şi brutalităţile de care era în stare.Când urma să-şi lanseze
atacul asupra lui,acesta avea să fie nemilos.Ceea ce-1 îngrijora cel mai mult pe
Duncan era faptul că s-ar fi putut să nu-1 prevadă decât prea târziu.
Sperase ca acest incident să-1 degreveze de obligaţia participării la dineul
ceremonial,cu DeeDee.Cu siguranţă,acum n-avea să mai insiste să vină.Ea însă
insistă şi,în cele din urmă,Duncan cedă.Se îmbrăcă într-un costum închis la
culoare,cu cravată,şi o însoţi la unul dintre marile hoteluri de pe malul
râului,unde avea loc evenimentul.La intrarea în sala de bal,Duncan aruncă o
privire superficială prin mulţime şi deodată se opri ca trăsnit.
-Nu-mi vine să cred ce văd! exclamă el.Urmărindu-i direcţia privirii,DeeDee
gemu:
-N-am ştiut că urma să vină şi el aici,Duncan,ţi-o jur.
Judecătorul Cato Laird, îmbrăcat impecabil şi arătând la fel de cool ca băutura
pe care o ţinea în mână,stătea de vorbă cu Taylor,şeful poliţiei.
-Te scutesc oficial de orice obligaţie,se înduplecă DeeDee.Dacă vrei să pleci,
n-am să te mai opresc.Ochii lui Duncan rămăseseră aţintiţi asupra judecă-
torului.Când râdea,colţurile ochilor lui Laird se încreţeau atrăgător.Arăta ca un
om convins de justeţea fiecărei decizii pe care o luase vreodată în toată viaţa
lui,de la cravata aleasă în acea seară,până la închiderea procesului lui Savich
pentru un viciu de procedură.Duncan mai degrabă ar fi ars în focul iadului,decât
să se retragă cu coada între picioare.
-Pe naiba! îi spuse el lui DeeDee.N-aş renunţa nici mort la şansa de a te escorta,
când eşti gătită ca-n seara asta.Până şi fustă ţi-ai pus pe tine! E prima oară când
te văd purtând aşa ceva.
-Am jurat să nu le mai îmbrac de când am absolvit şcoala catolică.
Duncan îi privi demonstrativ picioarele.
-Mai mult decât decent.Foarte frumos,chiar.
-Vorbeşti aiurea,dar îţi mulţumesc,totuşi.Îşi croiră împreună drum prin mulţime,
oprindu-se pe parcurs să schimbe câteva vorbe cu alţi poliţişti şi să fie prezentaţi
diverselor persoane importante cu care încă nu făcuseră cunoştinţă.Câţiva
menţionaseră zilele petrecute de Duncan în închisoare,cu un sentiment variind
de la compasiune la furie.Duncan le răspunse cu remarci glumeţe.
Când îi zări,Taylor se scuză şi părăsi grupul cu care conversa,apropiindu-se s-o
felicite pe DeeDee pentru distincţia pe care urma s-o primească în acea seară.În
timp ce DeeDee îi mulţumea,cineva îl aborda pe Duncan din spate.
Întorcându-se,se pomeni faţă-n faţă cu Cato Laird.care-1 privea cu o expresie la
fel de nevinovată ca a primei soprane din corul de la biserica tatălui său.
Instinctiv,Duncan îşi încleşta fălcile,dar răspunse totuşi politicos:
-Domnule judecător Laird.
-Domnule detectiv.Sper că nu-mi porţi pică,replică Laird,întinzându-i mâna
dreaptă.Duncan i-o strânse.
-Pentru cele două zile de închisoare? Numai eu sunt de vină pentru asta.
-Şi pentru viciul de procedură?Duncan aruncă o privire peste umărul
judecătorului,în spatele acestuia.Deşi tocmai îi era prezentată primarului,care-i
strângea mâna cu entuziasm,DeeDee îi privea neliniştită pe el şi pe Laird.Lui
Duncan îi venea să-i spună judecătorului în cei mai expliciţi termeni ce părere
avea despre decizia lui şi unde putea să-şi vâre ciocănelul.
Dar aceea era seara festivă a lui DeeDee.Avea să se stăpânească.Avea chiar şi să
se abţină de a-i spune ju-decătorului despre surpriza neplăcută care-1 aşteptase
acasă,la întoarcerea din puşcărie.Reveni cu privirea spre ochii întunecoşi ai lui
Laird.
-Ştiţi la fel de bine ca şi mine că Savich este vinovat de moartea lui Morris,aşa
că nu mă îndoiesc că-mi împărtăşiţi suspiciunea faţă de eliberarea lui.Tăcu o
clipă,pentru a-şi lăsa cuvintele să-şi facă efectul.Dar la fel de sigur sunt că,în
circumstanţele existente,aţi decis conform legii şi propriei dumneavoastră
conştiinţe.Judecătorul Laird dădu uşor din cap.
-Mă bucur că poţi aprecia just complexităţile implicate.
-Mă rog,am avut la dispoziţie patruzeci şi opt de ore în care să reflectez asupra
lor.Zâmbi,dar,dacă judecătorul era cât de cât perspicace,avea să-şi dea seama că
expresia lui nu era deloc prietenoasă.Iar acum,vă rog să mă scuzaţi.Partenera
mea îmi face semn să revin.
-Desigur.Vă urez o seară plăcută.Judecătorul păşi într-o parte,iar Duncan trecu
pe lângă el.
-Ce-a zis? îl întrebă DeeDee cu jumătate de gură.când o luă de braţ pentru a o
conduce spre bar.
-Mi-a urat o seară plăcută.Cred că asta presupune şi să bem ceva.
După ce-şi croiră drum prin mulţime,până la bar.Duncan comandă un bourbon
cu apă pentru el şi o cola dietetică pentru DeeDee.Un alt detectiv din divizia lor
se apropie,ţinând stângaci un pahar într-o mână şi c farfurie plină cu aperitive în
cealaltă.
-Ura,Dunk,salută el,cu gura plină de saramura de crab,prezintă-mă noii tale
păsărele.
-Hai să mănânci rahat şi să mori,Worley,replică ea
-Ei,ca să vezi! După cum vorbeşte,să juri câ-i detectiv Bowen,nu alta!
Worley era un detectiv bun,dar făcea parte dintre „mitocanii” la care se referise
DeeDee mai-nainte.Nicio dată nu-1 vedeai fără o scobitoare în gură şi avea una
chiar şi acum,în timp ce mânca din antreurile de pe farfurie.Între el şi Duncan
avea loc un concurs continuu de insulte reciproce.De obicei,scorul era strâns.
-Lasă-te,Worley,îl preveni Duncan.DeeDee e printre laureaţi,în seara asta.Fii
cuminte.DeeDee era tot timpul în dispoziţia de poliţist.Dupâ doi ani de când
lucra cu ea,Duncan ajunsese la concluzia că acesta era singurul ei mod de
funcţionare.Chiar şi acum,în ciuda fustei şi a rujului de buze cu care se mânjise
anume pentru acea ocazie,gândea ca un poliţist
-Spune-i tui Worley ce-am găsit la tine în casă.Duncan îi descrise limba
tăiată,arătând o bucată de carne de pe farfuria lui Worley:
-Uite,cam aşa arăta.
-Băi frate! se cutremură Worley.Şi de unde ştii că Morris era proprietarul de
drept?
-Am ghicit doar,dar destul de bine,nu crezi? Mâine o duc la laborator.
-Lui Savich îi arde de joacă.
-E un actor de comedie în toată regula,nu zic.
-Da' să vină chiar la tine acasă...Worley îşi rearanjă scobitoarea dintre dinţi şi-şi
aruncă în gură discutabila bucată de carne.Are tupeu,băiatu'.Şi ia zi,Dunk,te-ai
speriat rău?
-Numai un prost nu s-ar fi speriat,măcar puţin,replică DeeDee în locul
lui.Nu,Duncan?
-Cred că da,răspunse şi el,absent.Se întreba dacă,în momentul când începea
răfuiala finală,avea să-1 poată omorî pe Savich fără nicio mustrare de cuget.
Presupunea că da,pentru că ştia sigur că nici Savich n-ar fi ezitat înainte de a-1
ucide.Într-o încercare de a destinde atmosfera,Worley spuse:
-Da' cinstit acuma,DeeDee,zău c-arăţi destul de hot în seara asta.
-Că mult îţi mai foloseşte ţie!
-Dacă mă-mbăt destul de tare,s-ar putea chiar să am impresia că-ncepi s-arăţi ca
o femeie.DeeDee nu pierdu o clipă:
-Ce păcat,eu n-aş putea niciodată să mă-mbăt destul pentru ca tu să arăţi ca un
bărbat.Erau sâcâielile lor familiare de la serviciu.Bărbaţii din Unitatea de Crime
Violente îi făceau lui DeeDee zile fripte,dar cu toţii îi respectau talentul,
sârguinţa şi ambiţia,pe care le avea cu vârf şi-ndesat.Când situaţia o cerea,
tachinăriile încetau,iar opiniile ei erau respectate în egală măsură cu acelea ale
colegilor de sex masculin-ba,uneori,chiar mai mult.”Intuiţia feminină” nu mai
era doar o frază-şablon.Datorită perspicacităţii lui DeeDee,ajunseseră să creadă
în ea.Ştiind că-şi putea purta singură de grijă şi fară ajutorul lui,Duncan se
întoarse în altă direcţie,lăsându-şi privirea să cutreiere mulţimea.
Mai târziu,avea să-şi aducă aminte că părul ei era acela care-i atrăsese prima
oară atenţia.Stătea drept sub unul dintre proiectoarele direcţionale ascunse în
plafon,la zece metri înălţime.Spotul concentrat de lumină îi făcea părul să arate
aproape alb,scoţând-o în evidenţă,ca şi cum ar fi fost singura blondă dintre toţi
invitaţii.Era aranjat într-o pieptănătură simplă,care friza seve-ritatea-strâns la
spate într-un coc mic,deasupra cefei,dar îi definea forma perfectă a capului şi-i
scotea în evidenţă lungimea graţioasă a gâtului.Duncan îi admira acea ceafa
palidă,când o femeie cu înfăţişare nedefinită,care-i blocase vederea,se dădu la o
parte din drum,lăsân-du-i să-i vadă şi spatele.În întregime.O întindere ispititoare
de piele dezgolită,de la ceafă până la talie şi chiar puţin mai jos.
Nu ştia că se puteau purta bijuterii şi în partea aceea a corpului,dar văzu o
cataramă cu scânteieri ca de diamante făcându-i cu ochiul,din dreptul şalelor.Îşi
imagină că pietrele erau calde de la contactul cu pielea ei.Doar privind-o,i se
încălzise şi lui pielea.Cineva se mişcă în spatele ei,spunând ceva.Femeia se
întoarse,iar Duncan îi văzu pentru prima oară faţa.Mai târziu,avea să se întrebe
dacă nu cumva rămăsese holbându-se la ea cu gura căscată.
-Dunk? îl înghionti în braţ Worley.Ţi-e bine?
-Mhm...Sigur.
-Te-am întrebat cum a fost la puşcărie.
-A,muc şi sfârc!Celălalt detectiv se aplecă spre el,rânjind sardonic:
-Ai avut de rezistat vreunui coleg de celulă dornic de romantisme?
-Nu,toţi oftau după tine.
DeeDee izbucni în râs atât de brusc,încât pufni necontrolat.
-Bună asta,Duncan.Duncan se întoarse din nou,dar blonda se mutase din locul
unde o văzuse cu un moment în urmă.Nerăbdător,scrută mulţima cu privirea,
până o reperă din nou.Vorbea cu un cuplu mai vârstnic,distins la înfăţişare,şi
sorbea dintr-un pahar de vin alb,nepărând preocupată nici de acesta,nici de
conversaţie.Zâmbea politicos,dar în ochi i se citea o expresie îndepărtată,ca şi
cum ar fi fost parţial desprinsă de tot ceea ce se întâmpla în jurul ei.
-Îţi lasă gura apă.DeeDee venise lângă el,pentru a-i urmări direcţia privirii,spre
femeia cea blondă.
-Cinstit,Duncan,continuă ea exasperată.Te faci de râs.
-N-am încotro.M-a lovit pe loc porta pătimaşă.
-Ţine-ţi-o-n frâu.
-Nu cred că pot.
-Nu vrei,adică.
-Bine,nu vreau.Nu ştiam că poate fi atât de plăcut să te lovească trăsnetul.
-Trăsnetul?
-A,da.Şi mai mult decât atât.DeeDee o măsură pe femeie cu o privire critică,apoi
ridică din umeri.
-E OK,cred...Dacă ai gusturi la alea înalte şi slabe,cu părul perfect şi pielea
imaculată.
-Ca să nu mai vorbim şi de cum arată la faţă.
-Mda,şi asta,sorbi DeeDee zgomotos din cola dietetică.Ce-i al ei,e-al ei-nimic de
zis.Ca de obicei,radarul tău sexual s-a fixat pe cea mai savuroasă puicuţa din
sală.Duncan îi adresă zâmbetul lui răutăcios.
-Am eu,aşa,un har divin.
Cuplul se îndepărtase,lăsând-o pe blondă singură în mijlocul mulţimii.
-Pare pierdută şi abandonată,remarcă Duncan.Ca şi cum ar avea nevoie,poate,de
un copoi mare şi puternic care să-i vină în ajutor.Ia ţine-mi tu puţin paharul,
spuse el,împingându-şi băutura spre DeeDee.
-Ţi-ai pierdut minţile?trecu ea în faţa lui,ca să-i blocheze drumul.Asta ar fi
culmea prostiei.N-am de gând să stau pe tuşă,uitându-mă la tine cum te
autodistrugi.
-Ce vrei să spui?DeeDee îl privi lung şi,dintr-odată,înţelese.
-Ah! Nu ştii.
-Ce să ştiu?
-E măritată,Duncan.
-Căca-m-aş.Eşti sigură?
-Cu judecătorul Cato Laird.

-Ce ţi-a zis?Elise Laird îşi puse poşeta bătută în briliante pe masa de toaletă şi-şi
scoase sandalele.Cato venise la etaj,în dormitor,înaintea ei.Se dezbrăcase deja
şi-şi luase pe el halatul,iar acum şedea pe marginea patului.
-Cine? întrebă ea.
-Duncan Hatcher.Elise îşi scoase o agrafă din păr.
-Cine?
-Omul cu care ai vorbit sub portal.Când m-am dus eu să-1 plătesc pe tipul de la
parcare.Nu se poate să nu-ţi mai amineşti.Înalt,colţuros,netuns de mai multă
vreme,clădit ca un fundaş de fotbal-ceea ce a şi fost.În echipa Georgiei,cred.
-A,exact.Lăsându-şi agrafele lângă poşetă,Elise îşi desfăcu cocul,apoi îşi răsfiră
părul cu degetele.Îi zâmbi soţului ei,prin oglindă.M-a întrebat dacă aveam
mărunt.Trebuia să-i dea bacşiş tipului de la parcare şi n-avea bani mai mărunţi
de zece dolari.
-Doar mărunţiş ţi-a cerut?
-Hmm.Elise îşi duse mâna la spate,încercând să-şi descheie închizătoarea broşei
cu diamante de pe şold.Ai putea să mă ajuţi,te rog?Cato se ridică de pe pat şi
veni în spatele ei.Îi desfăcu încheietoarea,scoase cu grijă acul din mătasea
neagră,apoi îi dădu broşa şi-i puse mâinile pe umeri,masându-i uşurel.
-Hatcher ţi s-a adresat pe nume?
-Sincer,nu mai ţin minte.De ce? Cine e?
-Detectiv la omucideri.
-Poliţia din Savannah?
-Decorat pentru eroism,cu masteratul în criminolo-gie.Are şi creier,şi curaj.
-Impresionant.
-Până acum,a fost un ofiţer exemplar.
-Până acum?
-A depus mărturie în completul meu,săptămâna asta.Într-un proces de crimă.
Când circumstanţele m-au constrâns să închid cazul pentru un viciu de
procedură,şi-a pierdut calmul.A început să înjure.L-am acuzat de ultraj şi l-am
condamnat la două zile de puşcărie.Azi după-amiază a fost eliberat.
Elise râse încetişor.
-Atunci,sunt sigură că nu ştia cine sunt.Dac-ar fi ştiut,ar fi evitat să-mi
vorbească,spuse ea,scoţându-şi cerceii.Femeia care era cu el e soţia lui?
-Nu,e o colegă din poliţie.Nu cred că e căsătorit.Trase rochia de pe umerii lui
Elise,lăsând materialul să-i alunece în josul braţelor,până rămase goală de la
 talie în sus.O studie în oglindă.Cred că nu-1 pot învinui pentru că a încercat.
-N-a încercat nimic,Cato.Mi-a cerut mărunţiş.
-Mai erau în jur şi alţii cărora ar fi putut să le ceară,dar el te-a ales pe tine.
Încercuind-o cu braţele,îi prinse în căuşul palmelor partea de jos a sânilor.M-am
gândit că poate te-o fi recunoscut,că v-oţi fi cunoscut înainte.
Privindu-1 în ochii lui întunecoşi,prin oglindă,Elise răspunse:
-Cred că ar fi posibil,dar,dacă aşa e,eu,una,nu-mi aduc aminte.Nici măcar c-am
vorbit cu el în seara asta nu mi-aş fi amintit,dacă nu aduceai tu vorba.
-Părul blond-murdar,netuns,nu te atrage? Aspectul ăla boem,lăţos,nu ţi se pare
sexy?
-Prefer de-o mie de ori tâmplele argintii şi obrajii proaspăt raşi.Fermoarul de la
spatele rochiei era scurt.Cato îi zâmbi prin oglindă,în timp ce i-1 trăgea în jos,
urmărind şanţul dintre fese,după care împinse rochia spre podea,lăsând-o doar
într-o pereche de chiloţi tanga cu dantelă neagră.Apoi,o întoarse cu faţa spre el.
-Asta-i partea cea mai plăcută a acestor seri plicticoase în oraş.Întoarcerea acasă,
cu tine.O privi,în aşteptare.N-ai niciun comentariu?
-Mai e nevoie să-ţi spun? Doar ştii că şi eu sunt de aceeaşi părere.
Luându-i mâna,îşi cuprinse cu ea erecţia.
-Te-am minţit,Elise,şopti,în timp ce-i ghida mişcările.Asta e partea cea mai
plăcută.O jumătate de oră mai târziu,Elise se dădu jos din pat,lipăi desculţă până
la debara şi luă pe ea un capot.Se opri un moment lângă masa de toaletă,apoi se
duse la uşă.Aceasta scârţâi când o deschise.Întoarse capul şi se uită înapoi.Cato
nici nu se clintea.Se strecură afară din cameră şi coborî tiptil la parter.Insomniile
ei îl îngrijorau.Uneori,cobora şi el,pentru a o găsi şezând pe canapeaua din
cabinet,uitându-se la vreunul dintre filmele ei favorite,pe DVD.Alteori,citea în
living,iar câteodată se aşeza în camera de plajă,privind lung spre piscina
luminată.Cato îi regreta neputinţa de a dormi şi tot insista să ia medicamente
care s-o ajute să remedieze situaţia.O dojenea că plecase din pat fară a-1
trezi,când el ar fi putut-o ajuta să se liniştească şi să adoarmă la loc.
Recent,Elise începuse să se întrebe ce îl preocupa mai mult-insomnia ei sau
plimbările nocturne prin casă.În bucătărie rămăsese aprinsă o lampă de
serviciu,dar drumul îi era atât de familiar,încât l-ar fi putut găsi şi fară ajutor.
Indiferent ce altceva mai făcea când cobora noaptea la parter,întotdeauna îşi
turna un pahar de lapte,despre care susţinea că-i făcea bine,şi lăsa paharul gol în
chiuvetă,ca să se asigure că nu era niciodată prinsă cu minciuna.
În timp ce stătea în faţa chiuvetei,sorbind din laptele de care nu-i era poftă,spera
ca soţul ei să nu descopere nici minciuna pe care i-o spusese în această seară.
Detectivul ştiuse cu cine avea de-a face; i se adresase pe nume.
-Doamnă Laird?Când se întorsese spre el,primul lucru care o frapase fusese
statura lui.Şi Cato era un om înalt,dar Duncan Hatcher îl depăşea cu aproape o
jumătate de cap.Fusese nevoită să-şi lase capul pe spate ca să-1 poată privi în
faţă-iar cu acel prilej,îşi dăduse seama că stătea nepotrivit de aproape,însă nici
chiar atât de aproape,încât sâ atragă atenţia celor din jur.Ochii-i erau sticloşi,
semn că băuse cam mult,dar nu vorbea împleticit.
-Mă numesc Duncan Hatcher.Nu-i întinse mâna,deşi o privea pe a ei,ca şi cum
s-ar fi aşteptat să i-o strângă.Elise nu reacţiona.
-Bună seara,domnule Hatcher.Avea un zâmbet dezarmant,iar Elise bănuia că
ştia şi el asta.Mai avea şi îndrăzneala să spună:
-Frumoasă rochie.
-Mulţumesc.
-Îmi place agrafa cu diamante de la spate.Elise dădu din cap cu răceală.
-Aia-i tot ce-o ţine să nu cadă?Era o remarcă nepotrivită.La fel de nepotrivită
era şi expresia insinuantă din ochii lui-ochi cenuşii şi tenebroşi,vag ameninţători.
-La revedere,domnule Hatcher.Tocmai se pregătea să-i întoarcă spatele,când
Duncan Hatcher facu un pas spre ea şi,un moment,Elise crezu că avea s-o atingă.
În schimb,se mulţumi s-o întrebe:
-Când ne mai vedem?
-Poftim?
-Când o să ne mai vedem?
-Mă îndoiesc serios c-o vom face.
-A,ba cu siguranţă.Ştii,ori de câte ori un judecător mă acuză de ultraj și mă
trimite la pușcări- nu mă las până nu-i seduc nevasta.
Vorbea pe tonul pe care i-ar fi făcut o promisiune.Şocul o făcu să rămână
amuţită,nemişcată.Aşa că,timp de câteva secunde,nu făcură decât să stea pe loc,
uitându-se unul la altul.
Apoi,se întâmplaseră simultan două lucruri care rupseră tăcerea.Femeia despre
care Elise ştia acum că era colega lui îl apucase pe Duncan Hatcher de braţ,
trăgându-1 spre maşina pe care tocmai o adusese un băiat de la parcare.Iar la
periferia câmpului ei vizual apăruse Cato.În timp ce se apropia de ea,Elise se
întorsese spre el,reuşind să zâmbească,deşi îşi simţea muşchii feţei rigizi şi
nenaturali.Soţul ei se uitase bănuitor după Hatcher,în timp ce poliţista îl zorea să
se aşeze pe locul din dreapta al maşinii.Elise se temuse să n-o ia la întrebări în
legătură cu scurtul schimb de replici,dar Cato n-o făcuse decât acasă,iar între
timp reuşise să pună la cale o minciună.
Acum se întreba de ce-şi minţise soţul în legătură cu cele întâmplate.
Turnă în chiuvetă restul de lapte şi lăsă paharul sub robinetul închis,la vedere.
Ieşind din bucătărie,reveni la baza scării arcuite din foaier.Acolo,se opri să
asculte.În casă domnea tăcerea.De sus nu se auzea nicio mişcare.
Cu paşi repezi,porni prin culoarul central,până în cabinetul lui Cato.Traversă
camera pe întuneric,dar,odată ce ajunse în spatele biroului,aprinse lampa.
Aceasta lăsa umbre adânci în jur,prin încăpere,mai ales pe etajerele înalte din
podea până-n tavan,care acopereau peretele din spatele biroului.
Elise dădu la o parte raftul cu cărţi false care ascundea seiful din perete şi
încercă mânerul,ştiind deja că n-avea să se clintească.Seiful era încuiat tot
timpul şi,cu toate că se apropiau de împlinirea a trei ani de căsnicie,Cato nu-i
încredinţase niciodată cifrul.Puse la loc raftul fals şi făcu un pas înapoi,ca să
cuprindă cu privirea toată etajera.Apoi,la fel cum făcuse de-atâtea ori înainte,o
împărţi în secţiuni,concentrându-se asupra câte unui raft la un moment dat şi
lăsându-şi privirea să treacă încet de la un volum la altul,în biblioteca aceea
existau nenumărate ascunzători.Observă că unul dintre volumele legate în piele,
de pe un raft aflat puţin mai sus de nivelul capului,ieşea puţin în afară,depăşind
marginea raftului cam cu câţiva milimetri.Apropiindu-se pe vârfuri,întinse
mâna,pentru a-1 cerceta mai îndeaproape.
-Elise?Se răsuci în loc,cu o exclamaţie de spaimă.
-Cato! Doamne fereşte,m-ai speriat îngrozitor!
-Ce faci?Cu inima bătându-i în gât,scoase din buzunarul capotului agrafa cu
diamante,pe care avusese spiritul de prevedere s-o pună acolo înainte de a ieşi
din dormitor.
-Broşa mea...
„Aia-i tot ce-o ține să nu cadă?”Se miră şi ea că-i revenea în cap remarca
sugestivă a lui Duncan Hatcher,chiar în acel moment,în timp ce soţul ei o privea
curios,în aşteptarea unei explicaţii.
-Venisem să ţi-o las pe birou,cu un bilet,ca s-o vezi mâine-dimineaţă înainte de a
pleca,spuse ea.Cred că unele dintre pietre s-au slăbit.Ar trebui s-o examineze un
bijutier.Cato înainta în cameră,se uită la broşa din palma lui Elise,apoi ridică
privirea spre ochii ei.
-Înainte,n-ai spus nimic de pietrele astea.
-Uitasem.Îi zâmbi uşor,sugestiv: Mi-ai distras atenţia.
-Bine.Am s-ă iau mâine cu mine în oraş,şi o las la bijutier.
-Îţi mulţumesc.De zeci de ani e în familia ta şi n-aş vrea ca din vina mea să se
piardă vreo piatră.Soţul ei privi în spatele ei,spre etajeră.
-Şi după ce întindeai mâna?
-A,unul dintre volumele de-acolo nu e aliniat bine.L-am observat întâmplător.
Ştiu ce pedant eşti în legătură cu ordinea din camera asta.Cato veni şi el lângă
ea,în spatele biroului,unde ridică mâna şi împinse la locul lui tomul de legi.
-Gata.Probabil 1-a atins doamna Berry când ştergea praful.
-Precis.Îi puse mâinile pe braţe,frecându-i-le uşor.
-Elise? murmură el încet.
-Da?
-Orice-ţi doreşti,iubito,nu trebuie decât să ceri.
-Ce mi-aş putea dori? N-am nevoie de nimic.Eşti extrem de generos.
O privi în adâncul ochilor,ca şi cum ar fi căutat şi altceva,dincolo de privirea ei
fermă.Apoi îi strânse scurt braţele,înainte de a le da drumul.
-Ţi-ai băut laptele? Elise dădu din cap.
-Bun.Atunci,hai să mergem înapoi la culcare.Poate de-acum ai să poţi dormi.
O aşteptă să pornească înaintea lui.În timp ce mergea spre uşă,Elise se uită
înapoi.Cato rămăsese în spatele biroului,privind-o.Lumina lămpii îi reliefa
accentuat trăsăturile,scoţându-i în evidenţă expresia încruntată,gânditoare.
Apoi stinse lampa,iar camera se cufundă în întuneric.

CAPITOLUL 3
Duncan nu avea nevoie de lumină ca să cânte.Ba chiar îi plăcea să cânte pe
întuneric,astfel încât să aibă impresia că tenebrele produceau acordurile
muzicale fără ca acestea să aibă vreo legătură cu el.Cam la fel se simţea şi cu
lumina aprinsă.Ori de câte ori atingea clapele unui pian,lăsa controlul în seama
unei alte entităţi care trăia în subconştientul lui şi nu ieşea la suprafaţă decât cu
acele ocazii.
-E un har divin,Duncan,îi declarase mama lui,când el încercase să-i explice
fenomenul cu vocabularul limitat al unui copil:„Nu ştiu de unde vine muzica,
mamă.E ciudat.O...o ştiu,şi gata!”Avea opt ani când mama lui hotărâse că era
timpul să înceapă lecţiile de muzică.După ce 1-a aşezat pe taburetul pianului,i-a
arătat nota la şi a început să-1 instruiască despre principiile fundamentale ale
instrumentului,au descoperit,spre surprinderea amândurora,că ştia deja să cânte.
Nu ştiuse că putea,iar revelaţia îl şocase şi mai mult decât pe părinţii lui
uimiţi,când începuse să cânte imnuri familiare.Şi nu reproducea doar melodii pe
o singură notă.Ştia cum să armonizeze fără a avea habar măcar ce e aceea o
armonică.Desigur,îşi auzise dintotdeana mama repetând imnunle pentru slujba
de duminică dimineaţa,ceea ce ar fi putut să explice de unde le știa.
Dar mai putea să cânte și multe altele.rock,swing,jazz,blues,cântece populare,
country și western,clasice.Era capabil să reproducă orice melodie pe care o
auzise la un moment dat.
-Cânți după ureche,îi spusese mama lui,în timp ce-1 mângâia pe obraz,cu
mândrie şi drag.E un talent de la Dumnezeu,Duncan.Să fii recunoscător pentru
el.Nici pe departe recunoscător,Duncan era stânjenit de acest „har divin”.Îl
considera mai degrabă un blestem şi-şi implora părinţii să nu se laude cu el sau
măcar să spună cuiva că avea acest talent rar.
În niciun caz nu voia ca prietenii lui să ştie.L-ar fi considerat un pămpălău,un
fraier sau o anomalie a naturii.Nu-şi dorea asemenea daruri.Nu voia decât să fie
un copil simplu şi normal.Voia să practice sporturi.Cui îi ardea de cântat la
tâmpenia aia de pian?Părinţii lui au încercat să discute raţional cu el,spunându-i
că era normal ca o persoană că practice sportul şi în acelaşi timp să şi cânte la un
instrument şi că ar fi fost mare păcat să-şi irosească talentul muzical.
Dar Duncan,ştia el ce ştia.Că doar el se ducea în fiecare zi la şcoală,nu ei.Ştia că
ar fi fost luat în râs dacă afla cineva că putea să cânte la pian şi că avea
îngrămădite în cap o mulţime de melodii cărora nici măcar nu le cunoştea
titlurile.Aşa că a rezistat ferm tuturor argumentelor.Când rugăminţile n-au dat
rezultate,a recurs la încăpăţânare,într-o seară,după o discuţie care a durat cât
toată cina,a jurat că niciodată n-avea să se mai atingă de o claviatură şi că puteau
să-1 lege cu lanţuri de scăunelul pianului şi să nu-i mai dea nici de mâncare,nici
de băut,nici voie la baie,dacă nu cânta,că tot ar fi refuzat.Şi ce rău s-ar fi simţit
ei,văzându-1 uscat şi scofâlcit,mort de foame şi de sete,legat în lanţuri de
taburetul pianului.Părinţii lui n-au cedat în faţa acestui jurământ melo-dramatic-
dar,de-a lungul timpului,n-au putut nicicum să-1 silească să cânte,aşa că Duncan
a câştigat.Compromisul la care au ajuns era că avea să cânte numai pentru ei,şi
numai acasă.Desi n-ar fi recunoscut-o niciodată,lui Duncan îi plăceau acele
recitaluri private.În secret iubea muzica aceea care se scurgea din creier în
degetele lui parcă de la sine,pe negândite,fără niciun efort sau act de voinţă
din partea lui.
La treizeci şi opt de ani,încă nu era în stare să descifreze nici o notă.Partiturile
muzicale nu însemnau pentru el mai mult decât nişte linii cu gogoloaie negre pe
ele.Dar,de-a lungul anilor,îşi cizelase şi-şi rafinase talentul înnăscut,care
rămânea secretul lui.Ori de câte ori o cunoştinţă întreba despre pianul din living,
Duncan spunea că-i rămăsese moştenire de la bunica lui-ceea ce era întru totul
adevărat.Cânta ca să se piardă în muzică.O făcea pentru plăcerea lui personală
sau de fiecare dată când simţea nevoia să se detaşeze,să-şi golească mintea de
gândurile prozaice şi să lase să se rezolve de la sine câte o problemă dificilă.
Ca în seara asta.Nu se mai înregistrase niciun semnal de la Savich,după
incidentul cu limba tăiată.Laboratorul de la Biroul de Investigaţii din Georgia
confirmase că era într-adevăr a lui Freddy Morris,dar asta nu-i ajuta cu nimic să-
1 inculpe pe Savich pentru crimă.Savich era liber.Era liber să-şi continue traficul
lucrativ de droguri,liber să ucidă pe oricine i se punea de-a curmezişul.Iar
Duncan ştia că undeva în agenda lui Savich figura şi el,ca o adnotare.Probabil că
numele lui avea alături un mare asterisc.Încerca să nu insiste asupra acestui
lucru.Avea alte cazuri,alte responsabilități,dar îl rodea încontinuu faptul că
Savich îşi vedea liniştit de treburi,fără să se grăbească,așteptând momentul
potrivit pentru a ataca.În ultima vreme, Duncan era mai puțin prudent decât de
obicei,o idee mai vigilent,și nu se mai ducea nicăieri neînarmat.Dar,de fapt,nu-i
era teamă-starea lui era mai degrabă de anticipare...
În acea noapte,senzaţia de aşteptare supraîncărcată îl împiedica să adoarmă.Îşi
căutase refugiul în faţa acestei nelinişti,cântând la pian.În întunericul din living,
se juca lejer cu o compoziţie proprie,când auzi telefonul.
Se uită la ceas.Era un apel de serviciu.Nimeni nu suna la 1:34 noaptea,ca să
anunţe că nu avusese loc o crimă.Răspunse la al doilea apel:
-Mda?Pe la începuturile parteneriatului lor,el şi DeeDee stabiliseră o înţelegere:
dacă era nevoie de ei la locul unei omucideri,ea urma să fie prima care suna;
Duncan risca mai mult să nu audă telefonul,când dormea.DeeDee era
dependentă de cofeină şi avea somnul uşor de la natură.
Într-adevăr,ea era la aparat.
-Dormeai? îl întrebă veselă.
-Oarecum.
-Cântai la pian?
-Eu nu cânt la pian.
-Bine.Ei,atunci,întrerupe-te din orice făceai.Ne cheamă.
-Cine-a ras pe cine?
-N-o să-ţi vină să crezi.În zece minute treci să mă iei.
-Unde...Dar vorbea singur.DeeDee închisese.Duncan se duse la etaj,se îmbrăcă
şi-şi luă pe el geaca.După două minute de la telefonul colegei sale,era în maşină.
Locuia într-o vilă din cartierul istoric al oraşului,la doar câteva străzi distanţă de
secţia de poliţie-venerabila clădire de cărămidă roşie pe care toţi locuitorii din
Savannah o cunoşteau sub denumirea de „Cazarma”
La ora aceea,străzile înguste,mărginite de copaci bătrâni erau pustii.Duncan
trecu pe roşu la doua intersecție,în drum spre ieşirea de pe Abercorn Street.
DeeDee locuia pe o stradă laterală,lângă intersecţia principală din centru,într-un
duplex îngrijit,cu o curticică bine întreţinută.Tocmai se plimba prin faţa casei,
când Duncan opri la bordură.Intră repede în maşină şi-şi încheie centura de
siguranţă.Apoi,îşi pipăi subsuorile.
-Deja transpir ca un cal.Cum poate fi aşa de cald şi înăbuşitor,la ora asta din
noapte?
-La ora asta din noapte,multe lucruri sunt calde şi înăbuşitoare.
-Ai umblat prea mult cu Worley.Duncan zâmbi.
-Unde mergem?
-Înapoi pe Abercorn.
-Ce-avem la masă azi?
-Atac cu armă de foc.
-Într-un magazin?
-Ţine-te bine.DeeDee trase adânc aer în piept,apoi îl expiră.În casa judecătorului
Cato Laird.Duncan întoarse brusc capul spre ea şi abia apoi îşi aminti să
frâneze.Maşina se opri brusc,aruncându-i pe amândoi înainte,în centuri.
-Asta-i suma a tot ce ştiu,continuă ea,văzându-i privirea întrebător-
neîncrezătoare.Îţi jur.Cineva din casa Laird a fost împuşcat mortal.
-Au spus...
-Nu.Nu ştiu cine.Întorcând din nou capul înainte,Duncan își trecu o mână peste
faţă,apoi ridică piciorul de pe frână, apăsând cu toată greutatea pe accelerator.
Pneurile scrâşniră,arzând cauciucul,în timp ce o lua iar la goană pe străzile
pustii.Trecuseră două săptămâni de la festivitatea de premiere,dar în momentele
de linişte,ba uneori chiar şi în cele agitate,Duncan îşi aducea aminte iar de
întâlnirea cu Elise Laird.Cât fusese de scurtă,cât fusese şi el de afumat,şi-o
amintea limpede: trăsăturile feţei ei,mirosul parfumului,vocea întretăiată,când îi
răspunsese la avansurile făcute.Ce mârlan! Era o femeie frumoasă,care nu făcuse
nimic ca să merite asemenea insulte.Şi când se gândea că acum putea fi moartă...
îşi drese glasul.
-Nu ştiu încotro s-o iau.
-Spre Ardsley Park.Pe Washington Street,îi dădu DeeDee adresa.E foarte select.
Duncan dădu din cap.
-Ţi-e bine,Duncan?
-De ce nu mi-ar fi?
-Vreau să zic,nu te simţi ciudat?
-Ciudat?
-Ei,haide,insistă ea,cu o oarecare asprime în ton.Judecătorul nu e unul dintre
 favoriţii tăi.
-Asta nu înseamnă că sper să fi murit.
-Ştiu.Ziceam doar.Îi aruncă o privire dură.
-Ziceai ce?
-Vezi? Tocmai la asta mă refeream.De fiecare dată când vine vorba de numele
lui,reacţionezi exagerat.E un subiect sensibil pentru tine.
-Lui Savich i-a dat un permis de liberă trecere,iar pe mine m-a băgat în puşcărie.
-Iar tu te-ai făcut de râs cu nevastă-sa,replică ea,pe acelaşi ton.Încă nu mi-ai spus
şi mie ce i-ai zis.A fost chiar atât de rău?
-Ce te face să crezi că ar fi fost rău?
-Fiindeă altfel mi-ai fi spus.Duncan luă prea repede o curbă şi smulse din loc un
indicator rutier.
-Ascultă,Duncan,dacă n-o poţi trata ca pe o anchetă oarecare,mai bine spune-mi.
-Este o anchetă oarecare.
Dar când cotiră pe Washington şi văzură maşinile de urgenţă,dincolo de prima
intersecţie,lui Duncan i se uscă gura.Strada era împărţită în două de o fâşie
mediană cu stejari bătrâni şi tufişuri de azalee şi camelii.De o parte şi de alta se
înălţau case maiestuoase,construite cu decenii în urmă,din bani vechi.
Duncan începu să-i claxoneze pe vecinii în pijamale care se adunaseră în
stradă,după care se rezemă definitiv pe claxon,ca să dea la o parte din drum un
cameraman şi un reporter care filmau peluza întreţinută impecabil şi casa
colonială impresionantă,cu balconul de la primul etaj susţinut de patru coloane
tronconice.Trecătorii ieşiţi la o plimbare de duminică ar fi putut încetini pasul ca
s-o admire.Acum,devenise scena unei morţi prin împuşcare.
-Cum au ajuns aşa de repede aici echipele de la televiziune?se plânse
DeeDee.Mereu ne-o iau înainte.Duncan opri maşina lângă ambulanţă şi coborî.
Fu asaltat numaidecât de reporteri şi gură-cască dornici să-i pună tot felul de
întrebări.Fără să-i ia în seamă,porni spre casă.
-Ai niște mănuși la tine? o întrebă el pe DeeDee peste umăr.Eu mi le-am uitat.
-Mereu ţi le uiţi.Mai am o pereche.DeeDee era nevoită să facă câte doi pași
pentru fiecare pas al lui,în timp ce mergeau grăbiți pe aleea din fața mărginită
cu ronduri de begonii îngrijite migălos.În jurul case fusese întinsă deja panglica
galbenă,de delimitare a câmpului infracţional.Poliţistul de pază din faţa uşii îi
recunoscu şi o ridică atâta cât să poată trece pe sub ea.
-Înăuntru şi la stânga,le spuse.
-Să nu laşi pe nimeni să pună piciorul pe gazon,îl instrui Duncan.De fapt,toată
lumea să rămână dincolo de banda de pe mijlocul străzii.
-Mai vine o unitate,ca să ajute la îngrădirea accesului.
-Bun.Criminaliştii?
-Au ajuns aici imediat.
-Şi presa cine-a chemat-o?Drept răspuns,agentul ridică din umeri.
Duncan intră în holul vast.Pardoseala era din marmură albă,cu pătrate mici
negre plasate ici şi colo.O scară arcuită îmbrăţişă un perete curb,care urca spre
etajul întâi.Deasupra,strălucea un candelabru de cristal,aprins complet.Un enorm
aranjament de flori proaspăt culese decora o masă aurită cu picioare încrustate,
din aceeaşi garnitură cu oglinda înaltă de deasupra.
-Ceee drăguuuţ!remarcă DeeDee,printre dinţi.Un alt poliţist în uniformă îi salută
spunându-le pe nume,apoi le arătă cu capul spre o arcadă largă ce se deschidea
la stânga.Intrară într-o încăpere care părea a fi livingul.Şemineul era din
marmură roz.Deasupra consolei se afla o natură moartă urâtă în ulei,
reprezentând o fructieră cu zarzavaturi proaspete şi un iepure mort.O canapea
lungă,cu o jumătate de duzină de perne cu franjuri,stătea faţă-n faţă cu două
fotolii asortate.Între ele se afla încă o masă cu picioare aurite.Un covor în tonuri
pastel acoperea podelele lustruite,din lemn de esenţă tare,şi toată ambianţa era
luminată de un al doilea candelabru.Judecătorul Laird,cu spatele spre ei,şedea
într-unul dintre fotolii.
Dându-şi seama de implicaţia logică a faptului că-1 vedea pe judecător în
viaţă,Duncan simţi un gol în stomac.Coatele judecătorului erau rezemate pe
genunchi,iar capul lăsat în piept.Vorbea încet cu un poliţist pe care-l chema
Crofton,care şedea pe marginea canapelei,într-un echilibru nesigur,ca şi cum
s-ar fi temut să n-o murdărească.
-Elise a coborât la parter,dar aşa ceva nu era neobişnuit,îl auzi Duncan pe
judecător spunând,cu un glas gâtuit de emoţie;aruncă o privire spre poliţist
adăugând:Suferă de insomnie cronică.Crofton îl privi înţelegător.
-Ce oră era? Când a venit jos.
-M-am trezit şi eu,parţial,când s-a dat jos din pat Din obişnuinţă,m-am uitat la
ceasul de pe noptieră.Era vreo douăsprezece şi ceva,cred.Îşi frecă fruntea.Cred
că atâta era.Oricum,am aţipit din nou.Şi...şi m-au trezit împuşcăturile.
Deci,spunea că altcineva,nu el,îi împuşcase mortal soţia,conchise Duncan.Cine
mai fusese în casă,în noaptea aceea? se întrebă el.
„Am alergat jos,continuă judecătorul.Am fugit dintre cameră în alta.Eram...
Înnebunit,ca scos din minţi.O strigam pe nume.Iar,şi iar...Când am ajuns în
cabinet...Capul îi căzu iar în piept.Am văzut-o acolo,prăbușită în spatele
biroului.Duncan avu senzația că un pumn i se încleșta în jurul gâtului.
Îi era greu să respire.DeeDee îl înghionti uşor.
-E aici Dothan.
Doctorul Dothan Brooks,medicul legist al comitatului Chatham,era un om
gras,care nu încerca să fugă de adevăr.Știa mai bine ca oricine că alimentele
grase grăbesc moartea,dar mânca în mod sfidător după cele mai nesănătoase
diete posibile.Spunea că văzuse,la viaţa lui,decese în condiţii incomparabil mai
îngrozitoare decât complicaţiile obezităţii.Gândindu-se la modurile oribile de a
muri cu care avusese de-a face de-a lungul carierei sale medico-legale,Duncan
îşi spunea că s-ar fi putut să aibă şi el dreptatea lui.
În timp ce se apropia de ei,legistul îşi scotea de pe mâini mănuşile de latex,după
care se şterse de transpiraţie pe frunte cu o batistă albă mare,care dobândise
nuanţa unei fripturi crude.
-Domnilor detectivi,îi salută el,cu sufletul la gură,ca întotdeauna.
-Ne-aţi luat-o înainte,remarcă DeeDee.
-Nu locuiesc departe de-aici.Privind în jur,adăugă cu o urmă de amărăciune în
glas: Categoric,în marginea mai săracă a cartierului.Grozavă casă,hmm?
-Ce avem?
-Un treişopt,drept în inimă.Intrare frontală.Plagă de ieşire în spate.Moarte
instantanee.Mult sânge,dar ca împuşcătură,a fost destul de precisă.
Ca să-şi camufleze neliniştea,Duncan luă perechea de mănuşi din latex pe care
i-o întindea DeeDee.
-Putem să aruncăm o privire? întrebă aceasta.Brooks făcu un pas într-o parte şi
le arătă spre capătul culoarului:
-În cabinet.Din mers,ridică un moment privirea.Aş putea să-mi trimit unul dintre
copii la un colegiu de elită,numai cu banii pe-un singur candelabru ca ăsta.
-Cine mai era în casă? întrebă DeeDee.
-Judecătorul.Poliţiştii care au ajuns primii la locul faptei jură că nu s-au atins de
nimic.I-am aşteptat pe băieţii voştri de la criminalistic şi n-am intrat până nu mi-
au dat ei liber.Şi acum sunt tot acolo,adună indicii mărunte şi încearcă să afle
numele individului.
-Al individului? repetă Duncan,oprindu-se brusc.Deci ucigaşul a fost reţinut?
Dothan Brooks întoarse capul spre ei,privindu-i nedumerit pe amândoi.
-Nu v-a spus nimeni nimic despre ce s-a întâmplat aici?
-După cum se vede şi cu ochiul liber,nu,replică DeeDee.
-Mortul din cabinet era un intrus,le explică Brooks.Doamna Laird 1-a împuşcat.
Ea e autoarea faptei.O mişcare pe palierul din capul scării îi făcu să ridice
privirile.Elise Laird tocmai pornea în jos,urmată de o poliţistă în uniformă.Sally
Beale era neagră ca abanosul şi dură ca oţelul.Fratele ei geamăn era fundaş la
Green Bay Packers.Simpla ei statură era de ajuns ca s-o facă impozantă pe plan
fizic-la care i se adăuga şi cea mai severă atitudine.
Dar privirea lui Duncan era îndreptată spre Elise Laird.Faţa femeii părea
proaspăt spălată.Paloarea ei nu putea fi pusă pe seama luminii de la
nenumăratele becuri ale candelabrului,căci până şi buzele îi păreau lipsite de
sânge.Avea însă o expresie stăpânită şi ochii uscaţi.Ucisese un om,însă asta n-o
făcuse să verse nici măcar o lacrimă.Avea părul legat la spate,într-o coadă de
cal,cu un elastic ce părea nemilos de strâns.În picioare purta o pereche de
mocasini din piele întoarsă roz şi era îmbrăcată cu o pereche de blugi albiţi,
prespălaţi,şi un pulover alb ce părea să fie din caşmir.Pe arşiţa de afară,
puloverul arăta complet nepotrivit cu sezonul.Duncan se întrebă dacă nu cumva
se simţea înfrigurată,şi de ce.Când îl văzu pe Duncan,Elise Laird se opri atât de
brusc,încât Sally Beale fu cât pe ce să se ciocnească de ea,din spate.Pauza nu
dură decât o clipă,dar atâta timp fu suficient pentru a fi remarcată de DeeDee,
care-i aruncă lui Duncan o privire tăioasă.Când Elise ajunse pe ultima treaptă,
privirea ei o susţinu câteva momente pe a lui Duncan,înainte de a se abate spre
DeeDee,care făcu un pas înainte,prezentându-se:
-Doamnă Laird,sunt detectiv DeeDee Bowen,iar dumnealui este partenerul meu,
detectiv sergent Duncan Hatcher.Cred vă v-aţi mai cunoscut.
-Iubito,ţi-a făcut bine duşul?o întrebă judecătorul Laird,ieşind din living şi
venind grăbit spre soţia lui,pe care o cuprinse cu braţul pe după umeri şi o atinse
pe obrazul palid cu dosul degetului.Abia acum îi observă şi pe ceilalţi.Fără o
vorbă de salut,măcar,îl întrebă pe Duncan:
-De ce te-au trimis pe dumneata?
-Aveţi un mort în casă.
-Dar dumneata investighezi omucieri.Asta n-a fost omucidere,domnule detectiv
Hatcher.Soţia mea a împuşcat un intrus,pe care 1-a surprins asupra faptului,acela
de a-mi sparge cabinetul,unde ţin obiecte de colecţie valoroase.Când 1-a somat,
individul a tras cu pistolul asupra ei,obligând-o astfel să reacţioneze în legitimă
apărare.Procedura operativă standard impunea ca martorii unei crime să fie
ţinuţi despărţiţi până când erau interogaţi amândoi,astfel încât depoziţiile lor să
nu se poată influenţa reciproc în niciun fel.Un judecător de curte penală ar fi
trebuit să ştie acest lucru.Consternat,Duncan răspunse:
-Vă mulţumesc pentru rezumat,domnule judecător,dar am prefera să aflăm direct
de la doamna Laird ce s-a întâmplat.
-Le-a relatat deja faptele acestor ofiţeri,arătă Laird cu capul spre Beale şi
Crofton.
-Eu am vorbit primul cu ea,interveni Crofton.E cam la fel cum a zis şi
dumnealui.
-Am povestea dumneaei aici,confirma Beale,bătându-se cu carneţelul peste
palmă.Şi pe a domnului judecător.Laird se arătă ofuscat.
-Nu e nicio poveste-e o relatare veridică a celor întâmplate.Este necesar ca Elise
s-o repete în noaptea asta? Deja a fost traumatizată.
-Încă n-am văzut victima,nici locul faptei,spuse DeeDee.
-După ce aruncăm o privire şi vorbim cu criminaliştii,sigur vom avea să-i punem
doamnei Laird câteva întrebări.Duncan aruncă o privire spre ea.Elise însă nu
scosese niciun sunet.Îşi ţinea ochii aţintiţi spre un punct din spaţiu,ca şi cum s-ar
fi desprins de tot ce se întâmpla în jurul ei.
Întorcându-se iar spre judecător,Duncan continuă.
-Vom încerca să procedăm cât mai simplu posibil.În niciun caz n-am dori să
contribuim la trauma pe care a suferit-o doamna Laird în noaptea asta.Apoi i se
adresă lui Sally Beale:Ce-ar fi s-o conduci în bucătărie? Eventual să-i dai şi ceva
de băut.Crofton,tu poţi să continui cu domnul judecător.
Judecătorul Laird nu părea deloc mulţumit de directivele lui Duncan Hatcher,
care-1 despărţeau intenţionat de nevastă-sa,dar consimţi totuşi,dând scurt din
din cap.Mângâindu-şi soţia pe braţ,mai spuse:
-Dacă aveţi nevoie de mine,mă găsiţi în living.Sally Beale îşi puse mâna lată pe
umerii lui Elise,ferm,dar nu fără blândeţe.
-Aş bea şi cu o cola sau ceva. Dumneavoastră...? Tot fără să spună nimic,Elise o
urmă pe poliţistă.DeeDee îi aruncă o privire întrebătoare lui Duncan.Acesta
ridică din umeri şi porni pe culoar,pentru a vorbi cu medicul legist.
-Ce zici,Dothan? Ţi se pare şi ţie c-ar fi fost legitimă apărare?
-Uită-te şi tu.Duncan şi DeeDee se opriră în pragul cabinetului.Din acel loc,
puteau să vadă numai pantofii victimei.Îi întrebară pe tehnicienii criminalişti
dacă puteau să intre.
-Ura,Dunk,DeeDee.Cel care superviza prelevarea probelor era un tip scund şi cu
mutră de şoarece de bibliotecă,pe care-1 chema Baker,care arăta mai mult a
dealer de antichităţi decât a poliţist care avea sarcina sordidă de a scormoni prin
resturile unor morţi violente.
-Am aspirat toată camera,dar nu cred că vom progresa mai mult de-atât.A forţat
o fereastră ca să intre,explică el,arătând spre geam.
-Afară,sub tufişuri,am găsit o rangă de schimbat cauciucuri.Am luat şi mulaje
ale urmelor de paşi din dreptul ferestrei.Urmele corespondente de-aici nu ajung
dincoace de birou.Erau noroioase,aşa că s-au cam mânjit.
-De ce?
-Soţii Laird au călcat peste ele,când s-au apropiat să vadă dacă era mort.
-Amândoi? întrebă DeeDee.Baker dădu din cap.
-Ea,imediat ce-a tras în el.Judecătorul,cand a intrat în cameră şi a văzut ce se
întâmplase.A evaluat situaţia şi a sunat imediat la 911.Sau,cel puţin,aşa le-au
spus lui Crofton şi Beale.
-Hmm.Şi cum a ajuns aici intrusul? Până lângă casă,vreau să zic.
-Habar n-am,replică Baker.Am prelevat amprente pe sertarele biroului,dar ar
putea fi ale judecătorului,ale nevesti-sii,ale femeii de serviciu.O să vedem,l-am
luat din mâna dreaptă un Ruger de nouă milimetri,adăugă el ridicând o pungă de
probe.Avea degetul pe trăgaci Suntem destul de siguri că a tras.Mirosea şi ţeava.
-I-am examinat mâinile,interveni Dothan Brooks
-Şi am scos un glonţ din peretele de-acolo.Duncan şi DeeDee se întoarseră în
direcţia indicată de Baker şi văzură o gaură de proiectil în perete,cam la trei
metri înălţime.
-Dacă a vrut s-o împuşte pe doamna Laird,a ochit prost,remarcă DeeDee,
spunând lucrul la care se gândea şi Duncan.
-Poate că 1-a luat pe neaşteptate,surprinzându-1 asupra faptei,aşa că a tras prea
repede ca să mai şi ochească,presupuse Duncan.
-La fel ne-am gândit şi noi,confirmă Baker.Arătă spre fotograf,care-şi punea
echipamentele la loc în trusă.
-Am luat imagini din toate unghiurile.Am făcut şi schiţe ale camerei,şi
măsurători.Toate vor fi gata când o să aveţi nevoie de ele-dacă o s-aveţi.Noi am
terminat aici.Şi,spunând acestea,ieşi pe uşă,urmat de restul echipei Duncan
înainta în cameră.Victima zăcea pe covor,cu faţa în sus,între un birou care era
mai mare decât maşina lui Duncan şi o etajeră plină cu volume legate în piele şi
bibelouri ce păreau rare,vechi şi scumpe.Sub el,covorul era încă umed de sânge.
Omul era de rasă caucaziană, să aibă înjur de treizeci şi cinci de ani,şi arăta ca şi
cum ar fi fost aproape jenat că se afla în acea situaţie.Duncan învăţase de la
părinţii lui să respecte nobleţea vieţii,chiar şi în formele ei cele mai
dezgustătoare.Adeseori, tatăl lui îi reamintise că toţi oamenii erau făpturile lui
Dumnezeu iar el crescuse cu această credinţă.Devenise îndeajuns de dur şi de
obiectiv ca să-şi facă meseria,dar niciodată nu se uita la un trup neînsufleţit fără
a simţi un junghi de tristeţe.În ziua când n-avea să-1 mai simtă,urma să-şi dea
demisia.Dacă ar fi venit vreodată vremea să nu mai simtă niciun soi de
remuşcare pentru o viaţă luată,avea să ştie că sufletul îi era în pericol.Atunci
urma să devină şi el unul dintre cei pierduţi.Urma să devină asemenea lui
Savich.Simţea nevoia să-i prezinte scuze acelui om fară nume,pentru înjosirea
pe care o suferise deja,şi căreia avea să-i fie supus şi în continuare,până reuşeau
să obţină de la corpul lui toate răspunsurile posibile.Nici nu mai era o
persoană,ci doar un cadavru,o probă materială,corpul delict A.
Duncan îngenunche şi-i studie chipul,întrebând încet:
-Oare cum te-o fi chemând?
-Atât judecătorul,cât şi doamna Laird susţin că nu-1 recunosc de nicăieri,spuse
Dothan.Cuvintele legistului îl smulseră pe Duncan din introspecţie,readucându-1
brusc la realitate.
-”Susţin”?
-N-o lua nicicum.Nu fac decât să repet ceea ce mi-a spus judecătorul când am
ajuns aici.Duncan şi DeeDee schimbară o privire semnificativa după care
Duncan căută prin buzunarele mortului,sperând să găsească vreun obiect care
scăpase atenţiei lui Baker.Toate buzunarele erau goale.
-N-are nici bani,nici acte,nici chei de la mașină.Studie din nou chipul mortului,
scormonind prin memorie,într-o încercare de a-1 plasa printre delincvenții pe
care-i cunoscuse în timp ce ancheta alte omucideri.Nu-1 recunosc de nicăieri.
-Nici eu,spuse şi DeeDee.Ridicându-se în picioare,Duncan spuse:
-Dothan,aş vrea să ştiu de la ce distanţă s-a tras focul fatal.Cât de aproape de el
se afla doamna Laird când 1-a împuşcat?
-Am să-ncerc o deducţie cât mai apropiată de adevăr.
-Adică,destul de apropiată,ca de obicei.
-Baker e demn de încredere,dar am să măsor şi eu distanţa dintre uşă şi birou,
spuse DeeDee,scoţând din buzunar o ruletă.
-Ei,dacă de mine nu mai aveţi nevoie,eu m-am dus,spuse medicul legist,
vârându-şi batista umedă în buzunarul pantalonilor.E gata să fie scos de-aici?
-DeeDee? întrebă Duncan.
-Şaişpe picioare,constată ea,notând distanţa in carnet,după care aruncă o privire
prin încăpere.Cred c-am să fac şi o schiţă a camerei,dar nu e nevoie să rămâi
până termin,îi spuse ea legistului.
-Atunci,eu trimit echipa.Mai aruncă o privire în jur,cu o expresie acră.Multe
minunăţii se pot cumpăra cu bani,nu?
-Mai ales cu bani vechi.Firma Laird Shipping a fost fondată de bunicul
judecătorului,iar el e ultimul moştenitor,îi informă DeeDee.Alţi urmaşi nu
există,adăugă ea,înălţând din sprâncene.
-Probabil nici n-au de plătit vreo rată la casa asta,bombăni Dothan,în timp ce se
întoarcea spre uşă.Credeţi că la ora asta mai găsesc vreun Taco Bell deschis?
ieşi,gâfâind,cu mersul lui greoi. În timp ce schiţa în carnet DecDee comenta:
-Mâine-poimâine îl vedem că se dă cu roatele-n sus.
-Da, da' măcar o să moară fericit.Lui Duncan nu-i stătea mintea la sănătatea
medicului legist.Tocmai observase că hainele și încălţările victimei arătau noi,
dar ieftine.Genul pe care le-ar purta un fost deţinut când e eliberat din
închisoare.
-Mâine-dimineaţă,la prima oră,trebuie să-i verificăm pe toţi condamnaţii care-au
ieşit recent din puşcărie şi mai ales pe cei care au fost judecaţi pentru spargeri şi
pătrunderi prin efracţie.Pariez că nu vom avea mult de căutat până să-1 găsim şi
pe ăsta.Asistenţii de la morgă aduseră targa pe rotile,iar Duncan stătu la o parte,
în timp ce cadavrul era introdus în sacul negru cu fermoar,pus pe brancardă şi
scos din cameră.Îi însoţi până la uşa din faţă.De acolo,putu vedea că dincolo de
banda mediană a străzii se adunaseră şi mai mulţi curioşi.Carele de reportaj de la
ştiri,parcate pe stradă,se înmulţiseră şi ele.Florile din vaza de pe masa din hol
vibrară,anunţându-1 că se apropia Sally Beale.
-I-am cerut să-mi mai relateze o dată totul,îi spuse ea lui Duncan,vorbind
încet.Nicio ezitare.N-a schimbat niciun cuvânt.E gata să-şi semneze declaraţia.
Duncan rămase cu privirea spre strada împărţită în două,încercând să şi-o
imagineze aşa cum arătase înainte de a deveni scena unei crime.Fără fulgerele
colorate ale girofarurilor şi mulţimea de gură-cască,ar fi fost o stradă paşnică şi
liniştită.
-Sally,tu ai ajuns prima aici,da?
-Eu şi Crofton eram doar la două străzi distanţă când am primit apelul de la
dispecerat.
-Aţi văzut vreun autovehicul în mişcare prin zonă?
-Niciunul.
-Vreo maşină abandonată?
-Nici măcar o rablă,iar alte unităţi de patrulare au trecut prin sită toată zona,
căutând mijlocul de transport al făptuitorului.N-au găsit nimic.
Ciudat.Era ceva care nu se lega şi avea nevoie de o explicaţie.
-Vecinii sunt cercetaţi şi ei?
-Două echipe merg din casă-n casă.Până acum,toţi dormeau adânc,nimeni n-a
văzut şi n-a auzit nimic.
-Nici măcar împuşcăturile? Se întoarse el cu faţa spre poliţistă,care ridică din
umeri.
-Case mari,curţi şi mai mari.
-Doamna Laird a făcut duş?
-A spus că se simţea ca violată,răspunse Beale.Şi m-a întrebat dacă poate să
facă.Era o reacţie tipică multor oameni,aceea de a simţi nevoia să se spele după
ce le fusese invadată casa,dar lui Duncan nu-i plăcea să se facă acest lucru în
timp ce la parter zăcea un cadavru însângerat.
-Avea pete de sânge pe ea?
-Nu,şi am stat tot timpul cu ea,sus.Nu avea pe ea decât capotul.I l-am luat şi i
l-am dat lui Baker.Din câte-am văzut,nu era stropit cu sânge deloc.Dar
judecătorul,el da-avea sânge pe tivul halatului,de când examinase cadavrul.Mi-a
cerut permisiunea să se îmbrace.Baker a luat şi halatul lui.
-OK,îţi mulţumesc,Sally.Ţineţi-i despărţiţi până vom fi gata să-i interogăm.
-S-a făcut.Duncan reveni în cabinet,unde DeeDee examina biroul judecătorului.
-Toate sertarele astea sunt încă încuiate.
-Probabil,doamna Laird l-a prins pe spărgător imediat ce intrase.
Ridicând capul,DeeDee îl privi lung:
-Crezi scenariul cu spargerea?
-Cred că e timpul să-i întrebăm ce s-a întâmplat de fapt.

CAPITOLUL 4
Cu cine începem,cu ea sau cu judecătorul? Duncan stătu un moment pe gânduri.
-Hai să vorbim cu amândoi în acelaşi timp.Pe faţa lui DeeDee se citi surpriza,
precum şi o undă de dezaprobare.
-Ce ţi-a venit?
-Au fost deja interogaţi separat,de Crofton şi Beale.Sally Beale mi-a spus că a
doua depoziţie n-a fost cu nimic diferită de prima,şi că e pregătită să-şi semneze
declaraţia.
-Da,într-adevăr,a împuşcat un intrus în casă şi nimic mai mult,iar noi îi sâcâim
în continuare,vom da senzaţia că ne îndoim de ei,iar aia va părea o răzbunare
pentru cele două zile ale mele în puşcărie.Nu vom reuşi decât să-1 irităm şi mai
mult pe judecător.Iar dacă mai am încă un conflict cu el,Gerard o să-mi pună
pielea pe băţ.
-OK,răspunse DeeDee.Şi dacă totuşi n-a fost un caz de legitimă apărare?
-N-avem niciun motiv să nu-i credem,nu-i aşa? O lăsă pe DeeDee să analizeze
problema şi-şi urmă nasul până localiza bucătăria,unde Sally Beale şi Elise Laird
stăteau la masă,în alcovul pentru micul dejun,vorbind încet între ele.Când
Duncan intră,poliţista se ridică în picioare,cu mişcări greoaie.
-Noi aici am terminat,spuse ea,închizându-şi carneţelul cu cotor spirală.
Am notat totul.Lui Elise Laird nu-i revenise niciun pic de culoare în faţă.Îl privi
întrebător.Duncan simţi în atitudinea e.o teamă nelămurită şi neexprimată.
-Vă aşteptăm în living,doamnă Laird.
Porni înapoi spre living,unde Crofton şi judecătorul Laird stăteau împreună cu o
femeie căruntă,austeră la înfăţişare,care le turna un lichid fierbinte dintr-un
ceainic de argint,în nişte ceşti de porţelan fin.
Sally Beale,care o însoţise pe Elise Laird de la bucatărie,venind în urma lui
Duncan,îi observă curiozitatea.
-Menajera,mârâi ea gros.Berry şi nu mai ştiu cum A năvălit în bucătărie acum
vreo douăzeci de minute,de parcă ar fi fost a ei casa.Chicoti scurt.Era să dea-n
primire,când a văzut o namilă neagră ca mine,aşezată la masa de mic dejun.
-Nu stă aici?Sally clătină din cap.
-Din câte înţeleg,judecătorul a chemat-o la datorie,iar ea a venit în goană mare.E
gata să se ia la luptă cu toată lumea pentru el.Duncan o privi peste umăr,cu
subînţeles.
-Pentru el,dar nu şi pentru doamna Laird?
-În tot timpul cât a fiert apa şi a pregătit serviciul de ceai,nici bau nu i-a zis
stăpânei casei.Pe curu' ăsteia.n-ai putea să topeşti nici măcar un cub de gheaţă.
Ridică din umeri,cu nepăsare.Am mai avut eu de-a face cu d-astea,o droaie.
Când Elise ajunse lângă soţul ei,acesta se ridică în picioare şi o îmbrăţişă cu
căldură.Schimbară câteva cuvinte,vorbind încet,dar Crofton era destul de
aproape ca să-i audă.aşa că Duncan se gândi că judecătorul Laird nu făcea decât
să-şi întrebe soţia cum se mai simţea.
Crofton încercând să ţină în echilibru pe genunchi farfurioara şi ceşcuţa delicată,
în timp ce nota ceva în carnețel,îi întâmpină cu uşurare vizibilă pe Duncan şi
DeeDee.
-Acum vă las în seama domnilor detectivi, spuse el.
Puse ceaşca pe masa cea mai apropiată şi ieşi din cameră,împreună cu Beale.
Duncan şi DeeDee se aşezară în fotoliile din fata canapelei,unde judecătorul şi
soţia lui stăteau umăr lângă umăr şi şold lângă şold.Niciunul dintre ei nu se
atinsese de ceştile cu ceai aburind din faţa lor.Laird le oferi ceai şi celor doi
detectivi.Duncan refuză.DeeDee îi zâmbi îngrijitoarei cu faţă acră.
-O cola dietetică nu aveţi?Femeia ieşi din cameră,ca să-i aducă băutura.
-L-au dus?Duncan ghici că judecătorul se referea la cadavru.
-Da.E în drum spre morgă.
-Acolo unde-i e locul,mormăi el scârbit.
Elise Laird îşi lăsă capul în piept.Duncan observă că-şi ţinea mâinile încleştate
strâns şi-şi trăsese peste dosul palmelor mânecile puloverului,ca pentru a şi le
încălzi.Menajera reveni cu cola dietetică pentru DeeDee,servită cu cuburi de
gheaţă,într-un pahar de cristal,pe o farfurie cu un milieu şi un şerveţel dantelat.
Spre cinstea ei,şi surprinderea lui Duncan,DeeDee îi mulţumi pe cel mai firesc
ton.În oricare altă situaţie,ar fi izbucnit în râs sau ar fi privit cu dispreţ asemenea
fineţuri pretenţioase.La un semn al judecătorului,doamna Berry se retrase,
lăsându-i pe cei patru singuri.Judecătorul îşi cuprinse soţia cu braţul pe după
umeri,trăgând-o mai aproape de el.O privi îngrijorat,apoi întoarse capul spre
Duncan.
-Le-am spus celorlalţi ofiţeri tot ce ştim.Au scris totul,până-n cele mai mici
amănunte.Nu ştiu ce-am mai putea să adăugăm,deşi vrem să facem tot ce putem
pentru a rezolva această problemă cât mai rapid posibil,îl asigură el,privindu-i
cu o expresie sinceră,dar şi preocupată.
-Sunt dezolat că trebuie să vă cer să ne mai povestiţi încă o dată tot ce s-a
întâmplat,dar domnişoara detectiv Bowen şi cu mine avem nevoie să auzim cu
urechile noastre,spuse Duncan.Sunt sigur că înţelegeţi.
-Fireşte.Haideţi să terminăm mai repede,ca s-o pot duce pe doamna Laird la
culcare.
-Vă voi scuti de orice momente neplăcute,îi promise Duncan,cu cel mai
încurajator zâmbet al său.Totuşi în timpul interogatoriului,am să vă cer,domnule
judecător,să nu prezentaţi niciun comentariu sau răspuns dacă nu sunteţi întrebat
anume.Vă rog să nu spuneţi nimic ce ar putea să influenţeze relatarea doamnei
Laird.E foarte important să auzim...
-Înţeleg procedura,domnule detectiv.Deşi întreruperea judecătorului fusese
brutală,pe un ton repezit,expresia lui rămăsese la fel de amabilă ca a lui Duncan
Vă rog să începeţi.Tonul lui condescendent îl zgâria pe Duncan pe nervi
Judecătorul era obişnuit să fie el vioara întâi.În completul de judecată,reprezenta
autoritatea despotică.Aici însă se afla în arena lui Duncan,iar detectivul era cel
care dădea tonul.Ca să nu se lase dominat de furie şi să aibă necazuri,Duncan se
gândi că era mai bine s-o lase pe DeeDee să înceapă,ca să-i ia pe cei doi cu
binişorul.El urma să intervină când ajungea la partea mai dificilă.
Dădu discret din cap spre DeeDee, care prinse imediat semnalul,din zbor:
-Doamnă Laird?O aşteptă pe Elise să ridice capul,privind-o.Ne-aţi putea descrie
şi nouă ce s-a întâmplat aici în noaptea aceasta?Înainte de a începe,Elise trase
adânc aer în piept.
-Am venit la parter ca să-mi iau ceva de băut.
-Aşa face în fiecare noapte,preciză şi judecătorul nesocotind cererea lui Duncan
de a nu vorbi neîntrebat!Duncan preferă să treacă peste asta.O dată.
-Suferiţi de insomnie cronică,repetă el,amintindu-şi ce-1 auzise pe judecător
spunându-i lui Crofton.
-Da,confirmă Elise,adresându-i-se lui DeeDee,nu lui.Eram în drum spre
bucătărie,când...
-Mă scuzaţi,o întrerupse DeeDee.Ce oră era?
-În jur de douăsprezece şi jumătate.Ţin minte că mă uitasem la ceas la scurt timp
după miezul nopţii.Cam peste vreo jumătate de oră,m-am ridicat din pat şi am
coborât la parter.M-am gândit că un pahar de lapte mă va ajuta să adorm mai
uşor.Uneori,are acest efect.Făcu o pază,ca şi cum ar fi aşteptat un comentariu.
Cum nimeni nu răspunse,continuă:
-Eram în bucătărie,când am auzit un zgomot.
-Ce fel de zgomot?Se întoarse spre Duncan,privindu-1 în ochi pentru prima oară
după acel moment din bucătărie.
-Nici nu eram sigură ce auzisem,şi nici acum nu sunt.Cred că s-ar putea să fi fost
nişte paşi.Sau s-a ciocnit de o mobilă.Cam aşa ceva.
-OK.
-Orice-ar fi fost,am ştiut că sunetul provenea din cabinet.
-N-aţi putut identifica zgomotul,dar aţi ştiut de unde se auzea? Scepticismul din
întrebarea lui DeeDee îl făcu pe judecător să se încrunte,deşi nu spuse nimic.
-Ştiu că vi se pare ciudat,consimţi Elise.
-Într-adevăr.
-Îmi pare rău,ridică ea mâinile,cu palmele în sus.Aşa s-a întâmplat.
-Nu văd de ce toate acestea n-ar putea să aştepte până mâine-dimineaţă.
Înainte ca Duncan să-1 poată admonesta,Elise spuse:
-Nu,Cato.Prefer să povestesc totul acum,cât mi-e încă proaspăt în minte.
Judecătorul studie faţa soţiei lui,văzu cât de hotărâtă-i era expresia,şi oftă.
-Dacă eşti atât de sigură că te ţin puterile.Femeia dădu din cap.Soţul ei o sărută
pe frunte,apoi se uită nerăbdător de la DeeDee la Duncan,rămânând cu privirea
spre el.A auzit un zgomot,şi-a dat seama de unde venea,şi s-a gândit-aşa cum ar
fi făcut orice persoană raţională-că intrase în casă un intrus.Duncan o privi pe
Elise.
-Aşa aţi crezut?
-Da.M-am gândit imediat că era cineva în casă.
-Aveţi un sistem de alarmă.Duncan observase panoul cu butoane de pe peretele
antreului,chiar lângă uşa din faţă.Văzuse şi un detector de mişcare în cabinet şi
presupusese că şi în celelalte camere erau asemenea detectoare.Casele de acest
calibru aveau aproape întotdeauna sisteme de alarmă dintre cele mai
sofisticate.Cu siguranţă,un judecător care trimisese în închisoare nenumăraţi
răufăcători ar fi vrut ca locuinţa lui să fie protejată contra oricărui fost puşcăriaş
cu chef de vendetă.
-Avem un sistem de securitate monitorizat ultramodern,spuse judecătorul.
-Nu era pornit? se interesă Duncan.
-În noaptea asta,nu.
-De ce?Judecătorul tocmai se pregătea să răspundă,când Duncan ridică mâna,
dând de înţeles că voia să audă răspunsul de la Elise.
-Doamnă Laird?
-Am...Femeia ezită,îşi drese vocea,apoi spuse pe un ton mai îndrăzneţ: Am uitat
să pun alarma în funcţiune în noaptea asta.
-De obicei,dumneavoastră sunteţi cea care-i dă drumul?
-Da.În fiecare seară.E o chestiune de rutină.
-Dar în seara asta aţi uitat.DeeDee vorbise pe un ton afirmativ,dar,de fapt,o
întreba pe doamna Laird cum putuse uita în acea seară să facă un lucru care
devenise o activitate de rutină.
-Păi...n-am uitat pur şi simplu...Acele întrebări despre sistemul de alarmă o
făcuseră să se simtă stânjenită.O martoră stânjenită era o martoră care fie
ascundea unele informaţii,fie minţea de-a dreptul.O martoră stânjenită impunea
întrebări mai insistente.
-Dacă n-aţi uitat,stărui Duncan,de ce nu aţi pus alarma în funcţiune?
Elise deschise gura să vorbească,dar nu ieşi niciun sunet.
-De ce nu era în funcţiune sistemul de alarmă,doamnă Laird? repetă el.
-Of,pentru numele lui Dumnezeu!mormăi judecătorul.Sunt nevoit să fiu
nedelicat,dar,având în vedere că aici suntem cu toţii adulţi...
-Domnule judecător,vă rog...
-Nu,domnule detectiv Hatcher.Întrucât soţia mea este prea jenată ca să vă
răspundă la întrebare,voi răspunde eu în locul ei.Aseară,am băut împrenă o sticlă
de vin,în jacuzzi.De acolo,ne-am dus la culcare şi am făcut dragoste.După aceea,
Elise a fost...Să zicem că nu a mai avut stare să se dea jos din pat ca să
pornească alarma.Făcu o pauză de efect.Dintr-odată,atmosfera din cameră păru
anormal de încremenită.Fierbinte.Densă.Sau,cel puţin,aşa i se părea lui Duncan.
Deveni conştient de propriul lui puls.Îşi simţea pielea capului prea întinsă.
într-un târziu,judecătorul puse capăt acelei tăceri prea încordate.
-Iar acum,putem trece de acest moment,ca să vorbim despre omul care a încercat
s-o ucidă pe Elise?
Un sistem de alarmă dezactivat era un detaliu semnificativ în investigarea unei
pătrunderi prin efracţie care dusese la o moarte prin împuşcare.Ca detectiv-şef
care conducea ancheta,Duncan s-ar fi concentrat asupra acestui aspect.
În schimb,îi era greu să treacă peste imaginea lui Elise Laird într-o cadă cu
spumant şi cu o sticlă de vin alături.Ca să nu mai pomenească şi de Elise Laird
în pat,într-o stare de saţietate sexuală care aproape o imobiliza.
Iar când prin minte îi străfulgera o asemenea vizualizare erotică,bărbatul care
zăcea întins lângă ea nu mai era Cato Laird.Ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile,
DeeDee îi aruncă o privire de reproş,după care îi adresă următoarea întrebare
doamnei Laird:
-Şi când aţi auzit acel zgomot,ce aţi făcut? Parcă recunoscătoare pentru noua
direcţie pe care se înscrisese interogatoriul,Elise se întoarse spre DeeDee.
-Am trect prin cămară,pe acolo fiind drumul cel mai scurut dintre bucătărie şi
hol.Când am ajuns în hol,nu mai aveam nicio îndoială că în cabinet era cineva.
-Ce vă făcea să fiţi aşa de sigură? vru să ştie DeeDee.Elise ridică din umerii ei
supli.
-Instinctul.Îl simţeam prezent.
-Îl simţeaţi? Ştiaţi că era un bărbat? Instinctiv? Capul lui Elise se întoarse spre
Duncan.
-Aşa am presupus,domnule detectiv Hatcher.
Continuă să-1 mai privească un moment,apoi reveni iar cu privirea spre DeeDee.
-Mi-era frică.Era întuneric.Simţeam că se afla cineva în casă.Am...am scos un
pistol din sertarul mesei din hol.
-De ce n-aţi alergat la cel mai apropiat telefon,ca să sunaţi la 911?
-Aş vrea s-o fi făcut.Dacă acum s-ar repeta totul...
-Tu ai fi cea în drum spre morgă.Cato Laird îi luă o mână,strângând-o între ale
lui.Apoi o sărută pe tâmplă,lângă păr.Duncan le întrerupse momentul de
tandreţe.
-Ştiaţi că în sertarul acela era un pistol?
-Da,răspunse ea.
-Îl mai folosiserăţi? Elise păru jignită.
-Nu,evident!
-Atunci,de unde ştiaţi că era acolo?
-Am mai multe arme,domnule detectiv,interveni iar judecătorul.Sunt ţinute la
îndemână.Elise ştie unde se găsesc.Am avut eu grijă de asta.La fel cum am
insistat şi să ia lecţii pentru a învăţa cum se folosesc armele,ca să se apere în
eventualitatea că ar avea nevoie.Şi învăţase bine,îşi spuse Duncan.
Împuşcase un om drept în inimă.Şi el era un bun ţintaş,dar se îndoia că,sub
tensiune,ar fi putut nimeri atât de precis.Ca să dezamorseze încă un moment
încordat,DeeDee o îndemnă pe Elise:
-Deci,aţi luat pistolul.
-Am pornit spre uşa cabinetului.Când am ajuns acolo,am aprins lumina.Dar am
apăsat pe comutatorul greşit şi s-a aprins lumina din hol,nu plafoniera din
cabinet.Comutatoarele sunt pe aceeaşi priză.Oricum,lumina a căzut pe mine,nu
pe el,însă l-am putut vede-cum stătea acolo,în spatele biroului.
-Şi ce-a făcut?
-Nimic.Stătea doar pe loc,încremenit,uitându-se fix la mine,şi părea surprins.
I-am spus: „Pleacă de-acolo.Ieşi afară din casă!” El însă nu se mişca.
-N-a spus nimic?Elise înfruntă câteva secunde privirea lui Duncan apoi spuse
doar atât:
-Nu.Duncan era absolut sigur că minţea.De ce? se întrebă el.Dar se hotărî să nu
insiste,pe moment.
-Continuaţi.
-Dintr-odată,a ridicat brusc braţul.Ca o păpuşă căreia i-a fost smucită sfoara.
Mâna i s-a îndreptat înainte şi,până să-mi dau seama că ţinea un pistol,a tras.
Am,am reacţionat instantaneu.
-Aţi tras şi dumneavoastră.Elise dădu din cap.Un timp,nu vorbi nimeni.Într-un
târziu,DeeDee spust
-Aţi ochit extraordinar de precis,doamnă Laird.
-Slavă Domnului,comentă judecătorul.Mai calmă,Elise spuse:
-Am avut noroc.La asta, nici Duncan şi nici DeeDee nu răspunseră, deşi DeeDee
aruncă o privire partenerului ei,ca să vadă dacă şi el considera că o asemenea
împuşcătură putea fi pusă pe seama norocului.
-Şi-n continuare ce s-a mai întâmplat, doamnă Laird?
-I-am luat pulsul.Duncan îşi aminti ce spusese Baker,că urmele de noroi ale
victimei fuseseră mânjite,probabil,de amândoi soţii Laird.
-A căzut pe spate,dispărând după birou,continuă ea.M-am speriat,mi-era teamă
că...
-Era încă viu? completă DeeDee.Din nou,Elise se arătă ofensată.
-Nu,domnişoară detectiv Bowen,spuse ea scurt.Mă temeam că-1 omorăsem.Azi-
dimineaţă,când m-am trezit,nu-mi făceam planuri să pun capăt zilelor cuiva,până
seara.
-N-am insinuat aşa ceva.Judecătorul interveni iar,repezit:
-De-ajuns,domnilor detectivi.Gata cu întrebările.V-a spus tot ce aveaţi nevoie să
ştiţi.Legea defineşte clar elementele constitutive ale legitimei apărări.Acest
intrus era în casa noastră şi reprezenta o ameninţare iminentă la adresa vieţii lui
Elise.Dacă supravieţuia,l-aţi fi acuzat de o listă întreagă de infracţiuni,inclusiv
asalt cu mână armată.Împuşcarea lui a fost justificată şi cred că soţia mea este
exagerat de generoasă dorindu-şi ca individul să fi supravieţuit.
Duncan îl privi calm.
-Vă reamintesc încă o dată,domnule judecător,că aceasta este investigaţia
mea.Consideraţi-o echivalentul completului dumneavoastră de judecată.Am
făcut cu dumneavoastră o excepţie din curtoazie,lăsându-vă să fiţi prezent în
timp ce o chestionam pe doamna Laird,dar dacă insistaţi să mai contribuiţi cu un
singur cuvânt fără a fi întrebat,veţi fi acuzat,şi voi continua de unul singur
interogatoriul soţiei dumneavoastră.Fălcile judecătorului deveniră rigide,iar în
ochi îi sticliră resentimentele,dar facu un gest neglijent cu mâna.Nu era o
atitudine concesivă.Arăta clar că el îi acorda lui Duncan permisiunea de a
continua.Duncan reveni cu atenţia spre Elise.
-I-aţi luat pulsul?Femeia îşi trase mâna din strânsoarea soţului ei şi-şi încrucişa
braţele la piept,cuprinzându-şi iar trupul,ca şi cum s-ar fi simţit înfrigurată.
-Nu voiam să-1 ating,dar am făcut efortul.Am intrat în cameră...
-Mai aveaţi pistolul?
-Îl scăpasem.Era pe podea,acolo,lângă uşă.
-OK.
-Am intrat în cabinet,am ocolit biroul...am îngenuncheat şi l-am atins cu
degetele aici.Îşi atinse propriul gât,cam prin locul unde ar fi trebuit să se afle
artera carotidă.Duncan observă că avea degete foarte subţiri.Şi arătau reci,lipsite
de sânge.Câtă vreme pielea gâtului...Îşi desprinse ochii dinspre gâtul ei,
privindu-1 pe judecător.
-V-am auzit spunându-i ofiţerului Crofton că,în momentul când aţi intrat în
cabinet,aţi găsit-o pe Elise prăbuşită în spatele biroului.
-Aşa e.Se prăbuşise în fotoliul de la birou.Am crezut...ei bine,nici nu vă puteţi
imagina ce spaimă m-a apucat.Am crezut că era moartă.M-am repezit la ea.Şi
atunci l-am văzut pe omul de pe jos.Nu mi-e ruşine să recunosc uşurarea pe care
am simţit-o în acel moment.
-Aveaţi sânge pe halat.Judecătorul se cutremură de repulsie.
-Era deja mult sânge pe covor,sub el.Poala halatului mi s-a înmuiat în sânge,
când m-am aplecat peste cadavru.I-am căutat pulsul.Nu l-am găsit.
-Şi în acel timp,dumneavoastră ce făceaţi'?
Dacă DeeDee n-ar fi întrebat-o asta pe Elise,ar fi făcut-o Duncan.
O privise cu coada ochiului,observând că asculta cu aviditate spusele soţului ei.
Dacă spusese ceva ce nu corespundea cu cele trăite de ea,n-o arătase.
-Eu...nu făceam nimic.Stăteam doar acolo,în fotoliu.Eram amorţită.
Prea amorţită ca să plângă.Duncan îşi aminti că avusese ochii uscaţi,fară nici o
urmă de plâns Nu vărsase o lacrimă,dar nici nu minţise în legătură cu asta
Judecătorul spuse:
-Elise era în stare de şoc.Probabil că,în momentul de faţă,îmi amintesc mai
multe decât ea.Pot să vorbesc?Duncan îşi dădu seama că-1 lua de sus,dar trecu
peste asta.
-Vă rog,domnule judecător,răspunse el,cu o politeţe exagerată.
-Am ridicat-o pe Elise din fotoliu şi am dus-o în braţe până afară din cameră.Am
păşit peste pistol,care zăcea pe jos,chiar lângă uşa cabinetului,aşa cum a spus şi
ea.Aici,în living,am aşezat-o pe canapea şi am sunat la 911,de la telefonul de-
acolo,continuă judecătorul,arătând spre un telefon fară fir de pe un gheridon.
Nimeni n-a intrat în cabinet până la sosirea poliţiştilor.
-Şi în timp ce-i aşteptaţi,aţi întrebat-o ce se întâmplase?
-Da,fireşte.Mi-a explicat cu întreruperi,dar am prins esenţialul.În orice caz,era
destul de evident că zădărnicise o tentativă de spargere.
Ba,de unde stau eu,nu pare deloc evident,domnule judecător.Duncan nu-şi
exprimă gândul cu voce tare,întrucât nu avea niciun motiv să-1 întărâte pe
judecător fară rost.Totuşi,existau unele detalii care aveau nevoie de mai multe
cercetări şi explicaţii,înainte de a fi gata să-1 declare un caz de legitimă apărare
şi să-1 închidă.Primul pas avea să fie identificarea mortului.Aceasta ar fi putut
aduce o oarecare lumină asupra motivului pentru care intrase în domiciliul
soţilor Laird.Duncan le zâmbi celor doi.
-Cred că asta e tot ce-am avut de discutat astă seara S-ar putea ca mâine să mai
fie de clarificat unele detalii Se ridică,dând clar de înţeles că întrevederea se
sfârşise.Vă mulţumesc.Ştiu că nu v-a fost uşor.Îmi prezint scuzele pentru că a
trebuit să vă supun unor asemenea neplăceri.
-V-aţi făcut doar datoria,domnule detectiv.Judecătorul îi întinse mâna,iar
Duncan i-o strânse.
-Da,într-adevăr.În timp ce-i elibera mâna,mai adăugă:Deocamdată,cabinetul încă
mai are statutul de câmp infracţional.Îmi pare rău dacă acest lucru vă
incomodează,dar vă rog să nu atingeţi niciun obiect din el
-Fireşte.
-Eu mai am o întrebare,spuse DeeDee.L-a recunoscut vreunul dintre
dumneavoastră pe individul respectiv?
-Eu nu,spuse Elise.
-Nici eu,zise şi judecătorul.
-Sunteţi siguri? Fiindeă doamna Laird a spus că aprinsese altă lumină.În cameră
era semiîntuneric.Aţi aprins dumneavoastră plafoniera din cabinet,domnule
judecător?
-Da,eu am aprins-o.I-am explicat şi ofiţerului Crofton că am aprins lumina în
timp ce intram.
-Prin urmare,cu lampa din plafon aprinsă,v-ati uitat bine la intrus?
-M-am uitat cât se poate de bine.Aşa cum am mai declarat,nu-1 cunoaştem,
domnişoară detectiv Bowen.Apoi,pe un ton mai amabil,se oferi politicos să-i
conducă până la uşă.Înainte de a pleca de lângă Elise, care rămăsese pe canapea,
se aplecă spre ea să-i spună:
-Vin imediat,iubito,şi am să te duc sus.Soţia lui dădu din cap,cu un zâmbet palid.
Duncan şi DeeDee ieşiră din cameră,împreună cu el.Când ajunseră în hol,
DeeDee spuse:
-Domnule judecător,înainte de a pleca,aş dori să măsor înălţimea până la gaura
aceea de glonţ din perete Nu va dura decât o secundă.Judecătorul Laird păru
nemulţumit de cererea ei,dar răspunse totuşi:
-Fireşte.Şi-i facu semn să-1 urmeze spre cabinet.
Duncan rămase pe loc,într-o poziţie amăgitor relaxată,cu mâinile în buzunarele
pantalonilor,uitându-se după partenera sa şi judecător,care se îndepărtau pe
culoar,ieşind din zona până unde-1 puteau auzi.
Beale şi Crofton stăteau de vorbă lângă uşa din faţă.Din frânturile de conversaţie
pe care le putea distinge Duncan,reieşea că discutau despre calităţile şi defectele
mai multor cârciumi cu friptură la grătar,fără să-i ia în seamă pe reporterii şi
curioşii care încă mai zăboveau în stradă,aşteptând să se întâmple ceva
interesant.Duncan aruncă o privire în living.Elise era tot pe canapea.Îşi luase
ceaşca de ceai,dar farfurioara o lăsase pe măsuţa de cafea.Se uita în jos,drept în
ceai,ţinându-şi ambele mâini în jurul ceştii.Arătau la fel de delicate ca
porţelanul.Încet,Duncan spuse:
-Eram beat.Elise nu se mişcă,nici nu avu vreo altă reacţie,deşi era clar că-1
auzise.
-Şi mai eram şi furios pe soţul dumneavoastră.Degetele ei se contractară puţin
mai strâns în jurul ceştii.
-Nici una şi nici alta nu scuză ceea ce am spus.Dar,ăă...Se uită spre ambele
capete ale culoarului.Nu venea nimeni.Putea vorbi liniştit.Voiam să ştiţi că ceea
ce am spus...nu vă era adresat dumneavoastră.Ridicând în sfârşit capul,Elise
întoarse privirea spre el.Avea faţa încă lipsită de orice expresie,cu buzele
incolore,ceea ce făcea ca ochiii să-i arate peste măsura de mari.Destul de mari
pentru ca un bărbat să cadă în ei şi să se scufunde în adâncurile lor verzi.
-Chiar nu era?

CAPITOLUL 5
Când îl vedeau prima oară pe Robert Savich,oamenii erau mai întâi frapaţi de
coloraţia lui neobişnuită Pielea lui avea nuanţa cafelei cu lapte,moştenire de la
bunica sa după mamă,o jamaicană care venise în Statele Unite sperând să-şi
găsească o viaţă mai bună.La vârsta de treizeci şi patru de ani,abandonase lupta,
tăindu-şi venele într-o baie a bordelului unde locuia şi lucra.Trupul ei golit de
sânge fusese găsit de una dintre târfe,propria ei fiică în vârstă de cincisprezece
ani,care tocmai îl născuse pe micuţul Robert.
Ochii lui albaştri se transmiseseră în familia Savich de la o generaţie la alta,pe o
linie genealogică de o reputaţie îndoielnică şi cu nimic mai promiţătoare decât
cea maternă.În mare,era acceptat drept ceea ce era.Dar ştia că nici negrii
pursânge,nici albii imaculaţi n-aveau să se împace vreodată pe de-a-ntregul cu
sângele lui amestecat,îmbrăţişându-1 ca pe unul de-ai lor.Prejudecăţile îşi
găseau terenuri fertile în toate rasele.Nu cunoşteau frontiere.Pătrundeau prin
toate societăţile de pe glob,indiferent cât de zgomotos erau denunţate.
Aşa că,de când începuse să-i meargă mintea,Savich înţelesese că trebuia să-şi
creeze un domeniu care să fie exclusiv al lui.Iar un scop egotist de un asemenea
calibru nu se realiza cu amabilităţi,ci mai degrabă fiind mai dur,mai isteţ şi mai
al dracu' decât toţi cei din jur.Aşa ceva nu se putea face decât trezind teama în
sufletele tuturor celor care-i ieşeau în cale.
Tânărul Robert întorsese în propriul lui avantaj toate experienţele grele din
copilărie şi tinereţe.Fiecare an de sărăcie,abuzuri şi înstrăinare era ca un strat
nou de smalţ,care devenea tot mai dur şi mai protector,astfel încât acum ajunsese
de-a dreptul impenetrabil.Acelaşi lucru era valabil mai cu seamă şi pentru
sufletul lui.Îşi dirijase inteligenţa şi instinctele de întreprinzător în comerţ-Într-
un fel.Făcea trafic cu cocaină crack încă de la vârsta de doisprezece ani.La
douăzeci şi cinci,dintr-o lovitură care indusese şi tăierea beregăţii mentorului
său sub ochii uimiţi ai concurenţilor,se impusese ca stăpân al teritoriului
criminal.Cei care până atunci încă nu auziseră de numele lui,aveau să i-1
cunoască în curând.Rivalii începeau să apară morţi,pe căi cumplite.Reputaţia lui
binemeritată de om necruţător se răspândea cu repeziciune,înăbuşind eficient
orice vise de rebeliune.Această domnie a terorii continuase timp de un
deceniu,şi-1 îmbogăţise mai presus de cele mai îndrăzneţe aşteptări.Revoltele
minore,puse la cale de cei ce erau destul de nechibzuiţi sau de proşti ca să-1
înfrunte,erau zădărnicite imediat.Orice trădare era sinonimă cu moartea
trădătorului.Întrebaţi-1 pe Freddy Morris.Nu că v-ar putea răspunde.
În timp ce intra cu maşina în parcarea antrepozitului unde-şi desfăşura afacerile
legitime cu maşini-unelte,Savich chicoti din nou,imaginându-şi reacţia lui
Duncan Hatcher la găsirea micului cadou care-i fusese lăsat in frigider.
Duncan Hatcher începuse prin a fi ca o pietricică,,pantoful lui,o pacoste
măruntă,fără importantă.Iniţial cruciada lui pentru a distruge imperiul lui Savich
fusese aproape amuzantă.Dar hotărârea lui Hatcher nu slăbi. Fiecare înfrângere
nu părea decât să-1 îndârjească şi mai mult.Iar Savich nu se mai amuza.
Detectivul deveni un pericol tot mai ameninţător,de care trebuia să se ocupe
definitiv şi irevocabil.Şi cât mai curând.
Introducerea treptată a metamfetaminei în statele din sud-est deschisese o piaţă
nouă şi viguroasă.Pentru afacerile lui Savich,era un centru de profituri în
continuă extindere,dar şi foarte solicitant,care avea nevoie de vigilenţă continuă.
Savich nu-şi mai vedea capul de treburi,controlându-i pe cei care fabricau şi
comercializau meta pentru el.Şi era la fel de ocupat să-i împiedice pe
independenţi să-i încalce teritoriul.Orice idiot cu o cutie de remedii reci şi o
canistră de combustibil credea că putea să intre în afaceri pe cont propriu,cum îi
trăsnea prin minte.Din fericire,cei mai mulţi dintre amatori se compromiteau
singuri,cu tot cu laboratoarele lor improvizate,fără niciun ajutor din partea lui.
Dar meta,pe cât de uşor de produs era,pe atât de simplu putea şi să se
comercializeze.Datorită diverselor ei forme de consum - prizat,fumat,injectat şi
înghiţit simplu - se potrivea de minune pentru orice client.
Era un comerţ extrem de rentabil,iar Savich nu voia ca Duncan Hatcher să i-1
dea peste cap.Atelierul de la parterul antrepozitului era zgomotos,murdar şi
încins,contrastând cu oaza răcoroasă a apartamentului său de birouri,aflat la etaj.
Cele două zone erau separate doar printr-un etaj unde se ajungea cu un lift de
serviciu,zgomotos şi lent,dar,de fapt,le despărţea o lume întreagă.
Savich nu cruţase nicio cheltuială pentru a-şi crea o ambianță cât mai luxoasă.
Fotoliul de piele,de la birou era moale şi alunecos ca untul.Furnirul de pe mobilă
era' neted şi lucios ca satinul.Covorul era ţesut din lire de mătase-cea mai lină
mătase care se putea cumpăra cu bani.Secretarul lui era un homosexual pe eare-l
chema Kenny,a cărui familie uvea rădăcini adânci în înalta societate din
Savannah şi,din nefericire pentru Kenny,gene ale longevităţii.Kenny aştepta cu
nerăbare ca bătrânii lui părinţi să moară şi să-i lase lui,singurul lor fiu şi
moştenitor,mult-dorita avere a fabricii de hârtie.
Între timp,lucra pentru Savich,care era întunecat,misterios şi fascinant,o
adevărată anatemă pentru conservatorii lui părinţi,din toate motivele care se
puteau concepe şi care cucerise loialitatea nemuritoare a lui Kenny,sugrumând
încet un homofob violent care-1 pândise pe Kenny în faţa unui bar gay şi fusese
cât pe ce să-1 omoare în bătaie.
Relaţia lor de lucru era reciproc avantajoasă.Savich îl prefera pe Kenny în locul
unei secretare.Invariabil,femeile ajungeau să-şi dorească relaţii sexuale cu el,a
căror profunzime depindea întotdeauna de parteneră.Iar regula lui Savich fusese
întotdeauna aceea de a nu amesteca romantismul cu afacerile.
În plus,femeile puteau fi influenţate prea uşor cu ajutorul complimentelor sau
chiar al bunătăţii sincere.Poliţiştii de stat şi agenţii federali se foloseau adesea de
aceasta slăbiciune feminină ca de un mijloc pentru a obţine informaţii.
Încercaseră o dată să aplice aceasta tactică,cu speranţa de a-l incrimina.
Stratagema eşuase odată cu dispariţia misterioasă a secretarei lui.Nu mai fusese
găsită niciodată.Savich o înlocuise cu Kenny.
În clipa când Savich trecu pragul anticamerei,Kenny sări în picioare.Deşi
coafura-i rămase la fel de impecabilă chiar şi după ce dădu din cap spre uşa
închisă a biroului privat al lui Savich,se vedea clar că era foarte surescitat.
-Ai o vizită pe care n-am putut-o opri cu niciun chip,spuse el,într-o şoaptă
exagerat de teatrală.Intrând instantaneu în alertă la gândul pericolului unei
ambuscade-primul lui gând fu: Hatcher.Savich duse mâna la pistolul de la spate.
Sprâncenele pensate ale secretarului se arcuiră cu teamă.
-Nu e aşa.Dacă era aşa,te-aş fi sunat.Cred că te vei bucura să vezi cine-a venit.
Savich,acum mai degrabă curios decât precaut,porni spre uşa camerei sale
private şi o deschise.Vizitatoarea lui stătea cu spatele spre uşă,privind afară pe
fereastră.Când 1-a auzit,se întoarse şi-şi scoase ochelarii de soare care-i
acopereau jumătate din faţă.
-Elise!Ce surpriză plăcută şi neaşteptată! întotdeauna eşti o bucurie pentru ochii
trişti.Femeia nu-i răspunse nici la zâmbet,nici la compliment.
-Mă bucur să aud asta,fiindeă aş vrea să-mi faci o favoare.

Gradul de detectiv sergent al lui Duncan prilejuia puţine beneficii în plus faţa de
cele ale colegilor lui, dar unul dintre acestea era un birou privat, în fundul sălii
înguste unde se afla sediul Unităţii de Crime Violente.
În timp cc trecea pe lângă biroul ei,Duncan o salută din cap pe DeeDee.
Avea o gogoaşă înfiptă-n gură,un pahar de plastic cu cafea într-o mână,sacoul
sport agăţat de un deget al celeilalte şi un ziar vârât sub braţ.Intră în biroul lui,
dar înainte de a apuca să schiţeze măcar gestul de a se a șeza,DeeDee, care îl
urmase în încăperea cât o boxă,îi puse pe birou un dosar, cu un plesnet hotărât.
-Se numea Gary Ray Trotter.
Duncan nu era un matinal.Mai mult,ura dimineţile.Avea nevoie de ceva timp,ca
să se adapteze la ideea că se luminase de ziuă şi să-şi pună în acţiune toate
pistoanele.DeeDee,pe de altă parte,putea trece de la zero la şaizeci în câteva
secunde.În ciuda nopţii petrecute în casa Laird,era deja pe picioare şi activă de
câteva ore.Alţi detectivi intraseră dimineaţă în UCV arătând deja pleoştiţi de
umiditatea înecăcioasă de afară.DeeDee,în mod deloc surprinzător,era pe
departe cea mai vioaie din toată gaşca şi efectiv plesnea de energie.
Duncan ridică braţul,lăsând ziarul să cadă pe birou,îşi petrecu sacoul peste
spătarul scaunului,puse jos cafeaua,care începuse să-1 frigă în ciuda învelitorii
de carton din jurul ceştii de plastic,şi muşcă din gogoaşă,înainte de a şi-o scoate
din gură.
-Nu „bună dimineaţa”,nu nimic? întrebă el morocănos.
-Şi Dothan a venit la treabă cu noaptea-n cap,continuă ea,aşezându-se pe
scaunul lui Duncan de la birou.A amprentat cadavrul din casa Laird.Gary Ray
Trotter avea antecedente penale,aşa că i-am aflat identitatea în câteva minute.
Are un dosar,uite-atâta! arătă ea spre mapa pe care i-o pusese pe birou,care
stătea încă neatinsă.De origine din Baltimore,în ultimii doisprezece ani a coborât
treptat tot mai spre sud,pe Coasta de Est,petrecându-şi timpul în diverse
închisori pentru delicte mărunte,până acum vreo doi ani,când a făcut pe
curajosul şi a participat la jaf cu mână armată,în Myrtle Beach.A fost eliberat
condiţionat,acum trei luni.Ofiţerul supraveghetor n-a mai primit nicio veste de la
el,de două luni.
-Mamă,da' ştiu c-ai fost ocupată! comentă Duncan.
-M-am gândit că unul dintre noi trebuia să ia startul,şi ştiam că tu n-aveai s-o
faci.
-Vezi,de-asta lucrăm noi doi aşa de bine împreună.Îţi recunosc punctele forte.
-Sau,mai degrabă,ţi le recunosc eu ţie pe cele slabe.Primind cu un zâmbet
împunsătura,Duncan deschis,dosarul şi parcurse cu privirea prima pagină.
-Mi s-a părut mie că hainele arătau cam noi.Ca ale unui deţinut recent eliberat.
Când încheie de citit cazierul lui Gary Ray Trottei terminase şi gogoaşa.Îşi linse
glazura de pe degete.
-N-a avut o carieră criminală prea distinsă,remarcă el în timp ce scotea capacul
de plastic al paharului cu cafea
-Exact.De-asta nici nu mi-e clar.
-Clar?DeeDee îşi trase un scaun mai aproape de birou şi se aşeză.
-Spargerea casei Laird pare o acţiune cam ambiţioasă pentru unul ca Gary Ray
al nostru.Duncan ridică din umeri.
-Poate a vrut să dea o lovitură care să bubuie -uite-aşa: bang,bang!
-Ha,ha.
-Nu m-am putut abţine.
-Înainte,nu mai fusese acuzat niciodată pentru spargeri de domicilii,preciză
DeeDee.
-Asta nu-nsemna neapărat că n-avea să comită nici-una vreodată.
-Nu,dar din lectura dosarului nu reiese că ar fi avut o minte chiar ca briciul.Ba
chiar,primul lui delict,la vârsta de şaisprezece ani,a fost furtul unui buldozer.
-Credeam că e greşeală de dactilografiere.Chiar a şterpelit un buldozer?
-L-a luat de pe şantierul de construcţii rutiere unde lucra ca semnalizator.Îi ştii,
dinăia cu veste portocalii da? Care fac semn maşinilor să ocolească.
-M-am prins.
-OK,deci Gary Ray a furat un buldozer şi s-a dus cu el până la ferma alor lui,
unde l-a lăsat parcat afară.A doua zi,când au venit la lucru,muncitorii au văzut
că buldozerul dispăruse şi au anunţat poliţia,care...
-S-a luat după urme,până l-a găsit.
-Poftim! exclamă DeeDee.Ai mai văzut un tâmpit mai mare ca ăsta?
Duncan râse.
-Unde voia să plaseze ditamai buldozerul?
-Acum înţelegi ce vreau să zic? Pe Gary Ray al nostru nu-1 prea dădea mintea
afară din casă.Or,e un salt destul de mare,de la furtul unui buldozer la spargerea
unei case cu un sistem de alarmă sofisticat.Nu era în funcţiune,dar Gary Ray
n-avea de unde să ştie asta,când a forţat fereastra cu levierul.
Făcând pe avocatul diavolului,Duncan spuse:
-A avut la dispoziţie ani de zile în care să-şi perfecţioneze aptitudinile.
-Şi asta n-ar însemna şi să vină pregătit? Să-şi aducă instrumentele de lucru? Hai
să presupunem că Gary Ray devenise un spărgător profesionist.Îndoi-m-aş,da'
hai să zicem.Unul care ştia cum să dezamorseze sistemele de alarmă sofisticate,
să taie geamul ca să bage mâna înăuntru şi să deblocheze fereastra,chestii din-
astea.
-Tipul clasic de hoţ de la Hollywood,cu jucăriile lui tehnice fanteziste.
-Probabil.Şi,în cazul ăsta,unde îi sunt echipamentele?
 N-a adus cu el decât levierul.
-Şi un Ruger de nouă milimetri.
-Da,şi pe ăla.Dar nimic cu care să forţeze încuietori sau să spargă seifuri.Nimic
care să-1 ajute să deschidă un sertar de birou.
-Încuietorile alea trebuie să ti tost simple,de geim pe care le deschizi cu o
cheiţă.Lasă-mă câteva secunde,şi ţi le desfac şi c-un ac de siguranţă,spuse
Duncan.
-Gary Ray n-avea nici măcar atâta.Şi încă ceva chiar dacă eşti cel mai tâmpit
spărgător din istorie,ni ţi-ai pune măcar mănuşi,ca să nu laşi amprente.
Niciuna dintre observaţiile ei nu reprezenta o noutate pentru Duncan.Când se
întorsese acasă,înaintea zorilor făcuse eforturi clare să adoarmă.Dar mintea-i era
ocupata cu gânduri învălmăşite despre relatarea pe care c făcuse Elise Laird
acelor evenimente soldate cu moartea unui om şi despre insistenţa judecătorului
ca versiunea ei să fie acceptată fără niciun dubiu.
Se gândise deja la fiecare discrepanţă dintre cele citate de DeeDee.Încă dinainte
de a şti că Gary Ray era un delincvent de două parale,spargerea păruse prost
planificată şi stângaci executată.Era practic garantată să eşueze.
Cu toate acestea,continuă să-şi susţină contraargu-mentele:
-Presupui că Gary Ray a plănuit spargerea asta,spuse el,bătând cu degetul în
dosar.După câte scrie aici,era consumator de droguri.Şi-a început prost viaţa din
capul locului, după care şi-a mai prăjit şi puţinii neuroni buni pe care-i avea,cu
substanţe controlate.Dacă avea mare nevoie de o doză,n-avea bani,a văzut o casă
unde erau şanse să găsească lucruri de valoare,pe care să le salte repede şi să le
plaseze în juma' de oră.Putea să scoată măcar o doză medie, dintr-un prespapier
de cristal sau un sfeşnic de argint.DeeDee se gândi câteva momente, apoi clătină
din cap.
-Poate că aş accepta scenariul ăsta,dacă ar fi fost într-un cartier comercial.Ar fi
dat o lovitură-fulger la un magazin de electronice sau aşa ceva.Chiar dacă
începea să urle alarma,putea să intre şi să iasă iar în câteva secunde,cu prada în
buzunar.Dar nu şi aici,în suburbii,continuă ea.Mai ales dacă mergea pe jos.
Nimeni n-a găsit nicio maşină care să aibă legătură cu el.Am verificat imediat
ce-am ajuns aici,azi-dimineaţă.Ce căuta în cartierul ăla,fără o maşină cu care să
fugă la nevoie?
-Şi eu m-am gândit la asta,azi-noapte,recunoscu Duncan.De-atunci mă tot
sâcâie.Cum a ajuns acolo,şi cum avea de gând să plece?
-Şi dacă nu avea maşină,de unde a apărut levierul? continuă ea.Care,dacă stai să
te gândeşti,e o unealtă destul de greoaie pentru un spărgător.
Umiditatea ridicată din atmosferă îi accentuase factorul de încreţire a părului.
Acesta mătura aerul ca o perie ţeapănă,de fiecare dată când clătina din cap.
-Nu,Duncan,ceva nu se pupă.
-Şi care ar fi părerea ta?DeeDee îşi rezemă antebraţele de marginea biroului,
aplecându-se spre el.
-Cred că doamna Laird,cu faţa ei de înger,nu ne-a spus tot adevărul.
La naiba,acelaşi lucru credea şi el.Şi nu voia.Îşi petrecuse ceasurile din zori
încercând să se convingă singur că Elise Laird era la fel de neprihănită ca o
călugăriță,că nu spusese o minciună în viaţa ei,că niciodată nu denaturase
adevărul.Dar instinctul lui de detectiv îi spunea insistent contrariul.Şi masteratul
îi spunea contrariul.Cei cincisprezece ani de muncă în poliţie îi spuneau că ceva
nu se potrivea,că amica de baie cu spumant a judecătorului omisese intenţionat
nişte detalii-sau,mai rău,inventase totul.Era clar că şi partenera lui se îndoia de
sinceritatea lui Elise,iar DeeDee nici măcar nu ştia de schimbul privat de replici
dintre ei doi.Îşi spuse să nu caute nimic cu lumânarea în direcţia asta,uitând tot
incidentul ca fiind irelevant.Oricum,pe lângă că pusese în ordine elementele aşa-
zisei spargeri care nu se legau,revenea adesea cu gândul la acel moment când o
întrebare simplă,din doar trei cuvinte,devenise aproape un preludiu:
Chiar nu era?De fiecare dată când se gândea la asta-la timbrul răguşit al vocii
ei,la expresia ochilor-avea o reacţie fizică profundă.Ca şi acum,de altfel.
Pentru un poliţist,era rău şi periculos să aibă o asemenea reacţie faţă de o femeie
care împuşcase mortal un om.Pentru un poliţist care-şi critica partenerii fiindeă
aveau scăpări similare de judecată şi moralitate,era o adevărată ipocrizie.
Mai era şi al dracului de incomod,când DeeDee stătea în faţa lui,dincolo de
birou,privindu-1 în aşteptarea unei concluzii despre povestirea lui Elise Laird.
-Ce ştii despre ea? o întrebă el,pe un ton rezonabil de normal.Despre trecutul
ei,vreau să zic.
-De unde să-i ştiu trecutul? Nu prea frecventăm aceleaşi cercuri,noi două.
-Ai recunoscut-o în seara ceremoniei de premiere.
-După fotografiile din ziar.Dacă citeai şi altceva pe lângă pagina sportivă şi
careul de cuvinte încrucişate,ai fi recunoscut-o şi tu.
-A apărut frecvent?
-Mereu arătând senzaţional,îmbrăcată în haute couture,nedezlipită de judecător.
Categoric,e un trofeu pentru Onorata Instanţă.
-Mai nişte săpături şi vezi ce poţi să mai afli despre ea.Eu mă duc până la morgă,
să-1 îmboldesc pe Dothan să dea prioritate autopsiei lui Gary Ray Trotter Când
mă întorc,ne vom compara impresiile.Îşi goli paharul de cafea.
Apoi,încercând să nu pară prea conştient de sine,se ridică în picioare şi-şi luă
sacoul sport.
-Duncan?
-Mda?
-Tocmai mi-am dat seama de un lucru.Duncan se temea că DeeDee avea să
spună ceva de genul:„Tocmai am observat că te exciţi la vederea nevestei
judecătorului.” Ea însă spuse numai atât:
-Mi-am dat seama că nu tratăm incidentul ăsta ca pe un caz de legitimă apărare.
Îl investigăm ca şi cum ar fi cu totul altceva,nu crezi?Aproape că-şi dorea ca
partenera lui să fi făcut cealaltă observaţie.Dădu telefon la morgă din maşină şi
ceru,pe răspunderea lui,ca Gary Ray Trotter să fie trecut în capul listei.Până
ajunse,doctorul Dothan Brooks deschisese deja cadavrul.
-Deocamdată,toate organele au mărimea şi greutatea normală,îl informă Dothan
peste umăr,în timp ce punea pe cântar o mostră de ţesut.Duncan se rezemă de un
perete,ascultându-1 şi privindu-1 pe medicul legist care-şi făcea metodic treaba.
La cadavru arunca doar ocazional câte o privire.Nu era deosebit de sensibil-ba
chiar se simţea fascinat de informaţiile pe care le putea destăinui un corp
neînsufleţit.Dar această fascinaţie îl făcea să se simtă şi vinovat.
Avea senzaţia că nu era cu nimic mai grozav decât acei oameni care dau buzna
la locul câte unei tragedii în speranţa perversă de a vedea sânge şi bucăţi de om
împrăștiate.Legistul termină şi-i dădu în primire asistentului său carcasa umană,
ca s-o închidă la loc.După ce se spălă,reveni la Duncan,care-1 aştepta în
cabinetul lui.
-Cauza morţii a fost evidentă,spuse el,în timp ce intra gâfâind.Avea inima făcută
praf.Rana de ieşire era mai mare decât un platou de salată.
-Înainte să ajung aici,ai văzut alte răni,zgârieturi,contuzii?
-Dacă fusese implicat în vreo luptă,vrei să zici? În vreo încăierare? Clătină din
cap.Sub unghii nu avea nimic altceva decât murdărie comună,iar pe mâna
dreaptă i-am găsit reziduuri de pulbere.La piciorul stâng a avut o fractură de
deget,demult.Nicio cicatrice chirurgicală.Nu era circumcis.
-De la ce distanţă ai zice să s-a tras în el? se interesă Duncan.
-De la vreo patru metri şi jumătate.
-Cam distanţa dintre uşa cabinetului şi birou,îşi aminti că măsurătoarea lui
DeeDee arătase aproximativ cinci metri.
-Prin urmare,doamna Laird a spus adevărul.
-În legătură cu asta,da.Duncan îşi despacheta sandviciul cu carne de vită
conservată care-1 aştepta pe birou.
-Iau masa mai devreme.Vrei şi tu jumate'?
-Nu,mulţumesc.Crezi că doamna Laird a minţit în legătură cu altceva?
Brooks muşcă un dumicat enorm,dar îşi şterse cu o delicateţe surprinzătoare
muştarul de la colţurile gurii.Mestecă,înghiţi,râgâi,apoi spuse:
-Posibil Sau poate că nu.Se pune întrebarea- cine a tras primul?
-Ai spus că Trotter a murit instantaneu-ceea ce înseamnă că el ar fi trebuit să
tragă primul.
-Atunci,nu-ţi mai rămâne decât să crezi sau că era orb-şi nu era-sau că era cel
mai prost ţintaş din istoria criminalisticii.
-Poate că anume a ochit prea sus.Încerca doar s-o sperie,cu un foc de
avertisment.
-Se poate,consimţi Dothan,dând din cap în ritmul mestecatului.Sau poate l-a
surprins când a apărut în uşă.Trotter a avut o reacţie reflexă şi a tras aiurea.
-Nu l-a surprins.Declară că i-a spus să plece.Iar el a rămas pe loc,uitându-se la
ea,după care şi-a smucit braţul în sus-chiar cuvântul ăsta l-a folosit: smucit-şi a
tras.
-Hmm,murmură medicul legist,luând încă o îmbucătură enormă din sandvici.
Atunci,cred că era extrem de nervos,ceea ce-ar explica de ce a nimerit atât de
departe de ţintă.O altă posibilitate...făcu o pauză,pentru a sorbi Dr.Pepper dintr-
un pahar de hârtie mare aproape cât un coş de hârtii....ar fi că tocmai trăgea,când
l-a nimerit glonţul.Degetul i s-a contractat printr-un gest reflex şi a dus până la
capăt acţiunea de a apăsa pe trăgaci,în timp ce corpul începea să se răstoarne pe
spate,înghiţi.Acum,dacă stau să mă gândesc,unghiul ar corespunde cu locul unde
a intrat glonţul în perete.Reproduse mişcarea,simulând o cădere înapoi,cu
degetul arătător întins ca ţeava unui pistol imaginar.În timp ce se înclina pe
spate,linia din prelungirea acestuia urca tot mai sus pe perete,până cu mult
deasupra capului lui Duncan.
-Ar fi posibil? întrebă acesta.Un asemenea retlex,în momentul când ţi-e inima
făcută bucăţi?Brooks îşi îndesă în gură şi restul de sandvici.
-Am văzul unele răni fatale de glonţ cu nişte explicaţii şi mai bizare.Nici n-ai
putea să-ţi închipui ce trase de păr sunt unele cazuri.
-Şi ce vrei să spui cu asta?
-Vreau să spun că se poate întâmpla orice,domnule detectiv.Dar,din fericire
pentru mine,a dumitale e sarcina de a afla ce s-a întâmplat de fapt.

-I-am poftit în solar,doamnă Laird.

-Foarte bine. Doamna Berry venise la etaj pentru a o informa că aceiaşi
Detectivi care-i vizitaseră în noaptea trecută veniseră din nou,cerând s-o vadă.
-Ai putea să aduci şi nişte răcoritoare,te rog?Cola dietetică şi ceai de la gheaţă.
Redutabila menajeră dădu din cap.
-Să le spun că veniţi imediat?
-Te rog.Elise închise uşa dormitorului,apoi rămase pe loc,întrebându-se ce voiau
să mai afle de la ea cei doi detectivi.N-o crezuseră,în noaptea trecută?
Dacă o crezuseră,nu s-ar mai fi întors acum,nu?
„De clarificat unele detalii”,spusese detectivul Hatcher.Termenul putea să
acopere orice număr de amănunte neînsemnate şi sâcâitoare.Sau putea fi o
formulare uenuată pentru nişte discrepanţe de o importanţă majoră.Se temea să
nu fie a doua variantă.Tocmai acest lucru o determinase să-1 viziteze pe Savich,
de dimineață.Fusese riscant,dar voise să ia legătura cu el cât mai curând posibil,
iar folosirea telefonului ar fi fost chiar mai riscantă decât un drum cu maşina
până la sediul lui de afaceri.Nu putea să aibă încredere că nu-i interceptaseră
postul de la domiciliu,iar apelurile telefoanelor celulare puteau fi urmărite.
Cato se trezise la ora lui obişnuită şi se îmbrăcase în linişte pentru a pleca la
judecătorie.Elise se prefăcuse că dormea,aşteptându-1 să iasă din dormitor.
Apoi,de îndată ce maşina lui plecase de pe alee,se îmbrăcase şi ea repede şi
ieşise din casă,sperând să-şi termine treaba şi să se întoarcă înainte de sosirea
doamnei Berry.Privind atentă în oglinda retrovizoare,se încredinţase că n-o
urmărea nimeni.In ciuda grabei,respectase limitele de viteză,nedorind să fie
oprită pentru o amendă pe care ar fi trebuit să i-o explice lui Cato.
Ajunsese înapoi acasă doar cu câteva minute înaintea menajerei şi de-atunci
rămăsese în dormitor,plimbându-se prin încăpere şi reluând în minte
evenimentele din noaptea trecută,în timp ce încerca să se decidă ce avea să facă
în continuare.Detectivul Bowen şi detectivul Hatcher o aşteptau jos.Se îngrozea
la gândul unui nou interogatoriu,dar dacă mai întârzia ar fi riscat să dea de
bănuit.Se duse la masa de toaletă,îşi strânse părul într-o coadă de cal,se gândi să-
şi schimbe şi hainele,după care se hotărî să n-o mai lungească.Luă un tub de
ruj,apoi se răzgândi şi în legătură cu acesta.Detectivul Bowen ar fi acuzat-o în
sinea ei de vanitate,iar Duncan Hatcher...
Oare ce credea despre ea? se întrebă.Ce credea cu adevărat despre ea?
Stătu pe gânduri preţ de câteva momente preţioase,după care,înainte de a apuca
să-şi schimbe intenţia,mai făcu un lucru şi,în sfârşit,ieşi din dormitor.
Solarul era o porţiune din terasă închisă cu geamuri,pardosită cu gresie de
Pennsylvania şi mobilată cu piese de răchită care aveau perne cu imprimeuri
florale.Doamna Berry era mai bună cu plantele decât cu oamenii.
Sub îngrijirea ei,înfloreau ferigi,palmieri şi alte plante tropicale în jardiniere.
Când Elise intră în încăpere,DeeDee Bowen şedea într-unui dintre fotoliile de
răchită,cu faţa spre uşă.Duncan stătea în picioare lângă peretele de sticlă,privind
peste terasă şi piscină,aparent captivat de fântâna arteziană din centrul acesteia.
Detectivul Bowen se ridică în picioare.
-Bună ziua,doamnă Laird.Ne cerem scuze că am venit neanunţaţi.Vă deranjăm
cumva?
-Nu,deloc.Auzindu-i numele,Duncan se întoarse dinspre fereastră.Elise îi aruncă
o privire,apoi intră în încăpere şi i se alătură detectivului Bowen,în zona de tip
salon.
-Doamna Berry va veni imediat cu ceva de băut,spuse ea,facându-i semn lui
DeeDee să se aşeze la loc,după care ocupă şi ea fotoliul din faţă.
-Sunteţi foarte amabilă.E aşa de cald afară.
-Într-adevăr.Odată ce epuizaseră subiectul despre vreme,se lăsă o tăcerea
stânjenitoare.Elise era conştientă de prezenţa lui Duncan,care rămăsese lângă
peretele de sticlă,privind-o.Rezistă impulsului de a se uita în direcţia lui.
Într-un târziu,Bowen spuse:
-Am mai avea câteva întrebări.
-Azi-noapte,înainte de a pleca,aţi dat de înţeles că ar fi posibil.
-Doar câteva lucruri pe care mai trebuie să le clarificăm.
-Înţeleg.
-De-atunci și până acum, v-a venit cumva în minte vreun detaliu pe care s-ar
putea să-1 fi omis?Ceva ce s-ar putea să vă fi scăpat atenţiei?
-Nu.
-Aşa ceva se poate întâmpla uşor,în condiţii de stres,îi zâmbi Bowen.Mi s-a
întâmplat ca unii oameni să mă sune în toiul nopţii,amintindu-şi dintr-odată de
câte un detaliu pe care-1 uitaseră complet.
-V-am spus tot ceea ce-mi aminteam,exact aşa cum îmi aminteam.
Zăngănitul slab al sticlăriei anunţă sosirea unui cărucior de servit,împins în solar
de doamna Berry.
-Să servesc,doamnă Laird?Vocea ei era la fel de rece ca aburii condensaţi pe
frapieră.Elise nu era sigură pe cine dispreţuia mai mult,pe vizitatori sau pe ea.
Probabil că pe toată lumea în egală măsură.
-Nu,mulţumesc.Bucuroasă că avea ocazia să se ridice din loc,scăpând momentan
de iscodelile detectivilor,se ridică de pe scaun şi se apropie de cărucior.Cred că
preferaţi cola dietetică,domnişoară detectiv Bowen,nu-i aşa?
-Ar fi excelentă.
Elise turnă băutura peste cuburile de gheaţă dintr-un pahar şi i-o aduse.DeeDee
o acceptă cu un zâmbet dezinvolt,care imediat îi trezi suspiciuni lui Elise.
Apoi,se întoarse şi-1 privi pe Duncan Hatcher.Ochii lui rămăseseră aţintiţi
asupra ei.Fără să clipească.Intenşi.
-Şi dumneavoastră?Duncan aruncă o privire spre cărucior.
-Acela-i ceai?
-Îndulcit.Doamna Berry consideră că ăsta e singurul mod de a-1 prepara.
-E şi singurul mod în care-1 prepară mama.Îmi place îndulcit.Zâmbea la fel de
cordial ca DeeDee Bowen,dar Elise avea şi mai puțină încredere în el.Nimic din
zâmbet nu i se regăsea şi în ochi.Se întrebă dacă decizia pe care o luase înainte
de a coborî la parter nu fusese cumva cam necugetată.Desigur,şi mai necugetat
ar fi fost să nu facă nimic.Îi turnă lui Duncan Hatcher un pahar de ceai cu gheaţă
şi i-1 întinse,tocmai când în încăpere intra agale Cato.
-Se pare că n-am primit memoriul.

CAPITOLUL 6
Sau tocmai eraţi întâmplător în cartier? adăugă judecătorul,pe un ton mai puţin
civilizat.Mda,e furios,îşi spuse DeeDee.Întocmai aşa cum prezisese Duncan că
avea să fie când va afla că-i interogaseră soţia-sau încercaseră s-o facă-în
absenţa lui.Aveau tot dreptul,desigur,dar se înţeleseseră să nu-1 provoace,pe cât
era posibil.Probabil că doamna Cum-o-chema,menajera,îl sunase imediat după
ce sosiseră,chiar înainte de a se urca la etaj ca s-o anunţe pe Elise Laird că se
aflau acolo.Era clar că servitoarea îi era loială judecătorului şi părea să-i poarte
foarte puţină consideraţie doamnei.Elise se oferi să-i toarne şi soţului ei un pahar
de ceai.
-Nu,mulţumesc,refuză Cato,sărutând-o pe buze,după care se retrase şi o mângâie
pe obraz.Cum îți mai e?
-Bine.
-Tot zguduită?
-Cred c-am să mai fiu o vreme.
-E de înţeles.O conduse spre bancheta unde abia aveau loc amândoi,unul lângă
altul,şi-i trase mâna pe propriul său genunchi,acoperind-o cu a lui.
-Ce-aţi dori să ştiţi?DeeDee văzu fălcile lui Duncan încordându-se,înainte de a
răspunde:
-Aş dori să ştiu dacă vreţi să chemaţi un avocat înainte de a începe.Aşteptăm cu
plăcere până soseşte.Judecătorul răspunse răspicat:
-Nu va fi necesar.Dar apariţia dumneavoastră aici pe neanunţate a fost un truc
ieftin şi,sincer să fiu,sub nivelul dumitale,detectiv Hatcher.
-Scuzele mele pentru dumneavoastră şi pentru doamna Laird.Duncan se aşeză
din nou în fotoliul de răchită,cu faţa spre cei doi.Numele omului care a murit
azi-noapte în cabinetul dumneavoastră era Gary Ray Trotter.
La fel ca Duncan,şi DeeDee le observa cu atenţie feţele,în aşteptarea oricărui
semn de recunoaştere.Nu zări nici măcar o tresărire,nici în privirea implacabilă a
judecătorului,nici în ochii verzi şi limpezi ai lui Elise.Judecătorul aruncă o
privire spre soţia lui.Înţelegându-i întrebarea nerostită,femeia clătină din cap.
Cato Laird reveni cu ochii spre cei doi detectivi,pentru a le spune:
-Nu-1 cunoaştem.Credeam că v-am spus clar asta,azi-noapte.
-Speram ca numele să vă stimuleze memoria,să vă reamintească...
-E clar că nu se pune problema,domnişoară detectiv Bowen,i-o reteză
judecătorul.
-Mulţi oameni au trecut prin completul dumneavoastră de judecată,spuse
Duncan.Trotter era infractor recidivist.Poate că a compărut în instanţă,în faţa
dumneavoastră.
-Mi-aş fi amintit.
-Vă amintiţi fiecare parte din fiecare caz pe care l-aţi judecat vreodată? întrebă
DeeDee.I-auzi! E de-a dreptul impresionant.Cato Laird îi aruncă încă o privire
nervoasă,apoi i se adresă lui Duncan:
-Era recidivist?Atunci,ce mai avem de discutat?Acest Trotter a pătruns în casa
mea şi a tras asupra soţiei mele cu o armă de foc,silind-o să se apere.Slavă
Domnului că ea a ţintit mai bine.El a murit,ea nu.Să nu vă aşteptaţi să-i plâng de
milă.
-Nici nu mă gândeam la aşa ceva.Judecătorul trase aer în piept,adânc,încet,ca
pentru a se calma.
-Atunci,cred că nu înţeleg ce mai căutaţi azi aici.De ce aţi găsit de cuviinţă s-o
faceţi pe Elise să retrăiască acest eveniment înfricoşător?
-Avem câteva detalii care necesită clarificări,înainte de a închide cazul,răspunse
DeeDee.
-Elise v-a spus azi-noapte tot ce avea de spus.Ca judecător care a auzit ani de
zile depoziţii ale martorilor în instanţă,vă pot spune cu toată sinceritatea că
relatarea ei despre cele întâmplate a fost atotcuprinzătoare.
-Suntem de acord,şi-i suntem recunoscători pentru felul cum a cooperat azi-
noapte,le spuse DeeDee celor doi,zâmbindu-le.Identificarea lui Gary Ray Trotter
a răspuns la unele dintre principalele noastre întrebări,dar au prilejuit şi altele,
mi-e teamă.
-Ca de pildă?DeeDee râse încetişor.
-Ei bine,domnule judecător,nu era un infractor prea îndemânatic.Ba chiar era în
mare măsură un fraier care nici măcar nu putea să se califice ca delincvent de
înalt nivel.
-Şi?
-Şi atunci,detectivul Hatcher şi cu mine am ajuns să ne întrebăm de ce a ales
tocmai casa dumneavoastră ca s-o spargă.
-N-am nici cea mai vagă idee.
-Nici noi,confirmă scurt DeeDee.Trotter avea antecedente penale care datau încă
din adolescenţă.Tâlhării,mai ales.Dar făcea tot felul de gafe.De exemplu,odată a
intrat într-un magazin cu un beţigaş în buzunar,în loc de pistol,şi a cerut banii
din casierie.Dar a plătit cu cârdul surorii lui benzina cu care şi-a alimentat
maşina pregătită ca să scape.Judecătorul zâmbi răutăcios.
-Ceea ce cred că explică de ce era un infractor ratat.
-Probabil! exclamă DeeDee,râzând scurt.Vreau să zic,azi-noapte nici măcar nu-
şi adusese mănuşi sau alte echipamente pentru spargeri,de orice fel.Vă vine să
credeţi? Te cam face să te întrebi,nu-i aşa?
-Ce anume? Zâmbetul ei dispăru.
-Ce anume căuta Gary Ray Trotter în cabinetul dumneavoastră.După un moment
de tăcere încordată,judecătorul spuse:
-Ştiu sigur un lucru pe care l-a făcut: a încercat să-mi omoare soţia.Duncan nu
lăsă să-i scape ocazia.
-Adică încă un aspect pe care trebuie să-1 lămurim,doamnă Laird.
-Ce-ar mai fi de lămurit? se grăbi judecătorul să întrebe.
-Sunteţi absolut sigură că Trotter a tras primul?
-Sigur că e sigură!
-Pe ea am întrebat-o,domnule judecător.
-Soţia mea a trecut printr-un calvar îngrozitor.
-Iar eu trebuie să-mi fac meseria,replica Duncan.Ceea ce mă obligă să-i pun
câteva întrebări incomode.Dacă nu aveţi tăria să rezistaţi,domnule judecător,
puteţi pleca.Elise ridică o mână,împiedicându-şi soţul să răspundă la felul brutal
cum îl pusese Duncan la punct.
-Te rog,Cato.Vreau să le răspund la întrebări.Nu vreau să încapă nicio îndoială
cu privire la cele întâmplate.I se adresase soţului ei pe nume,dar DeeDee obser-
vase că ochii ei verzi nu se abătuseră nicio clipă de la faţa lui Duncan,şi nici ai
lui de la ai ei.
-Cum v-am spus şi azi-noapte,continuă Elise,când am aprins accidental lumina
din hol...
-Mă scuzaţi.N-aţi vrea să ne arătaţi totul concret,în timp ce ne povestiţi?
-În cabinet?
-Dacă n-am abuza prea mult de bunăvoinţa dumneavoastră.
-Lui Elise îi va fi foarte dificil să intre iar în încăperea aceea înainte de a se face
curăţenie şi a se înlătura toate amintirile despre cele întâmplate,interveni din nou
judecătorul.
-Îmi dau seama că nu va fi uşor,confirmă Duncan,fară să-şi retragă totuşi
solicitarea.Judecătorul îşi privi soţia.
-Elise?
-Vreau să ajut în toate modurile posibileIeşiră toţi patru în hol.Duncan se
apropie de masa elegantă cu consolă.Sub placa de marmură se afla un sertar
subţire,lung cât toată lăţimea mesei.
-Din acest sertar aţi scos pistolul?
-Da,am trecut prin cămară,ieşind pe uşa aceea,răspuse ea,arătându-le.M-am oprit
un moment acolo.N-am auzit nimic-dar,cum vă spuneam şi azi-noapte' am simţit
o prezenţă în cabinet.Aşa că m-am dus spre masă ca să iau pistolul.
Duncan atinse cu degetul unul dintre mânerele sertarului.
-Aţi făcut vreun zgomot?
-Nu cred.Am încercat să nu fac.
-Şi aţi închis sertarul la loc?
-Nu...nu mai ţin minte,răspunse ea,ezitând.Cred că nu l-am mai închis.
-Nu l-a închis,spuse şi judecătorul.Când au sosit primii doi poliţişti,ca răspuns la
apelul făcut la 911,era deschis.Îmi amintesc că li l-am arătat.DeeDee ţinu să
citească raportul completat de ofiţerii Beale şi Crofton.Între timp,Duncan reluă:
-Şi v-aţi dus de la masă până la uşa cabinetului.
-Da.
-Purtaţi papuci?
-Eram desculţă.
-Credeţi că Trotter v-a auzit apropiindu-vă? continuă el.Sau nici nu bănuia că vă
aflaţi în apropiere şi-1 auziserăţi,până când s-a aprins lumina?
-Dacă m-a auzit venind spre cabinet,de ce n-a ieşit iar pe fereastră?
-Asta trebuia să fie următoarea mea întrebare,spuse Duncan cu un zâmbet
nevinovat.
-Atunci,probabil că l-am speriat aprinzând lumina,spuse Elise.Când a văzut-o,a
încremenit.
-Ăsta-i comutatorul? Duncan apăsă pe unul dintre butoane,iar plafoniera din
cabinet se aprinse.Celălalt aprindea o lampa din hol,aflată exact deasupra
capetelor lor.Ridică privirea spre lampă,apoi se uită în cabinet.
-DeeDee,nu vrei să joci tu rolul lui Trotter? Du-te și stai în spatel biroului,te
rog.
DeeDee desprinse panglica de delimitare a câmpului infracțional,care bara în
formă de X uşa,apoi intră în cabinet şi se poziţionă dincolo de birou.
-Cam acolo stătea? întrebă Duncan.Elise dădu uşor din cap.
-Şi ce făcea,doamnă Laird?
-Nimic.Stătea acolo şi se uita la mine.Avea o privire fixă,ca a unui cerb prins în
lumina farurilor.
-Se rezema de birou,ca şi cum ar fi încercat să forţeze încuietoarea sertarului?
-Am avut nevoie de câteva secunde pentru ca ochii să mi se adapteze la lumina
aprinsă pe neaşteptate.S-ar putea să fi stat aplecat peste sertarul biroului,nu mai
ştiu.Prima imagine care mi-a rămas în minte e cu el stând acolo,după birou,
privindu-mă nemişcat.
-Hmm.Duncan se uită spre DeeDee,imaginându-şi că-1 vedea pe Gary Ray
Trotter,în acelaşi loc din spatele biroului.Şi ce-a spus? întrebă el,întorcându-se
din nou spre Elise.Femeia nici nu tresări,nici nu ezită.
-N-a spus nimic,domnule detectiv Hatcher.V-am spus asta şi aseară.
Duncan dădu încet din cap.
-Într-adevăr,așa mi-ați spus.Dar dumneavoastră aţi vorbit cu el,corect?I-aţi
ordonat să plece.
-Da.
-Și a făcut vreo mișcare spre fereastră?
-Nu.N-a făcut nici o mișcare,decât aceea de a ridica braţul.Pe neașteptate.Ca și
cum ar fi fost smucită o sfoară agăţată de cotul lui.
-Cum,aşa? întrebă DeeDee,încercând să demonstreze mişcarea.
-Da,cam aşa.Şi,înainte ca eu să devin conştientă,măcar,că avea un pistol în
mână,a tras.Îşi duse o mână la gât,ca şi cum dintr-odată i-ar fi fost greu să
respire.Judecătorul se apropie şi o cuprinse cu un braţ pe după talie.
-Doamnă Laird,întrebă Duncan,e posibil să fi tras un foc de avertisment,doar cu
intenţia de a încerca să vă sperie?
-Cred că ar fi posibil.
-Aţi simţit că eraţi în pericol de moarte?
-Am presupus că eram.Totul s-a întâmplat foarte repede.
-Dar nu atât de repede,încât să nu aveţi timp să „presupuneţi” că eraţi în pericol
de moarte.
-Aceasta este o supoziţie rezonabilă,nu-i aşa,domnule detectiv? întrebă
judecătorul,pe un ton vexat.Dacă un om care a pătruns prin efracţie în casa
dumneavoastră trage cu pistolul,chiar şi ţintind prost,nu e logic să presupuneţi că
v-a pus viaţa în pericol şi să acţionaţi ca atare?
-Pare logic,da,răspunse DeeDee.Dar domnul Brooks are o altă teorie de care
merită să ţinem seama.A sugerat că s-ar putea ca Trotter să fi tras cu pistolul în
timp ce cădea deja pe spate,apăsând instinctiv cu degetul pe trăgaci.Aşa s-ar
explica de ce a nimerit atât de departe de ţintă.Duncan o privi lung pe Elise.
-Dar asta ar însemna că dumneavoastră aţi tras mai întâi în el.
-Ceea ce nu e adevărat,interveni judecătorul.V-a spus-o de zece ori până acum.
De ce tot bateţi moneda pe ipoteza asta?
Duncan întoarse capul dinspre faţa şocată a lui Elise privindu-l pe judecător.
-Fiindeă trebuie să înțeleg cât mai clar ce s-a întâmplat.Îmi displace că sunt
nevoit să-i pun aceste întrebări doamnei Laird.Dar azi-dimineaţă am fost la
morgă,în timp ce se făcea autopsia pe cadavrul lui Gary Ray Trotter.Simt că-i
sunt dator,cât a fost el de delincvent sau nu,să determin cum şi de ce a sfârşit
aşa.Dumneavoastră,domnule judecător,sunteţi funcţionar public.Aveţi obligaţia,
faţă de public,să vă faceţi datoria Aceeaşi obligaţie o am şi eu.Uneori,nu e deloc
distractiv.Ba chiar,de cele mai multe ori,nu este.Se întoarse iar spre Elise.
-Sunteţi absolut sigură că Trotter a tras primul asupra dumneavoastră?
-Absolut.
-Gata.Cu asta,am terminat.Intervenţia judecătorului fu curmată de câteva clipe
de tăcere încordată-după care spuse:
-Vă admir simţul datoriei,domnule detectiv Hatcher.Şi vă apreciez corect dorinţa
de a afla adevărul.Elise şi cu mine am făcut tot ce ne stătea în putere pentru a vă
ajuta să vă onoraţi aceste obligaţii neplăcute.Dar n-ați stat niciun moment să vă
gândiţi că şi noi am dori explicaţii complete despre ceea ce s-a întâmplat aici
azi-noapte?S-ar putea să le dorim chiar mai mult decât dumneavoastră şi
domnişoara detectiv Bowen.Elise a vorbit cât se poate de deschis cu
dumneavoastră.Acum v-ați convins că n-a fost decât o spargere care a scăpat de
sub control? Duncan lăsă întrebarea să plutească în suspesie timp de
cincisprezece secunde,înainte de a da răspunsul:
-Da,aşa cred.Vezi să nu,replică DeeDee în sinea ei.
-Bine,spuse judecătorul.Atunci,dacă asta e tot,sper că ne veţi scuza.Şi se întoarse
spre uşă,gata să-i conducă până la ieşire,când Elise îl făcu să se oprească din
nou.
-Aş vrea să ştiu...Vocea i se frânse.Înghiţi în sec,apoi încercă din nou: Aş dori să
ştiu dacă Trotter avea familie.Soţie,copii?
-Nu,răspunse Duncan.Cea mai apropiată rudă a lui era un unchi din Maryland.
-Mă bucur.Aş fi fost...dezolată.
-Acum,pot să vă conduc?Judecătorul porni pe culoar,aşteptându-se să-1
urmeze.DeeDee ieşi de după birou.Când trecu pe lângă Elise,aceasta o luă de
mână.
-Domnişoară detectiv Bowen,vreau să repet şi eu cele spuse de soţul meu.Ştiu că
nu vă faceţi decât datoria.Surprinsă de această intervenţie,DeeDee încercă să
găsească un răspuns neutru şi potrivit în acelaşi timp,indiferent dacă Elise
minţea sau spunea adevărul.
-Cred că nici dumneavoastră nu vă poate fi prea uşor.
-Nu ne este,dar dacă-mi vine-n minte că mai pot adăuga ceva,promit că am să vă
sun.
-Ne-aţi fi de mare ajutor.
-Aveţi o carte de vizită?
-Am eu.Duncan culese una din buzunarul de la piept al sacoului şi i-o întinse.
-Vă mulţumesc,domnule detectiv Hatcher.Luând cartea de vizită,Elise Laird îi
strânse şi lui mâna.
DeeDee era la fel de zglobie ca unul dintre câinii aceia portocalii miţoşi care
arată ca nişte pufuri de pudrieră.O fostă iubită a lui Duncan avusese unul.Lătra
într-una,afurisitul.Cel mai hiperactiv animal pe care-1 văzuse Duncan vreodată.
Până azi.DeeDee mai-mai că-și sărea afară din piele.
-Ascunde ceva,Duncan.O ştiu.O simt cu spatele,cu ceafa.
„Ceafa” lui DeeDee nu greşea decât rareori,iar Duncan spera din suflet ca
această situaţie anume să fie una dintre acele puţine excepţii.Voia să închidă
expeditiv cazul şi să rămână în graţiile judecătorului.Nu fusese niciodată un
mare fan al lui Cato Laird,convins fiind că adeseori umbla şi cu dracu',şi cu
lumânarea-azi făcea pe durul cu criminalii,mâine favoriza protejarea drepturilor
civile.Atitudinile lui păreau să se lase duse de valurile şi curenţii opiniei publice,
aderând numai la părerea majoritară de moment.
Duncan nu putea să admire un om pentru care propria popularitate era mai
importantă decât convingerile,dar presupunea că,în scopul de a câştiga
alegerile,judecătorul era nevoit să practice şi jocuri politice.Şi nu voia în niciun
caz să aibă duşman un judecător de la curtea supremă-ceea ce era foarte probabil
să se întâmple,dacă o mai hărţuia mult pe soţia judecătorului,din cauza
presimţirilor partenerei lui.Din păcate şi propriile lui presimţiri sugerau acelaşi
lucru-mai ales,după ultima întrevedere.Trase de volan spre dreapta și trecu peste
două benci de circulație,în acompaniamentul unei simfonii de claxoane și
invective.DEeDee se agăță de mânerul portierei din dreapta.
-Ce faci?
-Mi-e sete.Maşina săltă peste bordură,reuşind în ultima,clipă să nu rateze
intrarea într-un McDonald's drive-in.
-Ai băut ceai îndulcit,cu gheaţă.”Doamna Berry consideră că ăsta e singurul
mod de a-l prepara”,cită ea,bătând din gene şi imitând accentul tărăgănut al lui
Elise Laird.
-Mi s-a servit ceai cu gheaţă.Nu l-am băut.Și-n plus,n-ai rămas în urmă cu raţia
de cofeină? Nu c-ai avea nevoie de ea,adăugă el printre dinţi în timp ce se apleca
spre microfonul ghișeului ca să comande.
-N-ar fi bine să ne întoarcem şi să vorbim şi cu unii dintre vecini? întrebă
DeeDee.
-La ce ne-ar folosi? Au fost chestionaţi în noaptea respectivă.Niciunul n-a
raportat vreo pătrundere prin efracţie sau spargere recentă.Nici nu l-au văzut pe
Gary Ray Trotter pândind prin cartier.Nimeni n-a auzit nimic neobişnuit în
noaptea trecută.
-Poate că doamna Laird a deschis uşa şi l-a invitat înăuntru.
-Asta-i o idee foarte trasă de păr,DeeDee.După ce luă băuturile de la ghişeu,
Duncan scoase iar maşina în stradă şi fu cât pe ce să tamponeze bara din spate a
unui microbuz cu copii fotbalişti.
-Ce-or avea toţi pe ziua de azi? întrebă el,în timp ce depăşea microbuzul.Conduc
de parc-ar fi polei pe jos.
-Unde te grăbeşti aşa?îl întrebă DeeDee.Duncan trecu pe altă bandă ca să
ocolească şi un autobuz de şcoală parohiala care mergea ca după mort.
-Nu mă grăbesc nicăieri,doar că nu suport traficul ăsta nenorocit.
Fără să-i ia în seamă nemulţumirea,DeeDee spuse:
-OK,deci să zicem că poate nu l-a primit pe Trotter în casă ca pe un musafir;
totuşi,e ceva în neregulă cu toată situaţia.
-Muşc momeala.Ce te face să spui asta?
-În general...
-Lasă generalităţile.Concret.
-OK.La modul concret,reacţia ei când ai pus problema că s-ar fi putut să tragă
înaintea lui Trotter.A rămas afiş.Duncan îşi spuse că „a rămâne afiş” descria
destul de bine reacţia lui Elise.
-Am forţat destul de tare.S-a ţinut de varianta ei.
-Majoritatea mincinoşilor buni cedează greu.
-Crezi că minte?
-Poate nu minte,răspunse DeeDee.Doar că nu spune adevărul,tot adevărul şi
nimic altceva decât adevărul,aşa să-i ajute Dumnezeu.
-Iar începi cu generalităţile.Dă şi tu un exemplu.
-Nu ştiu.Foarte concret nu pot să spun,replică ea,la fel de iritată.Pur şi simplu,nu
se poartă ca o femeie care a omorât un spărgător stângaci,cu o noapte în urmă.
-Nu ştia că era stângaci.Când l-a văzut în casa ei.pe întuneric,ridicând arma spre
ea,Gary Ray Trotter nu arăta ca un împiedicat.Ce,crezi c-ar fi trebuit să-i
citească C.V.-ul înainte de a-1 împuşca?
Sarcasmul lui o făcu să-1 privească încruntată.Şi a fost destul de preocupată ca
să întrebe dacă trotter ayea familie,sublime el în continuare.O frământa gândul
că s-ar fi putut să lase orfani nişte copii.
-Recunosc că asta a fost o contribuţie de efect.De ce o consideri o „contribuţie”?
-De ce o aperi?
-N-o apăr deloc.
-Mie așa-mi dai impresia.
-Ei bine,iar mie-mi dai impresia că faci tocmai contrariul.Crezi că tot ceaa ce
face și spune ea e o prefăcătorie.
-Nu tot.De exemplu,cred că era desculţă.De data aceasta,DeeDee fu beneficiara
unei priviri ostile.
-Tot ce vreau să spun,continuă ea,e că bănuiesc că referirea aia mărinimoasă la
familia lui Trotter a fost făcută ca s-o auzi tu.
-Ţi se pare.
-Mi se pare pe dracu'.Femeia aia ştie pe care parte să-şi ungă felia de pâine cu
unt.
-Adică?
-Adică,eşti bărbat.
-Ceea ce,în contextul actualei discuţii,e irelevant.
-Curat irelevant,replică DeeDee,pe tonul pe care-i răspundea ori de câte ori
Duncan nega că ştia să cânte la pian.In următoarele câteva momente,se adânci în
gânduri,răscolind cu paiul cuburile de gheață din pahar.Şi mai ştii ceva? Cred că
suspiciunea şi-a ridicat capul hidos spre judecător.
-Acum sunt sigur că vezi lucruri care există numai în imaginaţia ta,răspunse
Duncan.Nicio clipă nu se îndepărtează la mai mult de un pas de ea şi o tratează
de parc-ar fi făcută din porţelan.
-Într-adevăr,e foarte protector.Aproape ca şi cum i-ar fi teamă că s-ar putea ca ea
să aibă nevoie de protecţia lui.
-E soţul ei..
-Mai e şi un judecător care a ascultat ore întregi de mărturii depuse sub prestare
de jurământ în completul lui de judecată,după cum ne-a reamintit chiar azi.I-ai
lăudat memoria atât de cuprinzătoare.Dar mai poţi paria şi că ştie să recunoască
o minciună,când o aude.Și a devenit îngrozitor de defensiv când am avansat
teoria lui Dothan despre posibilitatea ca Trotter să fi fost împușcat mai întâi,şi
să fi apăsat instinctiv pe trăgaci,în cădere.Judecătorul Laird a expediat-o fără
nici o altă explicaţie sau discuţie.Că nevastă-sa n-a tras prima-punct.Basta.Făcu
o pauză de respiraţie.Ceea ce mă face să cred că Onorata Instanţă s-ar putea să
se îndoiască de povestea nevesti-sii.
Ajunseră la Cazarmă.Duncan îşi înscrise maşina într-un spaţiu din parcare,dar
niciunul dintre ei nu schiţa vreo mişcare de a coborî.Duncan se aplecă înainte,eu
braţele încrucişate peste volan,privind prin parbriz spre civilii şi angajaţii poliţiei
care intrau şi ieşeau pe poarta dinspre Habersham Street.
Simţea ochii lui DeeDee îndreptaţi asupra lui,dar o lăsă să fie ea cea care rupse
prima tăcerea apăsătoare.
-Ascultă,Duncan,înţeleg că ţi-e greu să treci peste o faţă ca a ei.Şi corpul pe
care-1 are.Deşi ştiu că circula tot felul de speculaţii despre orientarea mea
sexuală,din partea unor mârlani ca Worley,sunt hetero.Dar hetero-sexualitatea
mea nu mă face să devin oarbă faţă de sex-appeal-ul lui Elise Laird.Pot să
apreciez just-OK,să apreciez pozitiv,şi chiar să invidiez-felul cum arată şi
efectul pe care-1 are asupra persoanelor de sex opus.Poftim,am fost sinceră.
Acum şi tu,la rândul tău,trebuie să fii sincer cu mine.
Făcu o pauză,dar,deoarece Duncan nu spuse nimic,continuă:
-Poţi să fii absolut obiectiv,să juri pe Sfânta Cruce ci eşti obiectiv,când te uiţi la
ea?
-Sunt poliţist.
-Cu penis.Iar organula ăla anume e celebru pentru lacunele lui de judecată.În
sfârșit,Duncan întoarse capul spre ea,privind-o.
-M-ai văzut tu pe mine vreodată,măcar o dată,să compromit o investigaţie?
-Nu.Cu tine,totul e sau cinstit,sau necinstit,negru sau alb-zone cenuşii nu există.
De-asta,imediat ce-am primit rangul de detectiv,am insistat atât de mult să fiu
numită partenera ta.
-Şi-atunci,acum ce ţi-a venit?
-Niciodată n-am mai investigat împreună un caz în care să fie implicată o femeie
de care tu te simţi atras fizic.Iar Elise Laird a început să te atragă din prima clipă
când ai văzut-o,în seara ceremoniei de premiere.Nu poţi să negi asta.
-Era o faţă drăguţă în mulţime.
-Pe care tu ai comparat-o cu o lovitură de trăsnet.
-Asta a fost înainte de a-i fi aflat numele-și,mai mult ca sigur,înainte de a fi
împuşcat mortal un om.
-Vasăzică,atracţia pe care ţi-o inspira a murit odată cu Trotter? N-a mai lăsat în
urma nimic,nici măcar un junghi,un fior,un...Duncan își şterse cu degetul mare
broboanele de sudoare de pe frunte.
-Femeia asta e o otravă,DeeDee.Crezi că nu mi-am dat seama?Expresia ei
încruntată îi dădu de înţeles că nu era tocmai un răspuns direct la întrebarea ei si
că mai avea până s-o convingă.
-Înainte de toate,continuă el,e măritată.
-Cu un bărbat pe care tu îl dispreţuiesti
-Irelevant,
-Mă întreb.,.
-Irelevant! repetă el,mai accentuat,.DeeDee nu-1 mai contrazise,deşi încă mai
părea să se îndoiască.Duncan continuă:
-Am avut la viaţa mea destule iubite şi aventuri de-o noapte.
-Puţin spus..
-Numeşte una singură care să fi fost căsătorită.Colega lui tăcu......
-Exact!confirmă el.Am ajustat principiile moralităţii sexuale astfel încât să se
potrivească pe stilul meu de viaţă şi să-mi satisfacă nevoile de moment,dar la
adulter trag linie,DeeDee.DeeDee dădu din cap.
-OK,te cred.Dar,dacă nu era măritată...
-Tot ar fi fost un personaj principal într-o anchetă activă.Poliţista se lumină la
faţă.
-Activă.Asta înseamnă că încă nu trag linie?
-Da,răspunse el,cu glas greu.Încă nu.La fel ca tine,simt că e ceva scos din ţâţâni.
-Ea e.Este...care-a fost cuvântul ăla al tău de cincizeci de cenţi? Nesinceră?
-Când i-ai verificat trecutul,n-a ieşit mare lucru la iveală,nu-i aşa?DeeDee
începu să numere pe degete lucrurile pe care le aflase despre Elise Laird.
-Nu are la activ nicio arestare,nicio datorie ieşită din comun şi nicio menţionare
a numelui ei în presa locală,înainte de a se fi căsătorit cu Laird.A apărut din
senin.
-Nimeni nu apare din senin.Partenera lui stătu un moment pe gânduri.
-Am o prietenă cu relaţii în cercurile lor sociale Adeseori,cele mai bune surse de
informaţii sunt tot bârfele de modă veche.
-Vezi să te interesezi cât mai discret
-Nici măcar nu va fi nevoie să cer date.Odată ce am să pomenesc numele lui
Elise Laird,sunt sigură că mi se va împuia capul.Prietena asta a mea are nevoie
de bârfe ca de aer.Coborâră din maşină,dar în timp ce se îndrepta spre treptele de
la intrare,DeeDee văzu că Duncan se pregătea să-şi continue drumul înainte,pe
trotuar.Îl întrebă unde se ducea.
-Nu le-am mai dat un telefon alor mei de nu ştiu când.Mi-e mai uşor să vorbesc
cu ei aici,afară,decât în toată zarva din birou.DeeDee intră.Duncan merse mai
departe,până în faţa clădirii ce dădea spre Oglethorpe Avenue,trecu pe lângă
maşina de poliţie din 1953,albă cu negru,care stătea parcată în faţa ei ca o
mascotă,şi-şi urmă drumul până când ajunse la jumătatea cvartalului,unde se alia
intrarea cu poartă impozantă la Colonial Park Cemetery.
Câţiva turişti rezistenţi,înfruntând canicula după-amiezii,făceau fotografii,citeau
plăcile istorice şi încercau să descifreze inscripţiile gravate pe pietrele de
mormânt.Duncan merse până la una dintre băncile de lemn aflate la umbră şi se
aşeză,dar încă nu-şi scoase telefonul mobil,pentru a-şi suna părinţii.În schimb,
rămase cu privirea spre stelele funerare şi cavourile de cărămidă degradate.
Îşi putea imagina fantomele eroilor căzuţi în Război de Independenţă privindu-1
în aşteptare,curioşi să vad ce avea să facă mai departe.Ceea ce ştia că era corect?
Sau,pentru prima oară în cariera lui,avea să încalce ceea ce-i dicta conştiinţa?
Deasupra acoperişurilor din apropiere se înălţau turlele gemene ale catedralei
Sfântul Ioan Botezătorul,parcă anume pentru a-i aminti că încălcarea regulilor
ţinea numai de propria lui alegere.În ciuda acestor avertismente tăcute,vârî mâna
în buzunarul pantalonilor şi scoase bileţelul pe care-l introdusese acolo,după ce
Elise Laird i-l strecurase pe furiş,când îşi strânseseră mâinile.
Îl simţise imediat,strâns între palmele lor.Femeiastrânsese îi strânsese cu putere
mâna,astfel încât hârtiuţa să nu cadă pe jos,dând-o de gol.Ochii ei îl imploraseră
să n-o facă nici el.
Cu toată privirea ei rugătoare,Duncan ar fi trebuit să reacţioneze pe loc-sau,dacă
nu imediat,atunci în orice caz când rămânea singur cu DeeDee.Ar fi trebuit să-şi
informeze partenera despre cele întâmplate şi să citească biletul,pentru prima
oară,cu ea ca martora.Dar n-o făcuse.
Iar acum,micul mesaj îi ardea palma ca un tăciune încins.Îl întoarse de mai
multe ori pe ambele feţe.Coala albă pe care era scris fusese împăturită de două
ori formând un pătrăţel.Greutatea nici nu i se simţea şi arăta absolut inofensiv,
dar Duncan ştia că ar fi făcut o greşeala dacă se lăsa amăgit.Indiferent ce scria
acolo,avea să-i aducă necazuri.Dacă mesajul conţinea informaţii despre
incidentul din noaptea trecută,avea statut de probă materială,aşa că Duncan se
făcuse deja vinovat de tăinuire.
Dacă era ceva personal,ei bine,atunci ar fi fost şi mai compromiţător.Prima
situaţie ar fi fost de natură legală.A doua,de natură morală.
Nu era prea târziu ca să-i arate lui DeeDee biletul.Putea să inventeze o scuză
pentru a nu i-1 fi dezvăluit mai devreme,pe care ea probabil că n-ar fi crezut-o,
dar ar fi acceptat-o de bunăvoie,fiindeă ar fi fost foarte curioasă să citească
textul de pe bilet.L-ar fi deschis împreună,l-ar fi citit şi i-ar fi analizat
semnificaţiile.Iar ultima soluţie,aproape la fel de onorabilă,ar fi fost să distrugă
mesajul şi să se ducă în mormânt întrebându-se ce conţinuse.
În schimb,cu mâinile umezite,respiraţia precipitată şi bătăile inimii mult mai
repezi,privit cu dezaprobare severă de părinţii fondatori ai naţiunii,în timp ce
turlele bisericii se înălţau spre cer ca pentru a-i atrage atenţia lui Dumnezeu
asupra păcatului pe care-1 săvârşea,Duncan Hatcher despături încet hârtia.
Cuvintele erau scrise cu o caligrafie îngrijită.
Trebuie să ne vedem între patru ochi Te rog.

CAPITOLUL 7
Elise se uita la un film de pe DVD.Era ecranizarea unui roman de Jane
Austen,pe care o văzuse de cel puţin o duzină de ori şi putea da citate întregi din
dialoguri.Costumele şi decorurile erau opulente,iar imaginea,senzaţională.
Frământările sufleteşti prin care trecea eroina erau superficiale şi se rezolvau
uşor,astfel că povestea se termina cu bine.Nu ca în viaţă.Tocmai de aceea îi
plăcea atât de mult ficţiunea.
-Am avut dreptate,anunţă Cato,intrând în cabinet,unde se afla televizorul cu
ecran plat şi apreciabila ei colecţie de DVD-uri.Elise luă telecomanda şi dădu
sonorul mai încet.
-În legătură cu ce?Cato se aşeză alături,pe canapea.
-Gary Ray Trotter n-a compărut niciodată în faţa completului meu de judecată.
Imediat ce au plecat detectivii,am dat telefon la birou şi am ordonat să se caute
prin dosare.Cu cea mai mare atenţie.Niciodată n-am prezidat vreun proces al lui
Gary Ray Trotter.
-Dacă a fost chemat vreodată ca martor într-un proces,ai şti?
-Pentru a determina asta ar fi nevoie de mai multe ore sau oameni pentru muncă
decât sunt dispus să investesc.Şi-n plus,sunt aproape sigur că ceea ce le-am spus
detectivilor e corect: nu l-am mai văzut niciodată,înainte Şi spuneai că nici tu nu
l-ai recunoscut.
-Am spus-o,fiindeă aşa este.După un moment,Cato replică:
-Nici n-am vrut să sugerez altceva,Elise.
-Iartă-mă.Nici eu n-am vrut să par atât de nervoasă
-Ai toate motivele,o sărută el,cu blândeţe.Când se desprinseră din îmbrăţişare,
Elise îl întreba dacă nu voia să bea ceva.
-Mi-ar face mare plăcere,îţi mulţumesc.Ducându-se la micul bar,Elise luă o
sticlă grea de cristal,plină cu scotch,şi o înclină cu gura deasupra unei cupe
sferice cu picior înalt.
-Îl cunoşti pe Robert Savich?Elise fu cât pe ce să scape carafa din mână.
-Scuză-mă,ce-ai spus?
-Savich.Ai auzit vreodată de el?Îşi îndreptă din nou atenţia spre scotch-ul pe
care-1 turna.
-Hmm,numele îmi sună vag familiar.
-Ar fi şi cazul.Apare din când în când la ştiri.E un baron al drogurilor. Printre
altele.Păstrându-şi aceeaşi expresie indiferentă,Elise îi mai puse în pahar şi două
cuburi de gheaţă,apoi reveni cu el spre canapea şi i-1 oferi.
-Sper că-i aşa cum îţi place ţie.Cato luă o sorbitură,declară că era perfect,şi
ramase cu ochii aţintiţi asupra ei,peste buza paharului.
-Savich este motivul pentru care Hatcher e atât de dur cu tine.Elise luă o pernă
de pe canapea şi o strânse la piept,ca pentru a se încălzi.
- Ce legătură are una cu alta?
-Mai ţii minte că ți-am spus că l-am condamnat pe Hatcher pentru ultraj la
adresa instanţei de judecată şi l-am închis pentru două zile?
-Ziceai că se supărase pentru un proces care nu i-a convenit.
-Al lui Savich.
-Oh.
-Detectivul Hatcher încă îmi mai poartă pică,urmă Cato.Iar oalele se sparg în
capul tău.Elise răsfiră printre degete franjurile pernei.
-Îşi face doar datoria.
-Recunosc că trebuie să pună întrebări dificile în orice anchetă,dar pe tine te-a
plasat într-o poziţie defensivă încă de la bun început.Şi partenera lui la fel.
-Detectivul Bowen nu mă simpatizează deloc.
-Invidia,replică el,cu un gest dispreţuitor.Se înverzeşte la faţă ori de câte ori te
vede,dar nu-i greu să ghiceşti de ce.Ea e complet neînsemnată.
-Mie nu mi-a făcut impresia asta,murmură Elise,amintindu-şi suspiciunea cu
care o privise cealaltă femeie,în noaptea trecută şi în acea dimineaţă.
-Bowen a primit nişte distincţii,după cum ştiu.Dar Hatcher reprezintă standardul
după care se autoapreciază.Chicotind,îşi zornăi cuburile de gheaţă în pahar.Şi e
un jalon dur al dracului.
-Ce vrei să spui?
-E isteţ,şi mai e şi cinstit ca poliţist.Bowen îl priveşte cu respect.Aliaţii lui sunt
şi ai ei-iar pt duşmanii lui îi detestă de două ori mai tare.
-Mă îndoiesc că Hatcher te priveşte ca pe un duşmar Cato.
-Poate că am folosit un cuvânt cam prea puternic dar între noi e o ranchiună
veche,iar acum se răzbună pt tine.
-Au mai fost şi alte probleme,înainte de procest asta care l-a nemulţumit?
-Am aflat ce bombăne pe seama mea.Cică nu-destul de aspru.Ridică din umeri,
ca şi cum puţin i-ar fi păsat de acele critici.Asta-i o problemă comună din partea
poliţiştilor duri.
-Nu e tocmai Dirty Harry.Analogia ei îl făcu să zâmbească.
-Nu,nu e chiar atât de dur.De fapt,e un om foarte contradictoriu.Odată,când
depunea mărturie în procesul unui inculpat acuzat de uciderea unui copil,în timp
ce descria locul faptei şi trupul mic al victimei,i s-au umplut ochii de lacrimi.
Dacă-1 vedeai în ziua aia la bara martorilor,l-ai fi crezut un sentimental.
Dar am auzit că afişează o cu totul altă personalitate când chestionează câte un
suspect,mai ales dacă ştie că suspectul minte sau încearcă să-1 inducă în eroare.
Se spune ca poate sa-si piardă calmul şi chiar să recurgă la violenţe fizice.
- Nu m-am simţit niciun moment ameninţată,remarcă Elise,doar pe jumătate în
glumă.Cato îi răspunse pe acelaşi ton:
-N-ar îndrăzni.Dar felul cum te-a interogat despre cine a tras primul,tu sau acel
Trotter, ajunsese la un pas de hărţuire.Sorbi din scotch,gânditor. S-ar putea să se
impună un telefon la superiorul lui direct,Bill Gerard,sau chiar la Taylor,şeful
poliţiei.
-Te rog,nu!Tonul ei tăios îl surprinse.
-De ce nu?
-Fiindeă Elise se întrerupse,încercând să se gândească la un răspuns mai
plauzibil.Fiindeă nu vreau să atragem atenţia asupra incidentului.Nu vreau să se
facă mai mult caz decât s-a făcut deja.Studiind-o,Cato îşi puse paharul pe
măsuţa de cafea şi-i cuprinse ceafa în mână.Avea degetele foarte reci.
-De ce anume ţi-e teamă,Elise?Inima ei făcu un mic salt,dar reuşi să simuleze un
surâs nedumerit.
-Nu mi-e teamă.
-Te temi că întrebările pe care le pun Hatcher Bowen despre cele întâmplate azi-
noapte ar putea duce la...ceva? La ceva mai urât decât ceea ce s-a întâmplat?
-Ce-ar putea fi mai urât decât moartea unui om?Cato o mai privi câteva secunde,
apoi îi surâse tandru.
-Ai dreptate.Lasă,nu contează.A fost o prostie,îi dădu drumul şi se ridică.
Termină-ţi filmul.Ai vrea ca doamna Berry să-ţi aducă ceva?
Elise refuză,cu o clătinare a capului.Cato îşi luă paharul cu picior înalt,iar din
uşă,se mai întoarse o dată:
-Iubito?
-Da?
-Dacă n-ai fi coborât la parter azi-noapte,incidentul ăsta ar fi putut să fie evitat.
Poate că Trotter ne-ar-fi jefuit,dar aşa ceva nu era sfârşitul lumii.Toate bunurile
noastre sunt asigurate bine.Poate că,de-acum încolo a,fi cazul să-ţi mărgineşti
plimbările nocturne prin casă doar la nivelul etajului.Elise îi zâmbi fără vlagă.
-Cred că e o idee destul de bună.Surâzându-i la rândul lui,Cato se întoarse să
plece dar ezită din nou.
-Ştii...Hatcher mai are încă un motiv ca să te bată la cap.
-Ce motiv?
-Pretextul de a se uita la tine.Chicoti încet.Bietul amărât.
În aceeaşi după-amiază,Duncan era în cabinetul lui,la biroul încărcat de hârtii,
şi-şi parcurgea mesajele telefonice,încercând să pară cât mai ocupat în ochii lui
DeeDee şi ai celorlalţi detectivi care stăteau la birourile lor,nedorindu-şi nimic
mai mult pe lumea asta decât să nu fi desfăcut niciodată biletul ăla afurisit.
Nu putea ghici cu ce scop i-1 dăduse Elise Laird,dar rezultatul era acela că-1
convinsese de falsitatea explicaţiilor ei privitoare la uciderea lui Gary Ray
Trotter.Nu era vorba numai de un hoţ stângaci pe care în sfârşit îl părăsise
norocul.Dac-ar fi fost strict un caz de legitimă apărare,femeia nu i-ar fi strecurat
un bileţel detectivului care superviza investigaţiiile,cerându-i o întâlnire între
patru ochi.Care nu avea să se întâmple.În niciun caz.
Împinse într-o parte lista mesajelor telefonice la care nu răspunsese,îşi rezemă
picioarele pe masă şi luă o tăbliţă galbenă,format A4,pe care obişnuia să-şi
noteze gânduri spontane.Pe lângă mesaj,mai existau şi alte cauze pentru care el -
şi DeeDee - n-ar fi putut accepta prea uşor relatarea lui Elise.Una era spargerea
însăşi.Părea foarte ciudat că Trotter circula pe jos într-un cartier select ca
Ardsley Park.Zona rezidenţială era demarcată de bulevarde aglomerate,dar
străzile din interiorul acelui perimetru nu mvitau alţi pieton,decât mamele cu
bebeluşi în cărucioare sau oamenii ieşiţi la plimbare.Un trecător singur la o
jumătate de oră după miezul nopţii ar fi dat de bănuit imediat.Orice pungaş cu
experienţă-chiar şi unul împiedicat ca Trotter-ar fi ştiut acest lucru şi şi-ar fi
parcat undeva în apropiere o maşină cu care să plece.De asemenea,era o
coincidenţă neverosimilă ca Trotter să fi ales să spargă acea casă tocmai în
noaptea când,în mod excepţional,doamna Laird nu pusese în funcţiune sistemul
de alarmă.OK,hai să acceptăm că vinul şi sexul te pot face să te leneveşti.Dar
starea ei de saţietate nu-i învinsese insomnia.N-o furase somnul postcoital,
liniştit şi adânc.Nu,ea se dusese jos,să bea un pahar cu lapte care s-o ajute să
doarmă.Iar cutreieratul casei întunecate nu-i adusese aminte că uitase să
pornească alarma?
În al doilea rând,când auzise un zgomot din cabinet, de ce nu se furişase înapoi
la bucătărie,ca să sune la 911? De ce prima ei reacţie fusese aceea de a lua un
pistol şi a se confrunta cu intrusul?
Iar în al treilea rând,Trotter nu părea deloc genul care să reacţioneze violent dacă
era prins cu mâţa-n sac-ci mai degrabă ar fi tulit-o naibii de-acolo,cu coada-ntre
picioare.Numai un spărgător de o supremă încredere în sine însuşi ar fi rămas pe
loc,acceptând o înfruntare faţă-n faţă,mai ales dacă venise acolo doar ca să ture
Ajunse aici,gândurile lui Duncan se poticniră Luă puţină distanţă şi-1 examina
din nou.Sublinie cuvintele dacă venise acolo doar ca să fure ceva,apoi trasă
alături un mare semn de întrebare.
-Azi,Dunk....Un alr detectiv vârâse capul pe ușă.Se numea Harvey Reynolds,dar
toţi îl numeau Kong,fiindeă era păros ca o gorilă,având fiecare centimetru expus
de piele acoperit cu fire negre şi cârlionţate.Nimeni nu îndrăznea să-şi imagi-
neze cum arătau părţile nevăzute ale trupului său.
Înfăţişarea sa de maimuţă era accentuată şi mai mult de gâtul gros,pieptul ca un
butoi şi picioarele scurte.În ciuda acestui aspect care intimida,greu s-ar fi putut
găsi un om mai drăguţ ca el.Era antrenorul echipei de juniori,din care făceau
parte cei doi fii ai săi şi nu mai putea după mămoasa lui soţie,considerându-se
norocos că se alesese cu o asemenea comoară.Duncan,care o întâlnise de câteva
ori,îi dădea dreptate lui Kong.Era o adevărata comoară şi se vedea cu ochiul
liber că cei doi soţi erau nebuni unul după celălalt.
-Poţi să m-asculţi şi pe mine două minute? Duncan era nerăbdător să cerceteze
mai departe acea ultimă idee sâcâitoare pe care o notase pe hârtie,dar aruncă
tăbliţa pe birou şi-i făcu semn lui Kong să intre
-Ce vinde echipa de juniori săptămâna asta? Acadele? Abonamente la reviste?
Kong zâmbi vesel.
-Fructe citrice din vale.
-Care vale?
-De unde naiba să ştiu eu? Pot să mă interesez,şi-ţi spun mai încolo.Acum am
venit cu o treabă.Kong lucra la persoanele dispărute,unitatea de victime speciale
sau UVS.Uneori, cazurile lor se suprapuneau.
Îşi trase un scaun şi-1 încalecă de-a-ndaratelea, cu braţele sale hirsute încrucişate
peste spătar.
-A mai apărut ceva nou cu Savich,de la proces încoace?
-Nici măcar ceva vechi nu a apărut.
-Mare porcărie.
-Mie-mi spui?
-Niciodată n-a fost pedepsit pentru alealalte două...ă.... Bonnet, nu?
-Mda, şi un tip numit Chet Rollins,înaintea lui,preciză Duncan,printre dinţi.
-Aşa,aşa.Pentru crimele alea n-a fost condamnat,nu?Duncan clătină din cap.
-Crezusem că de data asta mergeai la sigur.O să scape şi de asasinarea lui
Freddy Morris?
-Dacă-i după mine,nici vorbă.
-Impotentul ăla de procuror,mormăi Kong.Duncan ridică din umeri.
-Zice că ne-aşteaptă să venim cu ceva concret.
-Mda,da' totuşi...Federalii n-au nimic?
-Din câte-am auzit,nu.
-S-au dat la fund?
-A,da.Mi-au frânt inima.Un telefon n-au dat şi măcar,o scrisoare,acolo.
Kong chicoti.
-Ei,dacă pot să fac ceva,orice,ca să te-ajut să-l înfunzi pe nemernicul ăla de
Savich...
-Mersi.Arătând cu bărbia spre foaia de hârtie mâna păroasă a lui Kong,Duncan
întrebă: Aia de-a ce-i?
-Meyer Napoli.Duncan pufni.
-Da' ştiu că te-ai pus pe căutat prin toate cotloanele,pe ziua de azi.
Meyer Napoli era bine cunoscut în departamentul Poliţiei.Lucra ca detectiv
particular şi se specializase în a-şi jumuli clienţii de sume fabuloase,fără să facă
practic nimic altceva decât să emită garanţii care rareori se îndeplineau.Era
genul gata oricând să joace la doua capete.Dacă-l angaja o femeie ca să-şi
înfunde un soţ infidel,Napoli era în stare să se ducă la respectivul soţ şi,în
schimbul unei taxe,îi promitea că avea să se întoarcă la nevastă-sa cu mâinile
goale.De asemenea,obişnuia s-o consoleze pe soţia distrusă într-un mod care-o
făcea să se simtă iar ca o femeie dezirabilă.
-În ce ungher l-ai mai găsit de data asta? Kong se trase de lobul urechii din care-
i ieşea un smoc de păr negru.
-Păi tocmai asta e-că nu l-am găsit.
-Hm?
-Azi-dimineaţă ne-a sunat secretara lui,ca să ne spună că Napoli n-a apărut la
birou,unde avea întâlnire cu un client.L-a sunat şi acasă şi pe mobil,de câte-o
duzină de ori la fiecare număr,şi nu i-a răspuns nimeni.Niciodată nu s-a mai
întâmplat aşa ceva.Ţine mereu legătura,a zis.Tot timpul.Fără nicio excepţie.
Aşa că s-a dus la el acasă,să vadă dacă nu cumva murise sau ceva.Nici urmă de
el.Atunci ne-a sunat pe noi.Şi de-atunci,ne tot sună din oră-n oră,insistând că nu
se poate să nu i se fi întâmplat ceva.A zis că nici mort n-ar lipsi de la întâlnirile
cu clienţii,orice s-ar întâmpla.După ea,nici măcar concedii medicale sau vacanţe
nu-şi ia vreodată,iar dacă totuşi şi-ar lua,n-ar face-o fără s-o anunţe.
Aşa de tare ne-a bătut la cap,că până la urmă am cedat.M-am dus până la ei la
birou şi i-am explicat că dacă nu există indicii clare că s-a întâmplat ceva
suspect,nu considerăm că un adult a dispărut decât după ce trec douazeci și
patru de ore de când a fost văzut ultima oară.Ea a răspuns că la el acasă nu
găsese nimic suspect,dar trebuia să i se fi întâmplat ceva neobişnuit,altfel ar fi
venit la birou.Duncan bănuia că avea motive serioase Kong să-i spună toate
acele lucruri şi ar fi vrut să treacă mai repede la subiect.Stomacul îi amintea că
trecuse de ora cinei,avusese o zi foarte lungă,după o noapte foarte scurtă.Era
gata să-şi ia cu el acasă nişte pui la pachet,să destupe o bere,eventual să cânte
puțin şi la pian,ca să facă nişte asociaţii libere de idei despre Trotter-şi anume ce
căuta în casa soţilor Laird şi de ce nu încercase să fugă când fusese descoperit.
Mai trebuia să se gândească şi la biletul lui Elise Laird,la motivul pentru care i-1
dăduse,şi de ce nu i-l arătase colegei lui.Kong continua să vorbească.
-Mi-aş fi închipuit că biroul particular al lui Napoli trebuia să fie sacrosanct.
Încuiat cu şapte lacăte,înţelegi? Dar secretara lui era atât de agitată,încât nici n-a
observat că mă uitam prin hârtiile de pe birou,în timp ce îşi frângea mâinile,
întrebându-se unde era şeful ei.În acel moment,Kong puse pe birou foaia de
hârtie pe care o adusese cu el.Duncan văzu că era o listă de nume,bătute la
maşină.
-Am memorat unele dintre numele pe care le-am văzut pe hârtiile împrăştiate pe
biroul lui Napoli,continuă Kong,şi am scris lista asta imediat ce m-am întors
aici,ca să nu le uit.Sincer,îmi închipui că Napoli s-a dat la fund,cine ştie pe
unde,ca să scape de cineva pe care-1 înfuriase,sau un client iritat şi nemulţumit,
sau vreo boarfă cu care şi-o trăgea.Dar dacă nemernicul ăsta a pă țit ceva rău-iar
secretara e convinsă-m-am gândit ca toate numele astea ne-ar putea fi de folos.
O să avem nişte locuri de unde să începem să-1 căutăm.Duncan dădu din cap,
semn că-i urmărea raţionamentul.
-Ei,şi-acum,de ce ţi-am adus ţie chestia asta... Kong îi arătă un nume cam de pe
la jumătatea listei.Ăsta de-aici nu-i omul tău?
Duncan citi numele.Cu mişcări încete,îşi coborî picioarele de pe birou,luă coala
de hârtie de la Kong și mai citi o dată.După care,cu voce uscată şi scrâşnită
spuse:
-Mda,e omul meu.
-A fost scandalos.Nici trei luni n-au trecut de când s-au cunoscut până au ajuns
la altar.Drumul de la Cazarmă la biroul din centru al lui Meyer Napoli era scurt.
DeeDee profita de ocazie ca să-1 pună pe Duncan la curent cu tot ce aflase
despre trecutul lui Elise Laird.
-O curte scurtă nu e nici neobişnuită,nici scandaloasă,observă el.
-În afară de cazul când un distins judecător de curte superioară se căsătoreşte cu
o ospătăriţă de cocktail.Pe buuuneeeee,lungi ea silabele,ca răspuns la privirea
pătrunzătoare a lui Duncan.Elise lucra la barul clubului country pe care-1
frecventa Cato Laird.
-Care-i ăla?
-Silver Tide,evident.Oricum,după ce a cunoscut-o,judecătorul a început să joace
golf în fiecare zi,uneori chiar câte două partide,dar îşi petrecea partea cea mai
mare a timpului la gaura a nouăsprezecea.Duncan îşi parcă maşina în faţa
edificiului administrativ pătrat şi bondoc,punând pe parbriz un semn care-1
legitima ca fiind poliţist în misiune,pentru a nu fi amendat de vreuna dintre
celebrele paznice de parcare din Savannah.Deschise portiera maşinii şi coborî,
sperând să prindă o adiere care să-1 mai răcorească,dar aerul era încremenit,
sufocant.Soarele apusese,dar arşiţa continua să radieze din trotuar,arzându-i
tălpile pantofilor.
-Vrei să auzi.continuarea acum sau mai târziu? se interesă DeeDee,în timp ce se
apropiau de intrarea în bloc.
-Acum.
-Judecătorul era un burlac declarat,căruia-i plăceau aventurile uşurele cu văduve
şi divorţate,fară a intenţiona să se căsătorească vreodată.De ce să împartă cu
altcineva averea familiei? Elise însă i-a luat ochii.S-a îndrăgostit lulea de ea.Se
bârfeşte că l-a regulat de i-a luat minţile,l-a făcut să devină dependent de ea,apoi
a refuzat să se mai culce cu el dacă n-o lua de nevastă.
-Ce dracu' întârzie atâta liftul ăsta?
Deşi era bine-venit,aerul condiţionat din clădire nu prea reuşea să-i ridice lui
Duncan moralul,lucru pentru care dădea vina pe căldura înăbuşitoare.Apăsă de
mai multe ori pe butonul de apel al liftului,dar nu auzi niciun zgomot care să
indice că se punea în mişcare.
-Hai s-o luăm pe scări.Sunt doar două etaje.DeeDee îl urmă pe treptele de
mozaic.Deceniile de trafic săpaseră în ele adâncituri.Nu era o clădire de lux.
Pereţii miroseau a mucegai vechi.
-Prietenii şi asociaţii judecătorului au fost şocaţi de logodna lor,continuă
DeeDee.Piatra pe care i-a cumpărat-o-ai observat-o?
-Nu.
-O marchiză,cu reputaţia că ar avea şase carate.O estimaţie cam conservatoare,aş
zice.
-Ai reţinut?În mod normal,DeeDee nu dădea atenţie bijuteriilor.
-N-aveam cum să nu observ,îi spuse ea din urmă în timp ce coteau pe palierul de
la primul etaj.Era să mă orbească naibii,azi după-amiază,când vorbeam cu ea în
sera aia.N-ai văzut ce curcubeie arunca pe pereţi.
-Cred că mi-au scăpat.
-Urai prea ocupat să te uiţi în ochii ei.Duncan se opri din mers,aruncând o
privire peste umăr.
-Păi,aşa era,se apără DeeDee,pe un ton defensiv.
-O interogam.Ce voiai să fac,să-i vorbesc stând cu ochii închişi?
-Lasă.Doar că...îi făcu semn să urce mai departe,şi-şi continuă drumul după el,în
timp ce-şi relua istorisirea.Aşa că,judecătorul nostru amorezat pune de-o nuntă
cât toate zilele,mare şi sofisticată.În împrejurările existente,unii au considerat-o
culmea ostentaţiei şi a prostului-gust şi au pus toată extravaganţa aia pe seama
miresei,care cică ar fi fost prea lacomă şi pretenţioasă.
Duncan ajunsese pe palierul de la etajul doi.În față se deschidea un coridor
mărginit pe ambele laturi cu uşi ale diverselor birouri.Pe geamurile mate erau
scrise numele,cu negru.O firmă de contabilitate publică autorizată,un avocat,un
dentist care-şi făcea reclamă că plomba cariile la preţul incredibil de mic de
numai douăzeci şi cinci de dolari.Toate erau închise la ora aceea.O singură
uşă,pe la jumătatea culoarului,stătea deschisă,lăsând să iasă un fascicul de
lumină în holul altminteri cufundat în penumbră.Dinăuntru se auzea glasul lui
Koing,vorbind cu secretara lui Napoli.Vocea acesteia se ridica şi cobora,pradă
unei mari emoţii.Înainte de a ajunge la ei,Duncan voia să-şi termine conversaţia
cu DeeDee.Se întoarse cu faţa spre ea,tăindu-i drumul.
Ce „împrejurări existente”?
-Poftim?
-Ai spus că nunta era ostentativă şi de prost-gust, în „împrejurările existente”.
-Mireasa nu avea pedigree,nici rude,de niciun fel.Sau,cel puţin,la nuntă n-a
apărut nimeni.Nu avea studii superioare,nici proprietăţi,nici cont în bancă,nici
portofoliu de acţiuni - nimic care s-o recomande.N-a contribuit la relaţia dintre
ei decât cu... ei bine, cu ceea ce se vedea cu ochiul liber.Şi era îmbrăcată în alb.
O rochie simplă,fără prea multe froufrou-uri,dar albă ca zăpada,pe care unii au
considerat-o cea mai grosolană încălcare a etichetei.Totuşi,a comandat un set de
papetărie personalizat.Hârtie scumpă,de culoarea fildeşului,cu adresa retur scrisă
cu litere gri-petrol.Le-a trimis mesaje de mulţumire,scrise de mâna,din partea ei
şi a judecătorului,tuturor celor care le aduseseră câte un dar de nuntă.Şi are un
scris foarte frumos.Mda. Duncan îi văzuse scrisul.Încruntat,întrebă:
-Nu cumva inventezi toate rahaturile astea?
-Nu,îţi jur pe ce-am mai scump!
-Şi de unde ai atâtea informaţii?
-De la prietena de care-ți spuneam.Ne cunoaștem încă din școala catolică.
Părinţii mei au fost nevoiţi să facă mari sacrificii pentru a-mi plăti studiile,pe
când familia ei e foarte înstărită,dar ne-am apropiat,fiindeă amândouă uram
şcoala.Oricum,am sunat-o,şi i-am menţionat schimbul de focuri din casa Laird,
despre care ştia deja,după toată tevatura pe care a cauzat-o.Mama ei e unsă cu
toate alifiile,înfiptă în plină reţea de bârfă.Dacă te preocupă chestiile astea,e o
sursă de încredere.Duncan şi-a şters fruntea cu mâneca.Când o coborî la loc,era
umedă.
-Mai e ceva?Ce culoare avea punciul de la recepţie? DeeDee se încruntă la el,
dar continuă:
-Doamna Laird nu lasă niciodată o invitaţie fără răspuns,indiferent dacă o
acceptă sau o refuză.Evident,a mai prins câteva norme sociale când a devenit
doamna Cato Laird şi a arătat un gust surprinzător în materie de haine,dar tot o
ţoapă e considerată - cuvânt care mi-a fost subliniat în şoaptă.Este tolerată doar
datorită ju.decătorului,dar e departe de a fi şi acceptată.Unele lucruri nu se
uită.Duncan spuse:
-Ştii cum îmi sună mie toate astea? îmi sună ca şi cum madamele şi snobii din
Savannah şi-ar fi găsit o ţintă uşoară pentru toate răutăţile lor.Avem de-a face cu
o adunătură de caţe invidioase,care cât ai clipi şi-ar da tot pedigree-ul numai
pentru o faţă şi un fizic ca ale lui Elise Laird.Ar sacrifica perlele străbunicii în
schimbul unui piept ca al ei.
-Curios că menţionezi tocmai atributul ăsta,spuse DeeDee,făcând ultimii paşi
pentru a i se alătura şi ea pe palier.Cercul de cunoştinţe ale judecătorului i-ar fi
putut trece cu vederea celelalte neajunsuri,până şi faptul că a lucrat la barul de la
clubul lor country.La urma urmei,e un club de elită,unde puteau intra doar
persoane din „lumea cea mai bună”.
Dar ceea ce n-au putut ierta e meseria pe care a avut-o înainte de a fi ospătăriţă
de cocktail.
-Şi ce-a fost?
-A fost o ospătăriţă topless de cocktail.

CAPITOLUL 8
Copacul de mirt şiroia de umezeală,iar Duncan de asemenea.Cu coatele
înţepenite şi braţele rezemate de trunchiul neted,stătea înclinat la aproape
patruzeci şi cinci de grade în timp ce-şi întindea muşchiul gambei stângi.
Îşi ţinea capul plecat între braţe,iar sudoarea îi picura de pe faţă,pe trotuarul
pavat cu cărămizi acoperite de licheni,în faţa casei unde locuia.Trotuarul era
umflat de rădăcinile stejarilor înşiraţi pe marginea străzii,formând deasupra o
copertină de crengi.Era recunoscător că-i ţineau umbră.
Renunţând la tradiţie,se trezise devreme şi se hotărâse să tragă o partidă de
jogging,înainte de răsăritul soarelui,când temperatura încă nu atingea nivelurile
caniculare.Dar chiar şi aşa,fiecare respiraţie era o gâfâială chinuită.Aerul era
dens şi cleios ca mierea.Sâmbăta dimineaţa,la ora aceea,majoritatea oamenilor
dormeau.Într-o casă din cartierul alăturat,o femeie îşi uda ferigile de pe verandă,
iar mai devreme,Duncan văzuse un bărbat plimbându-şi câinele prin Forsyth
Park.Pe străzi circlau foarte puţine maşini.
Îşi schimbă poziţia picioarelor,pentru a-şi întinde şi cealaltă gambă.Stomacul îi
ghiorăia,amintindu-i că renunţase la puiul la pachet,în seara trecută,preferând să
vină direct acasă după ce plecase de la biroul lui Meyer Napoli.Cât timp stătuse
acolo,îi pierise pofta de mâncare,aşa că sărise complet peste cină.
Încercase să urmărească un meci de baseball,la tetevizor.Nereuşind,se aşezase la
pian,dar nu avea inspiraţie şi,pentru prima oară,cântatul nu-1 ajută să-şi pună în
ordine gândurile răvăşite.Dormise pe apucate,printre lungi perioade de veghe.În
zori,încă agitat,aruncase de pe el cearşaful şi se ridicase din pat,cu mintea la fel
de încâlcită ca în seara dinainte.
-Detectiv Hatcher?Cu o tresărire,se întoarse.O văzu stând la mai puţin de un
metru distanţă de el.Bătăile inimii,care în timpul întinderilor îi reveniseră la un
ritm normal,postgimnastică,i se accelerară din nou.Se uită pe lângă ea,aproape
aşteptându-se să vadă pe cineva care-i pusese la cale o farsă.N-ar fi putut să fie
mai surprins nici dacă din spatele ei apărea un grup cu baloane şi pârâitori,
făcând haz pe socoteala lui.Dar trotuarul era pustiu.Femeia care-şi stropise
ferigile nu mai era pe verandă.Nici câinele şi stăpânul lui nu se mai zăreau
nicăieri.Nimic,nici măcar o frunză nu se clintea în aerul îngroşat.Doar respiraţia
lui sacadată îl tulbura.
-Ce naiba cauţi aici?
-Nu mi-ai citit biletul? îl întrebă ea.
-Ba da, l-am citit.
-Ei, atunci...
-E o idee foarte proastă să ne întâlnim singuri.De fapt,întâlnirea asta tocmai a
luat sfârşit.Porni spre treptele casei,dar Elise păşi într-o parte,pentru a-i tăia
calea.
-Te rog,nu pleca.Ţin cu disperare să-ţi vorbesc.
-Despre schimbul mortal de focuri de la voi din casă?
-Da.
-În regulă.Mă interesează ce ai de spus.Am un birou.Acordă-mi o jumătate de
oră.Domnişoara detectiv Bowen şi cu mine te vom primi acolo.
-Nu!Trebuie să-ţi vorbesc între patru ochi.Numai şi numai dumitale.
Duncan facu un efort să reziste insistenţei din vocea ei scăzută.
-Îmi poţi vorbi la secţia de poliţie.
-Nu,nu se poate.E un subiect prea sensibil ca să-1 discutăm acolo.Sensibil.
Supărător cuvânt,cu siguranţă.
-Singurul lucru despre care avem de discutat,noi doi,spuse el,este cadavrul
disecat al lui Gary Ray Trotter.Câteva şuviţe de păr blond pal se desprinseseră
din cocul adunat la nimereală în creştetul capului ei. Părea să se fi pieptănat
doar într-o doară,încropind ceva în grabă înainte de a se repezi pe uşă afară.
Purta un tricou de bumbac strâns pe corp şi o fustă largă,cu betelia lată,coborâtă
pe şolduri,de unde poalele-i ajungeau până la genunchi.Nişte şlapi din piele în
picioare.Era o ţinută tipică de vară,fără nimic deosebit,decât femeia dinăuntru,
care dădea formă hainelor banale.Elise arătă cu capul spre treptele care urcau
spre uşa lui de la intrare.
-Nu putem merge în casă?
-Nicio şansă.
-Dar nu pot fi văzută cu dumneata! exclamă ea.
-Pe bune că nu poţi.Trebuia să te gândeşti la asta înainte de a veni.Și-n fond cum
ai juns până aici?
-Cu maşina. Am parcat-o pe Jones.La o stradă distanţă.Aşa reuşise să ajungă în
spatele lui,neauzită şi nevăzută până în ultima clipă.
-De unde mi-ai aflat adresa?
-Din cartea de telefon.M-am gândit că acel „A.D.Hatcher” trecut acolo ai putea
fi dumneata.De la ce vine„A”?Când Duncan nu-i răspunse,continuă:Mi-am
asumat un risc enorm,venind aici.
-Cred că-ţi plac riscurile-la fel ca atunci când mi-ai strecurat bileţelul,chiar pe
sub nasul soţului dumitale.
-Da,am riscat să fiu observată de Cato,şi am mai riscat şi ca dumneata să mă dai
de gol.Dar n-ai făcut-o.I-ai arătat biletul meu domnişoarei detectiv Bowen?
Simţind că i se înfierbântau obrajii,Duncan preferă să nu răspundă.
-Nici nu mă aşteptam să i-1 arăţi,continuă ea încet.Stânjenit şi furios,o întrebă:
-Şi ce-ai făcut în dimineaţa asta,ai plecat pe furiş înainte ca judecătorul să se
trezească din somn? L-ai lăsat dormind în patul tău?
-Avea o partidă de golf,la prima oră.Făcu un pas spre el.Trebuie să mă ajuţi.Te
rog.Nu-1 atinse,dar la fel de bine ar fi putut s-o şi facă efectul era acelaşi:o
tensiune fierbinte în josul abdomenului.„Fiorul dintre picioare”,cum îi zicea
DeeDee;o descriere destul de adecvată.Duncan îşi dori să fi fost îmbrăcat în
ceva mai substanţial decât şortul de nailon,pentru jogging.
-Am să te ajut,spuse el pe un ton neutru.E datoria mea de ofiţer al legii să te ajut,
precum şi să rezolv acest caz în care eşti implicată.Dar nu acum şi nu aici.
Aşteaptă-mă să mă spăl şi să mă îmbrac.Am s-o chem pe domnişoara detectiv
Bowen şi vom stabili o oră când să ne întâlnim.Nu e nevoie s-o facem la secţia
de poliţie.Alese dumneata locul şi vom fi acolo.Încă înainte de a termina Elise
îşi coborâse capul în piept,clătinându-1 cu încăpăţânare.
-Nu înţelegi,spuse ea atât de încet,încât Duncan abia o auzi.Nu pot vorbi despre
asta cu nimeni altcineva
-Şi de ce tocmai cu mine?La întrebarea aceasta,ridică din nou capul şi se uită
la el cu subînţeles.Privirile li se întâlniră şi se susţinură.Între ei păru să se
formeze o anumită înţelegere.Aerul vibra,dar nu numai datorită căldurii fizice.
Pentru Duncan,toate celelalte se estompară,în afară de faţa ei.Ochii aceia,atât de
adânci ca lacul fără fund în care se scălda când era mic,aruncându-se cu capul
înainte,deşi fusese avertizat că era o nechibzuinţă să facă asta.Gura aceea... Avea
o formă,ca şi cum dăruirea plăcerii ar fi fost specialitatea ei.
Dintr-o dată,uşa din faţă a casei vecine se deschise,făcându-i să tresară.Elise se
retrase în nişa unei uşi de sub scara lui,unde nu putea fi văzută.
-Bună dimineaţa,Duncan,îl salută vecina lui,în timp ce-şi lua ziarul de pe
verandă.Văd că te-ai trezit foarte devreme,astăzi.
-Îmi fac gimnastica înainte de a se încălzi prea tare.
-Măi,măi,da' disciplinat mai eşti! Da scumpule,să ai grijă,pe căldura asta.Să nu
care cumva să te forţezi peste măsură.
-Sigur.
Femeia se retrase în casă,închizând iar uşa.Duncan se aplecă sub scară,în incinta
strâmtă şi umedă,ca o peşteră,surprinzător de răcoroasă.Servea drept intrare într-
un apartament de la subsol pe care la început,imediat după ce-şi cumpărase
casa,începuse să-1 închirieze.Ultimul chiriaş o ştersese,rămânându-i dator cu
chiria pe trei luni,iar Duncan nu se mai ostenise să găsească altul.Ii lipsea
câştigul suplimentar,dar prefera să aibă la dispoziţie toate cele patru niveluri ale
casei.Elise stătea în penumbra din nişă,cu spatele rezemat de uşă.
-Vreau să pleci imediat de-aici! îi şopti el,furios.În clipa asta.Şi să nu-mi mai
trimiţi niciun fel de bileţele.Da' unde ne trezim aicea,la liceu? Nu ştiu ce
urmăreşti,dar...
-Gary Ray Trotter venise la noi acasă ca să mă omoare.
Respiraţia rapidă a lui Duncan răsuna puternic în spaţiul închis.Aproape atingea
cu creştetul capului plafonul jos de cărămizi,unde rădăcinile ferigilor ieşeau prin
crăpăturile mortarului.Abia dacă încăpeau doi oameni acolo,aşa că stăteau destul
de aproape pentru ca Duncan să-i simtă poala fustei pe picioare şi respiraţia pe
pieptul gol.
-Ce?
-L-am' împuşcat în legitimă apărare.N-am avut încotro.Dacă nu trăgeam,m-ar fi
ucis.Asta fusese trimis să facă.Fusese angajat să mă omoare.Vorbise în grabă,cu
cuvintele rostogolindu-se unele peste altele.Când termină,făcu o pauză şi trase
aer în piept,scurt,dar adânc.Duncan o privea fix,în timp ce aduna laolaltă
cuvintele rostite de-a valma,aranjându-le astfel încât să aibă sens.Nici chiar după
ce se dispuseră într-o înşiruire cu cap şi coadă,tot nu-i venea să le creadă.
-Nu poţi vorbi serios.
-Am eu aerul că aş glumi?
-Trotter era un asasin plătit? -Da.
-Şi cine-1 angajase?
-Soţul meu.
Telefonul suna,în timp ce o conducea-sau mai bine zis,o împingea-pe Elise în
casă,prin hol.O ocoli şi înhaţă receptorul,uitându-se drept în ochii ei în timp ce-l
ridica la ureche.
-Te-ai trezit? îl întrebă DeeDee.
-Mda.
-Parcă respiri cam greu.
-Tocmai m-am întors de la jogging.
-Mi-au venit nişte idei în legătură cu tot ceea ce am aflat aseară.
Duncan continua să se uite drept la Elise,concentrat.Femeia îl privea cu o
expresie la fel de intensă.
-Duncan?
-Aici sunt.Ezită,apoi spuse:Ascultă,DeeDee,sunt lac se năduşeală, mai am puţin
şi mă topesc pe podeaua din living.Lasă-mă să fac un duş şi pe urmă te sun eu,
imediat ce termin.
-Bine, da' grăbeşte-te.
În timp ce punea capăt convorbirii,îşi dădu seama că luase încă o hotărâre
neinspirată.Se plasase deja într-o zonă periculos de cenuşie,prin faptul că nu-i
spusese lui DeeDee nimic despre bileţel.Acum,omisese să-i spună şi cine era în
livingul lui,făcând afirmaţii nerezonabile despre o crimă pe care o investigau.În
ambele situaţii,încălcase normele procedurale ale poliţiei şi propriul lui cod
etic.Ştia că,mai devreme sau mai târziu,avea să fie tras la răspundere.
Toate acestea îl înfuriau teribil contra femeii responsabile de abaterile lui
disciplinare şi de emoţiile contradictorii care-1 asaltau de fiecare dată când ea se
afla prin apropiere.Şi chiar şi când nu era pe-acolo.Pe când punea telefonul la
locul său,pe gheridon,o auzi pe Elise spunându-i într-o şoaptă răguşită:
-Îţi mulţumesc.
-Încă nu-mi mulţumi.Tot poliţist sunt,însărcinat cu un cadavru de la morgă,iar tu
eşti femeia cu pistolul fumegând în mână.
-Şi-atunci,de ce nu i-ai spus partenerei dumitale că sunt aici?
-În dimineaţa asta,mă simt,aşa,mărinimos,replică el,mult mai acid decât
intenţionase.Mai ales cu demoazelele la ananghie.Cu pas măsurat,porni spre
ea.Spre lauda ei,Elise se ţinu bine pe picioare,fară să se retragă.Asta era
stratagema pe care o urmăreai,da?
-Nu urmăresc nicio stratagemă.Am venit la dumneata fiindeă nu ştiu ce altceva
să fac.
-Fiindeă mă crezi un fraier,de-aia ai venit.
-Eşti poliţist!
-Un poliţist care ţi-a zis că vrea să ţi-o tragă!Brutalitatea replicii lui o luă pe
nepregătite,dar își reveni imediat.
-Mi-ai spus că remarca aia avea de-a face mai mult cu soţul meu decât cu mine.
-Aşa şi era,spuse el,întrebându-se dacă-1 credea,întrebându-se dacă şi el îşi
credea propria explicaţie; continuă drumul înainte,silind-o să bată în retragere.
Dat când te-ai pomenit la strâmtoare,ţi-ai amintit-o.Ai omorât un om,din motive
care încă rămân de descoperit.Dar,spre norocul tău,detectivul care anchetează
schimbul fatal de focuri găseşte că arăţi destul de bine ca să te mănânce,şi mai
multe nu.Între timp,o obligase să se retragă până la perete,şi stăteau faţă în faţă.
Îşi rezemă mâna lângă capul ei şi se aplecă şi mai aproape.
-Aşa că,pentru a mă face să mă moleşesc de compasiune şi să nu-ţi mai văd
vinovăţia,ai inventat povestea asta despre un ucigaş plătit.
-Nu e nicio poveste.E adevărul adevărat.
-Judecătorul Laird vrea un divorţ rapid?
-Nu,vrea să mor.Convingerea cu care vorbea îl făcu pe Duncan să se oprească
pentru o clipă.Elise profită de ocazie şi se strecură printre el şi perete.
-Poate ar trebui să te speli.
-Scuză-mă,asta e.Trebuie să-mi suporţi putoarea.
-Nu-mi displace cum miroşi,dar n-ai mâncărimi din cauza transpiraţiei?
Cu un gest reflex,Duncan se scarpină în mijlocul pieptului,unde părul îi devenise
năclăit şi sărat.
-O pot suporta.
-Voi aştepta cu plăcere până...
-De ce vrea soţul dumitale să mori?o întrerupse el.Şi de ce e ăsta un secret aşa
de mare,încât nu mi-1 poţi spune decât mie?
Elise închise scurt ochii,apoi îi deschise la loc,spunând:
-Am venit la dumneata să-ţi spun asta,te-am căutat personal,fiindeă am intuit că
vei fi mai...
-Credul?
-Receptiv.Cu siguranţă,mult mai înţelegător decât domnişoara Bowen.
-Fiindeă sunt bărbat,iar ea e femeie?
-Partenera dumitale îmi face impresia unei persoane ostile.Nu ştiu din ce motiv,
între noi două nu e o empatie prea bună.
-Şi,prin contrast,găseşti că empatia dintre noi doi e mult mai bună?
Femeia coborî privirea.
-Am crezut...am sperat...Când ridică din nou capul,uitându-se la el,ochii-i
deveniseră imploratori.Ai să mă asculţi,măcar,fără niciun fel de prejudecăţi?
Duncan îşi încrucişa braţele la piept,dându-şi seama pe deplin că era un gest
subconştient,autoprotector.Când se uita aşa la el,ochii ei păreau să-1 atingă,
determinându-1 să reacţioneze fizic,ca şi cum ar fi facut-o deja.
-OK,te ascult.De ce-ţi doreşte soţul dumitale moartea?Elise tăcu un moment,ca
pentru a-şi aduna gândurile.
-Dumneata şi domnişoara detectiv Bowen aţi insistat asupra faptului că sistemul
de alarmă era oprit.
-Fiindeă dumneata şi judecătorul făcuserăţi sex.
-Da.După aceea,am vrut să mă dau jos şi să pun alarma,dar Cato nu m-a lăsat să
plec din pat.M-a tras la loc şi...
-Am înţeles.Se excitase iar.Remarca lui n-o încântă.Expresia i se schimbă,dar
făcu abstracţie de vulgaritatea comentariului.
-Cato nu voia ca alarma să fie pusă în noaptea aia.
Plănuise ca Trotter să intre în casă.După moartea mea ar fi putut spune,pe bună
dreptate,că eu aveam obiceiul să pun sistemul de alarmă în funcţiune,iar el mă
împiedicase s-o fac.Ar fi spus că n-o să şi-o poată ierta niciodată,că numai de
m-ar fi lăsat să cobor din pat tragedia ar fi fost împiedicată.Şi-ar fi asumat
răspunderea omorului şi,prin asta,ar fi atras mila tuturor.E o strategie inteligentă,
nu-ţi dai seama?
-Mda,înţeleg.Dar când te aflai în bucătărie şi ai auzit zgomotul,de ce n-ai sunat
la 911,ca să chemi imediat în ajutor?
-Nu ştiam cât timp aveam,se grăbi ea să răspundă,ca şi cum s-ar fi aşteptat la
această întrebare,pregătindu-şi din timp explicaţia.Instinctul m-a îndemnat să mă
apăr aşa ca am luat pistolul din sertarul mesei de pe hol.
Îngândurat,Duncan se trase de buza de jos.
-Voiai să iei pistolul pentru eventualitatea că Trotter te-ar fi atacat înainte de a
apuca să suni la 911.
-Cred că la fel m-am gândit şi eu.Nici măcar nu sunt sigură dacă mai gândeam,
cât de cât,sau acţionam numai din instinct Mi-era frică.
Se aşeză pe taburetul de lângă pian şi-şi acoperi faţa cu mâinile,masându-şi
fruntea cu vârfurile degetelor.Această poziţie îi lăsă ceafa expusă,iar privirea lui
Duncan o găsi imediat,la fel ca în seara ceremoniei de premiere.Clipi din ochi,
alungându-şi viziunea în care o săruta acolo.
-Ţi-era frică,repetă el,dar ai avut curaj să te duci în cabinet.
-Nu ştiu de unde mi-a venit curajul ăsta.Poate speram să mă înşel,cred.Speram
că auzisem o creangă lovindu-se de streaşină sau un raton pe acoperiş,aşa ceva...
Dar ştiam că mă amăgeam.Ştiam că era cineva înăuntru şi că mă aştepta.De
câteva luni mă aşteptam la asta.Nu la o spargere,neapărat-la...ceva...Sosise
momentul de care mi-era groază.Îşi apăsă pumnul în mijlocul pieptului,chiar
deasupra inimii,întinzându-şi peste sâni materialul tricoului.
-Ştiam,domnule detectiv.Ştiam.
În timp ce şoptea aceste cuvinte,ridică încet capul,uitându-se la el.
-Gary Ray Trotter nu era un hoţ prins în flagrant delict.Venise acolo pentru a
încerca să mă omoare.Duncan îşi prinse între degete rădăcina nasului şi închise
ochii,concentrându-se intens,ca şi cum ar fi încercat să-şi ordoneze în minte
toate detaliile.De fapt,trebuia să facă ceva ca să nu se înece în ochii aceia uriaşi
ai ei sau să nu se lase absorbit de sânii ei afurisiţi.Îi venea s-o tragă spre el,s-o
sărute,să vadă dacă gura ei era atât de apetisantă pe cât părea.În schimb,îşi
strânse între degete pielea dintre ochi până-1 duru ca toţi dracii.Şi-1 ajută să se
dezmeticească.Oarecum.
-Gary Ray Trotter nu prea corespundea profilului unui ucigaş plătit,doamnă
Laird,spuse el,accentuându-i numele,ca să-şi reamintească sieşi cu cine avea de-
a face.
-Nu pot să explic asta.
-Încearcă.
-Nu pot,repetă ea,cu vocea frântă.Se aplecă în faţa ei,oprindu-se la timp,chiar
înainte de a-i pune mâinile pe genunchi.Acum stăteau faţă-n faţă,la doar câţiva
centimetri depărtare.De la distanţa aceea,ar fi trebuit să depisteze orice
prefăcătorie.r fi trebuit.
-Judecătorul Cato Laird îţi doreşte moartea.
-Da.
-E un om bogat şi puternic.
-Asta nu exclude dorinţa lui ca eu să mor.
-Şi totuşi,angajează un găinar amărât pe post de asasin profesionist?
-Ştiu că nu sună plauzibil,dar îţi jur că ăsta-i adevărul.
Duncan îi cercetă din nou ochii,în căutarea unor semne de paranoia sau
halucinaţii cauzate de medicamente.Nu văzu niciunul.
Soţul ei o adora,deci ar fi fost improbabil să inventeze o asemenea poveste doar
pentru a face o viaţa prea plicticoasă să pară mai interesantă.
Schizofrenie?Posibil.Mitomanie irezistibilă? Poate.Mai exista şi o oarecare
şansă de a spune adevărul,dar atât de mică încât devenea de-a dreptul neglijabilă
Cunoscându-1 pe Cato Laird,ştiind ceea ce ştia despre Gary Ray Trotter,pur şi
simplu,nu se lega.Ceea ce suspecta Duncan,ceea ce-i spuneau toate instinctele
care făceau din el un bun detectiv,era că Elise Laird încerca să-şi acopere
drăgălaşul dos,şi că,din cauza cuvintelor pe care i le spusese în seara ceremoniei
de premiere,încerca să se folosească de el în acest scop.
De ce avea nevoie drăgălaşul ei dos de o asemenea acoperire,încă nu ştia.Dar,pe
baza a tot ceea ce descoperiseră el şi DeeDee în seara trecută,la biroul lui Meyer
Napoli,avea să afle curând.Între timp,îl irita faptul că-1 credea atât de
manipulabil şi ardea de nerăbdare să i-o şi spună.Pe moment,însă era mai bine
să-i facă jocul -încă un timp,măcar.
-Neplauzibil e tocmai cuvântul pe care l-aş folosi şi eu,doamnă Laird.Nu mă pot
împăca cu ideea că judecătorul ar fi putut angaja un nepriceput ca Trotter.
-Tot ce ştiu e următorul lucru:dacă nu trăgeam cu pistolul atunci - şi nu am tras
prima,oricât de multe teorii contrare mi-ai înşira - acum aş fi fost moartă.Cato
ar fi spus povestea cu spărgătorul prins asupra faptului,şi cine nu l-ar fi crezut?
Se ridică în picioare atât de brusc,încât fu cât pe ce să-1 răstoarne pe Duncan.
-E judecător la curtea superioară.Provine dintr-o familie bogată şi influentă.În
veci nu i-ar trece nimănui prin minte că a putut angaja pe cineva ca să-i omoare
nevasta.
-Mie,în niciun caz nu mi-ar da prin minte aşa ceva.Tonul lui o făcu să se
răsucească încet în loc,privindu-1.Duncan ridică din umeri.
-Vreau să zic,ar trebui să fie nebun,nu?
-Cum adică?
-Ei,haide,insistă el,cu un zâmbet la fel de îmbietor ca glasul.Ce bărbat cu mintea
întreagă ar încerca să scape de o nevastă ca dumneata?Elise îl privi îndeaproape
câteva momente,apoi spuse încet,învinsă:
-Nu mă crezi.Zâmbetul lui pieri de pe buze,iar tonul îi deveni aspru.
-Nicio vorbă.
-De ce? întrebă ea,cu vocea subţiată.Dacă n-ar fi cunoscut-o mai bine,Duncan ar
fi fost gata să jure că era sincer perplexă.Ca să nu-i cadă în plasă,pufni sardonic.
-Judecătorul şi-a tras o nevastă care fusese ospatăriţa topless.Elise trase adânc
aer în piept,cu expresia înfrânta şi mai vizibil întipărită pe faţă.
-A...
-Da.A.
-Fiindeă am lucrat topless,înseamnă numaidecât că sunt o mincinoasă,nu?
-Deloc.Dar nu face ca varianta dumitale să devină prea credibilă,nu?Vreau să
zic,judecătorul poate să se uite pe săturate,să atingă până nu mai poate,să
reguleze după pofta inimii şi nici măcar bacşiş nu trebuie să dea Eşti visul erotic
al oricărui bărbat.Elise continuă să se uite la el câteva secunde,în timp ce
durerea şi nedumerirea i se transformau rapid în furie.
-Eşti crud,domnule detectiv.
-Aud des asta.Mai ales din partea oamenilor care mă mint.Îi întoarse spatele şi
porni spre uşă.Din trei paşi lungi,Duncan traversă camera şi o prinse tocmai
când dădea să apese pe clanţă.O înhăţă de umeri şi o răsuci iar cu faţa spre el.
-De ce-ai venit aici?
-Ţi-am spus!
-Judecătorul l-a angajat pe Trotter să te omoare.
-Da!
-Aiurea! L-am văzut cum se poartă cu tine.O clipă nu-şi poate ţine mâinile
acasă.Elise încercă să se smulgă din strânsoarea lui,dar Duncan nu-i dădu
drumul.
-Eşti comora lui nepreţuită,doamnă Laird.Marchiza aia de şase carate de pe
mâna stângă te-a retras de pe piață,iar lui i-a adus băi în jacuzzi și porţii
suplimentare în pat.Și totul este legal,cuviincios și legitimat cu un certificat de
căsătorie.Ei,și-n condițiile astea,de ce să te vrea moartă?Rămase tăcută,
privindu-1 încruntată.
-De ce?Dacă e să cred povestea asta lacrimogenă,trebuie să aud și un motiv.
Dă-mi unul.
-Nu pot!
-Fiindeă nu există niciunul!
-Ba există,dar nu pot risca să ţi-l spun.Nu...nu acum
-De ce?
-Fiindeă nu m-ai crede.
-Ba s-ar putea să te cred.
-N-ai crezut nimic din ce ţi-am spus.
-Aşa e.N-am crezut o iotă.Cato Laird nu are absolut niciun motiv să te omoare.
Pe când dumneata,pe de altă parte,ai motive excelente să vii aici pentru a încerca
să mă atragi de partea dumitale.
-Despre ce vorbeşti?
-Nu vrei să aflu adevărul despre ceea ce s-a întâmplat în acea noapte.
-Eu...
-Ce legătură era între dumneata şi Trotter?
-Niciuna.Nu-1 mai văzusem niciodată,înainte.
-A,ba cred că-l mai văzuseşi.Cred că ştiai cine te aştepta în cabinet şi de-asta,în
loc să suni la 911,te-ai înarmat cu un pistol încărcat-pe care,apropo,ştiai să-1
foloseşti cu o precizie ucigătoare.Îşi aplecă faţa aproape de a ei şi-i spuse şoptit:
-Uite-așa de-aproape sunt să te arestez pentru crimă.Nu era adevărat,dar voia
să-i observe reacţia.Şi fu o reacţie drastică.Elise încremeni complet,foarte palidă
și foarte speriată.
-Ei bine,văd că ţi-am captat atenţia,spuse el.Acum vrei să-ţi schimbi povestea?
Elise facu un efort şi mai mare să scape din strânsoarea mâinilor lui.
-Am făcut o greşeală venind aici.
-Pe bune că da!
-M-am înşelat în privinţa dumitale.Mă aşteptasem să mă crezi.
-Ba nu,te aşteptaseşi ca,dacă apăreai la mine acasă arătând la fel de îmbietoare
ca un pat nefăcut,aş fi uitat complet de bietul Gary Ray Trotter.Iar dacă un lucru
ducea la altul şi nimeream împreună în aşternut,puteam chiar să abandonez
complet investigaţiile.Furioasă de-a binelea,Elise îi împinse pieptul.
-Dă-mi drumul!Duncan o scutură uşor,întrebând:
-Nu ăsta era motivul pentru întâlnirea asta secretă?
-Nu!
-Atunci,spune-mi ce motiv posibil ar fi avut Cato Laird ca să-şi dorească să te
omoare.
-Nu m-ai crede.
-Încearcă-mă.
-Te-am încercat deja!aproape că-i aruncă ea cuvintele în faţă,înfruntându-i
privirea arzătoare cu o expresie la fel de aprigă.Niciunul dintre ei nu se mai
mişca -doar pieptul ei se ridica şi cobora,lipit de al lui.Duncan era periculos de
conştient de acest lucru-condamnabil de conştient de fiecare atingere între
trupurile lor.
-Singurul motiv pentru care am venit aici a fost speranţa de a te convinge că
soţul meu o să mă omoare.Vocea i se îngroşase de emoţie,vibrându-i prin tot
corpul,pană într-al lui.Şi fiindeă nu mă crezi,o s-o tacă Mai mult,o să şi scape.

CAPITOLUL 9
A doua partidă era programată la unşpe şi zece,spuse DeeDee,în timp ce-şi
arunca în gură câţiva Goldfish.Ea şi Duncan se aflau în barul de la Silver Tide
Country Club.În acea după-amiază de duminică,localul era aglomerat.Linia de
vară a lui Ralph Lauren era bine reprezentată.Duncan simţea că oricum bătea la
ochi,în sacoul lui sport,dar teaca de la subsuoară şi pistolul de nouă milimetri îl
făceau să iasă şi mai mult în evidenţă.
Printre băutori se vedeau personalităţi politice locale,medici cu cabinete
particulare,antreprenori imobiliari care se îmbogăţeau de pe urma păsărilor
migratoare ce veneau în fiecare iarnă cu miile pe terenurile de golf din Sud,şi
Stan Adams,avocatul apărării care reprezenta o gaşcă de criminali de carieră,
dintre care cel mai cunoscut era Robert Savich.La apariţia lui DeeDee şi a lui
Duncan,Adams tresărise,după care începuse să se poarte ostentativ,ca şi cum ei
nici n-ar fi existat.Ceea ce era cu atât mai bine,îşi spuse Duncan.În actuala lui
stare de spirit,n-ar fi avut încredere în pro-priu-i temperament,dacă avocatul
încerca să-1 provoace în legătură cu faimosul său client.Deşi Savich se cam
dăduse la fund după proces,Duncan nu credea nicio clipă că-şi întrerupsese
activităţile criminale.
Atâta doar că era destul de deştept ca să dea dovadă de cea mai mare reţinere,
până se mai calmau lucrurile.Duncan mai bănuia şi că punea la cale momentul
cel mai potrivit şi cel mai eficient mod de a se răzbuna pe el.Ştia că Savich avea
s-o facă.Practic,i-o şi promisese,în ziua aceea,la tribunal.Nu mai era decât o
chestiune de timp până să acţioneze.Din păcate,ca ofiţer al legii,Duncan nu-i
putea face lui Savich nimic fară provocare.Era nevoit să stea în aşteptare şi
incertitudine-ceea ce,probabil,îi producea lui Savich o satisfacţie nemărginită.
După ce le văzuse insignele,barmanul de la Silver Tide le servise băuturile
gratis.În bar era o ambianţă plăcută-lemn de esenţă închisă,plante exotice în
jardiniere,lămpi de alamă,muzică vioaie,dar discret.Limonada pe care o
comandase Duncan era preparată din lămâi stoarse manual.Aerul condiţionat era
suficient de răcoros ca să menţină căldura şi umezeala dincolo de imensele
ferestre fumurii.Vederea spre terenul de golf verde ca smaraldul,era
spectaculoasă.Nu era deloc un loc rău în care să-şi petreacă o după-amiază
caniculară.Duncan ar fi preferat să fie oriunde altundeva.
DeeDee îşi scutură firimiturile de Goldfish de pe degete,remarcând:
-Asta cred că-i înlocuitoarea doamnei Laird.Arătă cu capul spre o tânără
atrăgătoare care ducea o tavă cu băuturi spre un grup de bărbaţi între două
vârste. Aceştia se întrerupseră din discuţii despre partida de golf doar atâta cât să
caşte ochii la ea şi să flirteze.
-Ea şi judecătorul sunt căsătoriţi de aproape trei ani,îi aminti Duncan.Nu aşa
mi-ai spus?Probabil că prin club a mai trecut vreo duzină de ospătăriţe,de când a
lucrat aici doamna Laird.DeeDee se întoarse spre uşă,pe unde tocmai intra încă
un grup de bărbaţi.Cato Laird nu era printre ei.
-A jucat două runde combinate,începând dinainte de ora şapte,azi-dimineaţă.
Dacă-ţi vine să crezi că ar fi în stare cineva să facă de bună voie una ca asta.
-Pe mine ar trebui să mă ameninţi cu pistolul la tâmplă.
-Nu-ţi place golful?
-E prea lent.Prea pasiv.N-are destulă acţiune.
-Nici cântatul la pian nu-i tocmai un sport de acţiune.
-Nu cânt la pian.
-Pe bune,replică ea,uitându-se la ceas.Tipul de la recepţie a zis că ar fi timpul să
termine,de-acum.Cel puţin,Elise nu minţise în legătură cu ora partidei de golf a
soţului ei.Spusese că avea una programată cu noaptea-n cap.Spusese ea multe.
Ultimul lucru pe care-1 spusese era că soţul ei voia s-o ucidă şi că,dacă o făcea,
avea să scape cu bine,şi numai din vina lui Duncan,fiindeă n-o crezuse.Apoi,se
smulsese din strânsoarea lui şi,trântind uşa din faţă,plecase.Manevrele ei îl
lăsaseră cu o erecţie condamnată la neîmplinire şi cu respiraţia mai muncită
decât fusese în timpul alergării de cinci mile prin aerul ca un sirop al zorilor.
Fusese atât de frustrat şi furios -pe ea,pentru că-1 luase cu arcanul în mica ei
dramă,şi pe sine însuşi,pentru că o lăsase-Încât efectiv îşi lovise cu pumnul uşa
de la intrare.Încă îl mai durea.Îşi flexă şi-şi contractă degetele,într-o încercare de
a-şi alunga durerea.După acea ieşire nervoasă,băuse o sticlă de apă de doi litri,în
timp ce stătea sub duşul rece,ceea ce-i redusese transpiraţia şi-i anihilase
excitarea,cu toate iluziile spulberate.Apoi,conform promisiunii,o sunase pe
DeeDee.Aceasta ajunsese la el acasă la ora stabilită,aducând cu ea brioşe pentru
micul dejun şi două pahare cu cafea de la automat,fiindeă,după cum spusese,”a
ta e o poşircă”.Avusese un plan pregătit pentru ziua aceea.Arţăgos,Duncan îi
reamintise că el era membrul superior al echipei-mentorul.
-Tu eşti ucenica.
-A,dacă vrei să faci uz de rang,n-ai decât.Ce crezi că ar trebui să facem?
-Cred c-ar trebui să-i cerem judecătorului explicaţii despre ceea ce am aflat
aseară.Ard de nerăbdare să văd cum o să reacţioneze.
-La fel am propus şi eu.
-De-asta am şi fost de acord să te iau ca parteneră.Eşti deşteaptă.
În timp ce cotrobăia prin punga cu mâncare la pachet,se încruntă.
-Afine n-ai adus?Intenţionat continua cu reproşurile familiare şi in ofensive,
fiindeă în tot timpul cât se aflau în casă,se temea ca DeeDee să nu-şi dea seama
că Elise fusese acolo.În momentul când o întâmpinase la uşă,aproape că se
aşteptase ca partenera lui să se oprească brusc,întrebându-l:„A fost Elise aici?”
Atât de puternică şi omniprezentă părea esenţa ei.Duncan putea s-o simtă,s-o
miroasă,s-o guste...Pe la jumătatea celei de-a doua brioşe,propuse ca DeeDee să
sune la Silver Tide Country Club.
-De ce?
-E sâmbătă.Presimt că judecătorul joacă golf acolo.Telefonul dat de DeeDee la
club confirmase afirmaţia lui Elise,DeeDee fiind informată că judecătorul
tocmai ajunsese la runda a doua.Stabiliseră să-1 aştepte când termina,
prinzându-1 nepregătit şi relaxat,ca să-i arunce în faţă ceea ce aflaseră cu o seară
în urmă şi să-i observe reacţia.Iar acum,îl aşteptau de peste o jumătate de
oră.Duncan tocmai se pregătea să comande încă o limonada,neavând altceva mai
bun de făcut,când barmanul se apropie de ei.
-Tocmai am primit un telefon de la recepţie,ca să vă anunţ că judecătorul Laird
ia prânzul pe terasă.Le arătă un glasvand aflat într-un capăt al barului, care se
deschidea spre o logie - cum numea barmanul pasarela învăluită în viţă de
glicină luxuriantă.
-Pe-aici ajungeţi direct pe terasa restaurantului.
-Sper că e umbră şi acolo,mormăi Duncan.Mesele puse pe terasă erau într-
adevăr adăpostite sub umbrele albe, mari cât nişte paraşute şi tivite cu franjuri
împletite.Fiecare masă avea în mijloc câte un ghiveci cu muşcate de un roz-
vibrant.Judecătorul era aşezat la una dintre ele,cu un şervet împăturit peste
pantalonii de in şi un pahar de scotch,după câte se părea.
Când îi văzu apropiindu-se,se ridică.În timp ce ei erau anunţaţi că-1 puteau găsi
pe terasă,şi el fusese înştiinţat că doi detectivi îl aşteptau în bar.Nu era surprins
să-i vadă,dar nici nu părea deosebit de tulburat.Desigur,avea spectatori.Duncan
observă privirile curioase aruncate spre ei de ceilalţi meseni,în timp ce
judecătorul dădea mâna cu el şi DeeDee,invitându-i să ia loc la masă.
-Tocmai mă pregăteam să mănânc.Sper că-mi veţi ţine companie.
-Nu,mulţumim,răspunse DeeDee.Am luat micul dejun mai târziu,împreună.
-Atunci,măcar să beţi ceva.Îi făcu semn unui chelner,care se apropie grăbit.
DeeDee comandă o cola dietetică,iar Duncan trecu pe ceai cu gheaţă.
-Cum a fost partida? Partidele? se corectă DeeDee,adresându-i judecătorului cel
mai fermecător zâmbet al ei.Femeile din jurul lor purtau rochii de vară şi
maiouri fără bretele,arătându-şi pielea bine bronzată şi unghiile cu pedichiura
făcută.Dacă se simţea jenată în taiorul ei închis la culoare şi pantofii sobri de
oraş,nu se trăda prin rimic Duncan o admira pentru acest lucru.
Modest,judecătorul recunoscu un optzeci în prima şi un optzeci şi patru în cea
de-a doua.În timp ce DeeDee îl felicita,Duncan îşi şterse un strop de sudoare de
pe frunte.Cato Laird observă.
-Ştiu că e foarte cald aici,domnule detectiv Hatcher,îi zâmbi el,cu un aer de
scuză.Am ales acest loc pentru soţia mea,pe care aerul condiţionat o face uneori
să răcească.Preferă terasa,în locul termostatului dinăuntru.
Duncan tocmai se pregătea să precizeze lucrul cel mai evident-că soţia
judecătorului nu era acolo când simţi un gol în stomac,în acelaşi timp în care
Laird se lumină la faţă.
-Uite-o că tocmai vine.Se ridică în picioare,îşi aruncă şervetul pe masă
și-i ieşi în întâmpinare lui Elise,care venea spre masă,în urma unei ospătăriţe.
Cato Laird o îmbrăţişă.Elise îşi scoase ochelarii de soare,ca să-1 poată îmbrăţişa
şi ea iar peste umărul lui îl zări pe Duncan,care stătea în picioare lângă scaunul
său de la masă,fără a-şi fi dat măcar seama că se ridicase.Ochii i se dilatară abia
perceptibil,dar se abătură dinspre el atât de repede,încât Duncan îşi spuse că ora
posibil să i se fi părut doar.Imediat ce judecătorul îi dădu drumul,Elise îşi puse
iar ochelarii de soare.Era îmbrăcată într-un alb orbitor,de parcă ar fi vrut să se
asorteze cu umbrelele de la mese.Avea o bluză simplă,fără mâneci,şi o fustă
largă-o combinaţie de cel mai bun gust.Corectă.Care nu dezvăluia nimic.
Atunci,de ce se avânta mintea lui imediat la ceea ce avea pe dedesubt?
Duncan se simţea ca şi cum tocmai ar fi primit un şut într-un loc sensibil.Pentru
a doua oară în dimineaţa aceea,apariţia neaşteptată a lui Elise Laird îl făcea să se
simtă descumpănit,stare care-i era complet străină.
Până acum,relaţiile lui cu femeile depinseseră de starea de spirit în care se afla,
de nivelul de interes şi de timpul pe care-1 avea la dispoziţie.De obicei, nteresul
femeilor faţă de el era garantat.Niciodată nu profita peste măsură de propria lui
atracţie şi reuşise chiar să rămână în relaţii de prietenie cu majoritatea fostelor
lui amante.Cu rarele ocazii când interesul nu era reciproc,îşi vedea de drum,fără
să arunce o singură privire în urmă.Nicio femeie nu-i frânsese vreodată inima.
Numai o dată lansase o cerere în căsătorie unei prietene din copilărie,cu care
rămăsese în relaţii foarte apropiate.Catalizatorul fusese sărbătorirea vârstei de
treizeci şi cinci de ani.Subliniase faţă de prietena lui că n-aveau să mai
întinerească niciodată,că amândoi rămăseseră necăsătoriţi dintr-un anume motiv
şi că poate motivul era acela că le era sortit să-şi petreacă viaţa împreună,îi luase
răspunsul.„Ce eşti nebun?”drept un „nu” şi ajunsese să înţeleagă lucrul pe care
ea îl ştia deja.Ţineau nult unul la altul,dar nu se iubeau.
Avusese mai multe femei decât unii bărbaţi şi mult mai puţine decât alţii.Dar
niciodată şi o suspectă principală dintr-o investigaţie.Şi niciodată o femeie
căsătorită. Iar Elise Laird era şi una, şi alta - ceea ce făcea ca această atrac ție
nefiresc de puternică pentru ca să fie nu numai nefericită,ci şi strict interzisă.
Pe-asta să le-o spună senzorilor care-l furnicau! Judecătorul o însoţi până la
masă şi-i trase scaunul.Apoi,se aşeză şi el la loc, punându-şi iar şervetul în
poală,și luă mâna soției sale ținând-o strâns între ale lui.
- sunat-o pe Elise şi am întrebat-o dacă nu vrea să luăm masa împreună.M-am
gândit că i-ar face bine să mai iasă şi ea puţin din casă,spuse el,privind-o cu un
zâmbet afectuos.
-E clar că şi eu am fost de aceeaşi părere.Îţi muljumesc pentru invitaţie.
Îi zâmbi şi ea,apoi se uită spre DeeDee,peste ghiveciul cu muşcate.
-Bună ziua,domnişoară detectiv Bowen.
-Suntem dezolaţi că vă deranjăm de la masă,doamnă Laird,dar cred că e mai
bine că sunteţi şi dumneavoastră aici.Tocmai voiam să-i vorbim domnului
judecător despre ce am mai descoperit.Elise întoarse repede capul spre Duncan.
-Ce aţi descoperit?
-Ceva ce a apărut aseară.În timp ce rostea aceste cuvinte,Duncan îşi dădu seama
că voia s-o asigure că nu-i spusese lui DeeDee despre vizita ei la el acasă.
Vizibila ei uşurare nu-1 făcu deloc să se simtă mai bine.Ospătarul sosi cu
băuturile pentru el şi DeeDee şi o limonada pentru Elise.Era la fel ca aceea pe
care o băuse Duncan la bar,doar că a ei era servită cu o căpşună mare cât un măr
înfiptă într-o tijă de plastic transparent.Judecătorul comandă încă un scotch.
Ospătarul îi întrebă dacă voiau să se uite pe meniu,dar Cato Laird răspunse că
avea să-1 anunţe el,când erau gata.DeeDee ceru un pai,iar chelnerul îşi prezentă
scuzele,dezolat că nu i-l adusese deja.
Toate aceste diversiuni îi dădură lui Duncan posibilitatea să schimbe o privire
lungă cu Elise.Cel puţin,femeia se uita în direcţia lui.Nu-i putea distinge ochii,
prin ochelarii de soare.Pe piept i se prelingeau pârâiaşe de sudoare,şi nu numai
din cauza căldurii.La masă domnea o tensiune palpabilă.Deşi cu toţii se
prefăceau că ar fi fost relaxaţi unii în compania celorlalţi,comportându-se ca şi
cum s-ar fi întâlnit într-o doară,fără niciun motiv anume,ştiau ei ce ştiau.
Nimeni nu spuse nimic până când sosi paiul lui DeeDee.Aceasta îi mulţumi
ospătarului,dând din cap,rupse foiţa şi-şi puse paiul în pahar.
-Domnule judecător Laird,numele lui Meyer Napoli vă sună cunoscut?
Judecătorul râse.
-Fireşte.A compărut în completul meu de judecată de-atâtea ori,că nici nu le mai
ţin socoteala.
-Ca acuzat? se interesă DeeDee.
-Numai ca martor,replică netulburat Cato Laird.
-De partea cui?
-De la caz la caz,a prestat mărturie atât pentru acuzare,cât şi pentru apărare.
-Despre cine vorbiţi?
-Scuză-mă,iubito,se întoarse judecătorul spre Elise.Meyer Napoli e detectiv
particular.
-Aţi auzit vreodată de el,doamnă Laird?Elise îşi scoase ochelarii de soare,pentru
a o privi lung pe DeeDee.
-Dac-aş fi auzit de el,nu mai întrebam.Între sprâncenele judecătorului se
adâncise o cută.
-Aţi menţionat noi descoperiri.I se adresase lui Duncan,aşa că acesta îi răspunse:
-Meyer Napoli a dispărut.Azi-dimineaţă s-a dat anunţul oficial.Au trecut mai
mult de douăzeci şi patru de ore de când nimeni n-a mai auzit nimic de el.
Secretara lui,care pare să-i fie persoana cea mai apropiată,este convinsă că i s-a
întâmplat ceva rău.Judecătorul îi sorbea fiecare cuvânt.
Când Duncan tăcu,ridică uşor din umeri.
-Îmi pare foarte rău de ce aud.Sper ca secretara să se înşele-dar ce legătură are
asta cu noi? Ce-ar putea să aibă de-a face dispariţia unui detectiv particular cu
ceea ce s-a întâmplat în casa noastră,cu două nopţi în urmă?
Privirea lui Duncan o întâlni pe a lui Elise.
-Am găsit numele lui Gary Ray Trotter printre hârtiile de pe biroul lui Napoli.
Buzele femeii se despărţiră uşor,dar Duncan nu se aştepta să spună nimic,ceea
ce nici nu făcu.De fapt,o vreme nimeni nu scoase nicio vorbă,într-un târziu,
DeeDee îşi drese vocea.
-Detectivul care anchetează dispariţia lui Napoli a observat numele lui Trotter pe
un memoriu.De fapt,pe o coală cu antet personalizată.”De pe biroul lui Meyer,
Napoli”...Detectivului i s-a părut o coincidenţă cam ciudată,de vreme ce Trotter
era...decedat de curând.Ştia că detectivul Hatcher şi cu mine aveam să găsim
interesant acest lucru,şi nu s-a înşelat.Aseară,am vorbit cu secretara lui Napoli.
-Şi? se interesă judecătorul.
-Şi nimic,replică DeeDee.Trotter n-a stabilit nicio întâlnire cu secretara,pentru
a-1 vizita pe Napoli.Femeia nu-şi aminteşte să fi venit la birou cineva cu acest
nume-dar,desigur,asta nu înseamnă că Trotter şi Napoli nu s-ar fi putut întâlni în
altă parte.Şi e evident că au făcut-o.Sau au luat legătura în vreun alt mod,pentru
că secretara a confirmat că scrisul de pe coală era al lui Napoli,încheie ea,
uitându-se de la Cato la Elise şi înapoi.Judecătorul chicoti.
-Ai enunţat cam multe supoziţii,domnişoară detectiv.Oricare dintre ele ar putea
să se confirme-sau niciuna.Poate că Napoli a auzit de la cineva că Trotter murise
în timp ce comitea o infracţiune.Numele lui i s-a părut cunoscut şi l-a notat,ca să
şi-1 amintească mai târziu.Cine ştie unde li s-or fi încrucişat drumurile? Poate că
Trotter îi datora bani.Îi zâmbi blând,uşor condescendent.Toate aceste ipoteze nu
sunt la fel de valabile ca ale dumitale?Duncan nu s-ar fi mirat dacă DeeDee se
arunca peste masă, ca să-1 trântească pe judecător în fundul lui ăla
condescendent.Şi nici n-ar fi condamnat-o pentru asta.În schimb,DeeDee îi
zâmbi ruşinată judecătorului Laird
-Şi detectivul Hatcher îmi face mereu observaţie că mă pripesc să trag concluzii.
E unul dintre defectele mele.Totuşi,de data asta,e de aceeaşi părere cu mine.
Judecătorul se uită spre Duncan,aşteptându-1 să dezvolte subiectul.Duncan făcu
un semn cu capul spre DeeDee,dând de înţeles că tot ea avea cuvântul şi în
continuare.
-Meyer Napoli avea principii etice discutabile,urmă DeeDee,dar se ştie că
mintea lui funcţiona ca o capeană de oţel.N-ar fi avut nevoie să-şi scrie niciun
memento.A notat pe hârtie numele lui Gary Ray Trotter dintr-un anumit motiv.
Elise urmărise schimbul de replici în tăcere,dar cu cea mai mare atenţie.
-Insinuaţi că...Apoi clătină din cap,nedumerită,întrebând în schimb: Unde vreţi
să ajungeţi?
-Cred că la asta pot să răspund eu,iubito,interveni judecătorul.Detectivii
sugerează că ar fi existat o legătură între Napoli şi Trotter-şi astfel,prin asociere,
şi între Napoli şi noi.Nu-i aşa,detectiv Bowen?
În ciuda ostilităţii din tonul lui,DeeDee îi răspunse cu un calm remarcabil:
-Nu insinuăm nimic,domnule judecător Laird.Dar ni s-a părut o coincidenţă prea
mare că,la nici douăzeci Şi patru de ore după ce fusese împuşcat în casa
dumneavoastră,numele lui Trotter a apărut pe biroul unui detectiv particular
care,tot printr-o coincidenţă la fel de bizara,a fost dat dispărut imediat după
aceea.Ni se pare straniu,ca să nu spunem mai mult.
-Îmi pare rău.E o stranietate pe care nu pot s-o explic nicicum.DeeDee continuă,
cu încăpăţânarea ei tipică.
-Vă rog să încercaţi,domnule judecător Laird.Dacă a existat vreo legătură,
indiferent cu cât timp în urmă sau oricât de vagă,s-ar putea explica de ce a ales
Trotter tocmai casa dumneavoastră pentru spargere.Pare foarte improbabil s-o fi
nimerit la întâmplare.Pur şi simplu,nu ne putem împăca cu acest detaliu
capricios al cazului.De ce v-a ales tocmai pe dumneavoastră ca să vă jefuiască?
-Din păcate,domnul Trotter nu mai este în măsură să ne spună,aşa că mă
îndoiesc că vom şti vreodată,răspunse Cato Laird.S-ar putea să fi auzit despre
noi prin intermediul lui Napoli,presupun,dacă se cunoşteau,fie şi doar
superficial.Mai mult decât atât,nu ştiu ce să zic.
-N-aţi avut niciodată contacte directe cu Napoli?
-În afara completului de judecată,nu.Iar soţia mea n-a auzit niciodată de el,până
acum câteva minute.
-Aşa e,doamnă Laird?
-Chiar aşa.N-am auzit niciodată de Napoli,înainte.Şi nici de Trotter.
DeeDee îşi supse prin pai ultima înghiţitură de cola.
-Atunci,cred că v-am făcut să vă pierdeţi timpul degeaba.Vă mulţumesc pentru
cola.Întinse mâna să-şi ia poşeta,iar judecătorul o luă ca pe un semnal că
întrevederea se sfârşise.
-Au aici o salată de creveţi excelentă,spuse el.Aş fi încântat să vă ofer.
DeeDee îi mulţumi,dar refuză.Cato Laird se ridică în picioare şi dădu mâna cu
amândoi.Zâmbindu-i lui Elise,DeeDee îşi luă rămas-bun şi de la ea.
Duncan tocmai se pregătea să treacă pe lângă scaunul lui Elise,când ezită,după
care îi întinse şi ei mâna,aproape ca pentru a se pune pe sine însuşi la
încercare.În primul rand,nu e deloc uşor să dai mâna cu o femeie care ţi-a
provocat o erecţie,şi o ştie.Iar în al doilea rând, se gândea la ceea ce se
întâmplase ultima oară când îşi strânseseră mâinile.
-La revedere,doamnă Laird.Elise ezită,după care îi luă mâna într-a ei-sau,
poate,i-o prinse?
-La revedere.Îi era mai dificil să-şi desprindă ochii dintr-ai ei,decât să-şi retragă
mâna.O urmă pe DeeDee până în clădirea clubului,trecând prin restaurant,tară ca
niciunul dintre ei să scoată o vorbă înainte de a ajunge în hol,unde DeeDee îi
dădu băiatului de la parcare fisa cu numărul.
-Ce părere ai?Înainte ca Duncan să poată răspunde,de ei se apropie agale Stan
Adams.
-Ei,domnule detectiv sergent Hatcher,văd că te-ai împăcat cu judecătorul Laird,
de la procesul lui Savich încoace,îi zâmbi el lui Duncan,după care o salută şi pe
DeeDee.
-Cu asta vă ocupaţi în timpul liber? îl întrebă ea.Vă învârtiţi pe la clubul country,
până când Savich va comite încă o crimă?Avocatul râse,dar când se întoarse iar
spre Duncan,redeveni serios.
-Investigaţi schimbul fatal de focuri din casa ju-decătorului,de acum două nopţi?
Cum se numea individul,Trotter?Duncan nu fu surprins că Adams ştia despre
incident.Aşa cum spusese prietena lui DeeDee din înalta societate,întâmplarea
stârnise destulă vâlvă.De asemenea,mai fusese relatată şi în ziar-subtil.Probabil
ca judecătorul,care de obicei se lăfăia în atenţia pe care i-o acorda presa,
intervenise pe la secretarul de redacţie să-i facă o favoare şi să nu insiste prea
mult asupra cazului.Articolul fusese îngropat în pagina zece,iar detaliile erau
practic inexistente.Conform scurtului paragraf,Trotter era un intrus care atentase
la viaţa doamnei Laird, apoi murise.Nici măcar nu se preciza dacă decedase de
infarct sau holeră.Stan Adams spuse:
-Eu înţelesesem că a fost legitimă apărare.Cum de încă o mai anchetaţi?
-La fel ca dumneata,încercăm mereu să ne facem de lucru,zâmbi Duncan la fel
de afabil ca şi avocatul,şi tot atât de nesincer.Adams ştia că de la ei n-avea să
mai obţină nicio informaţie.
-Ei bine,dacă reiese că doamna Laird are nevoie de un bun avocat al apărării,
sper să mă recomandaţi pe mine.Se îndepărtă,şi tocmai ajunsese la uşile duble de
la intrare,când DeeDee îl strigă:
-A,domnule Adams,tocmai mi-am amintit.A dat telefon dentistul
dumneavoastră.E timpul să vă înălbiţi din nou dantura,încheie ea,bătându-se cu
degetul în dinţii din faţă.Avocatul îndreptă un deget spre ea,ca şi cum ar fi tras
cu pistolul,răspunzând:
-Bună poantă,domnişoară detectiv.Foarte bună.Şi plecă.DeeDee mormăi printre
dinţi:
-Nenorocitul.Ori de câte ori mă gândesc la procesul ăla...Scoase un mârâit ca de
animal,strângându-şi pumnul.Duncan o privea,dar fară s-o vadă cu adevărat.Nu-i
stătea mintea la Savich,nici la unsurosul lui avocat.La judecător se gândea.La
pantalonii lui de in crem,la manierele curtenitoare şi netulburate.
„Măcar să beţi ceva...Au aici o salată de creveţi excelentă.”Nici nu clipise.
-Ne-a venit maşina,anunţă DeeDee şi porni spre uşă.Dându-şi seama că n-o
urma,se întoarse spre el: Duncan?Dar Duncan continua să se gândească la
judecător.La gestul cu care-şi petrecuse mâna soţiei sale prin îndoitura cotului.
Posesiv.„Spune-mi ce motiv posibil ar fi avut Cato Laird de a dori să te
omoare.”
„Nu m-ai crede.”Hotărându-se într-o fracţiune de secundă,Duncan îi spuse lui
DeeDee s-o ia înainte.
-Eu am să mai stau pe-aici o vreme.

CAPITOLUL 10
Judecătorul şi doamna Laird nu se grăbeau cu masa.Duncan îi spiona de-se uită
la ceas-o oră şi douăsprezece minute.DeeDee voise să nu plece,amintindu-i ci
dacă-l lăsa singur,ar fi rămas fără maşină.Duncan răspunsese că avea să cheme
un taxi,insistând ca ea să se întoarcă la Cazarmă şi să vadă dacă le veniseră
rapoartele balistice ale gloanţelor trase din cele două arme,în casa Laird.
În primul rând,îi interesa să afle dacă pistolul lui Trotter mai fusese folosit şi la
săvârşirea unei alte crime,dar hotărâseră că,ce mama dracu',dacă tot erau acolo,
nu strica să testeze şi arma cu care trăsese Elise Laird.Duncan îi mai ceruse lui
DeeDee şi să-1 întrebe pe Kong dacă mai aveau vreo informaţie despre
dispariţia lui Meyer Napoli.
-Iar dacă Kong nu-i de serviciu azi,sună-1 pe mobil.
Era posibil ca secretara detectivului particular să se fi înşelat,iar şeful ei să se fi
dat pierdut cu vreo amantă nouă.Dacă aşa stăteau lucrurile,cazul-şi ceea ce avea
să urmeze,şi viaţa lui Duncan-s-ar fi simplificat enorm.După ce o condusese pe
DeeDee la parcare,Duncan se întorsese în restaurantul gol al clubului country şi
se aşezase într-un loc de unde putea ţine sub supraveghere discret,masa de pe
terasă a soţilor Laird.Judecătorul comandase un sandvici cu friptură de vită,iar
Elise,vestita salată de creveţi.Două mici grupuri se opriseră pentru scurt timp la
masa lor pentru a schimba câteva cuvinte,dar vorbiseră mai mult cu judecătorul.
Soţii Laird conversau aproape fară întrerupere şi amândoi păreau complet
absorbiţi de discuţie.După ce terminară de mâncat,în timp ce aşteptau să le fie
luate farfuriile,Cato îi mângâia lui Elise braţul gol de la umăr până la cot-şi,o
dată,îi ridică mâna la gură şi o sărută în palmă.
Pe tot parcursul celor şaptezeci şi două de minute de când îi observa,Duncan nu
văzuse nimic care să indice că judecătorul i-ar fi dorit soţiei sale moartea.În
schimb.Cato Laird arăta ca un bărbat complet îndrăgostit de o femeie pe care ar
fi vrut cel mult s-o posede până murea,dar nicidecum s-o ucidă în orice alt mod.
Când judecătorul ceru nota,Elise se scuză şi plecă de la masă.Nu-1 văzu pe
Duncan în timp ce trecu prin salonul unde era aşezat el.Ridicându-se,Duncan o
urmă într-un hol pustiu,unde o văzu intrând la toaletă.Rămase în aşteptare,
plimbându-se nervos prin hol fără să scape din ochi terasa.Judecătorul semnă
factura,băgă chitanța în buzunar și se ridică de la masă.
-Rahat! scrâşni Duncan.Dar din fericire pentru el,înainte ca judecătorul să
ajungă la uşă,un grup de bărbaţi,de la altă masă,îl strigară,oprindu-1 să stea puţin
de vorbă.Duncan spera că aveau cât mai mult de pălăvrăgit.Simţind o mişcare în
spatele lui,se întoarse.Când îl văzu,Elise se opri brusc,în uşa toaletei de unde
tocmai ieşea.
-Încerci să te hotărăşti dacă să faci pe viteaza sau să te ascunzi înapoi în toaletă?
Elise ieşi pe culoar,lăsând uşa să se închidă în urma ei.
-Credeam că ai plecat.
-Iar eu credeam că poate te-ai răzgândit.
-În legătură cu ce?
-Cu gogoşile pe care mi le-ai servit azi-dimineață.
-Era adevărat.
-Hai,lasă.Aşa se vorbeşte despre soţul tău,după ce te-a tratat cu un prânz
romantic ca ăsta?În ochii ei luci o scăpărare de furie.Încercă să-1 ocolească,dar
n-o lăsă să treacă,adăugând:
-Ţi-am văzut figura cu cireaşă.La desert,atât ea cât şi judecătorul comandaseră
cafe glace cu frişca.Judecătorul i-o oferise pe a lui.
-M-am uitat cum te-ai aplecat şi ai scos cireaşă aia din pai cu buzele.Şi tre' să-ţi
zic,doamnă Laird,că ceva mai sexy rar mi-a fost dat să văd.Niciunui bărbat nu
poa' să-i scape un vino-ncoa' ca ăsta.Chiar şi cu geamul ăla fumuriu între noi,tot
m-am excitat.
-Trebuie să te porţi ca şi cum totul ar fi normal.
-Aşa te porţi în mod normal cu el? Sugând fructe d-alea cu gura? pufni în râs
Duncan,înăbuşit.Nenorociri ăsta are tot norocul de pe lume.Roşeaţa se înălţă de
pe pieptul ei peste gat,cuprinzându-i şi obrajii.Dacă se înroşea de jenă sau de
furie,Duncan nu ştia dar bănuia că se înfuria tot mai tare de la o clipă la alta.
Abia mişcându-şi buzele,Elise îşi împinse cu forţa cuvintele printre dinţi:
-Nu înţelegi? Dacă-mi vede cărţile,sunt ca şi moartă.
-Hmm.OK.Să zicem că se potriveşte.Iar motivul pentru care soţul dumitale te
vrea moartă este..?Elise tăcu.
-A,da,exact,pocni el din degete.N-are motiv.
-Are şi un motiv.Duncan se apropie şi mai mult,vorbindu-i mai încet,dar
totodată mai intens:
-Atunci,spune-mi care e motivul.
-Nu pot! Apoi se uită peste umărul lui,în spate,alarmată.Cato.Întorcându-se,
Duncan îl văzu pe Laird intrând în restaurant.Judecătorul îi observă imediat.
-Ştii,spuse Duncan,revenind cu privirea spre Elise,aş putea,pur şi simplu,să-1
întreb dacă-ţi doreşte într-adevăr moartea,şi de ce.Aruncase aceste cuvinte doar
ca să-i vadă reacţia.Faţa ei se goli de toată culoarea care o inundase cu doar
câteva momente în urmă.Spaima-i părea sinceră -sau ştia să se prefacă de
minune.Nu.Te rog.
Cuvintele fără sunet,pe care Duncan i le citi de pe buze,avură un efect mai
puternic decât dacă ar fi fost rostite cu voce tare.
-Domnule detectiv Hatcher,credeam că ai plecat acum o oră şi mai bine.În timp
ce venea spre ei,judecătorul zâmbea,dar Duncan îşi dădu imediat seama că nu
era deloc încântat să-1 vadă.Se uită curios de la el la Elise.Păreaţi teribil de
adânciţi în conversaţie.
-Ne-am întâlnit când ieşeam de la toaletă,spuse ea.
-Iar eu i-am spus doamnei Laird că trebuie să vă vorbesc.Fără martori.
Cu coada ochiului,o urmărea pe Elise.Observă cum i se întretăiase respiraţia.
-Am programată o şedinţă de masaj,spuse judecătorul.Mă poţi însoţi până la
vestiar,ca să-mi vorbeşti în timp ce mă schimb.
-Jos?Judecătorul dădu din cap.
-Atunci,vă aştept acolo,doamnă Laird,îi mai spuse Doncan lui Elise,privind-o o
clipă drept în ochi după care se întoarse şi plecă.

Peste câteva minute,judecătorul intră în vestiar.

-Încă nu e-n apele ei,spuse el,fără niciun preambul.E la limită.Speriată.Cred c-o
să-i ia ceva timp ca să-şi revină,după cele întâmplate.
-A trecut printr-o spaimă puternică.
-Mie-mi spui? Dulapul meu e aici.Îl conduse pe Duncan prin faţa unui şir de
dulapuri şi,când ajunse la al lui,începu să formeze cifrul încuietorii.Duncan se
așeză pe o banchetă capitonată din apropiere.
-Până nu uit,mi-am pus prânzul în contul dumneavoastră.Un sandvici club şi un
ceai cu gheaţa.Ştiaţi că taxează şi dacă mai toarnă în ceaşcă? Am mai adăugat şi
an bacşiş de douăzeci şi cinci la sută.
-Douăzeci şi cinci la sută? Foarte generos din partea ta.
-M-am gândit că poate aveţi o slăbiciune pentru personalul care serveşte aici.
Judecătorul îi aruncă o privire răutăcioasă.
-Ai făcut ceva investigaţii privind trecutul meu.
-E meseria mea.
-Deci,știi ce-a lucrat Elise înainte.Cred că mai știi şi cu ce s-a ocupat înainte de
a se angaja aici,la club adăugă el,pe un ton afirmativ,nicidecum interogativ.Ai o
părere mai proastă despre ea din cauza asta?
-Eu,nu.Dumneavoastră? Replica îndrăzneaţă a lui Duncan îl irită pe Laird.
Dădu drumul lacătului cu cifru,care lovi cu zgomot ușa metalică a dulapului.
Furios,se întoarse spre Duncan dar în clipa următoare,păru să se dezumfle
complet.Se aşeză în capătul celălalt al banchetei,clătinând din cap.
-Sunt un clişeu,cred.De fapt,ştiu că sunt.O ştiam încă de când am început să mă
văd cu Elise,nu doar aici la club,ci şi în oraş.
-Culcându-vă cu ea.Nepăsător,judecătorul ridică dintr-un umăr.
-Bârfele se răspândesc ca fulgerul printre cunoscuţii şi asociaţii mei.Tot clubul
începuse să vorbească despre legătura noastră.Pe urmă,tot oraşul Savannah.
Sau,cel puţin,aşa se părea.
-Şi nu vă deranja?
-Nu,fiindeă eram îndrăgostit.Şi încă mai sunt.Aşa că,în măsura posibilului,am
ignorat bârfele.După care,un „prieten bine intenţionat”,continuă el,schiţând
ghilimelele cu degetele,m-a invitat într-o zi la prânz,cu scopul expres de a mă
informa că ospătăriţa de cocktail cu care mă întâlneam nu era potrivită pentru un
om cu poziţia şi statutul meu social.Şi mi-a spus unde lucrase înainte de a se
angaja la Silver Tide.Se aştepta să fiu şocat,oripilat.Dar eu ştiam deja despre
fosta slujbă a lui Elise.
-Făcuserăţi singur investigaţii.
-Nu,îmi spusese chiar ea.A fost sinceră de la început,ceea ce m-a făcut s-o
iubesc cu atât mai mult.Pe acei cunoscuţi ai mei care au tratat-o cu dispreţ făţiş îi
consider foşti prieteni.Cine are nevoie de prieteni ca ei?Dar pe Elise o
deranjează.Consideră că am avut de suferit din cauza căsătoriei noastre.
-Şi aţi suferit?
-Nici vorbă.
-De când v-aţi căsătorit cu ea,n-aţi mai candidat ca să fiţi reales.S-ar putea ca
alegătorii să fie de aceeaşi părere cu acei foşti prieteni ai dumneavoastră.
-Sunt sigur că orice contracandidat va încerca să dezgroape trecutul.Suntem
pregătiţi pentru asta.Îl vom recunoaşte şi vom declara că nu are nicio importanţă
-cum nici nu are.
-Atâta doar că s-ar putea să vă coste victoria în alegeri.Nu aveţi nicio obiecţie?
-Dumneata ce ai alege,domnule detectiv? Un jilţ judecătoresc sau pe Elise în
pat,noapte de noapte?Duncan îşi dădu seama că era pus la încercare.Susţinu
câteva momente privirea judecătorului,apoi replică fară nicio intonaţie:
-Mai încape discuţie? Judecătorul râse.
-Exact părerea mea.Apoi ridică mâinile,cu palmele în sus.În ochii multora,sunt
un om vrednic de milă,căruia i-a luat minţile dragostea.M-am îndrăgostit în clipa
când am văzut-o,şi încă mai sunt îndrăgostit de ea.
Duncan îşi întinse picioarele în faţa lui,studiindu-şi vârfurile pantofilor.
-Vă cred.Aşteptă câteva secunde,apoi adăugă:Ceea ce nu cred,e că n-aţi avut
nimic de-a face cu Meyer Napoli decât în completul de judecată.Îşi lăsă în pace
încălţămintea,întorcând iar capul spre Cato Laird:M-aţi minţit,domnule
judecător..Duncan câştigă duelul de priviri.Expresia inițial provocatoare din
ochii judecătorului se evaporă treptat,într-un târziu,Laird oftă resemnat.
-Eşti bun,domnule detectiv.
-Mulţumesc,dar nu am nevoie de complimentele dumneavoastră.De-o explicaţie
am nevoie-de ce aţi minţit.Judecătorul trase adânc aer în piept,apoi îl expiră
încet.
-Pentru ca Elise să nu afle niciodată că l-am angajat pe Meyer Napoli ca s-o
urmărească.Duncan se aşteptase să fie cam aşa ceva.
-Şi de ce-aţi vrut s-o urmărească?
-Nu mă mândresc cu asta.
-Altceva v-am întrebat.
-Nu-mi vine să cred că m-am coborât până la a-1 angaja pe acel...
-Hiperzelos lipsit de scrupule,completă Duncan nerăbdător,iritat de întârzierea
unui răspuns clar.Napoli nu avea scrisori de referinţă privind caracterul,şi totuşi
l-aţi angajat.L-aţi angajat ca să vă urmărească soţia.De ce?
-Tot dintr-un motiv de tip clişeu.Cel mai vechi motiv din lume,recunoscu Laird,
privindu-1 pe Duncan cu tristeţe.
-Avea o relaţie.
Zâmbetul vulnerabil al judecătorului era necaracteristic pentru omul pe care-1
cunoştea Duncan,dar bănuia că un soţ încornorat era cea mai umilă făptură din
lume.
-Aveam bănuielile mele,replică el.Dar,înainte de a-ţi spune mai mult,vreau să fie
clar că s-a întâmplat cu luni în urmă.Anul trecut
-OK.
-S-a terminat și de multă vreme nu mai e nimic, insistă judecătorul.
-OK.Mulțumit că subliniase acest aspect crucial,Cato Laird continuă:
-Luni de zile încercasem să ignor semnele.
-Avea dureri de cap în fiecare noapte? Chicoti.
-Nu.Chiar şi când ajunsesem în culmea suspiciunii,Elise era la fel de pasională
în pat ca întotdeauna.Apetitul nostru sexual reciproc n-a scăzut niciodată.
Duncan încercă să-şi păstreze expresia nepăsătoare,dar,chiar dacă n-ar fi putut,
judecătorul tot n-ar fi observat nimic.Era cufundat în amintiri.
-Altele erau,urmă el.Semnele clasice.Apeluri telefonice despre care susţinea că
erau greşeli.Întârzieri la masă,fără nicio scuză plauzibilă.Perioade în care nu
putea să explice unde fusese.
-Mda,pare să fi fost într-adevăr o aventură,comentă Duncan,simţind o plăcere
perversă în a arunca o umbră de îndoială peste încrederea lui Cato Laird în
apetitul sexual al nevesti-sii la adresa lui.
-Şi eu îmi spuneam la fel.Ajunsesem atât de obsedat,încât tot timpul mi-o
imaginam în pat cu un alt bărbat.Numai la asta mă mai puteam gândi.Dacă era
adevărat,trebuia să ştiu-şi mai trebuia să ştiu şi cine era respectivul.
-Aşa că aţi apelat la serviciile lui Meyer Napoli.
-Ceea ce indică în ce hal de disperare ajunsesem.Am refuzat să mă duc la el la
birou.Ne-am întâlnit intr-o seară,târziu,într-un poligon de antrenament.Eu îmi
exersam loviturile de crosă,în timp ce el îmi punea întrebările pertinente.Ştiam
cine era amantul ei?De cât timp dura aventura? Şi aşa mai departe.
Clătină din cap,dezgustat.
-Nu-mi venea să cred că discutam despre soția mea cu un om de calibrul lui.Nici
măcar nu puteam să-i asociez cu Elise frazeologia,termenii vulgari pe
folosea...Toate păreau atât de aberante,încât am fost gata să stopez totul,
atunci,pe loc.Oftă adânc,apoi continuă:
-Dar dacă tot ajunsesem până acolo...Iar faptul că nu ştiam mă făcea să fiu şi mai
nefericit.Aşa că i-am dat avansul din onorariu pe care mi-1 ceruse,şi am plecat.
Atunci l-am văzut pentru ultima oară.
Duncan urmărise povestirea,practic anticipând fiecare cuvânt pe care judecătorul
urma să-1 pronunţe,încă înainte de a-1 rosti.Era o povestire familiară,pe care o
auzise de multe ori de-a lungul carierei lui.Pasiunea ducea la spirit posesiv şi
gelozie,care generau tot felul de deraieri,ducând adesea până la crimă.
Dar ultimele cuvinte ale judecătorului nu se potriveau cu cele anterioare.
-Atunci l-aţi văzut ultima oară? Napoli n-a livrat produsul cerut?
-Ba da,l-a livrat,răspunse crispat judecătorul.
-Deci,soţia dumneavoastră avea o aventură?
-Nu ştiu.
-Îmi pare rău,domnule judecător.Nu vă mai urmăresc.
-Napoli m-a sunat,explică Laird.O urmărise pe Elise la câteva întâlniri
clandestine.L-a identificat pe individul în cauză.Ştia locurile şi orele.Dar...dar
aici l-am oprit.Nu voiam să mai aud.Nu doream confirmarea că soţia mea avea
un amant.
-O asemenea reacţie nu mi se pare deloc normală,domnule judecător,răspunse
încet Duncan.O fi soţul ultimul care află,dar de obicei el vrea să afle.
Faptul că ştiam nu schimba cu nimic iubirea pe care i-o purtam.N-aş fi părăsit-o.
Dar ați fi simțit că vă venea s-o ucideţi pentru asta? întrebă Duncan în sinea lui.
-Prin urmare,n-aţi aflat niciodată detaliile privitoare la acele întâlniri
clandestine?Cu o expresie chinuită,judecătorul clătină din cap:
-Nu.
-Ea a aflat vreodată că o decoperiserăţi?
-Nu.Nu voiam să ştie că mă coborâsem atât de jos,încât să pun să fie spionată.
Mi-era ruşine de ceea ce făceam.Şi-n plus,la câteva săptămâni după ce
renunţasem la serviciile lui Napoli,nici n-a mai contat.Duncan se încruntă,
încercând să înţeleagă.
-A încetat să se mai vadă cu individul?
-Se poate spune şi aşa.După o clipă,Cato Laird adăugă:Elise se întâlnea cu
Coleman Greer.

Deşi încă nici nu trecuse de jumătatea după-amiezii,în White Tie and Tails Club
era întuneric ca noaptea,cu excepţia străfulgerărilor stroboscopice,care o
luminau pe fata care dansa pe scenă,şi a steluţelor de neon roz şi albastre care
licăreau pe tavan.Cu mult timp înaintea mulţimii de sâmbăta seara care urma să
umple localul după căderea nopţii,de-a lungul scenei semicirculare erau aşezaţi
câţiva clienţi,sorbind din pahare şi urmărind numărul de dans.Numai unul dintre
ei fluiera şi aplauda zgomotos reprezentaţia.Savich ocupa un separeu în spatele
clubului,destul de departe de scenă,ca să poată suporta volumul muzicii.Şedea
pe bancheta de la perete,cu faţa spre salon.Niciodată nu rămânea cu spatele
expus.Urmărea cu privirea o ospătăriţă îmbrăcata cu tanga şi sutien de piele,care
o escorta pe Elise prin labirintul de mese şi scaune libere.Când ajunseră la
separeu,Savich îi făcu semn Elisei să ia loc.
-Să vă aduc ceva,domnule Savich?Savich o privi întrebător pe Elise,care clătină
din cap.
-Eşti sigură?insistă el.Iartă-mă că-ţi spun,dar arăţi cam încordată,ca şi cum nu ţi-
ar strica o băutură.
-Nu,mulţumesc,îi făcu semn chelneriţei să plece.
-Să nu fim deranjaţi,mai adăugă el.În timp ce pleca,ospătăriţa îşi legănă şi mai
apetisant fesele goale.
-E nouă.Încearcă să avanseze până la postul de dansatoare.Cu un zâmbet,
întoarse iar capul spre Elise.Îmi pare rău că a trebuit să faci atâta drum.Kenny a
zis că era ceva urgent.
-Îţi mulţumesc că ai acceptat să mă vezi atât de repede.
-Apropo de repeziciune,nu mi-ai acordat prea mult timp,Elise.Cred că eşti mult
mai grăbită decât ai lăsat să se înţeleagă data trecută.
-Într-adevăr.
-De ce? Ce s-a mai întâmplat?
-Nimic.Nimic altceva.Eram doar nerăbdătoare să aud veşti de la tine.
Savich ştia că-1 minţea,dar trecu peste asta.Îi plăceau eforturile ei zadarnice de
a-i ascunde faptul că noile evoluţii o tulburaseră.Altfel,nu l-ar fi sunat într-o
după-amiază de sâmbătă,vorbind pe un ton „disperat de-a binelea”,după cum
spunea Kenny.Fusese atât de dornică să-1 vadă,încât acceptase să-1 întâlnească
în clubul topless unde se văzuseră prima oară.Era la mile întregi-şi ani-lumină,
totodată-distanţă de casa ei,de clubul countiy,de actuala ei viaţă ca doamna Cato
Laird.
-Cum te simţi din nou la Fracul şi Cravata Albă? Elise aruncă o privire
indiferentă în jur.
-Pare să fi trecut o veșnicie de când n-am mai lucrat aici.
-Încă ţi se simte lipsa.
-Tare mă mai îndoiesc.Am văzut noile talente.
-Da,dar unele fete lasă o impresie care nu se şterge.Lăsă cuvintele să plutească
între ei câteva momente,apoi se rezemă de spătarul capitonat al banchetei şi
întinse mâna după tabacheră şi brichetă.
-Savich,ai reuşit să...
-Hatcher.Elise tresări,cu surprindere-şi,poate,şi din alte motive.
-Ce-i cu el?
-Mai e detectivul însărcinat cu cazul?
-Acum o jumătate de oră,mai era.
-Duncan Hatcher,detectivul de omucideri,preciză el.De ce anchetează în
continuare schimbul vostru de focuri?
-A spus că mai sunt unele neclarităţi care trebuie să fie lămurite,înainte de a
putea să închidă dosarul.
-Şi l-ai crezut?o întrebă el,cu dispreţ vizibil la adresa unei asemenea naivităţi.
Scormoneşte,Elise.Încearcă să găsească găuri în povestea ta cu legitima apărare.
-Vorbeşte cu noi,atâta tot.
-Cu tine şi cu soţul tău?
-Chiar în clipa asta are o discuţie privată cu Cato.
-De ce privată?Elise trase adânc aer în piept,apoi îl expiră în timp ce răspundea:
-Nu ştiu.
-Hmm.Deci,de-asta eşti speriată.
-Nu sunt speriată deloc.A Tonul ei repezit îl făcu să-şi arcuiască o sprânceană
reamintindu-i că ea îi ceruse ajutorul şi că nu-i vorbea cu deferența cuvenită
pentru o solicitantă.Şi reuşi.Elise bătu în retragere.
-Ai putu să faci ce te-am rugat?Îl întrebă ea,pe un ton mult mai umil.
Savich suflă un nor de fum spre tavan,făcându-1 să se învolbureze în lumina
stelelor de neon albastre şi roz
-Ia spune-mi şi mie,Elise,ce părere ai de Duncan Hatcher?
-E dur,chiar aşa cum m-ai prevenit tu c-o să fie.Coborând glasul,o întrebă:
-Poate că mult mai interesant ar fi să aflăm ce părere are detectivul Hatcher
despre tine,scumpa mea Elise?
-Mă crede o mincinoasă.
-Serios? Fixând-o cu privirea ochilor lui albaştri.Savich îşi mângâie alene
obrazul.
Şi eşti?
-Nu.
-Atunci,n-ai de ce să te temi.
-Mă tem că detectivul Hatcher va crede în continuare că mint.
-Fă-1 să se răzgândească,spuse el simplu.
-Am încercat.Nu m-a crezut.
-Asta nu mă miră.Poate fi fermecător-sau,cel puţin,aşa am auzit-dar,pe sub
aerele alea de golănaş simpatic din Sud şi aspectul atrăgător,e un copoi
pursânge.Un împuţit de copoi,întări el,fără să-şi mai ascundă atitudinea ostilă la
adresa lui Duncan Hatcher.N-o să-ţi închidă cazul atâta vreme cât în mintea lui
mai există o fărâmă de îndoială că a fost legitimă apărare Ascultă-mă bine,
Elise.Nici o piatră neîntoarsă n-o să lase.Şi va fi încântat să găsească ceva urât
de tot sub una dintre ele.Îi poartă pică lui bărbatu-tău.
-Ştiu despre asta.Ultima oară s-au ciocnit din cauza procesului tău.
-Da,şi pentru asta,lui Hatcher i-ar face mare plăcere să vă pună într-o lumină cât
mai proastă,și pe tine,și pe judecător.Public dacă se poate.Da' asta-i nimic pe
lângă planurile pe care le are pentru mine.Ăsta-i un om cu un ţel clar.Nu uită
niciodată,şi nici nu se dă vreodată bătut.
-Am simţit şi eu asta la el.
-Ai nimerit într-un loc foarte periculos,Elise.Elise îşi prinse buza de jos între
dinţi.
-N-are nicio probă cu care să poată dovedi că n-a fost legitimă apărare.
-Dar Hatcher a fost văzut construind cazuri pornind aproape de la zero şi,cu
excepţia recentului meu proces,obţine condamnări-condamnări care rezistă,
dincolo de toate apelurile.Pe un ton aproape perplex,comentă: Omul ăsta chiar
crede în ceea ce face.În dreptate şi nedreptate.Bine şi rău.E un cruciat.Un
adevărat cavaler.Incoruptibil,după câte se pare.
Captivat de propriile lui cuvinte,repetă în gând: „Incoruptibil,după cât se pare..”
Îşi studie partenera de la masă prin ceaţa fumului de ţigară.Era într-adevăr o fată
fermecătoare.Clasă şi sex-appeal,într-un singur pachet de cea mai bună calitate.
Sâcâitoare combinaţie-căreia chiar şi unui cruciat i-ar fi fosu greu să-i reziste.
Zâmbetul determinat de aceste gânduri i se întinse încet pe faţă.
-Scumpa mea Elise,spuse el,cu un glas dulce ca mierea,hai să vorbim despre
favoarea aia pe care mi-ai cerut-o.Vei avea plăcerea să auzi că am şi acordat-o
deja.

CAPITOLUL 11
Când semnalul ascuţit de avertizare anunţa că una dintre uşile principale ale
casei fusese deschisă,Elise ieşi repede din dormitor.Tocmai ajunsese în capul
scării când auzi ciripiturile ce indicau că era introdus codul.Cato venise acasă.
Apăru în holul de jos,sub ea.Îl strigă pe nume.Ridicând capul,o văzu cum stătea
pe palierul de la etaj.
-Bună,Elise.Eşti încă trează,văd.Oare de ce nu mă mir?Şi,în loc să pornească în
sus,îşi continuă drumul prin hol,dispărând din ochii ei.Întâlnirea cu Savich o
zguduise.Savich avea întotdeauna acest efect.La întoarcere,găsise casa goală.
Doamna Berry era liberă sâmbăta seara,aşa că Elise nu se aşteptase s-o găsească
acolo.Se mirase însă că nici Cato nu era încâ acasă.Pe măsură ce se înnopta,îl
sunase de mai multe ori pe mobil,însă nu-i răspunse decât căsuţa vocală.Şi nici
la mesajele scrise nu-i răspunsese.Era necaracteristic pentru el să nu ţină
legătura-şi era şi un semn de rău augur.Îşi petrecuse toată seara și primele
ceasuri ale nopţii,într-o stare de intensă anxietate,întrebându-se oare ce-i spusese
Duncan Hatcher soţului ei.Coborî grăbită scara.
-Cato?
-Aici sunt.Se luă după sunetul vocii lui,până în bucătărie.Când intră,îl văzu
întorcându-se spre ea,cu un cuţit de tăiat carnea în mână.Ridică privirea de la
tăişul lucitor,spre chipul lui.
-Ce faci?
-Îmi fac un sandvici.Se dădu la o parte,lăsând-o să vadă şunca de pe bufet şi
celelalte ingrediente.Vrei şi tu unul?
-Nu,mulţumesc.N-ai prefera să iei micul dejun? Aş putea să-ţi pregătesc...
-Merge şi atât,o întrerupse el,revenind la tăierea teliilor de şuncă.
-Toată seara te-am sunat pe mobil.Unde-ai fost?
-Nu mi-ai primit mesajul?
-Nu.
-O rugasem pe receptionera de la club să te sune şi să-ţi spună că fusesem invitat
la o partidă de pocher pe mize mari şi aveam să ajung foarte târziu acasă.
Întinse mâna pe lângă ea,spre telefonul de pe perete,şi apăsă pe butonul care
declanşa difuzorul.Tonul arătă că nu se înregistrase niciun mesaj.
-Hmm.Ciudat.De obicei,e demnă de încredere.Elise se îndoia că-i făcuse o
asemenea cerere recepţionerei.Dacă tot voia să-i alunge grijile,de ce n-o sunase
chiar el?Cato îşi termină de pregătit sandviciul,apoi îl tăie în două cu cuţitul de
carne.
-La ce oră ai ajuns acasă,Elise?
-Pe la vreo cinci,cred.După ce te-am lăsat la club,am primit un telefon de la
croitoreasă,ca să mă anunţe că erau gata modificările.M-am dus să-mi iau
hainele,apoi am făcut şi nişte cumpărături.Era adevărat.Dar,înainte de a ajunge
la buticul de unde îşi făcea adesea cumpărăturile,mersese cu maşina până la
Clubul Fracul şi Cravata Albă,aflat tocmai la marginea oraşului,pentru a se
întâlni cu Robert Savich.Judecătorul puse sandviciul pe o farfurie şi-1 duse la
masa din alcovul pentru micul dejun.
-Ţi-ai cumpărat ceva?
-Un costum cu pantaloni şi o rochie de cocktail.Soţul ei îşi linse o picătură de
maioneză de pe deget.
-Atunci,ai să poţi să-mi arăţi şi mie cum îţi stau,mai târziu.
-Cred c-au să-ţi placă. Se aşeză în faţa lui,studiindu-i expresia,încercând
să-i întâlnească privirea,lucru pe care el îl evita.
-Până acum n-ai mai lipsit niciodată toată noaptea.Nici măcar o dată,de când
suntem căsătoriţi.Cato muşcă din sandvici,apoi se şterse la gură.
-Niciodată,de când suntem căsătoriţi,n-am mai avut o zi ca ieri.Luă încă o
muşcătură,mestecă,se şterse la gură iar.Şi nici acum nu se uita la ea.Tensiunea o
chinuia tot mai tare.
-Am avut o discuţie foarte stresantă cu Duncan Hatcher.Elise simţi că i se
contractă gâtul.
-Nici chiar Kurt,nazistul de la masaj,n-a reuşit să-mi scoată încordarea din umeri
şi spate.Muşcă din nou.
-Ce ţi-a spus,de te-a stresat aşa? Despre ce aţi vorbit?
-Despre relaţia noastră.A ta şi a mea,nu a mea şi a lui,adăugă el,cu un zâmbet
lipsit de umor.
-Relaţia noastră nu e treaba lui.La asta,o privi direct în ochi.
-Poate că el crede că da.
-Şi de ce-ar crede asta?
-Zi-mi tu.
-Îmi pare rău,Cato.Nu ştiu la ce te referi.
-De două ori,până acum,v-am găsit în tete-a-tete adânciţi în conversaţie.În seara
ceremoniei de premiere,iar a doua oară azi,la club.Şi nu mi-a plăcut nici
prima,nici a doua oară.
-În seara ceremoniei de premiere,era doar un străin care-mi ceruse mărunţiş.
Azi,când am ieşit de la toaletă,era în hol,căutând-te pe tine.Ochii lui întunecoşi îi
cercetau pe ai ei.
-Nu eram chiar atât de greu de găsit.Iar mărunţişul l-ar fi putut cere de la încă o
duzină de oameni,în seara aceea.Intenţionat se tot pune în calea ta.Şi nu se poate
să nu simţi de ce,Elise.N-ai cum să fii atât de naivă.
-Crezi că-1 interesez pe plan romantic? Judecătorul pufni.
-Nici urmă de romantism.I-ar plăcea să se culce cu tine doar ca să mă facă pe
mine de râs.Vasăzică,de-asta nu venise acasă toată noaptea: din pică şi gelozie.
Elise simţi cum i se dilatau plămânii de uşurare.
-Asta ar fi răzbunarea supremă pentru că l-am închis,nu? continuă el.Să-mi
seducă soţia.Deşi Duncan Hatcher i-o spusese şi el,în seara ceremoniei de
premiere,Elise zâmbi,clătinând din cap:
-Te înşeli,Cato.În afara investigaţiei,nu prezint absolut niciun interes pentru el.
-Care bărbat ar putea rămâne nepăsător în faţa ta? Complimentul lui o făcu să
zâmbească.
-Dar tu,Elise?
-Ce-i cu mine?
-Tu ce părere ai despre acest detectiv?
-Mai trebuie să întrebi? îşi puse mâna pe antebraţul lui rezemat pe masă,
strângându-1 uşor.Cato,din noaptea schimbului de focuri,detectivul Hatcher n-a
făcut altceva decât să mă atace.Mă apucă groaza doar când îl văd.
Trăsăturile lui se relaxară.
-Mă bucur să aud asta.Împingându-şi farfuria într-o parte,întinse o mână peste
masă şi o mângâie pe obraz.Hai să mergem în piscină.
-Acum? Tocmai ai mâncat şi e aproape ziua.Nu eşti prea obosit ca să înoţi?
-Sunt cât se poate de treaz.Şi,după câte se pare și tu la fel.Şi n-am spus că vreau
să înot.O luă de mână şi ieşiră împreuna.Elise întinse mâna spre comutatorul de
la care se aprindeau luminile bazinului şi pornea fântâna arteziană din mijloc,dar
Cato spuse:
-Nu,lasă-le.Se dezbrăcă complet.Se vedea clar că nu era deloc obosit.Veni spre
ea,îi dezlegă cordonul halatului şi îl scoase,împreună cu cămaşa de noapte de tip
furou,trecu mâinile peste corpul ei,posesiv şi cu mai multa agresivitate decât de
obicei.Elise reacţiona conform aşteptărilor,deşi mintea-i era în altă parte.Se
gândea la Duncan Hatcher.N-o trădase faţă de Cato.Oare asta însemna că o
credea? Măcar puţin?
Cato o luă de mână şi o trase după el,pe treptele care coborau în piscină.O apucă
de mijloc şi o duse mai departe,până când Elise nu mai putu atinge fundul apei
În timp ce corpul ei plutea lângă al lui,observă că în mijlocul bazinului apa era
pe cât de adâncă,pe atât de întunecată.Ca şi cum ar fi ascuns cine ştie ce secrete

-Duncan?Mormăi un simulacru de răspuns.

-Ăsta-i al tău.
-Hmm? ridică el capul de pe pernă,deschizând un ochi.
-Îţi sună mobilul.
-A...Mersi.Se frecă la ochi cu o mână,în timp ce pe cealaltă o întindea spre
telefon,şi îl deschise.
-Mda?
-Ghici pe cine l-a săltat aseară şi încă mai e în arest?
-Cât e ceasu'? mormăi el,încercând să distingă cifrele de pe afişajul
deşteptătorului.
-Pe Gordon Ballew.
-Pe cine?Cum se făcea că DeeDee nu era groggy nici măcar într-o dimineaţă de
duminică?
-Pe Gordie! repetă ea.Pe Gordie Ballew.Unul dintre băieţii lui Savich.
-Am înţeles.Cu un geamăt,se răsturnă iar pe spate,apoi se ridică în capul oaselor.
Femeia care dormise lângă el se dăduse deja jos din pat şi era în cealaltă parte a
camerei,adunându-şi hainele şi începând să se îmbrace.
-Ce-a făcut?
-Cui îi pasă?replică DeeDee.Atâta cât reuşim să negociem cu el.Ne vedem
acolo.Închise fără a-i lăsa timp să mai spună ceva.Duncan puse telefonul celular
la loc pe noptieră şi se dădu şi el jos din pat.
-Scuză-mă,dar trebuie s-o şterg.Munca.
-E-n regulă,răspunse ea,în timp ce-şi scotea capul prin deschizătura tricoului.
Oricum,era vremea să plec şi eu.
O cunoscuse într-unui dintre locurile fierbinţi din Market Square,în noaptea
trecută.Era scundă,drăguţă şi brunetă-asta era tot ce ştia despre ea.Îi spusese
unele lucruri,dar muzica suna prea tare,băuturile erau şi ele prea tari,şi nici el
n-o ascultase cu adevărat,pentru că nu-1 interesa deloc ceea ce avea ea de spus.
Nu-şi amintea nimic din conversaţie,nici măcar numele ei.Nu ţinea clar minte
nici s-o fi invitat la el acasă dar trebuia s-o fi făcut.Cât despre act în sine
singurul lucru de care nu se îndoia era că avusese grijă să folosească un
prezervativ.Imediat după ce se rostogolise într-o parte de pe ea,adormise adânc.
Nu-i stătea în fire să aducă străine în casă,dar se gândise că o partidă de sex,
chiar şi de sex negândit și fără nici un sens,l-ar fi împiedicat să se gândească.
Elise Laird.Fraierul.Pesemne se simţise cât era de distrat,iar aşa ceva era nedrept
faţă de orice femeie.Simţindu-se prost spuse:
-Ascultă,nu e nevoie s-o întinzi de-aici doar pentru că eu trebuie să plec.Mai
stai.Mai dormi.Simte-te ca acasă.Dacă nu durează prea mult,am putea merge să
luăm micul dejun în oraş,mai târziu.
-Nu,mulţumesc.
-Bine,atunci,măcar lasă-mi numărul,insistă încercând să-şi injecteze în voce
măcar un strop de entuziasm,deşi era destul de sigur că nu reuşea nici pe
deparle.Mi-ar plăcea să ne mai vedem,cândva.
-Ţi-ar plăcea pe dracu'-da' totuşi,eşti drăguț.Femeia se duse spre uşă,unde se
întoarse iar cu faţa spre el,zâmbindu-i.A fost mişto.Cum a zis şi Savich,că
probabil aşa o să şi fie.
Gordon Ballew era unul dintre acei indivizi care au fost condamnaţi încă
dinainte de a lua prima gură de aer din viaţa lui.Maică-sa nu fusese niciodată
sigură cine-i era tatăl şi nici nu considera că avea prea mare importanţă de vreme
ce oricum nu ţinuse la ea copilul.Nici măcar un cuplu steril,care-şi dorea cu
disperare un copil adoptiv,n-ar fi acceptat unul cu buză de iepure,aşa că,încă din
maternitate,Gordie devenise dependent de stat,trămbălat dintr-un orfelinat în
altul,până crescuse îndeajuns ca să iasă din sistem şi să încerce să se descurce
singur.Toată viaţa lui fusese o serie interminabilă de ridiculizări și abuzuri din
cauza diformităţii bucale,defectului de vorbise şi proporţiilor miniaturale.
Acum,la vârsta de treizeci şi trei de ani,cântărea cel mult şaizeci de kilograme-
cu hainele ude leoarcă.Lui Duncan i-ar fi părut rău pentru Gordie Ballew,dacă
n-ar fi ştiut că nefericitul nu căutase niciodată să aibă o viață mai bună,nu făcuse
nicio încercare de a inversa spirala descendentă pe care se înscrisese încă de
când ieşise din pântecele maică-sii.
Odată ce-şi luase rămas-bun de la ultima pereche de părinţi adoptivi provizorii,
intrase şi ieşise din instituţiile penale de-atâtea ori,încât Duncan bănuia că pentru
Gordie cel mai apropiat de conceptul unui cămin era blocul celular.Îl privea
atent pe monitorul video din încăperea alăturată camerei de introgatoriu,unde un
membru al brigăzii de narcotice încerca de câteva ore să-1 descoasă,fară niciun
succes.
-Procuratura a fost anunţată?Un alt ofiţer de la narcotice clătină din cap,
bombănind acru:
-Au fost aşa de ordinari,acuzându-ne că din vina noastră a dat în primire Freddy
Morris,încât nu cred că le datorăm chestia asta de-acum.
-Şi Freddy Morris chiar a dat în primire din cauza noastră? întrebă Duncan.
-Pe dracu',răspunse ofiţerul,încet,dar la fel de furios.
-Savich i-a făcut de petrecanie,luându-vă prin învăluire.Pe toţi.Ofiţerul mormăi
o încuviinţare,dar fără a-şi asuma vreo răspundere.
-Nici nu-mi dau seama cum a putut s-o facă.
-Nici eu nu văd cum ar fi putut,confirmă Duncan.Fără ajutorul cuiva.
Poliţistul de la narcotice îl privi pătrunzător.
-Dinăuntru? Vrei să zici că ne-a turnat cineva de la noi din echipă?Era un
subiect sensibil,care mai fusese abordat şi înainte,stârnind un bombardament de
proteste din partea ambelor brigăzi.Lui Duncan nu-i ieşea niciun moment din
minte,dar deocamdată trecu mai departe.
-Şi avocatul lui Ballew unde-i?
-A zis că n-are nevoie,răspunse celălalt.Cică e gata să semneze mărturisirea şi să
se ducă direct la puşcărie,fară să mai treacă pe la Go.DeeDee aproape că dansa
pe loc de nerăbdare.
-Avem şi noi o ocazie să ne încercăm mâna cu el,sau nu?
-Vă poftesc,răspunse ofiţerul.În timp ce porneau spre camera de interogatoriu,
DeeDee îl întrebă pe Duncan:
-Data trecută când l-am chestionat pe Gordie,tu cine-ai fost,copoiul bun sau cel
rău?
-Cel rău'.La fel facem şi acum.
-OK.Poliţistul deschise uşa cămăruţei strâmte şi deprimante,şi-i spuse colegului
său de la interogatoriu că era chemat la telefon.
-Şi-n plus,li s-a năzărit şi ăstora de la omucideri pentru băiatu' nostru aci de faţă.
-Omucideri? chiţăi Gordie.Ofiţerul de la narcotice păşi într-o parte,făcându-le
loc lui Duncan şi DeeDee.
-E al vostru.Distracţie plăcută.Şi ieşi,lăsând uşa să se închidă în urma lui.
-Bună Gordie,îl salută DeeDee,aşezându-se în faţa lui de cealaltă parte a mesei
mici din mijlocul camerei.Ce mai faci?
-Ce se vede,mormăi el.Ignorându-i atitudinea sfidătoare,DeeDee îşi declină
identitatea.
-Ne mai ţii minte? Partenerul meu e Duncan Hatcher.
-Vă ştiu,răspunse Gordie,aruncând o privire temătoare spre Duncan,care stătea
rezemat de perete,cu braţele încrucişate la piept.
-Cei de la narcotice nu ţi-au adus nimic de băut? întrebă DeeDee,schiţând gestul
de a se ridica.Ce ţi-ar plăcea?
-Stai jos,DeeDee,o opri Duncan.Nu-i e sete.DeeDee se încruntă la el,cu o
asprime simulată,lăsându-se la loc pe scaun.
-Ai ales un moment prost ca să te laşi săltat,Gordie.Duncan are draci pe el.Îşi
făcuse nişte planuri pentru dimineaţa asta,şi uite că acum a trebuit să vină aici,ca
să-şi piardă vremea cu tine.
-Nu vreau să vă reţin,domnule detectiv.Curajul obraznic al pungaşului nu dură
mult.Privirea dură a lui Duncan îl făcu să se comprime în scaun.
-Hai să n-o mai frecăm degeaba,îi spuse acesta lui DeeDee,taxează-1 pentru
omor doi,ca să-mi văd şi eu de-ale mele.
-Tipu-a murit? scânci Gordie.Da' nu sângera chiar aşa de tare.Jur pe toţi sfinţii
c-a fost doar un accident!N-am vrut să-1 lovesc prea rău.A zis ceva de buza
mea.Şi luasem la bord.Până să mă dumiresc,trăsnaia era gata.O,Iisuse.Omor
doi? Pot să recunosc că l-am atacat,da'...O,Iisuse!
-Linişteşte-te,Gordie.
Tonul sumbru al lui Duncan şi aerul sinistru cu care se desprinse de perete,
pornind spre masă,inspira orice,numai linişte nu.Gordie Ballew începu să
plângă,cu umerii săi noduroşi săltând în sus ritmic.
-Duncan,are nevoie de un Kleenex,spuse cu blândeţe DeeDee.
-Ba n-are nevoie de niciun Kleenex,replică Duncan,aşezându-se pe colţul mesei.
Gordie se şterse la nas cu mâneca,apoi ridică ochii spre el,cu o spaimă vizibilă.
-A murit? Abia dacă l-am şters razant cu sticla aia spartă.
-Tipul pe care l-ai atacat aseară a fost tratat şi i s-a dat drumul.Gordie îţi trase
nasul,zgomotos.Se uită cu gura căscată la Duncan,apoi o privi şi pe DeeDee,care
dădu din cap încurajator.
-Atunci,de ce vorbiţi despre omor doi?
-Alt caz,Duncan.Freddy Morris.Chipul său,care cu câteva clipe înainte fusese
înroşit de surescitare,păli.Îşi linse mucii de pe buza diformă de sus.Ochii
începură să-i săgeteze de la unul la altul,dilataţi de spaimă.
-Te-ai scrântit,Hatcher.N-am avut nicio treabă cu Freddy Morris.Cine,eu? Faci
mişto.
-Ba nu fac niciun mişto.N-ai vrea să te mai gândeşti,apropo de avocatul ăla?
Gordie era prea tulburat ca să-1 asculte.
-N-am...n-am împuşcat niciodată pe nimeni.Mie mi-e frică de pistoale.Mă
sperie.
-De-asta nu te inculpăm pentru omor de gradul întâi Nu credem că tu l-ai pus pe
bietul Freddy să se culce în mlaştina aia,i-ai tăiat limba şi pe urmă i-ai tras un
glonţ de patruşcinci în ceafă,încheie el,imitând gestul de a trage cu pistolul și
scoțând un pocnet sonor pe gură.Gordie tresări.
-Am nevoie până afară.
-Poti să te mai ţii.
-Duncan,interveni DeeDee.
-Am zis că poate să se ţină.DeeDee se uită cu milă la Gordie şi ridică din umeri,
neajutorată.
-Ascultă,Gordie,continuă Duncan,noi ştim,cei de la narcotice de-afară ştiu şi ei,
şi ştiu şi federalii,că tu i l-ai dat pe Freddy Morris plocon lui Savich.
-Eşti sonat? Lui Savich? De-ăsta mi-e mai frică ca de pistoale! Dacă Freddy era
mai deştept,i-ar fi fost şi lui frică de el,şi şi-ar fi ţinut clanţa.Duncan o privi pe
DeeDee cu un zâmbet îngăduitor,ca şi cum s-ar fi aşteptat să-1 felicite pentru că
marcase un punct.Prea târziu,Gordie îşi dădu seama că se dăduse de gol,şi
încercă imediat s-o dreagă:
-Cel puţin,aşa umblă vorba.Am auzit că Freddy Morris,ăă,ştiţi...se conversa cu
de-alde voi.Personal nu ştiu nimica de-asta.
-Ba eu cred că ştii,Gordie,replică netulburat Duncan.
-Nu! clătină din cap Gordie,cu încăpăţânare.Eu,nu! Se foia pe scaun,ştergându-şi
palmele umede de blugii murdari şi clipind tare din ochi,ca pentru a vedea mai
bine.Duncan îl lăsă să mai fiarbă puţin în suc propriu,apoi îi spuse:
-Ia povesteşte-mi tu mie despre Savich.
-E un client dur.Din câte-aud.Nu-1 cunosc decât după reputaţie.
-Lucrezi pentru el.Îi prepari şi vinzi meta.
-Mai plasez şi eu niţică din când în când,mda...de unde vine,nu ştiu.
-De la Savich vine.
- Nnţ,nnţ,el e mecanic,nu? Face maşinării sau cam aşa ceva.
-Mă crezi poponar,Gordie? se răsti Duncan,furios.
-Hîî? Nu!
-Asta mă crezi?
-Nu,eu...
-Atunci n-o mai zgudui cu mine! N-ai tu destulă minte să mă duci pe mine cu
preşu'.Eşti unul dintre cei mai de încredere catâri ai lui Savich.Avem elevi de
şcoala care-au depus mărturie la ultimul tău proces,Gordie,mai ştii? Au spus sub
prestare de jurământ că veneau la tine ca să se aprovizioneze la sigur.
-Am recunoscut că mai plasez şi eu din când în când.Ce,n-am recunoscut? Se
întoarse spre DeeDee căutându-i disperat ajutorul:Nu m-aţi auzit când am
recunoscut asta,adineauri?
-Eşti mult prea modest,Gordie,continuă Duncan.Savich se bazează pe tine ca să
faci viitori clienţi,dependenţi,din nişte copii.Tu le dai pentru prima oară meta.Îi
pui să caute prin dulapurile de medicamente ale părinţilor cutii de Sudafed.Eşti
un om important pentru afacerile lui Savich.Omuleţul înghiţi un nod.
-Din câte ştiu eu,afacerile lui sunt alea de la atelierul de maşini.
-Ţi-e teamă că,dacă ne vorbeşti de el,ai să păţeşti şi tu ca Freddy Morris?
-De und' să ştiu eu? Eu,ce-am auzit...am auzit că Freddy a luat-o din cauza la o
femeie.Un tip,nu ştiu cine,l-a ras pe Freddy sub pretext că Freddy şi-o trăgea cu
nevastă-sa.Asta-i povestea care-a ajuns la urechile mele.Duncan răspunse încet,
dar ameninţător:
-Iar o freci cu mine.
-N-o să zic nimica de Savich!ţipă escrocul,cu vocea frântă;bătu cu o unghie
murdară şi ruptă în tăblia mesei.Şi nici n-o să puteţi să scoateţi vreodată ceva de
la mine.Nici acuma,nici altă dată!O privi iar pe DeeDee,smiorcăindu-se rugător:
-Unde mi-e mărturisirea? Poliţiştii ăia,primii,care m-au arestat? Au zis c-o să
dureze o vreme pân-o să facă hârtiile.Şi m-au lăsat s-aştept aicea,şi cân' colo,văd
că vin ăia de la narcotice,să mă hărţuiască.Şi-acuma,voi.Da' lăsaţi-mă-n pielea
mea să-mi semnez mărturisirea care zice că m-am luat aseară de ăla cu-o sticlă
spartă de bere! Şi-nchideţi-mă! Sunt gata să-mi iau pedeapsa.
-Am putea face un târg...Începu DeeDee.
-Niciun târg! se încăpăţână Gordie,clătinând iarăşi din cap.
-Am putea ca acuzaţia asta de atac cu o armă aducătoare de moarte să dispară,
uite-aşa pocni Duncan din degete,chiar sub nasul turtit al lui Gordie.Sau am
putea să-ţi punem în cârcă şi alte câteva.Am putea chiar s-o umflam pe asta pân-
la tentativă de omor.Şi ai lua mai mult.
-Bine,Hatcher.Aşa să faci,se învoi,chipurile,Gordie,ghicindu-i stratagema.Mai
bine intru-n pârnaie,decât...decât nimic,încheie el,mormăit.
-Decât să sfârşeşti ca Freddy Morris? întrebă DeeDee.Însă nici chiar aparenta ei
blândeţe nu avu nicio influenţă.Ea şi Duncan mai continuară interogatoriul lui
Gordie încă o jumătate de oră.Nu voia să-1 incrimineze pe Savich,şi pace.
-Nici măcar c-a scuipat pe trotuar,recunoscu el.Îl lăsară în pace,fără să-şi arate
oboseala decât după ce ieşiră din cameră.DeeDee se rezema de perete.
-Niciodată n-am mai încercat atât de tare să fiu drăguţă.Îmi venea să-i frâng
gâtul nemernicuhu.
-Ai fost convingătoare.Până şi eu începusem cred că eşti pe cale să te blegeşti.
Duncan o tachina iar DeeDee o știa foarte bine,dar niciunuia dintre ei nu-i ardea
de glumă.
-V-aţi dat toata silinţa,spuse unul dintre ofițerii de la narcotice,privind ursuz
spre monitorul video,unde Gordie putea fi văzut rozându-şi o pieliţă însângerată
de lângă unghie.Nu pot să zic că-l condamn.Freddy Morris a murit cu limba
tăiată.
Nici chiar Chet Rollins,în puşcărie,n-a scăpat de răzbunarea lui Savich.Cineva
i-a îndesat pe gât un calup de săpun.A murit încet.Și Andre ăla...cum îl mai
chema?
-Bonnet,completă Duncan.
-Nici nu bătuseră bine palma procurorii cu el să depună mărturie împotriva lui
Savich,că i-a și sărit casa-n aer,cu tot cu el,maică-sa,gagică-sa şi cei doi copii ai
ei.
-Savich a avut un juriu neclar,iar nenorocitul ăla de avocat ne-a distrus apelul,
completă Duncan.A scăpat după ce omorâse cinci oameni.Copilul cel mai mic
avea doar trei luni.
-Credeam că-l prinsesem strâns pe Morris,spuse ofiţerul din brigada de
narcotice,descărcându-și nervii pe guma de mestecat.
Savich ăsta i-un afurisit al dracu' de deştept.
-Chiar atât de deştept nu e,mormăi Duncan.O să-l prindem.
-Se pare că nu cu ajutorul lui Gordie Ballew vom reuşi s-o facem,remarcă al
doilea poliţist de la narcotice.
-Şi dacă ar fi bătut palma cu noi,Gordie nu e un candidat bun,spuse Duncan.
Cu toții îl priviră așteptând să continue.
-În primul rând face pe el de frica lui Savich.S-ar da de gol singur,înainte să
puteți întinde cursa.În al doilea rând,s-a resemnat să-și petreacă tot restul zilelor
după gratii.De fapt,cred că o și dorește.De ce-ar risca o moarte violentă,pentru
a-1 turna pe Savich,când i se pot garanta trei mese pe zi şi o casă unde toţi sunt
la fel de răi ca el? Pentru unul atât de jalnic ca Gordie,târg mai bun ca ăsta nici
nu s-ar găsi.Toţi murmurară a încuviinţare,după care Duncan şi DeeDee plecară,
lăsându-i pe ceilalţi să obţină confesiunea lui Gordie Ballew recunoscând
acuzaţia de agresiune.
-Pe cine cunoaştem care-ar putea să-mi pună prin casă dispozitive electronice?
Printr-o înţelegere tacită,Duncan şi DeeDee se regrupaseră în biroul lui.DeeDee
tocmai desfăcea o cutie de cola dietetică,în momentul când Duncan puse această
întrebare-surpriză,aproape facând-o să-şi verse băutura.
-Crezi că te spionează cineva?Duncan îi spuse despre femeia care rămăsese la el
peste noapte.Îl ascultă cu gura căscată de uimire,nevenindu-i să creadă.
-Duncan,prostule ce eşti...
-Ştiu,ştiu,ridică el mâinile,într-un gest de capitulare.Am fost un idiot.
Recunosc.Dar acum,asta e.Nu-mi mai rămâne decât să limitez pagubele.
-Putea să te omoare.
-Savich îşi păstrează pentru sine onoarea asta specială.N-a fost decât încă o
împunsături modul lui de a-mi da de înţeles cât sunt de vulnerabil.
-Măcar a meritat?
-Nici nu mai ţin minte,recunoscu el.Nu mai știu nimic dinainte de a-mi fi dat tu
telefon,când m-ai trezit.Când a aruncat bomba,am sărit din pat şi am luat-o la
goană după ea până jos.A fugit pe trotuar şi aş fi urmărit-o,dar mi-am dat seama
că eram ăn fundul gol şi neînarmat-cum poate şi plănuiseră.S-ar fi putut ca
Savich să mă aştepte în tufişuri,gata să mi-o tragă de cum apăream.Aşa că m-am
întors,mi-am luat arma şi l-am căutat prin casă,în ideea că poate era înăuntru.Nu
era,normal.Din câte mi-am putut da seama,niciun lucru nu fusese deranjat de la
locul lui.
-Decât aşternutul,din partea de pat unde dormise ea
-N-ai putut să te abţii,este?
-A luat ceva?
-Nu cred.N-am observat să lipsească nimic.Dar,în timp ce eu dormeam,e posibil
să fi pus ceva echipamente de supraveghere în casă.Vreau să se verifice cât mai
curând posibil.În jumătate de oră,găsiră un expert în supraveghere care lucra
uneori pe contract pentru departamentul poliţiei Acesta promise să controleze
apartamentul mai târziu,în aceeaşi dimineaţă.Duncan îi spuse locul unde era
ascunsă cheia şi codul sistemului de alarmă,pe care-1 schimbase înainte de a
pleca de-acasă.Când termină discuţia,DeeDee se apucă de claia de lână metalică
pe care o numea podoabă capilară şi oftă,resemnată:
-Ce-am să mă fac eu cu tine?
-Mă trimiţi în camera mea?
-Măcar ai folosit prezervativ?
-Da.
-Ei,tot e ceva.Şi eşti conştiincios şi în legătură cu sistemul de alarmă al casei.
Asta-i foarte bine.Dar,de-acum încolo,să ceri referinţe înainte de a-ţi aduce o
femeie în pat,OK? Dacă Savich...
-Cato Laird ne-a minţit.DeeDee îşi lăsă mâinile să cadă de pe cap.
-Parcă discutam despre Savich
-Acum discutăm despre soţii Laird.
-Ai aflat ceva ieri,după ce m-ai trimis de la clubul country,este? Când mi-ai zis
că nu te-ai ales cu nimic de pe urma discuţiei din vestiar,cu judecătorul,m-ai
trombonit.O pierdere de vreme,aşa ai spus.Duncan o sunase pe mobil,din taxiul
cu care plecase acasă de la club.
-Da,te-am trombonit.
-De ce?
-Fiindeă voiam să-mi iau şi eu o seară liberă.
-Şi uite ce-a ieşit! comentă ea,ironic.
-Ştiam că dacă făceam măcar aluzie la faptul că aflasem ceva ce putea fi
important,niciunul dintre noi n-ar mai fi avut seara liberă,şi eram de părere că
amândoi aveam nevoie de una.
-Îmi vine să te omor,mârâi ea.Dar nu înainte de a-mi spune ce ai aflat
-Ne-a minţit în legătură cu Meyer Napoli.Şi-i povesti tot ce-i spusese judecătorul
Laird despre angajarea detectivului particular pentru a o urmări pe Elise.
-E aşa de înnebunit după ea,încât nu-i pasă că mariajul lor l-a costat respectul
prietenilor şi al asociaţilor.Poate chiar şi următoarea realegere.Se doresc unul pe
altul cu o poftă de-a dreptul pătimaşă.Cu toate că ea a avut o aventură,o iubea
prea mult ca să-i ceară socoteala.S-a terminat.E istorie.
Căsnicia rămâne intactă.Şi toată lumea este fericită.
-Şi ea nu ştie că l-a angajat pe Napoli?
-Cică nu ştie.
-Deci,cucoana spunea adevărul când a afirmat ca nu auzise niciodată de el.
-Aşa se pare.
-Şi judecătorul e convins că legătura s-a terminat.
-A,s-a terminat,nici pomeneală.DeeDee îl privi întrebător.
-Amantul doamnei Laird a fost Coleman Greer.

CAPITOLUL 12
Se duseră să ia micul dejun într-o cafenea din centru,în apropierea Cazărmii.
DeeDee comandă o omletă din albuş de ou,cu brânză degresată,roşii proaspete şi
pâine integrală prăjită.Duncan luă două ouă ochiuri zemoase,fulgi de cereale cu
unt topit,rondele de cârnaţi şi biscuiţi cu sos.
-Asta se cheamă nedreptate,remarcă DeeDee,în timp ce se uita la el cum îşi
înmuia o bucată de cârnat prin sos.Am să-mi fac o păpuşă voodoo cu chipul tău.
De fiecare dată când am să mănânc ceva cu puţine calorii,voi înfige un ac în ea.
-Într-una din zilele astea,tot am să te corup.
-Mă îndoiesc,murmură ea.E ceva genetic.Una dintre cele mai crude glume ale
lui Dumnezeu pentru om a fost aia de a-1 face să vadă cum o să ajungă.Ai văzut
ce fund are maică-mea? Lat cât un hambar.
-Da' riduri n-are.
-Fiindcă faţa ei e rotundă ca o lună plină.Îi văd azi.Vizitele la părinţii ei îi creau
întotdeauna o dispoziţie proastă şi autocritică.
-Ai să mănânci bine acolo.
-Dar numai după ce mergem la cimitir ca să-i aducem omagiul nostru scumpului
de Steven.Îşi ridică mâna la frunte,frecându-şi-o tare cu palma.Auzi la mine.
Fratele meu e mort,eu sunt vie,şi tot eu am draci pe el? Ce fel de persoană sunt?
O persoană îngrozitoare,şi gata.
-Ascultă,dacă preferi să porţi de una singură conversaţia asta,eu pot să plec şi să
revin mai târziu.DeeDee îi adresă un zâmbet răutăcios.
-Iartă-mă,dar știi cât urăsc pelerinajele astea la mormântul lui Steven.Mama
plânge,tata devine tăcut ca piatra funerară.Când plecăm,se uită la mine şi ştiu la
ce se gândeşte.Se întreabă de ce,dacă tot a trebuit să-şi piardă unul dintre copii,a
trebuit să fie Steven.
-Hai,că nu gândeşte aşa.
-Nu mai spune?! Atunci de ce mă face mereu să mă simt ca dezamăgirea cea
mai colosală din viaţa lui?
-Pur şi simplu,nu ştie cum să-ţi arate cât de mândru e de tine.Te iubeşte.
Aşa-i spunea Duncan mereu,dar ştia că nu-1 credea.Şi nu era sigur că credea nici
el însuşi ce spunea.Fratele lui DeeDee murise într-un accident de maşină,cu o
săptămână înainte de a absolvi liceul.DeeDee,cu câţiva ani mai mică decât el,îşi
asumase sarcina de a-1 înlocui-sau măcar de a încerca s-o facă.La douăzeci de
ani după tragedie,părinţii ei încă îl mai jeleau,iar ea încă mai încerca să le
compenseze pierderea şi să le câştige iubirea pe care şi-o revărsaseră mereu
peste fratele ei mort,copilul lor cel blond.
Tatăl ei fusese militar de carieră-aşa că,imediat după colegiu,DeeDee se înrolase
în Infanteria Marină.Avusese un dosar de serviciu perfect,dar fară a reuşi să-şi
impresioneze tatăl.La sfârşitul stagiului,refuzase să se înroleze din nou,
înscriindu-se în schimb în SPD.Urcând scara ierarhică,ajunsese detectiv într-un
timp record,ceruse un VCU şi-1 primise.Avea aptitudini înnăscute pentru munca
de poliţie,care părea s-o facă fericită.Dar Duncan se întreba adesea dacă acea
carieră pe care şi-o alesese nu reprezenta doar încă o încercare de a le dovedi
părinţilor ei ca putea face o muncă dificilă,la fel de bine ca orice bărbat-sau
chiar mai bine.La fel de bine sau mai bine ca Steven.Avea un stil admirabil de a-
şi alege scopurile și de a şi le realiza.Dar lupta ei pentru perfecțiune,care o făcea
să fie o bună poliţistă,o făcea să fie şi nemulţumită.
Niciodată mulţumită de propriile ei performanţe,se străduia mereu să facă
lucrurile mai bine.Lucra în detrimentul a orice altceva.Avea puţini prieteni şi-şi
făcea de și mai puţine ori timp să iasă în societate.Dispreţuia însă și ideea de
relaţie romantică,spunând că n-ar fi meritat efortul necesar ca să reuşească,şi că,
dacă prin cine ştie ce miracol mergea totuşi,oricum nu s-ar fi potrivit cu cariera
ei.De multe ori,Duncan îi atrăsese atenţia ce viaţă dezechilibrată avea şi o
îndemnase să şi-o organizeze într-un mod mai normal.Dar obsesia era un
adversar greu de contrazis.Odată ce o persoană devenea atât de devotată unui
lucru,acesta îi guverna viaţa,îi determina deciziile şi,în ultimă instanţă,putea
duce chiar la catastrofe.Acest gând îi făcu mintea să se poticnească şi să cadă.
La a cui obsesie se gândise? La a lui DeeDee sau la a lui proprie? Şi el ajunsese
periculos de aproape de a fi obsedat de Savich.Iar acum,şi de Elise Laird.
-Duncan?Vocea lui DeeDee îl smulse din tulburătoarea introspecţie.
-Hmm?
-Am zis,hai să vorbim despre relaţia lui Elise Laird cu Coleman Greer.
Nemaipomenit.
-Amorul ăla arzător,continuă ea,pe melodia piesei lui Elvis.
-Nu ştiam că eşti aşa un fan.
-Ee...!
-Juca bine.
-Bine? Era genial,Duncan.Patru sezoane a jucat la Braves.
-Ştiu statisticile.Mai bine chiar decât tine,pun pariu,adăugă el,întrebându-se de
ce se simţea dintr-o dată atât de arţăgos cu lumea,în general,şi cu DeeDee,în
special.Oare fiindcă-1 considera pe Coleman Greer un amant capabil de iubiri
atât de arzătoare-şi,după câte se părea,şi Elise avea aceeaşi opinie?
-Ce părere ai despre aventura lor? îl întrebă DeeDee.Trăgând de timp,Duncan îi
facu semn ospătăriţei să-i mai toarne o cafea.Întrebarea rămase fără răspuns
până când farfuriile le fură luate de pe masă,iar Duncan începu să soarbă din
lichidul fierbinte.
-Nu s-a confirmat că avuseseră o aventură.Chiar în timp ce spunea acest
lucru,ştia că DeeDee urma să aibă,probabil,o reacţie volatilă-şi nu se înşelă.
-O,te rog!Mai scuteşte-mă.O femeie are întâlniri secrete cu Coleman Greer,iar tu
nu crezi că făceau prostii? Ce altceva să fi făcut?Duncan nu se putea gândi la
nicio alternativă a prostiilor.
-Dă-mi voie să-ţi spun ce cred eu,continuă DeeDee.
-Nu m-am îndoit nicio clipă c-ai să-mi spui.
-Cred că există mari şanse ca doamna Laird să fi minţit când a spus că n-a auzit
niciodată de Meyer Napoli.Nu,lasă-mă să termin,îi ceru ea,când văzu că era
gata s-o întrerupă.A făcut pe nevinovata atât pentru noi,cât şi pentru soţul
ei.Cred că a descoperit cumva că Napoli o urmărea şi a bănuit că soţul ei trebuia
să fi fost cel care-1 angajase ca s-o facă.Aşa că s-a confruntat cu Napoli.
-Îmi înşeli aşteptările,DeeDee.Te repezi să tragi concluzii,fară a avea nimic pe
care să te bazezi.Zero.
-Ascultă-mă până la capăt.Ridică din umeri şi-i făcu semn să continue.
-Deci,se confruntă cu Napoli,care,cum ştim,e tot atât de moral ca un vierme.Îl
plăteşte mai mult decât soţul ei,iar el se întoarce la Cato cu mâinile goale...Ce
întrebă,când Duncan începu să clatine din cap.
-Laird mi-a spus că Napoli i-a adus probe despre legătura lor,dar că el a refuzat
să le vadă sau să le audă,mai ţii minte?DeeDee reflectă câteva clipe la acest
lucru,apoi spuse
-OK,atunci poate că Napoli s-a dus la ea.Mai târziu.După ce judecătorul îl
respinsese.Îi arată pozele,înregistrările video,ce probe avea el acolo că-şi
înşelase bărbatul.Îi spune că,chiar dacă pe soţul ei nu-1 mai interesează
materialele,pe alţii s-ar putea să-i intereseze.Mass-media,poate.Coleman Greer e
subiect de media etcetera.O şantajează.Unul ca Napoli ar fi în stare să joace
aşa,la ambele capete.
-Bun,şi cum intră Gary Ray Trotter în toată afacerea asta?
-Ca mesager.
-L-a împuşcat pe mesager?
-Cam aşa ceva.Duncan nu voia să recunoască faptul că,în ajun,după conversaţia
cu judecătorul,toată ziua se gândise la ceva asemănător.Cato Laird îl minţise în
legătură cu faptul că-1 cunoaştea pe Meyer Napoli şi altfel decât din sala de
judecată.S-ar fi putut să-1 mintă şi Elise,la fel de uşor şi,poate,chiar mai
convingător.
-Scenariul tău nu este lipsit de anumite merite,recunoscu el.Dar,dacă tot am
început să fim inventivi şi să ne exersăm imaginaţia creatoare.
DeeDee făcu o mutră.
-...hai să-l privim și dintr-o altă perspectivă.Să zicem că Napoli l-a șantajat pe
judecător.Are materialele cu nevastă-sa şi celebrul ei amant,jucătorul de baseball
Poate că judecătorul nu vrea să afle detaliile cele mai intime,dar poţi să pui pariu
că publicul moare să le cunoască.
-Iar judecătorul,ca să evite demascarea,îl plăteşte pe Napoli pentru a ţine secretă
aventura nevesti-sii,completă DeeDee.
-Exact.Judecătorul joacă tot la ambele capete,contra mijlocului.Nu vrea ca
noroiul cu care i s-a mânjit nevasta să devină public,şi nu vrea nici ca ea să afle
că el a aflat de noroi.Închise ochii,ca să se concentreze mai bine.
-Ce e? îl întrebă DeeDee,după un timp.Scenariul pe care-1 construise îl ducea la
un pas de a crede afirmaţiile lui Elise.Dar trebuia să fie foarte atent la modul
cum îi prezenta totul lui DeeDee.
-Şi dacă...?
-Dacă ce? insistă ea.
-Dacă judecătorul Laird nu e tocmai atât de iertător şi tolerant faţă de aventura
ei,pe cât ar vrea să cred eu? Dacă îl macină? Un cancer al căsniciei,al iubirii
pentru soţia lui,al orgoliului şi bărbăţiei sale.DeeDee se încruntă.
-Ar trebui să fie un actor al dracului de bun.Pare să adore până şi pământul pe
care-1 calcă ea.
-Nu fac decât să mă joc de-a „dar,dacă?”,replică el,iritat.
-OK.Continuă.
-În noaptea schimbului de focuri,a ţinut-o în pat,n-a lăsat-o să pună alarma.
-Nu ştim dacă a ţinut-o în pat sau nu.Ba,el ştia.Sau,cel puţin,aşa îi spusese Elise.
-Să presupunem.
-Stai,îl opri DeeDee,ridicând mâna ca un agent de circulaţie.Vrei să spui că...?
Ce tot zici tu acolo?Unde vrei să ajungi cu asta? La a afirma că Trotter nu era
doar intermediarul lui Napoli? Că venise acolo într-un scop şi mai necurat?
Duncan ridică din umeri,ca pentru a spune că da,ora posibil,în fond,nu?
-Avea un pistol,cu care a tras.
-Gary Ray Trotter? Un agent de forţă? Ca un fel de pistolar angajat pe bani,
trimis să exercite presiuni asupra judecătorului Laird?
-Sau asupra doamnei Laird.
-Regret că trebuie să vorbesc nerespectuos despre cei morţi,dar,Duncan,să fim
serioşi.Gary Ray Trotter,un ucigaş plătit?
-Nu crezi că ideea asta ar putea să stea în picioare?
-În picioare? Nici măcar în fund nu stă.
De fapt,nici el nu credea.Cu cât stătea să se gândească mai mult,cu atât mai
improbabil i se părea ca un om cu inteligenţa şi resursele lui Cato Laird să fi
angajat un încurcă-lume cronic ca Trotter să comită o crimă pentru el.Elise Laird
îl lua de prost.Numai că nu ştia de ce.Şi era furios pe el însuşi că o putuse crede,
fie şi numai o clipă.Dar de ce-ar fi inventat ea o asemenea poveste? Ca să se
apere de acuzaţii prostule.Şi de ce venise cu povestea tocmai la el? Hai că acum
chiar eşti prost de-a binelea.Fiindcă ţi se aprinseseră călcâiele după ea şi i-ai
mai şi spus-o!Dar,fir-ar să fie,păruse sincer speriată când îi spusese că putea,pur
şi simplu,să-1 întrebe pe Cato ce motiv avea de a dori moartea soţiei sale.Oare
acel motiv era aventura ei cu Coleman Greer?
- Rahat!
-Ce? întrebă DeeDee,ca răspuns la imprecaţia lui.
-Nici eu nu ştiu ce.Mă tot învârtesc în jurul cozii cu povestea asta şi tot ce avem
efectiv e un schimb de focuri fatal,care nu se leagă de nicio culoare.E ca o...-
Improvizaţie.
-În lipsa unui cuvânt mai acătării.Dar,cu cât săpăm mai adânc,cu atât pare mai
puţin...
-Legitimă apărare.
-Dar nimic din tot ceea ce avem nu contrazice ipoteza legitimei apărări.
-Atunci,de ce ne petrecem atât de mult timp cu asta?
-Nici eu nu ştiu.
-Ba ştii.
Mda,ştia,dar încă nu era dispus să-i spună lui DeeDee despre mesajul lui Elise
Laird,despre vizita ei la el acasă şi afirmaţiile că soţul ei îl angajase pe Gary Ray
Trotter ca s-o omoare.
-Nu închidem cazul,pentru că nu ne lasă intuiţia.Amândoi avem senzaţia că ne
scapă ceva.Iar acel ceva ar putea însemna diferenţa dintre: A,o femeie care se
apără de un intrus în casă...
-...şi B: o omucidere.
-E o deosebire semnificativă.DeeDee se uită cum ospătăriţa îi servea altui client
o felie de plăcintă cu cremă de nucă de cocos.
-Dacă Elise Laird mănâncă aşa,eu am să mă omor.
-N-o prea simpatizezi,este?
-O urăsc,replică ea brutal.Nu-i de-ajuns că arată ca Elena din Troia și trăie ște o
viață de lux în ditamai porcăria de conac?E,pur și simplu,prea mult,c-a mai avut
și bafta să-l vadă pe Coleman Greer gol.
-Asta nu se cheamă ură-, ci gelozie.
-Gelozie era înainte.A promovat la ură,acum că știu despre ea și Coleman
Greer.
-Trebuie s-o luăm la întrebări despre asta.
Duncan jură în sinea lui că interesul pe care i-1 stârnea legătura lui Elise cu
jucătorul de baseball era strict profesional.Putea să reprezinte o parte integrantă
din investigaţiile lor.Trebuia să-i vadă reacţia,când auzea menţionat numele lui
Greer.Dar numai fiindcă reacţia ei putea fi elocventă şi,ca atare,importantă
pentru caz cinstit vorbind.
-Sunt întru totul de acord cu tine,spuse DeeDee.Trebuie s-o întrebăm despre
asta,să-i dăm de înţeles că am aflat.Ochii i se îngustară,la fel ca în poligonul de
tir,când ochea câte o ţintă.Mai ales vreau să ştiu dacă a fost responsabilă în
vreun fel pentru sinuciderea lui.

CAPITOLUL 13
Luni,la scurt timp după prânz,DeeDee năvălimn îm biroul lui Duncan.
-Acum am vorbit cu ea la telefon.Va fi aici în cinci minute.
-Aşa de repede?
-Aşa de repede.Am prins-o pe mobil.Era la cumpărături şi a zis că vine direct
încoace.După micul dejun,se hotărâseră să-şi acorde o duminică liberă-atât lor
înşile,cât şi lui Elise Laird.DeeDee se dusese acasă la părinţii ei,ca să ia cina
împreună.”Canon de pocăinţă”,cum îi spunea ea.
După-amiază,Duncan se dusese la sala de gimnastică şi exersase,făcând şi
cincizeci de lungimi de bazin îşi petrecuse restul zilei în casă,despre care tipul
de la supravegherea electronică îi spusese că nu conţinea nici-un dispozitiv de
urmărire.Fusese doar vag uşurat să audă.Savich n-o trimisese pe femeia aia să-i
planteze microfoane,ci ca să-i transmită un mesaj:că putea pune mâna pe el
oricând voia şi,aşa cum Duncan se şi temuse,probabil,când se aştepta mai puţin.
Se uitase la televizor,rezolvase un careu de cuvinte încrucişate,cântase la pian.
Aceste moduri de a-şi petrece timpul nu-i cereau să fie înarmat cu nicio armă
legală.Cu toate acestea,îşi păstrase pistolul la el.Chiar şi când dormea.
Se gândise la Elise.Mai mult decât îi prindea bine.
Când el şi DeeDee ajunseseră la birou,luni dimineaţa,discutaseră despre modul
în care aveau să se ocupe de apropiata întrevedere cu Elise.Ar fi fost periculos
s-o chestioneze despre legătura ei cu Coleman Greer fară a-i dezvălui faptul că
aflaseră despre aceasta de la soţul ei.Iar Duncan nu voia să stârnească mânia
judecătorului,dacă putea totuşi s-o evite.
-A întrebat despre ce vrem să vorbim cu ea? o întrebă el pe DeeDee.
-I-am spus că e un subiect delicat şi că am dori să-i protejăm viaţa personală cât
de mult posibil.
-Mhm...Şi n-a mai întrebat nimic?
-Nnţ.
-A spus ceva despre judecător?
-Numai că voia să-1 cheme şi pe el la întâlnire.
-Rahat.
-Dar am convins-o să se răzgândească,sugerând din nou că ar fi şi în interesul ei
ca totul să rămână strict confidenţial.
-Dacă află,Laird o să ne pună pielea pe băţ.
-Pariez că nu va fi ea aceea care să-i spună.Dacă judecătorul Laird are
dreptate,n-a ştiut despre aventura ei.De ce i-ar mărturisi-o tocmai acum?
-S-ar putea să fie cel mai mic dintre cele două rele.Ar recunoaşte legătura,dacă
alternativa ar fi o condamnare.
-Mărturisirea adulterului,negând totodată asasinarea lui Trotter.
-O alegere cât se poate de simplă.Mai ales dacă soţul a iertat-o deja.
-Acelaşi soţior care mai ştie şi toate detaliile şi chichiţele proceselor de crimă,
adăugă DeeDee.Îi cunoaşte pe cei mai buni avocaţi ai apărării,iar preţul n-ar fi o
problemă.Judecătorul ar putea să-i salveze fundul ăla slăbănog.Dar ar face-o? se
întrebă Duncan.Nu şi dacă afirmaţia lui Elise că voia s-o omoare era adevărată.
-Multe dintre astea s-ar lămuri,dacă am putea să vorbim cu Napoli,remarcă
DeeDee,rupându-i firul gândurilor.
-Kong zice că n-are nicio pistă.Nici măcar maşina n-au reuşit să i-o găsească.
Nici bilete de avion,nici de autobuz.
-Vreun iaht închiriat,ceva?Duncan clătină din cap,în timp ce telefonul de pe
birou începea să sune.
-Poate că s-a pogorât un înger şi l-a ridicat la cer
-Asta era următoarea pe listă.Răspunse la telefon şi fu informat că doamna Laird
sosise şi aştepta în hol.Acoperind microfonul cu mâna,o întrebă pe DeeDee:
-Unde s-o invităm? într-o cameră de interogatoriu?
-Hai să menţinem o atmosferă cât mai prietenoasă posibil,propuse ea.Ce-ai zice
s-o poftim chiar aici?Duncan îi spuse recepţionerei că domnişoara detectiv
Bowen avea să coboare şi s-o escorteze pe doamna Laird la VCU.În lipsa
ei,aduse încă un scaun în biroul şi-aşa înghesuit,după care se pomeni verificând
dacă n-avea cămaşa scoasă din pantaloni şi aranjându-şi cravata.Ce naiba? se
întrebă el,arţăgos.Doar nu avea o întâlnire amoroasă cu ea; era un interogatoriu.
DeeDee sporovăia ca o gaiţă,făcând conversaţie amicală în timp ce o conducea
pe Elise prin spaţiul despărţitor dintre birourile detectivilor.Elise,pe de altă
parte,nu spuse nimic până nu ajunse la uşa deschisă a cabinetului lui Duncan.
-Bună ziua,domnule detectiv Hatcher.
-Îţi mulţumesc că ai venit atât de repede.Îi oferi un scaun.DeeDee îl ocupă pe
celălalt.Duncan se aşeză la birou.
-Am dori...
-Să chem un avocat?
-Dacă vrei,replică el.Elise se uită la DeeDee,apoi din nou la Duncan.
-Înainte de a mă întreba ceva,am eu o întrebare pentru dumneavoastră.
-De acord.
-De ce investigaţi schimbul de focuri din casa mea ca şi cum ar fi fost o
omucidere?
-Nici vorbă de aşa ceva,răspunse DeeDee.Dar privirea lui Elise nu se abătu
dinspre chipul lui Duncan.
-Ce ştiţi sau credeţi că ştiţi,care să vă împiedice să-mi acceptaţi afirmaţia că l-am
împuşcat pe acel om în legitimă apărare?
-Dacă am face un sondaj printre ucigaşii din închisori,doamnă Laird,probabil că
nouăzeci şi nouă la sută dintre ei ar declara că au omorât în legitimă apărare.
Nu-i putem crede pur şi simplu pe cuvânt.
-Şi nici pe mine,din câte se pare.
Tonul ei abătut dădea de înţeles că nu se referea numai la chestiunea legitimei
apărări.N-o crezuse pe cuvânt nici în legătură cu faptul că soţul ei îi dorea
moartea.
-Nici pe dumneata,confirmă Duncan.Elise trase aer în piept,ca să se calmeze.
-De ce m-aţi chemat azi aici?
-Cu avocatul ce-ați hotărât? se interesă DeeDee.
-Mai întâi, spuneţi-mi despre ce este vorba.
-Despre Coleman Greer.Luată complet pe nepregătite,Elise exclamă dintr-o
suflare explozivă:
-Ce?!?
-L-aţi cunoscut pe regretatul Coleman Greer,primul om de bază All-Star al
echipei Atlanta Braves.Elise aruncă o privire spre Duncan, apoi îi răspunse lui
DeeDee,dând din cap:
-L-am cunoscut bine.Eram prieteni.
-Prieteni?
-Da.Câteva momente, nimeni nu mai spuse nimic.DeeDee şi Duncan aşteptau să
vadă dacă dezvolta subiectul,dar Elise părea speriată de bombe.Într-un târziu se
uită iar la Duncan.
-Ce-i cu Coleman?Înainte ca Duncan să răspundă,DeeDee comentă:
-A fost un sportiv uluitor.
-Era foarte talentat.
-Îi eraţi admiratoare?
-Mai degrabă prietenă,decât admiratoare.Nu sunt chiar atât de pasionată de
sport.
-Cum v-aţi cunoscut?
-Am copilărit împreună.Văzându-le surprinderea,continuă:Am fost colegi în
gimnaziu şi în liceu.Eram din acelaşi orăşel din centrul Georgiei.
-Aţi fost iubiţi în liceu?
-Nu,domnişoară detectiv Bowen.Doar prieteni.
-Şi aţi menţinut această prietenie şi după absolvirea liceului?
-Ar fi fost cam dificil.Coleman a primit o bursă pentru baseball.După colegiu,a
fost recrutat la juniori.Sunt sigură că dumneata ştii toate astea,îi spuse ea lui
Duncan.
-Îi cunosc cariera sportivă,dar despre relaţiile lui personale nu ştiu nimic,şi asta
am vrea să aflăm.Despre relaţia dumitale cu el.
-De ce? Ce importanţă are?
-Acelaşi lucru încercăm să-1 determinăm şi noi.
-Nu e nimic de determinat,replică ea.Şi de unde aţi aflat că am fost prieteni,
Coleman şi cu mine?
-Avem şi noi metodele noastre.Era o afirmaţie atât de ineptă,încât Duncan zâmbi
şi el la vederea privirii dezgustate pe care Elise i-o aruncase lui DeeDee.
-Ai rupt relaţia cu el în timp ce era în colegiu şi în diviziile de juniori?
-Baseballul îi consuma tot timpul.Ne trimiteam felicitări de zilele noastre şi urări
de Crăciun,dar în rest,n-am mai prea ţinut legătura.
-Când l-ai văzut ultima oară? Elise îşi mută privirea,spunând încet:
-Cu câteva zile înainte de a muri.
-Înainte de a se sinucide,preciza brutal DeeDee.Cu ochii în pământ,Elise dădu
din cap.
-A dat vreun semn că intenţiona să-şi pună capăt zilelor?
Ridicând capul,Elise o privi încruntată
-Dacă dădea,nu credeţi că aş fi făcut ceva să-l opresc?
-Nu ştiu.Aţi fi făcut?Întrebarea dură a lui DeeDee o lăsă dezorientată.Se uită
lung la ea câteva clipe,apoi se întoarse spre Duncan.
-Nu înţeleg ce se întâmplă.De ce-mi puneţi toate întrebările astea despre
Coleman?
-Sunt dureroase pentru dumneata?
-Desigur.
-De ce?
-Mi-era prieten!
-Şi amant.
-Ce?
-E nevoie să repet?
-Nu,dar te înşeli.N-am fost amanţi.Eram numai prieteni.DeeDee pufni
neîncrezător,dar Elise nu-i dădu atenţie îl privea pe Duncan.
-Am crezut că era vorba de Gary Ray Trotter.Ce legătură are Coleman cu el? Cu
toate astea?
-Când aţi restabilit legăturile cu el? Nişte legături mai strânse decât felicitările
de ziua naşterii şi altele ca astea.
-M-a sunat şi m-a invitat să-i fac o vizită,la Atlanta.
-Soţul dumitale a participat şi el la revederea asta?
-Nu,s-a întâmplat tocmai când Coleman a început să joace la Braves.Nici măcar
nu-1 cunoşteam pe Cato,încă.Mai târziu,după ce m-am măritat,l-am invitat pe
Coleman să ia cina la noi,într-o seară.Cato e fan Braves,aşa că a fost încântat să
afle că fuseserăm prieteni.
-S-au simpatizat?
-Foarte mult.
-Cu excepţia acelei cine,au mai avut şi alte relaţii in societate?
-Coleman ne-a rezervat două locuri în lojă,la un meci acasă.După aceea,ne-am
întâlnit iar cu el,la cină.Din câte ştiu,numai cu aceste două ocazii s-au văzut el şi
Cato.Duncan se ridică de pe scaun şi se aşeză pe colţul biroului,
ca să aibă avantajul înălţimii şi s-o privească de sus.
-Ştii foarte bine că nu s-au mai văzut niciodată,fiindeă ar fi fost penibil ca soţul
şi amantul dumitale...
-Coleman nu mi-a fost amant.
-Nu l-ai văzut niciodată între patru ochi,fară ca soţul dumitale să fie şi el de faţă?
Elise ezită.
-N-am spus asta.
-Deci,l-ai văzut şi între patru ochi.
-Uneori.
-Des?
-Programul lui Coleman era...
-Des?Cedând în faţa presiunilor,dădu din cap.
-Ori de câte ori ne-o îngăduiau programele noastre.
-Unde vă întâlneaţi?
-De obicei,aici,în Savannah.
-Unde,aici în Savannah?
-În diverse locuri.
-Restaurante? Baruri?
-Coleman încerca să evite locurile publice.Nu-1 lăsau fanii în pace.
-Aşa că vă întâlneaţi în locuri unde să nu va deranjeze nimeni?
-Da.
-Cum ar fi,nişte camere de hotel.Elise ezită,apoi dădu din cap.
-Şi soţul dumitale ce părere avea despre întâlniri prin camere de hotel?
Nu-i răspunse.
-Nu ştia de ele,nu-i aşa?continuă Duncan.Nu-l informai când te duceai să te
întâlneşti cu un superstar popular şi arătos precum Coleman Greer în câte o
cameră de hotel,aşa-i? Fiindeă nu i-ar fi plăcut deloc.Elise sări în picioare de pe
scaun.
-Nu mă poate obliga nimeni să ascult toate astea.Duncan îi puse o mână pe
umăr:
-Poţi să le asculţi acum şi aici,singură,sau le poţi asculta mai târziu,în prezenţa
unui avocat şi a soţului dumitale.Îi simţea căldura corporală radiindu-i în mână.
Respiraţia îi devenise mai rapidă şi mai superficială,vizibil agitată.
-Coleman şi cu mine eram prieteni.Prieteni,şi nimic mai mult.
-Care aveau întâlniri secrete în camere de hotel.
-De ce nu mă crezi?
-Fiindcă nimic din tot ce mi-ai spus nu e credibil,replică el,săgetând-o din
priviri.Nimic.
-Ţi-am spus adevărul.
-Despre dumneata şi Coleman Greer?
-Despre tot.
-Cât timp durau întâlnirile astea comode? O oră? Două? Mai mult?
-Variau.
-I-auzi! Fără niciun apropo.
-O oră sau două.Nu mai mult,de obicei.
-În funcţie de perioada pentru care puteai să pleci pe furiş.Elise expiră încet.
-În privinţa asta,ai dreptate.Cato nu ştia despre aceste întâlniri cu Coleman
-A...
-Dar nu era ceea ce crezi.N-am avut nicio aventură.
-Camerele de hotel se folosesc în două scopuri Unul dintre ele e dormitul.Şi nu
cred că te întâlneai cu Coleman Greer ca să dormiţi.
-Vorbeam.
-Vorbeaţi.
-Da.
-Atâta tot?
-Da.
-Cu toate hainele pe voi?
-Da!
-Chiar te-aştepţi să cred...
-Ăsta-i adevărul!
-...că erai într-o cameră de hotel cu un bărbat...
-Un prieten!
-...şi nu făceaţi prosti?Elise trase scurt aer în piept.Păru gata să vorbească,apoi se
gândi mai bine.Buzele i se strânseră.Duncan râse afectat.
-La fel credeam şi eu.Până când Elise îi dădu mâna la o parte,nici nu-şi dădu
seama că-n tot acel timp o ţinuse de umăr.
-Mă arestezi,domnule detectiv Hatcher?
-Încă nu.Îşi luă poşeta şi ieşi valvârtej din birou.Plecarea ei bruscă lăsă un vid în
mica încăpere.Duncan,privind spre uşa goală pe unde ieşise,îşi răvăşi părul cu
degetele şi mormăi un şirag de cuvinte fara Perdea.Peste câteva momente,îşi
dădu seama că DeeDee mai era acolo,privindu-1,cu două riduri paralele adâncite
între sprâncenele încruntate.Ridică din umeri.
-Ce?
-Ce-a fost asta?
-Ce să fie ce?
-Păi.DeeDee îşi mişcă mâna înainte şi înapoi pentru a indica o legătură între
pieptul ei şi un punct invizibil din spaţiu. Chestia aia dintre voi doi.
-Care chestie?
-Tensiunea.Ceva,zi-i pe nume.Nu ştiu.Orice-ar fi fost,trosnea.
-Ţi s-a părut.Te-ai gândit la Coleman Greer gol şi ai început să ai halucinaţii.
-Dac-o laşi pe femeia asta să-ţi tulbure judecata,tu eşti ăla care halucinează.
Duncan se şi repezi:
-Ia zi-mi şi mie cum am judecat tulbure.
-Lăsând-o să plece de-aici.
-N-aveam nicio justificare ca s-o reţinem,DeeDee,spuse el,cam prea tare.Fără
probe,cum aş fi putut?Dumnezeu mi-e martor cât voiam s-o reţin, da'...
înainte de a iesi, DeeDee mai trase o săgeată de adio:
- S-o reții? Aşa-i zice acum?

În restul după-amiezii, DeeDee rămase la birou,punându-şi în ordine hârtiile

dintr-un alt dosar.Duncan stătea şi el la biroul lui,gândindu-se la Elise şi
întrebându-se dacă era o mincinoasă desăvârşită sau spunea adevărul.
Ca să respecte procedura,îi dădu un telefon şi omului său de legătură de la
brigada de narcotice,ca să se intereseze despre Savich.
-N-a făcut nicio mişcare,spuse el.Mă nelinişteşte.Află de la agent că,după ce
primiseră un pont de la un informator, percheziţionaseră unul dintre camioanele
lui Savich.Nu găsiseră decât maşinării şi facturile regulamentare de transport,
care confirmau toată încărcătura,până la numerele seriale.Duncan nu era
surprins.Savich nu şi-ar fi folosit camioanele firmei ca să transporte droguri pe
Interstatala 95.În timp ce camionul era descărcat şi percheziţionat,tot felul de
microbuze obişnuite şi de sedanuri anonime,pline-ochi,se îndreptau spre pieţele
rentabile de pe litoralul estic.Îl consolă pe agent pentru eşecul misiunii.
-Nici eu n-am reuşit să-1 înfund cu Freddy Morris.
-Tot pe uscat stai?
-Ca-n deşert,recunoscu Duncan.Luciile Jones s-a dat la fund,iar procurorul
districtual nu vrea să mai trimită cazul în instanţă fără ceva substanţial,cum ar fi
cuţitul pe care l-a folosit Savich ca să-i taie lui Freddy limba -de preferinţă,cu
lama încă şiroind de sânge.
-Slabe şanse.
-Omul cât trăieşte,visează.
Frustrarea lui Duncan era la fel de mare ca a agentului federal.
Bănuia că Savich era informat din timp,probabil de unul dintre propriii
informatori plătiţi ai departamentului.Sau,poate că nu.Savich avea nişte senzori
infailibili,care-1 serviseră bine pe parcursul carierei sale criminale.Se putea doar
să fi simţit că Freddy Morris se pregătea să-1 trădeze şi,ca să nu-şi asume niciun
risc,acţionase cât mai expeditiv pentru a-1 elimina.Gata să pună capăt acelei
neproductive zile de luni,Duncan plecă mai devreme spre casă.În drum spre
ieşire,se opri la biroul lui DeeDee.
-Ţie intuiţia ce-ţi spune? DeeDee nu ridică privirea.
-Despre?
-Laird.Închidem dosarul? A fost legitimă apărare.Caz rezolvat.
-Asta vrei tu să facem?
-Dac-am putea vorbi cu Napoli...
-Da' nu putem.
-Iar pe-asta o simt ca pe-o mâncărime la care n-ajung să mă scarpin,continuă
el.Toată filiera asta,Napoli-Trotter-Laird.
-Ar fi util să ştim ce aflase Napoli despre doamna Laird.Cât de compromiţător
era?Duncan se uită un moment pe fereastră,apoi spuse cu hotărâre:
-Hai să lucrăm mai departe.Să-i mai acordăm câteva zile.Poate că Napoli o să
iasă la suprafaţă.DeeDee ridică în sfârşit capul spre el,cu un zâmbet luminos pe
faţă.
-Ne vedem mâine.Totuşi,nu trecuse nicio oră,când îl sună pe mobil.
-Ce faci?
-Îmi fac cumpărăturile de la supermarket,răspunse el.
-De la supermarket? Păi tu nu găteşti.
-Până acum,mi-am luat hârtie igienică şi bere.
-Sunt esenţiale,cu siguranţă.Uşurat că se împăcaseră,o întrebă:
-Ce mai e?
-Am fost convocaţi să ne prezentăm la reşedinţa Laird,la ora opt.
-În seara asta?
-Mhm.
-De ce?
-Cred că la cină.
-Ne vedem acolo.La ora opt fară treizeci de secunde,se întâlniră pe aleea care
ducea la uşa din faţă a conacului.
-Ai vreo idee? o întrebă el.
-A zis doar să fim aici la ora opt,şi iată-ne.
-De ce te-a sunat pe tine?
-Eram singura care mai rămăsese la birou.DeeDee apăsă pe buton şi auziră
soneria în casă.
-Probabil,n-ar trebui să contăm pe primirea unei confesiuni complete.
-Despre?
-Despre orice.Le deschise doamna Berry,uitându-se la ei de parcă ar fi mirosit ca
două guri de canal.
-Vă aşteaptă.
Îi conduse până la arcada pe unde se intra în living.Cato Laird stătea în picioare,
cu spatele spre şemineu şi spre tabloul cu iepurele mort trântit printre legumele
proaspete.Elise şedea pe canapea.Amândoi aveau expresii solemne,dar glasul lui
era destul de cordial când le mulţumi că veniseră şi-i invită să ia loc.Nu le oferi
nici o trataţie.Judecătorul se aşeză lângă soţia lui,pe canapea.Îi luă mâna şi i-o
bătu încurajator.
-Elise mi-a spus despre întrevederea pe care a avut-o cu dumneavoastră,azi
după-amiază.Prima mea reacţie a fost aceea de a-i da un telefon lui Bill Gerard,
ca să-i fac scandal.Mi-aţi pus soţia într-o situaţie teribil de neplăcută.
Prudenţi,Duncan şi DeeDee păstrară tăcerea.
-Dar,stând să mă gândesc mai bine,am renunţat să mai depun orice plângere.
Meritaţi o săpuneală pentru figura pe care aţi făcut-o,dar nu voiam s-o supun pe
Elise unui stres suplimentar.Şi,de fapt,eram mai furios pe mine însumi decât pe
dumneavoastră.Eu sunt de vină că a fost nevoită să suporte acel interogatoriu
atât de neplăcut.Nu mi-am putut-o ierta.Îi aruncă o privire,apoi se întoarse iar
spre ei.
-Aşa că i-am mărturisit că-1 angajasem pe Meyer Napoli ca s-o urmărească.
Privirea lui Duncan se îndreptă spre Elise.Femeia îl privea cu o ostilitate
tangibilă.Judecătorul continuă:
-Am considerat că Elise trebuie să ştie tot ce s-a spus în timpul conversaţiei
noastre din vestiar,acum două zile,domnule detectiv Hatcher.Nu sunt mândru de
mine că v-am minţit,pe dumneata şi pe domnişoara detectiv Bowen,când v-am
spus că nu aveam nimic personal de-a face cu Napoli.Regret profund afacerile
pe care le-am făcut cu el,mai ales dacă au dus la împuşcarea lui Trotter.
Indiferent cât de ocolitoare a fost legătura.
-La asta ne gândeam şi noi azi,când am vorbit cu doamna Laird,confirmă
DeeDee.Că spargerea lui Trotter a fost,cumva,legată de Meyer Napoli.
-Colaborarea mea cu el a fost de foarte scurtă durată,spuse judecătorul,şi rămân
la ferma convingere că Trotter a acţionat de unul singur,şi că orice legătură pe
care a avut-o cu Napoli era doar rezultatul unei simple coincidenţe.Dar,privind
lucrurile din perspectiva unui anchetator,recunosc că aş fi simţit nevoia să le
examinez mai îndeaproape,mai cu seamă dacă Napoli avea dovezi despre o
legătură amoroasă între Coleman Greer şi soţia mea.Prin urmare,continuă el,am
considerat că se impune să ne lămurim.Sper că,explicând câteva chestiuni
importante,să putem lăsa acest incident regretabil în urma noastră,o dată pentru
totdeauna.Acum,că nu mai există niciun secret între Elise şi mine,vom fi absolut
sinceri cu dumneavoastră.Puteţi începe.DeeDee se repezi imediat:
-Doamnă Laird,Napoli are dovezi ale unei legături intime între dumneavoastră şi
Coleman Greer?
-Nu există nicio asemenea dovadă,domnişoară detectiv Bowen.N-am avut nici o
legătură intimă unul cu altul.Citind scepticismul pe faţa lui DeeDee judecătorul
interveni:
-O veţi crede,după ce-o să vă explice natura relaţiei lor.
-Ne-a spus că erau prieteni,răspunse DeeDee.
-V-am spus că eram prieteni apropiaţi.Orice încercare de a vedea ceva urât în
prietenia noastră mă ofensează profund.În timp ce spunea aceste lucruri,îi aruncă
lui Duncan o privire de-a dreptul ucigătoare.
-Mă doare să fiu nevoită să vorbesc despre el,indiferent în ce împrejurări,dar de
vreme ce nu-mi daţi de ales...Se întrerupse,trăgând adânc aer în piept.Noi doi am
avut câteva întâlniri în liceu,dar întotdeauna am rămas la un nivel platonic-
niciodată sexual,nici măcar romantic.Eram camarazi,confidenţi.
DeeDee o întrebă:
-Dacă eraţi atât de apropiaţi,cum de nu ştiaţi că se gândea la sinucidere?
-Ştiam că era deprimat,dar nu-mi dădusem seama cât de profundă era depresia
lui.Acum îmi doresc să fi înţeles.
-Era la apogeul carierei,spuse Duncan.Ce motive ar fi avut să fie deprimat?
-I se frânsese inima.Această afirmaţie simplă îi luă pe amândoi pe nepregătite.
Duncan spuse:
-Avem nevoie de mai multe explicaţii,doamnă Laird.
-Îl părăsise marea iubire a vieţii lui.
-Dar nu erai dumneata aceea.
-Nu,răspunse ea cu fermitate,nu eram eu.
-Deci,cu toate acele ocazii când vă întâlneați cu el în secret...
-Îl ascultam și-l lăsam să-mi plângă pe umăr.
-Nu aveați o relație carnală.
-De câte ori trebuie să repet ,domnule detectiv Hatcher?Judecătorul interveni:
-Nu te cred nici acum,iubito.Şi nu te vor crede până nu le vei spune ceea ce
mi-ai spus şi mie.Elise îi adresă lui Duncan o privire lungă,măsurată,ca pentru
a-i impune ceea ce avea să spună.
-Coleman nu avea relaţii sexuale nici cu mine,nici cu alte femei.Marea lui
dragoste era Tony Esteban.Colegul de echipă.

CAPITOLUL 14
Deşi se afla atât de departe de coastă,Atlanta era la fel de caniculară ca
Savannah.Arşiţa absorbea respiraţia lui Duncan,în timp ce acesta ieşea din
aeroport,ca să oprească un taxi.Şoferul era prietenos şi vorbăreţ,conversând
animat în timp ce conducea prin traficul de pe şoseaua care ducea spre
Buckhead,unde Tony Esteban locuia înntr-un apartament luxos de pe terasa unui
bloc înalt.Duncan se trezise devreme,ştiind că avea să vină la Atlanta.Nu
spusese nimănui,nici chiar lui DeeDee,care ar fi cerut să-1 însoţească.Bănuia că
vedeta portoricană de la Braves ar fi ezitat să discute cu poliţia despre viaţa sa
sexuală,astfel încât un singur poliţist l-ar fi intimidat mai puţin decât doi.
Şi-n plus,era recunoscător că mai scăpa de DeeDee pentru un timp.După ce
pleacaseră de la judecător şi soţia lui,în seara trecută,se duseseră la un
restaurant,unde Duncan luase o cină târzie,iar DeeDee turnase în ea cu grămada
cola dietetică,tunând şi fulgerând la nesfârşit împotriva lui Elise Laird şi a
minciunilor ei.
-Nu-mi vine să cred ce tupeu a avut,să zică despre Coleman Greer că era gay!
Asta vrea să credem? Vezi să nu!
-Contravine stereotipului,într-adevăr,dar asta nu înseamnă că nu...
-Coleman Greer n-a fost gay!Nu voia să asculte niciun argument contrar şi le
reproşa atât lui Duncan,cât şi judecătorului că acordaseră cel mai mic credit
teoriei.
-Îl duce pe bărbat-su de nas.Iar el o crede,fiindcă aşa vrea.E-a dracu' de
deşteaptă.I-a zis singura minciună care l-ar fi făcut să-şi salveze firma.Aşa,a
scăpat din cârlig şi i-a reabilitat şi lui amorul propriu rănit.Pentru aşa ceva,ai
nevoie de talent.E o jucătoare,Duncan.Una cum n-am mai văzut până acum.
Când reuşise să strecoare şi el câteva cuvinte,Duncan spusese:
-Chiar dacă afirmaţiile ei despre Greer sunt false,rezultatul nu e altul decât că se
face vinovată de adulter,şi nimic mai mult.Nu ne-am apropiat nici c-un pas de
vreo dovadă că l-a găurit pe Gary Ray Trotter din alt motiv decât legitima
apărare.
-Tot încurcată e,Duncan.
Aşa şi era.Destul de încurcată pentru ca Duncan să facă scurtul drum cu avionul
de la Savannah la Atlanta,plătindu-şi singur biletul.Avea să încerce mai târziu
să-şi deconteze cheltuielile.Şi chiar dacă rămânea cu pierderea,avea să merite
preţul,pentru a afla adevărul.Era oare Elise Laird o mincinoasă manipulatoare?
Daca da,anchetarea schimbului de focuri fatal avea să continue.Dacă nu,viaţa ei
era în pericol.Oricare ar fi fost răspunsul,el trebuia să-1 știe.
Şoferul opri taxiul sub portalul casei şi comenta cu privire la eleganţa
acesteia.Duncan îi dădu dreptate.Îl plăti,apoi intră în holul de marmură,care-l
îmbrățișă cu aerul său rece,parfum de crini şi muzica blândă.La recepţie lucra
un bărbat în uniformă de portar.
-Bună dimineaţa,domnule.Vă pot ajuta cu ceva'
-'Neaţa.Îl caut pe domnul Anthony Esteban.Îşi scoase portofelul cu legitimaţia,
prilej cu care avu grijă ca recepţionerul să-i vadă teaca pistolului,sub sacoul
sport.Portarul îşi drese glasul:
-Domnul Esteban vă aşteaptă?Cu un surâs larg şi strălucitor,Duncan îi răspunse:
-N-aş vrea să-i stric surpriza.
-Va trebui să-1 sun.
-În fine,cum ştii mata...Nicio grabă.Contrazicându-şi falsa nonşalanţă,se aplecă
înainte peste pupitrul înalt,privind cu interes în timp ce portarul ridica la ureche
receptorul unui telefon şi apăsa pe butonul de apel al mansardei.
-Domnule Esteban,regret că vă deranjez,dar e aici un domn,întreabă de
dumneavoastră.Un domn...ăâ...
-Detectiv sergent Duncan Hatcher,de la Departamentul Poliţiei Metropolitane
Savannah-Chatham.Cele două departamente de poliţie,al oraşului şi al
comitatului,fuzionaseră în urmă cu un an.Duncan nu folosea decât rareori
titulatura completă.Pe de o parte,nu-i plăcea cum suna.Pe de altă parte,era prea
lunga Până să i te prezinţi unui infiractor,puteai să te trezeşti mort.Nu recurgea
la ea decât când voia să pară un mare mahăr.Portarul repetă ceea ce i se spusese,
ascultă,apoi îi ceru baseballistului să aştepte puţin.
-Vrea să ştie în ce problemă.
-Elise Laird şi un incident petrecut în casa ei,săptămâna trecută.Din nou,portarul
repetă cuvintele lui Duncan în re-ceptorul telefonului.După o scurtă pauză,
spuse:
-Domnul Esteban zice că nu cunoaşte nicio Elise Laird.
-Prietena lui Coleman Greer.Gura portarului formă un mic O de surpriză,apoi îi
transmise lui Esteban mesajul.
-Desigur,domnule Esteban.Închise.
-Puteți urca.Lifturile sunt după colţ.
-Mulţumesc.Ascensorul urca atât de repede,încât lui Duncan îi pocniră urechile
din cauza diferenţei de presiune.Uşile se deschiseră spre un foaier apreciabil.
Tony Esteban îl aştepta în faţa apartamentului său.Era mai scund cu câteva
degete decât Duncan,solid şi,Duncan ştia,cu nişte braţe care-ar fi putut face o
minge de baseball să sară din cusături.Purta pe el doar un şort de sport şi o
bucată de aur legată la gât cu un lanţ gros de-o jumătate de deget.
-Hatcher?
-E o plăcere să vă cunosc,domnule Esteban.
-Zi-mi Tony,îl invită el,întinzându-i mâna.Hai în casă.
Vorbea doar cu o urmă abia simţită de accent spaniol.
-Proverbiala casă de sticlă,remarcă Duncan,în timp ce intra în mansardă,
aruncând o privire înjur.Ferestrele mari cât pereţii ofereau o vedere panoramică,
de aproape trei sute şaizeci de grade,peste tot oraşul.
-Îţi place? M-a costat o grămadă de bani.
-Las-că şi tu câştigi o grămadă de bani.Esteban afişă zâmbetul care-1 făcuse să
devină atât de popular în rândurile fanilor şi ale presei.
-Vrei ceva de băut?,Îl conduse peste un pogon de living mobilat sumar,spre un
bar.Acolo,apăsă pe un buton ascuns care făcu să se deschidă uşile placate cu
oglinzi ale barului,dezvăluind conţinutul.
-Orice-ţi place: scotch,bourbon,un shake cu lapte Am de toate aici.
-Da' un pahar cu apă de la gheaţă se poate? Esteban păru dezamăgit,dar nu
obiectă.Duncan se aştepta să-1 vadă păşind dincolo de bar,aşa că fu surprins
când gazda răcni:
-Jenny!În câteva secunde,Jenny apăru-cât era de lungă un metru optzeci,în cea
mai mare parte picioare suple şi bronzate care arătau de parcă li s-ar fi finisat
culoarea cu airbrush-ul-la perfecţie.Avea părul de culoarea asfinţitului,sânii
imenşi şi o faţă de o frumuseţe răpitoare.Purta o fustă mini,sandale cu tocuri
înalte şi un maiou fară bretele nu mai mare decât o praştie,care nu lăsa absolut
nimic în seama imaginaţiei.
-Jenny,el e domnul Hatcher.
-Bună,domnule Hatcher.Duncan îşi regăsi graiul.
-Îmi pare bine,Jenny.
-Şi mie.Le-aveţi cu baseballul?
-Ăă,nu.
-E un poliţai din Savannah,şi-i e sete.Pune-i nişte apă cu gheaţă.Şi mie,fă-mi
unul din shake-urile alea cu proteine.
-Fragi şi iaurt?
-Mda,cu toate suplimentele.Jenny trecu după bar să pregătească cele cerute,iar
Esteban îi indică lui Duncan una dintre canapelele joase,de piele albă,dintr-un
grupaj de piese similare.Gheridoanele erau din metal şi sticlă.După ce se
aşezară,Esteban întrebă:
-Eşti fan de baseball?
-Da.
-Ca Braves?
-Normal.
-Bine,zâmbi el radios.Ai jucat vreodată?
-Puțin.Mai mult fotbal.
-Profesionist?Zâmbind,Duncan clatină din cap.
-M-am lăsat în colegiu.Îşi ocupară astfel timpul până când Jenny le pregăti
băuturile conversând despre sporturi şi sezonul echipei Braves.
-Arată-i inelul scumpo,îi spuse Esteban.după ce femeia le servi băuturile.
Jenny întinse mâna stângă spre Duncan,care-i lăudă diamantul,de vreme ce la
aşa ceva părea să se aştepte din partea lui.
-Aproape zece carate,îl informă Esteban,deşi nu fusese întrebat.
-I-auzi,exclamă politicos Duncan,zâmbindu-i lui Jenny.E un inel de logodnă?
-M-a cerut într-un balon cu aer cald,se grozăvi ea.
-În Napa,adaugă Esteban.Un festival din alea de-ale vinului.
-Sună romantic.
-A fost romantic,confirmă Jenny.
-Și aţi stabilit data nunţii?
-În weekendul de Ziua Recunoştinţei.Că-n timpul sezonului n-o putem face.
-Just.
-Nunta,nunta,nunta-numai despre asta vorbeşti-Că florile...Că rochiile...
Cockteiluri de creveți..Toate nimicurile de pe lume.Acuma du-te,scumpo!
-Încântată de cunoștință,domnule Hatcher.La revedere.
-La revedere.Esteban îi dădu o palmă afectuoasă peste fundul în formă de inimă,
în timp ce Jenny pleca ţăcănind cu tocurile pe pardoseala de marmură.După ce
dispăru printr-un set de uşi duble,sportivul îl întrebă pe Duncan.
-E ceva,mm?
-E uluitoare.
-Sunt nebun după ea.Ai mai văzut vreodată un corp ca ăsta?
-Din câte-mi amintesc,nu.
-Şi-a mai adăugat niţel în partea de sus.Pe banii mei.Îi voia mai mari,şi mi-am
zis,ce mama dracu'? Cu cât mai mari,cu atât mai bine,nu?
-Ăsta a fost întotdeauna şi mottoul meu.Ironia lui Duncan îi scăpă celuilalt,care
era prea absorbit de ale lui ca să mai audă şi altceva decât sunetul propriei sale
voci.
-E o dulceaţă.Trece prin bani ca prin apă,da' asta o ţine fericită.Şi ea mă ţine
fericit pe mine.Îţi spun clar-şi nu exagerez,se aplecă el mai aproape: ar putea să-
ţi sugă şi ochii din cap.
-Impresionant.
-Şi nu ştii nici jumate!Sorbi din shake şi se uită la ceas.
-Într-o oră am antrenament.Cu ce te pot ajuta?
-Investighez un schimb de focuri fatal.
-Fatal înseamnă c-a murit cineva,nu?
-Exact.A avut loc vinerea trecută,noaptea,în casa judecătorului Cato Laird şi a
soţiei lui,Elise.
-Mda,o mai ştiu pe Elise,acum că mi-ai amintit cine e.A murit?
-Nu.Duncan îi expuse faptele,încercând să evite folosirea unor cuvinte mai lungi
de cinci litere.
-Se pare că Elise a tras focul fatal în legitimă apărare.Acum nu fac decât să
clarific câteva detalii.
-Cum ar fi?
-Înţeleg că a avut o relaţie personală apropiată cu Coleman Greer.
Esteban se strâmbă,cu regret vizibil.
-King Cole,cum îi ziceam noi.Ce porcărie...Ştii,se pare că murise de vreo două
zile,până s-a dus cineva la el acasă şi l-a găsit.Am auzit că era ditamai mizeria,
d-aicea până-n tavan.Îşi zburase creierii-da,puteau ajunge chiar şi pe tavan.
-Ce ştii despre relaţia lui cu Elise?
-Că se cunoşteau de mult.Amici de pat,ştii?
-Da,mi-e familiară expresia.
-Genu' ăla de prieteni erau.Duncan luă o sorbitură din apa sa cu gheaţă şi
întrebă:
-Când ai cunoscut-o?
-A adus-o la un bairam al echipei,la scurt timp după ce venise şi el la Braves.Pe
toţi ne-a dat pe spate,că era aşa o gagicuţă mişto,şi Cole nu scosese o dată o
vorbă despre ea.Da' aşa era el,mai ascuns.Niciodată nu se dădea-n stambă la
petreceri.
-Şi tu te dai în stambă la petreceri? Esteban râse.
-Îmi fac şi eu de cap,ca tot omu.
-Căsătoria n-o să-ţi stânjenească stilul de viaţă?Drept răspuns,sportivul mişcă
din sprâncene:
-Ce-i pe drum,pe drum rămâne.Înţelegi ce vreau să spun?
-M-am prins.Celălalt ridică pumnul,iar Duncan i-l lovi cu al lui,legând un pact al
tăcerii,ca între bărbaţi.
-Deci,King Cole a adus-o pe Elise la un bairam cu Braves,şi ea era o gagicuţă
trăsnet.
-Corect.
-Şi?
-Şi nimic,îşi luă Esteban paharul,pentru a mai sorbi o înghiţitură.Asta a fost tot.
-Pe bune.
-N-am mai văzut-o niciodată şi,cum ziceam,Cole nu vorbea despre treburile
astea.Deci cred că mai mult nu-ţi pot spune.Duncan se rezemă de spătarul din
piele rigidă al canapelei,punând picior peste picior.
-Ştii ce mi-a spus mie Elise?Mi-a zis că,de fapt tovarăşii de pat eraţi tu şi
Coleman Greer,şi că tu îl părăsiseşi,şi de-aia şi-a băgat ţeava pistolului în gură și
a apăsat pe trăgaci.Esteban rămase cu gura căscată.Se aplecă înainte,apoi se
retrase din nou.Mişcă buzele să vorbească,dar constată să-i pierise graiul.Într-un
târziu,clătină din cap.scrâşnind:
-Curva aia...Boarfă mincinoasă!
-Nu e adevărat?
-Bineînţeles că nu-i adevărat!Sări de pe canapea şi începu să se plimbe pe
pardoseala de marmură,mitraliind imprecaţii în spaniolă.
-De ce-ar fi spus aşa ceva? se interesă Duncan.Esteban se răsuci spre el.
-De ce? Am să-ţi spun eu de ce.Vrei să ştii de ce?
-De ce?
-OK.Uite cum a fost: în seara aia,la petrecere... Da?
-Aia de care-ai zis „şi nimic”?
-N-am vrut să mă crezi un mârlan,genu' de gagiu care-ar fi-n stare să...
-Ce s-a întâmplat la petrecere,Tony?
-Cole s-a făcut mangă.I s-a rupt filmu'.Şi tipa Elise aia,se dă la mine.Şi vreau să
zic,bă nene,da' era aprinsă de-a binelea! În călduri,ştii ce-i aia?
-Ştiu ce-i aia.
-Aşa,şi se răscrăcărează toată grămadă peste mine.Nu mai puteam de nervi.
-Nervi?
-Păi da,că nu voiam să se şucăre pe mine nou' coleg de echipă,pentru gagicuţa
asta,da' ea că nu,că-ntre ea şi Cole nu-i nicio treabă.Cică erau prieteni,şi că şi el
s-ar fi bucurat s-o ştie că se simţea mişto la bairam.Şi-n timp ce zicea toate
chestiiile asta,numa' cu mâna prin nădragii mei.Aşa că i-am dat ce voia.De vreo
două ori,chiar.Adică,arăta marfă,ce mai.De ce nu-înţelegi ce vreau să zic?
Duncan scoase un sunet gutural de încuviinţare,iar Esteban se aşeză la loc.
-Era bună,frate.Nu m-ar fi deranjat deloc să mă mai înfrupt din ea,da' a doua zi
dimineaţa,mi-a scris pe hârtie toate numerele ei de telefon,întrebând când am s-o
sun,şi alte chestii din-astea.Şi de-atunci,în fiecare zi,m-a tot sunat,ba că
să-ntrebe când ne vedem,ba că de ce n-am sunat-o eu,că de ce nu-mi plăcea de
ea,cum de-mi permit eu s-o folosesc şi pe-urmă s-o arunc ca pe-o otreapă? Se
opri dintr-o dată.
-Ai văzut filmul ăla,”Atracţie fatală”? La fel era şi ea.Ca boarfa aia de-acolo.
Căţeaua aia nebuna,din iad.M-aşteptam să vin acasă-ntr-o zi şi să găsesc un
împuţit de iepuroi pus la fiert pe aragaz.
-Şi ai mai văzut-o vreodată de-atunci?Esteban clătină din cap.
-N-am nevoie eu de rahaturi din astea,frate.Cred că s-a dat bătută.Până la urmă,
a-ncetat să mă mai sune.
-Şi Coleman ce-a avut de spus despre toată povestea asta?
-N-a ştiut.Eu,cel puţin,nu i-am zis.Nu ştiu dacă nu cumva i-o fi spus ea.Se
încruntă,dezgustat.Băi,frate,da' ştiu că era sărită de pe fix,gagica,şi se jura c-o să
mi-o plătească ea mie că i-am dat papucii,da' nu m-am aşteptat să inventeze una
ca asta,cum că cic-aş fi gay.Gay? Iisuse! Apoi pufni în râs.E şi comic,dacă stai
să te gândeşti.'

-Te-ai dus din proprie iniţiativă la Atlanta ca să vorbeşti cu Tony Esteban?

-Da.
Nici nu intrase bine Duncan în cazarmă,că şi fusese chemat în biroul lui Bill
Gerard.Căpitanul Gerard era un poliţist bun,care avea aproape patruzeci de ani
vechime în departament.Era un superior corect,care se informa despre toate
cazurile pe care le investigau cei de la VCU şi dădea sfaturi când i se cereau.Dar
avea destulă încredere în detectivii din subordinea lui,ca să-şi facă datoria fără a
fi nevoie să-i ia la bani mărunţi.Totuşi,când era necesar,ştia să tragă şi câte-o
săpuneală straşnică.Duncan se pregăti s-o încaseze.
-Au sunat de la clubul Braves,continuă Gerard,trecându-şi mâinile pistruiate
peste părul rar,de culoarea ghimbirului.Era furioşi că nu le-ai cerut lor să-ţi
intermediere întrevederea cu Esteban.
-Voiam să-1 iau pe nepregătite.
-Se pare că ai reuşit,fiindeă după plecarea ta,s-a răzgândit,şi s-a dus să se plângă
la agenţii de PR ai echipei că un poliţist din Savannah a venit să-1 întrebe despre
o femeie pe care el abia dac-o cunoaşte,care a fost implicată într-un schimb de
focuri mortal.Era speriat c-o să afle presa şi c-o s-o umfle,până-o s-ajungă pe
prima pagină din The National Enquirer.Aia de la PR nervoşi,l-au sunat pe şeful
Taylor,care m-a sunat pe mine,ca să afle ce naiba se întâmpla.Scuipă în ceaşcă
şi-1 privi pe Duncan peste ochelarii de citit.Şi aș cam vrea și eu să ştiu,Dunk.Ce
naiba se întâmplă?
-Nu sunt convins că focul care l-a omorât pe Gary Ray Trotter a fost tras în
legitimă apărare.
-Au,la dracu'...
Lui Gerard îi plăceau vânătoarea şi pescuitul,citea cărţi despre Războiul Civil şi
făcea dragoste cu femeia cu care era căsătorit din noaptea de după absolvirea
liceului.Abia aştepta să se bucure de aceste modalităţi plăcute de a-şi petrece
timpul liber la pensie,până la care mai avea doi ani.Între timp,voia să-şi facă
meseria bine,răspunzând la toate cerinţele,dar şi evitând capeanele politicilor
birocratice,astfel încât să poată părăsi departamentul poliţiei elegant şi fără a-şi
fi făcut niciun fel de duşmani.
-Crezi că nevasta judecătorului nu-şi proteja propria viaţă?
-Cred mai degrabă că-şi proteja propriul stil de viaţă.
-La dracu',repetă el.Chestia asta n-o sâ-i cadă deloc bine lui Cato Laird.
-Îmi dau şi eu seama de asta,Bill.Crede-mă,am stat şi m-am gândit tot drumul,de
la Atlanta înapoi.E judecător-şef de curte superioară.Prezidează cazuri penale.
Ultimul lucru pe care şi-1 doreşte un departament de poliţie e un judecător care
le poartă râcă polițiștilor care îi aduc pe infactori în instanţă.Povestea asta pune
departamentul într-o poziţie foarte delicată.Înțeleg și apreciz just treaba asta,dar
e de datoria mea să...Gerard ridică mâna:
-Niciunul dintre detectivtivii mri,n-are nevoie să-mi dea explicaţii,Dunk.Am
încredere în tine.Și mai mare încredere am în instinctele tale.
N-ar mai fi avut atâta încredere în el dacă afla despre secretele pe care le păstra
Duncan în ultima vreme şi principiile etice pe care le încălcase.Mesajul lui
Elise.Întâlnirea lor particulară,la el acasă.N-ar mai fi avut atâta încredere nici
dacă ştia cât de mult se luptase Duncan cu propria sa decizie de a da curs
cazului,împotriva ei.
-Esteban a spus ceva care s-o implice? se interesa căpitanul.
-Kong e aici?Gerard îl privi nedumerit.
-Nu ştiu,de ce?
-Aş vrea să fie de faţă şi el şi DeeDee.Aşa,nu va trebui să povestesc decât o dată.
-Eu mă duc să mă uşurez.Cheamă-i aici.
Se adunară cu toţii cinci minute mai târziu.DeeDee intră cu o cutie de cola
dietetică şi o atitudine deloc de bun augur.Era supărată pe Duncan că se dusese
la Atlanta fără ea şi fără ca măcar să-i spună înainte despre călătorie Duncan nu
se lăsă afectat de îmbufnarea ei.Avea să-i treacă-şi încă foarte curând,dacă o
cunoştea bine.DeeDee o suspectase tot timpul pe Elise că avea motive ascunse,
iar el tocmai urma să-1 dezvăluie unul dintre ele.Kong era ca de obicei: păros,
transpirat şi binevoitor
-Ce e? îl întrebă el pe Gerard.Căpitanul arătă pe Duncan.
-El a convocat şedinţa.Duncan începu prin a spune:
-Înainte de toate,anunţ oficial pe toate lumea: când am să mă fac mare,vreau să
fiu jucător de baseball profesionist.Descrierea pe care o făcu mansardei lui Tony
Esteban era menită să-i destindă pe toți şi să-i facă să zâmbească şi să asculte cu
atenţie până când ajunse la părţile esenţiale.
-În mijlocul camerei se înălţa o sculptura metalică roşie.Arăta ca un instrument
de tortura sau poate ca o lebădă.Şi,exact ca-n filme,îl văd că apasă pe-un buton
şi uşile alea cu oglinzi fumurii se deschid,dând la iveală un bar utilat cu toate
lichidele potabile care se pot imagina.Când ajunse la Jenny,toţi ceilalţi îl
ascultau avizi.
-Nici Hugh Hefner n-u avut vreodată o hartă ca asta.Nişte picioare,de nu se mai
terminau.Două balcoane,uite-atâta de mari,arată el cu ambele mâini.Îndepărtân-
du-le de piept,înainte.Se vedeau ca-n palmă,sub maiouţul ăla strâmt-şi vreau să
zic că...
-Ne-am prins,Duncan,îl întrerupse DeeDee.Era ţâfnoasă.Ce-a zis Esteban?
Duncan le aruncă celor doi bărbaţi o privire care le dădea de înţeles că urma să
le facă o descriere mai detaliată a pieptului lui Jenny,mai târziu,după care le
relată conversaţia cu Tony Ksteban.Când termină,Gerard îi ceru câteva lămuriri:
-Doamna Laird e cea care ţi-a spus despre Coleman Greer că ar fi gay?
-Aseară,la ei acasă,răspunse Duncan.DeeDee şi cu mine am fost chemaţi
acolo.Doamna Laird n-ar prea fi vrut să distrugă mitul...
-Nu e niciun mit,interveni DeeDee.
-...machismului lui Coleman Greer,dar ne-a spus că după şusta lor romantică din
liceu,care a fost platonică...
-Pe dracu completă DeeDee.
-...el i-a mărturisit un lucru pe care nu-l mai spusese niciunui suflet de om: că-l
atrăgeau bărbații.
-Martor mi-e Dumnezeu!”declară dramatic DeeDee,ducându-și mâna la
inimă,cu un gest teatrul.R la Scarlett O'Hara a jurat,şi mai multe nu.
-Băi,da' nu-mi vine să cred! comentă şi Kong.Băieţii mei au să fie zdrobiţi.
Vreau să zic,nu c-ar fi ceva în neregulă cu asta.Trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să
trăiască,e vorba mea.Da'...În fine,tinzi să crezi că măcar eroii din baseball sunt
hetero.Aruncă o privire în jur,ca pentru a le sonda opiniile celorlalţi.
-Voi ce ziceţi?
-Indiferent ce zicem noi,Esteban zice că Coleman Greer era heterosexual.
-Dă-mi voie să te corectez,Bill,preciză Duncan.Esteban zice de el însuşi că-i
heterosexual.N-a putut vorbi în numele lui Coleman Greer şi nu ştie cu cea mai
deplină certitudine,dar se îndoieşte serios că era gay.Cum ar fi putut să fie
gay,fără ca nimeni să ştie?Cum ar fi putut ţine ascuns lucrul ăsta,când juma' de
an trăia şi călătorea în compania altor bărbaţi?Esteban nu crede că Greer era
gay,dar ştie că el,unul nu-i „un împuţit de poponar”.
-Ceea ce face o gaură cât toate zilele în povestea lui Elise Laird,spuse DeeDee.
Sunt convinsă că a inventat minciuna aia fiindcă era singura de care bărbat-su
s-ar fi agăţat cu ambele mâini.Că cică ori de câte ori fugea de-acasă,nu-şi regula
baseballistu'-a,nu,îl consola pentru amorul lui gay care-o luase razna.Pufni cu
dispreţ nepreţuit.Ai şi tu o aventură şi ţi-o demască un detectiv particular angajat
de bărbat-tu ca să te urmărească.Ai nevoie de-o minciună,şi repede.
Voila.Amantul tău nu ţi-e amant.Nici măcar nu-i plac fetele.
-Detectiv particular?întrebă Kong.Şi aici intervine dispărutul meu,nu?
Detectivul particular era Napoli.Duncan îl întrebă:
-Ai mai găsit ceva?
-Nimic.Nici măcar un fir de păr din capul lui slinos.
-Judecătorul l-a angajat pe Napoli?exclamă Gerard fără să-şi ascundă
surprinderea.
-A zis că voia cu disperare să ştie dacă nevastă-sa avea într-adevăr o aventură
sau era numai imaginaţia lui îi explică Duncan.A recunoscut faţă de noi că
Napoli găsise ceva,dar a spus că în ultima clipă s-a răzgândit şi n-a mai vrut să
afle ce anume era acel ceva.
-Iar Kong a găsit numele lui Gary Ray Trotter printre hârtiile de pe biroul lui
Meyer Napoli.
-Exact,Bill,spuse Duncan.
-Acum încep să înţeleg şi eu unde vrei să ajungi cu toate astea,spuse căpitanul.
-Napoli avea dovezi despre legătura doamnei Laird.Judecătorul s-a răzgândit,n-a
mai vrut să afle adevărul,până la urmă,şi l-a respins.Dar Napoli s-a lăcomit şi s-a
dus cu probele la doamna Laird,ca s-o şantajeze.Ca să se apere-sau pe sine,sau
pe Coleman Greer,sau pe amândoi-Elise Laird a acceptat să-i plătească o sumă
mare.Gary Ray Trotter era omul care trebuia s-o ia în primire.Făcu o pauză,apoi
adăugă: Toate astea sunt simple speculaţii,dar se leagă.Câteva clipe statură
tăcuţi,meditând la ceea ce le spusese Duncan.Kong fu primul care vorbi:
-Dar de unde-a ştiut că Trotter urma să vină tocmai în noaptea aia?
-S-ar putea ca totul să fi fost aranjat dinainte.Duncan le povesti lui Gerard şi
Kong despre insomniile ei şi despre obiceiul de a coborî noaptea la parter ca să
bea un pahar cu lapte.
Poate că Trotter voia să lase marfa,conform instruţiunilor primite...
-Dar ea l-a împușcat înainte,completă DeeDee.S-ar putea ca el sî fi tras cu
pistolul în legitimă apărare,nu ea.
-S-ar putea,confirmă Duncan,trăgându-se de buză,gânditor.Dar,dacă aşa s-a
întâmplat,unde-i marfa? Presupunând că adusese un plic,ce-a făcut cu el?
-În cabinetul ăla sunt multe ascunzători,spuse DeeDee.Elise îl putea pune între
două cărţi din bibliotecă,înainte ca judecătorul să coboare.Sau într-un sertar al
biroului.Ar fi arătat destul de inofensiv.Iar mai târziu,s-ar fi întors să-1 ia.
-Aşa se pare.
-Şi dacă Trotter a adus dovezile promise,de ce l-a mai împuşcat? vru să ştie
Kong.
-Ca să fie absolut sigură că nu rămân martori,replică DeeDee.E o tipă rece şi
calculată.
-Curios,comentă Duncan.Tony Esteban spunea despre ea că e fierbinte şi
pasională.
-Cred că depinde de punctul de vedere.
-Aşa se pare,replică el,pe un ton la fel de acid.Gerard interveni:
-Cheia întregii poveşti e Napoli.Dacă el l-a trimis pe Trotter în casa Laird,iar
doamna Laird îl aştepta,avem de-a face cu un caz de crimă cu premeditare.
-Sau,adăugă Duncan,a fost o spargere scăpată de sub control şi un caz de
legitimă apărare,aşa cum susţine ea.
Ori se putea să fi fost un alt scenariu.Cel în care Elise trebuia să moară,nu
Trotter.Dar în acest sens,nu avea alt indiciu decât afirmaţiile ei,iar după discuţia
cu Esteban,păreau şi mai puţin credibile decât înainte.
-Expertiza balistică a celor două urme ce zice?se interesă Gerard.
-Azi după-amiază am primit raportul,răspund DeeDee.Ambele sunt curate
lună.Judecătorul și-a cumpărat-o pe a lui acum şapte ani.
-Cu mult timp înainte de a o fi cunoscut,măcar,pe Elise,remarcă Duncan.
-Trotter n-a mai fost niciodată implicat în vreo crimă,adăugă DeeDee.Asta-i o
fundătură.Adresându-i-se lui Kong,Bill Gerard spuse:
-Trebuie să fie găsit Napoli cu orice preţ.
-I-am pus pe toţi copoii din efective să caşte ochii şi să stea cu urechea la
pământ.Pe moment,se pare că se joacă de-a Jimmy Hoffa.Căpitanul se întoarse
spre Duncan.
-Care plănuieşti să fie următoarea mişcare? Duncan se gândi un moment.
-Cred c-am să mă întorc la doamna Laird,ca să-i spun că Esteban a negat
categoric că ar fi fost amantul lui Coleman Greer.Să vedem ce zice.
-O să spună că minte,replică DeeDee.Gerard scuipă în ceaşcă.
-Te încrunţi,Dunk.Ce te frământă? Ceva îmi spune că nu eşti convins.Duncan se
ridică,pentru a se duce la fereastră,unde se opri,uitându-se îngândurat afară.O
trăsura cu cai plină de turişti,trecea prin faţa clădirii.Ghidul le arăta trăsăturile
arhitecturale ale Cazărmii,prezentându-le istoria ei.
-Convins? repetă el.Ai ales bine cuvântul.Bill.Fiindcă mă întrebam dacă nu
cumva Esteban încerca să mă convingă că e heterosexual.Tot ce spunea,toate
atitudinile lui,erau mult prea trase de păr.Logodnica aia ca o păpuşă Bărbie,cu
un inel de logodnă mai mare și mai masiv decât o ancoră.Sânii ăia
supragabaritici,pentru care el îi dăduse banii..Se întoarse spre Kong,
zâmbindu-i.
-Trebuia să fii acolo.Problema e că ținea morțiș ca în mintea mea să nu
mai încapă nici o îndoială că-i un superarmăsar,un bărbat topit după femei.
-Aşa e tot timpul,aminti Gerard.L-ai văzut vreodată să nu se grozăvească?
-Ţanţoş ca un cocoş,confirmă şi Kong.
-Mda,îngâmfarea şi lăudăroşenia pot să fie doar elemente ale personalităţii lui.
Duncan se întoarse la locul său,dar nu se aşeză.Îşi rezemă braţele de spătarul
scaunului.
-Da' hai să zicem,de dragul discuţiei,că Esteban şi Coleman Greer au fost
amanţi.Cine ar fi singura persoană din lume care să ştie despre asta şi să divulge
adevărul?Gerard fu cel care oferi răspunsul:
-Prietena şi confidenta de-o viaţă a lui Coleman -Elise Laird.
-Exact.Când portarul clădirii unde stă Esteban m-a anunţat,am spus că venisem
să vorbesc cu el despre prietena lui Coleman Greer,Elise Laird.Poate că a intrat
în panică.Poate a crezut,în clipa aia,că jocul se terminase,şi că homosexualitatea
lui avea să fie demascată.Aşa că tot ce-a spus şi ce-a făcut era calculat ca să
contrazică orice mi-ar fi putut spune ea despre relaţia cu colegul lui de echipă.
-Sau poate că Elise a minţit ca să se răzbune c-o părăsise,tocmai aşa cum a spus
şi el,susţinu DeeDee.
-E un egocentric.Toată povestea despre felul cum s-a dat ea la el ar putea să fie o
invenţie.DeeDee pufni cu dispreţ.
-Nu vrei tu să fie vinovată de crimă,şi gata!
-Iar tu nu vrei nimic mai mult decât să fie vinovată! ripostă Duncan.
-Nu,răspunse ea încet.Dar simplul fapt că are o faţă de păpuşă şi o siluetă pe
măsură nu înseamnă că e nevinovată.
-Nu înseamnă nici că e neapărat vinovată.
-De ce nu forţezi și cu ea nota,așa cum faci cu alții suspecţi?
-Până azi,nici n-a fost suspectă.
-Numai fiindcă n-ai vrut tu s-o consideri suspectă,i-o întoarse DeeDee,furioasă.
-Hei! le întrerupse Bill Gerard schimbul aprins de replici.Ce v-a apucat?
-Lui Duncan i se scurg ochii după Elise Laird,asta ne-a apucat.
-Mă calci pe nervi,DeeDee,spuse încet Duncan,abia mişcându-şi buzele pentru a
articula cuvintele.Spune un singur lucru pe care nu l-am făcut ca la carte.
DeeDee continuă să-1 fixeze cu privirea,fară o vorbă.
-Un singur lucru pe care nu l-am făcut,să spui! repetă el,furios.
Oftând resemnată,DeeDee întoarse capul spre Bill Gerard.
-A făcut tot ce trebuia,spuse ea.Ancheta a respectat complet metodologia.
-Mulţumesc,replică ţeapăn Duncan.Am fost prudent? Mai nesigur decât ar fi
normal?Pe bune că da.Fiindcă ne pregătim s-o dăm în urmărire penală pe
nevasta unui judecător de la curtea superioară.Şi înainte s-o facem,cred că n-ar
strica să explorăm toate posibilităţile.Fiindeă dacă greşim cu povestea asta,o să
ne trezim şi fară slujbă.Se lăsă o tăcere grea,prelungită.Kong o rupse,spunând:
-Arşi!Toţi se relaxară,chicotind uşor.Duncan însă nu era gata s-o ierte pe
DeeDee,iar când se uită iar la ea,nu zâmbi.
-Concluzia e următoarea,Duncan,spuse Gerard: unul dintre ei te duce de nas.Sau
doamna Laird sau Tom Esteban.Tu care crezi că ar fi?
Aceeaşi întrebare şi-o pusese şi el,de-o mie de ori de când plecase din mansarda
lui Esteban.Pe cine-1 credea-pe baseballistul cel arogant sau pe femeia care
omorâse un om săptămâna trecută?Încet,spuse:
-Elise Laird.Aruncă o privire spre DeeDee,apoi i se adresă căpitanului: Sunt
prea multe detalii privitoare la schimbul ăla de focuri care nu se potrivesc,
Bill.Nu-1 simt normal.Cred că ar trebui s-o aducem mâine aici,s-o băgăm într-o
cameră de interogatoriu,cu un raportor juridic,şi totul să devină oficial.S-o luăm
la ciocănit,şi tare.Să vedem dacă nu lasă să-i scape ceva.Gerard dădu din cap,
deşi arăta foarte nefericit.
-O să iasă cu scandal.Diseară am să-1 anunţ pe şeful Taylor,fiindcă-s sigur că
mâine judecătorul Laird îi va face capul mare.Nimeni nu-1 contrazise.
-Şi tu,Kong,să-i anunţi imediat ce afli ceva despre Napoli.
-Se face.DeeDee era singura din încăpere care arăta mulţumiţă.Se ridică şi-şi
aruncă în coşul de hârtii cutia goală de cola,spunându-i lui Duncan:
-Mă găseşti la biroul meu,dacă vrei dă discutăm planul pentru mâine.
-Perfect.În drum spre uşă,Kong îl înghionti pe Duncan.spunându-i încet:
-Eu tot mai vreau s-aud despre figura aia cu ochii.Duncan rămase singur cu
Gerard,care-şi lustruia ochelarii de citit,frecându-i cu cravata.
-E-adevărat ce-a zis partenera ta? Ţi-a căzut cu tronc cucoana?
-Ar trebui să fiu un eunuc ca să n-o bag în seamă Bill.Şi tu la fel.
-Am văzut-o.Te înţeleg.Aşa că trebuie să ştiu: poţi să-ţi pui ochelarii de cal şi să
fii obiectiv?
-E căsătorită.
-Nu asta te-am întrebat,Dunk.
-E suspecta principală într-o anchetă.
-Nici asta.
-N-avem niciun fel de probe materiale pe baza cărora să construim un caz de
omucidere împotriva ei.Încă.Dar,la recomandarea mea,mergem înainte cu
investigaţiile şi,dacă găsim dovezile alea de care avem nevoie,am să cer
începerea urmăririi penale.Gerard îşi puse ochelarii pe nas şi luă un teanc de
hârtii de pe birou.
-Asta-i tot ce voiam să aud.

CAPITOLUL 15
Elise?Se răsuci în loc,ştiind că arăta vinovată.Ştiind că era vinovată.
-Cato,răspunse ea,cu un râs sufocat.Soțul ei stătea în uşa deschisa,cu o sacoșă
de
cumpărături în mână.
-M-ai speriat.Când ai ajuns acasă?
-Adineauri.Ce făceai? O întrebă el,intrând în cabinet,cu o expresie curioasă şi
vag bănuitoare.
-Camera asta încă mă mai face să fiu nervoasă.
-Şi atunci,de ce intri aici?
-Verificam reparaţiile,spuse ea,arătând spre peretele care fusese tencuit după
extragerea glonţului tras din pistolul lui Trotter.
În ajun,poliţiştii luaseră banda galbenă de delimitarea câmpului infracţional şi le
spuseseră că erau liberi să folosească din nou camera.Cato adusese nişte
lucrători ca să readucă biroul la perfecţiunea dinainte.
Covorul pătat de sânge fusese făcut sul şi scos,cu instrucţiuni de a fi distrus.
Nu-1 mai voia.Apoi,toată încăperea fusese curăţată şi dezinfectată de
profesionist:
-Nu sunt mulţumită de felul cum au lucrat şi erau sigură că nici tu n-ai să fii,
spuse Elise.Căutam cartea de vizită a zidarului,în sertarul biroului tău.Voiam
să-1 sun mâine-dimineaţă la prima oră.
-Cartea lui de vizită e la doamna Berry.
-A!
-Îi voi cere să-1 cheme din nou.
-Cred că ar fi cazul.Aici nu merge cu cârpeli.Doar ştiu şi eu cât de mult ţii la
camera asta.
-Foarte frumos din partea ta că-ţi pasă,zâmbi el.Vii să bei un pahar cu mine
înainte de cină?
-Mi-ar face plăcere.Elise ieşi de după birou,aruncând o privire în jos spre sacoşă.
-Ce-ai adus acolo?
-Un cadou.
-Hmm...murmură ea,vârându-şi mâna în pachetul învelit cu hârtie de mătase roz.
-Poate să mai aştepte.Cato puse sacoşa jos,o cuprinse pe Elise cu braţele pe după
mijloc şi încercă s-o sărute,dar femeia se retrase.
-Voiam să mă aranjez,înainte de a veni tu acasă,îi apuse ea.Azi după-amiază
m-am odihnit,aşa cum mi-ai sugerat,şi chiar am reuşit să aţipesc puţin.Nici
măcar pe dinţi n-am apucat să mă spăl încă.
-Nu mă deranjează.
-Mă deranjează pe mine.Am să mă duc sus,ca să mă fac prezentabilă.Între
timp,tu pregăteşte băuturile.
-Şi mai bine-le pregătesc şi le aduc sus.
-Perfect.Se desprinse din braţele lui şi porni spre uşă.
-Uite,ia şi sacoşa cu tine,o ridică el şi i-o întinse.
-Pot să mă uit? Judecătorul râse.
-Cred c-ai să te uiţi indiferent dacă-ţi dau eu voie sau nu,aşa că hai,n-ai decât.
Cu un aer la fel de vesel ca al lui Elise ieşi din camera,strigând peste umăr:
-Votcă şi tonic,te rog.Cu cât mai multă lămâie şi gheaţă cât încape.
Urcă în fugă scara,drept spre dormitorul lor.Imediat ce închise uşa,se rezemă de
ea,gâfâind,cu inima bătându-i nebuneşte.Tremura toată.Fusese cât pe ce s-o
prindă.În urma mărturisirii despre angajarea detectivului particular,Cato
devenise tandru şi iubitor,întrebând-o adesea dacă-i iertase suspiciunile.Ea îl
asigurase că era iertat,reacţionând cu căldură şi afecţiune.La prima vedere,nimic
nu părea în neregulă.Se spălă pe dinți şi-şi luă repede îmbrăcămintea nouă pe
care o scosese din pachet.Tocmai,se parfuma,când Cato intră în dormitor,
aducând cele două pahare.O privi dând din cap aprobator.
-A meritat să aştept.
-Îţi mulţumesc.
-Cum îţi vine?
-Perfect,răspunse ea,făcând o piruetă,cu poalele bogate ale rochiei uşor ridicate.
-Nu-i cine ştie ce,spuse Cato,dar am văzut-o și mi-a plăcut.
-Şi mie-mi place.Foarte mult.Îţi mulţumesc încă o dată.
Cato îşi scosese sacoul şi cravata.Avea primii doi nasturi de sus ai cămăşii
descheiaţi.Privind-o cu subînţeles,închise uşa dormitorului.Elise se uită la ceas.
-Doamna Berry aşteaptă să servească cina.
-I-am spus s-o ţină caldă,ca să nu fim nevoiţi să ne grăbim.
Traversă camera şi-i oferi paharul.Îl ciocni uşor cu al lui,în care avea scotch.
-Pentru uitarea incidentului de-aici,cu toate urmările lui neplăcute.
-Voi bea pentru asta.Luară amândoi câte o sorbitură,apoi Cato o trase spre pat,se
aşeză pe marginea acestuia şi o potrivi între coapsele lui desfăcute.Îşi puse
paharul pe noptieră,după care o prinse de talie.
-Nu sunt sigur că mai pot aştepta până-ţi termini votca...
Elise luă câteva sorbituri mici din pahar,apoi îl puse pe noptieră,lângă al lui.
Începând să-şi mişte uşor mâinile în susul şi-n josul bustului ei,Cato o întrebă:
-Mai eşti supărată pe mine,Elise?
-Pentru detectivul particular? Nu,Cato.Ţi-am spus de-atâtea ori-ce altceva ai fi
putut să crezi? Toate semnele indicau o legătură amoroasă.A fost o prostie din
partea mea să nu-ţi explic situaţia cu Coleman.
-Şi chiar dacă mi-o explicai,n-aş fi fost de acord să te întâlneşti cu el prin camere
de hotel.
-Nu i-am inflamat dorinţa,răspunse ea,cu un mic hohot de râs.
Încercasem,demult,când eram în liceu.A ieşit un dezastru.Nu mă dorea în sensul
ăla.
-Atunci,nu era numai gay.Trebuie să fi fost şi mort.
Telefonul sună.Cato aruncă o privire spre el,dar văzu aprinzându-se beculeţul
corespunător aparatului din bucătărie,semn că răspunsese doamna Berry.O
cuprinse pe Elise cu mâna de ceafă,ca să-i tragă capul spre el.Prin interfon,
doamna Berry spuse:
-Domnule judecător Laird,vă rog să iertaţi deranjul.Detectivul acela,Hatcher,
insistă să vorbească cu dumneavoastră.Cato mai susţinu privirea lui Elise câteva
secunde,apoi îşi desprinse mâinile de corpul ei şi luă receptorul,apăsând butonul
roşu,care clipea,pe panoul telefonului.
-Detectiv Hatcher?Elise îşi luă paharul,remarcând că mâna îi tremura,cu
speranţa că soţul ei n-avea să observe.
-Înţeleg,spuse el.Conversaţia durase doar câteva secunde.Îmi voi reorganiza
programul în consecinţă şi vom fi acolo.Încet,puse receptorul la loc în furcă şi
rămase cu privirea spre telefon,fără să spună nimic.Elise nu-şi mai putu stăpâni
neliniştea.
-Ce voia? Ai zis că vom fi acolo.Unde?
-La secţia de poliţie.Mâine-dimineaţă,la ora zece.
-De ce?Abia acum o privi.
-Avem o problemă,Elise.Sau,mai degrabă,ei au o problemă.
-Cu ce?
-Cu relaţia dintre tine şi Coleman Greer.Nu te cred.

Maşina lui Duncan se târa în lungul străzii,în timp ce se uita la numerele

caselor,până-1 găsi pe cel pe care-l căuta.Trase la bordură şi opri în faţa casei.
Era un cartier periculos,cu o rată înaltă a criminalităţii,care putea fi numit pe
bună dreptate mahala.Fiecare casă de pe strada era în mai mică sau mai mare
măsură neglijată şi părăginită,dar aceasta se număra printre cele mai dărăpănate.
S-ar fi putut şi ca întunericul să-i joace farse,însâ construcţia de placaj părea cam
înclinată.In curte nu creştea nimic,decât un stejar singuratic pe care se adunase
prea mult muşchi spaniol.Copacul în sine părea secătuit complet,uscat.
Duncan opri motorul maşinii şi-şi scoase din teacă arma de serviciu.Ţinând
strâns pistolul în mâna dreaptă,coborî din maşină şi se uită cu grijă în jur.Strada
părea pustie-sau,poate,”abandonată” ar fi fost un cuvânt mai potrivit.În câteva
case din cartier ardeau luminile,dar majoritatea erau cufundate în întuneric şi
păreau părăsite.Cele câteva felinare de pe trotuar care încă mai aveau globurile
intacte răspândeau o lumină slabă,reuşind doar să adâncească umbrele din jur.
Trotuarul era denivelat.Prin crăpăturile largi ale asfaltului creşteau buruieni.
Cimentul se fărâmiţa sub pantofii lui Duncan,în timp ce acesta mergea spre
marginea curţii ca să studieze mai bine casa.Era complet întunecată.
Se întreba cât de înţelept fusese să vină acolo.Măcar să mai fi luat pe cineva cu
el.Era conştient de acest lucru-făcuse o prostie necugetată şi,într-o oarecare
măsură,egoistă.„E vorba de Savich.Vino singur.”Aceste cuvinte şi adresa casei
fuseseră tot conţinutul mesajului lăsat la căsuţa vocală a telefonului de o voce
feminină răguşită.Verificând registrul de apeluri,Duncan văzuse că înregistrarea
era de la ora zece şi treizeci şi şapte de minute seara.În locul apelantului scria
„Numar privat”.Nu pe bune.Se gândise imediat la femeia pe care i-o aruncase
Savich în drum,sâmbătă seara.Oare tot pe ea o folosea şi acum? Ar fi fost Savich
atât de ostentativ? Nu părea un gest caracteristic pentru el,dar,dacă încercai să
prevrezi mișcările lui Savich,greşeai de nouă virgulă nouă ori din zece.Prudent,
porni pe aleea care ducea spre veranda casei,înapoi,peste un umăr,apoi şi peste
celălalt,dar nici o mişcare pe stradă,nu auzi niciun sunet,vechi gemură sub
greutatea lui,când traversă terasa,spre uşă.
Își dădea seama că era foarte posibil să cadă într-o cursă care să-i aducă pieirea.
Bănuise că Savich avea să lanseze un atac-surpriză.Se înşelase cumva? Oare
Savich alesese în schimb,o răfuială faţă-a faţă?Sau poate,în casa aceea,Savich îi
pregătise cine ştie ce altă surpriză rnacabră.Cadavrul lui Luciile Joones
eventual.Prostituata care-1 servise pe Savich după asasinarea lui Freddy Morris
era încă liberă şi în consecinţă,nu putea fi chestionată de poliţie.Era posibil ca
Savich s-o fi redus pentru totdeauna la tăcere,lăsându-i cadavrul aici,pentru ca
Duncan să-1 găsească.Îi trecu prin minte și Gordie Ballew.
Oare Savich auzise că încercaseră să încheie un târg cu Gordie,ademenindu-1 să
devină informator? Norocul lui că era la loc sigur, după gratii,în închisoarea
comitatului.Indiferent ce anume îi rezerva casa aceea veche,momentul
adevărului sosise.Duncan dădu la o parte uşa cu plasă de sârmă ruginită,care se
mai ţinea doar într-o balama, şi puse mâna pe clanţa uşii de lemn, care nu opuse
rezistenţă. Totuşi, fu nevoit să împingă cu umărul uşa umflată de umezeală,ca s-
o poată deschide,care trecu pragul,intrând în casă.Aerul dinăuntru era înăbuşitor
de fierbinte şi avea mirosul de mucegai al clădirilor vechi şi părăsite-dar nu şi de
carne în descompunere,constată el uşurat.
Cu urechile ciulite să nu-i scape nici cel mai mic sunet,stătu un moment să se
orienteze.Era o casă su-distă tradiţională,construită înainte de inventarea
instalaţiilor de aer condiţionat,când era necesară ventilaţia pentru a răcori aerul
în verile caniculare.Într-o vreme,poate cu un secol în urmă,ar fi fost o casă
fermecătoare.În faţa lui se întindea un culoar cu o scară într-un capăt şi camere
pe ambele laturi.Porni pe furiş înainte şi,precaut,se uită în prima cameră din
dreapta.Era goală.Tencuială şi câteva generaţii de tapete decolorate,rupte.O
gaură în tavan,unde fusese agăţat cândva un candelabru.Probabil,sufrageria,pe
vremuri.Traversă holul spre încăperea opusă,care era un salon.Alt tapet,dar tot
rupt.Perdele zdrenţuite,părând fragile ca pânzele de păianjen,atârnau la ferestre.
Camera era mobilată,dar sumar.În mijlocul ei stătea în picioare Elise
Laird.Inima lui Duncan avu o reacţie ciudată.
Totuşi,ridică pistolul,îndreptându-1 spre ea.
-Ai venit.
Vocea ei era o şoaptă abia auzită.Aceeaşi voce înceată care-i lăsase mesajul
telefonic pe mobil.Duncan se întrebă cum de nu i-o recunoscuse.
Sau...chiar n-o recunoscuse?Oare ştiuse clar,în pofida menţionării numelui lui
Savich,cine anume-1 aştepta acolo,în casa aceea pustie şi întunecată? Refuzase
să recunoască vocea ca fiind a ei,fiindcă atunci n-ar mai fi putut veni acolo cu
conştiinţa curată? Savich îi oferea o justificare ca să vină.Elise,nu.
-Ce naiba? întrebă el furios.
-M-am folosit de numele acelui bandit ca să te aduc aici.
-De unde-ai ştiut că mă interesa?
-Cato mi-a spus de problemele pe care le-ai avut cu el.Duncan o privi lung,
câteva momente tensionate,după care coborî pistolul de nouă milimetri.Lăsă însă
un glonţ pe ţeavă şi nu vârî arma la loc în teacă,mutându-se astfel încât să stea
cu spatele la perete,nu în dreptul uşii deschise.Simţindu-i precauţia,Elise spuse:
-Nu mai e nimeni aici,dacă la asta te gândeşti.Trebuia să ne vedem între patru
ochi.
-A cui e casa asta?Era pentru prima oară când o vedea cu părul despletit,nu
strâns la spate.Cu fiecare mişcare a capului,i se unduia pe umeri.
-A unui prieten.
-Prietenul dumitale ar trebui să se gândească la o renovare.
-E plecat de mult.Mi-a dat permisiunea să-i folosesc casa la nevoie şi,în
schimb,s-o mai aerisesc din când în când.Duncan dădu din cap,ca şi cum asta ar
fi explicat totul,când,de fapt,nu explica nimic.Genera alte şi alte întrebări,dar
acelea trebuiau să mai aştepte.Aveau deja destule de vorbit.
-OK,am muşcat momeala şi am venit aici,aşa cum ai vrut dumneata.Ce doreşti?
-Nu se pune problema ce doresc,Duncan,ci de am nevoie.De ajutorul tău.Sunt
disperată.Când o auzi adresându-i-se pe nume,avu impresia că ar fi primit un
pumn în burtă.Încercă să ignore senzaţia,dar nu reuşi,ceea ce-1 înfurie şi mai
tare.
-Presupun că ai plecat pe furiş ca să nu observe soţul tău.
-N-a fost cazul.Telefonul tău l-a enervat şi s-a dus la clubul country.
Observându-i surprinderea pe chip,începu să-i explice:Mulţi dintre colegii lui,
chiar şi procurorul districtual,participă la un campionat de pocher.Astă-seară
jucau.Cato ştia că avea să se ducă vestea despre faptul că mâine voi fi interogată
iar de poliţie şi voia ca toţi să vadă că nu e îngrijorat deloc.Nu mi-a spus asta,dar
ştiu cum gândeşte.Oricum,s-a dus.
Am aşteptat ca doamna Berry să plece acasă şi te-am sunat.
-Ca să mă ademeneşti aici,în casa lui Boo Radley.De ce?
-Nu vrei să bagi pistolul în teacă?
-Nu.
-N-ai de ce să te temi de mine.Dacă mi-aş pierde slujba,am de ce să mă tem,
replică el în gând.Slujba şi cariera.Şi integritatea.
-Eu sunt cea care ar trebui să se teamă.Şi,rostind aceste cuvinte,făcu câţiva paşi
spre el.Duncan simţi un iz din parfumul ei.Era delicat,floral,îmbătător.Se
îmbrăcase la fel ca atunci când apăruse la el acasă.Fustă,sandale,maiou fără
bretele.Nici pe departe la fel de decoltat şi provocator cum fusese echipată
logodnica lui Esteban-dar destul de sumar pentru ca Duncan să fie conştient de
forma sânilor ei.Incomod de conştient.
-Ştiu ce urmăreşti cu toate joculeţele astea,doamnă Laird.Încerci să-mi distragi
atenţia,să mă abaţi de la investigaţii,să mă împiedici să te arestez pentru
asasinarea lui Gary Ray Trotter.Aşa.Suna bine.El era anchetatorul,iar ea,
suspecta.Aşa stăteau lucrurile şi aşa era firesc-chiar dacă-1 mâncau palmele s-o
atingă.
-De ce nu crezi că l-am împuşcat pe Trotter în legitimă apărare? De ce nu mă
crezi în legătură cu Cato? Şi în legătură cu Coleman?Duncan făcu o pauză de
efect,apoi spuse:
-Mă bucur că ai adus vorba şi de el.Azi m-am dus la Atlanta să vorbesc cu Tony
Esteban.Reacţia ei arătă cât de surprinsă era de ceea ce auzea.
-Ai vorbit cu el?
-A,da.Am stat la o şuetă foarte prietenească.
-Şi ce ţi-a spus?
-Nu eşti tocmai persoana lui favorită.
-Nici el mie.
-De fapt,te-a făcut boarfă nebună,şi chiar mai rău.
-Nici măcar nu mă cunoaşte.L-am întâlnit doar o dată,la o petrecere.
-Unde Coleman Greer a băut pân-a căzut lat,iar tu Şi prietenul lui,Tony,v-aţi
dezechipat în costumu' de naştere şi-aţi pus de-un bairam în doi.
-Ce?!?
-Te voi scuti de penibilul relatării celor mai suculente detalii. E de ajuns să
spunem că tu ai fost cu iniţiativa.V-ați distrat de minune,tu şi Esteban,în timp ce
fraierul cu care veniseşi,Coleman Greer,era dus pe alte meleaguri,dar a doua zi
dimineaţa,te-ai transformat în coşmarul tuturor bărbaţilor.Ai devenit lipicioasă şi
posesivă, îl tot sunai pe Tony la telefon.Nu-1 mai lăsai în pace,iar când a devenit
clar că nu voise de la tine nimic mai mult decât alea câteva tăvăleli,ai jurat să te
răzbuni pe el într-o zi -adică ieri,când ne-ai spus,mie şi colegei Bowen,că a fost
amantul gay al lui Coleman.Elise îl privi cu gura căscată.
-Tu chiar crezi toate astea?
-Mai mult decât cred varianta ta.Bâjbâi la spate,după braţul capitonat al
canapelei,una dintre puţinele piese de mobilier din cameră,şi se aşeză încet.
Câteva minute,rămase cu privirea în gol.Într-un târziu,se uită din nou la el.
-Minte,afirmă ea simplu.Minte.Da,Coleman m-a invitat la o petrecere a echipei
Braves.Şi acolo,mi-a făcut cunoştinţă cu Tony Esteban.În noaptea aia, Coleman
s-a îmbătat.Dar a făcut-o tocmai fiindcă Tony flirta cu mine.Coleman era deja
îndrăgostit de el,iar Tony îi dăduse de înţeles că interesul era reciproc.
Duncan rămase tăcut şi sceptic.
-Tony Esteban e un escroc şi un mincinos,insistă ea,apăsat.Chiar dacă n-ar fi
homosexual,sau bisexual,sau ce-o fi,în veci nu m-aş simţi atrasă de el.E
nesuferit.Şi obsedat de sine însuşi.N-am avut nimic de-a face cu el,nici în
noaptea aia,nici în oricare altă noapte.
-Îl acuzi de acelaşi lucru de care te-a acuzat el pe tine?Vrei să spui că mi-a spus
toate astea doar ca să se răzbune pe tine fiindcă-i respinseseşi avansurile?
-Puţin îmi pasă ce motive are.Şi mai puţin îmi pasă ce părere are despre mine,
spuse ea.Dar în ceea ce priveşte relaţia lui cu Coleman,minte.Tony i-a frânt
inima bunului meu prieten.Se temea să nu fie descoperiţi,aşa că a refuzat să se
mai întâlnească cu Coleman.Luni de zile,Coleman a suferit din cauza asta.Era
perioada când noi doi ne întâlneam atât de des.Se chinuia şi avea nevoie de
cineva căruia să-i poată vorbi deschis despre povestea lor de dragoste,o persoană
în care să aibă o încredere deplină.Era distrus de faptul că Tony Esteban îl
părăsise şi până la urmă s-a şi sinucis din cauza asta.Ăsta-i adevărul,îţi jur.
Duncan îşi scoase sacoul şi-şi şterse cu mâneca sudoarea de pe frunte.Era
înfierbântat şi agitat, şi ajunsese periculos de aproape de a o crede,aşa că o
contrazicea argumentând cu atât mai vehement.
-Esteban s-a logodit cu o blondă roşcată care-i face toate poftele,ca o focă la
circ.I-a cumpărat silicoane la balcoane şi inel cu diamant,iar în toamna asta de
căsătoresc.
-Sigur că are o fată ca ea.Întotdeana a avut câte una.Asta era mereu un motiv de
conflict între el şi Coleman.Ori de câte ori Tony se lăuda în faţa colegilor de
echipă cu cuceririle lui sexuale,Coleman se simţea lezat.Dar toată fanfaronada
asta macho a lui Tony e doar de ochii lumii,Duncan.Şi căsătoria va fi o farsă.
Roşcata-i doar un paravan.Într-un an,o să aibă şi-un copil,probabil.
Va avea Tony grijă.Duncan se gândise şi el la aceleaşi lucruri,dar încă nu era
gata să cedeze.
-Tony s-a purtat îngrozitor cu Coleman,continuă ea.
Într-o zi îl potopea cu afecţiunea lui, în următoarea, îl ignora complet.Îl juca pe
degete,una caldă,una rece,iar era groaznic de nefericit,atunci, de ce era Coleman
îndrăgostit aşa orbeşte de el?
Un moment,Elise nu scoase o vorbă,apoi spuse încet:
-Nu cred că-i putem alege pe cei de care ne îndrăgostim.Tu ce zici?
Dintr-odată,Duncan avu impresia că încăperea devenise mai întunecoasă,mai
mică,mai lipsită de aer.Pielea lui Duncan era umedă şi rece,iar trupul îi vibra ca
un diapazon.Îşi mută privirea în altă direcţie,răspunzând:
-Nu ştiu cine e gay,cine-i hetero sau cine se regula cu cine,şi,la drept vorbind,
nici nu contează.Ceea ce contează e că Meyer Napoli te avea cu ceva la mână.
Judecătorul 1-a plătit ca să tacă,dar Napoli e un om întreprinzător şi a găsit o
soluţie ca să scoată un ban în plus.A venit la tine şi te-a ameninţat că va da
publicităţii micul tău secret necurat,indiferent în ce consta,dacă nu-1 plăteai.Tu
ai fost de acord şi l-ai chemat să vă întâlniţi în cabinetul soţului tău,într-o
noapte,târziu Napoli a zis că bine,cum vrei tu,da' prost nu e.Ca să-şi acopere
spatele,l-a angajat pe tăntălăul ăla împiedicat de Gary Ray Trotter să se ducă în
locul lui,pentru cazul că puneai la cale vreo figură nasoală.Apropo,ce-a adus
Trotter cu el în noaptea aia? Poze,benzi audio,casete porno? Poate ca,de fapt,nici
nu-ţi făceai de cap cu Coleman Greer.Poate că nu făceai decât să protejezi
imaginea publică a celui mai bun prieten al tău.Oricum,nu contează.Indiferent
cu ce te avea la mână Napoli,era nociv nu numai pentru tine,ci şi pentru
prietenul tău şi-lucrul cel mai important-pentru soţul tău.Şi,mai presus de orice,
voiai să-ţi aperi poziţia de soţie a lui Cato Laird.Ai intrat în cabinet,conform
înţelegerii,aşteptându-te să-1 vezi pe Napoli.
Când colo,ai dat peste Trotter.El ţi-a spus ceva.Ştiu al naibii de bine că ţi-a
vorbit,oricât ai nega tu.După ce l-ai împuşcat,ai pus bine marfa,apoi ai înscenat
faptul că ai fi prins un spărgător.S-ar putea chiar tu să fi adus şi să fi spart
singură geamul.Intră Cato,pe jumătate leşinat,la gândul că ajunsese la un pas de
a-şi pierde marea iubire.L-ai făcut să te cocoloşească cum niciodată nu te mai
cocoloşise.A înghiţit pe nemestecate povestea cu legitima apărare,iar Trotter,
săracu',nu mai avea gură să vorbească.Ochii i se îngustară:Ceea ce te macină cel
mai tare acum e întrebarea:unde naiba e Meyer Napoli?Dacă n-ar mai rămâne
problema lui,toate ar fi în regulă.El e singura persoană care poate să-ţi dea totul
peste cap.Elise îşi lăsă capul în piept,cu umerii cocoşându-i-se a înfrângere.
Duncan veni spre ea,o apucă de sub bărbie şi-i ridică smucit capul:
-Nu aşa s-a întâmplat totul?
-Ba da.Spre surprinderea lui,Elise sări în picioare şi-şi repezi mâinile spre el,
lipite la încheieturi.Pune-mi cătuşele.Arestează-mă.Închide-mă.Acolo,cel puțin,
voi fi in siguranţă.
-Faţă de soţul tău?
-Da!
-Fiindcă o să te omoare?
-Da! Adică,nu,se contrazise ea singură,clătinând din cap.N-o va face el.Nu-i
chiar atât de necugetat.A avut o ocazie acum două nopţi,în piscină.Credeam că
voia să mă înece şi să termine odată.Dar nu m-a omorât atunci şi n-o va face nici
acum.O să se asigure,doar,că mor-într-un fel sau altul.
-De ce? o întrebă răstit Duncan.
-Păi...
-De ce?
-Nu pot să-ţi spun de ce.
-Fiindcă nu are de ce.Elise scutură violent din cap.
-Te rog doar atât: ai încredere-n mine.
-Să am încredere-n tine? râse el.Poţi s-aştepţi!
-Ce trebuie să fac ca să mă crezi? Să fiu găsită moartă?
-Ar fi un început promiţător.Şocată,trase aer în piept,făcând un pas înapoi.
-Până una-alta,continuă el,pe acelaşi ton rece,ne vedem la Cazarmă.Mâine.La
zece.Se întoarse cu spatele şi porni spre holul central.Elise îl urmă,prinzându-l
de brat,pentru a-l răsuci iar spre ea.
-Nu mai am pe nimeni care să poată sau să vrea să mă ajute.Mi-e frică.Şi Cato
ştie...
-Ce?
-Ştie sau cel puţin bănuieşte că am ghicit ce încearcă să facă.De-asta ţi-a spus
despre Napoli.Ca să apară în postura soţului încornorat şi să-ţi câştige simpatia,
instigându-te împotriva nevestei infidele.Te-a lăsat să refaci singur legătura
dintre Napoli şi Trotter şi,în ultimă instanţă,Coleman,pentru ca eu să par
vinovată.Toate fac parte din marele lui plan.
-În regulă,răspunse Duncan.Dacă aşa stau lucrurile,fă o declaraţie oficială.
Mâine,în timpul interogatoriului,dă-mi în scris,sub semnătură,tot ce mi-ai spus
acum.
-Dar nu pot! Cum să fac una ca asta? Nu-ţi dai seama că aş fi ca şi moartă? îl
strânse şi mai tare de braţ.Te rog,Duncan.
-Şi ce anume îmi ceri să fac?
-Să nu mă mai investighezi pe mine.Începe să-1 anchetezi pe Cato şi de ce a
venit Trotter la noi acasă în noaptea aia.
-Ca să te omoare,adică?
-Da.
-Şi de unde-ar fi ştiut un papagal ca Trotter că te fâţâi prin casă în toiul nopţii?
-Cato trebuie să-i fi spus.Probabil i-a spus să aştepte în cabinet până coboram,
ceea ce era inevitabil să se întâmple.
-Cato te-a ţinut în pat,ca să nu pui alarma,iar Trotter să poată intra.
-Nu ţi se pare plauzibil?Da,era veridic.Duncan îi văzu expresaia plină de
speranţă şi se simţi tentat s-o creadă.
-Spune-mi de ce-ţi doreşte soţul tău moartea.
-Nu pot,răspunse ea,într-o şoaptă chinuită.Nu pot să-ți spun până nu sunt sigură,
fără nici cea mai mică sfială,că mă crezi.Complet.
-Atunci,ai un ghinion de tot rahatu'.Înainte de a apuca să se întoarcă iar spre uşă,
Elise - puse mâinile pe umeri şi se apropie de el.
-Vrei să mă crezi.Duncan îşi ridică mâinile peste ale ei,ca să i le înlăture.
-Nu,spuse el.Dar mâinile ei îi rămaseră pe umeri,cu ale lui deasupra.
-Ştiu că vrei.Se înălţă pe vârfuri şi-i atinse buzele cu ale ei,suflând uşor,cald:
Crede-mă,Duncan.Te rog.Gemând de furie şi dorinţă frustrată,Duncan îşi lăsă
sacoul şi pistolul să cadă pe podea şi o înhăţă de păr.Îi smuci capul înapoi.Poate
că i-ar fi dat drumul şi ar fi plecat,dacă l-ar fi privit şi ea la fel de încruntat,dacă
în ochii ei se simţea măcar o urmă de triumf sau de sfidare,în schimb,aceştia se
închiseră.
-Fir-ai a dracu',şopti el.Şi fir-aş şi eu...Gura i se coborî peste a ei.Îşi împinse
limba înăuntru în timp ce braţul i se arcuia pe după mijlocul ei,trăgând-o drept
spre el.Senzaţia trupului ei lângă al lui,mirosul,gustul gurii ei,toate se combinau
spre a-i înăbuşi ultima tresărire de luciditate.Prin el pulsa o dorinţă cum
niciodată nu mai simţise.Elise îl cuprinse cu braţele pe după gât,împingându-şi
degetele prin părul lui.Gura ei reacţiona prompt,învăluindu-i seducător limba şi
înnebunindu-1 de poftă,făcându-1 s-o dorească şi mai mult.
O împinse de-a-ndăratelea până la perete,după care îi ridică tivul maioului.Pe
dedesubt nu mai era nimic altceva,numai Elise.Continuă să-i tragă maioul până
când braţele i se ridicară deasupra capului,iar materia i se adună în jurul
antebraţelor.Atunci îi apucă ambe încheieturi într-o mână şi i le lipi de perete,
ţintuindu sus,deasupra capului.
Mai târziu,avea să regrete că nu se oprise în acel moment pentru a-i studia torsul
întins,privind în voie la ceea ce-şi imaginase de prima oară când o văzuse,la
ceremonia de premiere.Avea să regrete că nu-şi delectase vârfurile degetelor cu
senzaţia pielii ei,că nu-i atinsese sânii şi nici nu-i mângâiase cu gura.
Dar,în acel moment,îl mâna doar foamea primitivă de a o avea.Vârî mâna sub
fusta ei şi-i cuprinse fundul în palmă,neîntâlnind nimic altceva decât pielea.
Mârâind obscenităţi sau poate nişte rugăciuni disperate,o ridică în braţe şi o duse
spre canapea.În timp ce se întindea de-a lungul acesteia,Elise îşi scoase maioul
peste cap şi-1 aruncă deoparte.Nerăbdător.Duncan îşi aruncă teaca pe jos,apoi îşi
propti un genunchi pe canapea şi-i ridică fusta până-n talie.Îi trase chiloţii tanga
în josul coapselor,aţintindu-şi privirea asupra porţiunii de păr moale dintre
picioare.Respiraţia i se auzea ca un scrâşnet sonor în tăcerea din cameră,în timp
ce moşmondea la catarama centurii şi la fermoar,după care îi desfăcu coapsele şi
se afundă în ea.Învăluit ca într-o teacă,îşi îndesă degetele în părul ei şi-şi îngropă
faţa în adâncitura gâtului.Stătu câteva secunde să savureze acea senzaţie de
nedescris în cuvinte,senzaţia de a fi în ea şi atât,înconjurat de ea,posedând-o.
Apoi începu să se mişte.Impulsurile lui puternice,adânci,erau animate de o
frustrare aproape la fel de intensă ca pasiunea.Şi smulgeau din pieptul ei mici
sunete întretăiate.Chiar dacă erau prefăcute,nu-i păsa.Îi plăceau şi aşa.Îl excitau.
Strecurându-şi mâinile sub şoldurile ei,o ridică şi o ţinu în loc,pe când se
repezea în ea tot mai puternic într-un ritm din ce în ce mai rapid,cu o fricţiune
mereu' mai fierbinte,până se spulberă de plăcere.Orgasmul fu lung şi intens,
lăsându-1 secătuit de puteri.Se lăsă peste ea cu toată greutatea,respirând cu
oftaturi zgomotoase,umede,pe gâtul ei.Ar fi putut să zacă acolo o veşnicie,cu ea
dedesubt,în acea stare de letargie extatică.Însă chiar înainte de a-şi trage
răsuflarea,se săltă în braţe,încercând să se îndepărteze de ea.
-Nu,îl reţinu Elise,agăţându-se de el.Nu.Trupul ei era încordat.Între sprâncene i
se adâncise o cută mică.Avea ochii închişi şi respira repede,sacadat,îşi umezi
buzele,apoi şi le răsfrânse înăuntru.
Împingându-şi mâinile sub cămaşa lui umedă de transpiraţie,îşi înfipse unghiile
în pielea asudată a spatelui său.Apoi îşi frecă bazinul de al lui,apăsând uşor.
Presiunea crescută îi făcu respiraţia să se întretaie.Duncan uită de orice alt gând
şi,în schimb,îi cuprinse şoldurile în mâini,îndesându-şi trupul într-al ei.Elise
scoase un murmur scăzut,de dorinţă.Începu să se frece de ea,în timp ce-i
strângea şoldurile tot mai tare.Îi simţi muşcătura unghiilor în carne şi începu să
se legene-abia simţit,dar de ajuns.Mai mult decât de ajuns.Cu un ţipăt uşor,Elise
îşi arcui spatele,deasupra canapelei,cuprinzându-i strâns şoldurile între coapse.
Duncan îşi simţi orgasmul străbătându-l până în gât.
Când senzaţia se mistui,Elise rămase gâfâind sub el.Pe fereastră se vedea lumina
unui felinar,așternând peste sânii ei umbra cu modele dantelate a perdelei
ferfenițite.O lacrimă i se rostogoli din colțul ochiului,în părul umed de la
tâmplă,
unde pulsa o venă.Pletele e se revărsaseră sub cap ca o cascadă de mătase aurie,
iar buzele-i arătau umflate şi învineţite.
Duncan voia tare de tot să rămână culcat lângă ea.Voia s-o sărute,umed şi blând
şi uşor.Dar aşa ceva l-ar fi condamnat cu siguranţă la focurile iadului.Îşi
pierduse capul şi răspunsese unui impuls carnal pe care ulterior avea să-1 poată
pune pe seama pronirilor animalice.Însă dacă mai continua cu tandreţea,n-ar fi
avut nicio scuză.Era întru totul stăpân pe facultăţile lui,iar enormintatea nebuniei
săvârşite îl strivea.Elise deschise ochii şi-1 privi.Murmurându-i numele,îşi ridică
mâna spre obrazul lui.Înainte de a apuca să-1 atingă,Duncan se retrase şi se
ridică.Întorcându-sc cu spatele spre ea,îşi potrivi pantalonii şi-şi încheie cureaua
la nimereală.Nu-şi vârî cămaşa în pantaloni.Îşi luă teaca,dar nu şi-o prinse la
subsuoară.Îi înfruntase pe unii dintre cei mai brutali criminali din istoria oraşului
Savannah,dar cea mai curajoasă faptă pe care o avea de făcut vreodată era aceea
de a sc întoarce s-o privească pe femeia din spatele său.
Spre uşurarea lui,şi ea se ridicase.Îşi aranjase fusta la loc.Maioul încă nu şi-1
pusese,dar şi-1 ţinea peste piept,pudică.Acea poză protectoare,clasic feminină,
avea să se întipărească în creierul lui pentru a-şi reaminti de ea mai târziu,când
imaginea vulnerabilităţii ei din acele momente urma să-i frângă dureros
inima.Dar până atunci mai era.Acum,se duse în hol,unde se aplecă să-şi ridice de
pe podea sacoul sport şi arma din dotare.Peste umăr,îi mai spuse:
-La ora zece.Adu-ţi avocatul cu tine şi să nu întârzii.

CAPITOLUL 16
Elise se trezi şi se ridică brusc în capul oaselor,gâfâind sufocată,cu inima
palpitându-i în piept.Dormise adânc şi deodată avusese senzaţia că în capul ei
suna asurzitor o sirenă de alarmă,trezind-o brutal.Se uită în jur înnebunită şi,cu
toate că era înconjurată doar de întuneric,îşi aminti pe loc unde se afla,şi de ce,
şi ce se întâmplase.După plecarea lui Duncan,fusese atât de distrusă,încât
plânsese până o furase somnul.Dormise?Ea,cu insomniile ei cronice,căzuse
pradă unui somn adânc şi fără vise?Pentru cât timp?O jumătate de oră?Mai
mult?Chiar în timp ce-şi trăgea maioul la loc,încercă să se uite la ceas,dar era
prea întuneric ca să vadă acele. Cato! Ce-avea să-i spună?Sudoarea i se uscase
pe piele,dându-i senzaţia că-i era mai strânsă şi întinsă.Îşi şterse obrajii şi simţi
dârele sărate ale lacrimilor.Îşi căută pe dibuite lenjeria,pe podea.
În timp ce-şi trăgea pe ea chiloţii, îşi dădu seama că trebuia să facă o baie înainte
de a ajunge la Cato.Îşi înhaţă poşeta şi, deşi trecuseră doar câteva secunde de
când se trezise,porni orbecăind prin casa întunecată,cât putu de repede.Trebuia
să ajungă acasă înaintea lui Cato.Altfel, cum i-ar fi explicat absenţa?Cum i-ar fi
explicat felul în care arăta?Pentru asta,nu exista decât o singură explicaţie.Dacă
se uita la ea,şi-ar fi dat seama din prima clipă ce făcuse.Doamne,te rog,fă-l să
mai fie încă la jocul de cărţi! Indiferent în ce dispoziţie îl găsea,trebuia să-i facă
faţă.Întrucât Duncan îşi exprimase clar intenţia de a merge cu investigaţiile până
la capăt,nu mai avea altă soluţie decât să continue prefăcătoria că avea cu Cato o
relaţie de fericire matrimonială divină.Ieşi pe uşa din spate,prin care şi intrase.
Curtea arata ca o privelişte mâzgălită de mână,plină de iarbă sălbatică şi de
buruieni care-i zgâriau picioarele dezgolite,in timp ce le străbătea în fugă.
Poarta din gardul dosnic al curţii dădea pe o alee neasfaltată,desfundată,plină cu
lăzi de gunoi şi alte resturi proprii unui cartier sărăcăcios-instalaţii ruginite,
cauciucuri vechi,mobilă aruncată,jucării,unelte şi tot felul de reziduuri.
Drumul Înapoi spre locul unde-şi lăsase maşina ducea printre două case care
stăteau cu spatele spre cea comparată de Duncan cu casa lui Boo Radley.El nu
ştia dar „Să ucizi o pasăre cântătoare” era unul dintre filmele ei favorite.În
copilărie,se uita la el ori de câte ori era transmis la televizor.Probabil văzuse
toate filmele difuzate vreodată pe canalele de televiziune-comedii,drame,
poliţiste,toate-i plăceau.Îi oferiseră o evadare din realitatea mohorâtă a vieţii.
Acel cartier se lăuda cu mai multe case ca a lui Boo Radley.Cele pe lângă care
trecea erau întunecate,fără nimic care să indice că ar fi fost privită de după
obloanele trase ale ferestrelor.Dar,tocmai când credea ca avea să treacă
neobservată,o pisică sări dintr-un tufiş cu crengi răzleţe,făcându-i inima să se
oprească în loc.Animalul sâsâi spre ea,arcuindu-şi spinarea,apoi se repezi îndărăt
în tufiş.Maşina ei era parcată la jumătatea cartierului.Fu ușurată să vadă că
niciun geam nu fusese spart şi toate capacele roţilor erau încă la locurile lor.I-ar
fi fost greu să-i explice lui Cato nişte stricăciuni atât de grave.Când trecu pe
lângă un felinar,se uită din nou la ceas şi,văzând cât arăta,fu cât pe ce să se
împiedice de o denivelare a trotuarului.Dormise câteva ore!
Înnebunită de nelinişte,căută prin poşetă şi-şi scoase telefonul mobil.Dacă
sunase între timp,n-o trezise.Se uită la afişaj.Perfect! Nu înregistrase niciun apel
pierdut.Când Cato o anunţase despre planul lui de a se duce la clubul country,
Elise îi spusese că avea să ia un somnifer şi să se odihnească,spera,spre a fi cât
mai pregătită pentru interogatoriul de dimineaţă.Ca să nu rişte s-o deranjeze
când avea atâta nevoie de somn,Cato spusese că n-avea s-o sune.
În fine,cel puţin n-o sunase pe mobil.Dar se putea să fi telefonat acasă.
Se gândi să sune la numărul lui de celular,ca să vadă unde era.Dacă-1 găsea încă
la club,îi putea spune că voise doar să audă ce mai făcea.Dar,dacă venise
acasă,ar fi întrebat-o de ce nu era şi ea acolo,vârâtă-n pat la căldurică.Ar fi vrut
să ştie ce făcea în oraş la ora aceea,când ar fi trebuit să doarmă sub efectul
somniferului.Şi atunci? Ce i-ar fi spus?Nu,cel mai bine era să nu-1 sune,decât să
rişte o asemenea confruntare.Cele mai mari şanse de a nu fi descoperită le avea
dacă ajungea acasă înaintea lui.În acest scop,parcurse în fugă distanţa care o mai
despărţea de maşină.
O descuie cu telecomanda.Se auzi un piuit iar farurile se aprinseră o
clipă,risipind momentan tenebrele de pe strada pustie şi amintindu-i de luminile
stroboscopice din timpul celei mai recente dintre întâlnirile ei cu Robert Savich.
Deschise portiera maşinii,îşi aruncă poşeta pe locul din dreapta şi se aşeză la
volan.Imediat ce închise portiera,apăsă pe butonul de închidere automată a
acesteia, apoi porni repede motorul şi demară.Cel mai dezirabil scenariu:Cato
era încă la club şi n-o sunase,conform promisiunii,pentru a o lăsa să doarmă
netulburată.Sâmbăta trecută,jucase cărţi până după miezul nopţii.Poate că la fel
făcea şi acum.Spera să facă la fel şi acum.
Un scenariu puţin mai incomod: era încă la club,dar sunase acasă ca să vadă ce
făcea.Dacă aşa stătea lucrurile,putea să-i explice că luase două tablete de
somnifer-o doză mai puternică decât se aşteptase,care o făcuse să doarmă atât de
adânc,încât nici nu mai auzise telefonul
Şi cel mai problematic scenariu: Cato era acasă,furios,aşteptând-o să se întoarcă.
Pentru a-şi explica absenţa,putea spune că,în ciuda somniferului,avusese totuşi o
insomnie atât de gravă încât ieşise la o plimbare cu maşina.Era o scuză
jalnică,dar cât de cât credibilă.Însă cum să explice semnele inconfundabile ale
raportului sexual? Duncan nu procedase cu blândeţe.Şi nici ea.
„ Nu cred că-i putem alege pe cei de care ne îndrăgostim.Tu ce zici? ”
Nu primise niciun răspuns la această întrebare.Nu fusese nevoie.Expresia lui îi
spusese ceea ce trebuia să ştie.Ceea ce ştia deja.Odată declanşată,pasiunea lui
Duncan fusese explozivă şi necugetată.Şi lăsase urme.Dacă nu reuşea să le
îndrepte înainte de a se vedea cu Cato,acesta avea să-i observe cu siguranţă părul
încâlcit şi fusta şifonată,şi juliturile din jurul buzelor,lăsate de ţepii feţei lui
nerase.Vrând să verifice dacă rosăturile erau atât de vizibile pe cât se simţeau,
aruncă o privire în oglinda retrovizoare.De pe bancheta din spate îi rânjea un
chip.Elise scoase un ţipăt de şoc şi spaimă,apăsând instinctiv pe frână.
-Doamnă Laird.Nu ne-am cunoscut niciodată în mod direct.
Daţi-mi voie să mă prezint.Cu un gest teatral,omul îi întinse o carte de vizită,
ţinând-o între degetul arătător şi cel mijlociu.Meyer Napoli.

După ce se despărţise de Elise,Duncan mersese o vreme fără ţintă,cu maşina.Ce

anume căuta,n-ar fi putut nici el spune.Mântuirea,poate.
Dar n-avea s-o găsească cutreierând străzile oraşului,nici în vreun bar,în sala de
sport sau la cinematograf -toate,soluţii la care se gândise.Până la urmă,ajunse la
Cazarmă.În sala VCU nu mai era decât un singur detectiv.Când Duncan intră,
ofiţerul glumi pe seama orelor târzii la care lucrau.Duncan îi dădu un răspuns
potrivit,apoi intră în biroul lui şi închise uşa,semn că n-avea chef de conversaţii.
Probabil că,undeva în subconştient,îşi spunea că dacă lucra la caz-aşezat efectiv
la birou,revăzând conţinutul dosarului-ar fi putut găsi o justificare raţională
Pentru întâlnirea lui cu Elise.Chiar şi după toate acele speculaţii evazive despre
Savich,ar fi putut spune în mod credibil că,odată ce văzuse cine-1 aştepta în casa
aceea,rămăsese numai fiindcă spera să afle adevărul,să obţină o mărturisire,să
găsească noi dovezi...ceva...orice.
Dacă se putea convinge singur de asta,ar fi putut aproape să se scuze pentru cele
întâmplate.Și,câteva ore,tot încercă-dar,în cele din urmă,renunță la orice
prefăcătorie.Rămăsese în acea casă fiindcă voise să fie cu ea,nu să facă progrese
cu ancheta.Ceea ce se întâmplase pe canapeaua aceea prăfuită nu se putea
cataloga ca muncă poliţienească.
Recunoştea că,într-o oarecare măsură,avusese un efect eliberator.Dar nu în
întregime.Încă mai trebuia să se lupte cu propria vinovăţie.
Atâta vreme cât se bălăcea în culpabilitate,ar fi preferat s-o facă în condiţii mai
confortabile,la domiciliu.Plecă de la Cazarma şi parcurse cu maşina cele câteva
străzi până acasă.De-acum,începeau să se apropie zorile,dar imediat ce ajunse
înăuntru,îşi căută refugiul la pian.Cântă rock-and-roll,country şi piese clasice,dar
fiecare melodie avea o sonoritate funebră.Muzica nu-i ungea sufletul ca un
balsam,cum se întâmpla de obicei în curând,încetă să-şi mai găsească alinarea cu
ajutorul ei şi se culcă pe canapea,cu braţele peste ochi,lăsându-se în voia
remuşcărilor pe care tot încerca să şi le învingă de când se despărţise de Elise.
Îl apăsau ca o nicovala.
La nivel profesional,nu avea nicio justificare pentru ceea ce făcusc.Întreţinuse
relaţii intime cu o suspectă probabil principala suspecta a cazului-interdicţia
numărul unu a activităţilor de aplicare a legii.
DeeDee şi ceilalţi detectivi aveau să-l trateze cu dispreţ.Superiorii urmau să-l
sancţioneze disciplinar,dacă nu cumva chiar să-l dea afară.Dar,indiferent ce
pedeapsa îl aştepta,n-avea să fie nici pe departe atât de severă pe cât merita,nici
la fel de aspră ca propria lui condamnare de sine.Compromisese o investigaţie.
Aşa ceva era de neiertat,și chiar dacă ar fi putut să i se ierte,mai exista celalalt
aspect-Elise era căsătorită.În copilărie,Duncan exemplificase cazul tipic al fiului
de predicator,hotărât să arate cât nu era cu nimic mai cuvios decât ceilalţi copii.
Crescând,îşi făcuse obiceiul să caute necazurile cu lumânarea-şi,cel mai
adesea,să le şi găsească.În adolescenţă,devenise cu adevărat de nestăpânit.Cea
mai aspră pedeapsă pe care o primise vreodată fusese aceea de a trebui să asiste
la două liturghii duminicale,chinuit de o asemenea mahmureală după băutura de
sâmbătă seara,că-i venise să plângă.Trebuise să părăsească sanctuarul de trei ori
ca să vomite un amestec rânced de bilă şi vin cu aromă de mere.
Tatăl lui sperase ca această pedeapsă să-1 înveţe minte.Experienţa nu-1 învăţase
altceva decât cum să-şi aleagă mai înţelept băutura,cum să evite mahmurelile şi
cum să le facă faţă,dacă tactica de evitare nu-i reuşea.
Spre marea disperare a iubitorilor lui părinţi,era hotărât să nu fie cu nimic diferit
de ceilalţi copii doar fiindeă ei făceau parte din cler,ceea ce-1 determinase să
devină şi mai aventurier decât majoritatea adolescenţilor.Acest lucru se aplica în
special explorărilor sexuale.Începuse devreme,iar unele dintre cele mai
memorabile experienţe de acel gen avuseseră loc în incinta parohiei.In timp ce
diaconii discutau cu tatăl lui despre cumpărarea unor noi strane sau cărţi de
rugăciuni,Duncan le smulgea sărutări fiicelor acestora,în vestiarul camerei
corului,unde se ţineau robele.
Prima oară pipăise un sân într-o tabără bisericească.Era după vecernie,în timp ce
mergeau prin pădure,de la tabernacul,înapoi spre cabane.Două veri mai târziu,îşi
pierduse virginitatea în condiţii similare.A doua zi dimineaţa,când se rosteau
rugăciunile de recunoştinţa,a lui se prea putea să fi fost cea mai sincera.
Avusese unele escapade destul de nebunești și în anii de colegiu-dar cine nu le
avusese?Maturitatea îl făcuse să devină mai prudent şi mai prevăzător.
Întâmplarea din ultima noapte de sâmbătă fiind o excepţie.
Evoluase,din studentul de colegiu în călduri,pornit să încalece orice colegă care
spunea da,devenise un bărbat mai responsabil,care simpatiza şi respecta sincer
femeile Oricât de mult—sau de puţin — timp dura o relaţie,Duncan încerca să se
comporte cât mai onorabil.
Asta însemna şi să nu râvnească niciodată la femeia altuia.Cu cea mai deplină
certitudine,îşi interzicea şi s-o cunoască în chip carnal pe nevasta altui bărbat
Timp de peste patruzeci de ani,părinţii lui se bucuraseră de o căsnicie stabilă,
iubitoare şi fericită.În mintea lui Duncan nu încăpea nicio îndoială că încă se
mai iubeau la nebunie şi mai erau activi sexual.Sanctitatea instituţiei
matrimoniale era o temă familiară a predicilor tatălui său.Duncan presupunea
că,oricât de nebunatic fusese la tinereţe,această lecţie morală anume se prinsese
de el.Adulterul era o oprelişte pe care n-o încălca.Pur şi simplu,nu se apropia de
acel hotar.Nici măcar nu se simţise ispitit vreodată.Acum însă,se atinsese de-o
femeie căsătorită.şi-i era ruşine pentru asta.
Dar adevărata ruşine era aceea că,în ciuda tuturor acestor considerente,încă o
mai dorea.Şi de-aici avea să i se tragă pedeapsa - ştiind că nu putea s-o aibă
niciodată.Indiferent cum avea să se finalizeze ancheta asupra împuşcării lui
Trotter,nu putea s-o aibă niciodată pe Elise.Iar finalizarea anchetei n-avea să mai
rămână în sarcina lui.N-avea să participe la acel interogatoriu de la ora zece.
Fiindcă,la nouă şi jumătate,urma să se prezinte în fața căpitanului Bill Gerard,
recunoscând că,în privinţa doamnei Laird,nu fusese atât de obiectiv pe cât ar fi
trebuit să fie.Nici atât de obiectiv pe cât afirmase că era,sau măcar cât ar fi vrut
să fie.Urma să-i facă lui Gerard o mărturisire completă,asumându-şi exclusiv
responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplase şi lăsând-o pe Elise nepătată.
Avea să-i ceară lui Gerard să nu-i spună lui Cato Laird de ce se retrăgea din
anchetarea cazului,iar căpitanul,probabil,avea să-i aprobe cererea,nu ca să-1
cruţe,ci pentru a-i scuti pe judecător,pe Elise şi departamentul poliţiei de un
scandal public.Gerard urma să ia nişte măsuri disciplinare,poate chiar să-i ceară
înapoi insigna.A doua zi,la aceeaşi oră,Duncan putea fi şomer.Nici nu merita
altceva.Mai exista doar o singură persoană căreia trebuia să-i mărturisească.
DeeDee.Ceilalţi colegi puteau să speculeze de ce nu mai lucra în aceeaşi calitate
ca înainte,iar unii aveau să ghicească,probabil,corect.Dar DeeDee trebuia să
audă adevărul de la el.Îi datora atâta lucru.Ca parteneră a lui şi ca prietenă.
Pentru că,atât ca parteneră,cât și ca prietenă,îl avertizase să nu-şi lase
sentimentele personale pentru Elise să intervină asupra investigaţiei.
Se îndoia că DeeDee avea să-i spună: „Ţi-am zis eu ,însă chiar dacă o făcea,îşi
adjudecase pe merit acest drept.Odată ce hotărâse ce avea de făcut,se ridică de
pe canapea şi urcă la etaj,cu paşi greoi.Înainte de a vorbi cu DeeDee,părea
indicat,şi simbolic, să se spele de toate vestigiile lui Elise.
În baie,întinse mâna în boxa duşului și deschise robinetele,apoi se dezbrăcă.
Cedând în fața unui moment de slăbiciune,îşi ridică în dreptul nasului
cămașa.Inhală parfumul lui Elise,care părea să fi pătruns complet materialul.
Apoi,îndesă nervos cămaşa în coşul cu rufe pentru spălat,înainte de a se decide
s-o păstreze aşa cum era,ca pe un soi de suvenir romantic.Intră în duş,sub jetul
de apă.Îşi privise propriile fapte din perspectivă practică,profesională şi morală,
făcând eforturi de a-şi ţine emoţiile în frâu,de teamă să nu-1 împiedice să ia
deciziile potrivite.Dar apa caldă a duşului îi dizolvă orice hotărâre.Gemând,se
rezemă de peretele placat cu faianţă şi-şi apăsă podul palmelor peste ochi.
Durerea din pieptul lui era vinovăţie.Ceea ce suferea era chinul mustrărilor de
conştiinţă.Remuşcările îşi înfipseseră în el colţii ascuţiţi.
Dar încă o mai dorea pe Elise cu fiecare gură de aer pe care o trăgea în piept.
Nu putea s-o blocheze,acea dorinţă care cuprindea totul.Pe cât de tenace,pe-atâta
de urgentă,nu semăna cu nimic din tot ceea ce simţise în viaţa lui,pentru oricare
altă femeie.Îl înşfăcase în prima clipă când o văzuse,iar acum,după ce o avusese,
era şi mai acută decât înainte.A doua zi,avea să-şi ispăşească vina.
-Jur c-am s-o fac,se angajă el,într-o şoaptă răguşită.Dar acum...
Închise strâns ochii şi lăsă amintirile să i se scurgă prin minte la fel de liber cum
îi circula sângele prin vene.Îşi amintea fiecare detaliu,cât se putea de viu.Retrăia
fiecare sunet,miros,gust,fiecare atingere,fiecare senzaţie pe care o avusese.Acel
prim sărut turbulent.Momentul când o descoperise umedă pentru el.Ultima dulce
unduire a orgasmului ei.Un geamăt răguşit îi scăpă din gâtlejul contractat.Apa
caldă îi şiroia pe corp,în timp ce pe dinăuntru îl străbătea o mare de senzaţii,
inexorabile şi de nestăpânit.În timp ce se revărsau din el,se cutremură şi-şi
îngădui să spună,cu toată emoţia pe care o simțea,ceea ce nu- și permisese să
rostească mai înainte:
-Elise.Elise.

Cu un prosop în jurul şoldurilor,ieşi din baie,trecând în dormitor,unde se aşeză

pe pat.Era epuizat fizic,dar ştia că n-avea să se poată odihni până nu se confesa
lui DeeDee ca să scape de această povară.Nu putea să continue aşa până se
lumina de ziuă.Îşi luă telefonul mobil,trase adânc aer în piept şi,înainte de a
apuca să-şi schimbe gândul,apăsă pe butonul de accesare directă a numărului ei.
îi răspunse de la primul apel.
-Cum de-ai aflat atât de repede? Te-a sunat Worley şi pe tine?
-Hm?
-Ai auzit de Napoli,da?
-De Napoli? Nu.Ce-i cu el?
-L-au găsit pe Talmadge Bridge,cât se poate de mort.În zece minute sunt la tine.
Şi închise,înainte ca Duncan să poată spune şi altceva.Timp de câteva secunde,
privi telefonul pe care-1 ţinea în mână,întrebându-se dacă acea conversaţie
bizară avusese loc cu adevărat sau dacă nu cumva şi-o imaginase doar.
Apoi,odată ce asimila ceea ce-i spusese DeeDee,sări în picioare de pe pat şi se
îmbrăcă în grabă.Îşi pieptănă cu degetele părul încă umed şi coborî în fugă la
parter,amintindu-şi abia în ultima clipă să pună în funcţiune sistemul de alarmă
al casei,înainte de a ieşi.Se plimba încoace şi-ncolo pe trotuarul din faţa casei,
când DeeDee dădu colţul,cotind pe strada lui.Alergă să-i iasă în întâmpinare.
Maşina se opri doar atâta cât să se poată urca,apoi porni iar,în viteză.
-A durat mai mult de zece minute.
-M-am oprit să-ţi iau o cafea,ursuzule.Te rog,nu te deranja să-mi mulţumeşti că
sunt bună şi am atâta consideraţie ca să garantez că-ţi primeşti zilnic raţia
minimă de cofeină.Îşi înfipsese între coapse un pahar Big Gulp de cola dietetică,
dar Duncan era prea recunoscător pentru cafea ca să observe.
-Mai suntem supăraţi unul pe altul? îl întrebă,privindu-1 cu coada ochiului.
Duncan luă o sorbitură de cafea.
-N-am fost supărat pe tine.
-Ei bine,eu pe tine am fost.Întoarse capul spre ea.DeeDee ridică din umeri.
-Mai întâi,fiinde-ai întins-o la Atlanta pe furiş,fară să mă iei şi pe mine.
-Nu ţi-ar fi plăcut Tony Esteban.În privinţa asta,ai încredere-n mine.
-Şi pe urmă,m-am mai înfuriat şi fiindcă erai aşa de încăpăţânat în legătură cu
Elise Laird.O vreme,m-am temut să n-o iei razna.Nici nu ştii ce uşurată am fost
când am auzit că te-ai hotărât s-o aduci la secţie,mâine Sau,mai bine zis,azi.
-Stai,DeeDee.Înainte de a-mi acorda prea mult credit,pe care oricum nu-1 merit,
am ceva să-ţi spun.Ezită,căutându-şi cuvintele cele mai potrivite pentru ca
mărturisirea lui să n-o catapulteze pe orbită.În noaptea asta,am...
-Din clipa când am intrat în casa Laird,în noaptea schimbului de focuri,am simţit
că era ceva în neregulă,îl întrerupse ea.Încă mai simt.Şi acum,asta.
-„Acum asta”? Ce vrei să spui?DeeDee coti pe rampa care urca spre pod,prea
repede.Duncan,care niciodată nu se simţise în largul lui pe poduri,se agăţă de
mânerul portierei,încercând să nu-şi verse cafeaua fierbinte pe genunchi.
Podul Memorial Eugene Talmadge se vedea cam din aproape orice loc al
centrului oraşului Savannah.Era cu atât mai vizibil noaptea,când tijele lui de
susţinere puternic iluminate dominau orizontul nordic al oraşului.Acum se vedea
şi mai bine: în mijlocul lui,girofarurile colorate ale câtorva autovehicule de
urgenţă străluceau ca artificiile din 4 Iulie.
-Criminaliştii au şi sosit.Foarte bine,spuse DeeDee,observându-le autoduba.
Opri maşina şi deschise portiera.Duncan întinse mâna peste consolă şi o reţinu
înainte de a cobori din maşină.
-Ce-ai vrut să spui cu „şi acum,asta”? DeeDee întinse mâna spre el,cu palma în
sus.
-Pariez o îngheţată de fructe pe-o omletă din albuş de ou că moartea lui Meyer
Napoli are legătură cu moartea lui Gary Ray Trotter al nostru.Duncan îi privi
palma desfăcută,după care,fără tragere de inimă,i-o bătu,semn că primise pariul.
DeeDee părăsi maşina ca din puşcă.Confesiunea lui mai avea de aşteptat.

Nici mort,Meyer Napoli nu arăta mai distins ca în viaţă.

Oricât era el de vanitos,ar fi detestat ideea de a fi un cadavru care arăta atât de
rău.Tenul măsliniu i se decolorase ca aluatul de biscuiţi.Arăta şi mai palid,în
lumina blițului cu care lucra fotograful echipei criminalistice.
-Hemoragie internă cu găleata,pun pariu,remarcă Worley,prin jurul scobitorii,şi
făcu un pas într-o parte.Pentru a-i lăsa pe Duncan şi DeeDee să vadă mai bine în
maşină,care era parcată pe marginea benzii de intrare în oraş.
Napoli şedea la volan,cu bărbia căzută în piept.Murise privind gaura de glonţ din
partea superioară a abdomenului,probabil întrebându-se cum de o rană atât de
mică îl putea ferfeniţi aşa pe dinăuntru.Mâinile-i zăceau în poală,cu palmele-n
sus.În căuşul lor se adunase sângele scurs din rana fatală.Poate încercase să-şi
oprească hemoragia internă apăsând gaura de intrare a glonţului,până când se
resemnase în faţa inevitabilului.
-Glonţul trebuie să fi străbătut mai multe organe,le spuse Worley.Le-a spart ca
pe nişte baloane pline cu apă.A sângerat ca un porc.
-Aşa a spus Dothan?
-Încă n-a ajuns aici,replică Worley,dar am văzut destui oameni împuşcaţi în
burtă ca să ştiu cum arată.
-Vreo armă ai găsit?
-Încă nu.
-Te-ai uitat?Worley îşi scoase scobitoarea din gură şi se strâmbă la DeeDee.
-Nu,detectiv Bowen.Sunt un amărât de boboc.Nici nu mi-ar trece prin minte să
mă uit în jur după o armă,când găsesc un om împuşcat.Duncan se grăbi să
intervină înainte de a începe iar o ciorovăială:
-Lipsa armei exclude ipoteza sinuciderii.
-Corect.Şi-n plus,boul ăsta era prea încrezut ca să-şi pună singur capăt zilelor.
Dar cred că s-ar putea să fi fost împuşcat cu propriul lui pistol.Mereu purta la el
un Taurus douăşcinci,într-o teacă prinsă la gleznă,cu glonţ pe ţeava.
-Încrezător tip,comentă DeeDee.
-Se lăuda.O dată,l-am văzut cu ochii mei cum şi-a ridicat cracul pantalonului,ca
să arate.Se aplecă şi ridică manşeta pantalonului stâng al lui Napoli cu vârful
unui pix.Avea prinsă pe gleznă, cu barete Velcro,o teacă.Era goală.
-Tub de cartuş?se interesă Duncan.
-Nici urmă,încă.Şi m-am uitat,adăugă el,cu o privire semnificativă spre DeeDee,
împreună cu criminaliştii.Au căutat şi sub scaun.Nimic. DeeDee întrebă:
-Ora morţii?
-Pe-asta Dothan trebuie s-o stabilească.Dar sângele încă nu s-a coagulat
complet,deci cred că n-a trecut prea mult timp.Şi-n plus,n-a putut trece mult
timp şi pentru că altfel ar fi fost descoperit mai repede.
-Ce nebunie,să-l împuşte aici,pe pod,remarcă Duncan.Pe drăcia asta e mai multă
lumină decât într-un mall comercial. Oricine trecea ar fi putut fi martor.
Şi mie mi se pare cam ciudat,confirmă Worley.Cred că a fost o crimă comisă la
furie.Nepremeditată.Un impuls de moment.La ora asta,nu prea trec maşini.Cine
1-a găurit a avut noroc.L-a omorât şi a şters-o înainte să ajungă aici următoarea
maşină.Sigur,oricine trecea pe-alături putea să creadă că are doar o pană de
motor,sau ceva... Stă jos,sângele nu se vede... De fapt, un poliţist de la patrula
rutieră l-a găsit.S-a oprit ca să-i spună să pornească mai repede.La intervale
regulate erau instalate indicatoare care interziceau staţionarea sau parcarea pe
pod.
-L-aţi chestionat? Worley dădu din cap:
-A zis: „Ce vezi, aia primeşti."
-Portiera maşinii era încuiată?
-Era.Poliţistul a cercetat rapid zona,înainte de a anunţa.A zis că nu mai era
nimeni,nici pe lângă maşiri.nici prin apropiere.N-a văzut nimic şi n-a atins nimic
decât ca să deschidă portiera,şi a apucat clanţa cu o batistă,ca să protejeze
amprentele.Duncan se uită la cadavru şi mai observă ceva.
-L-aţi văzut vreodată pe Napoli cu un fir de păr nelalocul lui?
-Mda,se pare că s-ar putea să fi avut loc o ciondăneală,încuviinţă Worley.
Folosea smac din ăla,ştiţi cum e,care lipeşte de cap tot părul.
Părul lui Napoli era încă unsuros,dar arăta de parcă i l-ar fi răvăşit un vânt
puternic ca un uragan.Cravata-i era strâmbă.Şi totuşi,stătea pe scaun absolut
drept cu picioarele în apropierea pedalelor.Worley,care niciodată nu se
remarcase printr-o prea mare sensibilitate,chicoti:
-Să ştie că l-a tras cineva în poză aşa cum stă acum,ar mai muri o dată,nu
credeţi?
-Alte semne de luptă? vru să ştie Duncan.
-Urme de călcâie acolo,lângă balustradă.S-ar putea să fie ale lui,sau nu.N-o să
ştim până nu-i scoatem pantofii,pentru comparaţie,dar Baker şi ai lui au îngrădit
semnele,ca să le verifice mai târziu,pentru orice eventualitate.
Lui Duncan nu-i plăceau deloc înălţimile.Nu avea ameţeli şi greţuri ca un om
care suferea de acrofobie gravă,dar când mergea cu maşina pe poduri înalte şi
pasaje suspendate se menţinea pe banda din interior şi niciodată nu ţinea
neapărat să stea suspendat deasupra prăpăstiilor sau să se uite în ele.
Acum,însă,porni spre balustrada podului,unde criminaliştii plasaseră conuri
portocalii de limitare a traficului şi bandă galbenă de împrejmuire a câmpului
infracţional,în jurul unei zone de vreo doi-trei metri pătraţi.Evitând-o,se opri
lângă balustradă şi privi în jos,spre râul Savannah,care curgea cam la şaptezeci
de metri distanţă.Oceanul era în reflux,aşa că râul curgea spre aval,în direcţia
normală.În timpul fluxului,apele porneau în sens opus,ceea ce-i nedumerea pe
turişti şi străini,până când li se explica fenomenul.La gurile mareice ale râului,
apa dulce,amestecată cu cea marină,forma un estuar.Direcţia curentului principal
al râului depindea de maree.Din cauza tuturor curenţilor transversali,această
porţiune de râu,care folosea drept canal de transporturi navale,era trădătoare.
Duncan reveni spre ceilalţi.
-Tentativă de deturnare a maşinii?În oraş avuseseră loc mai multe asemenea
incidente.Adeseori se lăsau cu moarte de om-fie a victimei,fie a hoţului.
-Aici,pe pod,unde un pieton ar fi suspectat pe loc?
-DeeDee are dreptate,Dunk,spuse şi Worley.Avem de-a face cu altceva.Asta nici
măcar nu-i maşina lui Napoli.Rânji,mutându-şi scobitoarea în cealaltă parte a
gurii.
-De-asta v-am şi chemat pe toţi.Maşina asta-i înmatriculată pe numele lui Cato
Laird.

CAPITOLUL 17
Duncan avu senzaţia că podul cedase sub el și cădea în gol.Îl privea fix pe
Worley.
-Te-am auzit bine?.
-L-ai auzit foarte bine,zâmbi ironic DeeDee.Îmi datorezi o îngheţată de fructe.
Apoi îl întrebă pe Worley dacă luaseră deja legătura cu judecătorul.
-La telefonul de-acasă n-a răspuns nimeni,dar căpitanul Gerard avea numărul de
mobil al judecătorului,de la incidentul cu Trotter.L-a găsit la Silver Tide
Country Club,unde juca pocher cu nişte colegi de-ai lui de la tribunal.
Când Elise îi vorbise despre asta mai devreme,Duncan găsise că era ridicol.Se
părea că şi DeeDee era de aceeaşi părere.
-E-n oraş şi joacă pocher în noaptea dinainte ca nevastă-sa să fie interogată în
legătură cu un omor prin împuşcare?Worley ridică din umeri.
-Probabil e convins de nevinovăţia ei.Sau prea sigur de propria lui influenţă.Era
într-o partidă pe miză în creştere,cu procurorul districtual.Oricum,a confirmat că
maşina e a lui şi a precizat că e cea cu care circulă nevastă-sa.
Inima lui Duncan nu ştia dacă să se oprească în piept sau s-o ia la goană cu toată
viteza.Continua să perceapă acea senzaţie de cădere.
-Poşeta doamnei Laird se afla pe locul din dreapta,îl informă Worley.Am
reţinut-o ca probă materială.
-A ce? se interesă DeeDee.
-A orice.
Duncan simţea nevoia să stea jos.Avea şi o stare de vomă.Dar trebuia să-şi ţină
firea,trebuia să pară detaşat la nivel personal,preocupat de caz numai în calitatea
lui de detectiv la omucideri,în condiţiile în care Elise Laird era o participantă-
cheie la un omor prin împuşcare.La două,de-acum.
Reuşi să stăpânească limbajul suficient pentru a-1 întreba pe Worley dacă cineva
văzuse sau auzise ceva despre doamna Laird.
-Negativ.Ultima oară când a văzut-o judecătorul,era între nouă jumate şi zece.A
zis că voia să ia un somnifer şi să se ducă la culcare.Dar nu luase niciun
somnifer şi nu se dusese la culcare.Venise să-1 întâlnească pe Duncan.El o
văzuse mai recent decât soţul ei,cu dâre de lacrimi pe obraji,finandu-şi maioul
peste sâni,cu o înfăţişare răvăşită.
-Imediat ce Gerard l-a anunţat pe judecător despre asta,continua Worley,arătând
spre cadavru,a încercat s-o prindă la telefon.Neprimind niciun răspuns,a sunat
servitoarea şi i-a cerut să se ducă la ei acasă şi să vadă dacă doamna era în
regulă.Toţi s-au adunat acasă la judecător-el,servitoarea şi Gerard,care mi-a
povestit toate astea la telefon.Stăpâna casei nu era acolo,iar aşternutul patului ei
rămăsese nedesfăcut.
-Mobilul? întrebă DeeDee.
-Era tot în poşeta ei,răspunse Worley.Aşa că fie n-a răspuns,fie nu avea poşeta la
ea când a sunat-o.Uitându-se dincolo de DeeDee şi Duncan,remarcă: Uite-1 și
pe Dothan.În timp ce se apropia,medicul legist răsufla greu,după efortul de a fi
urcat panta podului,din locul unde-şi lăsase maşina.Sudoarea îi şiroia pe chipul
gras.
-A apărut Napoli,hmm?
Se dădură la o parte,făcându-i loc să inspecteze cadavrul,deşi trupul său masiv
abia dacă încăpea în portiera deschisă a maşinii.
-Glonţul e bine plasat.Probabil a sângerat pe dinăuntru.
-V-am spus eu,se făli Worley,aruncându-i lui DeeDee o privire îngâmfată.
- N-am susţinut niciun moment contrariul.
-E greu de confirmat până-1 mişcăm din loc,dar nu cred că are şi o rană de
ieşire,raportă Worley.Nu se vede nicio scurgere de sânge pe scaun,în spatele lui.
-Probabil glonţul a ricoşat dintr-o coastă,în partea posterioară,observă legistul.
Stomacul i l-a găurit cu siguranţă.S-ar putea să-i fi atins şi ficatul,splina şi vreo
arteră,două.N-avem de unde şti ce i-a străpuns sau ciupit
-Pistolul lui lipseşte din teaca de la gleznă şi nu s-a găsit niciun tub de cartuş,îl
informă Duncan.Brooks scoase o lanternă din buzunar şi o îndreptă spre mâinile
însângerate ale lui Napoli,apoi se aplecă şi i le mirosi pe amândouă.
-Cum stai aşa acolo,parcă i-ai face sex oral,remarcă Worley.
-Eşti ca un coş pe-un fund de porc,Worley,îl gratula DeeDee.
Medicul legist nu-i luă în seamă.
-Nu simt miros de pulbere,aşa că nu s-a împuşcat.S-a luptat cu cineva?
-S-ar putea să fi avut loc vreun soi de luptă.
-Am să-i bag mâinile-n pungi.S-ar putea să aibă particule de ţesuturi sub unghii.
-Ar fi o chestie,spuse Worley,dac-am reuşi s-o înfundăm pe Elise Laird c-un test
ADN.
-Ia fiţi niţel atenţi!Strigătul venise dinspre Baker,criminalistul.Stătea lângă
parapetul podului,la o oarecare distanţă de maşină,arătându-le spre ceva de pe
trotuar.Duncan fu primul care ajunse la el,dar când văzu obiectul,se opri brusc,
obligându-i pe Worley şi DeeDee să-1 ocolească printr-o parte şi cealaltă.
DeeDee îngenunche.
-Fir-aş a naibii.Duncan,recunoşti asta?Duncan clătină din cap,deşi minţea.Cu
câteva ore în urmă,sandaua fusese prinsă pe piciorul drept al lui Elise.
-E,da,se ridică DeeDee,întorcându-se cu faţa spre el.Doamna Laird purta o sanda
ca asta în ziua când i-am chestionat,pe ea şi pe judecător,în seră.Îmi amintesc
pietrele de peruzea.Voiam s-o întreb unde se găsesc nişte sandale ca astea,dar
m-am gândit că,oricum,nu mi-aş putea permite.Cei trei detectivi se traseră în
lături,pentru ca fotograful lui Baker să poată lua imagini cu sandaua,înainte ca
aceasta să fie pusă într-o pungă de probe materiale.
-Ce părere ai,Duncan? vru să ştie Worley.Duncan se trezi din buimăceală.
-Nu ştiu ce să zic.
-Crezi că ea i-a făcut-o lui Napoli?
-Ai mai văzut vreodată o ucigaşă care să împuşte-n burtă un om,iar pe urmă să
lase la locul faptei o sanda după care să poată fi identificată?
În timp ce Worley şi DeeDee se gândeau la acest lucru,sirenele semnalizară
apropierea în viteză a unei maşini de poliţie,pe banda cealaltă.Când ajunse în
dreptul maşinii lui Elise Laird,SUV-ul cam răblăgit se opri brusc lângă fâşia
mediană de beton care împărţea în două sensurile de mers ale podului.
Imediat ce vehiculului i se trase frâna de mână,portierele se deschiseră.De la
volan coborî Bill Gerard urmat de judecătorul Cato Laird,care stătuse pe locul
din dreapta.Duncan nu-1 mai văzuse niciodată atât de răvăşit.Laird și Gerard
păşiră peste zidul scund şi traversară cu paşi grăbiţi cele două benzi ale sensului
de intrare în oraş ajungând la maşina de pe margine în acelaşi timp cu trei
detectivi care se întorceau tot acolo.
- Putem să ne uităm şi noi? îl întreba Gerard pe Worley,aproape ca un lătrat.
-Da,domnule.Criminaliştii au terminat cu maşina
-Care-i treaba,Dothan? se interesă căpitanul.Medicul legist le prezentă un scurt
sumar al constatărilor.
-Mă îndoiesc că a rezistat prea mult timp.
-Puţin îmi pasă cât a rezistat.Laird îl înghionti pe Gerard într-o parte şi se repezi
la Dothan Brooks:
-Cu nevastă-mea ce e?
-Nu ştiu nimic despre nevasta dumneavoastră,răspunse legistul,scoţându-şi din
buzunarul de la şold o batistă mare cât o faţă de masă,pentru a-şi şterge cu ea
faţa asudată.Gerard se întoarse spre detectivi:
-Voi ce-aţi aflat?Era necaracteristic de repezit,probabil fiindcă răspunderile lui
în Unitatea de Crime Violente erau mai mult administrative.De mult nu mai
venise personal la locul unei omucideri şi,indiferent cine fusese omorât,chiar şi
un personaj nefast ca Napoli,experienţa nu era niciodată plăcută.
Dar,în primul rând,bănuia Duncan,şeful său era presat de judecător să afle cât
mai repede nişte răspunsuri.Worley îşi scoase scobitoarea din gură şi făcu o
prezentare concisă a faptelor:
-Acum câteva minute,am găsit un pantof,o sanda cu pietre turcoaz.Acolo,arătă el
spre locul unde fotograful continua să ia imagini.
-O,Iisuse...Laird îşi trase o mână peste faţă,are o pereche de sandale ca aia.Vreau
s-o văd.Şi porni în direcţia respectivă.
-S-ar putea să fiţi tentat s-o ridicaţi,domnule judecător.Vă rog să n-o atingeţi.
Judecătorul se uită urât la Worley.
-Nu-s idiot.Duncan privi după el,simţind că,oricât l-ar fi antipatizat,acum îl
compătimea pentru situaţia în care ajunsese.Dacă circumstanţele ar fi fost
diferite,enorm de diferite,s-ar fi comportat exact ca judecătorul.Ar fi fost
înnebunit de îngrijorare,chinuit de gândul diferitelor posibilităţi,disperat să
găsească măcar unele răspunsuri.Dar el nu era soţul lui Elise.
Nu era nici măcar prietenul ei.Nu-i era nimic,decât detectivul care,probabil,ar fi
trebuit s-o dea pe mâna procuraturii,pentru începerea urmăririi penale.Nu putea
da frâu liber incertitudinii şi fricii care-1 chinuiau.Trebuia să-şi facă datoria.
-M-a sunat şeful Taylor,spunea Gerard,vorbindu-le încet subordonaţilor săi.Mi-a
ordonat să mă ocup personal de ancheta asta,care va avea întâietate asupra
tuturor celorlalte la care lucrăm acum.”Daţi-i judecătorului tot ce vrea”,aşa mi-a
spus.Taylor doreşte ca toată lumea să fie pe fază cu povestea asta.Înţelegeţi?
-Mă scuzaţi,spuse DeeDee.Doamna Laird e considerată victimă?
-Până la proba contrarie,replică Gerard şi-i lăsă singuri,plecând să se alăture iar
judecătorului.
-Vasăzică,ancheta noastră tocmai a devenit politică, mormăi Worley.
Dothan Brooks se apropie de ei, întrebând printre gâfăieli:
-Pot să-1 iau?Duncan îl lăsă pe medicul legist să discute cu DeeDee şi Worley
despre transportul cadavrului lui Napoli la morgă.Încet,porni înapoi spre
conurile care delimitau urmele de tocuri de pe carosabil şi se lăsă pe vine să le
studieze mai îndeaproape.Putea să reiasă că,de fapt,nici nu fuseseră lăsate de
încălţămintea lui Elise ci că erau nişte urme de pneuri întrerupte,sau ale tocurilor
altcuiva.Orice urme de lucruri ar fi putut lăsa acele pete negre pe asfaltul unui
pod intens circulat,la care aveau acces câteva dintre principalele bulevarde din
centrul oraşului Savannah,într-un capăt,şi şoseaua de stat 17 spre Carolina de
Sud,în partea opusă.Întoarse iar capul spre maşină,estimând că se afla cam la
cinci metri distanţă de urme.Sandaua fusese găsită lângă balustradă,şi mai
departe.Toate se aflau pe banda îngustă de la marginea drumului.Duncan se
ridică şi reveni pe acelaşi drum la maşină,cercetând cu atenţie carosabilul.
-După ce te uiţi? îl întrebă Worley,observând ce făcea.
-După sânge.
-A fost împuşcat în maşină.
-Poate.Sau poate a fost împuşcat în timpul unei lupte,acolo unde sunt urmele de
paşi.A venit înapoi împleticit,reuşind să se aşeze la volan şi să închidă portiera.
-Crezând că poate mai avea şanse să plece.
-Ar fi putut şiroi de sânge pe dinăuntru,dar afară n-au curs decât vreo câţiva
stropi,continuă Duncan.N-a lăsat să cadă pe jos niciunul,mai ales dacă se ţinea
cu mâna de rană,după cum indică dârele de pe mâini şi cămaşă.
-Ar fi putut şi să fie împuşcat chiar acolo unde l-am găsit,la volanul maşinii
doamnei Laird.
-La naiba! exclamă Duncan,recunoscând adevărul spuselor lui Worley.Ce căuta
un vierme ca Meyer Napoli la volanul maşinii doamnei Laird?
-Habar n-am,răspunse Worley.Ambulanţa fusese chemată să se apropie.Şoferul
o manevra printre maşinile poliţiei care blocaseră temporar traficul pe direcţia
de intrare în oraş,destul de rarefiat la acea oră a dimineţii.Worley reveni spre
locul unde DeeDee conversa cu Dothan Brooks.Rămas singur,Duncan se
întoarse în zona blocată cu conurile de trafic şi privi prudent peste parapetul din
apropiere al podului.De data aceasta însă nu se uită la râul care curgea pe
dedesubt,ci la podul propriu-zis.Acoperind o distanţă de şapte sute de
metri,podul fusese construit în locul altuia mai vechi,mobil,care devenise
ineficient în a servi traficul peste râu,pe măsuri ce importanţa oraşului Savannah
ca port la mare creştea.Duncan îl străbătuse cu maşina de-o mie de ori,dar,din
cauza aversiunii sale faţă de înălţimi şi stările suspendate,rămăsese tot timpul cu
ochii spre drum.Niciodată nu studiase structura podului.Şi în niciun caz nu
ajunsese vreodată într-o relaţie atât de apropiată şi de Personală cu acea
construcţie impresionantă,de proporţii atât de masive.
Se aplecă peste margine cât de mult îndrăzni,studiind infrastructura.În timp ce
aprecia în minte înălţimea celui mai apropiat turn,de care erau prinse cablurile
de susţinere,observă o scară de metal care cobora,făcând legătura cu un fel de
maşinărie-nici nu ştia cum s-o numească-aflată în partea de dedesubt a podului.
Iar pe platforma respectivă zări fluturând ceva-ceva care n-avea ce să caute
acolo. Porni la trap spre turn,rămânând cu ochii într-acolo,cu speranţa că
obiectul care-i captase atenția să nu dispară înainte ca el să poată determina clar
ce anume era.Când ajunse chiar deasupra,se aplecă peste balustradă și privi în
jos,spre mecanismul de sub el. Ceea ce văzuse era o bucată de material
textil.Deschisă la culoare,cu aspect moale,nepotrivită alături de acea structură
din fier,oţel şi beton,de o masculinitate brutală.
Corpul lui Napoli tocmai era transferat din maşină pe o targa.Worley şi DeeDee
fuseseră lăsaţi de criminalişti să investigheze interiorul maşinii şi erau ocupaţi
cu cercetările.Gerard înghiţea un perdaf violent de la judecătorul Laird,care-şi
puncta tirada împungând prin aer cu degetul arătător.
-De ce se concentrează detectivii dumitale asupra a ceea ce i s-a întâmplat lui
Napoli? îl auzi Duncan întrebând.Pe soţia mea ar trebui s-o caute!
Duncan reîncepu să studieze maşinăria prinsă sub pod și scara care făcea
legătura cu nivelul unde se afla el.Încercând să-şi stăpânească ameţelile care-1
asaltau,îşi îndreptă atenţia spre petrolierul gigantic care luneca pe sub pod,în
drum spre mare.Dar mişcarea vasului nu făcu decât să-i înteţească vertijurile.
Cu toate acestea,îşi aruncă piciorul peste parapet,păşi pe mica platformă din
capul scării şi porni în jos.Treptele metalice erau înconjurate de bare care
formau un fel de cuşcă cilindrică,dar distanţele dintre acestea erau destul de
mari,iar Duncan nu putea fi sigur că l-ar fi oprit,dacă aluneca şi cădea pe
spate,rezemându-se de ele.Ajunsese la jumătatea distanţei,când îl auzi pe Gerard
exclamând:
-Dunk! Ce naiba faci acolo?Ridică privirea.Mare greşeală.Fu orbit de
reflectoarele din vârful turnului,care luminau podul.Strigă în direcţia vocii lui
Gerard:
-Aici,jos,e ceva!
-Ai înnebunit?Aceasta fusese DeeDee,ţipând ascuţit.
-Probabil,mormăi el printre dinţi.
-Treci imediat înapoi! fără s-o ia în seamă,coborî mai departe.Noroc că se
încălțase cu tenişii,îmbrăcându-se în grabă.Tălpile lor de cauciuc aveau o
aderenţă mai bună decât ar fi avut nişte pantofi de oraş.Îşi trăsese o pereche de
mănuşi din latex imediat ce el şi DeeDee ajunseseră la faţa locului,înăuntru,
mâinile-i erau umede de transpiraţia nervozităţii.Nu îndrăznea să se uite în jos,
la curentul rapid al râului,care acum forfotea în urma petrolierului.
-Bill? strigă el. Ştii ceva despre chestia asta de-aici?
-Transportorul?
-Aşa cred.
-Sunt trei,câte unul pentru fiecare secţiune a podului.Rulează pe dedesubt,astfel
încât muncitorii să aibă acces la luminile de navigaţie.Pot să facă lucrări de
întreţinere,inspecţii... Aşa merg.
-Deci aici,jos,nu vin decât muncitorii de la întreţinere,nu?
-Şi nebunii ca tine!strigă DeeDee.Muncitorii de la întreţinere nu purtau haine
croite din materiale uşoare care puteau să fluture când nu adia decât cea mai
uşoara boare de vânt.Duncan riscă să arunce o privire în jos şi fu uşurat să vadă
că mai avea de coborât doar trei trepte.Le parcurse destul de repede şi păşi pe
transportor.Solid construit,era un exemplu impresionant de inginerie şi
ingeniozitate,dar Duncan se bucura că altcineva avea privilegiul de a lucra cu el.
Distanţa până în cealaltă parte a podului părea a dracului de lungă.Iar mai
departe nu se mai afla decât văzduhul.La golul de sub el prefera să nu se
gândească.Aşa că rămase concentrat asupra zonei din imediata sa apropiere.
Reflectoarele care luminau podul de jos în sus erau la fel de orbitoare ca
soarele,arzând ochii.Încercă să nu se uite direct la ele,în timp ce se lăsa pe vine
Bucata de material se prinsese într-un bolţ care ţinea scara prinsă de planşeul
transportorului.O margine a materialului era tivită.Cealaltă se vedea clar că se
rupsese dintr-o haină...care,în acest caz,era fusta pe care o purtase Elise în acea
noapte.Apucând materialul între două degete înmănuşate,îl desprinse cu grijă de
metalul unde se agăţase,apoi îl puse într-o pungă de hârtie maro,pentru
dovezi.Încet,se ridică şi puse punga la loc în buzunar.
Colegii lui îi strigau tot felul de întrebări.Nu se mai afla în raza lor vizuală,aşa
că erau îngrijoraţi pentru siguranţa lui.Voiau să ştie dacă totul era în regulă.Îl
îndemnau să aibă grijă.Îl auzi pe Worley întrebându-1 dacă găsise ceva.
Alungându-şi din minte glasurile lor,uită de acrofobie şi privi spre râul ce curgea
departe,jos,a cărui apă avea în acel loc o adâncime de peste treisprezece metri.Se
uită la petrolierul care mergea încet,ca un oraş plutitor,lunecând acum prin
dreptul restaurantelor şi barurilor înşirate pe River Street şi,pe malul opus,al
debarcaderelor de la Westin Resort.Gâtul i se comprimă nefiresc,în timp ce-şi
dădea seama ce însemna găsirea doar a uneia dintre sandalele lui Elise şi a acelei
fâşiuţe de material ruptă din îmbrăcămintea ei.Era foarte posibil să nu fi scăpat
vie de pe podul acela blestemat.

CAPITOLUL 18
Judecătorul Laird se plimba nervos prin spaţiul limitat al biroului SVU,
bătătorind o cărare pe mocheta maro,urâtă,şi mormăind mereu de unul singur că
soţia lui era în viaţă.Se mai lansa şi în tirade periodice despre ritmul greoi şi
nepriceperea de ordin general cu care erau efectuate investigaţiile poliţiei.
Pretindea răspunsuri imediat la nişte întrebări cărora nimeni încă nu le găsise
vreun răspuns.Refuza să accepte declaraţiile oneste de genul: „Nu ştim,dar
facem tot ce putem ca să aflăm.”Din păcate,sarcina de a se ocupa de el îi
revenise lui DeeDee.După ce delimitase o zonă întinsă a podului,incluzând
transportorul şi scara care cobora până la el,DeeDee îi însoţise pe Bill Gerard şi
pe judecător înapoi la cartierul general al poliţiei,în timp ce Duncan şi Worley
stăteau pe loc pentru a coordona cercetările,care aveau să implice alte câteva
agenţii de aplicare a legii.Era nemulţumită că ei aveau parte de toată distracţia,în
timp ce ei i se atribuise echivalentul unei munci de doică.Dar căpitanul Gerard
dăduse ordine clare şi nu avea chef de discuţii.De fapt,chiar i-ar fi părut rău
pentru judecătorul Laird,dacă acesta n-ar fi fost un nemernic atât de mare.
Rareori îi adresa ei în mod direct câte o întrebare şi-i ignora toate comentariile şi
sugestiile nesolicitate.O tolera doar,şi numai fiindcă n-avea încotro..
Personajele de tip Cato Laird din această lume,băieții buni de modă veche pe
care costumele croite de comandă nu-i puteau deghiza,accentuau insecuritatea
pe care i-o induseseră părinţii,şi mai cu seamă tatăl ei.Disprețul judecătorului îi
reducea realizările la mediocritate şi insignifianţă.O făcea să se simtă la fel cum
o făcuse ş tatăl ei-ca o stea din staniol încercând s-o înlocuiască pe cea din aur
masiv care fusese fratele ei.
Îi mai revenise şi îndatorirea de a-l chestiona pe judecător în legătură cu
activităţile lui dinainte de a fi fost anunțat de asasinarea lui Napoli în maşina
soţiei lui şi de a-1 întreba ce ştia despre activităţile ei din aceeaşi perioadă.
Ăsta era cel mai neplăcut aspect al misiunii ăleia.Laird era înnebunit.Nu putea
sta locului mai mult de câteva minute în şir.Oricine intra sau ieşea din încăpere
îi distrăgea atenţia.De fiecare dată când suna un telefon,ceea ce se întâmpla
foarte des,reflexele îi scăpau de sub control.Când reuşea totuşi să-i reţină
atenţia,fie îi răspundea la întrebări cu o resemnare teatrală,fie se arăta jignit,deşi
DeeDee făcea toate eforturile să procedeze cu cât mai mult tact.
-Când aţi văzut-o ultima oară pe doamna Laird?
-Cam pe la vreo nouă şi jumătate.Mâncaserăm de cină.Elise voia să se culce
devreme.Aşa stând lucrurile,am întrebat-o dacă ar avea vreo obiecţie dacă eu
m-aş duce la clubul country.Sâmbătă noapte a început un campionat de
pocher.Ştiam că azi-noapte urmau să joace unii dintre prietenii mei.
-Date fiind insomniile ei,e improbabil ca doamna Laird să fi plecat la culcare
mai devreme,nu?
-Își cumpărase nişte somnifere şi spera s-o ajute să se odihnească.
-De obicei jucaţi pocher în nopţile din timpul săptămânii?
-Nu,dar amândoi eram agitați și aveam nevoie de ceva care să ne ia gândurile de
la interogatoriul programat de dimineață.
-De ce vă agita această perspectivă?
-Detectivul Hatcher ne sfătuise să ne aducem cu noi și avocatul.Vorbea de parcă
Elise ar fi fost o criminală.
-Aveam de pus mai multe întrebări despre relaţia ei cu Coleman Greer.
-Elise vă dăduse explicaţii complete cu privire la acea relaţie.
Pentru moment,DeeDee nu insistă asupra acestui aspect,continuând:
-Aţi vorbit cu doamna Laird la telefon sau aţi mai avut vreun contact cu
ea,aseară,după ce-aţi plecat de-acasă?
-Nu.Dorind ca somniferul să aibă efect,n-am vrut s-o deranjez telefonându-i.
-Mă îndoiesc că a luat somniferul acela,domnule judecător.Că de dormit,ştim că
nu a dormit.Nu se lăsă intimidată de privirea lui fulminantă,insistând mai
departe: Cu ce era îmbrăcată când aţi văzut-o ultima oară?
-Cu o fustă şi un maiou fară mâneci.Ştiţi bine asta,domnişoară detectiv Bowen.
Am recunoscut peticul de material pe care l-a găsit colegul dumitale pe
transportor.Era de la fusta lui Elise.
-Sunteţi sigur? Majoritatea soţilor n-ar observa sau nu şi-ar mai aminti...
-Eu nu sunt „majoritatea soţilor”,replică el,înghețat.Fusta era nouă.Tocmai i-o
adusesem acasă,cadou.O luase pe ea ca să vedem cum îi stătea.
-Avea în picioare şi sandalele cu pietrele turcoaz?
-Era desculţă.
-La cină?
-Ni se adusese mâncarea în dormitor,pe tăvi.
-Înţeleg.Doamna Berry v-a servit acolo?Laird dădu din cap.
-La ce oră a plecat?
-Am auzit-o spunându-i căpitanului Gerard că a plecat pe la zece şi jumătate.
-Deci,după dumneavoastră.
-Corect.Voia să se asigure că Elise nu avea nevoie de ea.
-La un moment dat,după plecarea doamnei Bem.soţia dumneavoastră s-a încălţat
şi a plecat de-acasă,cu maşina.
-Nu ştim în ce împrejurări a plecat,spuse el.S-ar putea să fi fost silită să iasă din
casă.
-Poate,dar conform căpitanului Gerard,care a fost la dumneavoastră acasă,nu s-a
găsit niciun fel de semn de luptă,pătrundere prin efracţie,şi aşa mai departe
-nimic de genul ăsta.Putem exclude jaful,fiindcă Gerard a spus că i-aţi găsit
bijuteriile,verigheta şi cerceii-care aveau diamante apreciabile-pe masa ei de
toaletă.
-Exact.
-Deci,se pare că a plecat de-acasă în mare grabă,nu? Vreau să zic,nici măcar
verigheta nu şi-a amintit să şi-o pună.Şi e o verighetă pe care e puţin probabil
s-o uite cineva,decât dacă este foarte răvăşit.Judecătorul păstră o tăcere
împietrită,în timp ce DeeDee bătea cu creionul în blocnotesul pe care lua
însemnări.
-Aveţi idee unde s-ar fi putut duce soţia dumneavoastră,domnule judecător?
-Dacă aş avea,nu credeţi c-aş căuta-o acolo?
-Are prieteni sau rude...
-Nu.
-Nicio persoană pe care s-ar fi putut hotărî s-o viziteze,chiar şi sub efectul unei
inspiraţii de moment?Laird clătină din cap.
-Nu fără să-mi spună şi mie.Că de vizitele la Coleman Greer v-a şi spus! reflectă
DeeDee,răutăcioasă.Sătulă să-1 tot ia pe ocolite,trecu la obiect:
-Credeţi că avusese o întâlnire cu Meyer Napoli? Judecătorul se aplecă spre
ea,cu trăsăturile rigide de furie.
-Aşa rezolvi dumneata crimele,detectiv Bowen? îi hărţuieşti pe cei apropiaţi
victimei cu întrebări tâmpite şi tragi concluzii idioate?
Probabil că nu se aştepta la niciun răspuns,dar DeeDee i-1 dădu totuşi:
-Uneori.Aţi fi surprins câte lucruri pot şti martorii,fără a bănui măcar că le ştiu.
Jonglez şi eu cu tot felul de ipoteze,ca să văd dacă se prinde ceva.Se întâmplă
adesea şi poate fi tocmai acel detaliu aparent prostesc şi ncmiportant care,în
ultimă instanţă,rezolvă cazul.Laird privi în jur nervos,ca pentru a căuta pe cineva
care să-i vină în ajutor.Gerard dispăruse; DeeDee presupunea că era în biroul lui.
Alţi câţiva detectivi forfoteau încoace şi-ncolo,încercând să pară ocupaţi,dar de
fapt atraşi de caz ca fluturii de flacără.
-Cunosc importanţa de a fi meticulos şi precis,detectiv Bowen.După atâţia ani în
justiţie,îmi dau seama că din memoria martorilor pot fi desprinse mici perle care
rezolvă crimele.Dar ştiu numai ceea ce v-am spus.În repetate rânduri,sublinie
el.DeeDee întoarse fila blocnotesului,astfel încât să aibă o pagină nouă pe care
să ia însemnări.
-Pot să continui? Şi o ţinuseră tot aşa,timp de o oră şi jumătate,absolut
istovitoare.În sfârşit,convinsă că nu mai exista nimic ce-ar fi vrut sau ar fi putut
să-i spună,îl lăsase în pace,cu bombănelile lui.De la un telefon din afara unită ții
DeeDee sunase,pe administratorul clubului country Silver Tide.Îi trezise din
somn nevasta,care-1 trezise la rândul ei,după ce DeeDee se prezentase şi-i
explicase urgenţa apelului.De la el obţinuse numerele de telefon ale barmanului
şi băiatului de la parcare care fuseseră de serviciu în noaptea aceea.
Îi sunase pe amândoi la domiciliu.Niciunul nu fusese prea încântat să fie trezit
din somn la o asemenea oră,mai ales după o noapte de lucru,dar îi confirmaseră
şi unul,şi altul,că judecătorul ajunsese în incinta clubului cu puţin înainte de ora
zece şi luase parte la o partidă de pocher foarte tensionată.Nu plecase decât când
îl anunţase poliţia că maşina doamnei Laird fusese găsită pe acostamentul
Podului Talmadge,cu un mort înăuntru.
-Când i s-a spus că nici urmă de ea,i-au venit toţi dracii,o informă barmanul pe
DeeDee.
-Pot să-mi închipui.Ceru numele celor cu care judecătorul jucase cărţi toată
seara.Era un şir întreg de ştabi şi mahări,inclusiv procurorul districtual.
Dacă reieşea într-adevăr că Elise Laird se întâlnise cu Meyer Napoli în scopuri
necurate,în timp ce soţul ei savura o noapte de pocher şi un scotch cu un singur
malţ,pe judecător îl aştepta o viaţă grea.Avea să se facă de râs şi mai rău decât
până atunci.Unii inamici politici,poate chiar şi câţiva dintre susţinătorii loiali,
puteau ajunge să se întrebe dacă era cazul ca un asemenea fraier să fie
judecătorul şef al curţii superioare.Repercusiunile profesionale ale situaţiei
puteau explica,în parte,proasta dispoziţie a lui Cato Laird.
Gerard apăru din nou,ca să vadă nu numai cum făcea faţă judecătorul,dar şi
pentru a-i cere lui DeeDee s-o anunţe pe secretara lui Napoli despre moartea
şefiilui ei şi să se ocupe de contactarea celor mai apropiate rude.La auzul
veştii,pe secretară o apucară istericalele.DeeDee se miră că Napoli putea stârni
asemenea emoţii-altfel decât,eventual,la nivel de furie,ori repulsie -din partea
unei alte fiinţe omeneşti.După ce se mai calmă,secretara îi explică lui DeeDee că
Napoli nu avea rude pe care să Ie cunoască ea şi acceptă să vină a doua zi
dimineaţa la morgă ca să-i identifice cadavrul.
Mai ceru să afle şi ce măsuri se luaseră pentru a se da de urma „monstrului”
care-1 împuşcase.DeeDee o asigură că detectivii de la omucideri erau preocupaţi
să facă tocmai acest lucru.Cerul devenea cenuşiu,anunţând apropierea zorilor,iar
DeeDee ajunsese cu cola ei dietetică la a treia cutie,când Duncan şi Worley
intrară cu pas greoi.Worley arăta epuizat şi posomorât.Duncan părea un locatar
al Cimitirului Colonial de alături.Abia trecuseră pragul,când Laird se şi repezi
asupra lor:
-Ei?
-Adu-ne şi tu nişte cafele,vrei?
DeeDee tocmai se pregătea să-i reamintească lui Worley că adusul cafelelor nu
intra în atribuţiile ei profesionale-dar,uitându-se la chipul hăituit al lui Duncan-
îşi dădu seama că aveau nevoie de un energizant,şi cât mai repede.Aşa că se
duse să toarne două ceşti de cafea,dar rămase atentă la ceea ce se spunea.
-GPA şi DOT au acceptat să ne mai lase o vreme la dispoziţie banda exterioară a
podului,spuse Worley,referindu-se la Autoritatea Portuară din Georgia şi
Departamentul de Transporturi.Nu sunt deloc mulțumiți.La ora de vârf de
dimineaţă,o să creeze mari probleme de trafic,dar vrem să menţinem intact
câmoul ăla infracţional cât mai mult timp posibil.S-ar putea ca la lumina zilei să
iasă la iveală câte ceva ce până acum ne-a scăpat.
Recunoscător,luă una dintre ceştile de plastic de la DeeDee.Duncan nu păru s-o
observe pe a lui,până când DeeDee îl înghionti în umăr.O privi câteva clipe,ca şi
cum s-ar fi uitat prin ea,apoi îşi luă cafeaua.
-Lăsaţi-1 încolo de trafic,interveni Laird.Ce faceţi ca s-o găsiţi pe Elise? îl
întrebă el pe Duncan.
-Unitatea canină a ieşit cu toţi câinii.Caută pe ambele maluri ale râului şi pe
Hutchinson Island.
-Asta-i o zonă foarte limitată.Cu celelalte insule,de-aici şi până la ocean,cum
rămâne? vru să ştie judecătorul.Caută cineva şi pe-acolo?
Nimeni nu voia să-i spună că rareori un om căzut în apă ajungea până la gurile
râului.Dintre toate victimele accidentelor şi sinucigaşii care săriseră de pe
pod,DeeDee ştia numai de două persoane care supravieţuiseră căderii.De
obicei,cadavrul ieşea la suprafaţă în câteva zile,în funcţie de perioada din an şi
de temperatură.Apărea undeva lângă River Street sau aproape de docul Corpului
Ingineresc,pe Insula Hutchinson,care împărţea râul în două canale.
-Vom extinde căutările pe teren în funcţie de necesităţi,domnule judecător,îi
răspunse Gerard,diplomatic.Altceva ce-ar mai fi,Dunk?
-S-a emis un A.P.B.cu semnalmentele doamnei Laird,aşa că sunt angajate în
căutare,pe lângă departamentul nostru,şi trupele de stat,şi biroul şerifului.Patrula
de infanterie marină cercetează toate canalele râului.Paza de Coastă a şi trimis o
navă în misiune,adăugă el.Navighează în lungul coastelor Atlanticului,dar...
Dar,din nou,rareori se întâmpla ca un cadavru să ajungă atât de departe înainte
de a reapărea,îşi spuse DeeDee.Dacă nu ieşea la suprafaţă mai devreme,cel mai
probabil era pierdut pentru totdeauna.
-Paza de Coastă va mai folosi şi echipe de căutare şi salvare cu elicoptere,
interveni şi Duncan.Sunt mobilizate chiar acum,în timp ce vorbim.Am ordonat
ca elicopterele departamentului să-şi ia zborul aproape de când aţi plecat de pe
pod,ca să vă întoarceţi aici.Această scurtă tiradă păru să-i consume şi ultimele
resurse de energie care-i mai rămăseseră.Făcu o pauză,ca si soarbă din cafea.
-Am auzit că la dispecerat plouă cu apeluri telefonice,adăugă Gerard.Oamenii au
văzut proiectoarele elicopterelor de căutare deasupra râului şi vor să ştie ce se
întâmplă.
-Puţin îmi pasă pe cine deranjează,replică Laird.Elicopterele alea să zboare mai
departe.Desigur,confirmă Gerard,deşi începea să arate nemulțumit şi nervos;
atitudinea poruncitoare a judecătorului îl aducea la capătul răbdării.V-o spun
numai fiinscă cetăţenii cer explicaţii şi puteţi fi sigur că şi presa ne asaltează cu
întrebări.Mai devreme sau mai târziu,va trebui să le vorbim şi reporterilor care
s-au adunat jos..
-A trebuit să ne îmbulzim printre ei când am intrat,spuse şi Worley.Nu le-am
spus nimic,desigur.
-Eu personal am respins vreo şase vizitatori care intraseră aici sub pretextul că ar
fi avut informaţi,despre doamna Laird,continuă Gerard.Presa ştie că individul
împuşcat pe pod era Meyer Napoli.Reporterii au mai aflat și că doamna Laird e
implicată într-un fel sau altul,dar nu știu nici cum,nici în ce măsură.Ar trebui să
va gândiți cum preferaţi să rezolvaţi situaţia asta,domnule judecător.Laird se
dezumflă şi se așeză greoi pe cel mai apropiat scaun.În câteva secunde,aerul
bătăios îi pieri,lăsând în loc atitudinea vulnerabilă,învinsă și pierdută a unei
victime.Umerii îi căzură înainte şi rămase cu privirea în podea.Îi acordară câteva
momente de răgaz.Nimeni nu spunea nimic.Ca prin minune,până şi Worley avea
atâta bun-simţ,încât să-şi ţină gura aia spurcată.Într-un târziu,judecătorul Laird
ridică din nou capul,privindu-1 pe Duncan:
-Aţi găsit măcar ceva? Un indiciu,cât de mic,despre locul unde ar putea fi?
-Peticul acela de material.Duncan îşi drese glasul,trecându-şi degetele prin păr.
După câte se părea,nu era prima oară când şi-1 răvăşea astfel.Aţi,ăă,spus că pare
să provină de la o fustă care era a doamnei Laird.
-Nu pare,este din acea fustă.
-Am vorbit despre ea,interveni DeeDee.Fusta era nouă.Azi o primise cadou de la
el.DeeDee nu putea înţelege de ce acest lucru îl făcea pe Duncan să arate atât de
chinuit.Efectiv,la auzul cuvintelor ei,avu o mică grimasă de durere.
-Nu ştim cum a ajuns pe transportor,spuse el.Criminaliştii au pudrat barele
scării,în căutare de amprente,dar cu toţi muncitorii ăia care au urcat-o şi-au
coborât-o...Lăsă fraza în aer,părând din nou să i se fi consumat toată energia.
-Vreo urmă a celeilalte sandale? Duncan clătină din cap.
-Niciun semn,şi nici al vreunui alt obiect care i-a aparţinut ei.Imediat ce se va
lumina de ziuă,echipa de scafandri a departamentului va...va începe căutările.
Sunetul care se auzi dinspre judecător semăna foarte mult cu un suspin sec.
DeeDee îl văzu pe Duncan aruncând o privire spre Worley,care era ocupat să
deseneze cu unghia un model pe plasticul ceştii-modul lui de a lăsa în seama lui
Duncan acea sarcină neplăcută.
-Un detaliu care ne-a reţinut atenţia,şi pe care nu-1 observaserăm de prima dată,
continuă Duncan,este acela că sandaua,după câte se pare,n-a fost scoasă de
bunăvoie din picior.Bareta era încă încheiată.DeeDee adăugă şi ea:
-Sandaua putea fi pusă şi scoasă fără a-i desface catarama.Sunt aproape sigură.
Duncan dădu din cap:
-Da,dar bareta de la călcâi era smulsă din talpă.
-Cum s-ar fi putut întâmpla asta,Dunk? se interesă Gerant.Răsucindu-şi umerii
amorţiţi dureros,Duncan răspunse:Era nevoie de un oarecare efort,cred,dăduse
un răspuns prea clar,dar spunea destul -mai mult decât i-ar fi convenit oricăruia
dintre ei să recunoască.Lui Duncan părea să-i fie dificil să vorbească.DeeDee
nu-și amintea ca aşa ceva să se mai fi întâmplat vreodată,chiar când era nevoit
să anunţe cea mai apropiată rudă a câte unei victime că o fiinţă dragă suferise
cea mai cumplită nenorocire din câte se pot imagina.
-Verificăm urmele de pe asfalt,comparându-le cu pantofilor lui Napoli,continuă
el,dar se pare că între el şi doamna Laird a avut loc un fel de luptă,lângă
parapetul podului.I se adresă direct judecătorului.Poate că a călcat-o pe partea
din spate a sandalei,făcând ca bareta să se rupă.Simplul fapt că am găsit bucata
aceea dematerial pe transportor nu înseamnă că acolo i-a fost smulsă din fustă.A
putut şi să cadă după ce se rupsese în timpul unei lupte pe pod.
-S-ar putea să se fi luptat pentru armă,presupuse Worley,aducându-şi în sfârşit şi
el o contribuţie.Privirile tuturor se îndreptară spre el.N-am găsit pistolul lui
Napoli,dar mergem pe ideea că a fost împuşcat cu el.Totuşi,domnule judecător,
v-am fi recunoscători dacă v-aţi face inventarul armelor de foc,imediat ce
ajungeţi acasă.Judecătorul se burzului din nou:
-Vreţi să sugeraţi că Elise a plecat de-acasă înarmată cu un pistol,pentru a se
întâlni cu Meyer Napoli?
-Era instruită în folosirea armelor de foc,remarcă DeeDee,constatând că părea să
fie singura poliţistă din încăpere care avea curaj să menţioneze acest lucru.Nu
aşa ni s-a spus?Judecătorul se întoarse spre ea,cu ochi scăpărători de furie.
-Ba da,aşa vi s-a spus.Şi vi s-a mai spus şi că la insistenţele mele a acceptat să se
instruiască.Nu-i plăcea să mânuiască pistoalele,şi n-ar fi scos niciunul din casă.
-Dacă puteţi să răspundeţi pentru toate armele pe care le aveţi,spuse Duncan,şi
nu mă îndoiesc că puteţi,atunci vom fi în măsură să eliminăm ipoteza că Napoli
a fost împuşcat cu una dintre armele care vă aparţin dumneavoastră.Între timp,ne
bazăm pe ideea că a fost împuşcat cu propriul lui pistol.
-În timpul unei încăierări pentru armă,afară din maşină,lângă parapetul podului?
-Aceasta e una dintre teorii,răspunse Worley la întrebarea lui Gerard.În
momentul de faţă,e doar o simplă deducţie.
-Deducţie! repeta judecătorul cu aprindere.Dar nu aveţi nici cea mai vagă idee
ce anume s-a întâmplat de fapt,este?
-Ştim un lucru,spuse Worley,pe un ton la fel de irascibil:că la un moment dat,
unul dintre ei sau amândoi au stat pe bancheta din spate.
-Pe bancheta din spate?Worley era prea ocupat să se umfle în pene pentru
punctul pe care-1 marcase cu acest răspuns,aşa că-1 lăsă pe Duncan să explice:
-Tipii lui Baker au colectat particule dintr-o anumită substanţă de pe mocheta
maşinii-din dreptul celor două fotolii din faţă şi de lângă bancheta din spate.
-Despre ce naiba vorbiţi? Ce substanţă?
-Nu putem fi siguri,până nu primim confirmarea de la laborator,dar pare să fie
ciment obişnuit,răspunse Worley,frecându-şi degetele: mărunţit ca praful,cum ar
veni.Am sunat la morgă şi i-am cerut asistentului doctorului Brooks să
examineze pantofii lui Napoli.A confirmat că avea pe tălpi urme dintr-o pulbere
cenuşie.Pare un praf aspru,cu unele particule mai mari.Şi acelaşi praf era şi pe
talpa sandalei doamnei Laird-ceea ce înseamnă,cum am spus,că cel puţin unul
dintre ei a stat şi în spate,nu numai în faţă.Făcu o pauză de efect.Dacă
laboratorul poate determina cu certitudine ce substanță e și de unde provine,asta
ar putea să ne indice locul unde s-au combinat Napoli şi doamna Laird.
Duncan îşi trase o mână peste faţă,atrăgând atenţia lui DeeDee.Niciodată nu-1
mai văzuse atât de zguduit,nici chiar când aveau de-a face cu cele mai groaznice
omucideri.Şi se întrebă,nu pentru prima oară,cât de profundă era atracţia lui fa ță
de Elise Laird.Nu se comporta ca un poliţist obiectiv care anchetează un caz.În
mod normal,ar fi fost preocupat de soarta oricărui cetăţean care dispărea de la
locul unei crime,unde murise o altă persoană.Dar el părea să fie anormal de
afectat de locul acestei crime în mod special.Îl privi destul de lung pentru ca el
s-o simtă și,când întoarse capul spre ea,îi murmură mut:Ţi-e bine? El îi răspunse
asemenea: Obosit,doar.Şi îl ascultă în continuare pe Worley,care-i explica lui
Laird terminologia pe care o folosise:
-Când am spus „combinat”,nu m-am gândit la nimic ilicit,domnule judecător.Era
doar un mod de a vorbi.
-Elise n-ar fi acceptat să-1 întâlnească pe omul acela şi cu atât mai puţin
singură.Sunt sigur că a intrat cu forţa în maşina ei.
-Posibil,spuse Worley,tuşind uscat.Maşina pare să fie în perfectă stare de
funcţionare.Nici o pană de cauciuc,nimic de soiul ăsta.Aşa că nu ştim de ce a
tras pe dreapta şi au oprit în zona cea mai înaltă a podului,când din câţiva-n
câţiva iarzi sunt semne care indică parcarea interzisă.Şi pe urmă,se mai pune şi
întrebarea de ce erau pe sensul de intrare în oraş,semn că fuseseră într-un alt
loc,iar acum se întorceau.Aveţi vreo idee?
-Niciuna.Netulburat de tonul repezit al judecătorului,Worley continuă:
-Vom cere să se prezinte orice posibili martori oculari.Oricine care a trecut pe
pod înaintea acelui poliţist care i-a găsit poate să fi văzut ceva.Nu putem prezice
care va fi efectul la public.În mod normal,nu e prea mare,dar poate că de data
asta va fi o excepţie.
-Detectivul Worley şi cu mine,interveni Duncan,suntem de acord că,la un
moment dat,au coborât din maşină şi au stat în picioare lângă balustradă-dar nu
ştim de ce.
-El stătea pe propria lui carte de vizită,spuse DeeDee.În continuare,le explică
judecătorului Laird şi lui Gerard că găsiseră cartea de vizită a lui Napoli pe
scaunul de la volan,când cadavrul fusese luat de-acolo.
-E puţin probabil să se fi aşezat pe ea altfel decât coborând din maşină,pentru ca
apoi să intre din nou.Duncan dădu din cap.
-Nu ştim de ce au coborât,dar dacă am interpretat bine semnele,acolo,lângă
parapet,a avut loc o altercaţie.Teoria asta este confirmată de sandaua ruptă,de
peticul smuls din fusta doamnei Laird şi de urmele apăsate de pe asfalt.
-Credeţi că Napoli o ţinea sub ameninţarea armei? întrebă Gerard,cerând
clarificări.
-E tot o deducţie,Bill,dar asta-i o posibilitate distinctă,răspunse Duncan.Dacă am
putea să găsim arma lui Napoli şi să determinăm că din ea s-a tras glonţul fatal,
devine o posibilitate şi mai mare.
-De ce?
-Există indicaţii că s-a tras cu pistolul de foarte aproape,direct în stomac,aşa că e
mai mult decât probabil ca Napoli să fi stat cu faţa spre persoana care l-a
împuşcat.Dar a fost găsit şezând la volanul maşinii,cu fața înainte.Ca să-1
împuşte în acel loc,trăgătorul ar fi trebuit să vină dintr-o parte,întinzând mâna
până în faţa lui.O asemenea poziţie ar fi fost nefirească şi cu atât mai incomodă
pentru oricine care stătea fie în dreptul portierei deschise a maşinii,fie pe locul
din dreapta.De-asta credem că s-ar putea-şi subliniez s-ar putea-să fi fost
împuşcat în afara maşinii.
-Există şi rană de ieşire?
-Nu.A fost primul lucru după care s-a uitat Dothan, când a luat cadavrul
de-acolo.De-asta i-a curs atât de puţin sânge,iar cea mai mare parte s-a adunat pe
mâinile lui Napoli.Făcu o pauză,apoi rezumă:Worley și cu mine credem că e
posibil ca,în timp ce se lupta pentru pistol,acesta să se fi descărcat.
Ţinându-se de rană,Napoli a reuşit să se urce din nou în maşină,înainte de a
muri.
-Dar asta nu explică unde e Elise,răspunse judecătorul,privind în jur înnebunit.
Dacă...dacă s-a întâmplat aşa cum ai povestit dumneata,atunci înseamnă că
încerca să se apere,că lupta pe viaţă şi pe moarte.Nu? Poate că individul încerca
s-o împingă...Worley tuşi din nou în dosul palmei.
-Posibil.Duncan părea gata să vomite.Judecătorul îşi pierdu controlul.
-O,Iisuse! Unde e? Ce i-a făcut?Dată fiind starea lui emotivă,nimeni nu avea
curajul să emită vreo supoziţie.După un minut,Gerard se duse la el şi-i puse o
mână pe umăr,cu un gest încurajator.
-Vă sfătuiesc să vă duceţi acasă,domnule judecător.Aşteptaţi acolo până mai
vine vreo veste.
-Nu pot să plec.În orice clipă ar putea să apară ceva.
-Ar putea,şi veţi fi anunţat pe loc.Între timp,nu mai puteţi face nimic aici.Din
acest punct începând,munca noastră,a detectivilor,devine obositoare.Vom
recapitula din nou totul,între noi,dar în esenţă şi noi vom aştepta.Fiecare agenţie
de aplicare a legii din stat a pornit în căutarea ei.Imediat ce va fi găsită...
-Nu mă mai duce cu vorba,Bill,îl întrerupse judecătorul,dându-i furios mâna la o
parte.Crezi că a împins-o de pe pod.Crezi că e moartă,nu?
Expresia lui Gerard rămase de nepătruns.
-Pentru mine contează ce ştiu,nu ce cred,iar în acest moment ştim infim de puţin.
N-am s-o consider moartă până nu-i văd corpul.S-ar putea ca doamna Laird să fi
fost traumatizată de ceea ce s-a întâmplat pe podul acela.S-ar putea să umble
prin oraş,în stare de şoc.Dacă stăm să ne gândim la tot ce s-a întâmplat în
săptămâna asta,începând cu Trotter,ar fi de înţeles.Când o găseşte cineva sau
când îşi va veni în fire,o să se întoarcă acasă.Şi e mai bine să fiţi şi
dumneavoastră acolo,dacă vine înapoi.Acest argument păru să fie mai
convingător decât toate celelalte.Laird dădu din cap absent,ridicându-se încet în
picioare.Se lăsă condus spre uşă.
-Vă conduc până jos şi am să pun un ofiţer să vă ducă acasă cu o maşină şi să
stea acolo cu dumneavoastră,mai spuse Gerard.
-Nu e nevoie.
-Nu discutăm.Napoli avea mulţi duşmani,aşa că majoritatea nu-i vor regreta
moartea.Dar e posibil să fi avut şi vreun aliat sau doi.În eventualitatea
improbabilă că aşa a fost,nu vreau să riscăm nimic,şi nici şeful Taylor nu vrea.
Veţi sta sub protecţia poliţiei până se lămuresc toate.Ezită,apoi spuse: E de la
sine înţeles că,dacă aflaţi ceva despre doamna Laird,şi dumneavoastră ne veţi
contacta fără întârziere.Judecătorul se opri,întorcând capul spre el,consternat.
-Aş apăra-o pe Elise cu preţul vieţii,spuse el.Rând Pe rând,îi privi pe toţi în ochi.
Dar aş mai face şi ceea ce trebuie.

CAPITOLUL 19
O să facă ce trebuie,pe dracu'! bombăni DeeDee,după ce judecătorul şi Gerard se
îndepărtară îndeajuns ca să n-o mai audă.Ne-a minţit în legătură cu Napoli,ca s-o
protejeze.S-ar putea să mintă şi acum.N-ar fi exclus să știe perfect ce s-a
întâmplat pe podul ăla.
-N-aş crede.Duncan era atât de obosit,încât abia dacă mai putea vorbi.Fără
îndoială,era prea epuizat ca să se mai ia la harţă cu DeeDee,care era foarte activă
şi nervoasă,în parte de la cofeină.Mai era şi agitată din cauza evenimentelor
surprinzătoare din timpul nopţii trecute.
Avea ochii nefiresc de strălucitori şi mobili,în timp ce se uita lung la el.
-Nu crezi că minte?
-Poate că minte în legătură cu unele aspecte ale situaţiei,dar nu cred că ştie ce
s-a întâmplat pe pod.
-Şi cine naiba ştie,în afară de Napoli şi boarfa aia? Worley îşi sfărâmase complet
scobitoarea între dinţi,iar acum se bătea peste buzunare în căutarea ţigărilor la
care renunţase cu doi ani în urmă.În momentele de stres,revenea măcar la
gesturile condiţionate,dacă nu şi la fumatul propriu-zis.
-Unul dintre ei e mort,iar celălalt a dispărut.
-Mda,da-n cazul ăsta...Worley nu-şi duse gândul până la capăt,căci Gerard
reveni,spunând în timp ce intra pe uşă:
-Judecătorul Laird a plecat acasă.Nemulţumit,dar ascultător.
-Şi presa?
-Ne-au luat cu asalt.Posturile de televiziune,ziarele,toată gaşca-i afară.Le-am dat
obişnuitul „no comment” standard,dar în curând va trebui să facem o declaraţie
de un fel sau altul.
-O s-o concepi împreună cu judecătorul Laird şi şeful? Gerard dădu din cap.
-De fapt,mă aştept ca şeful Taylor să vrea să conducă el însuşi,personal,
conferinţa de presă.Judecătorul Laird e un lider respectat al comunităţii,un
funcţionar public de înalt prestigiu,un om cu convingeri ferme şi o reputaţie de
cinste impecabilă.Are sprijinul tuturor agenţiilor de aplicare a legii,iar acele
agenţii lucrează non-stop ca s-o găsească pe doamna Laird.Încheie cu un oftat:
Deocamdată...
-Ce-o să spună despre faptul că doamna Laird era în compania unui personaj
dubios ca Napoli,în toiul nopţii? nu se lăsă DeeDee.
-N-am nici cea mai vagă idee,replică Gerard.Biroului de informaţii publice îi va
reveni sarcina de a pune elementul ăsta anume într-o lumină justă.Misiunea
mea-misiunea noastră este s-o găsim pe doamna Lainl,ca să putem rezolva toată
problema.
-Pe doamna Laird sau cadavrul ei,preciză Worley.Lui Duncan i se strânse
inima.Noroc că DeeDee se repezi să răspundă,scutindu-1 de a trebui să
comenteze pe loc afirmaţia lui Worley.
-Crezi în scenariul pe care i l-ai expus judecătorului?
-Nu complet,recunoscu Worley.
-Mă bucur să aud asta,spuse ea.Deoarece cred că,dacă Napoli era împuşcat în
timpul unei lupte pentru pistol,doamna Laird ar fi lăsat să-i scape arma,
îngrozită,și ar fi strigat după ajutor.
Vreau să zic,tu n-ai face la fel?Chiar dacă te-ai lupta pe viaţă şi pe moarte,iar
adversarul ar fi rănit,n-ai încerca să aduci imediat pe cineva în ajutor şi să
explici împrejurările în care a fost împușcat?
-Cu Trotter aşa a făcut,observă încet Duncan.Şi nu i-am crezut povestea.Poate că
acum nu mai are curaj.
-Ceea ce ne aduce la punctul B,continuă DeeDee,fără să se lase descurajată.Dacă
o persoană este implicată într-un schimb de focuri accidental,cu urmări fatale în
viaţă,e un lucru bizar,un capriciu al sorţii,un ghinion al dracului de mare.Dar
acestei cucoane i s-a întâmplat de două ori într-o săptămână? Mai scutiţi-mă.
-Dunk exprimă ambele puncte de vedere,DeeDee,îi răspunse Worley.Şi noi am
ajuns la aceeaşi concluzie cu tine.Am discutat despre asta când am ajuns aici.
Dunk şi cu mine suntem de acord că,dacă doamna Laird ar fi fost capabilă să
cheme ajutor după ce Napoli fusese împuşcat,ar fi făcut-o.
-”Capabilă” însemnând ce?
-”Capabilă” însemnând vie,replică Worley.Sau,eventual,nevinovată.
-Prima variantă ar însemna că Napoli a împins-o de pe pod în aceeaşi clipă în
care ea l-a împuşcat,spuse DeeDee,încruntându-se,semn că i se părea o ipoteză
foarte improbabilă.Prefer varianta a doua.Doamna Laird a dobândit controlul
asupra pistolului,l-a împins pe Napoli înapoi la volanul maşinii şi l-a împuşcat în
stomac,pentru toate necazurile pe care i le-a cauzat în ultimele luni După care a
fugit pe jos...
-Sărind într-un picior,interveni Duncan.
-...luând cu ea şi pistolul.Sau aruncându-1 în râu
-Comite o crimă,iar pe urmă-şi lasă un pantof în urmă,ca dovadă? se răsti
Duncan,ridicându-se furios în picioare.A „fugit” fără să-şi ia poşeta,cardurile de
credit,banii?
-Ei,şi-atunci tu ce crezi că s-a întâmplat? i-o întoarse DeeDee.
Închise gura,cu un clănţănit scurt din dinţi.Nici el nu ştia ce să creadă.
Nu voia s-o considere pe Elise atât de fără inimă,încât să fi împuşcat mortal doi
oameni,în interval de o săptămână,numai ca să-şi protejeze stilul de viaţa şi
căsnicia cu Cato Laird.Dar era şi mai rău să şi-o imagineze putrezind pe fundul
râului,înainte de a fi scoasă la suprafaţă în urma vreunui vapor care cobora spre
ocean.Şi nu putea nici să îndure amintirea felului cum îi implorase ajutorul,iar el
i-1 refuzase,cu doar câteva ore înainte de a muri în condiţii violente.
Dacă analizau meticulos acel petic de material din fusta ei,aveau să găsească
celulele de piele omenească,iar cel puţin unele dintre ele îi aparţineau lui.Îşi
amintea cum îi apucase în pumni poalele fustei şi i-o ridicase în talie,ca să nu-1
deranjeze.Dacă-i examinau pantofii,urmau să găsească pe tălpi și pudră cenuşie
aspră.Îi putea spune lui Worley cu precizie unde se afla un trotuar atât de
degradat,încât se făcea praf şi pulbere.
Reziduurile cenuşii găsite pe pantofii lui Napoli,dovedeau că şi el fusese în
acelaşi cartier în timpul nopţii.Duncan nu credea nici mort c-ar fi putut să fie o
coincidență.Dar ceea ce-1 rodea era următorul lucru:oare Elise vusese o
întâlnire cu Napoli,după interludiul cu el în casa abandonată? Sau Napoli o
răpise când se întorsese la maşână şi o silise să conducă până la mijlocul
podului? Maşina era pe sensul de intrare în oraş.Unde fuseseră?Era oare Elise o
victimă inocentă? Sau era vinovată de ambele crime?
Aceste întrebări presupuneau un brainstorming serios cu colegii lui.Faptul de a
şti ce făcuse Elise înainte de a se întâlni cu Napoli era genul de informa ții
bogate în indicii pe care Duncan le smulgea adesea de la martorii direc ți care nu
voiau să le dezvăluie,temându-se fie de răzbunare,fie de divulgarea propriilor lor
fapte.
Iar acum,el era martorul direct.Tăinuia informații pertinente.Colegii lui se uitau
la el-Gerard și Worley nedumeriţi,iar DeeDee cu o perspicacitate şi o intuiţie
de-a dreptul periculoase.Ar fi trebuit să le spună neîntârziat despre relaţia dintre
el şi Elise.Trebuia să mărturisească,aşa cum se hotărâse.Trebuia să relateze cele
întâmplate cu doar câteva ore înainte de moartea sângeroasă a lui Napoli şi
dispariţia lui Elise.Dar dacă o făcea,dacă o făcea,cazul i-ar fi fost retras pe loc.
Probabil ar fi fost şi concediat,poate chiar şi închis-în orice caz,pe o cale sau
alta,ar fi fost dat afară din departamentul poliţiei.Prin urmare,o asemenea
confesiune ar fi însemnat s-o abandoneze pe Elise.Nu putea face asta-nu acum,
nu după cele întâmplate în seara trecută.Indiferent dacă ea era moartă sau mai
trăia încă,Duncan trebuia să descopere ce i se întâmplase.Dacă ea era
făptuitoarea,ucigaşa celor doi bărbaţi,avea să aibă grijă să fie adusă în faţa
justiţiei,şi să-şi recunoască el însuşi propria vinovăţie.Dacă se stabilea că fusese
victima,n-avea să înceteze s-o caute până când era salvată sau până-i era
recuperat trupul neînsufleţit Dar,în scopul de a-şi duce la îndeplinire oricare
dintre cele două misiuni,trebuia să rămână în epicentrul investigaţiilor.Acest
lucru era esenţial.Ceilalţi îi aşteptau răspunsul.Duncan se trânti pe un scaun
rotativ,mormăind:
-Nici nu mai ştiu ce să cred.În loc de ţigară,Worley luă în gură o nouă
scobitoare.DeeDee sorbi din cola ei dietetică,ajunsă la temperatura camerei.
Gerard fu cel care risipi tăcerea stânjenitoare:
- M-am gândit la succesiunea temporală,începu el.Servitoarea a plecat pe la zece
şi jumătate,lăsând-o pe doamna Laird acasă.Dothan m-a sunat cu puţin timp în
Urmă,ca să-mi spună că plasează ora morţii lui Napoli undeva între două jumate
şi trei.Unde au fost el şi doamna Laird în acele patru ore intermediare şi ce-au
făcut?Mă rog,Duncan putea da socoteală pentru o oră din timpul ei.
Îl întâlnise pe Napoli imediat ce-o lăsase el în casa abandonată? Sau mai târziu?
-Dac-am şti de unde se întorceau,am putea să aflăm și cu ce şi-au ocupat acel
timp,spuse DeeDee.
-Am o problemă cu teoria că Napoli ar fi fost împuşcat afară din maşină,spuse
Worley.Poliţistul din patrula rutieră mi-a spus că portiera maşinii fusese închisă.
Își aminteşte clar,fiindcă a bătut în geamul şoferului,înainte de a se uita mai bine
înăuntru,când a şi văzut că Napoli era mort.
-OK,răspunse DeeDee.Unde vrei să ajungi?
-Cine-a închis portiera maşinii?
-Napoli,replică ea.
-N-avea cum,spuse Duncan,dându-şi seama la ce se gândea Worley.Nu era
sânge pe clanţă,nici pe portieră în general.
-Corect,confirmă Worley.Iar mâinile lui Napoli erau pline de sânge.
-Deci a fost împuşcat în maşină,şi fie asasinul a închis portiera,fie era tot în
maşină,cu el,spuse Gerard.
-Ambele variante ne lasă cu încă un mister dedezlegat, adăugă Worley.De ce-a
stat cuminte acolo Napoli cel viclean şi trecut prin şcoala și l-a lăsat pe uciga ș
să-și,strecoare mâna cu pistolul în faţa lui și să-i bage un glonț exact în locul
unde-l vătăma cel mai grav?
-Mai ales când un glonţ în cap ar fi fost mult mai ușor de tras şi la fel de
mortal,completă Duncan.
-Dar ăla ar fi făcut mizerie în jur,sublinie DeeDee.Oamenii din maşinile care
treceau pe-alături ar fi văzut sângele pe geamuri.
-Şi-n plus,un glonţ în cap te omoară repede,adesea fără dureri.
Toţi se întoarseră spre Worley,aşteptându-1 să dezvolte subiectul.
-Ce vreau să zic e că,atunci când tragi în burtă,rana va fi mortală,dar moartea
vine lent.E ca şi cum ai vrea să-i dai victimei timp de gândire.
-Cred că amica noastră e capabilă de aşa ceva,presupuse DeeDee.
Când nimeni nu-i răspunse,îl privi pe Worley mai întâi.
-Worley?Acesta ridică din umeri.
-N-o cunosc,dar am încredere în instinctele tale.Dunk,tu ce zici?
-Dacă ea l-a omorât,cum l-a convins pe Napoli să stea acolo şi să se lase
împuşcat,când era mai greu decât ea cu aproape o sută de livre?
-I-o fi şoptit povestioare dulci la ureche? se întrebă DeeDee.
Niciunul dintre ceilalţi nu zâmbi,şi cu atât mai puţin Duncan.
-OK.Atunci,de ce în maşina ei?Şi de ce a lăsat atâtea indicii în urmă? Sandaua.
Peticul din fustă.Cum a fugit şi unde s-a dus,fară să-şi ia banii din portofel?
Conform lui Baker,avea acolo câteva sute de dolari,cash.
-Toate astea par la fel de improbabile ca ipoteza că Napoli a aruncat-o peste
parapetul podului în aceeaşi clipă în care a apăsat şi ea pe trăgaci,rănindu-1
mortal,spuse Worley,încruntat.Nu ştiu care să fie explicaţia.
-Un terţ? îndrăzni DeeDee.
-Nu există niciun indiciu, răspunse Worley.
-Mai e încă o posibilitate,spuse încet Gerard.Duncan ştia la ce se gândea.Şi lui îi
trecuse prin minte acea variantă,dar refuzase cu încăpăţânare s-o recunoască sau
s-o accepte.
-Cred că putem spune liniştiţi că doamna Laird avea probleme din cauza lui
Coleman Greer.Indiferent dacă era gay,sau nu,sau cum o fi fost,mai întâi,
Trotter,şi pe urmă,Napoli,au ameninţat-o cu un scandal urât de tot.Într-un
interval foarte scurt de timp,viaţa ei de zahăr a devenit de rahat.Incidentul cu
Trotter a putut fi explicat ca legitimă apărare.În mod plauzibil,cred.
Dar,indiferent cum s-a desfăşurat toată situaţia asta cu Napoli,n-a fost deloc
plăcut,iar ea s-a pomenit cu un al doilea mort.Aşa ceva avea să stârnească
întrebări,precum şi suspiciuni,fiind foarte posibil s-o incrimineze.Chiar dacă nu
ajungea la închisoare,scandalul ar fi ruinat cariera soţului ei şi,cel mai
important,modul ei de viață.Poate că frica de toate acestea a fost copleşitoare.
Lăsă aceste cuvinte să reverbereze un moment,apoi conchise: E posibil ca Elise
Laird să fi sărit de pe pod fiindcă voia să moară.

Promiţându-şi să-şi scrie raportul imediat ce se întorcea la secţie,Duncan plecă

înaintea tuturor celorlalţi.Sau încercă.DeeDee îl ajunse din urmă în timp ce ieşea
din clădire,croindu-şi drum cu forţa printre reporteri.
-Duncan,ţi-e bine?
-Da.
-Ba nu.
-Ba da,repetă el,insistent.Sunt doar obosit,atâta tot.
-N-aș crede.Ce se întâmplă cu tine?
-Nimic!
-Nu mai ţipa la mine!
-Nu ţip,subliniez ceva.N-am nicio problemă,în afară de...ambiguitate.
-Ambiguitate?
Îşi descuie portiera maşinii,apoi se întoarse cu faţa spre ea.
-Gândeşte-te.Ultimele două cazuri pe care le-am investigat nu erau nişte
omucideri clare.Tare-aş mai vrea să ne vină şi nouă una unde să ne uităm la
cadavru şi să zicem: „Uite-aici o crimă ca la carte,cinstită,sănătoasă,curată,de
modă veche,de-aia gen ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place,oricât a zis El: să nu
ucizi.
-M-am gândit şi eu la asta,spuse DeeDee.Şi ştii ceva? Cred că exact asta avem şi
aici.Crime cinstite,ca la carte,de modă veche etcetera.Nu ţi se pare ciudat
-ciudat,dar nu comic,deloc comic-că-n ambele aceste cazuri ambigue,victimele
au murit uitându-se la Elise Laird?Duncan deschise portiera maşinii şi intră.
-La revedere.Înainte de a apuca s-o închidă,DeeDee o prinse.Duncan se încruntă
la ea.Continuăm mai târziu,DeeDee.Sunt aşa de doborât,că nici nu mai pot gândi
curând acum,darămite să mă mai şi concentrez.
-Eşti mai mult decât obosit.Obosit te-am mai văzut eu.Asta nu-i numai oboseală.
-Uită-te bine.E oboseală,şi nimic altceva.Trase de portieră până când DeeDee fii
nevoită să-i dea drumul Ne vedem mai încolo.
În timp ce se îndepărta,o văzu în oglinda retrovizoare.DeeDee rămăsese cu
privirea după el,încruntându-se îngrijorată,înainte de a se întoarce să pornească
înapoi spre clădire.Imediat ce n-o mai văzu,acceleră cu încă treizeci de kilometri
pe oră.Peste câteva minute,se afla din nou în cartierul unde se întâlnise cu Elise
în seara trecută.În mod normal lumina pastelată a zorilor îmblânzea chiar şi
înfăţişarea celui mai ostil mediu ambiant-dar nu şi pe acele străzi,în acea
dimineaţă,arătau la fel de duşmănoase ca în noaptea trecută.
Duncan trecu încet prin faţa casei,uitându-se după orice semn de activitate
înăuntru,fără să vadă niciunul.Acum îşi amintea că nici în seara trecută,când
ajunsese,nu văzuse urme ale prezenţei altcuiva în casă.Unde-şi lăsase Elise
maşina? Când îl vizitase la el acasă,o parcase pe o altă stradă,ca să nu-i fie
văzută.Deducând că era posibil ca şi acum să fi folosit aceeaşi metodă,coti la
următorul colţ şi începu să ocolească tot cartierul.
Casele de pe acea stradă nu erau cu nimic într-o stare mai bună decât vecinele
din dosul lor.Parcă în faţa clădirii care stătea spate-n spate cu cea a prietenului
fără nume al Elisei,deşi se întreba dacă exista într-adevăr o asemenea persoană.
Înainte de a coborî,scoase din torpedou o lanternă.Simți cu plăcere greutatea
armei din dotare,în teaca de la subsuoară,deşi,spre deosebire de noaptea
trecută,acum nu-și mai făcea griji din cauza lui Savich.Din câteva case pluteau
mirosurile de la micul dejun.Într-una dintre ele mergea un televizor,pus pe
desenele animate de dimineaţă.
Totuşi,în esenţă,era singur pe toată strada.O parcurse în ambele direcţii,mergând
cale de câteva cvartale în fiecare sens,în cătarea oricăror urme care ar fi indicat
că Elise parcase lângă bordură.Nu găsi nimic,decât acelaşi gen de trotuar cu
cimentul sfărâmicios ca pe strada alăturată.Se înapoie la maşină şi,de acolo,
porni pe lângă gardul viu dintre cele două case.Ambele aveau obloane și erau
tăcute,părând pustii.Nimic nu-i deranja mersul,decât gunoaiele de pe jos,
denivelările de teren şi un motan prost-dispus care sâsâi la el că-i încălcase
teritoriul.Din mers,cercetă cu atenţie pământul.Într-un loc,găsi o mică adâncitură
circulară,care ar fi putut să fie lăsată de tocul scurt al sandalei lui Elise.Dar
Duncan nu era expert în descifrarea urmelor.La fel de bine s-ar fi putut ca
adâncitura să aibă altă origine.
Traversă aleea.Văzută din spate,casa unde se întâlniseră arăta şi mai
dărăpănată.Sări peste gardul în echilibru instabil şi alergă la trap printre
buruienile înalte din curtea dosnică.Uşa cu plasă scârţâi când o deschise.Rămase
nemişcat,ţinându-şi respiraţia,şi ascultă.Neau-zind nimic,după câteva momente
se strecură între uşa cu plasă şi cea din panouri de lemn şi apăsă pe clanţă.Uşa
era încuiată,dar avea o broască veche şi slabă şi,cu ajutorul briceagului,o
debloca în câteva secunde.Uşa dădea direct în bucătărie.Îşi aprinse lanterna şi
lumină cu ea prin încăperea întunecoasă.Nu se vedea niciun semn că ar mai fi
fost cineva acolo,de mult timp.Păşi peste linoleumul crăpat şi vălurit şi împinse
uşa batantă care dădea în coridorul central,foarte lung.Lanterna străpungea
tenebrele,fără să surprindă nicio altă mişcare decât cea a firelor de praf.
Când o strigă pe nume,ecoul sună lugubru.Porni repede spre living,iar când
ajunse acolo,îşi dădu seama că-şi ţinea respirata de nerăbdare.
În afară de mirosul ei,al lor,camera era goală.Fusese chemat la locul uciderii lui
Napoli cam pe la ora trei şi ceva.Cu aproape cinci ore în urmă.Şi,în tot acel
timp,pe când investiga locul faptei,încercând să reconstituie cele întâmplate şi să
deducă soarta lui Elise,se agăţase de slaba speranţă că avea s-o găsească acolo
unde o văzuse pentru ultima oară,poate dezorientată de traumă,ghemuindu-se de
frică sau nevrând să fie prinsă.Indiferent în ce stare o găsea,măcar ar fi fost în
viaţă.Acum,lăsă să-i scape un oftat prelung,de profundă dezamăgire,iar
disperarea îl cuprindea ca o manta de zale.O căutare superficială prin celelalte
camere de la parter nu dădu niciun rezultat.Făcu efortul de a urca scara
scârţâitoare,ca să se uite şi prin camerele de la etaj,dar toate erau goale,cu
excepţia unuia dintre dormitoare,unde se mai afla un pat de fier ruginit,cu arcuri
şi mai ruginite.Se întoarse în living.
Deşi îşi dădea seama că era jalnic de melodramatic,se aşeză pe canapea şi-şi
trecu mâna peste adâncitura din tapiţerie,imaginându-şi că încă mai păstra
căldura generată de corpurile lor.Ce se întâmplase acolo după plecarea lui? Ce?
Ce făcuse Elise în continuare?Chiar dacă n-ar fi mărturisit nimic despre relaţia
sexuală,poate că ar fi trebuit să le spună colegilor că se întâlnise cu Elise în casa
aceea.Avea legătură practică,directă,cu ancheta.
Şi nu era prea târziu.Putea s-o sune imediat pe DeeDee,ca să-i dea adresa.Ea ar
fi ajuns acolo într-un timp record.Duncan i-ar fi putut prezenta o versiune
condensată a celor petrecute noaptea în camera aceea.Iar asta i-ar fi adus o mare
uşurare,scăpându-l măcar în parte de povara vinovăţiei.
Dar DeeDee ar fi procedat regulamentar.Nu încăpea nici o discuţie.Avea să se
ducă direct la Gerart.Ar fi putut ca Gerard să considere că întâlnirea lui
clandestină cu Elise era un motiv suficient ca să-i ia cazul și să-l suspende.
Nu putea risca să se întâmple una ca asta.Aşa că,pentru moment avea să rămână
secretul lui-şi vinovăţia lui,pe care trebuia s-o poarte mai departe.
Avea multe motive de a se simţi vinovat.Elise îl implorase s-o creadă.Se temea
cu disperare pentru viaţa ei.Îi cerşise ajutorul,iar el o refuzase.Făcând asta,fie o
determinase să-1 ucidă pe Napoli,fie o lăsase în seama lui Napoli pentru a fi
ucisă-da,pierzându-şi ultima speranţă de ajutor,se aruncase de pe pod,punându-şi
capăt zilelor.
-Hristoase...Îşi acoperi faţa cu mâinile,căzând cu spatele pe rezemătoarea
canapelei.Când avea şapte ani,pisica familiei fătase.Părinţii îi spuseseră că putea
alege un pisoi,ca să-1 păstreze.Pe ceilalţi aveau să-i dea.Ştiuse imediat pe care-1
dorea.Era de departe cel mai drăgălaş.Veghease permanent cutia cu pisoi,
întrebând în fiecare zi când îşi putea lua pisoiul în camera lui.
Mama lui îi răspundea mereu: „Imediat ce va fi înţărcat,Duncan”.
Timpul se prelungea prea mult.Duncan se temea că una dintre familiile adoptive
avea să ceară acel pisoi înainte de a fi devenit al lui.Într-o seară,după ce părinţii
săi se duseseră la culcare,se strecură în bucătărie şi luă pisoiul de lângă mama
lui.Îl duse în pat,lângă el.Pisoiul speriat încă mai miorlăia,când Duncan
adormise.A doua zi dimineaţa,era mort.Plânsese zile întregi,fără ca nimic să-1
poată consola.Deşi nu din răutate greşise,deşi nici măcar părinţii nu-l certaseră,
se considera vinovat şi nu-şi putea ierta propria faptă.Îşi dorise acel pisoi mai
mult decât orice pe lume.Îl iubise cu pasiunea neînfrânată a unui copil de șapte
ani.Dar egoismu lui îl ucisese.Timp de peste o oră,stătu nefericit în locul
unde',cu doar câteva ore în urmă,cunoscuse extazul.Ar fi trebuit să-şi dorească
să n-o fi cunoscut niciodată-sau,dacă asta nu se putea,măcar să nu se fi apropiat
de ea,să n-o fi atins.Şi,în schimb,acum îşi dorea s-o fi atins mai mult,mai des.Îşi
dorea ca atingerile lui să fi fost mai blânde.Îşi dorea să fi schimbat măcar un
sărut tandru.Dar dacă ar fi luat-o mai încet şi i-ar fi arătat mai multă tadreţe,oare
asta ar fi slăbit dogoarea acelui infern personal sau ar fi făcut-o şi mai
chinuitoare?Și,în ciuda asprimii furioase cu care se împreunaseră,îi simţise
dorinţa ca totul să fi fost altfel?Fusese conștientă de emoţiile pe care voia să şi
le exprime,dar nu putea?Bănuise,măcar? N-avea să ştie niciodată.

CAPITOLUL 20
Cu puțin timp înainte de amiază,Duncan reveni la VCU.
-Avem noroc,îl informă Worley,imediat ce intrăpe ușă.Duncan se opri ca trăsnit.
-Ați găsit-o?
-Am zis noroc,nu miracol.Duncan părăsise casa abandonată și se dusese
acasă,cu intenția de a dormi câteva ore.Se culcase,dar rămăsese treaz,așteptând
parțial cu groază,parțial cu nerăbdare,un telefon care să-l anunțe că Elise fusese
găsită...într-un fel sau altul.În cele din urmă,renunțase la orice încercare de a
adormi.Între duș și bărbierit,dăduse cam o duzină de telefoane sau puțin mai
multe,sunând la toate agențiile care luau parte la căutare.Ca anchetator
principal,
insistase să vorbească în fiecare loc cu omul însărcinat cu coordonarea
căutărilor.Nimeni nu avea nimic substanţial de raportat,după cum nici Duncan
nu se aşteptase la cine ştie ce mari progrese.Imediat ce se descoperea ceva,avea
să ştie.Dar le ţinu tuturor câte o predică,reamintindu-le de poziţia socială a
judecătorului Laird şi de prioritatea pe care şeful Taylor o acordase dispariţiei
doamnei Laird.Paza de Coastă trimisese câteva elicoptere,care zburau la joasă
altitudine în lungul coastei.Plajele erau cercetate de patrule.Şi pe mare patrulau
nave de salvare.Toate aceste activităţi arătau şi sunau bine,dar nimeni nu se
aştepta efectiv ca Elise să ajungă până în Atlantic.
Câinii şi dresorii lor,ajunşi în pragul epuizării,încă mai căutau pe malurile râului
şi în mlaştini.Şalupele poliţiei cercetau râul şi toţi afluenţii.Oficiul şerifului din
Chatham County şi trupele de stat ajutau în toate modurile posibile.Echipa de
scufundare scormonea prin canalul navigabil încă de la crăpatul zorilor.
Posturile locale de televiziune îşi întrerupeau frecvent emisiunile pentru a
recapitula cele întâmplate şi a-i ţine pe telespectatori la curent cu căutările.
Aceste buletine de ştiri nu raportau nimic altceva decât că nu era nimic de
raportat.
-Scuză-mă că ţi-o spun,Dunk,zise Worley,dar arăţi ca un rahat.
-Şi eu,care tocmai mă pregăteam să-ţi spun ce macho şi proaspăt arăţi pe ziua de
azi.Worley continuă să-1 privească îngrijorat.
-Ai mâncat?
-Am îmbucat ceva,pe drum încoace,minţi Duncan.Ce noroc zici că am avut?
Worley se duse la uşă şi strigă în lungul holului:
-Kong,m-auzi? A venit Dunk.Kong apăru în cameră,aducând o ceaşcă izolată
termic şi ştergându-se de zahăr pudră la gură cu dosul mâinii sale păroase.
-Ura,Dunk.Nu-mi place cum arăţi.
-Mi s-a mai spus.
-Mda,mă rog,am auzit că toţi aţi stat până târziu azi-noapte.Eu,unul,mi-am găsit
omul-deşi,ca să se ştie,l-aş fi preferat viu.
-Şi eu.Şi norocul care-i?Pesemne din tonul lui Duncan se simţea că n-avea chef
de taclale,căci Kong răspunse:
-De când dispăruse Napoli,i-am tot căutat şi maşina.A apărut azi-dimineaţă.
-Unde? În parcarea unei biserici.
-Ultimul loc unde ne-am gândi să-1 căutăm pe Napoli,comentă Worley,
chicotind.Duncan porni spre uşă.
-Hai să aruncăm o privire.
-DeeDee e deja acolo.
-A.
-Dar asta nu e tot,continuă Worley.M-am gândit şi eu că Napoli nu se dusese la
biserică să se roage.Cred că și-a lăsat maşina acolo doar pentru că-i era cel mai
la îndemână şi,probabil,fiindcă ar fi fost ultimul loc în care s-o căutăm noi.
În timpul nopţii,ajunseseră la concizia ca dacă Meyer Napoli îl șantaja pe
oricare dintre soții Laird,așa zisa lui dispariție din ultimele câteva zile fusese
voluntară.
-M-am interesat la toate servicule de taxi din oras,și ia ghici ce-am aflat!
Lui Duncan nu-i ardea nici de ghicitorile lui Worley,dar ghici totuşi.
-Napoli a chemat un taxi care să-l ia de la biserică.
-La douăsprezece şi şaisprezece minute noaptea declară Worley cu satisfacţie.
Şoferul l-a lăsat la destinaţie la douăsprezece şi treizeci şi şase.
-N-a mers departe,observă Kong.
-Câteva mile.
-Şi care era destinaţia?se interesă Duncan.Worley îşi consultă carneţelul cu
spirală şi citi adresa Duncan cunoştea strada; o cutreierase în sus şi-n jos
doar cu câteva ore în urmă,căutând vreo urmă a lui Elise sau a maşinii acesteia.
-E un cartier cam nasol,remarcă el,pe un ton pe care şi-1 dorea cât mai neutru.
-Mă rog,nu strada îl interesa pe Napoli,continuă Worley,ci maşina care era
parcată pe stradă.Maşina care nu se potrivea cu cartierul şi ieşea în evidenţă ca
măgarul printre oi.Şoferul de taxi a spus că Napoli nu ceruse să fie lăsat în
dreptul unei case anume şi că i-a dat un bacşiş regesc ca să uite că-1 văzuse
vreodată.Dar,când i-a văzut poza la televizor,azi-dimineaţă,şi-a zis: ce mama
dracu?Aşa că,imediat ce-am dat telefon,s-a şi repezit să-mi povestească.
Acum,după ce-a plimbat cu maşina o victimă chiar înainte de a i se face de
petrecanie,a ajuns o celebritate printre colegi.Worley încalecă scaunul cel mai
apropiat şi-1 întrebă pe Kong dacă mai avea gogoşi.Kong se scuză că tocmai o
mâncase pe ultima.Duncan îl întrebă:
-Taximetristul a descris maşina de pe strada unde-1 lăsase pe Napoli?
-Era a lui Elise Laird,răspunse Worley,încă supărat pe Kong că-şi înfulecase
toate gogoşile.Nu i-a luat numărul sau ceva,dar a descris-o în amănunt.Prin
urmare,cred că asta ne răspunde la întrebarea: unde s-au combinat? Oops! Să nu
mă spuneţi la judecătorie că iar am folosit expresia asta „vulgară”.
Apoi,îi explică lui Kong cum se burzuluise judecătorul Laird când el sugerase că
întâlnirea nevesti-sii cu Napoli fusese stabilită dinainte.
-Încă nu ni s-a confirmat că a fost stabilită dinainte,îi reaminti Duncan.
-Nu,răspunse cam iritat Worley,nu ni s-a confirmat,dar ce altceva să fi făcut
doamna Laird în cartierul ăla?Avea întâlnire c-un sticlete,răspunse Duncan în
sinea lui.O părăsise pe Elise în jurul orei unsprezece şi patruzeci de minute-cel
mult şi patruzeci şi cinci.Oare rămăsese acolo,aşteptându-1 pe Napoli să vină ca
să se întâlnească,la douăsprezece şi douăzeci şi şase? De ce? Pentru a-i cere
ajutorul,din moment ce Duncan refuzase să i-1 acorde pe al lui? Sau ca să-şi
rezolve problema o dată pentru totdeauna? Dacă nu fusese o întâlnire aranjată
dinainte,cum ştiuse Napoli unde s-o găsească?Îi veni o idee neaşteptată şi
întrebă:
-Unde-i maşina ei acum?
-În parcul auto.De data asta ajunse la uşă,spunând peste umăr:
-Anunțați-mă imediat ce se mai iveşte ceva.O oră mai târziu,Duncan deschise
punga maro pentru probe materiale şi răsturnă micul obiect rotund pe biroul lui
Bill Gerard.
-Un dispozitiv de localizare.
-Duncan l-a găsit sub maşina doamnei Laird,explică şi DeeDeeEa și Duncan se
întâlniseră în parcul auto.DeeDee însoţise maşina lui Napoli,când aceasta fusese
tractată din parcarea bisericii la garaj.Duncan îi relatase informaţiile despre
drumul lui Napoli cu taxiul.
-Şi tu ce faci aici? îl întrebase ea.
-Caut un dispozitiv de urmărire.
Napoli îl ascunsese neglijent şi,în mai puţin de un minut,Duncan îl şi găsise.Fără
să mai piardă vremea,îl adusese înapoi la Cazarmă.
-N-a avut întâlnire cu el acolo,le spuse el lui Gerard,DeeDee şi Worley,care se
adunaseră în jurul biroului,privind micul aparat,ca şi cum ar fi fost un eşantion
de materie extraterestră.El a urmărit-o.
-Şi cum i-a plantat jucăria asta pe maşină?
-Din chestii din astea îşi câştiga existenţa.Poţi să comanzi de pe Internet
echipamente de supraveghere.I l-ar fi putut instala pe maşină când ea şi-o lăsase
în faţă la coafor.Îl putea pune pe un derbedeu ca Trotter s-o facă,în timp ce
doamna Laird lua masa cu soţul ei.N-ar fi fost greu deloc.Două secunde şi treaba
era gata.
-OK,gângania asta e destul de incriminatoare.Napoli o urmărea pe doamna
Laird.Dar ce făcea soţia stimatului nostru judecător în mahalaua aia de mizerie,
azi-noapte? aruncă DeeDee,dar nimeni nu se repezi să răspundă,şi cu atât mai
puţin Duncan.Într-un târziu,Worley spuse:
-Primul lucru pe care trebuie să-1 facem este să-1 întrebăm pe judecător dacă
pusese din nou să-i fie urmărită soţia.
-Chiar dacă a făcut-o,o să nege,spuse DeeDee.Şi de data asta,cum am mai
putea-o dovedi?
-Cartierul e cercetat? vru să ştie Gerard.
-Chiar acum,în timp ce vorbim,îl asigură Worley.Am trimis doi agenţi în
uniformă să meargă din casă-n casă.
-Poate era mai bine să foloseşti oameni în civil,sugeră DeeDee.
-În zona aia,oricum nu contează,spuse Duncan.Indiferent pe cine am trimite,ăia
s-ar prinde imediat că-i poliţia.Fără s-o spună,cei trei veterani ştiau că întrebatul
din uşă-n uşă era o pierdere de timp şi forţe umane.În acea parte a oraşului,
oricine se purta azi binevoitor cu poliţiştii putea cădea victimă unui glonţ
aparent rătăcit,mâine.Nimeni n-avea să le sufle o vorbă celor doi agenţi în
uniformă care circulau de la o casă la alta,punând întrebări.
Telefonul de pe biroul lui Gerard sună.Căpitanul răspunse repezit:
-Gerard! Ascultă un moment,apoi zise: Am să-i anunţ,mulţumesc.Închise şi le
spuse celorlalţi: Dothan e gata să înceapă autopsia lui Napoli.
-Mă duc şi eu,se oferi Duncan,dornic să fie primul care afla dacă de pe cadavrul
lui Napoli se putea recolta vreo mostră din ADN-ul agresorului;cu grijă,luă
dispozitivul de localizare şi-1 puse la loc în punga de probe.Pe-asta am s-o las la
criminalistică.
-Worley,spuse Gerard,hai să aflăm numele tuturor locatarilor de pe strada unde a
fost găsită maşina doamnei Laird.Să vedem dac-o putem pune în legătură cu
cineva.
-Am să trimit un om să se ocupe de asta.Pe urmă,îi voi face o vizită
judecătorului.Să-i spun despre aparatul de localizat,să fac o aluzie că,după toate
probabilităţile,nevastă-sa era urmărită de Napoli,şi să văd cum reacţionează.
-Bine.Ia-o cu tine şi pe DeeDee.Se pricepe să descifreze oamenii.Făcu o pauză,
apoi adaugă.N-ar strica nici să verificăm numele locatarilor de pe străzile din
împrejurimi,în acelaşi cartier.În timp ce ieşeau cu toţii în şir din birou,Duncan
spera ca proprietarul fără nume al casei dărăpănate unde se întâlnise cu Elise să
nu fie reperat prea repede ca fiind o cunoştinţă de-a ei.
Un avantaj era acela că o asemenea trecere în revistă a informaţiilor era
obositoare şi consuma mult timp.Aveau să treacă zile întregi până când să se
facă o listă cuprinzătoare a proprietarilor şi a actualilor chiriaşi,mai ales într-un
cartier ca acela,unde pseudonimele erau la fel de răspândite ca libărcile.Găsirea
legăturii cu Elise avea să ia şi mai mult timp-săptămâni de zile,poate.
Cu siguranţă,avea să fie găsită până atunci.Cu siguranţă.
Dar prima săptămână se târâse ca melcul,iar însufleţirea cu care toată lumea
începuse s-o caute pe Elise Laird se stingea de la o zi la alta,fără să se găsească
nici cel mai mic indiciu cu privire la locul unde s-ar fi putut afla.
Autopsia lui Napoli confirmase că prima supoziţie fusese corectă: murise de
hemoragie internă,din cauza perforării mai multor organe vitale.
-Chiar dacă ajungea viu la un centru de prim ajutor pentru traume,nu cred că un
chirurg l-ar fi putut salva.Pierderea de sânge a fost prea rapidă şi prea
semnificativă spuse medicul legist lui Duncan.Trăgătorul a ştiut unde să
ochească pentru ca plaga să fie mortală.La fel ca trăgătorul care l-a împuşcat pe
Gary Ray Trotter.Pradă acestui gând,Duncan aproape că nu auzi când Dothan îi
spuse că glonțul pe care-l scosese din cadavru provenea de la un pistol calibrul
22.
-Douăscinci,vrei să spui,zise Duncan
-Vreau să spun douăşdoi.
-Napoli avea un pistol de douășcinci.Legistul ridică din umeri,în timp ce-i dădea
lui Duncan punga de probe cu glonjul.
-Nu-i treaba mea.
-Şi mâinile? Ai reuşit să-i recoltezi ceva de sub unghii?
-Erau curate ca ale unui nou-născut.Revenind la cazarmă,Duncan îi informă pe
DeeDee și Worley despre aceste două discrepanțe.
-Speram să obținem niște ţesuturi,remarcă DeeDee,ca să le facem testul ADN
mai târziu,dacă era nevoie.
-Nici urmă.
-La naiba! mormăi şi Worley.Şi eram sigur că fusese împuşcat cu propriul lui
douăşcinci.
-Ei bine,n-a fost.Întrebările fără răspuns se acumulau.Și astfel mai trecură câteva
zile neproductive.Biroul de informaţii publice emitea periodic declarații pentru
presă,dar numai după ce erau aprobate de şeful Mafiei şi de judecătorul Laird.În
fiecare reportaj tipărit și transmis la radio,ori la televiziune,Elise Laird era
portretizată ca fiind victima,iar Meyer Napoli ca răpitorul ei înarmat.Motivele
sugerate pentru care o silise să părăsească maşina pe Podul Talmudge includeau
extorcarea de bani,răpirea pentru a o elibera în schimbul unei răscumpărări,
violul şi răzbunarea din motive necunoscute.
Worley şi DeeDee îl chestionaseră îndelung pe judecător apropo de posibilitatea
de a-l fi pus pe Napoli să-i urmărească soția în continuare.Acesta nega constant.
Apoi,şi Duncan a avut o discuţie aprinsă cu el,folosind toate manevrele de
interogatoriu pentru a încerca ca să-i smulgă adevărul,dar judecătorul rămăsese
de neclintit,până la sfârşitul discuţiei: nu mai avusese nimic de-a face cu Napoli
de luni de zile,iar,dacă NapoLI continuase s-o urmărească pe Elise, o făcuse din
proprie iniţiativă şi,evident,în scopuri criminale.
-Şi mai e ceva,spuse Duncan, la sfârşitul istovitorului interogatoriu al lui Cato
Laird.Am solicitat un inventar al colecţiei dumneavoastră de arme.
-Toate sunt la locurile lor,cu excepţia unui pistol vechi,calibrul douăzeci şi doi.
Observând reacţia lui Duncan,se grăbi să adauge:Sunt sigur că a fost rătăcit,
doar.
-Când vă amintiţi că l-aţi văzut ultima oară?
-De câtva timp.Era într-o cutie cu echipamente de vânătoare demodate,pe care le
urcasem în pod.Devenind tot mai agitat,continuă:Cu siguranţă,doar nu credeţi...
Ascultă,domnule detectiv,Elise nici măcar nu ştia de existenţa acelui pistol.
-În regulă,răspunse Duncan,deşi nimic nu i se părea în regulă,apropo de această
nouă descoperire.Dacă-1 găsiţi,să mă anunţaţi şi pe mine.
Pe lângă comunicatele de presă ale departamentului judecătorul organiza câte o
conferinţă de presă aproape în fiecare zi.Erau scurte şi emotive.Insistenţele cu
cate cerea orice informaţii despre dispariţia soţiei lui nu produceau nimic altceva
decât obişnuitele telefoane false şi mărturisiri mincinoase,cronice.
Apoi,spre sfârşitul primei săptămâni,luă prin surprindere mass-media,precum şi
departamentul poliţiei,oferind o recompensă de cincizeci de mii de dolari pentru
orice informaţii care ar fi dus la salvarea soţiei lui.
Acest lucru mări numărul telefoanelor inutile la VCU,fără însă a da nici un
rezultat util.Prin ziua a şaptea, ancheta se împotmolise complet.Apoi,se
întâmplară două lucruri care o activară din nou.
În zorii acelei zile,un muncitor de pe docul Westin Resort,care lucra la
întreţinerea debarcaderului,zări cealaltă sanda a lui Elise printre reziduurile
aduse de apă,care se legănau lângă stâlpii pontonului.
O recunoscu imediat,căci sandaua găsită pe pod fusese descrisă amănunţit în
toate reportajele.O pescui din apă cu un umeraş de haine făcut din sârmă,dar îl
duse mintea să nu facă nimic altceva cu ea,şi chemă imediat poliţia.
Duncan şi DeeDee considerară că era cazul să-i dea ei personal această veste
importantă judecătorului.Acesta stătea acasă,lângă telefon,înconjurat de prieteni
şi susţinători şi vegheat de vigilenta doamnă Berry.
Ea fu cea care răspunse la uşă.Duncan îi ceru să-l anunţe imediat pe judecător că
veniseră şi că trebuia să vorbească neîntârziat cu el,între patru ochi.Femeia îi
conduse în cabinetul unde murise Gary Ray Trotter.cu două săptămâni în
urmă.Duncan observă că gaura de glonţ din perete fusese astupată.Pe jos era
aşternut un covor nou.În rest,nimic altceva din cameră nu se schimbase,cu
excepţia teancului de corespondenţă nedesfăcută care stătea pe biroul
judecătorului.Cato Laird dădu buzna în încăpere,agitat,cu sufletul la gură.
Expresiile lor sumbre îl făcură să se oprească brusc.Le cercetă înnebunit
feţele,în căutarea vreunui semn al motivului pentru care veniseră,dar nu se putu
îndura să le pună nicio întrebare.
-Din câte ştim,s-ar putea ca soţia dumneavoastră să mai fie încă în viaţă,spuse
Duncan,alungându-i teama primară.Nu avem nicio ştire despre locul unde s-ar
putea afla.Apoi îi spuse că a doua sanda fusese găsită de muncitorul din port.
-Unde era?Glasul melodios al lui Cato Laird suna acum aspru voalat.
Când Duncan îi răspunse,de pe chip i se şterse orice urmă de culoare.
-Acolo...anul trecut...pescarul acela care a căzut din barcă,în râu...
Nefericitul se înecase,dus de curent,în timp ce oamenii se uitau de pe mal,
neputincioşi.Corpul său dispăruse,apoi revenise la suprafaţă,peste câteva zile,
lângă debarcaderul staţiunii turistice.
-E doar o sanda,spuse încet DeeDee.Asta nu înseamnă neapărat că doamna Laird
era în râu,când i-a ieşit din picior.Duncan îşi drese glasul,dar îl durea totuşi să
pronunţe acele cuvinte:
-Cu toate acestea,operaţiunea de căutare şi salvare a fost reformulată.Acum este
o...misiune de recuperare.Judecătorul se aşeză pe cel mai apropiat scaun,cu o
expresie distrusă.
-Însemnând că acum îi caută rămăşiţele pământeşti.Duncan rămase mut.DeeDee
dădu din cap,murmurând:
-Îmi pare rău.Laird îşi acoperi faţa cu mâinile,începând să suspine.DeeDee şi
Duncan îl lăsară în seama persoanelor care aşteptau în magnificul hol al casei şi
ieşiră pe uşa din faţă.Ca să ajungă la maşina lui DeeDee,fură nevoiţi să-şi
croiască drum cu forţa prin mulţimea de reporteri care de-o săptămână stăteau de
strajă pe Washington Street,în faţa casei judecătorului.
-Hai,mă Hatcher,nu fi mârlă! strigă unul dintre ei spre Duncan.Ce noutăţi ai?
-Aia că te bag în mă-ta.
-Pot să te citez?
-Te rog.Duncan se aşeză pe locul din faţă şi trânti portiera maşinii.
-Să plecăm naibii de-aici mai repede,îi spuse el lui DeeDee,care se instala la
volan.Parcurseră drumul spre Cazarmă într-o linişte aproape totală.
Probabil,DeeDee îi simţise starea de spirit sau poate o afectase vizibila suferinţă
a judecătorului.În orice caz,rămânea necaracteristic şi binecuvântat de tăcută.
Dar ziua era departe de a se fi sfârşit.Nici nu intraseră bine în biroul VCU,când
Worley se apropie de ei.Cu o scobitoare bâţâindu-i-se în gură,îi spuse lui
Duncan:
-Pregăteşte-te să te exciţi ca niciodată în viaţă,prietene.
-Ai prins prost momentul,Worley,mârâi DeeDee.N-avem chef de bancurile tale
porcoase.
-Nu e niciun banc.
-Atunci ce e? întrebă repezit Duncan.
-În timp ce eraţi voi plecaţi,am primit un pont.De la cineva care-a văzut-o pe
Elise Laird.Inima lui Duncan o luă la goană.
-Când? .
-Săptămâna trecută...Ce...? A,credeai că voiam să zic că azi,cum ar veni?
Clătină din cap.
-Nnţ.Acu' o săptămână.Înainte să-l aresteze.
-Să-1 aresteze? Pe cine să aresteze?
-Pe Gordie Ballew.
-Pe Gordie Ballew! exclamă DeeDee,subliniind dezamăgirea lui Duncan.
-A cerut o întâlnire cu apărătorul lui public,continuă Worley.S-a răzgândit şi
vrea să negocieze.Zice că a văzut-o pe Elise Laird în aceeaşi zi în care fusese
arestat.Mai devreme,înainte de arestare.Duncan pufni dispreţuitor:
-Şi de ce şi-a amintit aşa,deodată,chestia asta?
-Avocatul lui a menţionat perioada petrecută în închisoare şi recompensa de
cincizeci de mii a lui Laird.
-Toate jegurile de pe-o rază de-o sută de mile de pe lângă Savannah vor să pună
mâna pe recompensa aia,spuse Duncan.Iar cel mai josnic dintre toţi e Gordie
Ballew.Spune-i c-am zis să-şi găsească un iubițel printre ceilalţi puşcăriaşi şi-i
urez şedere plăcută la pârnaie.Se întoarse spre cabinetul lui,dar Worley îl apucă
de braţ şi-1 trase înapoi.
-Nu-ncerc să te duc de nas,Dunk,şi nici Gordie. S-ar putea ca ăsta să fie chiar un
progres legitim.Arţăgos,Duncan îşi eliberă cotul.
-Mă îndoiesc,dar fie.Ce-a avut de spus Gordie?
-Ghici cine susţine el că era cu doamna Laird.DeeDee,la fel de nerăbdătoare ca
Duncan,întrebă:
-Cine?
-Robert Savich.Rânjind,Worley îi dădu lui Duncan un ghiont în burtă:
-Ei,am avut dreptate?

CAPITOLUL 21
Secretarul lui Savich,Kenny,se retrase cu groaza nedisimulată din faţa coafurii
lui DeeDee.
-Pot să vă recomand un produs care-o să vă ajute să controlaţi asta...
-Ce să controlez? întrebă ea,arătându-i insigna.
-Vai de mine!
Duncan nu ştia dacă se lamenta la adresa părului creţ,sârmos,al lui DeeDee sau
pentru că venise poliţia să-i interogheze şeful.Când intrară în cabinetul lui
Savich,acesta le zâmbi de la birou,făcându-le politicos semn să se aşeze în
fotoliile identice din faţa Iui.
-Vă aşteptam.
-De ce? întrebă Duncan.
-Fiindcă ori de câte ori aveţi o crimă fără niciun suspect,veniţi la mine.Sunt
măgulit,domnule detectiv Hatcher.Cu adevărat măgulit.Dar faptul că mă scoateţi
țap ispăşitor cu atâta regularitate începe să-mi pună răbdarea la încercare.
-Ce ştii despre Elise Laird?Ochii lui de un albastru strălucitor se îndreptară spre
DeeDee,care pusese întrebarea fără niciun preambul.
-În ce context?
-În contextul faptului că a dispărut de o săptămână.
-Ei bine,în contextul ăsta,nu ştiu nimic decât ceea ce am citit în ziare sau am
auzit la radio şi la televizor.Fără s-o mai ia în seamă pe DeeDee,se întoarse spre
Duncan,fixându-1 cu ochii săi care nu clipeau.
-Kenny v-a oferit vreo trataţie?
-Cu doar câteva zile înainte de a dispărea,te-ai întâlnit cu Elise Laird într-un bar
topless,numit Fracul și Cravata Albă.Savich îşi împreună degetele în formă de
piramidă,întrebând pe un ton meditativ:
-Credeţi că numele acelui club are implicații rasiale?
-Întâlnirea,Savich.Nervozitatea lui Duncan îl făcu să rânjească.
-Cineva îţi forţează mâna,domnule detectiv Hatcher.
-Domnişoara detectiv Bowen şi cu mine suntem foarte ocupaţi în ultima vreme.
Te rog să nu ne faci să ne consumăm timpul de pomană.Spune-ne în ce scop
te-ai întâlnit cu Elise Laird în acel separeu întunecos.
-N-a existat nicio asemenea întâlnire.
-Cineva ne-a spus altceva.Savich rămase netulburat.
-Lăsaţi-mă să ghicesc.Acel cineva aleargă după recompensa de cincizeci de mii
de dolari pe care a oferit-o bărbatul ei.
-Acel cineva este o sursă de încredere,spuse DeeDee.Gordie Ballew era cam la
fel de demn de încredere ca garanţiile verbale ale unui comis-voiajor petrolist,
dar Duncan dădu din cap afirmativ.
-E un mincinos,spuse Savich.
-N-am spus că e un „el”.Savich făcu un gest neglijent cu mâna.
-Un el,o ea,ce-o fi.Ciripitorul vostru minte.
-Eu sunt gata să pariez că dumneata minţi,spuse DeeDee.Ştim ziua,ora şi locul
întâlnirii şi mai avem şi un martor dispus s-o ateste sub prestare de jurământ.
Acum,gândeşte-te bine,Savich.Concentrează-te.Eşti sigur că nu te-ai întâlnit
săptămâna trecută cu Elise Laird?Savich o privi lung,în timp ce bătea alene cu
degetele în tăblia lustruită a biroului.După câteva momente,spuse:
-Iar eu sunt gata să pariez că dai limbi,este?
DeeDee ar fi sărit de pe scaun,dacă Duncan nu întindea braţul în faţa pieptului
ei,ca s-o oprească.Reacţia ei furioasă era exact ceea ce urmărea Savich.Duncan
învăţase pe pielea lui această lecţie şi,în consecinţă,petrecuse două zile în
închisoare.Înainte de a sosi,îi reamintise lui DeeDee să se ferească de
manipulările lui Savich şi o prevenise să nu reacţioneze la ele.Savich avea să
apese pe orice butoane putea,ca să le distragă atenţia.
Duncan îi aruncă lui DeeDee o privire prevenitoare,apoi reveni spre Savich.
-Minţi în legătură cu întâlnirea aia.Ştim că a avut loc.Aşa că,de ce n-o recunoşti
mai devreme,nu mai târziu,şi nu ne spui ce ştii despre Elise Laird?
-Ştiu că e o fată fermecătoare sau aşa era ultima oară când am văzut-o.
-Şi când a fost asta?
-Hmm,demult.Cu siguranţă,înainte de a se fi măritat-ceea ce s-a întâmplat,cum
cât timp...? Concentrându-se asupra lui Duncan,spuse cu glas mătăsos: Dar nu e
o femeie pe care s-o uiţi prea uşor,nu-i aşa?Am cunoscut-o pe vremea când lucra
la Fracul şi Cravata A'bă.Ţin minte prima oară când m-a...întreţinut.Am fost
captivat de ea.Râse sonor.
-Aha,văd după expresia dumitale că nu eşti imun la farmecele ei,domnule
detectiv Hatcher.Ce încurajator! E plăcut să ştiu că ai aceleaşi pofte josnice ca
noi,ceilalţi,muritorii de rând.Duncan fierbea în sinea lui,dar îşi păstră o expresie
indiferentă.Savich chicoti afectat,apoi continuă:
-Oricât de atrăgătoare era Elise,i-am sugerat că și-ar ajuta cariera dacă şi-ar face
implanturi în sâni.N-a îmbrăţişat ideea.De fapt,asta-i puţin spus.S-a împotrivit
cu înverşunare.Deschise o tabacheră de argint de pe birou și scoase din ea o
ţigaretă lungă,neagră.
-Doriţi careva câte una?Când niciunul dintre ei nu-i răspunse,potrivi țigara
într-un portţigaret din fildeş şi o aprinse cu o brichetă de aur,închizându-i
capacul cu un ţăcănit hotărât,care înăbuşi flacăra.Trase adânc fumul în piept,
apoi îl sufla spre tavan.
-Privind retrospectiv,urmă el,cred că Elise a avut dreptate să-mi respingă
propunerea.Sânii ei sunt foarte moi şi sexy în starea lor naturală.
Lui Duncan îi venea să smulgă ţigara dintre buzele zâmbăreţe ale lui Savich şi să
i-o strivească în ochi,după care să-l îmbrâncească pe nemernicul ăla onctuos prin
fereastra cât peretele,din spatele biroului.
Ţeapăn,îl întrebă pe Savich dacă-1 cunoscuse pe Meyer Napoli.
-Ştiu cine a fost,desigur.
-I-ai folosit vreodată serviciile? vru să ştie DeeDee.
-Ce idee absurdă,chiar şi pentru dumneata,domnişoară detectiv Bowen.
-De ce absurdă?
-De ce-aş angaja un detectiv particular cu resurse şi facultăţi limitate?
-Când ai pe statul de plată oameni care-ţi fac treburile astea murdare,nu?
Savich nu răspunse nimic.DeeDee continuă:
-Îi putem interoga pe toţi cei care au fost la club în după-amiaza aceea.Cineva
tot îşi va aminti acea întâlnire dintre dumneata şi soţia judecătorului.
Ameninţarea ei voalată îl făcu pe Savich să zâmbească.Punându-şi ţigara în
echilibru pe buza unei scrumiere de cristal,deschise sertarul biroului şi scoase o
carte de vizită,pe care o împinse spre DeeDee,peste birou.
-Nu a avut loc nici o asemenea întâlnire.Turnătorul vostru minte.Totuşi,dacă
insistaţi să irosiţi degeaba timpul tuturor,vă pot garanta cooperarea deplină a
administratorului de la Fracul şi Cravata Albă.Aveţi aici cartea lui de vizită,cu
numărul de telefon,numărul de fax şi adresa de e-mail.Kenny are şi el numărul
telefonului său celular personal.I-1 puteţi cere la plecare.Şi,cu aceste cuvinte,se
ridică.Acum,va trebui să mă scuzaţi.Am întârziat la o întâlnire de afaceri.
Niciunul dintre detectivi nu se mişcă.Într-un târziu,DeeDee întoarse capul:
-Duncan?Acesta era angajat într-un duel de priviri cu mafiotul.
-Aşteaptă-mă afară.DeeDee se ridică,ezitând totuşi.
-N-ai să...
-Vin imediat.După încă un moment de şovăire,colega lui ieşi,fară tragere de
inimă.Kenny îi spuse ceva,iar ea răspunse,pe acelaşi ton arţăgos.
Duncan nu-1 scăpa pe Savich din priviri.
-Tot am să aflu,să ştii.Ce rost a avut întâlnirea aia cu Elise Laird.O să aflu.
Ochii lui Savich scânteiau la fel de rece ca diamantul din lobul urechii.Nu se
schimbară nici chiar când buzele formară încet un zâmbet larg.
-Pari să te fi aprins foarte tare pe cazul ăsta,domele detectiv.Şi mai tare decât de
obicei.Mă întreb de ce oare.S-ar putea,cumva...Ochii i se îngustară,ca două
fante.
-Observ oare o fisură în armura dumitale de onestitate? Ar fi posibil ca o simplă
femeie să fi cauzat această breşă? Oare slăbiciunea dumitale e păsărica,domnule
detectiv sergent Hatcher? Țistui din limbă.Ce dezamăgitor de banal.Şi cât de
trist pentru dumneata,că obiectul afecţiunii dumitale pare să fi murit...
Râse îndelung şi zgomotos pe seama lui Duncan.
Apoi,aplecându-se peste birou,îi şopti:
-Succes la vânătoare.

Mai târziu,în aceeaşi după-amiază,detectivii se duseră la Centrul de Detenţie al

Comitatului Chatham,unde li se acordă o vizită de douăzeci de minute la Gordie
Ballew.În prezenţa avocatului său numit din oficiu,Duncan,simţind efectele
ulterioare ale iritantei întâlniri cu Savich,îl bombardă cu întrebări despre ceea ce
văzuse în barul topless.Trebuia să afle ce treabă avusese Elise cu Savich.Era
important pentru investigaţiile lor,desigur-iar pentru el s-ar fi putut să fie şi mai
important.Aşa că nu-1 slăbea o clipă pe Gordie Ballew.
-Ce făceau?
-Vorbeau.
-Numai ei doi?
-Mda.În particular.Cu cât devenea mai nervos Gordie,cu atât mai puternic i se
accentua defectul de vorbire.
-Într-un separeu.Cum v-am spus.De-o sută de ori v-am spus.
Susţinea că nu cunoscuse identitatea acelei femei blonde,nici nu-şi dăduse
seama de semnificaţia întâlnirii ei cu Savich,până nu văzuse fotografia lui Elise
Laird pe prima pagină a ziarelor.
-Am recunoscut-o imediat.
-Şi atunci,de ce nu ne-ai anunţat la fel de imediat?
-Cinci zile i-au trebuit ca să-şi mişte pân-aici curu ăla amărât.să mă viziteze!
exclamă Gordie,aruncând o privire plină de reproş spre avocat,care drept
răspuns căscă.
-Ştii cât de mult vreau să pun mâna pe Savich,pentru Freddy Morris şi toate
celelalte,îi aminti Duncan.
-Mdeah.Şi?
-Şi deci cred că te-ai mai gândit la oferta pe care ai refuzat-o săptămâna trecută.
Ai inventat toată povestea asta ca să ai ceva suculent la negocieri.
Gordie se uită înnebunit la DeeDee şi la avocat,dar niciunul nu-i oferea vreo
salvare.Revenind cu privirea spre Duncan,spuse:
-N-a fost aşa.
-Pe crucea ta?
-Am văzut-o cu Savich! insistă omuleţul,cu glasul său nazal devenind tot mai
ascuţit.
-Dar nu în clubul unde-ai fost arestat în aceeaşi noapte,mai târziu,pentru
violenţă.
-Exact.Am plecat de la Fracu' şi Chavata şi m-am dus în locu' celălalt.
-Savich te-a văzut la Fracul şi Cravata?La acest gând,Gordie se sperie vizibil.
Începu să se foiască pe scaun.
-Nu era atent la mine.Eu stăteam în cealaltă parte a clubului şi mă uitam la
spectacol,una dintre fete dansa la bară.
-Îţi făceai vâleatu' într-o bombă de local întunecos...
-Ce-i aia vâliat?
-Erai machit?
-Nu.
-Gor-die,insistă Duncan.
-Ok,ok,eram pe drum dar încă nu mă îmbătasem încă.
-Drogat? Ochii îi săgetară în jur,evaziv,după care îi răspunse:
-S-ar putea să fi luat ceva.Nu mai țin minte.
-Dar o ții minte pe blonda cu care conversa Savich
-Mdeah.
-Văzând-o din cealaltă parte a unui club întunecos,în timp ce erai şi beat,şi
drogat.Şi,ce să vezi,peste câteva zile ţi-a picat fisa că era Elise Laird.
Gordie dădu din cap energic.
-Aşa e! Chiar aşa cum ai spus,Hatcher.Pe scurt,da' chiar aşa.
Ridicându-se,Duncan îşi împinse scaunul sub masă.
-Mănânci rahat cu polonicu'.
-Nu! Jur că nu mănânc nişi un rahat! De data asta,nu,pe bune!
-De ce-ar fi altfel de data asta? A,stai...! pocni Duncan din degete.
Recompensa.Asta-i diferenţa.
-Alea cinzeci de miare n-au nici o legătură.
-Îţi fac eu impresia că m-aş fi născut ieri?! strigă Duncan.Ai auzit despre
recompensa de cincizeci de mii de dolari.Mai ştii şi că-1 vreau pe Savich.Bingo!
Ai inventat povestea asta şi m-ai făcut să-mi pierd timpul,din care şi-aşa am
foarte puţin,în ultima vreme.Şi am şi mai puţină răbdare cu viermii mincinoşi ca
tine,Gordie.
-OK,Hatcher poate că te-am mințit şi eu de vreo câteva ori,mai demult,
recunoscu Gordie,cu glasul frânt.Da' de data asta,nu.Jur că nu...Da' ce faci,unde
te duci...? chirăi el în panică,văzând că Duncan se îndrepta spre uşă.
-O să mai trecem noi pe la tine,aruncă Duncan peste umăr,în timp ce ieşea
împreună cu DeeDee.Afară îi aştepta Worley.
-Ce părere ai?Duncan expiră prelung,în timp ce privea gânditor prin
ferestruică,spre gardienii care-1 escortau pe Gordie afară din camera de vizite.
-Minte cum respiră-dar sau a devenit excepţional ae talentat,sau de data asta
spune adevărul.Şi-a repetat povestea făra să schimbe un singur cuvânt.Hai să-1
ţinem pe jar până mâine,apoi să vorbim din nou cu el.Între timp,să mergem cu
povestea asta la judecător.Să vedem ce...
-Ba s-avem pardon,îl întrerupse Worley,luând o altă scobitoare în gură.Nu
ține,Dunk.Ordin de sus.
-Ce naiba...?
-Ştiam eu c-o să te înfurii.De-asta am şi amânat să-ţi spun,până după ce vorbeai
cu Savich şi cu Gordie aci de faţă,da' căpitanul Gerard a zis să nu-1 întrebăm pe
judecător nimic despre presupusa întâlnire a nevesti-sii cu Savich.
-Vor...vorbeşti serios? se bâlbâi DeeDee.
-Cât se poate de serios,întări Worley.Gerard i-a povestea lui Gordie şefului,care
era să-i trântească lui Gerard un şut în fund.De când a început tot calvaru'
ăsta,de-abia a reuşit să ţină sub obroc trecutul de dansatoare topless a doamnei
Laird.Vă daţi seama că presa ar fi în nouălea cer,cu o bombă ca asta! Pe când o
asociere cu Savich i-ar face perioada aia cu ţâţele goale să pară școala de
duminică!
-Dacă nu mă înşală memoria,spuse DeeDee,şeful însuşi a fost cel care ne-a
ordonat să folosim toate resursele disponibile ca să rezolvăm misterul dispariţiei
doamnei Laird,nu?
-Eu nu fac decât să vă spun ce mi-a zis Gerart,replică Worley.Gerard a zis că
şeful Taylor a spus că toată treaba asta cu ea şi Savich nu-i decât invenţia unui
deținut care încearcă să-şi creeze o poziţie de negociere mai avantajoasă,şi nu e
nevoie ca judecătorul să afle despre ea decât dacă obţinem probe concrete.
M-a întrebat care ar fi şansele ca doamna Laird să aibă ceva de-a face cu un
bandit ca Robert Savich.
-Care erau şansele să aibă de-a face cu Meyer Napoli?DeeDee nu se prea aştepta
la un răspuns și nici nu primi vreunul.Se uită de la Duncan la Worley,apoi din
nou la Duncan.
-Ei? Acum,c-am fost legaţi de mâini,ce facem mai departe?
O găsim pe Elise,ca să pot s-o-ntreb ce mama mă-sii făcea cu Savich,răspunse
Duncan,dar numai în sinea lui.
-O căutăm în continuare.
Nici nu rostise bine aceste cuvinte,când un tunet făcu să se zgâlţâie ferestrele.
Tunetul preceda ploaia care începu în acea după-amiază şi căzu încontinuu pe
tot parcursul următoarelor patruzeci şi opt de ore.Făcea nu numai ca misiunea de
recuperare să devină şi mai problematică,dar şi pleoştea literalmente
entuziasmul tuturor celor implicaţi,aşa că în cea de-a treia zi consecutivă de
ploaie fară niciun semn că ar fi fost pe sfârşite,în VCU domnea o stare de spirit
funebră.Deşi era sâmbătă,nimeni nu-şi luase weekendul liber.Detectivii stăteau
adunaţi în biroul lui Duncan,recapitulând tot ceea ce ştiau şi speculând cu privire
la lucrurile pe care nu le ştiau.Primiseră şi raportul balistic despre glonţul pe
care medicul legist îl extrăsese din cadavrul lui Napoli-nu corespundea cu
niciunul dintre bazele de date criminalistice naţionale.Pista aceea nu ducea
nicăieri.Worley îşi rodea scobitoarea.
-Dacă a ajuns în râu,indiferent dacă a căzut,a sărit sau a fost împinsă,cum se face
că încă n-a ieşit la suprafaţă? De obicei,nu durează aşa de mult.Zece zile?
-Poate că nici n-a ajuns în râu,spuse Duncan.
-Poate că nici pe pod n-a fost.Toţi se întoarseră spre DeeDee,care începu să-şi
dezvolte ideea:
-Napoli se întorcea în oraş.Era posibil să fi scăpat de corpul ei pe undeva prin
Carolina de Sud.Sunt pe-acolo mile şi mile întregi de mlaştini şi păduri.
O droaie de locuri unde să ascunzi un cadavru.
-Şi sandalele? întrebă Worley.
-Şi-a dat seama că rămăseseră în maşina lui,aşa că s-a oprit pe pod ca să le
arunce...
-Iar Vrăjitoarea cea Rea de la Apus a venit în zbor pe coada ei de mătură şi l-a
împuşcat.
-Mă gândeam şi eu,Worley,atâta tot,răspunse cu ciudă DeeDee.
Spre şi mai marea ei iritare,pierdu tragerea la sorţi şi fu nevoită să iasă din
Cazarmă,în ploaia torenţială de afară,ca să aducă prânzul la pachet.Tocmai se
întorsese și le împărţea sandviciurile,când Cato Laird îi luă pe toţi prin
surprindere,intrând în birou neanunţat.Părea să fi slăbit cu cel puţin câte o
jumătate de kilogram pentru fiecare din cele zece zile de când dispăruse soţia
lui.Bronzul său dobândit pe terenul de golf devenise măsliniu,iar ochii i se
înfundaseră adânc în orbitele întunecate.Avea umerii aduşi.Nu se ostenise să-și
ia o umbrelă.Părul şi hainele-i erau ude,accentuându-i aspectul răvăşit.Sosirea
lui neaşteptată îi reduse la tăcere pe toţi cei prezenţi.Îl urmăreau din privire cum
se îndrepta spre Duncan,care încerca să-şi adune destul entuziasm pentru a lua o
îmbucătură din sandviciul pe care i-1 pusese DeeDee în faţă.
-Domnule detectiv Hatcher,avem de vorbit.Duncan îi făcu semn judecătorului
să-1urmeze în micuţul lui birou.După ce se aşezară,judecătorul îi puse pe birou
un plic de manila,apoi aruncă o privire spre ușa deschisă.
-Cred c-ar trebui să fie de faţă şi ceilalți.
-DeeDee,Worley,îi chemă Duncan,ştiind că erau destul de aproape ca să-1 audă.
Cei doi apărură aproape imediat.
-Şi căpitanul Gerard,ceru judecătorul.E aici?
-Cu toţii lucrăm peste program.Am să-1 chem,răspunse DeeDee,răsucindu-se pe
călcâie ca să plece în căutarea lui Gerard.
-Pot să vă aduc o cafea? Un pahar cu apă? Duncan nu era ospitalier.Îi făcea
acele oferte numai ca să amâne cât mai mult momentul inevitabil când trebuia să
audă ce avea de spus judecătorul despre plicul pe care i-1 pusese pe birou.Arăta
destul de banal,dar îi trezea o presimţire rea.Dacă ar fi conţinut ceva dătător de
speranţe,judecătorul nu s-ar fi purtat de parcă ar mai fi fost doar un pas până la
sfârşitul lumii.
-Domnule judecător Laird? interveni Gerard,intrând în cameră; dădu mâna cu
el.Domnişoara detectiv Bowen mi-a spus că aveţi treabă cu noi.
Dând din cap,judecătorul întinse mâna spre plic încuietoarea de metal era
închisă,dar hârtia fusese tăiată pe îndoitura din capăt.
-Azi-dimineaţă,într-o încercare de a-mi lua gândurile de la Elise,m-am hotărât să
atac corespondenţa care se adunase de la...dispariţia ei.Şi am găsit asta.Nu ştiu
când a sosit,dar a fost pusă la poştă în ziua...În ziua când a murit Meyer
Napoli,iar Elise a dispărut.Aruncă o privire în jur,spre poliţiştii care-1 ascultau
cu aviditate.
-Cred că ceea ce-i aici va explica...Mă rog,o să vedeţi.Şi,cu aceste cuvinte,
deşertă conţinutul plicului pe biroul lui Duncan.Era cam o duzină de fotografii
alb-negru,doisprezece pe şaptesprezece.Granulaţia mare a unora sugera că
fuseseră făcute cu teleobiectivul.În fiecare dintre ele,Elise şi Robert Savich erau
împreună,fiind clar că nu ştiau că-i fotografia cineva.
-După cum vedeţi,locurile unde se află sunt diferite...Cato Laird vorbea cu
pauze,având în mod clar glasul întretăiat de durere şi deznădejde.Şi
îmbrăcămintea lor la fel.Asta arată că au avut loc mai multe întâlniri într-un
interval de timp mai lung,nu credeţi?
Detectivii studiau fotografiile,mânuindu-le cu grijă,pentru a nu şterge
amprentele care s-ar fi putut afla pe ele.Duncan nu le atinsese,dar luă cartea de
vizită care fusese trimisă odată cu fotografiile,în acelaşi plic.Era gravată cu
numele lui Meyer Napoli,adresa de la birou și câteva numere unde putea fi
contactat-o carte de vizită similară cu aceea pe care o găsiseră la locul crimei.
-Napoli vă şantaja soţia,spuse Gerard.Judecătorul oftă adânc.
-Aşa se pare.Şi,din moment ce mi-a trimis aceste lucruri,presupun că intenţiona
să mă şantajeze şi pe mine.
-Nu ştiaţi că doamna Laird îl cunoştea pe Robert Savich?
Întrebarea lui DeeDee îi redeşteptă firea autoritară.
-Fireşte că nu ştiam!În fiecare fotografie,cei doi erau complet îmbrăcaţi.Toate
fotografiile,cu excepţia câtorva,fuseseră făcute în aer liber,deşi încadratura
strânsă făcea imposibila determinarea locurilor.Elise şi Savich nu păreau să fie
intimi,ci doar relaxaţi şi preocupaţi de ceea ce discutau fotografiile nu conţineau
nimic indecent compromiţător,în afara faptului că soţia de la curtea superioară
era în compania unui infractor notoriu.Acest lucru,în sine,era incendiar.
-Dacă ar fi să ghicesc...
-Vă rog,domnule judecător,îl încurajă Gerard să continue,văzând că ezita.
-Dacă aş încerca să ghicesc,cred că s-ar putea ca Napoli să fi dat întâmplător
peste această...această....relaţie,în timp ce o urmărea pe Elise la comanda mea
Când a văzut-o cu Savich,importanţa vizitelor ei la Coleman Greer a trecut în
planul doi.Aruncă o privire spre fotografii,apoi întoarse repede capul.Napoli şi-a
dat seama că aceste fotografii pot fi mult mai vătămătoare pentru noi,amândoi.
Aşa că încerca să valorifice comoara pe care o găsise.
-Iar Trotter era mesagerul lui,completă DeeDee.Judecătorul se strâmbă.
-Cred că da.Iar Elise,accidental sau intenţionat -evident,prefer să cred prima
variantă-i-a dat peste cap acest plan.
-În perioada dintre momentul în care aţi auzit tocurile de pistol şi cel când aţi
ajuns în cabinet,Elise ar fi avut timp să ascundă un set de fotografii ca acestea?
Judecătorul dădu uşor din cap.
-Le-ar fi putut pune undeva,cu intenţia de a le lua de-acolo mai târziu.De fapt,în
ultima vreme am surprins-o de mai multe ori în birou,făcând-o să tresară
speriată când intram.Reacţii care-i denotau vinovăţia,după cum îmi dau seama
acum.Stătu un moment pe gânduri,apoi continuă: Probabil că a distrus setul de
fotografii pe care le adusese Trotter.Dar Napoli,el fiind Napoli,îşi făcuse şi un
set de rezervă.Cel puțin unul.
-Probabil că,în noaptea incidentului de pe Pod presupuse Gerard,Napoli i-a spus
că vă trimisese aceste fotografii dumneavoastră.
-Iar ea îmi închipui că s-a înfuriat şi...
-Şi a folosit pistolul dumneavoastră de calibru douăzeci şi doi,cel pe care nu-1
mai găsiţi,ca să-1 împuşte-încheie DeeDee în locul lui.Judecătorul își acoperi
fața cu ambele mâini şi începu să plângă.
-Aţi dori să chemăm pe cineva? îl întrebă încet Gerard.
Clătină din cap,dar nu-şi descoperi faţa,şi nici nu mai spuse nimic.
Gerard le arătă celorlalţi uşa,iar detectivii ieşiră unul după altul.
-Cred că merită câteva minute de linişte,le spuse căpitanul subordonaţilor lui,
după ce părăsiră cu toţii biroul lui Duncan.
-A primit o lovitură sub centură în toată regula,remarcă Worley.Napoli era una,
da' Savich? Băi,frate...! Da' cum se leagă toată treaba asta?
Duncan nu avea niciun răspuns pregătit,dar încercase să se ferească de un gând
dintre cele mai tulburătoare: era oare posibil,măcar pe departe,ca Savich s-o fi
trimis pe Elise la el? îşi amintea tonul arogant pe care Savich îl sâcâise apropo
de interesul lui vizibil faţă de ea.Să fi fost Elise arma secretă a lui Savich,cea de
care Duncan se temuse că avea să-1 lovească pe neaşteptate? Cea sortită să-1
distrugă?Rupându-i firul gândurilor,Gerard spuse:
-Mai întâi,am s-o lămuresc cu şeful,dar cred ca e timpul să mai avem o discuţie
cu Gordie Ballew.Îi ceru lui DeeDee să-1 sune pe avocatul din oficiu al lui
Gordie și să facă aranjamentele.
-Vrem să vorbim cu el cât mai curând posibil,îi mai spuse Gerard,în timp ce
DeeDee se ducea să dea telefon. Diseară.Ai grijă să înţeleagă.
-Am înţeles.
-Se pare că,măcar o dată' ' şobolanul ăla spune adevărul,comentă Worley.Cine-ar
fi crezut că e posibil?Judecătorul Laird ieşi din biroul lui Duncan,cu ochii
roşii şi umezi.
-Consider că e de datoria mea să-l informez personal pe şeful Taylor despre
acest lucru.Vii şi tu cu mine,Bill?
-Desigur.
-Ţi-aş fi recunoscător.
-Veţi avea mari probleme,domnule judecător,odată ce toate astea vor ieşi la
iveală,îi mai spuse Gerard.
-Sunt conştient de acest lucru.Totuşi,singurul lucru pe care-1 dovedesc cu
adevărat fotografiile e că Elise şi Savich se cunosc şi stau la discuţii.Nu-i arată
făcând nimic ilegal.Nu au o legătură sexuală.Şi s-ar putea să mă înşel şi în
legătură cu factorul timp-n-avem de unde şti,poate au fost făcute cu ani în urmă,
înainte ca ea să mă fi cunoscut,măcar,pe mine.Gerard aruncă o privire spre
Duncan,însărcinându-1 fără cuvinte să contrazică această ipoteză.
-De fapt,domnule judecător,s-a prezentat cineva.Susţine că a văzut-o pe doamna
Laird cu Savich,la clubul unde a lucrat ea.Întâlnirea a avut loc cu doar câteva
zile înainte de dispariţia ei.Judecătorul facu un pas înapoi,năucit.
-Cum? Atât de recent?
-El aşa spune.
-Şi cine-i individul ăsta?
-Un tip care în prezent este închis,sub acuzaţia de violenţă,răspunse Duncan.
-De când aveţi informaţiile astea? Mie de ce nu mi-a spus nimeni?
Gerard se grăbi să intervină:
-Omul este un infractor cu antecedente penale şi un cazier foarte bogat.Şeful
Taylor a presupus că nu voia decât să pună mâna pe recompensă,eventual să
obţină o reducere a senţintei.Ne-a cerut să nu vă batem la cap cu povestea asta
până nu obţinem o confirmare.
-Totuşi,reluă Duncan,a fost interogat îndelung şi jură că spune adevărul.Dacă
aşa e...Făcu o pauză,pentru a-şi înghiţi nodul care i se ridicase în gât.Dacă aşa
este,atunci s-ar putea ca Savich să aibă o oarecare legătură cu dispariţia soţiei
dumneavoastră.
-Omul ăsta din închisoare...cum se numeşte? întreba surescitat judecătorul,
arătând mai multă animaţie şi speranţă decât oricând,în ultimele zile.
-Gordie Ballew.
-Dacă-1 cunoaşte pe Savich,poate că ştie mai multe decât spune.
Poate ştie unde e Elise.Optimismul lui reînnoit era aproape şi mai sfâşietor la
vedere decât deznădejdea dinainte.Chiar dacă-i găsea soţia în viaţă,avea să fie
acuzată de asasinarea lui Napoli- Cato Laird părea să fi uitat acest lucru-
sau,poate,nici nu-i mai păsa,atâta vreme cât Elise era vie.Gerard încercă să nu-i
spulbere speranţele.
-Dacă poate obţine cineva informaţii de la Ballew,Duncan e acela.Sunteţi bine-
venit să asistaţi,când îl va interoga din nou.
-N-o să-1 mai interogheze din nou.Deşi li se adresase tuturor,în timp ce se
apropia,DeeDee îl privea pe Duncan.
-Acum vreo oră,Gordie Ballew şi-a perforat artera carotidă cu dintele unei
furculiţe de plastic.E mort.

Anunţul lui DeeDee avu efectul unui dangăt de clopot funebru.Worley se duse la
biroul lui și începu să scotocească prin sertare,în căutarea unei țigări interzise,
pe care o păstra pentru cazuri de urgență. Gerard se aşeză pe colţul unui birou,cu
privirea în podea,abătut.Judecătorul nu părea să înţeleagă impactul sinuciderii
lui Gordie Ballew.
-Totuşi,încă îl mai puteţi implica pe Savich,nu? De ce nu l-aţi chestionat direct?
Duncan începea să aibă o senzaţie de sufocare.Mai întâi,fotografiile lui Savich
cu Elise.Apoi,suspiciunile care-1 rodeau,că seducerea lui fusese orchestrată
chiar de Savich.Iar acum,pierderea lui Gordie Ballew.Deşi fiecare dintre aceste
dezvăluiri îl făcea să turbeze,reuşise cumva să se comporte cu detaşarea rece
care era aşteptată din partea lui.
Dar întrebarea ineptă a judecătorului îl făcu să-şi piardă controlul.
-De ce nu-1 chestionăm pe Savich? Nu credeţi că am făcut-o?! strigă el,cu glasul
tremurându-i de furie.Gordie Ballew e mort.Aşa că se prea poate ca întâlnirea
dintre Savich şi soţia dumneavoastră nici să nu fi avut loc vreodată.Gata,s-a
şters!Uite-aşa! pocni el din palme,ca şi cum ar fi strivit între ele un ţânţar.Şi nu
vi se pare că-i prea târziu acum să mai ţipaţi ca să-1 arestăm pe Savich?
Dumneavoastră i-aţi dat drumul! Dacă nu suspendaţi procesul,cu decizia aia de
tot rahatu',acum era după gratii,nu liber,să distrugă oameni.Să distrugă vieţi.
-Duncan.
Gerard vorbise încet,dar mustrarea lui nici că s-ar fi putut să fie mai eficientă.
Toate celulele din corpul lui Duncan palpitau de furie.Îi venea să lovească ceva,
să dea în cineva,dar strânse din fălci,ca să nu mai spună nimic.
DeeDee îşi drese vocea şi spuse pe un ton diplomatic:
-Savich a negat că o asemenea întâlnire cu soţia dumneavoastră ar fi avut loc
vreodată,domnule judecător.E improbabil ca de-acum încolo să se mai prezinte
vreun martor.Judecătorul respiră cutremurat şi se aşeză greoi pe cel mai apropiat
scaun.
-Fotografiile astea explică multe.Elise avea o viaţă dublă,care a culminat cu
uciderea lui Napoli.După care a sărit de pe pod.Îi privi în ochi pe toţi,unul câte
unul,ca şi cum ar fi sperat să-i respingă cineva ipoteza.N-o făcu nimeni.
-În tot timpul ăsta,cât am căutat-o,sperând mereu c-o vom găsi în viaţă,de fapt,
era moartă,nu? Glasul i se frânse,într-un suspin.Cred că totul s-a terminat.
-Greşit,îl contrazise Duncan.Până nu-i găsim corpul,nu s-a terminat nimic.
Ieşi valvârtej din VCU şi ajunsese la jumătatea drumului spre centrul de
detenţie,când îşi dădu seama încotro se îndrepta.Neavând încredere în ceea ce-ar
fi putut să spună sau să facă dacă mai stătea doar o clipă în birou,nu se gândise
decât să fugă.„Dar se vede că,în subconştient,hotărâse ca moartea lui Gordie
Ballew să nu treacă neobservată.Era cea mai recentă dintre victimele lui
Savich,aproape ca şi cum Savich însuşi i-ar fi înfipt furculiţa aceea în gât.
Cumva,Savich reuşise să i se adreseze lui Gordie Ballew şi-1 convinsese că până
şi o sinucidere sângeroasă e o cale mai elegantă de a părăsi această lume decât
sfârșitul violent pe care i-1 plănuise el.Gratiile închisorii nu puteau să-1
oprească.Savich avea tentacule peste tot,în toate domeniile comerțului,în
fiecare ramură a guvernului local,în orice agenție de aplicare a legii.Influenţa lui
era omniprezentă și cu bătaie lungă.Dacă voia să-i trimită un mesajlui Gordie în
puşcărie,ar fi putut-o face cu o uşurinţă de-a dreptul șocantă.
Dar n-avea să scape cu una,cu două.Duncan era hotărât să-1 obstrucţioneze pe
orice cale.Fără să-i mai pese de limitele de viteză,reduse la jumătate timpul
deplasării de la cazarmă la închisoare
Parcă şi coborî,pornind cu paşi mari spre intrare.Plănuia să petreacă puţin timp
cu gardienii,a căror neatenţie îi permisese lui Gordie să se sinucidă.Cel puţin
unul dintre ei trebuia să fie pe statul de plată al lui Savich.
Chiar atunci,ca şi cum gândurile lui s-ar fi materializat,îl zări pe Savich,care
mergea calm prin holul clădirii,spre ieşire.Duncan ajunse primul la uşă,năvăli
înăuntru şi-i tăie individului calea.Uimirea lui Savich la vederea lui nu dură
decât un moment.În clipa următoare,afişă un zâmbet binevoitor.
-Ei,bună ziua,domnule detectiv.Ce surpriză,să te întâlnesc aici.
Duncan îşi strânse pumnii pe lângă corp.
-Ai venit să vezi cu ochii tăi dacă Gordie Ballew a murit de-a binelea?
-A,deci ai auzit de bietul Gordie.A avut o viaţă atât de tragică şi,ca să nu se
dezmintă,la fel de prost s-a şi sfârşit.Am venit să-i cer corpul,pentru a-1
înmormânta creştineşte.
-Aiurea.Ai venit să te asiguri c-a făcut ce i-ai spus tu.
-N-am idee despre ce vorbeşti.Înclinându-şi capul cu păr lucios,îl măsură pe
Duncan cu privirea.Eşti roşu la faţa.Chiar atât de tare te-a tulburat nenorocirea
asta? Nu ştiam că dumneata şi Gordie eraţi aşa de apropiaţi.
-Ţi-ai înmuiat degetul în sângele lui?
-Ce lucruri revoltătoare poţi spune!
-Trebuia să te asiguri că Gordie era redus la tăcere pentru totdeauna şi nu mai
reprezenta o ameninţare pentru tine.N-ai încredere în articolele de ziar despre
sinuciderile în celulă,aşa c-a trebuit să verifici personal,să vezi dacă furculiţa aia
de plastic şi-a făcut datoria.Savich îşi dădu ochii peste cap
-Îţi baţi propriile recorduri,detectiv Hatcher.Invenţia asta e cea mai năstruşnică
pe care ai scornit-o vreodată Am venit aici din spirit caritabil pentru un fost
angajat al meu-nimic mai mult.Iar acum,dacă mă scuzi...Dădu să treacă pe lângă
Duncan,dar acesta îl înşfacă de braţ şi dădu cu el de perete,după care se înfipse
în faţa lui.
-Tu ai trimis-o la mine?
-Pe fata aia pe care ai agăţat-o în barul de pe River Street? E nemaipomenit de
bună,nu-i aşa?Duncan îşi rezemă antebraţul peste beregata lui.
-Pe Elise,mârâi el.
-A,pe frumoasa soţie a judecătorului.Din cauza presiunii pe care i-o aplica
Duncan pe laringe,începea să se învineţească la faţă,dar continuă să zâmbească.
Deci,am avut dreptate.
Nu te interesează numai din punct de vedere profesional.
-Ce-i aici,fraţilor?Cu coada ochiului,Duncan văzu doi paznici venind spre ei,cu
priviri alarmate.
-Sunt Hatcher,departamentul poliţiei Savannah,secţia omucideri,se prezentă el..
-Mda,ăă,vă cunoaştem,domnule detectiv.Aveţi nevoie de ajutor la ceva?
-Nu.Puteţi pleca.Îşi apăsă şi mai tare braţul peste gâtul lui Savich și coborî
vocea,astfel încât ceilalţi să nu-l audă.
-Tu ai trimis-o la mine?
-Nu-s codoş.Sau,mă rog,cu excepția acelei singure ocazii.Am considerat că
meritai o noapte de sâmbătă cu distracţii şi zbenguieli.Ceaţa roşie cauzată de
furia care-i împăienjenea vederea îl făcu să clipească din ochi.
-Tu ai trimis-o pe Elise la mine?
-De unde ţi-a venit o idee ca asta? Sau nu mai ai încredere în propriul dumitale
sex-appeal?Paznicii se apropiau din nou.Unul dintre ei îşi deschisese teaca de la
şold şi-şi ţinea mâna pe patul pistolului.
-Domnule detectiv Hatcher,insistă el,dacă aveţi nevoie de ajutor...
-Îl arestaţi pe acest om? întrebă celălalt.Că dacă da...
-Am zis că puteţi pleca! strigă Duncan.
Din cauza presiunii de pe beregată,râsul lui Savich se auzi ca un gâlgâit gros.
-Chiar începi să te pierzi cu firea,nu? Bietul de dumneata.Eşti învins la tot pasul.
Şi,ca şi cum atâta n-ar fi destul de rău,acum te-ai mai şi înamorat de-o fantomă,
într-o şoaptă abia auzită,adăugă:Curaj,domnule detectiv.Poate că Napoli a
lichidat-o repede.Pumnul lui Duncan îl lovi în obraz cu forţă extraordinară.
Văzu pielea cedând,văzu sângele,văzu grimasa de durere a lui Savich.Dar
satisfacţia lui fu numai de scurtă durată.Paznicii se repeziră înainte,urmaţi de
încă doi.Toţi patru îl smulseră din faţa lui Savich,care-şi scosese calm o batistă
din buzunar şi şi-o ţinea peste rana sângerândă din obraz.
Duncan nu opuse nici o rezistenţă.Îi lăsă pe paznici să-l ducă de-acolo,dar
continuă să-1 străpungă pe Savich cu privirea.
-Așteaptă-mă,și fii pregătit.N-ai să scapi de mine.Cu doar câteva momente în
urmă,Savich fusese amuzat.Acum,în ochi îi luci ferocitatea.
-Ard de nerăbdare.

CAPITOLUL 22
Barmanul îşi şterse sucul de lămâie de pe degete,apoi lustrui lama cuţitului cu un
prosop.
-Pe ploaia asta,nici nu pot să spui că le găsesc vreo vină c-au oprit căutarea.De-
acuma,nu cred să mai găsească vreodată cadavrul.Da' asta-nseamnă,aş zice,c-o
să rămână un mister pentru totdeauna,nu? Ce-o fi fost-crimă sau sinucidere? îşi
aruncă prosopul deoparte şi se rezemă de tejghea.Ce crezi că s-o fi întâmplat?
Duncan îl privi cu ochi căzuţi şi spuse răguşit:
-Păi ştiu bine ce s-a întâmplat.Barmanul de la Smitty's pufni.
-A,da,sigur că ştii,amice.Sigur că ştii.În urma altercaţiei cu Savich,Duncan
venise direct a tavernă.Paznicii îl escortaseră până afară din centrul de detenţie,
sfătuindu-1 să se ducă undeva și să se calmeze înainte de a mai reveni.Nu-i
condamna.Îşi făcuseră doar datoria.Probabil,ar fi trebuit să se bucure că Savich
depusese plângere pentru agresiune.Plecase calm şi nu se mai întorsese,că
n-avea niciun rost să-i ia la rost pe gardienii din închisoare pentru sinuciderea
lu.Gordie Ballew.Nu avea starea de spirit potrivită pentru a face o cercetare atât
de importantă.Se mai gândise şi că avea să fie o pierdere de timp.Nimeni dintre
cârtiţele care lucrau pentru Savich nu l-ar fi dat în vileag-mai ales acum,când
sângele lui Gordie era încă proaspăt.Îşi căutase alinarea la Smitty 's,unde
whisky-ul și durerile de inimă erau nediluate.Împotriva propriei voinţe,ochii îi
gravitară din nou spre televizorul cu sonorul dat încet,din spatele barului.
Conferința de presă se lungea.Cu cuvintele barmanului,cadavrul era de-acum
mâncare pentru peşti.De ce nu se mulţumea cu atât? De ce n-o încheiau odată,ca
să se întoarcă la Seinfeld?
Descoperirea sandalei lipsă a lui Elise pusese capăt oricărei speranţe că
supravieţuise căderii de pe pod,fie voluntară,fie nu.Iar acum,chiar şi căutarea
rămăşiţelor pământeşti fusese contramandată.Cazul luase sfârşit.A doua zi,toţi
aveau să-şi reia activităţile de unde le întrerupseseră cu zece zile în urmă.
Toţi,în afară de el.Dintr-o dată uşa se deschise,lăsând să intre o rafală de vânt cu
stropi de ploaie şi o clientă.Oprindu-se în prag, aceasta închise uşa în urma
ei,apoi se întoarse. Duncan gemu şi întinse mâna spre pahar.
DeeDee stătu un moment,aşteptând ca ochii să i se adapteze la întuneric,apoi îl
zări pe Duncan la bar și porni într-acolo.Îşi scoase mantaua de ploaie şi și-o
scutură de apă.În timp ce se aşeza pe taburetul de lângă al lui,scutură cu putere
din cap,aruncând în jur şi pe Duncan cu stropi de apă din păr.Duncan se încruntă
-Ştii, în ultima vreme s-au inventat nişte chestii foarte cool - umbrele le zice.
-Pe-a mea mi-am lăsat-o la tine-n maşină azi-dimineaţă.
-Ai ieşit la o plimbare? Tocmai treceai pe-aici întâmplător şi ţi s-a făcut sete?
-Le-am luat pe toate prin eliminare şi până la urmă am dedus că se putea să fii
aici.
-Şi cum ai dedus chestia asta?
-Mai ştiu să fi venit aici doar o dată.Atunci când investigam asasinarea unei
mame şi a unui bebeluş care fuseseră decapitaţi.Duncan o salută cu paharul.
-Mersi că mi-ai amintit.Exact de ce-aveam nevoie ca să mă înveselesc.
-Cu ocazia aia,mi-ai spus că ăsta-i un loc excelent ca să te îmbeţi.Se uită în jur,
dezgustată.Aşa se pare.Apoi îi ceru barmanului: O Cola dietetică.
După ce acesta i-o servi,îi arătă cu capul spre paharul lui Duncan.
-Câte de-astea a băut?
-Hai să zicem doar că mă bucur c-ai venit să-1 iei acasă cu maşina.
-Aşa de multe?
-Cară-te,DeeDee,mormăi Duncan.
-Auzi,eu-s aia care are motive să fie şucărită,nu tu,replică ea furioasă.Nu tu ai
umblat cu maşina prin ploaie ore-ntregi,căutându-te-eu am făcut-o.Am fost şi la
tine acasă,şi la sală,peste tot pe unde mi-a trecut prin minte.
-Sunt adânc mişcat de grija ta..
-De ce-a trebuit s-o tai aşa,fără să spui la nimeni unde te duceai? Şi la mobil de
ce n-ai răspuns?
-Ghici ghicitoarea mea: n-aveam chef de companie astă-seară.
-Mare păcat - uite c-o ai.Scoase dintr-o foiţă un pai,îl înfipse în cola şi supse cu
putere.
-Dacă speri să-mi ridici moralul şi să mă faci să mă simt mai bine,îţi pierzi
vremea,spuse el.Orice-ai face,nimic n-o să mă consoleze.
-Atunci,de ce te mai chinuieşti să te îmbeţi?
-C-aşa vrea muşchii mei! se răsti el.DeeDee îi mai susţinu privirea câteva clipe,
apoi se uită spre televizor,unde şeful Taylor continua să fie poetic fără sonor.
Stătea pe podium,încadrat de Bill Gerard şi Cato Laird.
-Ai auzit că misiunea de recuperare a fost contramandată cu titlu oficial?
Duncan dădu din cap.
-Hotărârea s-a luat după ce judecătorul şi Gerard au vorbit cu şeful Taylor.
Fotografiile alea cu doamna Laird şi Savich au schimbat datele problemei,ca să
zic aşa.Făcu o pauză,pentru a-1 lăsa pe Duncan să comenteze.Acesta nu spuse
nimic,continuând doar să se uite posomorât în paharul cu whisky.
-Judecătorul nu spune nimic,nici nu răspunde la vreo întrebare în seara asta,dar a
insistat să fie prezent la conferinţa de presă,când se făcea anunţul.Şi au,ăă,au
mai stabilit şi să nu abordeze public legătura dintre doamna Laird şi Savich,
decât dacă n-au încotro.Ceea ce nu-i tocmai corect,dar e cu siguranţă mai...
curat.Pentru toată lumea.DeeDee trase încă o gură de cola,prin pai.Duncan
continua să tacă.După un timp,îl întrebă:
-Ai mâncat azi? Duncan clătină din cap.
-Ar trebui să mănânci ceva.
-Ar trebui.Ar mai trebui şi să dorm.Ar trebui să mă concentrez şi asupra altor
cazuri.Am înţeles,DeeDee,spuse el nervos.Dumnezeu e martor că m-ai cicălit
destul în ultimele câteva zile.Nu mă mai cocoloşi ca pe un copil.Pleacă de-
aici.Du-te acasă.Lasă-mă-n pace.Felul cum îi respingea îngrijorarea şi ajutorul o
rănea -dar o şi înfuria.
-Ce-i cu tine,de la o vreme?De unde vin toate astea?Spune-mi,Duncan,e vorba
de ea? îl privi consternată.Asta era,nu?Te-a sedus,aşa-i?Vreau să zic,cu adevărat
te-a sedus.Încă de la bun început.Duncan îşi rezemă coatele pe bar şi-şi lăsă
fruntea în podul palmelor, arcuindu-şi degetele în părul răvăşit.
-Mda,mormăi el ursuz.M-a sedus încă de la bun început.DeeDee simţise că
aveau să ajungă aici,încă din noaptea împuşcării fatale a lui Gary Ray Trotter.
Sau poate că Duncan fusese condamnat de prima oară când o văzuse pe Elise
Laird,în seara ceremoniei de premiere.Trista moarte a lui Gordie Ballew fusese
proverbiala picătură care umple paharul,dar alunecoasa nevastă a judecătorului
era cauza principală a nefericirii colegului ei.Odată ce drumul lui Elise Laird se
încrucişase cu al lui,alunecarea în această prăpastie devenise inevitabilă.
-Mai iau un rând,spuse el,împingându-şi paharul spre barman.
-Duncan...
-Te-am rugat frumos să mă laşi în pace.
-Duncan,ce-a fost,a fost.Acum nu mai poţi face nimic.
-Greşit.Pot să mă îmbăt.DeeDee îşi aruncă mâinile în sus.
-OK,bine.Şi-i făcu semn barmanului să-i mai toarne.Observă că între timp
conferinţa de presă se sfârşise.O prezentatoare părea să rezume solemn toată
povestea.Apoi,pe ecran se reluă episodul din Seinfeld.Se uitară câteva secunde
spre televizorul mut,după care Duncan spuse:
-Mi-a cerut ajutor.DeeDee îi privi profilul,ale cărui trăsături măcinate de griji
luceau în lumina televizorului.
-Elise Laird?
-A venit la mine de două ori.Şi tot de două ori am refuzat s-o ajut.DeeDee se
îngrozea de ceea ce urma să audă,dar nu se putu abţine să nu-i ceară amănunte.
-Ce vrei să zici,Duncan? Că a venit la tine în particular?
-Mai întâi,mi-a strecurat un bileţel,cerându-mi să ne vedem între patru ochi.
Atunci,a venit la mine acasă,neanunţată.În zorii acelei zile de sâmbătă când
ne-am dus,mai târziu,la clubul country.Când am stat la masa de pe terasă.
Acolo,cu umbrelele albe.
-Îmi amintesc.
-În aceeaşi dimineaţă,devreme,m-ai sunat acasă,ca să-mi propui să-i cerem
judecătorului explicaţii despre legătura dintre Napoli şi Trotter.Elise era la mine
în living când am vorbit cu tine la telefon.DeeDee şi-1 imagină pe Duncan
purtând cu ea o conversaţie telefonică,în timp ce suspecta era destul de aproape
ca să-1 audă.Probabil se făcuse de râs,turuind despre cercetările pe care le
făceau împotriva lui Elise Laird,când aceasta stătea ochi în ochi cu Duncan.Iar
DeeDee nu detesta nimic mai mult decât să fie ftcută de râs.
-De ce nu mi-ai spus?
-Îţi spun acum,răspunse el scurt.
-Ai expediat-o de la tine înainte de-a ajunge eu acolo,iar pe urmă aţi jucat mica
farsă de pe terasa clubului country,preftcându-vă,de ochii judecătorului şi ai
mei,că...că...
-Că nu ne întâlniserăm între patru ochi în aceeaşi zi.
DeeDee era nevoită să-şi înăbuşe furia crescândă.Dacă se certau,risca să nu mai
audă niciodată toate acele lucruri,şi avea nevoie să le audă.Mai mult,Duncan
avea nevoie să le mărturisească.Altfel,ar fi continuat să-1 roadă şi risca să nu-şi
mai revină niciodată.
-Şi ce s-a întâmplat când a venit la tine acasă?
-Ce importanţă mai are acum?
-Dacă nu are nicio importanţă,spune-mi.
-Noi o tratam ca şi cum ar fi fost suspectă.
-Asta şi era.
-Ea avea o altă variantă.
-Nu mă îndoiesc.Şi ai crezut-o?Aerul lui defensiv se risipea încet.DeeDee îi
privi umerii încordaţi relaxându-se.Încet,îi răspunse:
-Nici o vorbă.Stătu tăcută un moment,gândindu-se să-şi mai comande o cola,dar
se hotărî să n-o facă,fiindcă nu voia să-i distragă lui Duncan atenţia.
-Ai spus că ţi-a cerut ajutorul de două ori.
-A doua oară,m-a sunat pe mobil şi mi-a lăsat un loc şi o oră pe mesageria
vocală.
-În ideea că vei veni la întâlnire.
-Nu era nevoie să aibă nici o afurisită de „idee”.Am știut că făceam rău
nespunându-ţi despre asta.La fel de dar ştiam şi că nu făceam bine ducându-mă
să mă întâlnesc cu ea singur.Şi totuşi,m-am dus.A,mi-am găsit tot felul de
justificări.M-am convins singur să cred că apelul provenea de la Savich,care-mi
întindea o cursă.Dar,în adâncul sufletului,cred că ştiam că Elise avea să fie cea
care mă aştepta.
-Şi unde a avut loc întâlnirea asta? Duncan îşi înăbuşi un râs amar.
-Oricum,n-ar fi contat,DeeDee.Putea să fie oriunde,tot m-aş fi dus.Nimic nu
m-ar fi putut opri să mă duc la ea.Vezi tu,m-am dus înţelegând clar că avea să
încerce să mă compromită.M-am dus cu speranţa că urma să încerce.
-De ce?
-Fiindcă ştiam ce avea să folosească pentru negocieri.Întoarse capul şi o privi cu
o expresie inconfundabilă.DeeDee înghiţi un nod.
-Înţeleg..
-Ştia ce voiam,aşa că mi-a oferit-o.
-Şi ai acceptat?
-Mda.Închise ochii şi repetă,răguşit: Mda...
Cu o parte detaşată a minţii,DeeDee se întrebă cum era să ai o asemenea
influenţă asupra unei alte fiinţe omeneşti,cât de îmbătător se simţea puterea de a
face pe cineva să-şi sacrifice integritatea,munca de-o viaţă,pentru doar câteva
minute de satisfacţie sexuală.Duncan îşi goli paharul.
-Şi după ce...în fine.Am încălcat învoiala.Am plecat şi-am lăsat-o cu lacrimile
şiroindu-i pe obraji,cerşindu-mi ajutorul.
-Ce ajutor?
-S-o ajut să iasă din încurcătură.Acum detaliile nici nu prea mai contează.La
câteva ore după ce-am lăsat-o cu ochii-n soare,Napoli era mort,iar noi îi căutam
ei...cadavrul.Îşi răvăşi din nou părul cu degetele,apoi îşi luă capul între
mâini.Doamne,ajută-mă...Aşa i se explica disperarea.Compromisese investigaţia
şi-şi violase codurile personale de moralitate şi etică,şi n-avea să-şi ierte
niciodată aceste încălcări.Cu ani în urmă,pe vremea când DeeDee încă mai era
în stagiu,doi ofiţeri de la SPD fuseseră acuzaţi de molestarea sexuală a unei
suspecte.Susţinuseră că femeii îi aparţinuse iniţiativa şi că participase de
bunăvoie-ceea ce reieşise că era adevărat.Cu toate acestea,DeeDee îşi amintea că
Duncan fusese scandalizat de refuzul ofiţerilor de a-şi recunoaşte slăbiciunea şi
a-şi asuma vinovăţia.După părerea lui,avuseseră de ales,precum şi
responsabilitatea să facă ceea ce era corect,indiferent cât de mare ar fi fost
tentaţia. Iar acum,şi el călcase pe de lături la fel,ceea ce era de neiertat.
Dar,cu defectele lui cu tot,Duncan Hatcher era eroul lui DeeDee.Faptul de a-1
vedea astfel strivit de remuşcări o umplea de compasiune,n-o făcea să-1
condamne.Acel rol i-1 rezerva lui Elise Laird,pentru care nutrea cel mai puternic
dispreţ.A dracului să fi fost înainte de a lăsa fantoma acelei femei intrigante să-1
distrugă pe Duncan.
-Ai făcut o greşeală,spuse ea cu blândeţe.Dar ţi-ai recunoscut-o.Poţi s-o dai
uitării.A trecut.
-Ba pentru mine n-a trecut deloc.Nu voi uita niciodată cum s-a uitat la mine
când...
-Duncan,era o escroacă! exclamă ea,destul de tare pentru ca barmanul să arunce
o privire spre ei.Ştia că te simţeai atras de ea şi s-a folosit de asta.Ce mod mai
potrivit ar fi avut de a se apăra de acuzare,decât culcându-se cu poliţistul care
încerca s-o incrimineze?
-Ştiu asta,DeeDee.Fir-ar să fie,crezi că nu ştiu toate astea? Dar faptul de a le şti
nu-mi micşorează cu nimic vinovăţia.Au murit trei oameni,fară să-1 punem la
socoteală şi pe amărâtul de Trotter,cu care a început totul.Napoli,Gordie Ballew
şi Elise.Dac-aş fi făcut ce trebuia,n-ar fi murit niciunul dintre ei.
-N-ai de unde să ştii asta.Nimeni n-o poate şti.Într-un fel sau altul,tot tragic s-ar
fi terminat.Se aplecă spre el,obligându-1 astfel s-o privească.
-Femeia aia era o otravă.Chiar tu ai spus,când am început să anchetăm cazul.Îi
doreai corpul,dar asta nu te-a orbit în privinţa caracterului ei.O ştiu sigur.N-
aveai mai multă încredere-n ea decât mine.Minţea la tot pasul,minţea pe toată
lumea,şi-n noaptea aceea,pe pod,toate minciunile pe care le spusese au ajuns-o
din urmă.Sincer îţi spun,nu regret ceea ce s-o fi întâmplat între ea şi Napoli.Mă
bucur că a devenit istorie înainte de a fi apucat să-ţi distrugă cariera.Înainte de a
fi apucat să te distrugă pe tine.Rareori îl atingea,ferindu-se tot timpul să
pericliteze relaţia lor colegială.Acum,însă,îi puse mâna pe braţ şi-1 strânse cu
fermitate.
-Lasă totul în urma ta,Duncan.Iartă-ţi faptul că eşti bărbat,că eşti uman.Ia o
decizie conştientă de a o uita.Reconcentrează-te.Mâine o vom lua de la capăt cu
încercările de a-1 înfunda pe Savich.Împinse paharul de whisky pe tejghea,
pentru ca el să nu-1 mai poată ajunge.Pentru asta,trebuie să fii perfect treaz.
Duncan se lăsă condus afară din bar,în potopul din stradă.Până ajunseră la
maşina lui DeeDee,era ud leoarcă.Nu-i păsa.
-Cu maşina mea cum rămâne? întrebă el,în timp ce DeeDee îl ajuta să se aşeze
în a ei,pe locul din dreapta.
-Am să trec pe la tine mâine-dimineaţă şi te aduc aici ca să ţi-o iei.N-o mai
contrazise,de vreme ce ziua de mâine,oricum,nu-1 interesa câtuşi de puţin.
Până la el acasă aveau puţin de mers; parcurseră distanţa în câteva minute.
DeeDee opri motorul şi tocmai întindea mâna spre clanţa portierei,când el o
opri.
-Nu intra în casă.
-Ba intru.
-O să-mi fie bine.N-am să mai beau.Îţi jur,insistă el,văzându-i expresia sceptică.
-Bine,te cred.Dar eşti sigur că n-ai nevoie de companie?
-Absolut sigur.
-Cântă şi tu la pian un timp.
-Eu nu cânt la plan.
-Mhm,zâmbi ea ironic.Zâmbi şi el,forţat,întinzându-şi nefiresc buzele.
-Încearcă să te odihneşti puţin.Ne vedem dimineaţă.Duncan se încruntă.
-Nu prea devreme.Şi cu asta,deschise portiera şi ieşi.
Rigola se transformase într-un torent năvalnic.Păşi peste pârâul rapid şi traversă
trotuarul.Apoi urcă treptele spre uşa din faţă şi o descuie.Se întoarse spre
DeeDee să-i facă cu mâna.Colega sa claxona în chip de salut,în timp ce pornea
cu maşina prin ploaie.În casă,Duncan aprinse veioza de pe o masă şi,din
obişnuinţă,porni spre bucătărie.Când ajunse acolo,nu se putu gândi la nici un
aliment care să i se pară apetisant.Nu-i era foame.Nimic nu voia mai mult decât
să bea,deşi whisky-ul lui Smitty nu avusese efectul dorit,de amorţire a minţii.
Avea capul mult prea limpede.
Fără să-i pese de apa de ploaie care şiroia de pe el peste covoare şi podelele din
lemn de esenţă tare,se întoarse în living,unde se opri în mijlocul încăperii ca un
străin,uitându-se în jur după ceva familiar,cu care să stabilească o legătură
emoţională.Pentru prima oară în viaţa lui de când îşi amintea,se simţea complet
singur.Putea să-şi sune părinţii,care întotdeauna îi fuseseră alături ori de câte ori
avusese nevoie de ei,gata cu o îmbrăţişare,cu o rugăciune şi cuvinte de
încurajare,cu dragostea lor necondiţionată.Dar cu ei nu putea vorbi despre ceea
ce i se întâmplase.Nu încă.DeeDee s-ar fi întors la el cât ai bate din palme.Se
oferise chiar să rămână peste noapte.Dar nu putea s-o tragă după el în acel
marasm de vinovăţie şi silă de sine.Şi-n plus,nu fusese complet sincer cu ea.
îi mărturisise că făcuse dragoste cu Elise.Nu recunoscuse că se şi îndrăgostise.
Aruncă o privire total indiferentă spre pian,dar taburetul îi amintea dureros de
dimineaţa în care Elise se aşezase acolo,privindu-1 cu ochii ei imploratori,care-1
captivau şi-1 ademeneau la fel de uşor pe cât minţeau.
Atras irezistibil într-acolo,se aşeză în acelaşi loc în care stătuse şi ea.Îl bântuia
posibilitatea că nimic din spusele sau faptele ei nu fusese adevărat.Nimic.Şi,mai
rău,se temea că fusese instruită de Savich,că acţionase strict la ordinele lui.
Că,atunci când se freca de el pe canapeaua aceea jerpelită,fiecare atingere,
fiecare expresie,fiecare oftat fusese calculat dinainte.De fapt,fusese o trădare
demnă de Savich.Dacă Savich l-ar fi împuşcat în stil execuţie,aşa cum îi făcuse
lui Freddy Morris,ar fi fost prea vizibil,iar ucigaşul ar fi riscat să fie capturat
uşor.Şi-n plus,un glonţ în cap n-ar fi fost poetic.Aşadar,era mai satisfăcător
pentru Savich să i-o scoată în cale pe Elise,apoi să stea jos şi să se uite cu
satisfacţie cum Duncan cădea sub vraja ei,compromiţându-şi toate codurile etice
în care credea,sacrificându-şi integritatea,cariera,respectul de sine,tot ceea ce era
valoros pentru el,provocându-şi încet şi inexorabil propria prăbuşire.
Un plan strălucit.Îşi lăsă capul şi mai jos în piept,încercând să compună o
rugăciune de penitenţă,dar singurele sunete care-i ieşiră din gâtul îndurerat fură
doar nişte suspine seci şi aspre.Jinduia să plângă,dar după ce să plângă? După
moralitatea lui pierdută? După Elise? Ce drept avea să plângă pentru că pierduse
ceva ce nu-i aparţinuse niciodată? Pentru el,Elise era pierdută pentru totdeauna.
El era,pur şi simplu,pierdut.Şezu astfel mult timp,fără să se atingă niciun
moment de clape.În cele din urmă se ridică în picioare,stinse veioza şi porni pe
scară,spre etaj,căutându-şi drumul pe dibuite,prin întuneric.
Luminatorul brăzdat de ploaie arunca o umbră apoasă pe peretele scării,care
dădea o impresie de plâns.Duncan se opri pe palier,ca să privească pârâiaşele
jalnice reflectate pe tapet,apoi trecu în dormitor,aprinzând lumina în timp ce
intra pe uşă.O văzu în colţul dintre patul lui şi fereastră.Scoase un strigăt
neîncrezător,şocat,indignat.Şi fericit.Era vie!Acţionând instinctiv,îşi smulse
pistolul din teacă şi se ghemui,cu ţeava îndreptată direct spre ea.
-Aruncă haina şi întoarce-te cu faţa la perete şi mâinile deasupra capului!
-Duncan...
-Fă-n mă-ta ce-ți zic eu! strigă el.Fă-o sau,aşa să-mi ajute Dumnezeu,te împuşc!
Elise lăsă să cadă impermeabilul de ploaie pe care şi-1 ţinuse pe braţ şi se
întoarse spre perete,cu mâinile ridicate.Duncan avu nevoie de un efort conştient
ca să închidă gura şi să-şi controleze respiraţia rapidă.Nu putea face nimic
pentru a-şi încetini bătăile inimii.
-Ai doojdoiu'?
-Ce să am?Continuând s-o ţină sub ameninţarea armei,veni în spatele ei şi o
percheziţionă în grabă,trecându-şi mâna pe ambele laturi ale corpului ei,de la
subsuoară până la gleznă,pe părţile interioare ale blugilor şi prin jurul taliei.
Convins în sfârşit că nu era înarmată,făcu un pas lateral pe podea şi ridică
receptorul telefonului de pe noptieră.Elise se întoarse din nou,în timp ce Duncan
moşmondea la butoanele cauciucate ale aparatului.Ridică o mamă,cu palma
înainte.
-Nu suna pe nimeni.Mai întâi,dă-mi o şansă să-ţi explic.
-A,păi ai să-mi explici,ba bine că nu.
-Duncan...
-Niciun Duncan! Pentru tine nu-s Duncan.Nu sunt nimic,decât poliţistul care-o
să-ţi arunce fundu-n puşcărie.
-Nu te cred.
-Fă bine şi crede.
-Nu e nevoie să mă ameninţi cu pistolul.
-Sunt sigur că la fel le-ai zis şi lui Trotter şi Napoli,şi uite ce-au păţit.Cum ai
intrat aici?
-Te-am auzit,de jos.Plângeai?
-Cum ai intrat? repetă el,pronunţând cuvintele cu o dicţie perfectă.
-O fereastră de la parter,în spatele casei,nu era blocată.Cred c-ai uitat să-ţi pui
alarma.De ce plângeai?Îi ocoli din nou întrebarea.
-Armate întregi de oameni,de prin tot sud-estul,s-au dat de ceasul morţii ca să te
găsească.S-a făcut mult tam-tam pentru dispariţia ta de pe podul ăla.Ţi-a plăcut
atenţia care ţi se acorda,sunt sigur.Elise îşi îndepărtă braţele de corp,în lateral.
-Dau cumva impresia că mi-ar fi plăcut? Avea şi ea dreptate-arăta ca toţi dracii.
-Ce ţi s-a întâmplat cu părul?
-Când îţi înscenezi propria sinucidere,primul lucru pe care-1 faci e să-ţi schimbi
înfăţişarea.Părul ei arăta de parcă ar fi fost tăiat cu un cuţit de bucătărie tocit.Era
scurt şi ţepos,cu smocuri zbârlite pe ici,pe colo,ca ale unui punker.Şi fusese
vopsit castaniu-închis.Nu era îmbrăcată cu hainele de calitate pe care le purta de
obicei.Blugii şi cămaşa-i erau prea largi şi arătau ca şi cum ar fi fost refuzate la
talcioc.În picioare purta nişte tenişi simpli de pânză.Nici urmă de peruzele pe
acei pantofi.Mai erau şi uzi şi plini de noroi.Faţa-i era trasă,suptă,cu slăbiciunea
accentuată de tunsoarea extremă.Avea ochii conturaţi cu fard închis,aplicat din
belşug.Când văzu că Duncan observase preciza:
-Ca să-mi acopăr o vânătaie,făcută prin bunăvoinţa lui Meyer Napoli.
-Cine-a început,el sau tu?Elise îşi întinse braţul,ridicându-şi mâneca lungă a
cămăşii.De la încheietură până la cot,avea tot antebraţul acoperit cu vânătăi de
diverse culori.
-Nu cred că se aştepta să opun rezistenţă.Duncan avu senzaţia că telefonul fără
fir i se îngreuna în mână-ca şi pistolul,dar nu-1 coborî pe niciunul dintre ele.
-Te aştepta în maşină? Văzându-i privirea ciudată,adăugă: Atâta lucru am dedus
şi noi.Napoli a luat un taxi până în locul unde-ţi lăsaseşi tu maşina.
-În timp ce eu eram cu tine.
-În timp ce mă cinsteai cu ce faci tu mai bine.Elise îşi coborî privirea,dar numai
un moment.Când se uită din nou la el,ochii-i scăpărau de furie.
-Tot n-ai înţeles?
-Se pare că nu.
-Eram disperată! ţipă ea.Aş fi făcut orice ca să-ţi obţin ajutorul.
-Dar n-ai făcut „orice”-ai făcut tocmai chestia aia.
-Fiindcă ştiam...Privirea îi şovăi din nou,dar numai pentru un moment,înainte de
a-şi aţinti ochii spre el.Fiindeă ştiam că asta voiai.Repeta aproape cuvânt cu
cuvânt ceea ce-i spusese şi el lui DeeDee cu o jumătate de oră în urmă,dar
auzind acum aceleaşi lucruri şi din gura lui Elise,simţi că începea să-i
clocotească sângele de furie.
-Ştiam că asta aşteptai de la mine,continuă ea.Şi domnişoara detectiv Bowen la
fel.Se aştepta să mă curvăsăresc.Deci,cred că nu v-am înşelat niciunuia
aşteptările.
-Ei bine,ţi-ai irosit talentele de pomană.
-Ştiu.Nu m-ai crezut.
-Nu te-am crezut atunci,şi poţi fi a dracu' de sigur că nu te cred nici acum.
-Speram că te-ai răzgândit.Nu se lăsă înduplecat de expresia ei rănită.
-Ce s-a întâmplat pe pod?Elise încercă să-şi arunce pe spate părul lung pe care
nu-1 mai avea,cu un gest reflex recunoscut de Duncan ca semn că încerca să-şi
adune gândurile.Sau să-şi pună la cale minciunile.
-După plecarea ta,am adormit.
-A,da,sigur.Tu,insomniaca.
Era într-adevăr o mincinoasă fără pereche.Îi pretindea să creadă că aţipise după
amor,când nu era în stare de somn postcoital cu propriul ei soţ.Ca să nu se lase
manipulat,făcu un efort să revină cu gândul la ceea ce spunea ea.
-Am dormit peste două ore.Când m-am trezit,am intrat în panică,ştiind că era
posibil să mă caute Cato.Am alergat înapoi la maşină.Napoli mă aştepta pe
bancheta din spate.
-Aşa cum vă înţeleseserăţi.
-Nu.Încercând s-o prindă cu minciuna,Duncan replică:
-Dar l-ai recunoscut imediat.Elise scutură din cap cu emfază.
-Nu-1 mai văzusem niciodată.S-a prezentat,mi-dat până şi o carte de vizită.
Duncan se întrebase de ce,dacă întâlnirea fusese stabilită dinainte,Napoli
avusese nevoie de dispozitivul de urmărire,şi cum ajunsese cartea lui de vizită
pe scaunul maşinii.Ridicase aceste probleme într-o discuţie cu DeeDee şi
Worley,dar cei doi le expediaseră ca pe nişte detalii nesemnificative.
-OK,spuse el,deci Napoli era în maşina ta.Şi pe urmă?
-Mi-a pus pistolul la cap şi mi-a spus să conduc maşina până la mijlocul Podului
Talmadge.M-am conformat,dar când am ajuns pe pod,am şarjat şi am mers mai
departe.El mi-a înfipt ţeava pistolului în tâmplă şi m-a ameninţat că apasă pe
trăgaci dacă nu întorc maşina -aşa că,imediat ce am trect pe partea cealaltă,am
făcut cale-ntoarsă.Aşa se explica de ce maşina ei fusese pe sensul de intrare în
oraş.Dar ar fi putut afla aceste detalii şi de la ştiri.
-De data asta,când am ajuns la mijloc,am oprit.Mi-a spus să las cheia în contact,
să cobor şi să mă duc lângă parapet.Eu tot trăgeam de timp,întrebându-1 ce voia,
oferindu-i bani.A zis că deja încheiase un târg pentru o sumă mai mare decât i-aş
fi putut eu plăti vreodată.
-Cu cine?
-Cu cine crezi?
-Să nu-ndrăzneşti să spui că era vorba de soţul tău.Bietul om e distrus de tot ceea
ce s-a-ntâmplat.
-Te înşeli amarnic.
-Iar tu minţi de-ngheaţă apele!ripostă el.Zece zile l-am observat întruna.Am
văzut cum se dezintegra puţin câte puţin.E zdrobit.
-Asta vrea el să credeţi.
-Se preface?
-Da.
-Şi tu continui să te ţii de povestea asta?
-Da.Începu să apese butoanele telefonului.
-Stai!Duncan,te implor! Ascultă-mă! Duncan se opri din formatul numărului,dar
rămase cu degetele deasupra butoanelor.Într-un gest rugător,Elise îşi împreună
mâinile.
-Gary Ray Trotter n-a reuşit,aşa că Napoli trebuia să termine el însuşi treaba.
Mi-a dat de ales între a sări de pe pod şi a mă lăsa împuşcată.Lui îi convenea
orie variantă,a spus.N-aş fi supravieţuit căderii în râu,de două sute de picioare
înălţime.Oamenii aveau să creadă că m-am sinucis.Dacă mă împuşca,ar fi părut
doar deturnare de maşină.Oricum,eu muream şi el se îmbogăţea,datorită lui
Cato.
-De ce-ar fi plătit soţul tău un nemernic ca Napoli să te lichideze?Elise ezită,iar
Duncan râse scurt.
-Mai departe de faza asta n-ajungem niciodată.El apăsă încă unul dintre
butoanele telefonului.De fiecare dată te împiedici când ajungem la motive.Dar tu
ai o mulţime de motive ca să-1 împuşti pe Napoli,nu?
-Da...adică,nu...
-Poate te hotărăşti.Elise îşi ridică o mână la părul ciuntit.
-Mă zăpăceşti...
-Bine-ai venit în club,doamnă.Şi eu sunt cam zăpăcit de cap,în ultima vreme.
-Aveam motive să-1 împuşc,dar n-am făcut-o.M-am smuls de lângă el şi am
fugit.S-a luat după mine.M-a călcat pe călcâiul sandalei şi mi s-a rupt tocul.
M-am împiedicat,am căzut.Napoli m-a apucat de braţ şi m-a ridicat.Mi l-a
răsucit,iar eu am început să urlu.Asta l-a surprins.Am profitat de surprinderea lui
şi i-am smuls pistolul,reuşind să-1 arunc în râu.Atunci,el m-a lovit în faţă.Îşi
arătă ochiul învineţit.I-am dat şi eu vreo câteva peste cap,l-am luat de păr şi am
tras cât am putut de tare.A căzut pe spate,iar eu am luat-o la fugă din nou.
-Şi,la un moment dat,l-ai împuşcat în burtă cu vechiul douăşdoi al soţului tău.
-Nu ştiu despre ce douăzeci şi doi vorbeşti! strigă ea.În orice caz,nu eu l-am
împuşcat pe Napoli.
-Ei bine,cineva i-a făcut o gaură-n burtă.
-Savich.
Duncan expiră aerul din plămâni într-un pufnet neîncrezător,aproape amuzat.
-Savich?
-Exact.
-Ce ţap ispăşitor comod! râse el.Mai întâi,te foloseşti de numele lui ca să mă
atragi în casa aia veche,la întâlnirea secretă.Iar acum,încerci să...
-Ăsta-i adevărul!
-Că l-ai văzut pe Savich împuşcându-1 pe Napoli.
-Da!
-Şi el te-a lăsat să pleci?
-Nu m-a văzut.Duncan nu mai avea nici chef de râs,nici răbdare.Privind-o
dur,spuse:
-Mai încearcă.Elise trase aer în piept,ca şi cum s-ar fi pregătit să înceapă o
povestire lungă şi complicată.
-Fugeam de Napoli...
-Sau,dacă stau să mă gândesc,nu te mai osteni.M-am săturat de balivernele
tale.L-ai omorât pe Napoli.Altfel,ai fi anunţat poliţia.
-N-am putut.
-N-ai putut?
-Ştiam că toţi ar fi crezut că-1 asasinasem.La fel ca pe Gary Ray Trotter.Nimeni
nu m-ar fi crezut pe mine.El,unul,n-o credea-în niciun caz nu credea gogoşile
astea despre Savich,mai ales acum,când ştia ce prieteni buni erau.Dar,pentru
moment,hotărî să-i facă jocul!
-OK,deci ai fugit şi ai scăpat de Savich ca prin minune.Şi-n ultimele zece zile
unde-ai fost? Cum ai trăit? Ce-ai făcut ca să ai bani? Am trimis poliţişti în sus
şi-n jos pe Coasta de Est de la Miami până la Myrtle Beach,ca să întrebe în
hoteluri şi moteluri,de la cele mai scumpe până la cele mai răpănoase.În staţiile
de autobuz,și aeroporturi,la debarcaderele pentru închirieri de ambarcaţiuni,la
companiile de închiriat maşini.Am veificat tot ce mişcă.Biciclete,motociclete,
trotinete încheie el,furios.Cum ai reuşit să dispari?Te-a ajutat cineva?!
-Dacă m-a ajutat? Nu.Aveam un plan de contingent pentru asemenea situaţii.De
luni de zile mi-1 pregătisem.Îmi pusesem nişte bani deoparte,un credit card pe
alt nume,acte false de identitate,un loc unde să mă ascund.
-Nu te-ai dus în casa unde te întâlniseşi cu mine.Elise îşi înclină capul într-o
parte.
-Te-ai întors acolo ca să mă cauţi?
-Mda,m-am întors.
-Singur? Sau cu partenera ta? Evită să-i răspundă.
-Ai stat ascunsă până-n seara asta,când căutarea s-a contramandat.Iar acum
nimeni nu te mai caută-nici pe tine,nici resturile tale pământeşti.Şi-atunci,de ce
te-ai întors? De ce-ai venit la mine? De ce n-ai rămas moartă?
Era o mojicie ce-i spunea,iar Elise reacţionă ca atare.Totuşi,Duncan nu retractă
întrebarea,astfel încât într-un târziu,o sili să-i răspundă,încet;
-M-am întors fiindcă mai aveam de terminat nişte treburi.
-Mda,știu şi de treburile astea.Ai o afacere cu Savich care merge ca pe
roate.Observându-i reacţia şocată,porni spre ea,cu pas măsurat.Am văzut
fotografiile.Cele pe care le folosea Napoli ca să te şantajeze.
-Să mă şantajeze? Despre ce vorbeşti? Care fotografii?
Gândul de a lovi o femeie îi repugna,dar amintirea fotografiilor cu ea şi Savich îi
intensifica atât de tare frustrarea,încât era gata s-o lovească-sau,cel puţin,s-o
zgâlţâie bine,ca să-i şteargă perplexitatea aia prefăcută de pe faţă.
Mai voia şi s-o atingă,s-o strângă la piept,zdrobitor,şi să inspire mirosul apei de
ploaie pe care-1 emana,doar ca să se asigure că era reală şi caldă,nu o plăsmuire
a crudei lui imaginaţii,doar ca să vadă dacă senzaţia ei în braţe era la fel de
plăcută pe cât şi-o amintea.Datoria şi dorinţa se războiau din nou,făcându-l s-o
urască pentru asta.
-Blestem ziua în care te-am văzut prima oară,spuse el,cu deplină convingere.Şi
pe tine te blestem,pentru că m-ai atras în planurile tale,oricare dracu or fi alea.Ce
n-aş da să...Telefonul din mâna lui începu să sune,făcându-i pe amândoi să
tresară.Priviră aparatul,în timp ce suna pentru a doua oară.
-Nu răspunde,Duncan.Te rog.
-Gura.Îi făcu semn cu pistolul să se retragă,după care duse receptorul la ureche.
Alo?Ascultă cam treizeci de secunde,fără să-şi desprindă niciun moment
privirea dinspre faţa ei.Puse capăt convorbirii,spunând:
-Sigur,vin imediat.Chiar şi după ce închise,continuă să-i susţină privirea.
Pieptul ei se ridica şi cobora,neliniştit.Îşi umezi buzele.
-Ce e?
-În seara asta,a fost pescuit din râu cadavrul unei femei,răspunse el încet.
Judecătorul Laird tocmai l-a identificat ca fiind al tău.

CAPITOLUL 23
Arată în ultimul hal,spuse Dothan Brooks,vorbind pe un ton scăzut,
reverenţios.Ştiţi cum arată un plutitor iar ea a stat în apă.Îl măsură pe Duncan de
sus şi până jos cu privirirea.
-Da las-că nici tu nu eşti mult mai uscat.Duncan avea părul şi hainele ude
leoarcă.
-Eram afară,pe vremea asta,când am primit telefonul.N-am vrut să pierd vremea
schimbându-mă.Ajunsese la morgă cât de repede putuse,după ce,mai întâi,
trebuise să alerge pe jos de-acasă până la parca barului Smitty's,ca să-şi ia
maşina.El şi medicul legist stăteau la o distanţă discretă de judecător,acordându-
i un răgaz de singurătate cu cadavrul de pe targă.Trupul neînsufleţit era complet
acoperit cu un cearşaf,în afara mâinii drepte,pe care judecătorul i-o ţinea strâns
între ale lui,în timp ce plângea fără să se ascundă.Leşul fusese găsit de echipajul
unui remorcher,sub un ponton unde acostau navele lor.Podul Talmadge se vedea
bine din acel loc.
-Cum de n-a ieşit la suprafaţă mai devreme? întrebă Duncan.
-S-o fi agăţat de ceva de sub ponton,cred.Au luat-o în primire şi peştii.Era un
ditamai ospăţ pentru ei.Până la urmă,s-a desprins de ce-o ţinea şi-a luat-o-n sus.
-Dacă arată aşa de rău,cum a identificat-o? După un semn din naştere.În josul
abdomenului,parţial sub părul pubian.Numai un soţ sau un amant putea să ştie
despre el.I-am spus că am putea să aşteptăm o identificare categorică după ce-i
vom obţine fişa stomatologică,dar el a insistat s-o vadă.Era să dea la raţe când
i-a văzut faţa,sau mai bine zis lipsa ei.A zis că nici vorbă să fie aia frumoasa lui
Elise.Da' pe urmă,i-a văzut semnul ăla din naştere şi,cum mă vezi şi cum te văd,
praful s-a ales de el.Ar fi căzut de pe picioare,dacă nu eram eu aici,să-1 prind.
Scoase un pachet de M&M cu arahide din buzunarul pantalonilor şi-1 desfăcu.
-Vrei şi tu?
-Nu,mersi.Vreo urmă a luptei dintre ea şi Napoli? Dothan băgă în gură o mână
de bomboane,sfărâmându-le între dinţi,zgomotos.
-Deocamdată n-am observat,da' nici n-ar avea cum să fie prea vizibile,dacă stai
să te gândeşti.Am să mă uit mai bine în timpul autopsiei.Însă răni de glonţ sau
aşa ceva,n-are,dacă la asta te gândeşti.
-Cauza morţii a fost înecul?
-Dacă da,o să-i găsim apă în plămâni.
-Cu ce era îmbrăcată?Dothan îi facu semn spre o masă sterilă,pe care era pus un
ceas de mână cu o curea de piele îngustă şi trei articole vestimentare ude leoarcă
şi foarte pătate.Deşi erau murdare,mai puteau fi recunoscute.În continuare,
medicul legist spuse:
-Conform judecătorului,ceasul era al ei,iar hainele corespund cu ceea ce purta
ultima oară când a văzut-o.
-Ar fi şi cazul să ştie.El i le-a cumpărat.
Duncan îl lăsă pe Dothan să-şi savureze gustarea şi se apropie de targa,trecând
în stânga ei,astfel că ajunse să stea faţă-n faţă cu judecătorul Laird.Prefăcându-
se că ar fi contemplat forma nemişcată de sub cearşaf,începu să-1 studieze pe
soţul aparent înnebunit al lui Elise.Acesta se şterse la ochi cu dosul mâinii,ridică
privirea şi dădu din cap în semn de salut.
-Domnule detectiv.
-Toţi cei care lucrează la caz vă prezintă condoleanţele lor.
-Vă mulţumesc.Se pregăti sufleteşte şi ridică un colţ al cearşafului.Dothan
descrisese cu menajamente vătămările.Simţi că i se întorcea stomacul pe dos.
Distrugerea organică a trăsăturilor faciale le făcea practic imposibil de distins ca
atare.O ureche,numai,rămăsese intactă.Observă că era perforată,dar în gaură nu
se afla niciun cercel.Părul era ud şi încâlcit,năclăit cu Dumnezeu ştie câte soiuri
de materii fluviale,dar avea cam aceeaşi culoare şi lungime cu al lui Elise.Lăsă
cearşaful la loc.
-Cred că vă e foarte greu s-o vedeţi aşa.Judecătorul închise strâns ochii.
-N-aveţi idee cât de dureros e.
-Sunteţi sigur că este soţia dumneavoastră? Ochii i se deschiseră brusc,privindu-
1 pe Duncan cu reproş.
-Fireşte.
-Nu încerc să mă cert cu dumneavoastră,domnule judecător.Atâta numai că s-a
mai întâmplat şi în trecut ca unii oameni să facă identificări greşite.Nu v-aţi afla
aici,dacă situaţia n-ar fi fost deja traumatică.Aţi venit încoace speriat,secătuit
emoţional şi fizic.În asemenea împrejurări,nu e deloc de mirare că se mai pot
face şi greşeli.
-N-a fost nicio greşeală.Doctorul Brooks v-a spus despre semnul din naştere?
-Da.
-Pe acela n-aş fi avut cum să-1 confund.
-Nu mă îndoiesc.Totuşi,ne vom baza şi pe fişele stomatologice.
-Fireşte.Tot ce-i va fi necesar doctorului Brooks,am să-i pun la dispoziţie mâine.
Coborî iar privirea spre corpul acoperit.
-Mi-aş dori din toată inima să mă înşel.Dar este Elise.Se aplecă peste mâna pe
care o ţinea într-ale lui.Avea o culoare oribilă,iar Duncan ştia că trebuia să fie
rece şi repugnantă la atingere.Judecătorul o sărută pe dosul palmei.În timp ce se
ridica iar,spuse:
-În momente de criză personală,e foarte greu să fii funcţionar public.
-Chiar şi în momentele cele mai dureroase,atenţia tuturor se va îndrepta spre
dumneavoastră,spuse Duncan,dând curs propriului gând.
-Înţeleg că presa e deja afară.
-Dispariţia soţiei dumneavoastră a făcut mare senzaţie.Acesta este capitolul
final.
-Nu pot face faţă presei chiar acum.Şi-n plus,vreau să stau cu Elise cât mai mult
timp posibil,înainte de a o lăsa în grija doctorului Brooks,pentru autopsie.
Glasul i se frânse şi-şi acoperi ochii cu mâna.Duncan ocoli targa,oprindu-se
lângă el.
-Sunt sigur că doctorul Brooks vă va acorda tot timpul pe care-1 doriţi,domnule
judecător.Şi vom plasa câţiva ofiţeri afară,ca să vă protejeze de presă când
plecaţi.Până veţi fi gata,lăsaţi să se ocupe de mass-media departamentul nostru
de relaţii cu publicul.Când vru să plece,judecătorul îl reţinu.
-Am pornit cu stângul,domnule detectiv Hatcher,şi am avut câteva momente
tensionate,dumneata şi cu mine.
Dar,vorbind la modul general,ai fost extraordinar de sensibil faţă de deznădejdea
mea,în toată această perioadă.Vreau să ştii cât de recunoscător îţi sunt pentru tot
ce-ai făcut pentru mine şi soţia mea.Duncan strânse mâna pe care i-o întindea
judecătorul dar,în timp ce se uita în ochii înlăcrimaţi ai acestuia,replică în sinea
lui: Nu mi-ai fi recunoscător chiar pentru tot ce-am făcut pentru nevastă-ta,lua-
te-ar dracu' de mincinos.

Şedea pe duşumeaua băii,unde o lăsase,legată cu cătuşele de ţeava de sub

chiuvetă.Se luptase cu el ca o pisică sălbatică în timp ce o aducea cu forţa în
baie şi-i punea cătuşele.O lăsase implorându-1 să n-o părăsească acolo,în
condiţiile alea.El îi spusese că o făcea pentru propria ei protecţie,dar adevărul
era că n-avea încredere s-o lase singură,de teamă că ar fi putut să dispară din
nou.N-avea încredere nici că nu era înhăitată cu Savich.Înainte de a pleca,nu mai
uitase să-şi pună în funcţiune sistemul de alarmă.Şi cu toate că L.E.D.-ul nu
înregistrase niciun incident,când îl opri,la întoarcere,urcă scara cu pistolul în
mână.Era singură,întocmai la fel cum o lăsase,deşi nu mai părea furioasă-sau
poate era,pur şi simplu,prea obosită ca să se mai răstească la el,în timp ce
îngenunchea să-i descuie cătuşele.O ajută să se ridice în picioare.
-Ce s-a întâmplat? întrebă ea.Duncan o lăsă câteva secunde să-şi maseze
încheieturile,pentru a-şi restabili circulaţia,înainte de a pregăti cătuşele din nou.
-O,te rog,nu,îl imploră ea,în timp ce i le aplica iarăşi.De ce?
-Pentru liniştea mea sufletească.
-Tot n-ai încredere în mine?
Deschizând debaraua,Duncan scoase o geantă de voiaj,o aruncă pe pat și-i
desfăcu fermoarul.
-Ți-ai mai adus aici cu tine și altceva în afară de mantaua de ploaie?
-Nu.L-ai văzut pe Cato?
-Mda,l-am văzut
-Unde?
-La morgă.
-Şi a identificat cadavrul meu?
-Moarta avea ceasul tău la mână.
-Napoli m-a pus să mi-1 scot şi să i-1 dau.
-Nu era în maşină,când l-am găsit.
-Înseamnă că l-a luat Savich.
-Precis.Aveau multe de discutat,dar nu înainte de a pleca de-acolo,undeva cât
mai departe,în siguranţă.
-Unde-ai stat în tot timpul ăsta?
-Într-o casă de pe Hilton Head.Am plătit în avans chiria pe un an,acum şase
luni,dar n-am folosit-o decât săptămâna asta care a trecut.
-Şi cum ai ajuns pe insulă?
-Acu' câtva timp,mi-am cumpărat o maşină la second hand,pe care o ţineam
într-o parcare cu plată,ca să pot pleca rapid,la nevoie.În noaptea aia,am mers pe
jos de pe pod până acolo.Duncan se întrerupse din ce făcea,privind-o.
-Şi pe urmă te-ai întors tot peste pod,cu maşina? Unul dintre drumurile spre
insulă trecea pe Podul Talmadge.
-Nu,am luat-o pe interstatală.
-Ar fi fost o mare îndrăzneală să te întorci pe pod,chiar şi pentru tine,spuse el cu
înverşunare; apoi reluă împachetatul.Şi cum ai reuşit să-ţi închiriezi o casă,să-ţi
iei o maşină etcetera,când soţul tău îl pusese pe Napoli să te urmărească?
-Cred că nu eram sub supraveghere constantă.Sau Napoli tăinuise unele
informaţii,pentru a le folosi ca să-1 momească pe judecător mai târziu,să ridice
miza şi să scoată un profit mai mare.
-Unde-i maşina acum?
-În acelaşi loc.În seara asta,imediat ce am aflat de la ştiri că se contramandase
căutarea,am plecat din Hilton Head.Mi-am lăsat maşina în parcarea cu plată,iar
de-acolo am venit încoace pe jos.
-O casă cu chirie şi o maşină cumpărată.Astea lasă o urmă de hârtie lată de-o
milă.Şi un orb ar fi putut să se ţină după ea.
-Atunci,cum de n-a descoperit-o nimeni,în perioada cât am lipsit?
-Bine zis,remarcă el sec.Dar nu vreau să-mi asum niciun risc.Trebuie să rămâi
invizibilă.
-Pentru cât timp?
-Până hotărăsc ce avem de făcut.
-În legătură cu mine?
-În legătură cu toate.Soţul tău a scos între timp un cadavru,ca să încetăm să te
mai căutăm şi să închidem cazul.Trebuie să aflu de ce.
-Te rog,nu-1 mai numi „soţul meu”.
-Eşti măritată cu el.
-Îl dispreţuiesc.Duncan îi susţinu privirea câteva secunde,apoi intră în baie şi
încep să scoată articolele de toaletă din dulăpior.
-Cum ai făcut toate tranzacţiile alea? Casa,maşina.
-Sub nume de împrumut Maşina am cumpărat-o din Carolina de Sud,de la o
persoană particulară.E înmatriculată acolo.Cato nu ştie nimic din toate astea,sunt
sigură.
-Ei bine,eu nu sunt atât de sigur,replică el,răsturnând peste hainele din geantă
grămada de obiecte aduse din baie.Nu-mi place deloc.
Se uită în debara să vadă dacă nu uitase ceva de care-ar fi putut avea mai târziu
nevoie,apoi luă un pistol de pe raftul de sus.Împreună cu o cutie de cartuşe,îl
puse în geantă şi închise fermoarul.Apoi privi prin cameră,întrebându-se dacă nu
cumva atunci o vedea pentru ultima oară.Dar nu avea timp de sentimentalisme.
Luă impermeabilul lui Elise şi i-1 petrecu peste mâinile încătuşate.
-Unde mergem? întrebă ea.
-Încă nu ştiu.Dar nu te pot ţine aici.Mie mi-eşti de folos doar atâta timp cât
rămâi moartă.Scoate-ţi tenişii.Elise se descălţă fără o vorbă.Duncan puse tenişii
în buzunarele impermeabilului,apoi şterse repede urmele umede ale paşilor ei,cu
un prosop din baie.
-Dacă vine cineva să te caute,nu vreau să-ţi vadă urmele pe-aici.
-Cine-ar putea să vină?
-Prietenul tău,Savich,poate.
-Savich nu mi-e prieten.Şi-n orice caz,mi-ar fi cu atât mai puţin,dac-ar şti că
l-am văzut omorându-1 pe Napoli.Fără să insiste pe moment asupra acestui
lucru,Duncan îşi săltă pe umăr cureaua genţii şi o luă pe Elise de mâini,
trăgând-o după el,în jos pe scară.
-Mi-am parcat maşina în spate,pe alee,spuse el,în timp ce o conducea prin casa
întunecată,spre uşa din dos a bucătăriei.O deschise cu grijă şi scruta gradina.La
fel ca restul oraşului curtea dosnică,împrejmuită cu ziduri,era satutare de apa
ploilor recente.Vârfurile plantelor stăteau aplecate,sub apăsarea poverilor
lichide.Duncan nu detectă nimic ieşit din comun şi nicio altă mişcare în afari de
căderea stropilor de ploaie în băltoace.Scoase pantofii ei din buzunarele
impermeabilului şi-i puse pe podea,apoi o ajută să-şi vâre în ei picioarele goale.
-OK,să mergem.Dar,când încercă s-o tragă după el pe uşă,simţi că opunea
rezistenţă.Se întoarse spre ea.
-Ce e?
-Acum mă crezi,în sfârşit?Îi mai privi câteva momente faţa umbrită,după care o
întrebă:
-Ai un semn din naştere,acoperit parţial de părul pubian?Elise îl privi cu
subînţeles.
-Era întuneric,continuă el.S-ar fi putut să nu-1 observ.
-N-am niciun semn din naştere.
-Atunci,aproape te cred.Când se urcă în maşină şi porni motorul,se gândi să-şi
verifice şi nivelul carburantului.Era mai mult decât pe jumătate plin.Perfect.Nu
voia să se mai oprească,înainte de-a ieşi naibii din Dodge.Dar mai era un lucru
pe care trebuia să-1 facă.Îşi scoase telefonul celular de la centură şi o sună pe
DeeDee.Aceasta îi răspunse imediat.Fără o vorbă de salut,măcar,îl întrebă:
-Cum a fost la morgă?
-Frig.
-Ştii ce vreau să zic.
-Judecătorul Laird era încă acolo.Întrucât era detectivul şef al cazului,Gerard îi
ceruse să-şi asume această îndatorire,în timp ce DeeDee era trimisă în port,unde
fusese găsit cadavrul,ca să-i chestioneze pe oamenii care-1 descoperiseră.Îi
rezumă scurta conversaţie cu medicul legist şi cu Laird,conştient că Elise asculta
şi ea,de pe locul din dreapta al maşinii,încheie cu cuvintele:
-Judecătorul e foarte nefericit.
-Mă rog,asta e,cred,spuse DeeDee,cu pragmatismul ei tipic.Cum spuneai şi tu
azi,mai devreme,totul o să se termine când se va găsi cadavrul.
-Da,aşa am spus.DeeDee ezită,apoi îl întrebă:
-Şi tu cum te simţi?
-Bine.Dar mă întrebam dacă mi-ai putea ţine locul -aş vrea să-mi iau vreo două
zile libere.DeeDee îşi exprimă îngrijorarea pentru starea lui mintală şi emotivă,
şi-i spuse că după părerea ei nu era momentul cel mai potrivit ca să stea singur.Îi
sugeră să consulte un psiholog,cu care să discute despre conflictele lui interioare
apropo de răposata doamnă Laird.Nu putea vorbi despre asta,când Elise stătea
chiar lângă el,dar îi spuse preocupatei lui colege că acele câteva zile departe de
birou erau exact remediul de care avea nevoie.
-Trebuie doar să mă destind puţin,DeeDee.Vreau să mă plimb,să mă limpezesc
la cap,după care am să-mi revin la perfecţie şi abia voi aştepta să mă apuc iar de
treabă.Te sun eu,într-o zi,două.Îşi luă la revedere înainte ca ea să-1 poată întreba
unde se ducea pentru această scurtă vacanţă autorecomandată.
-Mă întreb cine era,spuse Elise,când Duncan încheie convorbirea,femeia aia de
la morgă,care purta ceasul meu de mână.Cine-o fi fost?Duncan bănuia,dar îşi
ţinu gura.Mai avea multe de aflat înainte de a se putea încrede complet în Elise.
-Era blondă.Cam de aceeaşi statură cu tine.Iar judecătorul Laird îşi juca foarte
convingător rolul soţului disperat.Dacă nu te-aş fi văzut în carne şi oase,chiar
aici,aș fi crezut că plângea peste cadavrul mutilat al iubitei sale soţii.
În timp ce se apropiau de Podul Talmadge,se încordară amândoi,rămânând astfel
până după ce-1 trecură.Şoseaua de stat nr.17 spre Carolina de Sud era îngustă,
întunecată şi periculoasă,celebră pentru coliziunile ei mortale,dar Elise se relaxa
vizibil după ce oraşul Savannah rămase în urma lor.Îşi strânse picioarele sub
ea,pe scaun,şi se întoarse cu faţa spre Duncan.Acesta observă că tremura.
Convins că aşa ceva ar fi fost imposibil,o întrebă:
-Ţi-e frig?
-N-ai vrea să dai drumul la căldură?Deşi era transpirat,deschise totuşi
caloriferul.Elise îşi rezemă obrazul de tetieră.Duncan o simţea studiindu-i
profilul,în timp ce el îşi menţinea hotărât ochii spre banda centrală a şoselei.
Ştergătoarele de parbriz luptau zgomotos,dar în pierdere,cu volumul ploii.
-Ai putea avea mari necazuri,nu-i aşa? îl întrebă ea.
-Am deja mari necazuri.Aveam necazuri încă de când am plecat de la morgă,
ştiind că nu tu zăceai sub cearşaful ăla.După o pauză mai lungă,Elise spuse:
-Le-ai avut cu mult timp înainte,Duncan.Când îndrăzni să se uite la ea,văzu că
adormise.

Încă mai dormea,când Duncan opri maşina.Stinse farurile şi coborî.Ploaia mai

slăbise întrucâtva,dar continua să cadă constant,monoton.Pantofii lui scrâşneau
pe drumul presărat cu scoici,în timp ce ocolea capota maşinii.Când deschise
portiera din dreapta,Elise se mișcă în somn.
-Am ajuns.Se îndreptă de spate,clipind din ochi.
-Unde?
-Mă ud.
-A.Scuză-mă.Coborî din maşină,cu mişcări cam stângace din cauza cătuşelor de
la mâini.A cui e casa asta?
-A fost a bunicii mele.Căsuţa era construită pe piloni,ca o măsură de prevedere
care de nenumărate ori o ferise de inundaţii.Duncan urcă înaintea lui Elise,
câteva trepte de lemn.
-Ai grijă,alunecă.Găsi cheia sub ghiveciul de flori unde o lăsa întotdeauna,apoi
descuie uşa şi i-o deschise.
-Când bunica a murit,casa i-a rămas mamei,spuse el.Dar mama fusese la un pas
de a se îneca,în copilărie,aşa că niciodată nu se mai apropie de o apă mai mare
decât încape în cada de la baie.Tata vine uneori aici la pescuit,dar nu prea des.
Eu sunt liber s-o folosesc oricând vreau,însă o fac destul de rar.
-De ce n-o foloseşti? Arată fermecător.
-Pe întuneric,da.Ziua se vede lemnul putred,vopseaua cojită,balamalele ruginite.
E practic înconjurată de apă,aşa că întreţinerea ei e o mare pacoste.
Când aprinse veioza de pe masă,văzu că Elise îi zâmbea.
-Tare mai iubeşti casa asta.Surâsul ei discret şi perspicace,tonul vocii făceau ca
atmosfera să devină caldă,intimă.Şi nu era în niciun caz momentul pentru
intimităţi.Repezit,Duncan spuse:
-Cândva,stăteam mult pe-aici vara.Elise se duse la cea mai apropiată fereastră şi
dădu la o parte perdelele,pentru a privi afară.
-Unde suntem?
-Pe Lady's Island.Ăla de-acolo e Beaufort.În cea mai mare parte,oraşul de
dincolo de apă era întunecat,dar câteva luminiţe licăreau prin ploaie şi pe
suprafaţa unduitoare a canalului.Întorcându-se dinspre fereastră,Elise observă
detaliile camerei.
-E mică,spuse el,pe un ton mai defensiv decât intenţionase; se gândea la conacul
unde locuia ea,cu Cato Laird.Bucătăria,adăugă,arătându-i cu degetul; doar o
peninsulă de dulapuri o despărţea de living.Nu e aprovizionată.Am să mă duc
după cumpărături dimineaţă.Dormitorul...şi baia,acolo.Elise se duse spre uşa
deschisă a dormitorului şi se uită înăuntru.Când reveni,arătă cu capul spre pian,
care era mult prea mare pentru o cameră atât de compactă,semn al importanţei
lui.
-A fost al bunicii?
-Iubea mult pianul.Şi cel de la mine de-acasă tot al ei a fost.
-Cânţi?
-Uneori,se pomeni el spunând-şi-şi dădu seama că era pentru prima oară când o
recunoştea de bunăvoie.Elise îl studie un moment,apoi îl întrebă:
-Aici n-o să te caute nimeni? Clătină din cap.
-Nici chiar domnişoara detectiv Bowen? Acelaşi gest.
-Ai mai adus vreodată pe cineva aici,în afară de seara asta?Răspunsul era nu,dar
nu voia ca ea să ştie.Începuse deja să afle tot felul de lucruri personale despre
el,pe care in situaţia lor actuală,era mai bine să nu le știe.Ca pentru a se
convinge şi mai mult de acest lucru atât pe sine însuşi cât şi pe ea,Duncan
smulse cablul telefonului din priză,cu un gest mai teatral decât ar fi fost
necesar,şi-1 înfăşură pe aparat.
-Ai telefon mobil?
-A rămas în poşeta mea.
-Ai avut zile...
-N-aveam pe cine să sun,Duncan.Şi-n plus,dacă aş fi avut telefon,l-ai fi simţit
când m-ai percheziţionat.Amintindu-şi cum o atinsese,Duncan se răsuci brusc pe
călcâie şi ieşi,luând cu el şi telefonul bunicii sale.Coborî treptele spre maşină,
unde încuie telefonul în portbagaj şi-şi luă geanta de voiaj de pe bancheta din
spate.Când reveni,Elise stătea în uşa băii.
-N-o pot folosi...,spuse ea,ridicându-şi mâinile.Duncan îi descuie cătuşele şi i le
scoase.Îi mulţumi,apoi se strecură în baie şi închise uşa.
Duncan puse geanta pe podea şi o deschise.După ce încarcă repede pistolul de
rezervă,îl aşeză deasupra unei vitrine cu bibelouri,în spate,destul de departe
pentru ca musafira lui să nu-1 vadă.Nici n-ar fi putut ajunge acolo,fără să se urce
pe ceva.Când Elise ieşi din baie,Duncan aruncă spre ea un şort şi un tricou.
Femeia le prinse,strângându-le la piept.
-Dacă tot nu ţi-ai adus haine de schimb,iar cele de pe tine sunt ude,s-ar putea să
te simţi mai bine dacă vei dormi cu astea.
-Mulţumesc.
-Cu plăcere.Intră în dormitor şi scoase din debara o pătura şi o pernă după care
le aduse în living şi le aruncă pe canapea,îşi scoase pantofii.
-Sunt frânt.
-Dacă vrei să te culci în pat,eu pot să dorm foarte bine şi pe canapea,spuse ea.
-Şi să mă bântuie fantoma bunicii la nesfârşit? Clătină din cap.Elise zâmbi,dar în
timp ce se uitau unul la altul,peste scurta distanţă care-i despărţea,zâmbetul îi
pieri treptat de pe buze.
-Nu mă întrebi despre Cato şi Savich?
-Dimineaţă.
-Sunt multe de spus.
-Dimineaţă.
-Bine.Am să-ţi explic totul atunci.Noapte bună.Se întoarse spre dormitor,dar
Duncan o opri:
-Elise?
Era pentru prima oară când i se adresa pe numele mic şi fură surprinşi amândoi.
-E un lucru pe care trebuie să-1 ştiu,spuse el.Şi am să-mi dau seama dacă mă
minţi.
-N-am să te mint.
-Te-ai culcat cu Savich?
-Nu,răspunse ea imediat şi fără niciun echivoc.Probabil că nevoia lui de a crede
acel lucru i se transmise,telegrafiată de expresia pătrunzătoare a ochilor,căci
repetă,încet,dar apăsat: Nu,Duncan.Duncan avu senzaţia că un pumn care-i
strânsese inima îşi relaxa încleştarea tenace.
-Somn uşor.

A doua zi dimineaţa,la ora opt,urma să fie televizată pe toate canalele locale

conferinţa de presă a judecătorului Cato Laird.Acesta se afla deja pe podium,în
lumina reflectoarelor,aşteptând să înceapă.Lângă el stătea şeful poliţiei,
Taylor.Tehnicienii de sunet reglau microfoanele.Reporterii de la presa tipărită şi
de transmisiuni,forfoteau peste tot,conversând între ei,în timp ce se întreceau să
ocupe cele mai avantajoase locuri.Savich,uitându-se la televizorul său cu
sonorul închis,formă un număr de telefon.Îl văzu pe judecător reacţionând la
vibraţia mobilului,îl văzu scoţându-l și ridicându-1 la ureche şi îi văzu buzele
formând cuvântul când răspunse repezit:
-Da?
-Bună dimineaţa,domnule judecător.V-am sunat ca să vă prezint condoleanţe.
Cato Laird îi recunoscu pe loc glasul,evident.Savich privi cum expresia de soţ
frânt de durere a judecătorului devenea ca aceea a unui om care tocmai a înghiţit
un ou crud.Îşi imagină că sfincterul i se contracta.Judecătorul se uită nervos în
jur,ca să vadă ducă nu-1 auzea cineva.Se îndepărtă de şeful poliţiei,care vorbeu
cu un ofiţer în uniformă.
-Aveţi buza de sus umedă de transpiraţie,domnule judecător,remarcă el.Ar fi
bine să vă aplicați puţin fard,înainte de a începe conferința de presă.
Judecătorul se uită spre una dintre numeroasele camere de televiziune îndreptate
asupra lui,conştient că undeva în spatele lor se ufla Savich,privindu-l.
-Sulutări din țara televiziunii,continuă acesta,distrându-se copios.......
-Mulţumesc pentru telefon,spuse judecătorul,de ochii telespectatorilor,upoi se
întoarse cu spatele spre camerele de filmul.
-Cadavrul a satisfăcut exigenţele dumneavoastră,presupun.
-Da,era perfectă din toate punctele de vedere.Savich râse.
-Cu un semn din naștere amplasat întâmplător acolo.A ajutat,fireşte,în aceste
momente critice.
-Mă bucur că v-am putut fi de folos,domnule decător.O să-i găsiţi fişele
stomatologice în cutia poștală de-acasă,etichetate cu numele soţiei
dumneavoastră desigur.Ce noroc pentru noi că avem o relaţie de qi pro quo atât
de armonioasă.Aveaţi nevoie de un cadavru.
-Într-adevăr.Detectivul Hatcher e un ancheta extrem de meticulos.
-Iar Elise s-a dovedit a fi o pacoste chiar şi după moarte.Nu voia să iasă la
suprafaţă.Noroc că aveam dublură pregătită în culise,o femeie care avea tot atâta
nevoie ca şi ea să fie omorâtă.
-Întotdeauna m-am bazat pe bunăvoinţa dumitale de a mă ajuta,precum şi pe
resursele dumitale aparent epuizabile.Savich chicoti.
-Servesc patria.Îl văzu pe Laird aruncând o privire nervoasă și şeful Taylor,care
bătu discret cu degetul în ceasul mână.Apoi,judecătorul spuse:
-Îţi sunt recunoscător pentru că m-ai sunat,dar ăştia aici sunt gata să înceapă.
Trebuie să te las.
-Să nu-mi închizi telefonul,Cato.
Savich văzu cum umerii judecătorului se încordau,auzul tonului său autoritar.
-Nici nu mi-ar trece prin minte,dacă n-aş fi presat de timp,răspunse crispat
acesta.
-Napoli a avut la dispoziţie doar câteva secunde să mă sune,de pe bancheta din
spate a maşinii lui Elise când ea s-a întors.Dar toate au mers conform planului.
Trebuia să-1 iau de pe Podul Talmadge.Până la sosirea mea,el urma să se
prefacă un simplu şofer rămas în pană.Chicoti.Când am ajuns acolo,arăta într-un
hal fără de hal.Mi-a spus că scumpa ta răposată se luptase admirabil,înainte s-o
expedieze peste parapet.
-Nu ştiam că ai vorbit cu el.
-Pe scurt.Foarte pe scurt.Înainte de a-l omorî,voiam să fiu sigur că problema cu
nevastă-ta fusese rezolvată o dată pentru totdeauna.
-Îți mulţumesc din nou pentru atenţia pe care o acorzi tuturor detaliilor.Poţi fi
sigur c-am să-ţi returnez favoarea.
-Sunt sigur c-ai s-o faci.Oricum,pe Napoli nu l-am omorât doar ca să-ţi fac ţie o
favoare,Cato.Făcu o pauză,avertizându-1 subtil pe judecător că tonul
conversaţiei avea să se schimbe.Într-un târziu,spuse:
-Angajatul tău,Napoli,mi-a trimis un set din acele fotografii interesante.
Urmă o tăcere elocventă,tulburată numai de respiraţia rapidă a lui Laird.
-Pe alea pot să le explic.
-Nu e necesară nici o explicaţie.Cato.E clar că acele fotografii cu Elise şi mine
aveau să fie folosite dacă voiai vreodată să mă tragi în piept.
-Nici vorbă,nici vorbă,se grăbi Laird să-1 asigure,încet.Te rog să nu-ți faci nici o
grijă în legătură cu asta.
-Nu-mi fac nici cea mai mică grijă,spuse senin Savich.Parteneriatul nostru
rămâne la fel de solid ca oricând.Noi doi nu avem nicio problemă.Cu condiţia ca
Napoli să fi spus adevărul,adică.
-Adevărul despre...?
-Moartea lui Elise.N-ar fi necaracteristic pentru Meyer Napoli ca până şi
plecarea spre creatorul lui s-o facă tot cu o minciună pe buze.Cine ştie,s-ar putea
nici să nu fie moartă.
-Nu e posibil.
-Nu fi prost,Cato.Orice e posibil.

CAPITOLUL 24
Duncan se furişă afară din casă,lăsând-o să doarmă.Îşi asuma riscul ca Elise să
fugă în lipsa lui,dar nu credea c-ar fi făcut-o şi,oricum,nu putea să ajungă
departe.La întoarcere,o găsi şezând pe canapea,cu picioarele strânse sub ea şi
învelită într-o pătură pe care şi-o amintea din copilărie,uitându-se la micul
televizor care-i aparţinuse bunicii lui.Cu braţele încărcate de pungi cu
cumpărături,intră pe uşă şi o închise cu cotul.Elise ridică privirea spre el,apoi
arătă cu capul spre televizor:
-Cato.Duncan duse cumpărăturile în bucătărie,apoi se aşeză lângă ea,să vadă
conferinţa de presă televizată.Se întreba cum reuşea judecătorul Laird să joace
atât de bine rolul soţului distrus,în doliu.Oare postise câteva zile,pentru ca gâtul
să-i arate mai slăbănog,ieşind din guler? Cearcănele vinete din jurul ochilor
puteau fi obţinute fie cu ajutorul machiajului,fie,pur şi simplu,nedormind prea
mult,de la dispariţia ei încoace.Indiferent ce făcuse ca să se pregătească pentra
acea apariţie,îi reuşise de minune.Dacă te luai strict după aparenţe,puteai să juri
că individul era zdrobit de moartea soţiei lui,că trecea printr-o suferinţă atât de
extremă,încât era puţin probabil să-şi mai revină vreodată.
Textul mergea şi el la fix.Nu încăpea nicio îndoială că fusese repetat cu
prisosinţă.Când îşi ducea câte un gând până la capăt,apoi făcea legătura cu
următorul,Cato Laird ridica scurt capul şi-şi mijea ochii spre proiectoarele
reporterilor-o premieră din partea lui.Înainte,se simţise întotdeauna foarte comod
în luminile rampei.
-În ciuda tragediei mele personale...
Se opri să-şi dreagă glasul,acoperindu-şi gura cu pumnul.În ciuda tragediei mele
personale,am fost copleşit de sprijinul prietenilor,al colegilor,ba chiar şi al
multor străini.Aş dori să-mi exprim recunoştinţa pentru eforturile neobosite ale
Departamentului Poliţiei Metropolitane din Savannah-Chatham,Oficiul Şerifului
din Comitatul Chatham,Paza de Coastă a Statelor Unite,nenumăraţilor bărbaţi şi
femei care...Cu o mişcare furioasă,Elise închise televizorul şi aruncă
telecomanda deoparte,după care sări de pe canapea,începând să se plimbe prin
cameră.
-Ai pierdut partea cea mai tare,spuse ea.Despre tragedia ca viaţa mea să fie
curmată atât de timpuriu.Adeseori neînţeleasă,am fost doar încă o lumânare în
vânt...
-A zis el asta?
-A citat versurile.Luă pătura de pe podea,unde căzuse,şi se înveli din nou.
-O să-1 joace pe văduvul îndurerat până la plăsele,dar nici nu m-aş aştepta la
mai puţin din partea lui.Este...
-Ţi-e foame?Elise îşi întrerupse tirada,uitându-se la Duncan,şi dădu din cap.
-Fiindcă și eu sunt lihnit.Toate astea continuă,arătând spre televizor pot să
aştepte şi până după ce mâncăm.Ardea de nerăbdare să audă tot ce avea sî îi
spună.Pe de altă parte,se și temea,căci asta ar fi însemnat să dezgroape tot ce
lăsaseră în urma lor,la Savannah,în noaptea trecută.
-Știi să gătești?
-Da.
-Bun.Fiindcă eu habar n-am.Am să fac cafeaua,dar să nu te aştepţi să câştige
cine ştie ce concursuri de artă culinară,în malerie de gust.Intră în bucătărie şi
începu să scoată alimentele din pungi.
-Vin imediat.Elise se duse grăbită în dormitor şi închise uşa,probabil ca să se
îmbrace.Duncan ar fi preferat-o tot în boxeri şi tricou.Atât cât o zărise,arăta bine
cu ele pe ea.Grozav,chiar.Şi-i plăcea ideea că materialele care-i atinseseră lui
pielea se frecau acum de a ea.Punea cafeaua cu linguriţa în filtrul de hârtie,când
Elise reveni,în aceeaşi cămaşă şi blugi amorfi pe care le purtase în seara trecută.
-Câtă apă ai pus? îl întrebă.
-Opt ceşti.
-Atunci,ajunge atâta cafea.Trecu în revistă mâncărurile cumpărate de el şi dădu
din cap aprobator.
-O să ne descurcăm cu astea.Boluri de amestecat ai? Cratiţe şi tigăi?
În cincisprezece minute,stăteau faţă-n faţă la vechea masă a bunicii lui,mâncând
nişte jumări de ouă pe care Duncan le declarase cele mai bune din viaţa lui.
Elise râse.
-Ţi-e doar foame.Când îşi dădu seama că Duncan rămăsese cu furculiţa în
aer,deasupra farfuriei,şi se uita lung la ea,peste masă,îl întrebă:
-Ce? M-am mânjit cu mâncare pe faţă?
-Nu.Doar că...acum e prima oară că te-am auzit râzând.Zâmbetul ei deveni mai
relaxat
-N-am avut prea multe motive să râd.Duncan dădu din cap,dar nu mai continuă
și reîncepu să-și mănânce micul dejun.
-Fără glumă,sunt foarte bune.Jumările mele arată mereu ca cimentul umed-şi au
şi acelaşi gust.
-Nu ştii deloc să găteşti?
-Nnţ.
-În mod normal,cine-ţi face micul dejun?Elise întindea unt pe o felie de pâine
prăjită,cu aerul cel mai firesc,dar Duncan ştia să recunoască o întrebare cu
subînţeles.
-De obicei,îmbuc ceva pe fugă,în drum spre serviciu.
-Întotdeauna?Credeam că s-ar putea să fie o...Sprâncenele ei se înălţară elocvent.
-Nu.Nici măcar o...,lăsă Duncan fraza în aer,reproducându-i tăcerea strategică.
Nimeni care să rămână până la micul dejun.Pieptul ei fu ridicat de o inspiraţie
scurtă,înainte de a unge mai departe felia de pâine cu unt.Peste câteva minute,
când o văzu împingându-şi într-o parte farfuria goală,Duncan remarcă:
-Şi ţie ţi-era foame.
-Foarte.
-Cred că ai dat jos câteva kilograme.
-Hainele sunt de vină.Mi le-am cumpărat prea largi.Ca să nu atragă atenţia
asupra siluetei,în timp ce făcea pe moarta,îşi spuse el.Elise îşi luă cana de cafea
şi-i studie modelul vesel,cu o margaretă.
-Povesteşte-mi despre bunica ta care a locuit aici.
-Păi de fapt,locuia în Savannah.Asta era doar o casă de weekend,până a murit
bunicul,şi abia atunci s-a mutat aici definitiv.A considerat că aia de la oraş era o
casă prea mare ca s-o ocupe ea singură pe toată.Trei niveluri însemnau cu două
în plus,aşa că,pentru ea...
-Casa ta din oraş.Duncan recunoscu,dând din cap.
-A trecut-o pe numele meu-un gest mult mai generos decât ne-am dat seama
atunci,oricare dintre noi.
-Casele alea vechi,din oraş,au ajuns acum la o valoare considerabilă.
-Dacă s-ar fi pus problema s-o cumpăr,nu mi-aş fi putut permite.
Nu dintr-un salariu de poliţist.Îi mulţumesc în fiecare zi bunicii pentru
generozitatea ei.
-Trebuie că te-a iubit foarte mult.
-Da,spuse el,dând din cap încet şi apăsat.M-a iubit.Nu pot pune niciunul dintre
defectele mele pe seama unei copilării lipsite de afecţiune.
-Părinţi buni?
-Cei mai buni.Avu parte de reacţia la care se aşteptase,când îi spuse că tatăl lui
era pastor,iar el crescuse într-o casă parohială,fară să lipsească de la nici o
liturghie de duminică,decât dacă era bolnav.
-Hai,întreabă-mă,o îndemnă el.
-Ce să te întreb?
-Ce mi s-a întâmplat?De ce n-am ajuns mai bine de-atât? Cum de toată instruirea
aia religioasă n-a avut efect?
-A avut.Vocea ei era scăzută,dar tonul direct,şi făcu ca inima lui Duncan să se
ciocnească o dată de coaste.
-Eşti un om decent,Duncan.Chiar şi când eşti dur,se simte bunătatea ta
fundamentală.Simţi lucrurile în profunzime.Încerci să faci ceea ce e corect.
-Ba-n ultima vreme,nu prea,replică el,privind-o semnificativ.
_-Îmi pare rău,,şopti Elise.
-Să nu-ţi pară.Decizia îmi aparţine.Elise continuă să studieze margareta de pe
cana de cafea.
-Dintotdeauna ai dorit să fii poliţist?
-Nu,în primul an de liceu am luat hotărârea asta.Îl privi întrebător,cerându-i fără
cuvinte mai mult explicaţii.
-O bună prietenă,cu care crescusem,a fost violată bestial şi asasinată.
-Îngrozitor...,murmură ea.
-Mda.Şi mai rău,în general,se credea-deşi nimeni n-o spunea cu voce tare-că
vinovatul era,probabil,tatăl ei vitreg.El însă avea o firmă de comerţ cu maşini şi
două posturi de radio.Era preşedintele Clubului Rotary.Nimeni nu îndrăznea să
se atingă de el,nici chiar poliţia,care a rasolit ancheta.Până la urmă,vina a căzut
pe un adolescent retardat.A fost trimis într-o instituţie de stat şi închis,din
motive pe care sunt sigur că nu le-a înţeles niciodată.
-Şi de-atunci,te-ai revoltat mereu împotriva nedreptăţilor.Aşa că ai devenit
poliţist ca să le îndrepţi.
-Nah,răspunse el sarcastic.Îmi place doar să bruschez oamenii şi să mă joc cu
pistoalele.Se aşteptase la un zâmbet,dar expresia ei rămase solemnă.
-Dacă tu n-ai fi fost tu,Duncan,n-aş fi avut destulă încredere în tine ca să-ţi cer
ajutorul.Duncan stătu câteva momente tăcut,lăsând aceste cuvinte să-şi facă
efectul,apoi spuse:
-Am crezut că era din cauza a ceea ce ţi-am spus în seara ceremoniei de
premiereCu grijă,Elise puse cana de carea pe masă şi rămase cu privirea în
adâncul ei.
-Şi aia a contat.M-am folosit de...de orice am considerat că ar putea să aibă efect
asupra ta.Am făcut ce trebuia să fac.Ridicând capul,îl privi în ochi.Nu pentru
prima oară.Începeau să se apropie de esenţa subiectului.Din nou,simţea nevoia
să amâne momentul.Se ridică şi începu să strângă masa.Elise spălă vasele,el le
şterse.Lucrau cot la cot,în tăcere.Când treaba fu gata,îl întrebă:
-Putem merge afară?Mi-ar plăcea să contemplu apa în primele ore ale
dimineţii,ploaia încetase.Soarele era sus pe cer şi toate străluceau limpede şi
curat.Aerul era sticlos,iar culorile păreau mai vii.Cerul se lăuda cu un albastru
intens,cum de zile întregi nu se mai văzuse.Duncan o conduse pe un ponton de
pescuit,unde pescuiseră adesea el,tatăl lui şi bunicul.Când îi spuse acest lucru,
Elise zâmbi.
-Ai avut noroc.
-Ba,la pescuit n-am avut,râse el.Bărbaţii din familia mea sunt pescari slabi.Ne
plăcea doar să stăm împreună,atâta tot.
-De-asta am şi zis că ai avut noroc.Se aşezară pe marginea debarcaderului de
lemn aspru,lăsându-şi picioarele să atârne deasupra apei,cu privirea spre
ambarcaţiunile care intrau şi ieşeau din portul Beaufort.Duncan aşteptă un
timp,apoi o întrebă:
-Tu n-ai fost la fel de norocoasă?
-În termenii familiei? Nu.A fost un caz clasic de disfuncţie totală.Tatăl meu ne-a
părăsit înainte ca eu să mă nasc.Mama s-a măritat cu alt bărbat,au avut un
băieţel,apoi a părăsit-o şi el-sau,mai bine zis,ea l-a pus pe fugă.Deşi nu i s-a
stabilit niciodată un diagnostic,cred că era bipolară.Fratelui meu şi mie ni se
părea doar...rea.Izbucnea în crize de furie imprevizibile.N-am să te plictisesc cu
cele mai urâte detalii.După o scurtă pauză,continuă:
-Fratele meu şi cu mine am supravieţuit ajutându-ne unul pe altul.Frica de ea ne
unise.Îl iubeam şi mă iubea şi el.Amândoi ne aveam numai unul pe celălalt.
Când am terminat liceul,am început să am diferite slujbe,cu scopul,pe termen
scurt,de a-mi ajuta fratele să termine şi el şcoala,apoi să ne găsim o casă a
noastră.Dar,fiind nesupravegheat,el s-a înhăitat cu un anturaj nepotrivit,în
şcoală.A început să consume droguri,să comită delicte mărunte...Mereu intra în
centrul de detenţie pentru minori.Se întoarse spre Duncan:
 Ţi se pare familiară povestea?
-Mult prea familiară.În mod tipic,astea nu se termină cu bine.
-Nici asta n-a avut un final fericit.Într-o zi,fratele meu a fugit.Mi-a lăsat un bilet
sub parbrizul maşinii,în timp ce eu eram la muncă.
-Ce muncă? întrebă el curios.
-Într-un magazin de închiriat videocasete.Practic,proprietarul mă lăsa pe mine
să-1 administrez.Eu mă ocupam de toate comenzile,clasificările,inventarul,
contabilitatea,până şi curăţenia la toalete.În fiecare zi,abia aşteptam să mă duc la
serviciu.
-Ca să cureţi toaletele? Elise zâmbi.
-Era un preţ acceptabil.Fiindcă,în esenţă,eram plătită ca să mă uit la filme.
-Îţi plac filmele?
-Mor după ele.Aşa că slujba aia era un adevărat paradis pentru mine.
Zâmbi vag,în timp ce amintirile neplăcute se amestecau cu cele frumoase.
-În mesajul pe care mi l-a lăsat,fratele meu spunea că avea şi el planurile lui de
viaţă şi că nu coincideau cu ale mele.Mi-a frânt inima.Dar,ce era să fac?
Plecase,şi n-aveam nici cea mai vagă idee unde să-1 caut.
Îşi aruncă pe spate capul,ca să se uite spre cer,apoi îşi atinse ceafa şi râse.
-Încă mă mai simt ciudat.Tot uit că nu mai am păr.
-Mie începe să-mi placă.
-Mincinosule.
-Nu,serios.Îşi zâmbiră,apoi Duncan o îndemnă să continue.Îi povesti că fratele ei
după mamă era plecat cam de un an,fără să mai fi dat niciun semn,când mamei
lor i se diagnosticase un cancer cervical.Elise îşi asumase responsabilitatea
îngrijirilor ei medicale.
-Deşi munceam şi mai aveam şi grijă de ea,m-am înscris la cursurile de arte şi
cinema,la colegiu.Mi-era greu,dar mergea destul de bine.Privind peste apă,oftă.
Pe urmă,în sfârşit,am primit o veste despre fratele meu.Nu era o veste bună.
Urma să fie închis pentru trafic de droguri.Cu circumstanţe agravante.
Duncan se încordă.
-Savich?
-Savich.Îl luase sub aripa lui pe fratele meu,care era atât de impresionabil.S-a
adaptat rapid şi a dovedit că avea aptitudini.Savich îl plătea bine.Destul de bine
ca să cumpere o casă,cea în care ne-am...În care ne-am întâlnit în noaptea aia.
-Şi ei ştiu de existenţa casei? Savich? Soţul tău?
-Nu ştiu.N-aş crede.Şi el se îndoia.Dacă Napoli ar fi ştiut unde fusese Elise în
noaptea aceea,n-ar fi fost nevoit s-o aştepte în maşină-or,el reuşise să-i ia
urma doar până la autovehicul.
-Deci fratele tău a fost condamnat pentru trafic de droguri,reluă el.
-Mă rog,nu tocmai.Asta a fost acuzaţia,dar cazul n-a ajuns în instanţă.Savich l-a
sfătuit să pledeze vinovat.Avocatul numit din oficiu n-a fost de acord,dar Savich
a avut câştig de cauză.A zis că dacă fratele meu se arata pocăit,avea să
primească o sentinţă mai uşoară,poate chiar cu suspendare.Aşa că a pledat
vinovat.
-Şi?Elise trase aer în piept.
-Şi a primit cincisprezece ani la Jackson.
-Rahat.Închisoarea de stat din Jackson era un penitenciar de maximă securitate,
care găzduia şi celula condamnaţilor la moarte.Doar cei mai înrăiţi infractori
erau trimişi acolo.
-Probabil că antecedentele erau...
-Fusese primul lui delict,Duncan.
-Atunci,de ce o sentinţă atât de aspră? Îl privi drept în ochi.
-Fiindcă,ocazional,câte unul dintre dealerii lui Savich trebuie să fie sacrificat.
Altfel,îngăduinţa judecătorului Cato Laird ar trezi suspiciuni.
-Îngăduinţa lui Cato Laird? Ochii lui Duncan se îngustară.Stai,vrei să spui...
-Savich şi Cato sunt parteneri.Lucrează împreună de ani de zile.Revelaţia îl lovi
ca un trăsnet.
-Laird e tolerant cu oamenii lui Savich.
-Lucru pentru care e plătit gras.
-Fir-aş al dracu'!
-Savich are zeci de traficanţi.Nu pot scăpa de arestare în sută la sută din cazuri,
aşa că,atunci când câte unul dintre ei e prins şi ajunge în completul de judecată
al lui Cato, el de obicei găseşte câte o formulă ca să se renunţe la acuzaţii.Sau îl
favorizează pe avocatul apărării în timpul procesului.Dacă nu poate manevra o
achitare,îi dă dealerului o sentinţă uşoară,uneori,cu suspendare.Curând,dealerul
revine pe străzi,câştigând bani pentru Savich.Savich îl plăteşte pe Cato,
considerându-1 un cost inerent al activităţilor de afaceri.Şi toată lumea e
mulţumită.
-Fir-aş al dracu! repetă Duncan,destul de tare ca să atragă privirile încruntate ale
unor cucoane mai în vârstă care-şi plimbau doi câini pe ponton.Tot timpul a fost
aici,sub nasul nostru,şi nouă ne-a scăpat.
-Nu fi prea sever cu tine însuţi sau cu ofiţerii de la narcotice,îi spuse Elise.Între
ei n-au fost niciodată contacte directe.Cato nu-1 menţionează cu nicio ocazie pe
Savich-orice-ar fi.Faţă de mine,nu i-a pronunţat numele decât o dată,şi anume,
când mi-a explicat ieşirea ta necontrolată la viciul de procedură din procesul lui
Savich.
-Care acum devine pe deplin logic.Au simulat tot procesul,ştiind încă de la
început care avea să fie afurisitul de deznodământ.
-Probabil,fu ea de acord.Să-ţi fie clar,e o operaţiune foarte bine pusă la punct.
Nimeni n-ar bănui nimic,Cato fiind destul de deştept ca să sacrifice câte un ţap
ispăşitor din când în când.
-Cum a fost şi fratele tău.
-Care şi-a dat seama că fusese sacrificat şi s-a hotărât să le demaşte jocul.
Dar,înainte de a apuca să vorbească,a fost ucis.Era abia a doua lui zi în
închisoare.A murit la duşuri...
-Cu o bucată de săpun vârâtă pe gât.Fratele tău după mamă a fost Chet Rollins.
Îl privi surprinsă.
-L-ai cunoscut?
-A,da,răspunse el crispat.Nu l-am întâlnit niciodată,dar știu foarte bine cine era.
-Am avut alți tați,nume de familie diferite'îi explică ea.Dar,în oricare alte
sensuri
era fratele meu.Savich şi Cato l-au omorât.Încet,Duncan spuse:
-Iar tu ești prietenă cu Savich,şi căsătorită cu Cato.
-Nu fiindcă mi-ar face plăcere! preciză ea,cu aprindere.Ei nu ştiu nimic de
legătura mea cu Chet.Duncan îi cercetă ochii,expresia feţei,dar nu zări nici urmă
de înşelătorie.
-OK.Spune-mi şi restul.Elise stătu un moment să-şi adune gândurile.
-Înainte de a fi închis,Chet a scris o scrisoare şi i-a dat-o avocatului său,ca să i-o
expedieze mamei noastre.
-Mamei voastre? Nu ţie?
-Pentru protecţia mea a făcut-o.Ştia că eu aveam să fiu aia care o citea de fapt-
dar,dacă venea cineva să vadă cui îi scrisese,avea să găsească o bătrână
bolnavă,pe moarte,care nu prezenta niciun pericol.
-Iar în scrisoare dezvăluia totul.
-Da.Explica felul cum lucrau în cârdăşie Cato şi Savich,şi cum îl aranjaseră,ca şi
pe alţii înaintea lui.Îmi cerea să-1 ajut să-i demaşte,dar insista asupra păstrării cu
stricteţe a secretului.Vorbise cu unii oameni,făcuse anumite apropouri...
-Cu ce oameni?
-Cu ofiţerii de la brigada de narcotice a Departamentului Poliţiei din Savannah
care-1 arestaseră.Dar încă nu aiunseseră la nicio înţelegere.Încă nu i se garantase
Protecţie.Era speriat,căci ştia de alţii care încercaseră să vorbească şi muriseră
din cauza asta.
-Şi-ncă ce bine ştiu!Gânditoare,Elise privi o ambarcaţiune cu pânze care trecea
prin faţa lor.
-Eram gata să las totul baltă şi să alerg să-1 salvez pe Chet,să vorbesc chiar eu
cu poliţia.Dar,înainte de a apuca măcar să pornesc spre Jackson,mama a fost
anunţată de decesul lui.Practic,de-acum era în comă.Mă îndoiesc că a înţeles
vreodată că Chet murise.A fost înmormântat pe cheltuiala statului,fară nici o
ceremonie.Am fost foarte tristă din cauza asta,dar ştiam că dacă mă făceam
cunoscută şi-i revendicam trupul,n-aş mai fi avut nicio şansă să-1 răzbun.Şi
eram hotărâtă să-i pedepsesc pe cei doi vinovaţi.
-De ce n-ai dus scrisoarea lui Chet la procurorul de stat,la FBI,la ofiţerii cu care
vorbise iniţial?
-Nu reacţionaseră imediat.Se vedea clar că nu prea aveau încredere într-un
deţinut care pledase vinovat şi,după ce primise o condamnare grea,susţinea
acum că i se făcuse o înscenare.Oare o scrisoare trimisă surorii lui ar fi fost mai
credibilă? Tu ai fi crezut-o?
Pe urmă,cine eram eu,ca să aibă încredere în mine? Cato şi Savich fuseseră la
mile întregi distanţă de duşurile închisorii,în ziua aia.Aveau oameni destui în
interiorul sistemului,dar nu ştiam cine erau.Dacă protestam şi făceam caz,dar
fără a reuşi să-i aduc în faţa justiţiei,cât timp crezi că aş mai fi avut de trăit?
Duncan ştia că avea dreptate în toate privinţele,şi i-o şi spuse.
Când întoarse capul spre el,îi văzu lacrimile din ochi.
-Nu că m-aş fi temut de moarte.Doar că nu voiam să mor atunci.Chet mă iubise
şi se bazase pe mine,care avusesem grijă de el încă din ziua când se născuse.
Jurasem că,şi dacă era ultimul lucru pe care-1 făceam,aveam să-i silesc pe Cato
şi pe Savich să dea socoteală pentru moartea lui.Își șterse lacrimile din
ochi,apoi și-i apără de soare,cu mâna ridicată.
-Se face cald.
-Ai nevoie de alte haine.Ridicându-se,Duncan îi întinse mâna,ca s-o ajute să se
ridice şi ea în picioare
-Hai sa mergem la cumpărături.
Ştia că,dacă mergeau un timp cu maşina,mai devreme sau mai târziu aveau să
găsească un Wal-Mart.Duncan conducea încet maşina pe străzile pitoreşti şi
umbroase ale oraşului Beaufort,fără să se grăbească în mod deosebit.
-E un oraş foarte frumos,spuse ea.Aici se fac multe filme.Timp de câteva
minute,dezvoltă subiectul,vorbind aproape pe nerăsuflate.Când termină în
sfârşit,Duncan constată:
-Văd că ştii multe în legătură cu asta.Cum le-ai învăţat pe toate?
Complimentul lui o făcu să roşească,dar ridică din umeri,tratându-şi cu modestie
cunoştinţele enciclopedice.
-Detalii din lumea filmului.Apoi reveni la subiectul care-i preocupa pe amândoi,
vorbindu-i despre moartea mamei sale.
-Efectiv,mintea ei a cedat înaintea trupului.Oricum,imediat'ce am rezolvat toate
problemele legate de asta,mi-am dat demisia,mi-am eliberat apartamentul şi m-
am mutat la Savannah.Consideram că aveam şanse mai mari să pătrund în lumea
subterană a lui Savich,decât în cercul social al lui Cato.Chet menţionase în
scrisoare că Savich frecventa un club numit Fracul şi Cravata Albă.M-am
angajat acolo.Duncan pusese aparatul de aer condiţionat în funcțiune,dar Elise
coforî geamul,lăsând vântul căldicel să-i scalde faţa.
-N-am dansat niciodată pe scenă.Nici dansuri pe genunchii clienţilor n-am făcut.
Niciodată n-am plecat cu vreun client.Serveam băuturi.Atâta tot.
-Nu te-am întrebat nimic despre astea.
-Dar te întrebai în sinea ta.Toată lumea se întreabă.După o pauză de gândire,
continuă:Ai fi şi surprins să afli ce drăguţ se purtau unii dintre clienţi.
Dulce,aproape...nu ştiu,jenaţi,sau parcă scuzându-se...Desigur,alţii erau
zgomotoşi şi beţivi,nesuferiţi şi vulgari.Nu puteam să-i sufăr.Dar am rămas
acolo şi,în cele din urmă,am reuşit să-i atrag atenţia lui Savich.Îl privi pe
Duncan.Nu în sensul la care te gândeşti.
-Îl cucerise inteligenţa ta? întrebă el,sarcastic.Elise râse încet.
-De fapt,da.Clubul funcţionează aproape în întregime pe bază de bani lichizi.
Managerul vâra în buzunar câteva sute de dolari pe noapte,fără să observe
cineva.Eu i-am propus să-mi dea mie pe mână contabilitatea,altfel,urmând să-i
demasc delapidările faţă de Savich,care e partener tacit.Managerul clubului era
prost,dar avea destulă minte ca să ştie că n-ar mai fi avut mult de trăit,dacă
Savich afla că-1 furase.Prima variantă era mult mai îmbietoare.Aşa că s-a dus la
Savich să ceară o asistentă şi i-a spus că eu păream să am cap pentru
administrarea finanţelor.Odată ce am primit postul,am început să găsesc tot felul
de căi pentru a reduce cheltuielile şi a mări profiturile.
Duncan opri maşina la un stop şi observă că Elise se uita cu nostalgie spre un
grup de copii de pe un teren de joacă.Aşteptă ca lumina să se schimbe pe
culoarea verde,înainte de a continua:
-Până la urmă,am câştigat respectul şi încrederea lui Savich în măsura în care
Savich poate să aibă încredere în cineva.Eu în niciun caz nu aveam încredere în
el,urându-1 şi dispreţuindu-1 pentru ceea ce-i făcuse lui Chet.Abia suportam să
stau în apropierea lui,dar el cel puţin nu se preface.
Cu Savich ştii oricând cum stai.Dimpotrivă,Cato se duce în fiecare zi la tribunal
şi-i judecă pe alţii.Poartă roba.Bate cu ciocanul.Pare sever şi înţelept,şi instruit,
un apărător al legilor pământului,al poruncilor lui Dumnezeu.Ipocrizia lui e de-a
dreptul greţoasă.Pentru mine,e de departe cel mai vinovat dintre cei doi.
Duncan găsise magazinul Wal-Mart şi intrase în parcare,dar niciunul dintre ei nu
schiţa gestul de a coborî din maşină.
-De-acum,spuse ea,îţi va fi uşor să-1 înfunzi pe Savich.
-Cumva,mă îndoiesc de asta.
-Dar de data asta ai o martoră oculară.L-am văzut cu ochii mei cum a comis un
omor,cu sânge rece.
-Napoli.Mai spune-mi o dată ce s-a întâmplat pe pod.
-Am uitat unde rămăsesem.
-Reia de-acolo de unde ai reuşit să-i iei lui Napoli pistolul.
-I l-am smuls din mână şi l-am aruncat peste parapet,în râu.
-Hmm...
-Ce?
-Nimic,răspunse el.Mă întrebam doar...
-De ce nu l-ai împuşcat,pur şi simplu,cu el?

CAPITOLUL 25
Se simţi jignită,cu ochii devenindu-i scăpărători de furie.
-L-am împuşcat pe Trotter fiindcă nu mi-a dat de ales.El a tras primul.Dar lui
Napoli îi luasem pistolul.Crezi c-aş fi omorât un om neînarmat? Chiar şi acum,
mă crezi capabilă de aşa ceva?Duncan îşi mută privirea de la ea.
-Pe pod,ai luat-o la fugă.
-Răspunde-mi la întrebare,Duncan.Îi replică la fel de iritat:
-Am să-ţi răspund la întrebare când primesc şi eu răspunsurile la toate ale mele.
Îl privi lung câteva momente,dar în cele din urmă îşi stăpâni furia şi continuă:
-Am fugit pe viaţă şi pe moarte.Chiar şi cu un singur pantof,am reuşit să-1 las în
urmă.Când m-am uitat peste umăr,se întorsese şi alerga înapoi spre maşină.Cred
că renunţase să mă mai prindă pe jos şi plănuia să mă fugărească cu maşina.
Chiar atunci,mi-am dat seama că se apropia un alt autovehicul.
-Din ce direcţie?
-Dinspre oraş.Eu alergam în sensul opus,spre Huchinson Island.Mi-am spus:
slavă Domnului,vine cineva în ajutor.Tocmai mă pregăteam să mă întorc şi să-i
fac semn şoferului,când maşina s-a oprit,şi a coborât Savich.Am rămas
uluită.Era ultimul om pe care mă aşteptam să-1 văd acolo.
Aşa că m-am ascuns în umbra turnului.
-De ce?Tu şi Savich sunteţi prieteni.Sau,mă rog,cunoştinţe,se corectă el,când
văzu că voia să obiecteze.De ce nu l-ai strigat,de ce n-ai alergat spre el dând din
mâini?Elise stătu câteva momente pe gânduri,apoi spuse
-Nu ştiu.Din...din cauza felului hotărât cum mergea spre Napoli.Din cauza
expresiei de pe faţă...Pentru că era acolo,în primul rând...Ştiam că nu putea fi o
simplă întâmplare.
-Cât ți-a luat ca să judeci toate astea?
-Câteva secunde.Dar n-am judecat.Instinctul m-a prevenit să nu mă arăt.
Duncan se gândi puţin,apoi o întrebă:
-OK.Şi el nu te-a văzut?
-Nu.De asta sunt sigură,altfel eu aş fi acum la morgă.A trecut peste micul zid
despărţitor dintre sensurile de circulaţie şi a pornit spre maşina mea,unde Napoli
şedea pe locul de la volan,cu picioarele afară.Au schimbat câteva cuvinte.
-Ce cuvinte?
-N-am putut auzi ce-şi spuneau.Dar am auzit împuşcătura.Savich a rămas pe
loc,privindu-1 pe Napoli,probabil,ca să se asigure că murea sau că,oricum,nu
mai avea mult de trăit.Apoi s-a aplecat în maşină.Abia atunci am făcut prima
mişcare.Am coborât scara de lângă turn şi m-am ghemuit pe chestia aia de sub
pod.
-Nu ţi-a fost frică? Am mers şi eu pe scara aia.Te bagă în toţi sperieţii.
-N-am stat să mă gândesc.Mai frică mi-era de Savich.
-OK,deci te-ai ascuns sub pod.
-La puţin de un minut după împuşcătură,a închis uşa maşinii.Peste câteva
secunde,am auzit încă o portieră închizându-se.A maşinii lui.Mi s-a părut că l-
am auzit plecând,dar inima-mi bubuia atât de tare în urechi,încât nici nu eram
sigură de acest lucru.Dar nu puteam nici să stau acolo o veşnicie,aşa că mi-am
asumat riscul şi am urcat înapoi.Nu se vedea nici urmă de Savich sau de maşina
lui.Am alergat la maşina mea,m-am uitat la Napoli şi am ştiut că era mort.N-am
mai stat pe gânduri.Nici măcar să-mi iau poşeta nu mi-am amintit.Am luat-o la
fugă.Se opri,trase aer în piept,apoi îl privi pe Duncan.Restul îl ştii.
-Cât timp au durat toate astea? Elise se încruntă,gânditoare.
-Greu de spus.Au părut să dureze o veşnicie,dar cred c-au fost doar câteva
minute,poate trei sau patru,din momentul când Napoli m-a silit să cobor din
maşină şi până am fugit de pe pod.
-Şi alte maşini nu erau prin preajmă? Elise clătină din cap.
-De ce n-ai sunat la poliţie?
-Am mai discutat despre asta,Duncan.Nu aveam nicio dovadă.Iar tu nu crezuseşi
o vorbă din tot ce-ţi spusesem.
-Atunci,de ce-ai venit aseară la mine?
-Sperasem să te bucuri atât de mult că sunt în viaţă,încât...Lăsă fraza
neterminată,apoi spuse: Dar nici tu nu m-ai crezut,aseară.Nu m-ai crezut până
n-ai văzut cadavrul celeilalte femei,despre care Cato a afirmat că eram eu.
N-o putea contrazice.Căzu pe gânduri pentru câteva momente.
Savich se aplecase lângă maşină,ca să pună picioarele lui Napoli înăuntru.De
asemenea,luase ceasul de mână al lui Elise,pe care lui Napoli i se spusese să i-1
ia,ca să poată fi folosit ulterior la identificare.Închisese portiera maşinii,se
întorsese la propria lui maşină şi plecase.Totul putea să fi durat vreo nouăzeci de
secunde sau chiar mai puţin.Jocul de puzzle începea să se distingă,dar încă mai
erau destule piese lipsă.
-Mi-ai explicat cum ai câștigat încrederea lui Savich.Când şi cum i-ai ieşit lui
Cato în cale?Nu e nevoie să te exprimi delicat,Duncan.Nu i-am ieşit în cale,ci
m-am băgat în patul lui.Când am văzut că de la Savich nu reuşeam să obţin
nimic incriminator,m-am întrebat cum ar fi fost cel mai bine să mă apropii de
judecător.Sunt sigură că tu şi domnişoara detectiv Bowen aţi auzit destule bârfe
suculente despre curtea dintre noi.Duncan nu se osteni să nege.
-Probabil că cea mai mare parte dintre ele sunt adevărate,continuă ea.L-am
ademenit.Trebuia să mă mărit cu Cato,ca să ajung în casa lui şi în capul lui.
Dar,după cum aveam să aflu,e scrupulos de grijuliu.Niciodată nu lasă în urmă
nici cel mai mic semn al legăturilor lui cu Savich.Niciun bilet,niciun bon de
depunere la bancă sau chitanţe de transferuri electronice-nimic.
De două ori m-a surprins umblând prin biroul lui.În noaptea de după ceremonia
de premiere-şi,din nou,în ultima seară pe care am petrecut-o acasă,puţin înainte
ca tu să dai telefon şi să-i spui să mă aducă a doua zi la interogatoriu.
În tot timpul cât am fost căsătoriţi,m-am prefăcut insomniacă,pentru a avea
motive să cobor la parter noaptea,în timp ce el dormea.Am căutat prin toate
camerele şi debaralele din casă,meticulos,de nenumărate ori,mereu atentă să-mi
acopăr urmele.
-Ce anume căutai?
-Orice dovadă,cât de mică.Dar lunile de căsnicie cu el au devenit ani.Începeam
să-mi pierd orice speranţe că aveam să pot găsi vreo probă materială.Îmi doream
atât de tare ca totul să se termine,încât cred că,din cauza grabei,am ajuns
neglijentă.Cato devenea tot mai suspicios încerca să se ascundă,dar de luni de
zile aveam sentimentul că mă pândea,că ştia cumva ce făceam.
Iar gândul ăsta mă îngrozea.El şi Savich ar fi fost necruţători cu oricine încerca
să-i demaşte.Nu voiam să mor.Mai important,nu voiam să dau greş.Dar simţeam
că nu mai aveam mult timp.Când a apărut Trotter,am ştiut că era o lovitură
preventivă din partea lui Cato.
-Trotter ce ţi-a spus?
-Ştiai că am minţit în legătură cu asta,nu?
-Da.
-Trotter s-a uitat la mine,surprins,şi a spus:„Da' nu mi-au zis că eşti frumoasă...”
Făcu o pază.Cuvintele ei continuară să reverbereze în spaţiul închis al maşinii.
Când a spus asta,mi-am dat seama că nu era un spărgător,îl trimiseseră să mă
omoare.
-Bietul Gary Ray.Probabil arătai ca o vedenie pentru el.Blondă şi frumoasă,în
cămaşa de noapte.Sunt sigur că se întreba de ce voia să te omoare soţul tău.
-La fel cum te întrebai şi tu,îi reaminti ea cu blândeţe.
-Da,la fel ca mine.
-Ai avut dreptate să te îndoieşti de cuvintele mele,Duncan.La prima vedere,viaţa
mea părea perfectă.Trăiam povestea cenuşăresei.Dar,în casa aia,când eram
singură cu el,abia dacă mai puteam să respir.Trebuia să-i îndur atingerea,dar o
uram.Cum îl uram şi pe el.Duncan nu mai putea îndura nici el ideea că Laird o
atinsese,aşa că-şi redirecţionă gândurile.
-Temându-se de ceea ce ştiai sau bănuiai doar,Cato l-a angajat pe Napoli ca să te
omoare.Dar Napoli i-a pasat misiunea lui Trotter,care a rasolit-o.
-Cato se aştepta să mor în noaptea aia,în birou,lăsându-1 să-şi continue
parteneriatul extrem de rentabil cu Savich,fără nicio grijă.Gânditor,Duncan se
trase de buza de jos.
-Mie încă nu mi-e clar un lucru.Savich.Ce-a crezut când te-ai măritat cu
complicele lui. Nu i s-a părut nimic suspect?
-I s-o fi părut, dar îmi luasem și eu măsurile mele preventive.Când am început
să mă întâlnesc cu Cato,m-am dus la Savich şi i-am cerut,ca o favoare,să-i
verifice trecutul.
-Cum? râse el.Lui Cato? Elise râse şi ea.
-I-am cerut lui Savich să-mi afle tot ce putea despre antecedentele judecătorului.
Dacă avea vreo fostă nevastă,copii legitimi sau altfel...Fişele medicale,
declaraţiile financiare,impozitele,chestii din astea.
-Ca să pară că nu ştiai nimic despre el.
-Exact.Făcând asta,Savich n-a suspectat că ştiam de aranjamentul lor.Şi ca să se
asigure că nu intra la bănuieli,din când în când îi ceream câte o favoare.
-Cum ar fi...?
-Îl rugam s-o verifice pe câte o femeie faţă de care Cato se arăta deosebit de
prietenos.Se întâlnea cu vreuna fără ştirea mea? îi ceream să investigheze câte o
companie în care investea Cato.Avea o reputaţie bună? Investiţia era legală?
Chestii din-astea.Făcu o pauză,apoi spuse:
-Ultima cerere i-am făcut-o în dimineaţa următoare împuşcării lui Trotter.M-am
dus la el la birou şi i-am cerut să-şi vâre nasul pe ici,pe colo,să afle dacă nu
cumva se vorbea printre infractori că judecătorul ar fi putut angaja pe cineva ca
să mă omoare.Voiam să văd cum reacţiona.Nici n-a clipit.Duncan îşi spuse că
sau era foarte curajoasă,sau prietenia ei cu Savich era mai strânsă decât ar fi vrut
el să creadă.Făcu un comentariu despre curajul ei.
-Nu era vorba de curaj,Duncan,ci de disperare,că Savich avea să-i spună lui Cato
în clipa când ieşeam din cabinetul lui.Speram ca,aflând despre bănuielile mele,
Cato să mai amâne următoarea încercare de a mă ucide.
-L-ai mai văzut pe Savich şi de-atunci încoace,Elise,spuse el,observându-i cu
atenţie expresia feţei.La Fracul şi Cravata Albă.
-Exact.În ziua când ne-am dus cu toţii la clubul country.Ai refuzat să mă crezi şi
am crezut...,de fapt,m-am temut că voiai să mă trădezi lui Cato.
-N-am făcut-o.
-Acum ştiu.Atunci,mi-a fost frică.M-am întors la Savich ca să-1 întreb dacă
auzise ceva.Spaimele mele erau justificate? M-a împăcat,asigurându-mă că nu
auzea din gura oamenilor nimic altceva decât că soţul meu mă adora şi mai
degrabă ar fi murit el însuşi,decât să ştie că se atingea cineva măcar de-un fir de
păr din capul meu.
-Voia să scape de tine cât mai repede.
-Posibil,fiindcă ştia că Napoli avea să mă lichideze curând.Apoi îl întrebă: Cum
ai aflat de întâlnirea mea cu Savich?Duncan îi povesti despre Gordie Ballew.
-Am aflat despre aşa-zisa lui sinucidere în puşcărie imediat după ce judecătorul
ne-a adus fotografiile incriminatoare care te arătau în compania lui Savich.
Elise clătină din cap,cu teamă şi nedumerire.
-Ai spus şi aseară ceva de nişte fotografii.Care fotografii?
Îi explică,dar ea continua să pară surprinsă.
-Cred că atunci când Napoli mă urmărea la ordinele lui Cato,încercând să mă
surprindă cu Coleman,m-a văzut întâlnindu-mă cu Savich.
-Pariez că a făcut pe el.Fotografiile tale cu Savich ar fi fost mult mai valoroase
pentru soţul tău decât orice poze cu tine şi jucătorul de baseball.Astea erau
atuurile lui.
-Și până să apuce să și le joace,a murit.
-Într-adevăr.Nu i-au prea folosit,dar au servit scopului lui Cato.Le-a folost ca să
ne convingă pe noi,cei de la poliție,că erai o mincinoasă intrigantă,probabil,
amanta unui criminal notoriu,care ucisese doi oameni,şi că,dându-ţi seama că
jocul tău ieşise la iveală,ai sărit de pe pod.Şi ne-a făcut s-o credem.
-Inclusiv pe tine?
-Mai ales pe mine.Îl privi lung,apoi spuse cu voce scăzută:
-De-asta plângeai azi-noapte? Fiindcă mă credeai moartă?
Duncan nu voia să discute despre asta.Cel puţin,pentru moment.
-Mai ai scrisoarea pe care ţi-a scris-o fratele tău din închisoare?
-E depusă într-un seif,la banca din oraşul nostru natal.Am dus-o acolo înainte de
a mă muta la Savannah.Eu sunt singura semnatară.
-E bine de ştiut.Întinse mâna prin faţa ei,deschise torpedoul şi scoase o pereche
de ochelari de soare.
-Unul dintre braţe e îndoit,dar puneţi-i.
-Nimeni n-o mai caută pe Elise Laird.
-Nu vreau să risc.Când intrară în magazin,Duncan îi dădu nişte bani.
-Îmi dau seama că nu-s atât de mulţi cât erai tu obişnuită să cheltuieşti la
cumpărături.În timp ce accepta banii,se încruntă la el.
-Îţi mulţumesc.Am să ţi-i dau înapoi.Ce vei face în timp ce eu sunt la
cumpărături?
-Mă duc acolo,în snack-bar,să-mi iau un suc cu fragi și să-ncep să fac planurile
pentru a-i înfunda pe nenorociţii ăia.Elise luă un cărucior şi porni să-şi cumpere
lucrurile de care avea nevoie.Duncan se aşeză într-un separeu din snack-bar şi
începu să soarbă din sucul de fragi,în timp ce şi-i imagina pe Savich şi pe Cato
Laird duşi în lanţuri spre stâlpul infamiei-ce-o mai fi fost şi ăla,”stâlpul
infamiei”...Dar îşi scoase şi telefonul mobil şi o sună pe DeeDee.
-Salut! exclamă aceasta,vizibil bucuroasă să-1 audă.Nu mă aşteptam să suni azi.
-Care-i treaba?
-Mi s-a-ncreţit părul.Worley este un cretin.Ca de obicei.
-Şi altele?
-Ai văzut,întâmplător,conferinţa de presă a judecătorului Laird,azi-dimineaţă?
-Cred c-am dormit în timpul ei,minţi Duncan.
-Omul e praf.Ticălosul reuşise s-o păcălească până şi pe DeeDee,cea mai
perspicace persoană pe care o cunoştea Duncan.
-Le rezolvăm pe rând.Dothan a identificat-o categoric pe doamna Laird,după
fişele stomatologice,apoi i-a făcut autopsia.S-a înecat.Şi,fii atent aici,lua droguri.

-Nu se poate.
-Ba se poate.Dacă lucra pentru Savich,mai şi gusta din marfă.Dothan a găsit
urme ale mai multor substanţe controlate,dar nu astea au omorât-o,aşa că a
predat cadavrul pentru înmormântare.Încă nu se ştie unde sau când.
-Vreo noutate despre Savich?
-Nimic,decât momentele alea Kodak cu răposata doamnă Laird.
-L-a omorât pe Gordie.
-Apropo de asta,replică ea,ai uitat să menţionezi ciocnirea ta cu el la centrul de
detenţie.
-Mi-a ieşit din minte.
-Pe dracu.Bârfele au ajuns la Cazarmă în dimineața asta.În funcţie de sursa pe
care o crezi,fie tu l-ai luat dur pe Savich şi i-ai zis vreo două...
-Fie ce?
-Fie aţi devenit violenţi şi amândoi aţi ajuns la urgenţă.
-Gerard ştie?
-Te-a şi iertat.Oricare dintre noi care l-ar fi văzut pe Savich atât de curând după
ce s-a aflat despre Gordie ar fi reacţionat la fel.Căpitanul a pus pe cineva să
chestioneze gardienii despre sinucidere,dar nimeni nu ştie nimic.
-Nici nu mă mir.Sorbi din băutură,făcând o pauză calculată.Când consideră că
trecuse destul timp,spuse: Ştii,DeeDee,m-am tot gândit...
-Stai,aşteaptă-mă să-mi iau hârtie şi pix.Reveni într-o nanosecundă.OK.
-Vreau să afli dacă Meyer Napoli avea vreo legătură cu Savich.
-În afară de fotografii,vrei să zici?
-Mda,la o legătură personală mă gândesc.Ca de la om la om.Şansele sunt infime,
probabil,dar nu se ştie niciodată.
-Napoli nu prea era de categoria lui Savich.Chiar el a spus-ce nevoie ar fi avut
de Napoli?
-Doar ca să-şi bage nasul pe ici,pe colo,să vadă dacă iese ceva la iveală.Începe
cu secretara lui Napoli.O să coopereze,fiindcă-i plăcea şeful ei şi vrea să ştie
cine l-a omorât.
-Crezi că Savich...
-Ţi-am spus că şansele sunt mici.
-OK,am s-o sun pe secretară.Ce anume trebuie să caut?
-N-am idee.Şi încă ceva.Făcu o pauză,ca şi cum ar fi stat să se gândească.S-ar
putea să nu strice să cercetăm trecutul oamenilor pe care ştim că i-a atacat
Savich.Antecedentele lui Gordie Ballew le ştim deja.Dar cum rămâne cu Freddy
Morris şi cu Andre Bonnet,căruia i-a explodat casa? Poate că,dacă scormonim
prin viaţa lor,vom găsi pe cineva care să ştie câte ceva,să fi auzit despre Savich
ceva pornind de la care s-ar putea aduna unele dovezi-măcar atâta cât să se
obţină un mandat de percheziţie.Ce părere ai?Ştiuse că mergea la risc şi-şi putea
imagina sprâncenele nepensate ale partenerei sale încruntându-se în formă de V
deasupra nasului.
-Ştiu eu...? răspunse ea,cu o vizibilă lipsă de entuziasm.Ce te-aştepţi să găseşti?
-Nu ştiu.Şi nici n-am să ştiu,până nu găsim.Ezită,timp de încă un interval
strategic,apoi oftă:
-Of,la naiba,cred că mă agăţ ca înecatul de pai.Las-o baltă.Am să mai fac puţin
brainstorming.
-Tot mai plouă,acolo unde eşti acum?
-A ieşit soarele.
-Şi aici.Se ridică aburi din toate.E prea al naibii de cald ca să respiri,măcar.
După o pauză elocventă,îl întrebă când avea de gând să se întoarcă.
-Peste vreo două zile.
-Cum te simţi?
-Foarte bine,să ştii.Am dormit până târziu.Dimineaţa,am tras o alergare de cursă
lungă.Efectiv,mi-am curăţat pânzele de păianjeni din cap.Atunci mi-a şi trecut
prin minte să-i mai verificăm pe ăia.Dar,dacă tu crezi că n-o să folosească la
nimic...
-N-am spus asta.
-Era ca şi cum ai fi spus-o.
-Ba nu,merg pe mâna ta' spuse ea fără tragere de inimă.Tot e ceva,iar altă treabă
nu mai avem.Duncan se aşteptase ca DeeDee să se bucure că revenise atât de
repede cu atenţia la Savich.Se simţea vinovat că o manipulase-dar numai puţin.
-Bine.Începe cu Freddy Morris,şi ia-o de-acolo înapoi.Părinţi,fraţi,surori,foste
neveste,amante,prietenii cei mai buni.S-ar putea să găsim pe cineva care să
moară să ne cânte despre Savich.
-Am vorbit deja cu cei mai mulţi dintre oamenii ăştia,după fiecare incident în
parte.
-N-o să strice dacă-i mai vizităm o dată,dacă lărgim cercul.
-OK.Duncan se prefăcu că nu auzea nemulţumirea din vocea ei.
-Şi nu-1 uita nici pe Chet Rollins.Tipul care-a fost omorât în închisoare.
-Execuţia de la Irish Spring.
-Exact.
-Nu era cazul nostru,îi aminti ea.Investigaţiile s-au făcut în Jackson.
-Ei,poate că detectivilor de-acolo le-a scăpat ceva.
-Bine.Am să verific.Ezită o clipă,apoi îl întrebă: Eşti sigur că e totu-n regulă cu
tine?
-Nici nu s-ar putea mai bine.
-Vorbeşti ciudat.
-Căscam.O zări pe Elise apărând în capătul unui culoar al magazinului şi venind
spre el.Era timpul să încheie.
-De fapt cred c-am să trag un pui de somn,îi spuse el lui DeeDee.Nu uita s-o
suni pe secretara lui Napoli.Și telefonează-mi şi mie imediat ce afli ceva.Pa.
Înainte ca DeeDee să mai poată spune ceva,întrerupse convorbirea şi-şi închise
telefonul mobil,punându-1 pe vibraţii,pentru cazul că DeeDee avea să revină-
ştia că ar fi fost în stare.Ieşi din separeu şi porni în întâmpinarea lui Elise.Aruncă
o privire spre obiectele din cărucior.
-Ai găsit tot de ce aveai nevoie?
-Pe cine-ai sunat?
-La birou.
-De ce?
-Din obişnuinţă.
-Ai vorbit cu domnişoara detectiv Bowen?
-Mi-a răspuns mesageria vocală.I-am lăsat vorbă că mă relaxam,că mă simt
foarte bine departe de lumea dezlănţuită.
-Când ai să-i spui şi ei că sunt vie?
-Când îmi va fi totul clar.Ce-ai cumpărat? Elise continua să-i privească telefonul
prins la centură,dar zâmbi răutăcios,răspunzându-i la întrebare:
-N-o să arăt tocmai ca-n revistele de modă,dar voi fi îmbrăcată şi îngrijită
normal.Cum a fost sucul de fragi?
-Vrei şi tu unul?
-N-am chef să mi se înroşească buzele şi limba.Duncan se şterse la gură.
-Ale mele s-au înroşit?
-Arăţi ca Dracula,râse ea.Sper să se şteargă cât mai curând.Plătiră toate
cumpărăturile-Duncan străduindu-se să nu analizeze chiloţii şi sutienele în timp
ce mergeau pe banda transportoare-apoi se întoarseră cu maşina spre Lady's
Island.Se opriră la o tarabă de pe marginea drumului,ca să cumpere creveţi
proaspeţi pentru cină.
-Ştiu să pun apa la fiert,spuse el,în timp ce-i dădea pachetul prin geamul din
dreapta.După ce ajunseră înapoi acasă,porniră la o plimbare.În timp ce mergeau
agale pe drumurile înguste ale insulei,prin aerul care se unduia în arşiţa după
-amiezii,Duncan avea senzaţia că ar fi trebuit să se țină de mână.Dar nu schiţă
niciun gest,şi nici ea nu-1 atinse.Când se întoarseră acasă,Elise se scuză ca să
facă un duş.Duncan se aşeză pe treptele din faţă,la umbră,transpirând profund şi
spunându-şi că avea nevoie de singurătate în scopul de a-şi putea plănui atacul
asupra lui Savich şi Laird,când,de fapt,nu voia decât să scape de zgomotul pe
care-1 făcea apa de la duş şi de imaginile mintale cu Elise având pe ea numai
clăbuc.Într-un târziu,i se alătură şi ea pe trepte,aducând două pahare de ceai cu
gheaţă şi mirosul proaspăt al săpunului.Avea părul încă umed,ciufulit pe alocuri.
Firele blonde începeau să strălucească printre şuviţele vopsite castaniu.
Observându-i privirea,îşi ridică mâna la păr,jenată.
-O să-mi crească la loc.
-Poate-ar fi mai bine să ţi-1 laşi scurt.E...Voia să spună sexy,dar se corectă: mai
potrivit.Elise luase pe ea câteva dintre hainele cumpărate recent-o pereche de
pantaloni scurţi până deasupra genunchilor,verzi ca merele,şi un tricou alb,prin
care se vedea vag conturul sutienului de dedesubt.Nimic pretenţios.Nimic cât de
cât provocator.Lui Duncan îi venea să le smulgă pe toate de pe ea.Cu dinţii.
Ridicându-se brusc în picioare,o întrebă dacă terminase la baie,iar când ea
răspunse că da,se duse direct acolo se dezbrăcă şi intră sub duş.Poliţa din baie
era acum'încărcată cu lucruri:spumă de ras într-o butelie pastel,un aparat de
bărbierit roz,şampon şi balsam,şi cremă de corp hidratantă.Sub rozeta duşului
atârna un obiect rotund,ca un burete,făcut din lavandă.
-Toate nimicurile de pe lume...mormăi el,în timp ce lua o bucată simplă de
săpun.Dar toate nimicurile de pe lume îl excitau.Nici măcar nu deschise
robinetul de apă fierbinte.Când ieşi din baie,o găsi şezând pe canapea,uitându-se
la televizor.
-Ce-i asta? întrebă el.
-Un post de filme clasice.
-E alb-negru.
-Nu contează.
-Şi asta cine-i?Ignoranţa lui o făcu să se încrunte.
-Natalie Wood,bineînţeles.
-Hmm.Duncan se aşeză în capătul opus al canapelei.Şi despre ce-i vorba?
-Ea şi Steve McQueen au avut o aventură de-o noapte,pe care el abia dacă şi-o
mai aducea aminte,dar ea a rămas însărcinată.L-a urmărit şi i-a cerut s-o ajute
să-şi provoace un avort-filmul e de pe vremea când avorturile se făceau ilegal,în
cămăruţe dosnice.Steve McQueen trebuie să vină cu banii,ca să plătească
avortul,ceea ce nu-i e prea uşor,dar în cele din urmă soseşte şi face toate
aranjamentele.Atâta numai că,atunci când ajung la locul stabilit-clădirea asta
pustie,rece şi sinistră-nu-i mai ţin curelele să meargă până la capăt.Pe ea o apucă
istericalele şi începe să urle.El-care aştepta în hol-dă buzna pe uşă şi urlă la cea
care o ajuta să facă avortul:„Dacă te atingi de ea,te omor!”Apoi o ţine în braţe,în
timp ce ea plânge.Asta-i secvenţa mea favorită-asta,şi cea care urmează,când el
o cuprinde cu braţul,iar ea adoarme la pieptul lui.Duncan o privea fix.
-Uluitor.
-E un film bun.
-Nu,la tine mă refeream.Cum ai ţinut minte toate astea? De câte ori l-ai văzut?
-De-o duzină sau chiar mai multe.Spre mirarea lui,luă telecomanda şi închise
televizorul.
-Nu vrei să-1 vezi până la sfârşit?
-E ca un basm.Se termină cu bine.
-Nu crezi în finalurile fericite? întorcându-se spre el,îl întrebă:
-Dar tu?

CAPITOLUL 26
Credeam cândva.Acum,nu mai sunt nici eu sigur.Abătută,Elise îşi rezemă capul
de spătarul canapelei.
-Nici eu nu sunt sigură dacă mai cred sau nu.Presupun că am fost îngrozitor de
naivă,poate chiar necugetată.Zâmbi,dar cu o expresie autoironică.
-Poate că văzusem prea multe filme.Plănuiam să mă mărit cu Cato,ca să găsesc
probe împotriva lui,pe care le-aş fi putut preda autorităţilor.Ar fi fost condamnat
şi închis.Îl răzbunam pe Chet,iar cariera criminală a lui Cato avea să ia sfârşit.
N-ar mai fi dus de nas alegătorii creduli care-1 votau în funcţie.Trase aer în
piept,adânc,apoi îl expiră încet.Şi atunci,aş fi putut s-o iau de la început.De la
zero.Un nou început,al unei alte vieţi.Râse amar.
-Dar nu mă aşteptasem la una ca asta.Nu-mi făcusem niciun plan de contingenţă
pentru situaţia în care se prindea înainte de a apuca să-i divulg crimele.
Privindu-1 pe Duncan,întrebă: Cum o să se termine totul?
-Încă nu ştiu.Dovezi n-avem-numai declaraţiile tale,iar astea nu sunt de ajuns.
-Îmi dau seama.Şi-n plus,eu oficial sunt moartă.
-Sigur ai să fii moartă,şi de data asta cu adevărat,dacă Savich sau Laird află că
mai trăieşti.Iar eu nu te pot ascunde şi proteja la nesfârşit.
-Scrisoarea lui Chet? Duncan se încruntă:
-Tot insuficient.Rămâne prea mult spaţiu de manevră pentru un avocat bun al
apărării.
-Şi-atunci ce facem?
-Mai întâi,trebuie să aflu cazurile pe care Laird le-a respins în instanţă pentru
Savich.Numerele dosarelor,numele inculpaţilor,capetele de acuzare.Astea vor
avea nevoie de anumite cercetări.Cercetări delicate,fiindeă nu putem să ne dăm
de gol în timp ce le facem.Mai avem nevoie şi să găsim alţi ţapi ispăşitori,cum a
fost Chet.Dacă găsim câţiva care au zăcut în închisoare destul de mult,tot mai
înverşunaţi de la o zi la alta,s-ar putea să fie dispuşi să trateze cu noi pentru o
reducere a pedepsei,eventual chiar eliberarea imediată.Dar tactica asta am mai
încercat-o şi înainte.
-Şi au murit.
-Au murit.Se ridică în picioare,începând să se plimbe prin încăpere.Ai spus că
nu existau hârtii,înregistrări telefonice,chitanţe,cecuri anulate,registre bancare.
Elise clătină din cap.
-În birou e un seif,dar Cato nu mi-a spus niciodată cifrul.
-Vom putea să deschidem şi seiful,dacă obţinem un mandat de percheziţie.
Despre biroul lui de la tribunal ce ştii?
-N-ar îndrăzni să ţină dovezi ale unor tranzacţii ca alea în biroul de-acolo,nu
crezi?
-E îndoielnic.Şi,din nou,am avea nevoie de mandat.Îşi lovi palma cu pumnul.
Savich cum îl plăteşte?
-Cred că într-un cont din afara ţării.În Insulele Cayman,poate.Odată,am fost
acolo într-o vacanţă.
-S-ar putea să ai dreptate,dar scormonirea în documentele astea îi implică pe
agenţii federali,tot felul de formalităţi şi proceduri...Se opri la mijlocul frazei.
-Ce?
-Proceduri legale,reluă el,absent.Trebuie să mă mai gândesc puţin la asta.
-OK,eu fac cina.Tu gândeşte-te.Încercă,dar îi era greu să se concentreze când ea
se mişca prin bucătărie.Duncan se aşezase la masă,cu un blocnotes în faţa lui şi
un pix pregătit,ca să facă însemnări,dar gândurile îi tot fugeau în altă parte.
Elise înălţându-se să ia ceva de pe raftul de sus,astfel încât tricoul i se ridica şi
lăsa să i se vadă o fâşie de piele.Elise aplecându-se să ia un mixer dintr-un
dulăpior de jos.Sânii ei,la nivelul ochilor lui,în timp ce trecea pe-alături.
Frustrarea îi creştea proporţional cu distracţia,şi-1 înfuria.În cele din urmă,
renunţă la orice prefăcătorie că ar fi lucrat şi începu să pună masa.Elise servi
cina.Probabil,îi simţise proasta dispoziţie,căci nu începu nici o conversaţie.
Mâncară într-o tăcere aproape desăvârşită.Într-un târziu,ea remarcă:
-Foarte buni,creveţii ăştia.
-Luaţi direct de pe vas.
-Mai vrei franzelă?
-Nu,mulţumesc.
-Salată?
-Mi-ajunge atâta.
-Eşti sigur?Duncan aruncă o cochilie goală de crevete pe farfuria din mijlocul
mesei,unde se adunaseră grămadă,şi-şi vârî carnea în gură.
-Mda,de ce n-aş fi?
-Nu ştiu.Văd că eşti îngrozitor de tăcut.
-Mă gândesc.
-A...Elise rupse un prosop de hârtie din sulul pe care el îl adusese la masă şi se
şterse pe mâini.Azi,mai devreme,mă gândeam...
-La ce?
-Mă gândeam că dacă m-aş fi dus la poliţie,cu scrisoarea lui Chet,imediat ce am
primit-o,s-ar fi putut ca noi doi...tu şi cu mine...să ne cunoaştem încă de-atunci.
-Dar n-ai făcut-o,nu-i aşa? replică Duncan,rupând şi el un prosop de hârtie,ca să
se şteargă la gură.În schimb,te-ai împrietenit cu Savich şi te-ai culcat cu Cato.
Elise reacţionă ca şi cum ar fi pălmuit-o.Dar,imediat ce-şi reveni din furia
iniţială,începu să se înfurie.
-Exact.
-Mda,mda,ai făcut ceea ce trebuia să faci.Te-ai folosit de ce aveai-şi ştim cu toţii
despre ce este vorba.Mai întâi,ai folosit-o cu Cato Laird,apoi cu mine.Probabil şi
cu Savich,deşi nu recunoşti.Ăsta-i un adevărat descântec pentru tine.Îţi reuşeşte
de fiecare dată,nu-i aşa?Împingându-şi scaunul înapoi,Elise replică:
-Mare canalie mai poţi să fii.Se ridică şi el la fel de repede:
-Da,dar eu cel puţin nu-s o...Se stăpâni înainte de a vorbi mai departe,dar
cuvântul nerostit rămase în aer,prins în tensiunea dintre ei.
-Acuma să nu mai baţi în retragere,Duncan.Zi-o.Tu,cel puţin,nu eşti o curvă.
Îşi luă tacâmul şi-1 duse la bufet,unde aruncă resturile în lada de gunoi,iar
farfuria şi furculiţa le puse în chiuvetă.Duncan făcu şi el acelaşi lucru.Se mişcau
cu atenţie să nu se atingă sau măcar să se uite unul la altul.
Când terminară de strâns masa,Duncan îşi regreta deja cuvintele.Împături cu
grijă prosopul de vase,după care,preţ de câteva secunde încărcate,studie liniile
spălăcite imprimate pe muselină,blestemându-se în sinea lui că era un mojic şi
un ipocrit.Întorcându-se spre ea,spuse:
-Sunt obosit.Sunt îngrijorat.Tensiunea şi-a făcut efectul.N-a fost nimic serios în
ceea ce-am spus.
-A,ba a fost.
-Elise.Se retrase din faţa mâinii lui întinse.
-Nu vreau să mai vorbesc despre asta.M-am săturat.De toate.Expresia ei
rămăsese la fel de rece şi închisă ca în timpul cinei.Fără animaţia sau emoţia
unui film sentimental,romantic.Fără speranţa unui final fericit.
Nemaispunând nimic,Elise intră în dormitor şi închise bine uşa în urma ei.

Pe Duncan îl trezi din somn ciripitul păsărilor,răsunând de undeva din apropiere.

Era încă devreme,soarele de-abia răsărise.Rareori se trezea la timp ca să vadă un
răsărit de soare,dar acum se dusese la culcare neobișnuit de devreme.După ce
încercase să-şi croiască drum printre gândurile învălmăşite şi emoţiile
contradictorii,renunţase şi-şi lăsase ochii să se închidă.Acesta era ultimul lucru
pe care și-l mai amintea. Dormise un somn adânc şi fără vise.
Dădu la o parte pătura şi se ridică în picioare,întinzându-se pentru a-şi dezmorţi
muşchii.Se gândi să iasă la un jogging,câtă vreme afară era încă rezonabil de
răcoare,dar trase concluzia că încă nu era destul de treaz.Avea să mai aştepte un
timp până să se ducă.După ce se trezea şi Elise.Uşa dormitorului era închisă,aşa
cum rămăsese de când dispăruse Elise în spatele ei,seara.
Îşi luă blugii pe el.Folosi toaleta şi,conştiincios,coborî colacul.Se întrebă ce
făceau oamenii la ora aceea din dimineaţă,dacă nu fuseseră chemaţi la lucru sau
nu aveau program de exerciţii fizice.Citeau ziarul?Urmăreau emisiunile matinale
la televizor?El nu avea ziare şi nu voia nici s-o deranjeze pe Elise,deschizând
televizorul.Cafeaua.Avea să pună de cafea,cu grijă să n-o facă prea tare.
Dar,în toiul procesului,mâinile îi încremeniră.Rămase cu privirea afară,pe
fereastra de deasupra chiuvetei.Marea era calmă în dimineaţa aceea,netedă
aproape ca sticla,netulburată,cu excepţia micului siaj al unei bărci pescăreşti
singuratice.De ce se înfuriase aşa tare pe ea în noaptea trecută? Dacă Elise ar fi
reuşit să adune probe împotriva lui Laud şi a lui Savich,s-ar mai fi comportat ca
un mârlan,condamnând-o aşa cum făcuse?Sau i-ar fi lăudat curajul,felicitând-o
fiindcă îşi sacrificase atât de zdrobitor fericirea personală,pentru o cauză
dreaptă?O învinuia,de fapt,pentru că eşuase în ceea ce nici el însuşi nu reuşise să
realizeze?Cu toată instruirea lui şi calificările avansate,având în spate sprijinul
întregului departament de poliţie,nici el nu fusese în stare să-i aducă pe criminali
în faţa justiţiei.Şi nu-şi refuzase viaţa personală în acest scop - aşa cum făcuse
Elise.Dar fusese nu atât furios,cât gelos.La asta se reducea totul,se revoltase
fiindcă nu suporta gândul că Elise trăise cu Cato Laird.Cu un alt bărbat - oricare
-în afara lui.Pe negândite,lăsând filtrul de hârtie şi carafa goală pe bufet,porni
spre uşa dormitorului.Fără ezitare,o deschise.Zăcea cu spatele spre el.Când
balamaua uşii scârţâi,ridică de pe pernă capul,apoi se întoarse pe spate,privind
spre uşă.Îl văzu şi se săltă în coate.
-S-a-ntâmplat ceva?
-Nu.Aruncă o privire spre fereastră.
-Cât e ceasul?
-Abia a răsărit soarele.
-Aha...Se lăsă tăcerea,cu excepţia respiraţiei lor,în timp ce se uitau unul la altul
prin camera slab luminată.Elise mirosea a căldură şi a somn.Purta pijamaua cea
nouă pe care şi-o cumpărase în ajun.Prin tricoul subţire de bumbac i se contura
forma sânilor.Într-o şoaptă aspră,o întrebă:
-Ai simulat?Câteva clipe,îl privi cu uimire,apoi în ochi i se ivi înţelegerea.
-Da......Inima lui Duncan se prăbuşi printre măruntaie.
-De fiecare dată,în timpul căsniciei.Clătină uşor din cap,adăugând într-o şoaptă
senzuală.Dar nu şi cu tine.Duncan trase aer în piept,adânc,lacom.Fără s-o scape
din ochi,îşi descheie blugii şi şi-i scoase,apoi se dezbrăcă şi de boxeri.Dădu la o
parte pătura şi se culcă lângă Elise,trecând apoi deasupra şi cuprinzându-i capul
între mâini.Îşi coborî fruntea spre a ei,rezemându-şi-o acolo,inhalându-i mirosul.
-Eşti măritată cu el.
-Legal.Dar nu sunt soţia lui.Elise îşi înclină capul şi-i atinse gura cu a ei,
nesigur.Scoţând un sunet nearticulat de abandon,Duncan se lăsă să se scufunde
în sărut.Degetele i se îngropară în părul ei ciopârţit,dar cu o pasiune tandră,nu
turbulentă.Se sărutară mult timp,uneori profund,umed şi senzual,alteori abia
atingându-şi buzele.În cele din urmă,Duncan ridică încet capul şi-i privi
faţa,care acum era înroşită nu numai de somn.
-Lasă-mă...Elise îl împinse la o parte,ca să-şi poată scoate tricoul şi pantalonii
scurţi de pijama,apoi îl trase iar spre ea.Piele pe piele,oftară de plăcere când gura
lui se contopi din nou cu a ei.Sexul lui era dur,apăsând-o în mijloc,iar când
sărutul prelungit se sfârşi,erau agitaţi şi mai voiau încă.Duncan se ridică puţin,ca
s-o privească.Arăta ca într-un vis.Îşi trecu degetele prin părul ei pubian şi se
plimbă prin jurul ombilicului plat,în sus spre sâni,încercuindu-i pe amândoi
înainte de a se opri cu mâna pe unul singur.Începu să i-1 frământe cu blândeţe,
după care îi luă sfârcul în gură şi făcu dragoste cu el.Elise îi acoperi mâna cu a
ei,într-un gest de ofrandă,în timp ce cu mâna cealaltă îi cuprindea partea dinapoi
a capului,ţinându-1 cât mai aproape.Era îndrumat de oftaturile ei,gemetele ei
încete îi spuneau ce-i plăcea şi afla la ce reacţiona cel mai bine când şoldurile ei
se ridicau de pe pat,iar buzele îi gâfâiau numele lui.
Coborî cu sărutări în lungul torsului,şi-şi frecă nasul și buzele în delta dintre
coapse.Strecurându-şi mâinile sub şoldurile ei,o ridică spre el şi-şi îngropă fața
în părul mătăsos.Îi rosti numele,numele lui Dumnezeu,cuvinte drăgăstoase,vorbe
obscene.În sfârşit,cu buzele umezite de corpul ei,se ridică deasupra şi o sărută pe
gură,în timp ce intra în ea,adânc.Crezuse că-şi amintea.Nu era adevărat.Senzaţia
depăşea amintirea.Din vârf pân-la rădăcină,îl cuprindea ca o mănuşă.Strânsă şi
fierbinte.Femeie.Elise.Când începu să se mişte,îi ridică la piept un genunchi,
apăsându-1 acolo pentru a intensifica fricţiunea şi plăcerea.Vârfurile degetelor ei
îl mângiau pe şale,şi mai jos,peste fese,flirtau cu crevasa,scoţându-1 din minţi.
Impulsurile le deveneau tot mai repezi şi mai adânci.Ar fi vrut să se abţină,să
prelungească voluptatea,dar orgasmul venea în goană spre el.Îşi strecură mâna
între corpurile lor,începând s-o apese cu vârful degetului,în cercuri strânse,
alunecoase.Trupul ei se arcui.Îl strigă pe nume,în timp ce-1 strângea la piept.
Duncan se cufundă în ea,întrebându-se cum ar fi putut să nu fie corect un lucru
care-i dădea o asemenea senzaţie de normalitate şi de perfecţiune.
Stăteau faţă-n faţă,cu capetele pe aceeaşi pernă.Penisul lui se înmuiase în mâna
ei,dar de fiecare dată când degetul ei mare îi atingea vârful,îi trimitea un frison
de senzaţii prin tot corpul
-N-am putut să mă mai stăpânesc,spuse el.Îl privi cu oarecare tristeţe.
-Ai să regreţi? O strânse şi mai tare,şoptindu-i în păr:
-Nu Nu.Nu contează ce-o să se întâmple,niciodată n-am să regret asta.
Se sărutară.Când se desprinseră unul de altul,Duncan spuse pe un ton răutăcios:
-Am avut tupeul să vin la tine în dimineaţa asta,după ce ţi-am spus aseară.De ce
nu mi-ai spus să mă duc dracului şi să te las în pace?
-Fiindcă s-ar fi putut s-o faci.
-Şi nu voiai să mă duc dracului şi să te las în pace?
-Cu neruşinare recunosc că nu.Îşi zâmbiră afectuos.Mâna lui îi stătea făcută căuş
între coapse.O strânse uşor.
-Nu numai despre asta e vorba,Elise.
-Nu?Duncan clătină negativ din cap.
-Poate că prima oară când te-am văzut,da.Însă chiar şi după ce am descoperit
cine erai şi am crezut că,probabil,n-aveam să te mai văd niciodată după acea
seară a ceremoniei de premiere,ai rămas în mintea mea.Mă urmăreai.În noaptea
când a fost împuşcat Trotter,mi-am dat seama de ce,şi era mai mult decât
evident.Arătai solitară.Singură.Tristă.Îl atinse pe obraz.
-Se vedea bine că erai o femeie bogată,căsătorită cu un bărbat chipeş şi
influent,care adora pământul pe care căleai.Nu avea niciun sens pentru mine să
arăţi atât de nefericită,şi...Poftim,abia acum mi-a venit în minte cuvântul
potrivit.Speriată.Se vedea clar că ţi-era frică de ceva.Şi cu toate că te investigam
pentru o posibilă crimă,primul meu instinct a fost să te ajut.
-În niciun caz nu păreai dornic să mă ajuţi,în dimineaţa aia când am venit la tine
acasă.
-Mi-era teamă.
-De mine?
-Foarte teamă.Deoarece,oricât mă prefăceam că aveam numai intenţii onorabile,
te voiam şi goală-aşa,ca acum.Nu zâmbi.Ăsta-i un conflict fparte dificil,pentru
un polițist.
-Zâmbesc numai fiindeă mă bucur că mă ai goală aşa ca acum.Dar nu-ţi iau în
derâdere conflictul.Conflictul asta e un indicator al caracterului tău.Dacă nu
aveai un conflict în legătură cu mine,nici eu nu m-aş fi îndrăgostit de tine.
Capul lui se ridică puţin,privind-o cu o întrebare nerostită în ochi.Elise
confirmă:
-Ţi-am şi zis-o,în casa aia veche.Nu ascultai ce spuneam?
-Ba ascultam,dar am crezut că vorbeai aşa,la modul general.
-Nu,îl contrazise ea.M-ai surprins la fel de mult cum te-am surprins şi eu pe
tine,Duncan.Credeam că anii trăiţi alături de Cato distruseseră acea parte din
mine.Credeam că niciodată n-am să mă mai simt atrasă de un alt bărbat.Pe
urmă,mi-ai vorbit,la ceremonia de premiere,şi mi s-a tăiat respiraţia.
-Ţi s-a tăiat respiraţia? Serios?
-Mhmm...Şi la fel mi s-a întâmplat,de-atunci încoace,ori de câte ori te vedeam,
Duncan.Dar cu tot atâta disperare îmi doream să fiu cu tine.Se aplecă înainte
şi-1 sărută pe piept,muşcându-1 drăgăstos de pectoral,după care începu să-i facă
nişte lucruri incredibile,cu limba pe sfârc.Se întări în mâna ei,dar evita.
-Mai bine nu,spuse el,cu glas nesigur.Scorul e zero la doi în materie de sex
protejat,iar eu n-am ce să folosesc.Ca un nor acoperind soarele,tristeţea înăbuşi
strălucirea din ochii ei.
-Nu contează.Făcu o pauză,apoi trase adânc aer aer în piept.Cato mi-a spus clar
că nu-şi dorea copii.A insistat să-mi leg trompele,înainte de căsătorie.
Duncan rămase absolut nemişcat,asimilând vestea.
-Am acceptat,fiindcă nici eu nu doream în niciun caz să am un copil cu el.În
afară de a-1 răzbuna pe Chet,altceva nu mă interesa.M-am gândit că lipsa
copiilor era un preţ acceptabil.O lacrimă i se prelinse din colţul ochiului,
rostogolindu-i-se pe obraz.Îi atinse buzele.S-ar putea să mă fi înşelat.
Duncan o strânse la piept.În timp ce o cuprindea tandru,cuibărindu-i faţa în
adâncitura gâtului,îşi spuse că s-ar fi putut totuşi să trebuiască să-1 omoare pe
Cato Laird.

Recunoscând complicata piesă clasică pe care o cânta Duncan la pian,Elise

zâmbi încă înainte de a deschide ochii.Nu cânta doar „uneori”,aşa cum îi
spusese.Dacă ştia să-1 redea atât de expert pe Mozart,însemna că exersase des la
pian.Şi oare ce alte lucruri pe care nu le ştia despre Duncan Hatcher mai
existau?Ştia că era un amant excelent.O durea tot corpul,dar într-un chip
delicios.Făcuseră dragoste ore întregi,despărţindu-se unul de altul doar pentru
necesităţile fiziologice şi,o dată,ca să aducă două pahare de apă rece pe care le
băuseră doar ca să-şi astâmpere setea,înainte de a continua.
Mai erau şi interludii îndelungate de conversaţie,dintre care unele nu constau în
altceva decât în alintări tandre.În rest,făceau schimb de informaţii,descoperind
unul despre altul toate acele lucruri atât de fascinante pentru noii îndrăgostiţi.
Oricum,o mare parte din discuţie era mult mai serioasă.Elise nu se simţea bine
când auzea că era rostit numele lui Cato,dar simţea cât de mult ţinea Duncan să
atace,cat mai dur ş,mai rapid.El expunea planurile,iar ea asculta,comenta,
discuta,îşi dorea cu voce tare să poată pleca,pur şi simplu,amândoi în lume,
lăsându-i pe Cato şi Savich în plata Domnului-sau a diavolului
Dar Duncan nu putea fugi de răspundere.Şi nici ea nu putea să-şi încalce
legământul de a răzbuna moartea lui Chet.Ştiau amândoi acest lucru.Mai ştiau şi
că era posibil să nu supravieţuiască inevitabilei răfuieli.Această teamă rămânea
neexprimată,dar ştiau că exista,la fel de puternică şi reală ca dorinţa lor.
Incertitudinea viitorului sporea frecvenţa cu care făceau dragoste.Se împreunau
flămânzi,cu o undă de disperare străbătându-le pasiunea.Şi mai era ceva.La fel
de serioasă ca frica de a-1 pierde era şi teama că Duncan încă ar mai fi putut
nutri îndoieli cu privire la caracterul ei.Odată,când ea se retrăsese,o privise
clipind din ochi,în timp ce o întreba gâfâit:
-De ce te-ai oprit? Vreau să zic,dacă vrei să încetăm,foarte bine.Dar atunci,de
ce-ai mai început,dacă tot nu voiai...
-Ba voiam.Întrebarea lui rămăsese valabilă.Elise nu-1 privi în ochi până când
Duncan îi puse mâna pe obraz,obligând-o să-l privească.
-Din cauza a ceea ce ai spus aseară,Duncan.Nu vreau să crezi că la fel era şi cu
el.N-a fost acelaşi lucru.
-Elise răspunse Duncan,cu un geamăt slab.Eşti aici.Cu mine.Acum.Pentru
mine,altceva nu mai contează.Eliberată să-1 iubească aşa cum dorea,nu se mai
oprise.Acum se încălzea toată,amintindu-şi cât de senzual îi prelungise plăcerea,
cum îi gemuse el numele în timp ce-i cuprindea capul între mâini,cât de plin şi
rigid devenise,înainte ca limba ei să-1 împingă peste margine,făcându-1 să
juiseze...Apoi,o strânsese la piept,culcată cu spatele spre el,şi o sărutase pe
ceafă.
-Odihneşte-te,îi sugeră el cu glas somnoros,întinzând braţul în jurul ei,îi acoperi
sânul cu mâna.Stătură nemişcaţi un timp,după care Duncan începu să-i frece
alene sfârcul cu vârfurile degetelor.
-Cum vrei să mă odihnesc în condiţiile astea?
-Scuze.Dar imediat mâna îi coborî pe şoldul ei,de-a lungul coapselor,între ele...
Când îşi îndesă degetele în ea,Elise îi şopti numele,cu un oftat.
-Şşşt,făcu el.Poţi să dormi,dacă te străduieşti.Se strădui.Vreo şaizeci de secunde.
Apoi murmură:
-Nu-ţi mai tot mişca degetul ăla.
-OK.'Dar,desigur,nu era niciun OK şi,curând,Elise îi luă mâna captivă,în
spasmele unui orgasm ca-n vis şi atoate-devorator.După ce se linişti,relaxându-
se la pieptul lui,îi şopti:
-Pramatie mică...Chicotitul lui fusese ultimul lucru pe care-1 mai ţinea minte,
înainte de a o fura somnul.Acum se întreba cât timp dormise.Privind spre
fereastră,ghici după poziţia soarelui că era spre jumătatea după-amiezii.În timp
ce se dădea jos din pat,îl auzi pe Duncan terminând Sonata în Sol Major a lui
Mozart,pentru a începe o altă piesă clasică.După primele câteva acorduri,
identifică melodia şi i se strânse inima.Îşi trase repede pijamaua pe ea şi se duse
la uşă.Acolo se opri,privind cât de fluid i se unduiau mâinile pe clape,fără să
rateze nici o notă,cântând la fel de intens pe cât făcuse dragoste.^Se duse la el
şi-i răsfiră părul cu degetele.Duncan întoarse capul,zâmbindu-i,dar continuă să
cânte.
-”Fur Elise”,spuse ea.
-”Fur Elise”.Se îndrepta spre crescendo,cu braţele şi umerii implicându-se la fel
de activ ca mâinile,după care lăsă tempoul şi volumul să scadă blând,înapoi spre
ultimele note pătrunzătoare.În sfârşit,îşi luă mâinile de pe clape şi ridică piciorul
de pe pedală.Când ultimele reverberaţii se stinseră,îşi ridică piciorul drept peste
băncuţă,încălecând-o,şi-şi puse mâinile pe şoldurile Elisei,ca s-o tragă spre el.
-Minunat,Duncan.
-Nu,spuse el,îndesându-şi nasul între sânii ei.Minunata Elise.
-Mincinos netrebnic!Amândoi tresăriră la auzul vocii răstite şi neaşteptate.
DeeDee Bowen stătea în uşa deschisă de la intrare,aruncând flăcări din ochi.
Furioasă,împinse uşa cu piciorul,trântind-o în urma ei.
-Deci,cânţi la pian!

CAPITOLUL 27
Se pare că printre talentele tale se numără şi acela de a învia oamenii din morţi.
Pianul îi împiedicase s-o audă pe DeeDee,în timp ce se apropia cu maşina şi
urca treptele de la intrare.Nu c-ar fi contat.Oricum nu putea să iasă decât o scenă
urâtă,dar cel puţin,dacă Duncan ar fi ştiut despre sosirea ei,ar fi avut la dispoziţie
câteva secunde în care să se pregătească să facă faţă inevitabilei furtuni.Ar fi
avut timp să-şi tragă măcar pantalonii pe el.Aşa,avea mare noroc că-1
surprinsese măcar în chiloţi.Elise se retrase în dormitor şi închise uşa.DeeDee se
uită după ea,apoi privirea ei iritată reveni spre Duncan.
-De când ştiai că e vie? Din noaptea în care a dispărut?
-De acum două nopţi.Încercând s-o calmeze,începu să-i explice cum o găsise pe
Elise în camera lui,după ce DeeDee îl adusese acasă cu maşina,de la Smitty's.
-Am ţinut-o sub ameninţarea armei,DeeDee,convins de aceleaşi lucruri la care te
gândeşti tu acum.Pe urmă,Gerard a sunat şi mi-a spus că judecătorul Laird îi
identificase categoric cadavrul,la morgă.Elise reveni în cameră,îmbrăcată.Îi
dădu şi lui Duncan blugii.El îi mulţumi şi-i îmbrăcă.
-Dacă a făcut asta,înseamnă că era ceva necurat la mijloc.Foarte necurat.
-Era deprimat,în stare de şoc,replică DeeDee.În disperarea lui,a făcut şi el o
greşeală,ca tot omul...
-N-a făcut nicio greşeală.
-Fişele stomatologice...
-Corespundeau cu dantura cadavrului.Or fi fost etichetate radiografiile cu
numele lui Elise,dar nu erau radiografiile ei.DeeDee medita la acest lucru,în
timp ce o măsura pe Elise cu privirea.
-Arăţi groaznic de rumenă în obraji pentru o femeie care ar trebui să fie moartă.
-Cred că ai prefera să fiu.Obrajii lui DeeDee se îmbujorară la rândul lor.
-Chestia e că nu-mi place să fiu dusă de nas.Şi înainte ca Duncan să se fi înmuiat
la cap-şi întărit între craci-pentru tine,nici lui nu-i plăcea treaba asta.
-Destul,DeeDee! interveni el.
-Nici pe departe! ripostă DeeDee.Vreau să ştiu ce naiba se întâmplă,altfel îl sun
pe Gerard şi-i spun despre mica voastră farsă sau ce mama dracului o mai fi şi
asta.
-Am să-ţi explic totul dacă te calmezi,stai jos şi să mă asculţi.Cu o expresie
rebelă,DeeDee se trânti pe canapea.Duncan trase în apropiere un fotoliu.Elise se
aşeză pe taburetul pianului.
Pentru început,Duncan o întrebă pe DeeDee cum îl găsise.
-Dacă tu ne-ai găsit,s-ar putea să ne găsească şi alţii.
-Am sunat-o pe maică-ta.
-Pe maică-mea?
-I-am spus că plecaseşi pentru câteva zile,ca să te refaci după fiasco din cazul
Laird,despre care citise.Nu că ar şti,ea sau altcineva,adevăratele dimensiuni ale
situaţiei,adăugă,aruncând o privire ostilă spre Elise.I-am spus că survenise ceva
important şi că aveam nevoie să te văd,i-am spus că nu reuşeam să te prind pe
mobil şi am întrebat-o dacă avea idee unde te-ai fi putut duce ca să te relaxezi.Ea
mi-a dat numărul de telefon de-aici,dar nu mi-a răspuns nimeni.Am sunat-o din
nou-de-acum,începuse şi ea să se îngrijoreze pentru tine.Mi-a spus cum pot
ajunge,iar eu m-am oferit-să vin aici şi să văd ce faci.....
-Ai fi putut să mai insişti pe mobil.
-Îmi ignorai apelurile.
-Te-aş fi sunat eu.DeeDee aruncă o privire spre dormitor,apoi se uită la el cu o
expresie acră.
-Dacă aveai timp.Duncan îi ignoră sarcasmul.
-Şi s-a întâmplat ceva important?Scoţând din geanta ei cât toate zilele o mapă,
DeeDee i-o întinse lui Duncan.
-Presimţirile tale de ieri s-au adeverit.Elise reacţiona surprinsă:
-De ieri? Ce presimţiri?
-Duncan mi-a cerut să verific câteva lucruri.Elise îl privi pe el.
-Serios? Ai vorbit cu ea? Mie mi-ai spus că-i lăsaseşi doar un mesaj.
-O minciună nevinovată,recunoscu el,cam încurcat.După care o întrebă pe
DeeDee: Secretara lui Napoli?
-Şi-a dat drumul ca la bingo.Îşi amintea clar că-i trimisese lui Savich un plic,prin
poştă.Mi-a arătat până şi chitanţa semnată de secretarul lui Savich-îl ştii,tipul ăla
cu coafura perfectă şi genele false,da? Oricum,Napoli i-a dat secretarei plicul
lipit şi gata de a fi trimis,dar ea bănuia că înăuntru erau nişte fotografii.
-Lasă-mă să ghicesc,spuse Duncan,întorcându-se spre Elise.Fotografiile cu tine
şi cu Savich.Aceleaşi pe care i le-a trimis şi lui Cato.Joc la ambele capete,ca de
obicei.Doar că de data asta l-a înfuriat pe Savich destul de tare ca să-1 facă să-1
omoare pe Napoli.DeeDee sări în picioare,ca sub efectul unui şoc electric:
-Poftim?!Duncan se întoarse spre Elise.
-Spune-i.Elise îi prezentă lui DeeDee o relatare concisă,dar detaliată a celor
întâmplate pe Podul Talmadge,inclusiv faptul că-1 văzuse pe Savich
împuşcându-1 pe Napoli.Când termină,DeeDee se uită la Duncan.
-Şi tu crezi toată povestea asta?
-Acum,da,când știu că Napoli a fost atât prost încât să încerce să-l șantajeze pe
Savich.Arătând pe cât de nedumerită,pe atât de ofensată,Elise întrebă:
-Şi până acum n-ai crezut? Cuvântul meu n-a contat cu nimic?
Duncan nu apucă să-i răspundă,căci DeeDee se grăbi să continue:
-Şi nu e numui atât.Mi-ai sugerat să verific trecutul oamenilor pe care ştim ca i-a
atacat Savich.O frecţie fără rost,ca să fiu şi eu ocupată cu ceva,fără îndoială
-dar,după cum a reieşit,nu tocmai o pierdere de timp.Făcu o pauză,cu o mină
foarte mulţumită de sine.
-Ghici cine-i rudă cu Chet Rollins!
-Elise e sora lui după mamă.Faptul că Duncan ştia deja acest lucru o mai
dezumflă întrucâtva pe DeeDee,dar nu făcu decât să-i sporească animozitatea cu
care o privea pe Elise.
-L-ai auzit cerându-mi să mă interesez de trecutul lui Rollins,aşa că i-ai spus
înaintea mea despre legătura voastră,ca să fii acoperită.
-De fapt,Elise nu m-a auzit când ți-am cerut să faci asta.
-De ce i-ai cerut-o?întrebă Elise,ridicând vocea.De ce Duncan? Decât dacă...
Nedumerirea i se transformă în furie.Voiai să te asiguri că-ţi spuneam adevărul!
îl acuza ea.Asta era motivul,nu? Dupa toate câte s-au întâmplat,încă nu ai
încredere în mine!
-Ca să vezi...! mormăi DeeDee,sarcastic.
-Pune-te în locul meu,Elise,îi ceru el.Trebuia să fiu sigur.Se uitară lung unul la
altul,iar Duncan fu cel dintâi cer își mută privirea,întorcând iar capul spre
DeeDee.
-Şi altceva,ce-ai mai aflat?DeeDee arătă cu bărbia spre Elise.
-Ea şi Savich se cunosc de mult.Au fost intimi încă dinainte ca ea să-1 fi întâlnit
pe judecător.
-N-am fost prieteni intimi.
-Am văzut fotografiile!se răsti DeeDee,cu aprindere.Alea pentru care l-ai omorât
pe Napoli.
-Savich 1-a omorât pe Napoli.
-Ce comod,să dai vina pe un criminal notoriu replică DeeDee,ridicându-se în
picioare.Nu-ţi cred povestea aia cu codul,cum nu cred nici că l-ai împuşcat Gary
Ray Trotter în legitimă apărare.
-Ăsta-i adevărul,DeeDee.Se răsuci spre Duncan.
-Cum poţi să...
-Stai jos.
-Te-a...
-Stai jos!O aşteptă să se aşeze din nou şi să tacă deşi fierbea în continuare.
Trotter nu venise acolo în noaptea aia ca să le spargă casa.Venise s-o omoare
Pe Elise. Fusese angajat ca asasin. De soţul ei.Vizibil descumpănită, DeeDee se
uită de la Duncan la Elise, apoi din nou la Duncan.
Profitând că o amuţise pentru moment,Duncan continuă:
-Mai ţii minte în seara aia,la Smitty's, când ți-am spus că Elise venise la mine cu
o poveste pe care n-o credeam,pe la începutul anchetei?
-Şi asta-i povestea?întrebă DeeDee,pufnind într-un râs neîncrezător.Judecătorul
1-a angajat pe Trotter ca s-o omoare pe nevasta lui cea iubită şi frumoasă ca un
trofeu?De câte ori ţi-a făcut sex oral pân-ai început să crezi o aiureală ca asta?
Duncan auzi exclamaţia indignată a lui Elise,dar rămase cu privirea aţintită spre
DeeDee.Mai stăpân pe sine decât ştia că putea să fie şi decât merita partenera
lui,spuse:
-Vrei să auzi sau,nu?Dacă da,prezintă-i scuze lui Elise.Dacă nu,uşa e acolo,şi am
să-mi găsesc altă parteneră.
-Parteneră?Dacă te aliezi cu ea,va fi un noroc pentru tine să mai ai o slujbă.
Duncan se ridică.
-Cred că nu e nevoie să te conduc.
-OK,OK,se înduplecă DeeDee.Vreau să aud povestea.Privirea dură a lui Duncan
îi reaminti în ce condiţii putea s-o audă.Oftând,DeeDee se uită la Elise şi
bombăni un cuvânt de scuză.Duncan se întoarse la scaunul lui şi începu să
vorbească.Fu nevoie de o oră încheiată,pentru ca el şi Elise să explice totul.
DeeDee punea adesea întrebări-întrebări la care Duncan se aştepta,fiindeă şi el le
pusese.
-Cine era femeia moartă de la morgă?
-Aş presupune că Luciile Jones,răspunse el.Avea aceeaşi statură şi constituţie.Pe
hârtie,semnalmentele ei şi cele ale lui Elise s-ar putea schimba între ele.Savich
avea nevoie să scape de ea,iar Laird avea nevoie de un cadavru,pentru ca noi să
închidem cazul.Savich i-a spus lui Laird despre semnul distinctiv din naştere.Nu
mai era nevoie decât să susţină că-1 recunoscuse,şi nimeni nu l-ar fi putut
contrazice.Decât tu,se citea în expresia lui DeeDee,dar n-o spuse cu voce tare.
-La câteva zile după dispariţia lui Elise,când corpul ei nu voia să iasă la
suprafaţă,Laird şi Savich au început,cu siguranţă,să se neliniştească.Până când
lui Savich i-a picat fisa:„Ia uite ce noroc!Am o femeie a cărei eliminare ar
rezolva două probleme.”Aşa că a înecat-o pe Luciile Jones în râu,probabil,legată
ca să nu fie găsită timp de câteva zile,iar când era găsită,să fi devenit imposibil
de identificat după altceva decât semnul din naştere şi fişele stomatologice.
-ADN-ul.
-Putea să păstreze şi fire de păr,pe care Cato Laird i le-ar fi pus la dispoziţie lui
Dothan,afirmând că le avea din peria de cap a lui Elise.Elise plecase de-acasă în
noaptea aceea fără nicio bijuterie,ceea ce era tot un noroc pentru ei.Aveau de
rezolvat mai puţine detalii.
-Şi hainele?
-Elise purta un maiou fară mâneci şi o fustă pe care le primise cadou,în aceeaşi
seară de la soţul ei.A procurat un set identic.Poate că tocmai pe Luciile Jones au
pus-o să le cumpere.
-Şi dacă Napoli o împinsese pe doamna Laird în râu sau dacă ea însăşi sărise?
Nu se temeau că urmau să iasă la suprafaţă două cadavre?
-Laird avea s-o identifice pe prima apărută,aşa că noi am fi închis cazul privitor
la Elise.Pe urmă,dacă se găsea şi al doilea cadavru,urma să fie,de fapt,acela al
prostituatei şi toxicomanei Luciile Jones.Sau Elise ar fi fost o Jane Doe
neidentificată.În oricare dintre cazuri,nimeni n-ar mai fi căutat-o pe Elise
Laird,soţia judecătorului...Ea ar fi fost moartă,identificată categoric de soţul ei şi
cu ajutorul fişelor dentare,şi,probabil,incinerată.
DeeDee îşi rodea interiorul obrazului,uitându-se pe rând la amândoi,în timp ce
încerca să asimileze faptele şi ipotezele.Oprindu-se cu privirea spre Elise,spuse:
-Te-ai măritat cu el în speranţa de a obţine probe pe care le puteai duce la
procuratură,ca să-i bagi în puşcărie,pe el şi pe Savich.Asta-i ideea principală?
-Da.
-Şi atunci,probele alea unde sunt?
-Dacă găseam vreuna, acum Cato ar fi fost deja în pușcărie.Și nimic din toate
astea nu s-ar mai fi întâmplat. DeeDee o privi neîncrezător.
-Vrei să spui că,după aproape trei ani de trai împreună cu el,n-ai pus mâna pe
nicio hârtiută,n-ai înregistrat nicio convorbire,nimic?
-Dacă puneam mâna pe ceva,n-aş mai fi rămas cu el.
-Mda,e aşa de prăpădit palatul ăla în care te-a instalat...Văd şi cu ochiul liber de
ce nu suportai viaţa aia de mizerie.Elise se ridică de pe taburetul pianului şi se
repezi spre ea.
-Îl urăsc pe Cato Laird.A dat ordin ca fratele meu să fie omorât,fară să-i pese de
el mai mult decât de-o muscă.Şi a trebuit să mă culc cu el.Să mă prefac că
făceam dragoste cu el.Ani de zile,adăugă ea,cu vocea tremurându-i.Dar tot eram
dispusă s-o fac,dacă la sfârşit Cato avea să plătească.
-OK,OK,am înţeles,răspunse DeeDee.Dar mai am încă o întrebare.De ce şi-a
bătut capul soţul tău cu Napoli? Dacă era prea bătător la ochi să te omoare el
însuşi,de ce nu i-a cerut amicului său,Savich,s-o facă?
-Şi eu m-am gândit la asta,spuse Duncan.Savich ar fi fost expeditiv şi meticulos.
Dar,încă înainte ca trupul lui Elise să se răcească,Meyer Napoli ar fi ieşit la
lumină,oferind fotografiile alea cu Elise şi Savich tuturor reporterilor de pe
Coasta de Est.Ar fi spus tot ce ştia despre relaţia ei cu Coleman Greer,şi despre
felul cum Cato îl angajase ca s-o urmărească.Cato ar fi intrat în atenţia
autorităţilor şi i s-ar fi cerut explicaţii despre toate astea.Şi lui Savich la fel.
Dar,folosindu-1 pe Napoli,Cato a aranjat aşa,încât el să pară partea vătămată.A
scăpat şi de Elise,şi de şantajist.DeeDee se ridică în picioare,masându-şi fruntea.
-În regulă,mi-am format o imagine de ansamblu,dar ce-am rezolvat cu asta?
Duncan arătă cu capul spre Elise.
-Avem o martoră oculară a asasinării lui Napoli.
-Fii serios,Duncan.N-o să fie considerată demnă de încredere.
-Avem şi chitanţa de confirmare a primirii plicului pe care Napoli i l-a trimis
prin poştă lui Savich.Asta-i o legătură directă.
-Tot nu-1 plasează pe Savich pe pod,în noaptea aia.Iar despre judecătorul Laird
avem şi mai puţine.De fapt,nu avem nicio dovadă că ar fi vinovat de altceva
decât de identificarea eronată a unui cadavru,care ar putea fi pusă pe seama
zăpăcelii cauzate de durerea sfâşietoare şi pe a unei încurcături la cabinetul
stomatologic.Întorcându-se spre Elise,o întrebă:
-Cât timp ai de gând să faci pe moarta?
-Până va fi în avantajul meu să reapar.
-Şi între timp,îl întrebă DeeDee pe Duncan,tu ai de gând să stai aici şi să te joci
cu ea de-a mama şi de-a tata?Tonul ei îl zgâria pe nervi,dar ca să nu-şi mai
consume degeaba timpul şi energia se hotărî s-o lase în pace.
-Elise şi cu mine ne-am gândit la mai multe planuri,dar până la urmă le-am
respins pe toate.
-Ai discutat despre strategia poliţiei cu ea? Ignorându-i dispreţul,Elise spuse:
-Mi-a trecut prin minte că s-ar putea să nu fi găsit nicio dovadă despre Cato,
pentru că,pur şi simplu,nu sunt acolo.
-Crezi că Savich ţine registrele? o întrebă Duncan.Elise ridică din umeri.Duncan
simţi nişte furnicături familiare în burtă,care-i indicau că era posibil ca Elise
să fi găsit o pistă.Trăgându-se de buză,începu să se plimbe prin cameră.
-Dacă-1 prindem pe Savich cu ceva,Laird o să cadă de la sine.
-De ce crezi asta? întrebă DeeDee.
-Da,Duncan,de ce? interveni şi Elise.Cato n-o să „cadă” prea uşor.Va fi atent să
nu facă nicio greşeală.De când m-am căsătorit cu el,n-a făcut niciuna,aşa că n-o
să înceapă tocmai acum.
-Tot o să-1 prindem noi cu ceva.
-Cu ceva,de acord,dar cu ce?Nu l-ai înfundat pentru asasinarea lui Chet.A scăpat
basma curată.Iar dacă eu muream,fie în biroul de-acasă,fie pe pod,ar fi scăpat şi
după asta.Aruncă o privire vexată spre el,apoi şi spre DeeDee.Nu-i aşa?
Niciunul nu negă că,cel mai probabil,avea dreptate.
-Ar fi scăpat,repetă ea,cu îndărătnicie.O ştiţi la fel de bine şi voi,ca şi mine.
-O să găsesc eu ceva,spuse Duncan.
-Dar ce?
-Încă nu ştiu.
-Şi când?
-Cât de curând pot.
-Şi între timp,eu trebuie să rămân moartă?
-Nu ştiu,Elise.O să vedem noi cum e mai bine.
-Trebuie să fie adus în faţa justiţiei,Duncan.
-Sunt de acord.Reteză aerul cu mâna,ca pentru a-i tăia următorul argument,după
care,vorbind mai încet,spuse:Dar,dintre cei doi peşti,Savich e cel mai mare.Dacă
reuşim să-1 convingem pe judecător să ne ajute să-1 înfundăm pe Savich...
-Şi cum o să faceţi asta?Dintr-odată,expresia ei se schimbă radical.Retrăgându-
se din faţa lui,spuse:
-Te rog,să n-aud că ai de gând să-i oferi lui Cato clemenţă,dacă în schimb vi-1
dă pe Savich.Duncan îşi feri privirea.
-Nu cred că va trebui să mergem atât de departe.
-Nu va mărturisi niciodată.
-Am să-i forţez mâna.Rânji fară convingere,dar Elise nu părea deloc amuzată.
Ascultă,continuă el,începând să ajungă la capătul răbdării,tare mi-ar mai plăcea
să-1 stâlcesc în bătaie pe nenorocitul ăla până va recunoaşte totul.Am mai multe
motive să sar pe el,dar...
-Sper că nu vorbeşti în sens literal,spuse DeeDee.Răsucindu-se spre ea,se răsti:
-Nu e nevoie să vii şi tu.
-Ce? A devenit o treabă personală? Nu mai e vorba de aplicarea legii,ci de ea?
Era pentru a doua oară când,folosind acel pronume cu referire la Elise,îl
pronunţase ca pe o vorbă de ocară.
-Sunt poliţist,spuse el,încordat.Cato Laird a conspirat ca un om să fie ucis prin
sufocarea cu o bucată de săpun.Dacă intră în puşcărie,voi şti că mi-am făcut
datoria şi am să pot dormi nopţile.
-În patul ei.Tăcerea care se lăsă trepida de furie.Câteva momente,nimeni nu
scoase o vorbă,după care Elise spuse:
-Nu cred că va fi nevoie să recurgi la măsuri fizice cu Cato.Când va vedea că-s
vie,o să...
-Tu stai aici.Se răsuci spre el.
-Stau pe dracu'!
-Ba ai să stai aici,Elise.Ascunsă,în siguranţă,până când Cato Laird şi Robert
Savich ajung amândoi după gratii.
-Dar...
-Niciun dar,i-o reteză el,încăpăţânat.Nu pot să rezolv şi problema asta,şi să te
apăr şi pe tine în acelaşi
-Va trebui să fiu de faţă când Cato îşi va da seama că a fost prins insistă ea.
Vreau să-i văd faţa.Ani de zile am aşteptat să mă răzbun pentru asasinarea
fratelui meu.Nu voi lăsa să-mi fie refuzată satisfacţia asta.
Duncan continua să clatine din cap,cu îndărătnicie.
-O să ai ocazia la proces,îţi promit.Dar deocamdată trebuie să rămâi în planul
doi şi să ne laşi ca de-aici încolo să ne ocupăm noi de toate.
Elise se pregătea să se împotrivească în continuare,când Duncan adăugă:
-Dacă ţi se întâmplă ceva,iar o să intrăm în rahat şi-n veci nu mai punem mâna
pe ticăloşii ăştia.Tu ai o importanţă crucială în ancheta noastră contra lui Savich.
La fel de crucial e şi rolul tău împotriva lui Laird,pentru asasinarea lui Chet şi
pentru toate celelalte.Nu te vei arăta până nu vine momentul să-i prindem în
capcană,îmi pare rău,Elise,dar aşa trebuie să procedăm.DeeDee ascultase în
tăcere,cu o satisfacţie vizibilă,acest schimb de replici.În sfârşit,luă şi ea
cuvântul:
-Sunt dezolată că eu trebuie să-ţi amintesc că n-ai în ce capcană să-i prinzi.
Duncan îi descrise şi ei planul,iar DeeDee răspunse cu o hotărâtă lipsă de
entuziasm:
-Nu ştiu,Duncan...Nu mi se pare de bun augur.
-Trebuie să scoatem mănuşile,DeeDee.Ieri mi-a trecut prin minte că în veci n-o
să-i putem prinde pe ăştia doi dacă folosim metode strict legale.Nu putem să
procedăm ca la carte şi să sperăm că vor fi condamnaţi.Cunosc toate lacunele
din sistemul legal.Ştiu cum să-1 învingă.Nu-i putem învinge decât forţând
câteva reguli.
-Care reguli? întrebă ea,îngrijorată.
-Vreau doar să spun...Lăsă fraza în aer,preferând să nu intre în detalii mai
concrete.Va trebui să-mi acorzi o marjă de acţiune mai largă.
Eşti cu mine sau împotrivă?
-Cu tine,răspunse ea,deşi fără prea mare convingere.Apoi încercă să sublinieze:
Doar n-oi fi cu ei.Duncan o privi pe Elise,cu un zâmbet tandru.
-Trebuie să recunoşti şi tu că asta e calea cea mai potrivită.Nu se exprimase sub
forma unei întrebări,astfel încât nu-i dădea de ales,obligând-o să confirme.După
o lunga ezitare,Elise dădu din cap.Duncan se hotărî să-şi lase maşina în grija ei.
-Foloseşte-o numai dacă trebuie neapărat,o instrui,în timp ce-i dădea cheile.Stai
în casă cât mai mult posibil.Când trebuie să ieşi,încearcă să treci cât mai
neobservată.Nu poţi fi văzută până nu se termină totul.Îşi trecu mâna peste părul
ei ţepos,cu afecţiune.Nu ne putem permite să apară niciun anunţ că a fost zărită
Elise Laird,OK?
-OK.Instala din nou telefonul în casă şi-i spuse că,dacă telefona,avea să-1 lase să
sune de două ori,după care închidea şi suna din nou.
-Altfel,să nu răspunzi.Şi nu-1 folosi decât în caz de urgenţă.Nici nu ştiu cum să
subliniez mai clar asta.Îi mai dădu şi pistolul suplimentar pe care-1 ascunsese
deasupra vitrinei cu bibelouri.Când,în sfârşit,veni vremea ca el şi DeeDee să
plece,nefericirea lui Elise era vizibilă.
-Mi-e frică.
-N-o să ţi se întâmple nimic.
-Nu pentru mine,pentru tine mi-e frică.
-O să am grijă,îi frecă el braţele,încurajator.DeeDee va fi în spatele meu.
Aproape de lacrimi,Elise şopti:
-Te rog să fii atent.
-Îţi promit că voi fi.Şi tu la fel.Nu-ţi asuma niciun risc.Niciunul.Înţelegi,Elise?
-Înţeleg.Se agăţară unul de altul,în timp ce se sărutau prelung,de rămas-bun.
Când în sfârşit se retrase,Duncan îi aruncă o privire plină de subînţelesuri.
-Mai ţii minte tot ce ne-am spus azi-dimineaţă?
-Cuvânt cu cuvânt.Îi atinse buza de jos.
-Pe curând.Apoi se întoarse grăbit spre uşă şi o grăbi pe DeeDee să iasă.

Discutară planul în drum spre Savannah.La trecerea peste Podul Talmadge,când

intrară în centrul oraşului,DeeDee încercă pentru ultima oară să-1 convingă să
nu pună în aplicare tactica de atac înainte de a se consulta şi cu căpitanul Gerard.
-E periculos şi nebunesc să-ncerci să faci singur una ca asta,Duncan.
-Nu voi fi singur.Te am pe tine.
-L-am putea aduce şi pe Worley şi pe încă vreo doi,care să...
-Nu.Din partea mea,Laird se aşteaptă la tot ce poate fi mai rău.
E mai bine dacă dau senzaţia că am ajuns la limită,am cedat,am devenit o bombă
amorsată.Mai parcurseră câteva cvartale,înainte ca DeeDee să-1 întrebe:
-Eşti absolut sută la sută sigur că Elise Laird n-a născocit toată povestea asta atât
de complicată şi nu te-a regulat pân-ai ajuns s-o crezi?Duncan îi aruncă o privire
dură.
-În ce scop? Chiar tu ai spus că avea acolo un cuibuşor moale şi cald.De ce să
vrea să-1 distrugă,decât pentru că tot ceea ce spune ea e adevărat?
-Nu vreau să spun decât că mi se pare puţin cam ciudat că în tot timpul de când e
căsătorită cu Cato Laird n-a obţinut nici cea mai mică dovadă că e altceva decât
un soţ devotat,un cetăţean respectabil şi un judecător onest.
-Vom obţine toate dovezile pe care le vrem.Până la urmă.
-Dacă aşa zici tu...
-Odată ce punem mâna pe Savich,va fi uşor.
-Doamna Laird...
-N-o numi aşa.
-N-a fost de acord cu priorităţile tale.
-Până la urmă,a fost.Opreşte la mine acasă.
-De ce?
-Vreau să mă schimb.Nu mă pot prezenta în faţa judecătorului în blugi şi tricou.
-Nu mergem să ne „prezentăm”,Duncan.Mergem să-1 răpim.

CAPITOLUL 28
Cato Laird se simţea atât de bine,încât îi era greu să-şi menţină postura cu
umerii aduşi şi expresia întristată.”Munca e tonicul meu”,le răspunsese celor
care-şi exprimaseră şocul şi îngrijorarea când se întorsese la birou după atât de
puţin timp de la nenorocirea ce se abătuse asupra lui.Explicase că,pe lângă
vindecarea pe care spera să o obţină prin cufundarea în muncă,cât mai curând
posibil,mai avea şi o răspundere faţă de comunitate.Sistemul de justiţie penală
făcea şi-aşa faţă destul de greu solicitărilor.N-avea să lase ca tragedia lui
personală să îngreuneze şi mai mult sarcinile colegilor.Bla,bla.Oamenii
înghiţiseră găluşca pe nemestecate.Ieşind din Centrul Judiciar al Comitatului
Chatham,le făcu cu mâna paznicilor de la poartă şi,de ochii lor,simula că abia
mai avea putere să împingă uşa grea de sticlă.Dar paşii-i erau uşori,în timp ce
mergea prin parcare.Soarele coborâse spre orizont.Observă ce umbră înaltă,
suplă şi impresionantă aşternea pe asfalt.Apoi,o altă umbră i se alătură,la fel de
înaltă,zveltă şi impresionantă.Simultan,din spate i se adresă un glas prietenos:
-Bună ziua,domnule judecător.
Se întoarse tocmai când Duncan Hatcher îi cuprindea bicepsul într-o mână
puternică.Detectivul zâmbea,dar avea un zâmbet ca în desenele animate-cel al
lupului pus pe şotii.
-Cum vă mai merge,domnule judecător?
-Pe cât de bine ar fi de aşteptat,mulţumesc.
-Când e înmormântarea?
-În situaţia existentă,am hotărât să renunţ la slujba tradiţională.Priveghiul se face
în particular.
-Veţi incinera trupul?
-Grija dumitale mă atinge profund,domnule detectiv.Dar,cum spuneam,păstrez
pentru mine aceste chestiuni.Rânjetul lupesc al lui Hatcher dispăru.
-Urcă-n maşină.În timpul schimbului de replici,Hatcher aproape că-1 târâse spre
Lexusul său,unde-i aştepta detectiv Bowen,cu portiera deschisă şi motorul
pornit.
-Bună seara,domnule judecător.
-Mi-aţi intrat cu forţa în maşină?
-Face parte din serviciile mai ample pe care le oferă în prezent departamentul
poliţiei,spuse ea.Ducem acasă VIP-urile după o zi grea de muncă la birou.
-Un judecător care e dur cu poliţiştii şi blând cu criminalii se bucură de un
tratament special,adăugă şi Hatcher.Cato încercă să-şi smulgă braţul din
strânsoarea detectivului,ştiind încă dinainte că era un efort zadarnic.Se uită în jur
după ajutor,dar în parcare nu mai era nimeni.
-Dă-mi drumul.
-Imediat ce intri în maşină.
-Pentru asta ai să-ţi pierzi slujba,Hatcher.
-Posibil.Probabil.Dar nu înainte de a cânta sus şi tare,în auzul tuturor,trista
baladă despre alianţa răposatei doamne Laird cu criminalul profesionist Robert
Savich.Până acum,acest subiect fusese păstrat la distanţă de ochii şi urechile
presei,iar judecătorul voia să rămână aşa.Încetă să se mai zbată.
-Aha! făcu Hatcher.Văd că ştii melodia asta.Îl strânse şi mai tare.Şi-acum,urcă-n
maşină,că de nu,am să-ţi rup braţul,şi să ştii că nimic nu mi-ar face o mai mare
plăcere.În ochii lui se citea că vorbea serios.Era clar că şi DeeDee Bowen
gândea la fel.Îşi privea partenerul cu consternare,poate chiar şi cu puţină teamă.
-Ai să-nfunzi puşcăria pentru treaba asta.În ciuda ameninţării proferate,Cato se
aşeză pe bancheta din spate a sedanului.Hatcher intră după el.Detectiva Bowen
trecu la volan,îşi încheie conştiincios centura de siguranţă şi ieşi din
parcare.Cato nu ştia dacă să fie uşurat sau îngrijorat de direcţia în care porniseră.
S-ar fi aşteptat s-o ia fie spre casa lui,fie spre secţia de poliţie.Când colo,
mergeau spre râu.La câteva cvartale distanţă de tribunal,restaurantele a modă şi
magazinele din zona Market Square erau înlocuite de case dărăpănate,
antrepozite şi fabrici falite,majortitatea evacuate şi rămase în paragină.
Bulevardele se îngustau,transformând-se în străzi denivelate şi mărginite pe
ambele laturi cu garduri în eclise,având în partea de sus sârmă ghimpată.Maşina
sălta peste diverse linii de tren.La stânga lor se înălţa,uriaş,Podul Talmadge.
Dincolo de el se întindea complexul Georgia Port Authority.Cato ştia că la acele
porţi stăteau paznici înarmaţi,dar de la o asemenea distanţă nu-i erau de niciun
folos.Nimeni nu scoase o vorbă,până când Hatcher spuse:
-Aici.DeeDee Bowen trase maşina pe marginea străzii şi opri,dar lăsă motorul în
ralenti.Judecătorul privi împrejurimile,după care se întoarse spre Hatcher,care
stătea lângă el.
-Foarte eficient.
-Crezi?
-Pustiu.Încărcat de ameninţări şi pericole insinuante.Nu era atât speriat,cât
iritat.Cu toată brutalitatea lui,Hatcher n-avea să-i facă nimic.Cum îndrăznea să
creadă că putea să scape,după ce-1 supusese pe judecătorul Cato Laird unei
asemenea umilinţe? Nu era doar mitocan,ci şi prost făcut grămadă.
În orice caz,era timpul să întoarcă jocul.Îl privi cu un zâmbet complice:
-Ia zi-astâmpără-mi curiozitatea: ai avut-o pe nevastă-mea? Sau doar ai fi vrut?
Era amuzant să vadă cum se crispau trăsăturile detectivului,aproape
solidificându-se.Cato râse încet.
-Nu te ruşina prea tare,detectiv Hatcher.Elise avea efectul ăsta aproape asupra
tuturor bărbaţilor pe care-i întâlnea.Nici chiar un ofiţer al legii,decorat,ca
dumneata,nu putea fi imun la farmecele ei.Nu eşti deloc unic.Şi nu eşti nici pe
departe atât de dur pe cât te prefaceai.Nu se aşteptase.Hatcher se mişcase atât de
repede,încât Laird nu-şi dădu seama ce se întâmplase decât când durerea
orbitoare ţâşni în sus dintre coapsele lui,făcându-1 să urle.
-Atâta e destul de dur pentru tine?întrebă Hatcher,în timp ce-şi răsucea cu
cruzime pumnul în care strângea din răsputeri testiculele judecătorului.
Împotriva propriei voinţe,ochii judecătorului se umplură de durere şi chiar
scânci sonor.
-Dă-mi voie să-ţi spun ce mă face să fiu şi dur,şi unic,domnule judecător,şopti
Hatcher,atât de aproape,încât Laird îi simţi pe faţă respiraţia fierbinte şi
furioasă.Sunt tipul care o să-ţi facă boaşele terci în clipa asta,dacă nu cooperezi
cu noi.Ca de la o marte distanţă,plutind spre el prin ceaţa sângerie a serii,
judecătorul o auzi pe DeeDee Bowen spunând:
-Duncan,nu...
-Gura,DeeDee! latră el.Ţi-am spus c-am s-o fac cum ştiu eu.
-Dar nu poţi...
-Ba pot.Şi o fac.Strânse şi mai tare,răsucind încă o dată.
-Ce vrei? schelălăi Cato,cu un glas atât de subţiat încât nici el nu şi-1 recunoştea.
Treptat,Hatcher slăbi strânsoarea,apoi îi dădu drumul.
-Acum,că ţi-am câştigat atenţia în exclusivitate,ai face bine să asculţi.
Cato,încercând să-şi tragă respiraţia şi să-şi alunge durerea,aruncă o privire spre
locul din faţă.Detectiv Bowen se uita la ei cu nelinişte vizibilă.Nu era de acord
cu tacticile partenerului ei,dar nici n-avea să intervină,impiedicându-1 să le
aplice.
-Noi credem că eşti mânjit,judecătorule.
-Ce?Întoarse capul spre Hatcher-prea repede,ghici el,după zâmbetul care apăru
pe faţa detectivului.
-Ştim că eşti un escroc,doar că încă nu cunoaştem în amănunt întinderea
activităţilor dumitale criminale.Şi ştii ceva? Puţin îmi pasă.Respiraţia lui Cato
aproape revenise la normal,dar găsi totuşi că era mai cuminte să tacă.
-Nu te am cu nimic la mână,continuă Hatcher.Dar l-am prins în sfârşit cu ceva
pe Savich,şi el mă interesează cu adevărat.Judecătorul se uită de la el la DeeDee,
apoi din nou la Hatcher.
-Savich ne interesează pe toţi.
-Mă bucur să te aud spunând asta.Fiindcă mâine va fi pus sub acuzare pentru
asasinarea lui Napoli.
-A lui Meyer Napoli?Chiar dacă judecătorul însuşi o spusese,exclamaţia sa de
surprindere părea sinceră.
-A,exact.Am uitat să menţionez asta,urmă Hatcher.S-a prezentat un martor
ocular care l-a văzut pe Savich împuşcându-1 pe Napoli,pe Podul Talmadge.
-Vorbeşti serios? întrebă Laird,privindu-1 pe Hatcher,după care se uită şi la
partenera lui,pentru confirmare.
-Vorbim cât se poate de serios,domnule judecător,încuviinţă DeeDee.Acelaşi
martor l-a văzut şi pe Napoli împingând-o pe doamna Laird peste parapetul
podului,în râu.
-Deci,Elise nu...n-a sărit? Nu şi-a pus singură capăt zilelor?
-Se pare că nu,replică DeeDee.Laird îşi feri capul,coborând vocea până la o
şoaptă emoţională,care suna autentic:
-Mă bucur să...să aflu.
-Savich a apărut tocmai după ce Napoli îi rezolvase treaba asta murdară,adăugă
DeeDee.Reiese că Napoli îl şantaja pe Savich cu fotografiile alea în care apărea
alături de doamna Laird,la fel cum o şantaja şi pe ea,şi plănuia să vă şantajeze şi
pe dumneavoastră.Savich l-a omorât.
-Iar când nemernicul va fi adus mâine la tribunal,pentru audiere,reluă Hatcher,fă
bine şi fii cu chef de ştreang.Audierea asta ar trebui să dea tonul pentru procesul
lui de crimă.Altfel,vom începe să ne interesăm din ce motive n-a mers.
-Nu înţeleg de ce aţi considerat necesar să înscenaţi această...Gesticula spre
geam,arătând împrejurimile....Ce-o fi.
-Fiindcă voiam să-ţi fie clar că m-am săturat să tot fiu tras în piept de sistemul
judiciar-adică,de dumneata,replică Hatcher.Ultima dată când ţi l-am adus pe
Savich la judecată,i-ai dat drumul.
-Mă obliga...
-Las-o baltă,domnule judecător.Dar ţine minte convingerea cu care vorbeşti
acum.Asta-i de bine.Sună foarte...judecătoreşte.Mâine,îi refuzi lui Savich
cauţiunea.Va intra în puşcărie şi acolo o să stea,până la proces.Aranjezi să-i
prezidezi dumneata procesul şi nu-i acorzi nici o clemenţă,nici lui şi nici lui Stan
Adams,avocatul.Nici la alegerea juraţilor,nici la orice moţiune pe care ar putea-o
depune,nici cât să se ducă pân' la toaletă.Să nu li se aprobe nimic' Ne-am
înțeles?
-N-am nicio problemă,răspunse calm Cato.
-De fapt,am avea o problemă,interveni DeeDee,aruncând o privire îngrijorată
spre Hatcher.Martorul nostru ocular nu e cel mai credibil...
-E destul de credibil.Tonul răstit al lui Hatcher o reduse eficient la tăcere.
-Avem un martor ocular.Îl putem înfunda pe Savich dacă,măcar o dată,ne
favorizezi pe noi,în locul acelui criminal.N-am chef de erori judiciare,nici de
vicii de procedură,chiar dacă juraţii citesc ziarele sau se uită la transmiterea în
direct a procesului,pe telefoanele mobile,în timp ce stau în boxa juriului.Nu voi
fi mulţumit decât cu o condamnare şi o sentinţă care să-1 ia dintre noi pe
viaţă.Dacă va fi pedeapsa cu moartea sau nu,o las în seama juraţilor.
Judecătorul se uită iar de la unul la altul,oprindu-se asupra lui Hatcher.Deşi îl
dispreţuia,îi venea să-1 pupe.Idiotul ăla repezit nu-şi dădea seama că-i rezolva
cea mai mare problemă: cum să pună capăt parteneriatului său cu Savich fără a
se teme de răzbunare.Recent,ajunsese la concluzia că aranjamentul lor îşi
încheiase parcursul.Îl ajutase să adune o adevărată avere,mai mulţi bani decât ar
fi putut vreodată să cheltuiască,deşi îl aştepta deja şi o pensie grasă.
Nu că acei bani ar fi fost motivul pentru care se asociase cu Savich.
Atracţia iniţială constase în fiorul secretului,în pericolul de a fi prins.Îi plăcuse
să flirteze permanent cu dezastrul.Dar devenise aproape prea uşor.Fascinaţia se
risipise.Asocierea lor era o vulnerabilitate care nu mai merita riscurile.Dar,dacă
încerca s-o sfârşească,şi-ar fi pus viaţa în pericol.Savich era cel care rezilia acele
aranjamente,nu partenerii lui.Savich avea să fie închis pe viaţă,dacă nu chiar
executat.Iar dacă încerca să se răzbune şi să îndruge la poveşti despre judecători
corupţi,cine să-1 asculte? Toţi condamnaţii la moarte purtau ranchiună cuiva şi
nimeni nu le dădea nici cea mai mică atenţie,mai ales când acuzaţiile lor îi vizau
pe judecătorii care-i condamnaseră.Făcu tot ce putea ca să-şi păstreze o expresie
sumbră în timp ce spunea:
-Savich va primi ceea ce merită.O să am eu grijă.Hatcher îl privi direct în ochi,
ca şi cum ar fi vrut să vadă cât de demn de încredere era.Într-un târziu,aparent
satisfăcut,se uită la DeeDee Bowen şi dădu din cap.Fără o vorbă,detectiv Bowen
întoarse maşina din trei mişcări şi pomi înapoi spre tribunal.Cu toată durerea din
testicule,lui Cato îi venea să fredoneze.

Anticamera era goală.Kenny nu se zărea nicăieri.Uşa cabinetului privat al lui

Robert Savich era întredeschisă,în cameră era întuneric,cu excepţia unei mici
lămpi care aşternea un disc de lumină pe birou.Capul cu păr lucios al lui Savich
stătea aplecat asupra hârtiilor.Cărarea îi era atât de precisă,încât arăta ca o
incizie practicată cu un scalpel.Simţind că nu mai era singur,Savich duse mâna
sub birou,unde avea ascuns un pistol,apoi ridică privirea şi se uită la vizitatoarea
sa neaşteptată.Ochii lui strălucitori se măriră puţin,dar surpriza fu imediat
ascunsă sub privirea aceea albastră şi impenetrabilă ce pentru mulţi fusese
ultimul lucru pe care-1 văzuseră în viaţa lor.
-Am auzit liftul,spuse el,şi am crezut că eşti Kenny.
-Nu semăn cu Kenny.Savich zâmbi,cu dinţii albi lucindu-i pe chipul oacheş.
Simţul umorului ţi-a rămas intact.Un bun comentariu despre viaţa de apoi.
Elise deschise complet uşa şi intră în cabinet.
-Sunt cât se poate de vie.
-Observ.Şi arăţi rezonabil de bine.Deşi nu pot spune că-mi place noua ta
tunsoare,iar ţinuta vestimentară lasă şi ea foarte mult de dorit.
-Nu pari deloc şocat să mă vezi,remarcă ea.
-Eu tratez cu valori absolute,Elise.Împrejurările morţii tale erau tulburi,
speculative şi neconcludente.Te împinsese Napoli de pe pod? Săriseşi tu,după
ce-1 omorâseşi? Totul era cum nu se poate mai neclar.Ridică mâinile.Cine-ar fi
ştiut ce să creadă?
Se uitară câteva momente unul la altul.În cele din urmă,Elise spuse:
-Nu m-ai invitat să iau loc.
-Iartă-mă.Îi indică scaunul din faţa biroului.Cred că sunt un pic cam şocat.Ai
dori să bei ceva?
-Nu,mulţumesc.Amândoi era prudenţi,curioşi,nervoşi unul în prezenţa celuilalt,
fiindcă niciunul dintre ei nu putea să prevadă deznodământul acelei întâlniri.
Elise însă era singura care-i cunoştea măcar scopul.
-Soţul tău încă nu ştie nimic? întrebă el.
-Vrei să spui,dacă a aflat că sunt în viaţă? Nu.
-Înţeleg.
-Înţelegi pe dracu'.Savich zâmbi scurt.
-Foarte adevărat.Cred că ai motive întemeiate să moartă.Ard de nerăbdare să le
aflu.Unde-ai fost?
-În ultimele trei zile,cu Duncan Hatcher.O privi şocat,apoi izbucni în râs.
-Absolut încântător!Absolut interesant şi-ncântător!Ultima dată când l-am văzut,
era cu nervii în piuneze.L-am tachinat în legătură cu pasiunea pe care a făcut-o
pentru tine.Credeam că era nereciprocă.Îşi arcui elocvent sprâncenele.Se pare că
m-am înşelat.Apoi,izbucnind iar în râs,continuă:
-Pot înţelege prea bine de ce voia să ţi se vâre-n budigăi.Dar nu-mi pot imagina
nici mort ce găseşti tu atrăgător la el.De acord,are un anumit magnetism
animalic.Umerii ăia...Bărbia pătrată...Dar e aşa se obositor de cinstit,Elise,
adăugă el,cu o undă de milă.Apoi,zâmbetul îi deveni ca de reptilă.
-Sau,era.Până te-a întâlnit pe tine.Nici nu-i de mirare că a început să se comporte
iraţional.Se războia cu propriile-i pofte carnale şi se pare că patima a învins
simţul datoriei.Îşi linse buzele,ca şi cum ar fi savurat căderea lui Duncan în
dizgraţie.
-Cum te simţi,Elise,având un om care e în stare să-şi sacrifice sufletul pentru
tine?
-Duncan n-a sacrificat pentru mine nimic.
-Măcar o parte din probitatea lui profesională tot şi-a compromis-o,fără îndoială.
-Temporar,poate.Îşi coborî privirea spre mâini,pe care şi le ţinea încleştate în
poală.
-Pe tine te vrea mai mult decât pe mine.Savich se aplecă înainte,rezemându-şi
antebraţele pe marginea biroului.
-Nu te urmăresc.Ridicând capul,Elise îl privi în faţă.
-Tu eşti cel pe care-1 doreşte,Savich.Locul pe care-1 ocupi tu in inima lui nu se
compară cu niciun altul.Nu mai are loc în suflet pentru nimeni şi nimic altceva.
S-a dedicat cu totul misiunii de a te distruge... într-un fel sau altul.O studie un
moment,apoi se ridică și ieși de după birou.
-Da.într-un fel sau altul.Ridică-te,Elise.Elise se supuse,cu o uşoară ezitare,
îndepărtându-şi braţele de trup,căci îi înţelesese intenţia.
-Crezi că Duncan m-a trimis aici? M-ar omorî,dacă ar şti c-am venit.
-Iartă-mi firea prea suspicioasă.O bătu pe lângă corp,apoi îi ridică tricoul,pentru
a-i căuta microfoane ascunse în sutien.Elise îl privea cu răceală,în timp ce-şi
apăsa mâinile pe corp.Cu un zâmbet scurt,Savich îi coborî tricoul la loc şi reveni
după birou,unde se aşeză.
-Nu-i o noutate pentru mine că Duncan Hatcher are vise umede în care mă
capturează.
-Dar acum are şi o cale de a-şi duce planul la îndeplinire.
-Nu zău?
-Am scăpat de Napoli şi am fugit de pe pod,în noaptea aia...De vreme ce atâta
lucru era evident,Savich aşteptă şi continuarea.
-Dar nu înainte de a te fi văzut împuşcându-1 cu sânge rece.
-Ahaaa...făcu el,rezemându-se de spătar,fară să pară deloc tulburat de această
dezvăluire.
-Pe baza depoziţiei mele de martor ocular,Duncan o să te aresteze.
-Serios?
-Chiar acum,discută cu Cato,ameninţându-1 cu represalii dacă e îngăduitor cu
tine şi te lasă să pleci liber de la tribunal.Apoi,va veni după tine.Savich rămase
cu privirea spre ea,în timp ce reflecta la cele auzite.
-Avertizându-mă pe mine,îl trădezi pe Duncan Hatcher.
-Exact.
-S-au certat porumbeii?
-Duncan şi cu mine avem scopuri diferite.El pe tine te vrea.
-Şi tu ce vrei,dulce Elise?
-Eu am venit aici ca să-ţi propun un târg.
-Conversaţia asta devine tot mai bizară de la o clipă la alta.Sunt intrigat.Ce fel
de târg?
-Dacă depun mărturie despre ce am văzut,vei fi condamnat pentru omucidere.
-Şi altfel?
-Altfel,pot să schimb povestea pe care i-am spus-o lui Duncan.Voi susţine că
l-am împuşcat pe Napoli în legitimă apărare,la fel ca pe Trotter.
-Hatcher n-a crezut nici atunci scenariul cu legitima apărare.I-ar fi şi mai greu
să-1 creadă acum.
-Voi spune că de-asta am inventat povestea despre tine,fiindeă ştiam că n-o să
mă creadă.În orice caz,fară depoziţia mea de martor ocular,Duncan nu are nici o
putere asupra ta.Nicio probă materială cu ajutorul căreia să te acuze.Fără mine,
nu-ţi poate face nimic.Savich rămase complet nemişcat,privind-o lung,fără să
clipească din ochi.Într-un târziu,spuse:
-E o ofertă incredibil de generoasă,Elise.Schimbându-ţi depoziţia,nu numai că-ţi
faci un duşman din noul tău amorez,dar mai şi rişti să te incriminezi singură.
-Îmi asum riscul,dacă-mi accepţi oferta.O privi viclean,ştiind că o asemenea
ofertă nu venea pe gratis sau măcar ieftin.
-Ce vrei în schimb? Trebuie să fie ceva îngrozitor de important pentru tine.Ceva
ce-ţi doreşti din tot sufletul.
-Da.Şi e un lucru pe care mi-1 poţi da.
-Cere-mi-1.Îl privi drept în ochi.
-Dă-mi-1 pe Cato.

În timp ce-i dădea lui Cato Laird cheia Lexusului,DeeDee evită să-1 privească în
ochi,ca şi cum în acest mod s-ar fi distanţat,cumva,de cele întâmplate.În
principiu,era de acord cu Duncan.Dar duritatea cu care el îl tratase pe judecător
era inacceptabilă.Întrecuse măsura.Iar motivul era emoţional.
Îl priviră pe judecător cum se îndepărta,apoi se întoarseră la maşina ei.
-A mers exact conform planului,remarcă vesel Duncan,în timp ce se aşeza pe
locul din dreapta.
-Ţi-ai pierdut complet minţile în legătură cu ceea ce urmărim,Duncan?
-Urmărim să-1 înhăţăm pe Savich,iar apoi şi pe boul ăsta de judecător.
-Să-i înhăţăm prin orice mijloace,corecte sau nu?
-Am încercat pe căi corecte.N-a mers.
-Ar putea să te aresteze pentru agresiune.
-Ar putea.N-o s-o facă.O să-şi acopere fundul şi-o să-şi apere reputaţia.Se uită la
ceas.Suntem chiar în avans cu timpul.O să ajungem uşor la el la birou,înainte de
a pleca.Să mergem.
-Acum?
-Sigur că acum.Ce credeai?
-Credeam că ai să urmezi procedura! protestă ea.C-ai să obţii un mandat de
arestare,ai să-ţi consulţi superiorii...Îl mai ţii minte pe căpitanul Gerard? Pe
Worley? Nu suntem haiduci.Suntem ofiţeri de poliţie.Avem nevoie de acoperire
legală şi de...
-N-avem,i-o reteză el scurt.Se priviră încruntaţi,peste consola maşinii.
DeeDee fi prima care cedă,încercând o altă tactică:
-Ţi-ai pierdut perspectiva,Duncan.Te rog,stai puţin şi gândeşte-te la ceea ce faci.
-M-am gândit.Am stat şi m-am tot gândit,până mi-a venit rău de-atâta gândire.E
timpul să acţionăm.
-Sunt de acord,dar trebuie să acţionăm responsabil şi legal.
-Perfect,spuse el scurt,dacă te codeşti,am s-o fac singur.Şi dacă intru în rahat...
-Când ai să intri în rahat.
-OK,când am să intru în rahat,n-ar fi bine să-mi fii şi tu alături.Eu am cerut asta,
nu tu.Loialitatea ta colegială se opreşte aici.Te degrevez oficial de orice
obligaţie faţă de mine.Poţi pleca,şi să rămâi cu conştiinţa împăcată.Dar am s-o
fac,şi am s-o fac în felul meu.Se întoarse şi întinse mâna spre clanţa portierei.
DeeDee îl apucă de mânecă.
-Fir-ai să fii,Duncan! Doar ştii că nu te pot lăsa să dai buzna de unul singur peste
Savich.Duncan îi adresă un zâmbet scurt.
-OK,atunci.Să mergem.Porniră în tăcere.Când ajunseră la un cvartal de atelierul
lui Savich,Duncan deschise fermoarul genţii sport de la picioarele lui,scoase un
revolver .357 şi-1 vârî sub cureaua pantalonilor.DeeDee îl privi surprinsă.
-Pe ăsta de unde l-ai luat?
-De la mine de-acasă,când am intrat să mă schimb.
-Ăla de nouă milimetri unde ţi-e?
-Îmi convine mai mult ăsta.
-Cum aşa?Nu-i răspunse.În schimb,scoase un sunet gâtuit,de neîncredere totală.
DeeDee îi urmări privirea.Maşina lui,pe care o lăsase pe Lady's Island,cu Elise
Laird,era parcată în faţa clădirii lui Savich.

CAPITOLUL 29
Elise? întrebă Duncan,cu glasul ca un horcăit.Se întoarse spre DeeDee,de parcă
i-ar fi cerut o explicaţie.Deşi ştia că pe faţa ei se citeau clar cuvintele „Ţi-am
spus eu!”,DeeDee nu le rosti.Clădirea era întunecată.În parcare nu mai erau
maşini de-ale angajaţilor.Mai ardea lumina doar la fereastra biroului lui Savich,
de la etajul doi.Privind într-acolo,Duncan mormăi furios:
-Fir-aş al dracu'!Înainte ca maşina să se fi oprit complet,deschise portiera şi sări
afară.DeeDee se grăbi să coboare de la volan,luând-o la trap după el.
-Duncan,aşteaptă! Duncan îşi văzu de mers.
-Asta nu schimbă nimic.
-Ba schimbă totul!Se repezi să-1 prindă,dar el îi dădu mâna la o parte.
-Te rog,hai să stăm puţin şi să discutăm.
-Am terminat cu-atâtea discuţii.La auzul unei alte maşini care intra în parcare,se
opriră,întorcându-se,şi-1 recunoscură la volan pe secretarul lui Savich.
Duncan o luă la fugă spre intrarea în clădire,strigându-i lui DeeDee,peste umăr.
-Opreşte-1 până nu-1 anunţă pe Savich.
-Duncan!Nici măcar nu încetini pasul.
-Rahat..!DeeDee ezită câteva secunde,apoi se năpusti spre mașină,unde Kenny
jongla nervos cu telefonul celular.
-Pe Cato? repetă Savich.Elise dădu din cap.Ochii lui luciră amuzaţi.
-Vrei ca soţul tău să fie înlăturat,ca să poţi trăi fericită,până la adânci bătrâneţi,
cu detectivul tău cel sexy?
-Nu te preocupa de motivele mele.Mai degrabă,propria ta situaţie ar trebui să te
îngrijoreze.Cato n-o să te mai ajute la tribunal,ca data trecută.Ca să se apere,va
lăsa măgăreaţa să cadă pe capul tău.Are grijă Duncan de asta.Mâine vei fi
inculpat pentru asasinarea lui Napoli.În urma acestei formalităţi,ai să fii dus
imediat la curtea superioară,pentru cererea de cauţiune.Cato ţi-o va respinge.Ai
să intri direct în puşcărie şi n-ai să mai fii liber nici măcar o zi,în toată viaţa ta.
-Decât dacă tu îţi schimbi depoziţia de martor ocular.
-Exact.Tu vezi de distrugerea lui Cato,iar eu,în schimb,nu te-am văzut
împuşcându-1 pe Napoli.
-Defineşte „distrugere”.
-Vreau să zboare din magistratură.Vreau ca viaţa pe care o cunoaşte şi o
savurează să ia sfârşit Nu-mi pasă cum faci,adăugă ea,rece.Ei,cum e-ne-am
înţeles?Zâmbetul lui Savich rămase neclintit,chiar în timp ce ridica pistolul pe
care-1 ţinuse în poală,îndreptându-1 spre ea,peste birou.Inima lui Elise sări în
gât.
-Ce faci?
-Pun în aplicare o altă variantă,Elise.De ce aş accepta târgul propus de tine,când
pot,pur şi simplu,să te omor aici,şi să rezolv totul? E mai eficient să omori un
martor ocular,decât să tratezi cu el.Pe un ton sâcâitor,adăugă: Să-ţi fie ruşine că
nu te-ai gândit cu mai multă grijă.Înainte de a fi venit aici,trebuia să te gândeşti
şi la posibilitatea asta.
-Te-am considerat prieten!
-Greşeala ta.Adaug-o lângă toate celelalte.Prima şi cea mai importantă a fost aia
că ne-ai subestimat.
-V-am...? Savich se încruntă.
-Cinstit acuma,Elise,tot teatrul ăsta a devenit obositor.Cato şi cu mine ştim că tu
ştii despre aranjamentul nostru de lucru.Aplecându-se înainte,o întrebă: Ştii de
ce a mers aşa de bine,pentru atâta timp? Fiindcă niciunul dintre noi nu e prost şi
suntem unul mai prudent ca altul.Noi,spre deosebire de tine,nu facem greşeli.
-Cato a făcut una,spuse ea ironic.Napoli s-a dovedit un asasin nedemn de
încredere.
-Adevărat.Dacă decizia îmi aparţinea mie,aş fi acţionat mai rapid şi mai sigur.
-Ca să scăpaţi de mine.Deveniseşi prea băgăreaţă,prea curioasă.Ne nelinişteai
foarte tare pe amândoi.
-De...de când aţi ştiut? Savich chicoti.
-Chiar de la început.Te credeai aşa de deşteaptă,încercai să ni te vâri pe sub
piele.Faţă de mine,te prefăceai angajata cinstită şi demnă de încredere.Pentru
Cato jucăria perfectă.Iubito,continuă el,coborând glasul până la o şoaptă
compătimitoare,aproape din primul moment am ştiut că erai rudă cu Chet
Rollins.
-N-aţi arătat niciodată.
-Nu,dar nici n-ar fi avut rost s-o facem,nu-i aşa? Vezi tu,noi îi verificăm cu cea
mai mare grijă pe oamenii care se apropie de noi,Elise.Suntem de-a dreptul
paranoici,dar paranoia asta s-a dovedit a fi o politică sănătoasă.
-Prin ce m-am dat de gol?
-Nu corespundeai tiparului.Erai atât de dornică să lucrezi la Fracul şi Cravata
Albă,şi totuşi mergeai împotriva stereotipului.Nu erai o prostituată naturală şi se
vedea.Într-o meserie unde câştigurile fetelor depind de cât de frumos se poartă
cu clienţii,tu rămâneai arogantă şi detaşată.Evident,asta mi-a trezit curiozitatea,
apoi şi suspiciunile.N-a fost nevoie să scormonesc foarte adânc ca să aflu de
legătura ta cu Chet Rollins.Elise simţea greutatea pistolului lui Duncan în poşeta
din poală şi se întreba dacă ar fi putut să-1 scoată înainte ca Savich s-o împuşte.
Nu se îndoia că avea s-o facă.În cele din urmă.Pe moment,se distra prea bine.
-Când i-am spus lui Cato că erai rudă cu Rollins,a intrat în panică.Îşi închipuia
că aveai probe materiale contra lui,legate de lichidarea fratelui tău vitreg.Voia
să...te elimine pe loc,să te facă să ai un accident mortal pe şosea,într-o noapte,
după ce plecai de la club.L-am convins totuşi să mai aştepte.Mă intrigai.Voiam
să te urmăresc şi să văd ce aveai să faci mai departe.
Curând,a devenit clar că nu aveai decât bănuieli la adresa noastră.Că urmăreai să
găseşti informaţii,dovezi...continuă el,şoptind ultimul cuvânt,ca şi cum ar fi fost
un secret căruia numai ei îi erau părtași.Când n-ai reuşit să le ob ții de la mine,la
Fracul şi Cravata Albă,te-ai mutat la clubul country.Cu intenţia expresă de a-1
cuceri pe Cato.Am dreptate până aici?Elise nu răspunse,dar nici nu era nevoie.
-Iar în acest moment povestea ia o întorsătură interesantă.Până acum,nu fuseseşi
decât un nume pentru Cato.O ameninţare.Îţi dorea moartea.Dar,după ce te-a
cunoscut,a tras concluzia că te prefera vie.Şi s-a gândit că soluţia cea mai bună
ca să stea cu ochii pe tine era aceea de a te lua de nevastă,avându-te sub
acoperişul lui,unde putea să te supravegheze zi şi noapte,iar tu să dai socoteală
în faţa lui.Şi,desigur,urma să aibă la dispoziţie şi deliciosul tău cap.
Tresărirea ei îl făcu să zâmbească.
-Biata Elise.Toate nopţile alea pe care le-ai petrecut cu Cato au fost degeaba.
Niciodată n-aveai să găseşti prin preajma lui ceva care să dovedească legătura
dintre noi,fiindcă,la fel ca în toate afacerile mele,eu sunt cel care ţine registrele.
Elise aruncă o privire spre computerul de pe măsuţa din spatele biroului.Savich
chicoti.
-În veci n-ai fi în stare să spargi firewall-urile,draga mea,chiar dacă te-aş lăsa să
încerci.Ironia cea mai crudă e că,dacă dovezile te interesau,te-ai măritat cu
partenerul nepotrivit.Iar acum,ai făcut încă o greşeală de neiertat.
Gura lui se bosumflă,într-o mină de regret ipocrit.
-Mare păcat că trebuie să te omor.Atâta frumuseţe irosită şi-mâna în care ţinea
pistolul se spulberă într-o explozie de sânge.Savich scoase un muget de durere,
în timp ce arma cădea,cu zgomot,pe jos.Duncan,venind din spatele ei,sări peste
birou.Îl apucă pe Savich de coada de cal şi,răsucindu-i capul într-o parte,i-1
trânti pe birou.Obrazul îi plesni la impact,făcându-1 să urle de durere şi furie.
Duncan îi trânti ţeava pistolului în tâmplă,destul de tare pentru ca metalul să-i
facă o adâncitură în piele.Fără să-şi ia o clipă ochii de la Savich,strigă:
-DeeDee!
-Vin acum!Vocea ei răsuna din partea opusă a clădirii,iar Elise auzi nişte paşi
apropiindu-se în fugă.Sări în picioare de pe scaun,dar se ciocni de femeia
detectiv,care tocmai năvălea pe uşă.
-Acoper-o! ordonă Duncan.DeeDee Bowen,cu pistolul scos şi îndreptat spre
pieptul ei,o sili pe Elise să se retragă la perete.
-Unde Dumnezeu ai fost? latră Duncan.
-Am urcat pe scara de incendiu şi am intrat pe fereastră,răspunse ea,gâfâind.Tu
cum ai urcat?
-Pe scară.Îşi luă ochii de la Savich doar cât să arunce o privire spre Elise.
-Cred că mi-a luat pistolul.Elise îşi aruncă poşeta pe podea.
-Acolo e.
-Dă-i un şut.Femeia respectă ordinul lui DeeDee.Apoi,Bowen îngenunche şi
pipăi poşeta până simţi forma pistolului,după care se ridică din nou.
-Suntem OK,îi spuse ea lui Duncan.
-Şi secretarul? întrebă el.
-L-am prins cu cătuşele de portiera maşinii,răspunse DeeDee.Nu pleacă
nicăieri.Am chemat întăriri.
-Întăriri? De când?
-Ce?
-De cât timp le-ai chemat?
-Păi,chiar înainte să alerg încoace.De ce?
-Rahat! şuieră Duncan.Elise făcu un pas înainte.
-Duncan,eu...
-Tu să taci! Nu mă interesează nimic din ce-ai avea de spus,doamnă Laird! Cel
mai bun lucru pe care l-ai făcut pentru mine,singurul lucru,a fost să-mi creezi o
diversiune suficientă ca să-1 înhaţ pe păduchele ăsta,spuse el,împungând tâmpla
lui Savich cu ţeava pistolului.Ce-ţi mai face mâna,Savich?În ciuda durerii pe
care fără doar şi poate o simţea,glasul lui Savich era remarcabil de calm.
-Este vorba despre Meyer Napoli?Dacă aşa e,atunci avem o problemă.
Ştii,nimeni n-o s-o creadă pe Elise.Va fi o martoră fară credibilitate.
-Mda,am aflat asta pe pielea mea,spuse Duncan,aruncându-i o privire plină de
ură.
-Deci,îţi pierzi timpul,continuă Savich.
-Mi-1 pierd pe dracu'.
-Foarte bine,oftă el resemnat.Arestează-mă.Am să-mi petrec noaptea în
confortul de la spital.
-N-n,replică Duncan.N-am venit aici să te arestez.Am venit să obţin o
mărturisire şi n-am să plec fără ea.Şi trase cocoşul revolverului.Savich râse:
-Vai,ce frică mi-e.
-Duncan,întrebă DeeDee,cu o voce nesigură,ce faci?
-M-am bâlbâit cumva? Voi obţine o mărturisire de la el Sau,de nu,aici o să se
facă mai mare deranjul.
-N-ai să apeşi niciodată pe trăgaciul ăla,Hatcher,spuse Savich,cu o
condescendenţă iritantă.Ştim amândoi asta.Duncan trase în carafa de pe
marginea biroului,spulberând cristalul în mii de cioburi.Apa împroşcă pe birou
şi pe jos.Câţiva stropi ajunseră şi pe faţa lui Savich.În spaţiul strâmt al încăperii,
pistolul de calibrul .357 bubuise ca un tun.Detunătura asurzitoare provocase o
adevărată undă de şoc.DeeDee se retrase,păstrându-şi însă pistolul îndreptat spre
Elise.
-Ce naiba? strigă ea.Aşteaptă-i şi pe ceilalţi,Duncan.Vor fi aici curând.O să-1
ducem la secţie,o să...
-Dacă nu te ţin curelele pentru treaba asta,DeeDee,poţi să pleci şi s-o iei şi pe
doamna Laird cu tine.Ochii şi pistolul lui Duncan nu-1 slăbeau nici acum pe
Savich.
-Asta ne priveşte numai pe el şi pe mine.N-am să mă mai las făcut de râs.Nici de
ea,nici de bărbat-su,şi-al dracu de sigur că nici de ăsta.Pe ultimul cuvânt,împinse
ţeava pistolului în craniul lui Savich,mai-mai să-i fisureze osul.
-Dă-te bătut,Savich.Freddy Morris.Andre Bonnet.Chet Rollins.Gordie Ballew.Îţi
sună familiar numele astea?
-Du-te dracu'!
Duncan trase iar cu pistolul,de data asta spre vitrina de lângă perete,spărgându-i
uşa de sticlă.Apoi sfărâmă globul unei aplice de pe zid.Mirosul acrişor de
pulbere arsă umplea biroul.Zgomotul era insuportabil,dar pe deasupra
reverberaţiilor încă se mai auzea vocea lui DeeDee,strigând:
-Duncan,termină!Nu aşa se face!Ţi-ai pierdut capul,din cauza ei! Numai de ea e
vorba aici.Pentru ea eşti furios.Nu-i dădu nicio atenţie.Aplecându-se,îşi apropie
buzele de urechea lui Savich.
-Spune-mi ce vreau să aud sau ai să mori.
-N-ai s-o faci niciodată.
Auziră cu toții vaietul sirenelor care se apropia,dar sunetul nu-l descurajă pe
Duncan.
-Eşti chiar aşa de sigur,Savich? Chiar eşti dispus să-ţi pariezi propria viaţă pe
asta? Fiindcă asta faci.Mi-au mai rămas două gloanţe.Ia numără-le.Două.
-Duncan,pentru Dumnezeu!îl imploră DeeDee.N-o face.Ai să-ţi distrugi
cariera...totul...Ai să-ţi ruinezi viaţa!
-Viaţa mea se reduce numai la ce-i aici,spuse el,aruncând o privire scârbită spre
Elise.N-am nimic de pierdut.Nu mai am.Îşi înfipse iar pistolul în tâmpla lui
Savich.
-Aşa l-ai omorât pe Freddy Morris? Puțea a frică la fel ca tine?
-Nu eu l-am...Înainte de a apuca să nege până la capăt,Duncan trase cu pistolul
în birou.Lemnul se crăpă,rămânând cu o gaură la doar câţiva centimetri de nasul
lui Savich.
-Mai am unul.
-Mă plictiseşti,Hatcher,replică Savich,ironic.
-Spune-mi că tu ai făcut-o sau îţi zbor creierii! Răcni Duncan.
-Duncan,nu!
-DeeDee,ţi-am spus...
-Nu poţi face asta.
-Ba pot.Pot să-1 omor.Foarte uşor.
-Nu!Vocea lui DeeDee se frânse,deznădăjduită,în timp ce-şi lua pistolul dinspre
Elise,îndreptându-1 spre Duncan.
-N-am să te las.Ce vrei să...
-Aruncă arma,Duncan!
-N-ai să...
-Ba da,am să!...O privea cu gura căscată.
-Ai trage în mine?
-Jur că da.Sirenele se apropiau.Roţi de maşini scrâşniră.Se trântiră câteva
portiere.Şi totuşi,în birou,timpul părea să se fi oprit în loc.
-Nu-1 pot lăsa să scape,spuse Duncan.
-Pentru ultima oară,aruncă arma.
-Mai întâi,va trebui să mă împuşti.
-Nu mă sili s-o fac! ţipă DeeDee,cu vocea gâtuită de lacrimi.
-Am să-1 rad pe nemernicul ăsta.
-Arunc-o,Duncan!
-Nici nu mă gândsc.
-Duncan,nu! strigă ea încă o dată.
-Ne vedem în iad,Savich.
-În regulă,în regulă! zbieră Savich.Eu...eu l-am omorât pe Morris.
Nici nu termină bine,că pe uşă năvăliră câţiva ofiţeri,cu detectivul Worley în
frunte.
-Ruşine să-ţi fie,Savich.Cred că asta-nseamnă că te doare ca toţi dracii.
Agenţii în uniforme o luară pe lângă birou,înconjurându-1 pe criminal.Duncan
îşi înfipse pistolul la centură,spunând:
-Are nevoie de o ambulanţă.Apoi se repezi prin cameră la Elise şi o cuprinse cu
braţele:
-Eşti bine?Rezemându-se de el,vlăguită,dădu din cap tremurător.
-Nu mă aşteptam să mă ameninţe cu pistolul.
-Hristoase,în veci n-ar fi trebuit să te las să joci scena asta.Dacă mai întârziam
doar cu câteva secunde...Elise îi puse degetele pe buze,împiedicându-1 să-şi
ducă gândul până la capăt.
-Dar n-ai întârziat.Ştiam că aveai să vii la timp.O strânse şi mai tare,apoi îi dădu
drumul brusc şi se răsuci spre Worley.
-Că mult v-a mai trebuit şi vouă,în mama mă-sii! DeeDee era cât pe ce să mă
împuşte,iar mie mi-era frică să n-o facă,dar trăgeam de timp cât puteam şi mi se
terminau gloanţele.
-Păi,din cauza traficului...se justifică Worley.Eu n-am făcut decât să stau pe
poziţie,aşteptând să mă sune,aşa cum mi-ai spus tu.DeeDee îi privea pe toţi cu
uimire-dar mai ales pe Duncan.
-Cum i-ai spus tu? Când? Despre ce naiba vorbeşte? Ce se întâmplă aici?
Worley îşi mută scobitoarea în cealaltă parte a gurii,răspunzând:
-Are draci,se vede clar.Distracţie plăcută cât îi explici Dunk.Eu trebuie să mă
duc după mandatul ăla de percheziţie pe care mi l-ai cerut.Ar trebui să fie gata
curând.Și ieși din birou,ca să dea un telefon de pe mobil.DeeDee nu-şi lua ochii
de la Duncan.
-Când l-ai sunat?Când mi-am luat revolverul,de la mine din casă.
-Nici o clipă n-ai avut de gând să aplicăm planul pe care-1 stabiliserăm numai
noi doi?Duncan clătină din cap.
-Nu dar voiam ca tu s-o crezi.
-De ce?
-Dacă voiam ca Savich să fie convins că-mi sărise o doagă trebuia ca şi tu să fii
convinsă de asta.
-Așa că te-ai folosit de mine.
-M-am bazat pe integritatea ta profesională şi stricteţea cu care respecţi
regulamentele.
-Astea sună a gogoşi.
-Sunt,într-adevăr,recunoscu el.M-am folosit de tine.
-Cum ai putut să nu ai încredere în mine?
-Dar am avut,DeeDee.Am avut încredere că urma să faci ceea ce trebuia şi asta
ai şi făcut.Ştiam că aveai să chemi ajutoare.L-am pus pe Worley să aştepte,gata
de plecare în orice clipă.DeeDee arătă cu capul spre Elise:
-Şi ea?Aplecându-se,Duncan ridică poşeta lui Elise.
-M-a percheziţionat,dar din fericire n-a căutat şi în geantă,spuse ea,în timp ce
scotea un mic reportofon şi i-1 întindea lui DeeDee,care se holbă la el cu uimire.
-Era al bunică-mii,spuse Duncan,dar i-am făcut proba şi am văzut că merge
perfect.Se întoarse spre Elise.Am ajuns tocmai la timp ca să-1 aud vorbind
despre parteneriatul lui cu Laird.De Napoli a zis ceva?
-Tocmai de-asta voia să mă omoare.A spus că era mai eficient să lichideze un
martor ocular,decât să stea la tratative.La fel ca Napoli,şi eu eram o problemă
rămasă nerezolvată.Totul e înregistrat pe bandă.
-Staţi aşa,interveni DeeDee,ridicând mâna; o privea pe Elise uluită.Ai venit aici
şi i-ai spus lui Savich că-1 văzuseşi împuşcându-1 pe Napoli?
-Ăsta era planul.Duncan s-a împotrivit.
-Împotrivit e puţin spus.Elise îi zâmbi blând,apoi vorbi mai departe:
-Era singura cale.Tu n-ai avut încredere în mine încă de la început,îi spuse ea lui
DeeDee.Decât să încerc să te conving de contrariul,l-am convins pe Duncan să
facem o înscenare din care să reiasă că făceam joc dublu.Ne așteptam să crezi că
i-l trădasem Savich.DeeDee asimilă şi această dezvăluire.
-Cearta dintre voi doi,despre cine e peştele cel mai mare,Laird sau Savich,a fost
şi aia înscenată doar de ochii mei?
-Ca şi întâlnirea mea dură cu Laird,completă Duncan.Deşi nu pot spune că nu
mi-a plăcut să-1 apuc de boaşe.
-De unde-ai ştiut că urma să apar azi acasă la bunica ta?
-Mama mi-a lăsat un SMS pe mobil.Când ţi-a spus unde eram,a ghicit ce se
întâmpla.Ştiam că urma să vii.Elise şi cu mine discutaserăm scenariul pe care
să-1 jucăm în faţa ta.DeeDee încă mai era nemulţumită că fusese ţinută în ceaţă,
dar în expresia ei se citea şi o admiraţie cam ostilă,în timp ce o măsura pe Elise
cu privirea.
-Venind să te întâlneşti singură cu Savich,ţi-ai pus viaţa în pericol.
-Ceea ce şi eram dispusă să fac.Am şi eu o miză în jocul ăsta,adu-ţi aminte:
memoria fratelui meu.
-Mda,dar a fost nevoie de curaj,spuse DeeDee.Şi,sinceră să fiu,am crezut...ei
bine...
-Ştiu ce-ai crezut.Şi înţeleg.
-Totuşi,îţi datorez scuze.
-Nu prea ai de ce.Nu ţi-am dat absolut niciun motiv să ai încredere în mine.
DeeDee îi mulţumi lui Elise pentru bunăvoinţă,dând scurt din cap,apoi se
întoarse spre Duncan.
-Cât despre tine,partenere,eşti un nimic.Înainte de a apuca să-i răspundă,Duncan
observă că un ofiţer îi citea lui Savich drepturile.
-Stai aşa.Vreau să fac eu onorurile.Savich încă mai şedea pe scaunul de la
birou.I se puseseră cătuşele,iar cineva îi înfăşurase mâna însângerată într-o
batistă.Se vedea clar că-1 durea teribil,dar Duncan,cu gândul la victimele pe care
le terorizase sau le asasinase,nu simţea niciun dram de milă.Nu simţea decât o
supremă satisfacţie.Savich mârâi:
-N-ai fi tras niciodată glonţul ăla,al şaselea.
-Ei,Bobby,replică melodios Duncan,folosindu-i deliberat diminutivul de alint,pe
care ştia că Savich nu-1 putea suferi.Nu păreai prea convins,apropo de al şaselea
glonţ,acum câteva minute,când zbierai ca o muiere.
-Confesiunea aia n-are nicio valoare.A fost făcută sub presiune.
Degeaba ai făcut pe cowboy-ul.
-Greşit.Dar,în orice caz,aş fi făcut-o şi doar ca să mă distrez.
-Voiai s-o impresionezi pe gagică-ta asta nouă.Aruncă o privire spre Elise,apoi îi
zâmbi răutăcios lui Duncan.Ia zi,te lasă să-i tragi slobozu-n gură?
Ochii lui Duncan se îngustară periculos.
-Ştii ceva,Savich?Continui să mă enervezi.Şi s-ar putea să ai dreptate.Dacă
totuşi mărturisirea aia nu rezistă în instanţă? Şi-n plus,am impresia că încerci să
evadezi.Îşi smulse pistolul de sub centură,îl fixă pe Savich între ochi şi trase.

CAPITOLUL 30
În după-amiaza următoare,Robert Savich încă mai arăta la fel de zguduit ca în
seara trecută,când fusese scos din biroul său,cu cătuşele la mâini.După un scurt
popas la urgenţă,îşi petrecuse noaptea în centrul de detenţie,fără îndoială
dârdâind în pat,pe când retrăia acea fracțiune de secundă când cunoscuse
teroarea de moarte pe care le-o cauzase atâtor oameni.Portocaliul nu-i vine deloc
bine,remarcă DeeDee.
Ea şi Duncan stăteau în galeria sălii de judecată a curţii superioare,privind cu
interes cum Savich era escortat la locul lui de la masa apărării,înaintea audierii
pentru cauţiune.Mai devreme,într-un alt complet de judecată,fusese inculpat
pentru asasinarea lui Meyer Napoli.În mod deloc surprinzător,Stan Adams
depusese în numele clientului său o declaraţie că pleda nevinovat.
În timpul procesului anterior,judecat în aceeaşi sală cu doar câteva săptămâni în
urmă,Savich fusese îmbrăcat în fiecare zi la patru ace.Azi arăta ca un cu totul alt
om,în salopeta portocalie de deţinut şi cu tenişii fără şireturi.În ciuda bandajului
gros de la mâna dreaptă,era legat în lanţuri,care făceau legătura între glezne şi
încheieturile mâinilor.Părul îi atârna despletit.Diamantul din lobul urechii lipsea.
-Mda,da' n-arată drăguţ? comentă Duncan,în timp ce-i privea profilul,sperând ca
Savich să se întoarcă şi să-1 privească,deşi ştia că n-avea s-o facă.Duncan
învinsese.Savich nu-i putea îndura victoria.
-Nu te mai bâţâi,îi puse DeeDee mâna pe genunchi,ca să nu şi-1 mai mişte în sus
şi-n jos.De ce eşti nervos?
-Nu-s nervos,mai degrabă surescitat.Simţind greutatea privirii colegei sale,
Duncan întoarse capul spre ea.
-Ce e?
-E reală,nu-i aşa? Situaţia dintre tine şi ea.E ca...le sentimente care contează cu
adevărat.
-Pentru mine,categoric.Pentru ea,să sperăm,întoarse capul spre masa
judecătorului,acum goală,de unde Cato Laird urma să prezideze curând peste
sala de judecată,cu aroganţa şi aplombul său dintotdeana.
-Trebuie să treacă peste toate astea.Să înceapă să trăiască din nou ca ea însăşi,nu
ca nevasta lui.Va fi nevoie de o perioadă de acomodare.Prea mult timp a trăit în
gardă,cu groaza în suflet.O să treacă un timp înainte să scape cu adevărat de
toate astea.
-Mă rog,vreau doar să ştii-nu că ai avea nevoie de permisiunea sau măcar de
aprobarea mea-că n-am nicio obiecţie.Ca voi doi să rămâneţi împreună,vreau să
zic.Duncan întoarse capul spre ea,zâmbindu-i.
-Îţi mulţumesc.
-Doar în caz că te întrebai.
-Mulţumesc,repetă el.Apoi se uită la ceas.Văd că întârzie.DeeDee arătă cu capul
spre Savich,care nu părea să se fi mişcat de când se aşezase.
-Încearcă să-şi închipuie că nici nu e aici.
-Dar este.Ieri a fost ultima lui zi de libertate,şi o ştie.
-Poţi pune pariu că detestă să fie tratat ca un infractor ordinar.
-E destul de ordinar,spuse Duncan.Când am apăsat pe trăgaci,a făcut pe el.
-Nu pot spune că i-o reproşez.Şi eu am fost cât pe ce să mă scap.Norocul lui că
lăsaseşi goală ultima cameră a revolverului.De ce-ai făcut-o?Fiindcă te
aşteptasei să ajungi în situaţia de a apăsa şi pentru a şasea oară pe trăgaci?
-Exact.Iar,dacă aveam un cartuş acolo,îl omoram pe nemernic.
-În picioare toată lumea! intonă aprodul.DeeDee,nedumerită de ultimele cuvinte
ale lui Duncan,se ridică puțin mai încet decât ceilalţi din sală,când judecătorul
Cato Laird intră şi se aşeză.Aruncă o privire peste mul țimea adunată,oprindu-se
o clipă cu ochii spre DeeDee' înainte de a se uita la Duncan.Îşi susţinură unul
altuia privirile timp de câteva secunde semnificative,apoi judecătorul începu:
-Domnule Adams,îl reprezentaţi pe domnul Savich?
-Da,Onorată Instanţă,răspunse Adams,ridicându-se.
-A fost acuzat de asasinarea lui Meyer Napoli.
-Faţă de care a depus o pledoarie de nevinovăţie,înainte de a continua,Onorată
Instanţă,declar că restrângerile plasate asupra clientului meu nu sunt necesare şi
cer să fie înlăturate pe durata acestor proceduri.
-Aceste proceduri nu vor dura atât de mult,domnule Adams.Cererea
dumneavoastră este respinsă.Şi,pentru efect,lovi cu ciocănelul.Duncan observă
că Laird evita să se uite direct la Savich.
-Domnule Nelson,continuă judecătorul,reprezentaţi oficiul Procurorului
Districtual?
-Da,Onorată Instanţă.Mike Nelson se ridică şi el în picioare,la masa acuzării dar
nu înainte de a arunca o privire cu înţeles spre Duncan,a cărui inimă începuse să
bată mai repede și cu putere.
-Onorată Instanţă,continuă procurorul,Robert Savich a mai fost acuzat şi de
conspiraţie pentru omucidere,în cazul morții lui Chester Joel Rollins.Avocatul
Stan Adams întoarse capul atât de repede,încât vertebrele gâtului îi trosniră
sonor,dar Duncan privea fața chipășă a judecătorul Cato Laird.Judecătorul
zâmbea ușor,pregătit să vorbească,în momentul când creierul lui procesă
informațiile primite până de la urechi.Zâmbetul îi şovăi-.Clipi din ochi de câteva
ori.Se uită la Duncan într-a cărui privire se citea toată duşmănia pe care i-o
purta.Se mai citea și că-i venea să se ridice în picioare şi să strige: „Şi tu ai
crezut că te apucasem de boașe ieri!”Îl văzu pe judecător înghiţind în sec.
-Ăă,domnule Nelson,aceasta este o audiere pentru cauţiune.Nu e...Se poticni,şi
mai încercă o dată.Nu e cazul dinainte...Stan Adams se ridicase iar în picioare.
-Onorată Instanţă,ce se întâmplă aici?
-Încerc să înţeleg şi eu asta,domnule Adams.Domnule Nelson,cazul pe
care...ăă...în timp ce se bâlbâia astfel,atenţia îi fu atrasă spre uşa din fundul sălii.
Duncan îi văzu trăsăturile moleşindu-se de deznădejde,ca şi cum ar fi fost
modelate din ceară care tocmai începea să se topească,până când toată faţa păru
să i-o ia în jos.Nesigur,se ridică în picioare,sprijinindu-se de podium,în timp ce
Elise îşi făcea intrarea de mare efect,încadrată de Bill Gerard şi de Worley.
Gerard,de obicei afabil,avea acum o atitudine de hotărâre împietrită.Scobitoarea
lui Worley stătea ridicată într-un unghi deosebit de ţanţoş,ca şi cum tocmai ar fi
spus cel mai porcos banc din lume.Cât despre Elise,ea arăta calmă şi
încrezătoare în sine.
-Bună,Cato.
-Elise! strigă el.Cum...,dar este...Dumnezeule!
-Nu te mai preface,Cato.Numai bucuros nu eşti.La vederea lui Elise,pe care
toată lumea o credea moartă,Stan Adams amuţise de uimire.
Duncan îşi părăsi scaunul şi porni pe culoar,chiar în faţa ei şi a celor care o
escortau.Fără a încetini pasul,se duse până lângă podiumul judecătorului şi păşi
în spatele aceştia.Luându-1 pe judecător de braţ,îl detrona literalmente şi-1 trase
din spatele mesei.
-Cato Laird,eşti arestat pentru asasinarea lui Chet Rollins.Ai dreptul să nu mai
spui nimic.
-Elise,ce- ce-i asta? Își agită brațele,într-o încercare de a scăpa de Duncan.
Mânecile largi ale robei fâlfâiau ca aripile unei ciori cazute la pământ.
Duncan începu să-i citească drepturile,articulând special cât mai clar fiecare
cuvânt.Debusolarea judecătorului se transformă în furie.
-Gerard,ce se petrece?
-Cum spunea şi detectivul sergent Hatcher,sunteţi arestat pentru conspiraţie la
omucidere.
-Dar e scandalos! Elise veni spre el.
-Ai pus ca fratele meu după mamă să fie ucis,Cato.Urma să vă demaşte,pe tine şi
pe Savich,aşa că l-aţi redus la tăcere.Laird se uită dincolo de ea,spre Gerard.
-Are halucinaţii!Dar Gerard nu spuse nimic,în vreme ce Elise continua,fară să se
descurajeze:
-Pe-atunci,Chet era singurul om din viaţa mea care mă iubea.Şi singurul pe
care-1 iubeam şi eu.A murit gol şi speriat,pe duşumeaua rece a unor duşuri,
înecându-se încet cu o bucată de săpun.Cato privea în jur înnebunit,căutând un
aliat.Nu era de găsit niciunul.Toţi cei din sala de judecată urmăreau captivaţi
drama în plină desfăşurare.Unii se uitau speculativ la judecător.Alţii trăseseră
deja concluziile despre realitatea acuzaţiilor lui Elise şi-1 măsurau cu dispreţ.
-Femeia asta e instabilă! strigă el.Minte! A omorât un om în casa noastră,şi eu,ca
un prost,am apărat-o de punerea sub acuzare.S-a prefăcut moartă,pentru numele
lui Dumnezeu!Apoi îl arătă pe Duncan cu degetul:
-Iar el,ieri,m-a...m-a răpit şi m-a agresat! Poate să spună ea,continuă,arătând
înnebunit spre DeeDee. Toţi s-au coalizat împotriva mea.Mă urăsc! Să nu
credeţi o vorbă din tot ce spun!Elise continuă cu o voce calmă şi limpede:
-Ani de zile ai luat bani de la Savich,în schimbul unor decizii favorabile.A unor
condamnări blânde.Uneori,respingeai cazurile,declarând vicii de procedură.
Scoase cablul U.S.B.care fusese extras din computerul lui Savich în timpul
percheziţiei din birou,ulterioară arestării.În ciuda afirmaţiei lui că avea nişte
firewall-uri impenetrabile,acestea fuseseră sparte în timpul nopţii de experţii în
computere ai departamentului.
-Toate tranzacţiile voastre sunt înregistrate aici.Savich era taxat de compania de
navlosiri a familiei voastre,pentru serviciile sale de transport.Dar i se cereau
preţuri umflate,uneori de două ori celor plătite de alţi clienţi pentru aceleaşi
servicii.Suplimentele achitate de el intrau în contul tău privat din Insulele
Cayman.Chipul judecătorului se înroşise de furie.Se întoarse spre Gerard.
-Nu mă puteţi trata aşa!
-Ba uite că putem.
-Vreau să-mi chem avocatul!
-Veţi putea da singurul telefon la care aveţi dreptul,domnule judecător.
Uitându-se pe lângă ceilalţi,judecătorul mârâi spre Savich:
-Tu m-ai turnat?
-Voiai să mă dai la javrele astea! strigă Savich.Stan Adams îi spuse să tacă.
Neluând în seamă sfatul avocatului,Savich continuă,arătând cu capul spre Elise:
-Ei trebuie să-i mulţumeşti pentru asta! Ei şi lui Hatcher,gagică-su!
-Taci odată! îl apucă Adams de braţ,încercând să-1așeze cu forța,dar Savitch se
împiedică de lanţuri şi căzu la podea.Duncan îi dădu lui Cato Laird un ghiont.
-Ia-ți adio de la jilţ.Ai pronunţat ultima decizie.
-Nenorocitule...scrâşni judecătorul,împroşcând cu saliva.M-ai minţit.Ai...Se uită
plin de ură de la el la Elise.
-Chiar te culci cu ea,este? Ei bine,ia-ţi-o!O meriţi pe curva asta!Vă meritaţi unu'
pe altu'!Ochii lui Duncan îi sfredeliră pe ai judecătorului,în timp ce-i strângea
braţul ca într-o menghină.Coborând ameninţător glasul,îl preveni:
-Te sfătuiesc să ieşi din tribunalul ăsta chiar acum,înainte de a spune un lucru
pentru care voi fi nevoit să te sancţionez.Recunoscând-şi propriile cuvinte,Cato
dădu să se repeadă spre Duncan şi Elise.Doi poliţişti în uniformă se repeziră să-1
împiedice,şi fu nevoie de toţi trei pentru a-1 ţine pe loc.Din gâtul lui ieşeau nişte
gemete animalice.Vasele de sânge de pe frunte păreau gata să plesnească.
Elise nu se feri.Ba chiar veni şi mai aproape de el.Dintr-odată,judecătorul încetă
să se mai zbată,rămânând complet nemişcat,cu excepţia respiraţiei scrâşnite.
-Ceea ce spune Savich e adevărat,Cato,zise ea.Ți-am întins o cursă.Dar numai tu
eşti singurul vinovat.Din ziua când te-ai născut,ai avut parte de toate
avantajele care i se pot acorda unui om-iar tu ai abuzat de toate.Ce individ egoist
şi bolnav moral eşti!Şi criminal,pe deasupra.
Sunt sigură că-ţi dai seama ce nepopular vei fi printre locatarii închisorii.Ai
duşmani care sunt deja acolo,așteptându-ți cu nerăbdare sosirea.Asta înseamnă
că,în tot restul zilelor tale,vei trăi cu spaima-n suflet,uitându-te mereu peste
umăr,cum a făcut Chet.Frica te va însoţi tot timpul,Cato.În fiecare minut,în
fiecare zi,va trebui să te fereşti de ambuscade,violuri,tortură.Execuţie.Trase aer
în piept,apoi adăugă încet:
-Fie ca Dumnezeu să aibă milă de tine.Că eu nu pot.
Duncan îi admira stăpânirea de sine.În situaţia ei,el n-ar fi putut nici pe departe
să fie la fel de elocvent.Dar,în fond,Elise aşteptase ani de zile momentul acesta.
Poate că-şi pregătise cuvânt cu cuvânt discursul pe care urma să i-1 ţină,când
avea să i se ivească ocazia.Elise se întoarse cu spatele spre Cato Laird.Duncan îl
lăsă pe judecător în seama poliţiştilor şi trecu lângă ea,luând-o de braţ.Câştigase
respectul lui Gerard şi al lui Worley,în timpul relatării detaliate,pe larg,a întregii
sale poveşti,în noaptea trecută.Cei doi mergeau pe culoar în faţa ei şi a lui
Duncan,ca o pereche de bodyguarzi.Ajunseseră cam la jumătatea drumului spre
ieşire,când se auzi împuşcătura.Acţionând din instinct,Duncan se aruncă în
dreapta,doborând-o pe Elise la podea şi acoperind-o cu propriul lui corp.
În completul de judecată răsunau cu ecouri urlete şi strigăte de avertisment.
-La pământ! răcni Duncan la ea.Apoi,dintr-o mişcare fluidă,se întoarse pe spate
şi se ridică ghemuit,cu arma în mână,gata să tragă.Dar pericolul trecuse.Nu se
înregistrase decât o singură victimă.

EPILOG
Ziua de noiembrie era însorită,dar rece.O briză unduia suprafaţa canalului,între
Beaufort şi Lady's Is-land.Era o zi plăcută de stat afară,dar Duncan şi Elise
preferau să respire aerul curat prin fereastra deschisă,în timp ce leneveau în pat.
Sosiseră în ajun,seara târziu.Era pentru prima oară că reveneau în acea casă,de
când o părăsiseră separat,el cu DeeDee,ea singură în maşina lui,pornind spre
confruntarea cu Savich.Cele patru luni care trecuseră de-atunci fuseseră
turbulente.Nu discutaseră când se puteau întoarce pe Lady's Island,dar păreau să
fi convenit tacit că n-aveau s-o facă până nu puteau sărbători sfârşitul
calvarului,până când întoarcerea lor avea să marcheze un nou început.
Cu o zi în urmă,la orele patru şi treizeci şi opt de minute după-amiaza-Duncan
se uitase la ceas în timp ce se citea verdictul-Robert Savich fusese găsit vinovat
de asasinarea lui Meyer Napoli.Adams insistase timp de trei zile ca depoziţia lui
Elise să nu fie admisă în instanţă.Următoarele patru zile şi le petrecuse
încercând să i-o discrediteze.Dar juraţii nu se lăsaseră păcăliţi de teatrul şi
cacealmalele lui.O crezuseră pe Elise.Când se retrăseseră în sala juriului,nimeni
nu se mai aştepta ca Savich să fie achitat.Duncan ajutase procuratura să-şi
pregătească dosarul,dar de pe margine.Oficial,era suspendat până la sfârşitul
lunii.Întrucât Elise era parte integrantă a cazului,se văzuseră regulat,dar nu atât
de des pe cât şi-ar fi dorit el.Elise refuzase cu îndârjire să se mute în casa lui din
oraș.
-Şi-aşa ai destule probleme cu departamentul poliţiei,argmentase ea.
-Am recunoscut deja că mă culcasem cu tine în timpul unei anchete în curs de
desfăşurare.Îmi primesc pedeapsa ca un bărbat.Aşa că,acum ce importanţă mai
are dacă locuieşti la mine sau nu?
-Eu sunt motivul pentru care te-au suspendat.Ce impresie aş face,dacă în acel
timp aş locui la tine?
-Nu-mi pasă.Încet,Elise răspunsese:
-Mie,da.Asta pusese capăt discuţiei,în modul cel mai eficient.Căci Duncan îşi
dăduse seama că Elise ţinea cont nu numai de suspendarea lui disciplinară,ci şi
de recenta ei văduvie.În zilele imediat următoare scenei din tribunal,care se
sfârşise cu sinistra sinucidere a lui Cato Laird,subiectul dominase mass-media.
Nu mai puteai să deschizi un televizor sau să iei un ziar de pe tarabă,fară să dai
peste încă o relatare a uluitoarelor evenimente care avuseseră loc în acea după-
amiază la curtea superioară.Mai mulţi martori îl văzuseră pe Cato smulgând
pistolul din teaca unuia dintre poliţiştii care-1 escortau afară din sala de
judecată,şi fiecare avea câte o versiune proprie a modului cum judecătorul îşi
vârâse ţeava în gură şi apăsase pe trăgaci,înainte ca oricare dintre ofiţerii luaţi
prin surprindere sau privitorii îngroziţi să-1 poată opri.
Povestea fusese repetată săptămâni de-a rândul,din diferite unghiuri,dar
întotdeauna încheindu-se cu acelaşi deznodământ hidos.
Pe măsură ce se dezvăluiau detaliile despre activităţile infracţionale ale lui Laird
erau explorate şi publicate în presă.Maniacii ştirilor nu se mai saturau,iar mass-
media le alimenta poftele vorace.Opinia publică era,în general,scandalizată faţă
de duplicitatea judecătorului şi modul abuziv în care-şi folosise puterea şi
poziţia.Văduva care-1 demascase era privită cu simpatie şi admiraţie.
Dar Elise evitase publicitatea.Nu se bucura de acea celebritate.Triumful ei
fusese mărunt şi simplu,dar semnificativ pentru ea-putuse deshuma trupul
fratelui ei,ca să-1 înmormânteze aşa cum se cuvenea,într-un cimitir normal.Chet
Rollins nu fusese un sfânt,însă nici pe departe nu meritase o moarte atât de
oribilă.Poate că-şi găsise liniştea.Elise,cu siguranţă,şi-o aflase pe a ei.
Acum,membrele sale erau întrepătrunse cu ale lui Duncan,într-un tablou al
relaxării,după o noapte şi o dimineaţă întreagă de dragoste.Duncan îşi frecă
obrazul de pântecele ei.
-Trebuie să te razi,spuse ea,cu o voce somnoroasă.
-Mai târziu.Acum,nici nu mă pot mişca.
-Hmm...Îi răsfiră părul cu degetele,şoptind: Nu vreau să te mişti.
Totuşi,Duncan urcă pe corpul ei,cu sărutări mărunte,până ajunse la gură.Sărutul
prelung care urmă era sexual-evocator.Când,în sfârşit,se despărţiră,ochii ei
rămaseră închişi.Murmură doar atât:
-Credeam că nu vrei să te mişti.
-Ţi-a plăcut,cu obrazul ţepos şi toate alea?
-Mai ales obrazul ţepos mi-a plăcut.
-Atunci,ar fi cazul să te măriţi cu mine.Ochii ei se deschiseră brusc.
-Nu pot.
-Nu e nevoie să-mi răspunzi imediat,spuse el pe un ton ştrengăresc.Stai un timp
şi gândeşte-te.
-Nu mă pot mărita cu tine,Duncan.Instalându-se mai bine lângă ea,Duncan îşi
propti bărbia în pumn.
-Şi de ce nu poţi?
-Fiindcă te iubesc.
-Hmm.Păi,ia să vedem,de obicei,merge invers.Dacă iubeşti un om,vrei să te
măriţi cu el.
-Da,te iubesc,repetă ea,ca pe un legământ,un jurământ sacru.
Cu aceeaşi solemnitate,Duncan spuse:
-Atunci,nu văd care e problema.
-Nu putem avea copii-una la mână.Degetul lui mare îi mângâie pomeţii delicaţi.
-Legările de trompe pot fi şi reversibile.
-Nu întotdeauna cu succes.
-Dacă nu cu succes,atunci putem şi să adoptăm copii.Sau să ne lipsim de ei.
-Dar tu n-ai vrea.
-Ceea ce nu vreau e să mă lipsesc de tine.Îşi puse mâna pe obrazul ei.Eşti
singurul lucru pe care trebuie neapărat să-1 am în viaţa mea.
-Nu am cu ce să contribui la un parteneriat,mai ales la unul atât de important
cum e căsnicia.Nu luase nimic din casa lui Cato Laird,nici măcar propriile ei
lucruri,şi chiar se înfiorase când avocatul lui o sunase ca să-i dea vestea proastă
că nu era menţionată în testamentul lui Cato.
-De parc-aş fi vrut vreodată să mă ating de ceva ce fusese al lui! replicase ea,în
timp ce-i închidea telefonul.Duncan n-ar fi încercat nicicând să-i influenţeze
această decizie,dar se bucura.Nici el n-ar fi vrut să păstreze vreun obiect care
provenea de la Cato Laird.
-Trăiesc din tot ce-am economisit înainte de căsătoria cu Cato,îi spuse ea
acum,dar acei bani se vor termina curând şi va trebui să-mi găsesc ceva de lucru.
-Dac-ai putea să faci lucrul pe care ţi l-ai dorit din-totdeauna,începând de mâine
când te trezeşti din somn,care ar fi acela?Câteva momente,Elise stătu cu privirea
în gol.
-Mai ţii minte ce ţi-am spus că,înainte de a veni la Savannah,am urmat cursuri
de cinema?
-Te pasionează filmele.Efectiv,îmi citezi din toate spanacurile siropoase.
Terminologia lui o făcu să se încrunte,dar îşi duse gândul mai departe.
-Nu prea departe de casa ta e un cinematograf vechi.
-Dincolo de Forsyth Park? Din anii treizeci e acolo.S-a închis de ani de zile.
-Mă gândeam că ar putea fi restaurat,spuse ea cu voce ezitantă.Ar ieşi foarte
frumos.Şi aş face din el o sală de cinema numai pentru filme clasice: „Uriaşul”
„Lawrence al Arabiei”,”Dr.Jivago”...Superproducţii mari,impresionante.
Sau pentru filme alb-negru.Tracy și Hepburn.Există o listă nesfârşită de
festivaluri cinematografice.Ar putea găzdui şi premiere.În foaier aș amenaja şi
un bar cu vinuri,nu doar bufetul obişnuit.L-am putea închiria şi pentru
evenimente sau programe speciale,acţiuni pentru colectarea de fonduri,petreceri
corporatiste,consfătuiri...Gândeşte-te numai la convenţiile oamenilor de afaceri
pe care le-ar putea atrage.Mai ţii minte când vorbeam,la Beaufort,despre toate
filmele care sunt turnate pe-aici? Ei bine,poate că,dacă o echipă de filmare ar
lucra prin apropiere,regizorul sau câţiva actori ar accepta să vină la o prelegere,
mai ales dacă am organiza şi o colectare de fonduri.Îţi dai seama,dacă ar veni
Ang Lee sau Lasse Hallstrom...Observându-i zâmbetul,se opri.Ce?
-Ai dreptate: n-ai nimic cu ce să contribui.Elise înţelese că o tachina.
-Crezi că e o idee bună?
-Doar un lucru vreau să ştiu: va trebui să port smoking la toate „evenimentele”
astea?Deşi râse încet,zâmbetul ei era şovăitor.
-E doar o idee...Ar fi nevoie de mulţi bani ca s-o facem aşa cum mi-o imaginez
eu.
-Nu-s complet lipsit de relaţii şi resurse.Vom găsi investitori,o să facem noi rost
de bani.O trase de o şuviţă de păr,care-şi revenise la culoarea naturală,crescând,
totodată,până la nivelul bărbiei.
-Mai ai şi alte obiecţii faţă de cererea mea în căsătorie?
-Prietenii şi rudele tale.
-Nu-ţi plac?
-Duncan,fii serios.
-OK.Iartă-mă.Ce-i cu prietenii şi rudele mele?
-Ce părere ar avea de faptul că se vor înrudi pentru totdeauna cu mine?
-Păi,pe DeeDee ai inspirat-o să nu-şi mai facă părul permanent şi să-nceapă să-şi
penseze sprâncenele.Astea sunt nişte stimulente al naibii de convingătoare.
Colegii mei bombăne pe la spate că nu meritam un asemenea noroc.
-Să te încurci cu o ospătăriţă topless.
-Să fiu iubit de femeia care a avut curajul să-1 înfrunte singură pe Savich.Crede-
mă,nimeni nu ar sufla o vorbă împotriva ta,de faţă cu mine.Dar la fel de sigur e
ca n-ar spune ceva necuviincios despre tine nici în compania lui DeeDee.
Şi oricine ar face-o,nu mi-ar mai fi prieten,aşa că nu-mi pasă de opinia unei
asemenea persoane.
-Dar opinia părinţilor tăi contează.Îi iubeşti.Şi ei te iubesc,continuă ea,întorcând
capul în altă parte.Aş fi cel mai negru coşmar al lor.
-Ai dreptate,oftă el.Mama e cu capsa pusă.Nu-mi amintesc s-o mai fi văzut
vreodată atât de supărată pe mine.Îi puse un deget sub bărbie şi o întoarse cu faţa
spre el.Azi am sunat şi le-am spus că mâine mergem să luăm cina la ei.Mama
s-a înfuriat,fiindcă n-o anunţasem mai din timp.Voise să zugrăvească
sufrageria,înainte să te aduc acasă pentru prima oară.
-Acasă?În ochii ei se citea o speranţă copilăroasă care-i frânse inima de iubire.
Toată viaţa,Duncan fusese sigur de oamenii care ţineau la el,care-1 iubeau
necondiţionat.Ea nu cunoscuse niciodată o asemenea siguranţă.O iubea
îndeajuns ca să compenseze această lipsă-şi chiar mai mult decât atât.
-Nu mă condamnă pentru tot ce-am făcut?
-Au obiceiul să ierte,zâmbi el.Apoi,devenind serios,o mângâie pe obraz.Dar
ce-ar fi de iertat,Elise? Care a fost marele tău păcat? Savich e rău.Cato Laird era
rău.Nu tu.Când termină de vorbit,în ochii ei luceau lacrimi.Îl strânse la piept,
frecându-şi buzele de ale lui şi şoptind:
-Te iubesc,Duncan.Te iubesc din toată inima şi din tot sufletul.Te iubesc,te
iubesc.Strângând-o cu putere,Duncan se îndesă în ea,cu zâmbetul pe buzele ei.
-Am s-o iau ca pe un da.

SFARSIT