Geneza unităților de măsură

Prof. Chiosa Aurelian, Școala Gimnazială nr. 1, sat Blăgești

Istoria matematicii este complexă, ea are origini străvechi; cel care a pus împreună simple
concepte, le-a legat între ele, a început să numere, și a dat naștere întregului univers matematic
este omul. Unele dintre cele mai vechi relicve ale matematicii pe care o cunoaștem în ziua de
astăzi au fost descoperite de-a lungul Nilului. Acolo condițiile erau prielnice agriculturii, așa că
egiptenii au abandonat viața nomadă și s-au stabilit in acea regiune în jurul anului 6000 i.Ch.. În
perioada Egiptului Antic, era o strânsă legătură între birocrație și evoluția matematicii. Pentru
egipteni, cel mai important eveniment al anului era revărsarea Nilului, folosită de asemenea ca
referință a începutului unui nou an. Pentru a pune în aplicare un asemenea calendar, egiptenii au
trebuit să numere zilele dintre două inundații consecutive și cele dintre două faze ale lunii.

Începute din necesitatea de a determina distanțe, arii ale suprafețelor terenurilor,

cantități/volume, greutăți (de fapt mase) de produse, apă și diferite materiale sau de a determina
durate, intervale de timp și de a stabili scări de timp etc, măsurile de lungime și de masă
(denumită, ca mijloc de măsurare, greutate), au fost bazate, în toată lumea, la începuturile lor, pe
unități de măsură care derivau de la diferite elemente ale
corpului omenesc. Cotul, palma, palmacul, degetul, piciorul omului, care au reprezentat chiar
primele mijloace de măsurare, au alcătuit baza sistemului de măsuri pentru lungime, arie,
volum/capacitate. Așa au fost, în antichitate, cotul egiptean, cotul persan și cotul babilonean și, în
Grecia, piciorul antic și piciorul olimpic, iar în Europa apuseană piciorul roman, piciorul antic și
piciorul olimpic.

Greutățile folosite în antichitate ca măsuri de masă în terminologia actuală au fost stabilite

pe baza greutății unui anumit număr de boabe de grâu, orez sau orz. O greutate asiro-chaldeeană
denumită siclul, reprezenta, de exemplu, greutatea egală cu cea a 180 de boabe de grâu, iar
greutatea romană siligna era egală cu greutatea a patru boabe de grâu. Livra era egală cu greutatea
a 6912 boabe de grâu. Unitățile de măsură folosite în Franța erau moștenite de la romani.
Măsurile și
greutățile, în sensul pe care l-am specificat, se bazau pe unitățile romane de lungime și, respectiv,
de masă pes (în franceză, pied) şi, respectiv, livra (în franceză, livre), iar unitatea de
capacitate/volum era denumită amphore (corespondentul în limba romană fiind amphora, a cărei
valoare reprezenta un pes cubic).

Înregistrarea principalelor caracteristici ale anotimpurilor era esențială nu numai pentru

administrarea terenurilor, ci și pentru practicile religioase. Egiptenii antici care s-au stabilit în
apropierea Nilului credeau că inundațiile se datorau Zeului Râului. În schimbul apei dătătoare de
viață, aceștia ofereau o parte din trestie ca jertfă. Cum așezămintele au crescut în dimensiuni, a
fost nevoie de modalități pentru a le administra: suprafețele de pământ a trebuit să fie măsurate;
taxele calculate și colectate. Astfel, oamenii au început să numere și să măsoare. Aceștia au
folosit propriile trupuri pentru a măsura lumea. Astfel au evoluat unitățile de măsură.

Bibliografie :
1. Adrian Albu, O istorie a matematicii. Antichitatea până în secolul VI, Editura Nomina,
Piteşti, 2009.

2. Florica T. Câmpan, Vechi şi nou în matematică, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1978.
3. http://www.math.uaic.ro/~leoreanu/depozit/Istoria%20matematicii-1.pdf