Fefeleaga

De ceva timp nu-şi mai găsea locul, nu mai avea

sărmana pentru cine să adune zloţi şi creiţari. Şi ea, şi
Bator îmbătrînise, nu o mai ţineau picioarele, nu-şi
imaginea cum putea căra cu calul ei drag atîta piatră.
Zilele îi păreau lungi şi fară de capăt, nopţile nu mai
aveau sfîrşit, iar odată cu răsăritul soarelui Bator o
trezea, fiind gata să-şi pună pe el corfele.

Însă Fefeleaga îl ducea din nou la pociumb:

- Stai, Batore, stai, că de acum nu mai avem pentru cine
aduce piatră, suntem două suflete care nu cer prea mult
de mîncare.
Şi se uita în ochii lui care parcă o înţelegeau şi i-ar fi zis:
„Vom trece noi şi peste asta…”. Treceau zilele fară nici o
speranţă, nu mai avea sărmana Maria pentru cine să mai
lucreze, pentru cine să mai cumpere duminica bucate.
Dar după atîtea năpaste cîte au dat peste capul femeii pe
parcursul anilor, uite, o aştepta şi o bucurie.

Într-o bună dimineaţă îl aude pe Bator nechezînd prin

ogradă după atîta linişte ce se instaurase în casă după
moartea Păuniţei. Ieşi în fuga mare afară şi cînd acolo ce-
i văzu ochii?.. Pe acea laviţă, care a stat ea toate zilele
acestea, dormea o biată copilă, mititică, zgribulită ca vai
de ea. Şi cum era Fefeleaga o femeie bună la inimă, care
crescuse cinci copilaşi, cine putea şti mai bine ca ea să
îngrijească un odor de fată?.. O luă pe micuţă, o duse în
casă, îi aşternuse patul acolo unde de obicei dormeau
pruncii ei şi o lasă să se odihnească în pace. În ziua aceea
femeii îi părea că şi razele soarelui parcă sunt mai
frumoase şi mai blînde. Chiar şi Bator i se părea că e altul,
că mănîncă mai cu foc şi privirile îi sunt mai jucăuşe.
Copila aceasta i-a adus soarele-n casă.

Timpul se scurgea, dar fetiţa nu se dădea dusă, o

îndrăgise pe Maria şi pe Bator şi tare mult îi mai plăcea
casa. Se gîndea Fefeleaga că va întreba cineva de ea, mai
ducea vorbă în sat că are la ea o fată, dar nimeni nici n-a
căutat-o, nimeni nu o cunoştea de parcă era un dar de la
Dumnezeu. Avea şi sărmana copilă o povară. Cît a trăit la
văduvă, nu i-a mai auzit niciodată vocea cu care nu a
hărăzit-o Dumnezeu; dar o îndrăgise şi aşa atît de mult,
de parcă ar fi fost copilul ei. În inima Mariei răsărise o
nouă speranţă, avea de azi înainte cu cine să-şi mai
mîngîie sufletul.

Îl luase din nou pe Bator şi pleca cu el la veche muncă. De

acum încolo dealul nu-i mai părea atît de mare, pietrele
parcă erau mai uşoare şi nici ei doi parcă nu mai simţeau
povara anilor. Se scurgeau anii ca gîndurile, copila
crescuse mare, deja trecuse de cincisprezece ani;iar
femeia îmbătrînea, părul încărunţit se lăsa peste faţa ei
brăzdată de greutăţile vieţii. Cu mîinile ei vînjoase îşi mai
păstra vechiul obicei de a mîngîia şi a săruta obrăjorii,
văzîndu-i
parcă pe copii ei cum altă dată li se desprindea praf ca
pulberea de pe obraji.

Venise peste sat o toamnă bogată în toate culorile, care

aduse după ea o mult prea adevărată iarnă. Vîntul sufla
năprasnic, iar geamurile parcă de frica lui tremurau.
Afară e o vijelie cumplită,toate curţile sunt troienite. Nici
zare de om pe drumuri, toţi stau ascunşi pe la adăposturi
cît mai călduroase.