Ion Pillat – Lumina, iarna
jucărie. 
A nins. În soare codrul cu trunchiuri de
cărbune
Întinde umbre-albastre pe proaspătul omăt
Şi mă visez la geamuri cu anii îndărăt:
Văd dealul alb, târlia şi vremurile bune.
Ies, scârţâie zăpada ca ieri sub pasul meu,
Şi atârnând marame subţiri de promoroacă
De ramurile joase, lumina goală joacă
Azi numai pentru mine şi pentru
Dumnezeu.
Apoi îşi dă pe spate tot părul de beteală
Şi sare învârtindu-şi al razelor hanger
Şi unde talpa-i roză atinge albul ger
Fulgerător scânteie pe nea câte-o petală.
Crra… trece pe sub soare vâslind întâiul
corb.
A stat din joc lumina, pe brânci se face
mică…
Crra… stolu-ntreg – şi-n umbră rămân
privind cu frică
Trei picături de sânge pe-o ramură de sorb.
Lucian Blaga – Psalm
O durere totdeauna mi-a fost singurătatea
ta ascunsă,  trup
Dumnezeule, dar ce era să fac?  ca de-o haină pe care-o laşi în drum.
Când eram copil mă jucam cu tine
şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o
Apoi sălbăticia mi-a crescut, 
cântările mi-au pierit, 
şi fără să-mi fi fost vreodată aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape. 
Între răsăritul de soare şi-apusul de soare
sunt numai ţină şi rană. 
În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug. 
O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea
decât cu viaţa, 
mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti, 
din pământ ori din poveste mi-ai vorbi. 
În spinii de-aci, arată-te, Doamne, 
să ştiu ce-aştepţi de la mine. 
Să prind din văzduh suliţa veninoasă
din adânc azvârlită de altul să te rănească
subt aripi? 
Ori nu doreşti nimic? 
Eşti muta, neclintita identitate
(rotunjit în sine a este a), 
nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea. 
Iată, stelele intră în lume
deodată cu întrebătoarele mele tristeţi. 
Iată, e noapte fără ferestre-n afară. 
Dumnezeule, de-acum ce mă fac? 
În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de
Vasile Voiculescu – În grădina
Ghetsemani  Decât la fiul soare-al cugetării,
Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul...
Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea
îtruna.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca
varul
Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi
furtuna.
O mâna nendurată, ţinând grozava cupă,
Se coboară-miindu-l şi i-o ducea la gură...
Şi-o sete uriaşă stă sufletul să-i rupă...
Dar nu voia s-atingă infama băutură.
Dar mi-înflorește falnică, deplină
Când patima nedreaptă se alină
Și face loc doar milei și iertării...
Cobor la floare gândurile toate,
Ca un norod de harnice albine
Și mierea dulce, scumpă care-o scoate
E năzuința largă spre mai bine.
Ca o fâneață pururi înflorită
Îmbălsămate sufletul de floare
Și-n toată lumea zboară risipită
Mireasma-i dulce, binefăcătoare.

În apa ei verzuie jucau sterlici de miere

Şi sub veninul groaznic simţea că e
dulceaţă...
Dar fălcile-nclestându-şi, cu ultima putere
Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă!

Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,

Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai
vadă...
Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii
Şi uliii de seară dau roate dupa pradă.

Vasile Voiculescu – Poezia

Cerească floare, albă, strălucită

Cu blând miros de rai e Poezia.
Sămânța ei de îngeri e zvârlită
Și brazdă caldă-i copilăria.
Ascunsă-n suflet, tainică, cuminte,
Din lin izvor de lacrime amare
Și din dulceața bucuriei sfinte
Ea suge hrană și se face mare.

Înmugurește floarea minunată

Sub mângâierea stelelor iubirii,
Când, pătimașă, inima se-mbată
De clocotul năvalnic al simțirii,