...

şi eu, ca şi ea, nu posedam acel gust instinctiv al lucrurilor, care-i caracterizează pe oamenii
normali. O intuia perfect: pentru mine, ca şi pentru ea, mai mult decât posesiunea lucrurilor
conta amintirea lor, amintirea în faţa căreia orice posesiune nu poate fi decât
dezamăgitoare, banală, insuficientă. Nerăbdarea mea ca prezentul să devină imediat trecut
pentru a-l putea contempla şi iubi în voie era şi a ei, absolut la fel.

În viaţă, dacă cineva vrea să înţeleagă, să înţeleagă într-adevăr cum stau lucrurile pe lumea
asta, trebuie să moară măcar o dată. Şi atunci, dacă aşa e legea, mai bine să moară tânăr,
când încă mai are timp înainte să se ridice şi să învie...