Tipareste acest articol!

MicTratatDespreProstiaInteligentei
publicat pe 27 August 2008

Cum poate un spirit sofisticat, cultivat si, in aparenta, liber sa se impotmoleasca atat de des in poncife si in idei
livrate la pachet? Plecand de la aceasta realitate, eseul plin de umor al Belindei Cannone abordeaza, cu gratie si
fina ironie, mecanismele care produc prostia tocmai pe taramul inteligentei. Unele sunt bine cunoscute, dar
altele sunt noutati absolute. Caci prostia nu doar evolueaza, ea se innoieste neincetat, si nu exista nimic mai
surprinzator decat neghiobia desteptaciunii.

Un elogiu al libertatii spiritului si un apel la responsabilitatea intelectuala, dar, inainte de toate, o satira
sclipitoare si profunda despre mintile noastre indesate cu atata... cunoastere.

Fragment din cartea "Triumful Prostiei. Mic Tratat Despre Prostia Inteligentei"

Numai idiotii n-au nici o indoiala.

Sunteti sigur?
Absolut sigur.
GEORGES COURTELINE

Daca intr-adevar prostia, vazuta dinauntru, n-ar semana pana la a se putea confunda cu talentul, daca, vazuta
din afara, n-ar avea toate aparentele progresului, ale geniului, ale sperantei si-ale imbunatatirii, nimeni n-ar
vrea sa fie prost si n-ar exista prostie.
ROBERT MUSIL

Ce este asadar prostia?

(Dar inteligenta?)

Deosebirea dintre colegul meu Gulliver si mine, care sunt un om mai incet la minte, este mai intai ca mie imi
trebuie mai mult timp pentru a repera prostia. El e cel care zice primul prostie , de altfel. Zice prostie a
inteligentei, ca sa fiu mai exact. M-am repezit sa-i raspund: Si eu sunt prost. Ba nuuuu. E rautacios
cateodata.

Prostia nu ma amuza. Deloc. Ma oboseste. Mi se pare chiar destul de surprinzator in ce masura te poate epuiza
dialogul cu un imbecil. Un val de lehamite ma covarseste brusc si am impresia ca n-am sa-l mai pot indura nici
macar o secunda, ca o sa fug cat or sa ma tina picioarele desi nu vreau sa supar oamenii, in general , cum
sa ies din bucluc? Alteori, ce-i drept, sentimentul care ma domina e mania: alaltaieri, de pilda, natanga aia care
imi explica pe un ton caritabil si definitiv cum sa lupt contra insomniei (sa-ti accepti cu mai multa intelegere
corpul, sa citesti poezie noaptea). In primul rand, nu-i ceream sfaturi, dar mai ales nu-i trece nici o clipa
prin minte ca m-as fi putut gandi inaintea ei la solutiile astea, ca silit de necesitate, ideile ei bune sa fi fost deja
puse in practica fara nici un rezultat.

Forma de prostie insuportabila: cand ai descoperit ceva, sa presupui ca trebuie informati si ceilalti, altfel zis sa
nu-ti inchipui nici un moment ca celalalt stie poate deja ceea ce-ai vrea sa-i aduci la cunostinta. Sa nu te poti
pune in locul celuilalt, sa-i vorbesti fara a incerca sa stii ce are in cap, ce cunoaste si ce nu cunoaste, sa nu tii
cont de asta, sa-l subestimezi in definitiv, in orice caz, sa-l neglijezi: prostie si deci reactie de manie.

Gulliver m-a oprit imediat: nu despre asta voia el sa vorbeasca. Exista, fara-ndoiala, neghiobi, obtuzi, insi care
nu stiu nimic si care vorbesc prea mult, marginiti, indivizi care nu-si dau seama ca repeta pretutindeni ceea ce
se poate auzi pretutindeni etc. Pe el insa il intereseaza mai degraba prostia a insistat asupra acestui punct
celor care au toate mijloacele de a nu fi prosti, prostia oamenilor inteligenti. Si spune ca nici pe el nu-l amuza
asta, dar nici nu-i starneste cu adevarat mania. Pe el il face sa sufere. Da, sa sufar. Cuvantul e tare, dar asta-i
adevarul. In primul rand fiindca iubesc profund acordul, iar dezacordul ma intristeaza.

I-am atras imediat atentia ca mania consensului era un mare factor de prostie. Vesnica atractie pentru
conformism, acest instinct gregar pe care-l explica obtinerea confortului fizic (toata lumea incalzindu-se corp la
corp in aceeasi caverna) si care se regaseste acum in cea a confortului intelectual. Or, inteligenta, i-am spus,
consta intotdeauna, cred eu, in a face un pas inapoi si a te privi, inclus in grup, pentru a constata atunci,
eventual, ca behai la unison. Dorinta patimasa de-a apartine grupului nu poate desigur sa conduca decat la
conformism. M-a oprit din nou. Nu vorbesc de consens, care implica un numar mare. Ceea ce ma umple de
bucurie, de profunda bucurie, este sa gasesc acord in legatura cu o idee importanta, o carte sau cu un film care
mi-a placut, cu un punct de vedere la care tin din toata inima, cu o conceptie despre lume pana la urma. Imi
place acordul la fel de mult ca saruturile. Asemeni multor oameni, de altfel. Nu e o slabiciune: cand izbutim sa
ne punem de acord, gasim in asta o confirmare a unui simt comun, a existentei unui adevar de vreme ce
gandim asta si tu, si eu, inseamna ca exista un motiv s-o gandim, ca trebuie sa fie adevarat.

Placere in care se amesteca acel surplus pe care-l simtim in vals sau in tangou: faptul de a gasi un acord e
delicios in sine, la fel cum este intelegerea secreta a corpurilor in dansurile de cuplu. Dar ai dreptate, se
intrevede un pericol potential: el ar consta in a privilegia acordul in detrimentul adevarului, a gandi impreuna cu
celalalt mai degraba decat a gandi corect, numai de dragul acordului. Sarraute s-a amuzat copios pe chestia
asta, in Fructele de aur . Adu-ti aminte cum descrie ea framantarile secrete ale interlocutorilor care
comenteaza, cu aprecieri diferite, calitatea unui roman recent, Fructele de aur, si zbuciumul lor tacut cand nu
cad de acord.

Gulliver spune ca uneori i-ar placea sa scrie o carte pe aceasta tema a prostiei inteligente. Si adauga: Doar
pentru a alina suferinta pe care o provoaca in mine: cand intelegi in profunzime un fenomen, te afecteaza mai
putin. Dar, cum e amabil (de aceea il frecventez) si modest (cu siguranta), prostia oamenilor prosti, ca atare,
nu-l intereseaza catusi de putin, declara el, si nu-i trezeste nici o pofta de a scrie. Nimic comparabil cu ranjetul
lacom (si-l imagineaza) al lui Flaubert sau al lui Lon Bloy pregatindu-se sa-i rastigneasca pe imbecilii din epoca
lor. Lui, o repeta el, i-ar stoarce mai degraba lacrimi (si de furie, un pic, cand interlocutorul e prea infumurat,
dar mai ales de suferinta). E de altfel motivul pentru care vede mai multe dificultati in privinta acestei teme:
prostia este a priori un subiect antipatic. Sau cel putin, rectifica el, autorii care scriu despre prostie au, in
aceasta activitate, ceva antipatic. Cinici, rai, caustici, bucurosi sa deteste. Nu se recunoaste in aceste trasaturi.

De altfel, nu stiu ce este prostia, dupa cum nici ce-i inteligenta. A doua mare dificultate. Sunt cam prost in
materie de prostie. E un cuvant-debara, prin care desemnez comportamente sau vorbe care mi se par nedemne
de o inteligenta normala. Dar cum inca si mai putin stiu ce-s inteligenta si normalitatea Idealul, zice el, ar fi
sa se scrie o carte in care nici un cititor nu s-ar recunoaste personal, dar in care i-ar regasi pe unii dintre amicii
sai.

Editura: Nemira