CURS I

PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE

COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Într-o disciplină în care aproape nimeni

nu este de acord cu nimeni, nici în timp
nici în spaţiu; [...] celebra teoremă a lui
Ricardo apare din acest amestec ca un
adevăr inatacabil, dacă nu în aplicaţiile şi
incidenţele sale, cel puţin în bazele sale...
(Arghiri Emmanuel)

1.1.Notiuni de baza
Comerţul internaţional este primul flux al circuitului mondial şi
el cuprinde mişcarea bunurilor şi serviciilor dintr-o ţară in alta, prin
trecerea frontierelor vamale ale ţării respective. Comerţul internaţional are
două componente: export şi import. 
Exportul exprimă ieşirea de pe teritoriul vamal al unei ţări a
mărfurilor şi serviciilor. Exportul implică incasări valutare pentru ţara
exportatoare. 
Importul se referă la intrarea pe teritoriul vamal al unei ţări a
bunurilor şi serviciilor din alte ţări şi el implică un efort valutar din partea
ţării importatoare.
Exportul şi importul desemnează, in unitatea lor, comerţul exterior al
unei ţări
Comerţul internaţional a cunoscut un avant deosebit incepand cu
marile descoperiri geografice, cand au fost atrase in circuitul mondial noi
teritorii. Comerţul internaţional a fost dintotdeauna o oglindă a diviziunii
internaţionale a muncii, exprimand foarte fidel specializarea internaţională.
Pană in secolul trecut, fluxurile comerciale internaţionale au fost dominate
de comerţul cu materii prime, pe relaţia colonii – metropole.
Adevărata explozie a comerţului internaţional a survenit după cel de-al
doilea război mondial, odată cu cuceririle tehnico-ştiinţifice, dar şi cu
mutaţiile ce au survenit in ordinea economică mondială.
Destrămarea imperiilor coloniale şi cucerirea independenţei de
către tot mai multe state au dus la implicarea in fluxurile comerciale a tot
mai mulţi participanţi. Practic, toate ţările lumii sunt astăzi angajate in
circuitul economic mondial prin relaţii de import şi de export, făcand din
comerţul internaţional cel mai cuprinzător flux al circuitului economic
mondial.
Dinamismul deosebit al fluxurilor comerciale este determinat şi de
creşterea interdependenţelor sporite din economia mondială, de faptul că
schimburile comerciale reprezintă prima formă şi cea mai facilă pentru
ţările mai puţin avansate de angrenare in circuitul economic mondial. In
ultimul deceniu, avantul deosebit dat de cuceririle informaţionale, de
scăderea costului transporturilor, de accesul mai rapid şi mai ieftin la
informaţii, coroborat cu diminuarea tarifelor la nivel internaţional au
constituit tot atatea motivaţii ce au contribuit la impulsionarea comerţului
internaţional.
Diversificarea continuă a fluxurilor comerciale internaţionale. Sub
imperiul progresului tehnologic, al inovaţiei, nomenclatorul de produse s-a
imbogăţit continuu, iar gradul de complexitate al produselor a crescut
foarte mult. De asemenea, diversitatea comerţului poate fi exprimată şi de
faptul că produsele au devenit astăzi tot mai „internaţionale”, la realizarea
lor participand firme din diverse ţări. Produsele prelucrate au inceput să
domine comerţul exterior nu numai al ţărilor dezvoltate, dar şi al ţărilor in
dezvoltare, pe ansamblul acestora. Structura pe mărfuri a comerţului
internaţional reflectă această diversificare, prin ponderea foarte mare a
produselor manufacturate (prelucrate) in totalul schimburilor. Peste 70%
din comerţul mondial este reprezentat de produsele prelucrate, urmate de
combustibili şi produse minerale, produse agricole şi textile. De asemenea,
din gama produselor prelucrate, domină maşini şi echipamente de
transport, produsele chimice şi farmaceutice şi echipamentele electronice
şi de birou. 
Majoritatea economiilor naţionale se află într-o strânsă
interdependenţă. Aproape nici una dintre ele nu s-ar putea retrage din
cadrul economiei mondiale fără a suferi consecinţe dezastruoase. Un
asemenea comportament ar fi de neimaginat deoarece ar determina o
scădere drastică a nivelului de bunăstare pentru cetăţenii ţării respective şi
o schimbare completă a stilului de viaţă. Din motive practice, toate ţările
trebuie să accepte faptul că reprezintă o parte din economia mondială. Fără
îndoială, gradul de interdependenţă dintre economiile naţionale a crescut în
mod semnificativ de-a lungul timpului. Comerţul mondial a crescut foarte
rapid în perioada postbelică, atât în mod absolut cât şi relativ la veniturile
naţionale. Ce forţe stau la baza creşterii volumului comerţului
internaţional? Răspunsul scurt este: comerţul internaţional încurajează
specializarea, iar aceasta sporeşte productivitatea. Pe termen lung,
creşterea volumului schimburilor comerciale şi a productivităţii duce la
ridicarea nivelului de trai al fiecărui cetăţean. Treptat, economiile naţionale
şi-au dat seama de faptul că schimburile comerciale internaţionale
reprezintă una din căile cele mai sigure care duc la bunăstarea materială.
Ţările in dezvoltare sunt mai degrabă importatori de produse
prelucrate decat exportatori, cea mai clară diferenţă dintre exporturile şi
importurile de produse manufacturate fiind in cazul Orientului Mijlociu şi
al Africii. Dacă in ceea ce priveşte Orientul Mijlociu, explicaţia rezidă in
abundenţa petrolului şi a faptului că aceste ţări si-au construit economiile
(şi averea) pe exportul de petrol, in cazul Africii motivaţia este dată de
sărăcia acestor ţări, de faptul că structura economiilor ţărilor africane nu
poate asigura un export dominat de produse prelucrate. Este de remarcat
faptul că in cazul Asiei, ponderea produselor prelucrate este mai mare la
export decat la import, iar această diferenţă poate fi explicată prin faptul că
in Asia au fost delocalizate foarte multe industrii, de la cea textilă, la
produse electronice şi electrocasnice sau jucării. Practic, cu greu mai pot fi
gasite azi produse de larg consum care să nu poarte inscripţionarea “made
in China“sau alte ţări din zonă (Coreea de sud, Thailanda, etc.).
Ţările dezvoltate domină, in continuare comerţul internaţional ,
chiar dacă ţările in dezvoltare inregistrează evoluţii pozitive. Primii 10
exportatori şi importatori ai lumii aparţin grupei ţărilor dezvoltate, cu
excepţia Chinei, şi totalizează peste jumătate din exporturile şi importurile
mondiale. Pe ansamblu, ţările in dezvoltare derulează in jur de 30%
din comerţul mondial, iar cea mai mare parte a acestei ponderi este
realizată doar de cateva dintre ţările in dezvoltare (China, Brazilia,
Argentina, Mexic, ţările Asiei de Sud Est, ţările Orientului Mijlociu
exportatoare de petrol). Restul ţărilor inregistrează ponderi scăzute
in comerţul mondial.

1.2. Mondializare şi dezvoltare

Comerţul internaţional, fluxurile financiare internaţionale,
investiţiile străine directe şi alte forme ale relaţiilor transfrontaliere între
întreprinderi private sunt principalele instrumente ale mondializării.
Aceasta, la rândul ei, creează condiţiile favorabile pentru expansiunea
acestor fluxuri şi a acestor relaţii. Fiecare din aceste elemente a cunoscut o
creştere rapidă, chiar explozivă, în cursul ultimelor decenii. Tranzacţiile
financiare ocupă de acum, pe pieţele de schimb, o pondere mai mare
decât comerţul internaţional; investiţiile străine directe, deşi au progresat
mai puţin rapid decât alte tranzacţii financiare, au înregistrat totuşi o
creştere mai rapidă decât comerţul exterior, iar comerţul internaţional a
progresat mai rapid decât producţia mondială. Această intensificare a
relaţiilor transfrontaliere a fost posibilă prin liberalizarea rapidă a
regimurilor comerciale şi a investiţiilor în ţări în curs de dezvoltare, dar şi
prin progresele tehnologiilor şi ale mijloacelor de telecomunicaţii. De
aceea, deşi cea mai mare parte a bunurilor şi serviciilor în lume continuă
să fie produse şi consumate la nivel local şi naţional, dinamismul
forte al mecanismelor de propagare a mondializării, precum şi tendinţele
macroeconomice create de acest mecanism, conturează, dintr-un anumit
punct de vedere, un mediu internaţional nou pentru dezvoltare.
Relaţiile dificile între mondializare şi dezvoltare rezultă dintr-un
anumit număr de dezechilibre, dintre care nici unul nu este nou, procesul
mondializării readucându-le în prim plan. O primă categorie de
dezechilibre vizează structura sistemelor internaţionale care guvernează
dezvoltarea, comerţul şi finanţele. Este din ce în ce mai evident că, în
unele cazuri, aceste structuri ridică inutile obstacole în faţa eforturilor
făcute de ţările în curs de dezvoltare pentru a profita de mondializare. Ele
sunt în acelaşi timp limitate de interesele pe care ţările în curs de
dezvoltare le au în anumite domenii, ca de pildă mobilitatea forţei de
muncă.
O a doua categorie de dezechilibre decurge din sărăcia
şi subdezvoltarea care continuă să rămână definitorii pentru cea mai
mare parte a ţărilor în curs de dezvoltare. Un aspect ilustrativ al
acestei sărăcii îl reprezintă penuria de competenţe, în special cele necesare
pentru a se adapta la evoluţia rapidă a cunoaşterii, la noile tehnologii şi
modalităţi de circulaţie a informaţiilor, ca şi la noile practici şi
instrumente financiare. Din această cauză, ţările în curs de dezvoltare
au în mod sistematic mai puţine opţiuni decât celelalte ţări în a utiliza
sistemele internaţionale în avantaj propriu, dar şi mai multe dificultăţi în a
identifica şi exploata opţiunile care le sunt oferite. Dificultăţile cu care se
confruntă ţările mai puţin avansate sunt încă şi mai mari, deoarece acestea
au o marjă de manevră şi mai redusă pentru a se adapta la schimbare, fiind
mult mai vulnerabile la variaţiile cererii, preţurilor şi altor condiţii ale
concurenţei.
1.3. Ameliorarea conduitei economiei mondiale pe cale de globalizare
Pentru comunitatea internaţională şi decidenţii din ţările în curs
de dezvoltare, provocarea noului mileniu constă în găsirea unor remedii
eficiente pentru limitele mediului extern şi pentru constrângerile
subdezvoltării, astfel încât să permită ţărilor în curs de dezvoltare să intre
pe calea cea bună a dezvoltării şi să se integreze în condiţii echitabile
în economia mondială pe cale de globalizare.
A. Reuşita unor ritmuri de creştere puternice şi constante
Creşterea rapidă şi constantă a venitului naţional şi a producţiei
reprezintă o condiţie esenţială, dar nu şi suficientă, pentru ca toate
ţările şi grupurile sociale să ia parte la fenomenul mondializării.
Politicile macroeconomice trebuie să vizeze în mod expres
consolidarea creşterii şi menţinerea stabilităţii preţurilor. În ţări în curs de
dezvoltare, pentru aceasta ar trebui regândite programele de ajustare
elaborate cu concursul organismelor internaţionale. Realizarea unor
politici macroeconomice bine concepute, axate pe creştere, trebuie, pe
de altă parte, să se sprijine pe un mediu social, juridic şi politic global,
propice funcţionării eficiente a pieţelor şi, în particular, pe dezvoltarea
sectorului privat, ale cărui decizii de investire sunt capitale pentru
expansiunea economiei.
În ţările industrializate, obiectivul permanent al unei creşteri
susţinute şi constante reprezintă, în acelaşi timp, atât un scop în sine, cât şi
condiţia sine qua non a bunei funcţionări a sistemului comercial şi
financiar. În această situaţie, trebuie ca, în lumea industrializată,
autorităţile naţionale să menţină economia într-o situaţie apropiată de
completa utilizare a mâinii de lucru, evitând totodată inflaţia. Corelaţiile
între rezultatele economice ale ţărilor industrializate şi capacitatea
sistemului de a susţine eficient dezvoltarea sunt multiple. Este evident că
orice recesiune în aceste ţări reduce preţul produselor primare, creşte
presiunile inflaţioniste şi creează dificultăţi bugetare care afectează fluxul
ajutoarelor spre ţări în curs de dezvoltare. În acelaşi timp, o creştere a
inflaţiei în ţările dezvoltate antrenează o relativă creştere a ratei
dobânzii, cu efecte negative asupra serviciului datoriei externe a ţărilor
care s-au împrumutat de pe pieţele financiare internaţionale.
Politicile macroeconomice ale ţărilor dezvoltate trebuie să facă
obiectul unei supravegheri mai eficiente, cu caracter preventiv, menită să
tragă un semnal de alarmă atunci când apar semnale evidente privind o
creştere iminentă a şomajului, încetinirea creşterii economice sau apariţia
unor presiuni inflaţioniste care să se reflecte în preţurile produselor
autohtone sau în degradarea balanţei de plăţi.
B. Facilitarea comerţului internaţional, a modului de finanţare şi de
achiziţionare a cunoştinţelor
Sistemul financiar şi comercial trebuie să răspundă cu adevărat
atât nevoilor ţărilor dezvoltate cât şi celor ale ţărilor în curs de dezvoltare.
Noţiunea de „reguli de joc uniforme”, utilă în dezbaterile dintre ţările
dezvoltate, nu mai poate convinge atunci când este vorba de a determina
cum ar putea şi ţările în curs de dezvoltare să obţină avantaje egale
din participarea la acest sistem. Va trebui introdusă o anumite supleţe în
aplicarea regulilor şi procedurilor. Egalitatea şanselor înseamnă în mod
egal a oferi informaţii, sprijin în pregătirea forţei de muncă şi alte forme
de ajutor ţărilor în curs de dezvoltare, astfel încât şi acestea să obţină
maximul de profit din buna fucţionare a acestor sisteme.

1.4. UNCTAD- Obiective

UNCTAD se preocupă de facilitarea accesului ţărilor în curs de
dezvoltare la cunoaştere, astfel încât procesele de transformare care au
loc la nivel mondial să ducă spre o dezvoltare durabilă şi echitabilă.
Misiunea UNCTAD este de a formula idei, de a favoriza încheierea de
acorduri şi de a contribui la realizarea acestora.
Sarcina UNCTAD este şi de a ajuta ţările în curs de dezvoltare să
înţeleagă modul în care funcţionează economia mondială în ansamblul
său. Această organizaţie trebuie să-şi focalizeze atenţia mai mult asupra
interacţiunii dinamice dintre diferitele probleme care vizează domeniile
monetare şi financiare, comerţul, investiţiile sau inovarea tehnică, decât pe
studierea separată a unuia sau altuia din aceste elemente. Cunoştinţele
astfel dobândite vor trebui să servească ca bază în efortul de corectare a
dezechilibrelor din sistemul mondial şi să remedieze deficienţele din
strategiile naţionale legate de aceste interdependenţe.
Prin acţiunile sale, UNCTAD trebuie să contribuie la realizarea
acelor modificări în cadrul „şantierului” mondializării care să contribuie la
creşterea coerenţei globale a sistemului mondial şi orientarea lui mai
pronunţată spre obiective de ordin etic, precum lupta împotriva
sărăciei, reducerea inegalităţilor între naţiuni, protejarea mediului, drepturi
egale pentru femei şi integrarea mai deplină a grupurilor marginalizate în
economia de piaţă.
Toate acestea sunt obiective ambiţioase pentru o singură instituţie,
cu atât mai mult cu cât ea nu dispune de suficiente mijloace de acţiune.
Pentru a-şi atinge ţelurile, UNCTAD trebuie să facă apel la societatea
civilă, organizaţii non-guvernamentale, mediul universitar, dar şi la
sectorul privat. El va trebui de asemenea să colaboreze strâns cu celelalte
organisme din sistemul Naţiunilor Unite, ca şi cu organizaţiile regionale.
Şi, mai ales, trebuie să se concentreze în domeniile în care poate avea cel
mai mare impact.
Acest lucru nu înseamnă renunţarea bruscă la diferite direcţii
de acţiune ale Secretariatului. Ceea ce trebuie făcut este de a determina
domeniile în care UNCTAD poate avea o contribuţie esenţială, domenii
care să reprezinte axul în jurul căruia vor trebui redefinite şi restructurate
celelalte domenii.

1.5. Contribuţia UNCTAD asupra dezvoltării

A reflecta şi a acţiona pentru favorizarea dezvoltării: acesta
este aspectul esenţial al misiunii ONU şi al raţiunii de a fi a UNCTAD.
Reflecţia şi acţiunea – analiza şi dezbaterea interguvernamentală, pe de
o parte, cooperare tehnică, pe de alta – trebuie să meargă împreună
pentru a beneficia de toate avantajele. Studiile şi concluziile UNCTAD
trebuie să constituie fundamentele sfaturilor şi asistenţei sale concrete;
acestea trebuie, la rândul lor, să furnizeze informaţiile necesare studiilor
analitice şi normative, punând în lumină problemele care trebuie
examinate. Această sinergie constituie avantajul comparativ al
UNCTAD – şi ONU – în domeniul cooperării internaţionale
pentru dezvoltare.
UNCTAD nu-şi poate îndeplini misiunea în domeniul dezvoltării
singur. Alte organisme internaţionale, aparţinând sau nu sistemului ONU,
acţionează în acelaşi domeniu. Colaborarea, complementaritatea şi
repartizarea sarcinilor cu maximă eficacitate, urmărind evitarea
suprapunerilor inutile, reprezintă tot atâtea condiţii indispensabile bunei
derulări a activităţilor.
Cooperarea trebuie să meargă mai departe. La scară
internaţională, ca şi la scară naţională, eforturile de dezvoltare trebuie să
ţină cont de interesele tuturor participanţilor într-o economie pe cale de
mondializare. Experienţe recente demonstrează cu claritate faptul că
grupări non-guvernamentale pot îmbogăţi dezbaterile publice, exprimând
puncte de vedere care altminteri riscau a nu fi băgate în seamă şi
contribuind astfel la ameliorarea acţiunilor întreprinse. În mod evident, la
această oră a mondializării, sectorul privat este chemat să joace un rol
important în cadrul cooperării internaţionale.
Activităţile UNCTAD vor trebui să fie ghidate în acelaşi timp atât
de voinţa pentru integrare, cât şi de cea pentru colaborare: integrare a
activităţilor analitice, normative şi tehnice şi colaborare cu alte organisme
internaţionale deschise către dezvoltare, precum şi cu societatea civilă şi
sectorul privat.
Economia mondială a cunoscut o evoluţie rapidă în cursul
ultimelor decenii şi se poate afirma, fără riscul de a greşi prea mult, că
aceste schimbări vor fi la fel de rapide în deceniile următoare. Direcţia în
care vor evolua aceste schimbări este dificil de prevăzut cu exactitate, dar
este aproape sigur că tendinţa unei tot mai mari interdependenţe între
populaţie şi economie, la scară mondială, se va perpetua.
Mondializarea este impulsionată de activitatea întreprinderilor
private. Expansiunea crescândă a acesteia nu a mers în acelaşi ritm cu
dezvoltarea instrumentelor de gestiune publică, ceea ce a dus la agravarea
vulnerabilităţii şi instabilităţii unor largi sectoare ale economiei mondiale,
ca şi a inegalităţilor în repartizarea rezultatelor mondializării: ţările sărace
şi grupurile defavorizate riscă tot mai mult să fie marginalizate.
Trebuie ameliorat urgent modul de gestiune a afacerilor
economice, atât la nivel mondial cât şi naţional, în centrul acestui efort de
ameliorare urmând a sta problematica dezvoltării. UNCTAD va trebui să
contribuie la această acţiune şi să-şi adapteze intervenţiile, astfel încât să-şi
atingă pe deplin potenţialul.
Datorită complexităţii în creştere a politicilor economice,
evantaiul cunoştinţelor şi informaţiilor necesare elaborării de politici
eficiente nu încetează să se lărgească. De aceea, trebuie sprijiniţi factorii
responsabili şi decidenţii din ţările în curs de dezvoltare. Trei exemple
extrase din experienţa UNCTAD pot ilustra natura acestui sprijin: ţările în
curs de dezvoltare au nevoie să înveţe să utilizeze tehnicile
moderne de gestiune a riscului pentru a putea administra problemele
ridicate de instabilitatea preţurilor la produsele de bază; ele trebuie să ştie
cum să evalueze incidenţele probabile ale propunerilor lor de modificare a
regimului comercial; ele trebuie să ştie ce politici de promovare a
investiţiilor străine directe au dat rezultate bune şi care au eşuat (şi de ce).
UNCTAD trebuie să profite de experienţa sa bogată pentru a acţiona în
sensul creşterii capacităţii sale de transmitere a cunoştinţelor în legătură cu
politicile de dezvoltare. În acest scop, trebuie să utilizeze din plin
diversele instrumente de care dispune: reuniuni interguvernamentale,
dialogul cu societatea civilă, activitatea secretariatului.
Competitivitatea întreprinderilor private se bazează tot mai mult
pe informaţie şi tehnologie. Politicile, instituţiile şi practicile care
influenţează crearea şi difuzarea cunoştinţelor comerciale utile joacă un
rol esenţial în dezvoltarea întreprinderilor locale din ţările în curs de
dezvoltare şi, deci, în procesul de dezvoltare în ansamblu; în viitor,
problematica competitivităţii va trebui să facă obiectul unui examen atent
din partea UNCTAD, astfel încât să poată fi determinate problemele de
politică generală care interesează dezvoltarea.
Creşterea şi politicile de dezvoltare sunt tot mai tributare
cunoaşterii, ceea ce are două importante consecinţe pentru UNCTAD.
În primul rând, cunoaşterea provine din numeroase surse şi
urmează numeroase canale de transmisie. Toţi actorii societăţii sunt fie
consumatori, fie producători de cunoştinţe (fie şi una şi alta) şi sunt
deci direct legaţi de problemele privind producerea şi difuzarea
informaţiilor. Dialogul pe această temă cu societatea civilă apare cu
atât mai necesar.
În al doilea rând, dat fiind locul dominant al cunoaşterii în
activitatea economică, problema echităţii nu poate decât să trimită la
problema accesului la cunoaştere. Problema tradiţională a influenţei
accesului la resurse asupra echităţii rămâne de actualitate. Dar nu putem
avea o reducere durabilă a sărăciei sau a ecartului între ţări bogate şi ţări
sărace fără ridicarea restricţiilor în calea cunoaşterii.
Valoarea adăugată de instituţii de dezvoltare, precum UNCTAD,
ţine de capacitatea lor de a produce idei noi, graţie activităţii de cercetare
şi experienţei dobândită de-a lungul anilor din activităţile operaţionale în
problemele de dezvoltare. O constantă a activităţii UNCTAD de la
crearea sa a reprezentat-o activitatea de cercetare, inovare
conceptuală şi analiză politică, care a transformat UNCTAD într-un centru
de generare a ideilor şi a iniţiativelor.
UNCTAD nu se va putea achita de sarcinile sale – promovând
un dialog constructiv între ţările membre şi furnizând sfaturi pentru
elaborarea politicilor naţionale şi instaurarea unui mediu propice
comerţului şi dezvoltării numai dacă rezultatele activităţii sale de
cercetare se regăsesc în iniţiativele indivizilor şi instituţiilor care
influenţează, modifică şi aplică politicile economice în statele membre. În
acest sens, o largă difuzare a cunoştinţelor joacă un rol
indispensabil în executarea mandatului, de unde necesitatea de a prevedea
resursele umane şi tehnice necesare pentru ca mesajul UNCTAD să-şi
atingă scopul.
 Ca instituţie de dezvoltare, UNCTAD trebuie să rămână ferm
ancorat în misiunea şi mandatul său. Transformarea sa în anii ce vin într-o
instituţie a cunoaşterii va duce la o abordare mai eficientă a
problemelor privind echitatea, care rămân preocuparea sa tradiţională şi,
totodată, la adaptarea permanentă la schimbările din economia
mondială şi la consecinţele lor asupra dezvoltării.