Taina comuniunii intime cu Dumnezeu

Reguli de aur ale unei vieți sfinte

Autor: Fratele Lawrence

"Nu există în lume un alt mod de viaţă mai dulce şi mai încântător
decăt acela al unei continue comuniuni cu Dumnezeu. Totuşi numai
acela care practică şi experimentează, îl poate înţelege."

1
 Nicholas Herman de Lorraine. autorul cărţii Taina comuniunii intime
cu Dumnezeu, a trăit o viaţă simplă, umilă şi modestă. A fost valet şi
soldat, iar în anul 1666 a devenit mirean la "Carmeliţii desculţi -' din
Paris. De atunci a rămas cunoscut sub numele de Fratele Lawrence.
Vederea unui copac uscat şi fără frunze in mijlocul iernii şi realizarea
faptului că acesta va înflori într-o izbucnire splendidă în primăvară au
declanşat Confesiunile Fratelui Lawrence. Avea 18 ani şi, de atunci, el a
trăit tot restul vieţii sale într-o stare profundă de comuniune cu
Dumnezeu şi într-o continuă dorinţă de a se afla clipă de clipă în
prezenţa Lui.

2
Cu infinita recunostinta, Maestrului meu spiritual, cel care m-a ajutat
sa descopar ca inima mea este oglinda lui Dumnezeu.

Traducere şi adaptare: Elena Godeanu ţi Ionela Voicu Corector Lidia Buţu ţi Virginia
Voicu Revizuire text Florentina Alexandru
Grafica: Liviu Ardeleanu Tehnoredactare: Cristian Alexandru
Coperta: Romeo Meşca Consilier editorial: Cristian Alexandru

3
„Nu exista pe lume un alt mod de viata mai dulce si mai incantator
decat acela al unei continue comuniuni cu Dumnezeu. Totusi, numai
acela care practica si experimenteaza il poate intelege”.

4
 INTRODUCERE
Nicholas Herman de Lorraine. autorul Confesiunilor şi Scrisorilor ce urmează, a trăit o viaţă simplă, umilă şi
modestă. A fost valet şi soldat, iar în anul 1666 a devenit mirean la "Carmeliţii desculţi" din Paris. De atunci a
rămas cunoscut sub numele de Fratele Lawrence.
Vederea unui copac uscat şi fără frunze în mijlocul iernii şi realizarea faptului că acesta va înflori într-o
izbucnire splendidă în primăvară au declanşat Confesiunile Fratelui Lawrence. Avea 18 ani şi, de atunci, el a trăit
tot restul vieţii sale într-o stare profundă de comuniune cu Dumnezeu şi într-o continuă dorinţă de a se afla clipă
de clipă în prezenţa Lui.
Fratele Lawrence a murit la vârsta de 80 de ani, astfel încheindu-se aici, pe pământ, viaţa sa de sfânt. Se spune
că aceste Confesiuni au fost redactate de Domnul Beaufort, Mare Vicar la M. de Chalons, fost cardinal de Noailles.
Cartea de faţă a fost publicată de multe ori şi, de fiecare dată. i-a atras pe cei care caută să se afle mereu în
prezenţa lui Dumnezeu.

5
 CONFESIUNI
Prima confesiune
"Un suflet pe deplin abandonat în faţa Voinţei Sale trece prin suferinţele şi bucuriile vieţii, având o stare de perfectă
egalitate."

L-am văzut prima oară pe Fratele Lawrence în data de 3 august 1666. Mi-a mărturisit că, la vârsta de 18 ani.
Dumnezeu a revărsat asupra sa o mare graţie.
într-o iarnă, văzând un copac uscat şi fără frunze şi ştiind că în scurt timp frunzele vor apărea din nou. apoi
florile şi fructele, a dobândit spontan o înţelegere superioară a providenţei şi puterii lui Dumnezeu, ce a rămas
întipărită în sufletul său începând din acel moment. Această înţelegere 1-a desprins de lume şi a aprins în el o
iubire atât de puternică de Dumnezeu, care a crescut în intensitate până la sfârşitul vieţii sale.
Fiind valet la M. Fieubert. vistiernicul, a fost un om foarte neîndemânatic. De aceea şi-a dorit să fie primit într-
o mănăstire, gândind că acolo va ispăşi păcatul neîndemânării sale şi îşi va dărui astfel întreaga viaţă lui
Dumnezeu: dar Dumnezeu "l-a dezamăgit", el neavând parte decât de împliniri şi bucurii în această stare.
Mi-a mai spus că ar trebui să menţinem sentimentul tainic al prezenţei Iui Dumnezeu printr-un dialog
continuu cu El. Că este un lucru ruşinos să încetăm dialogul cu El pentru a ne gândi la fleacuri şi nimicuri. Că ar
trebui să ne hrănim sufletul cu gânduri despre Dumnezeu, ceea ce ne va aduce o mare împlinire în a-I fi devotaţi.
Ar trebui să mărim intensitatea credinţei noastre; este păcat că avem atât de puţină. în loc ca oamenii să
considere credinţa drept principiul după care îşi conduc viaţa, ei se amuză cu mici rugăminţi (cerinţe, nevoi,
dorinţe) care se schim¬bă în fiecare zi. Această cale a credinţei reprezen¬ta cândva spiritul bisericii şi era
suficientă în sine pentru a ne conduce către perfecţiunea ultimă.
Ar trebui să ne dăruim total lui Dumnezeu, atât în ceea ce priveşte fenomenele efemere, trecătoare, cât şi cele
spirituale şi să ne căutăm împlinirea doar în împlinirea Voinţei Sale, indife-rent de calea pe care El o hotărăşte
pentru noi. Un suflet pe deplin abandonat în faţa Voinţei Sale trece prin suferinţele şi bucuriile vieţii, având o
stare de perfectă egalitate. Este necesară o mare stăruinţă pentru a rezista acelor momente de uscăciune şi
îndoială din rugăciune, prin care Dumnezeu .ne pune la încercare iubirea pentru El; că. în acele momente grele,
noi realizăm sensul adevărat al renunţării, al abandonului în mâinile Domnului, această înţelegere propulsându-
ne foarte mult pe calea spirituală.
în ceea ce priveşte păcatele despre care a auzit că se petrec zi de zi în lume. nu îl surprindeau; din contră, se
minuna că nu sunt mai multe, având în vedere tentaţiile existente în această lume. Mi-a spus că se roagă pentru
cei care greşesc, dar ştie că Dumnezeu îi poate îndrepta oricând către lumină. De când înţelesese toate acestea nu-
şi mai făcea griji.
Pentru a ajunge la starea de renunţare sau abandon necesară comuniunii cu Dumnezeu, ar trebui să analizăm
cu atenţie tot ceea ce per¬cepem, simţim sau gândim, atât în ceea ce priveşte fenomenele de natură superioară,
spiri¬tuale, cât şi cele de natură mai grosieră, iar El va oferi lumina discernământului spiritual între ceea ce este
bine şi ceea ce este rău pentru cei care doresc sincer să-L urmeze.
Fratele Lawrence m-a sfătuit că. dacă doresc cu adevărat să-L urmez pe Dumnezeu, atunci să-1 vizitez oricând,
fără teama de a-1 deranja; dar dacă nu este aşa. atunci să nu mai vin deloc.

6
 A doua confesiune

"Indiferent ce voi deveni, că mă voi pierde sau voi fi salvat, voi continua să acţionez din pură iubire de
Dumnezeu. Voi fi mulţumit că am făcut măcar acest lucru bine că până la moartea mea voi fi făcut tot ce-mi stă
în putinţă să-L iubesc."

Mi-a spus că a fost întotdeauna condus de iubire,

fără raţiuni egoiste şi că. reuşind să facă din iubirea
de Dumnezeu motivaţia tuturor acţiunilor sale. a
găsit motive să fie foarte împlinit cu metoda sa. Era
fericit când putea să ridice un pai de la pământ din
iubirea de Dumnezeu. căutându-L doar pe El, nimic
altceva, nici măcar darurile Sale.

A fost multă vreme tulburat de o anumită credinţă că

el trebuie condamnat pentru păcatele săvârşite, că
nici un om din lume nu-1 putea convinge de
contrariu, dar s-a gândit: "M-am angajat într-o
viaţă religioasă doar din iubire pentru Dumnezeu şi
am căutat să acţionez prin Voinţa Lui; indiferent ce
voi deveni, că mă voi pierde sau voi fi salvat, voi
continua să acţionez din pură iubire de Dumnezeu.
Voi fi mulţumit că am făcut măcar acest lucru bine,
că până la moartea mea voi fi făcut tot ce-mi stă în
putinţă să-L iubesc."

Mi-a mai spus că această tulburare a minţii a durat

patru ani, timp în care a suferit mult, dar în final a
văzut că ea era provocată de nevoia de credinţă şi, de
atunci, şi-a trăit viaţa în deplină şi continuă fericire
şi libertate.

Şi-a aşezat păcatele între el şi Dumnezeu, pentru a-I

spune că nu merită favorurile Sale, dar Dumnezeu a
continuat să-I acorde din abundenţă darurile Sale.

Pentru a ne forma un obicei din a dialoga cu

Dumnezeu în mod continuu şi din a relaţiona tot
ceea ce facem cu Dumnezeu, trebuie mai întâi să-I cerem aceasta cu ceva cu mai multă sârguinţă. Dacă am fi mai
atenţi ar trebui să găsim iubirea Lui în interiorul sufletului nostru, iar ea ne va trezi din amorţeala în care ne
aflăm.

Fratele Lawrence a continuat, confesându-mi-se că. atunci când avea ceva de făcut, el se adresa Tatălui Ceresc,
astfel: "Doamne, nu pot face aceasta decât dacă Tu mă ajuţi" şi că după aceea primea mai mult sprijin decât s-ar
fi aşteptat.

Că atunci când greşea, îşi mărturisea vina. spunând Domnului: "Nu voi mai face astfel dacă Tu vei fi cu mine şi
nu mă vei lăsa singur: Tu eşti cel care trebuie să mă opreşti din a cădea în greşeală."

Că se cuvine ca noi să acţionăm în prezenţa lui Dumnezeu cu un sentiment de simplitate. vorbindu-I deschis şi
sincer, şi implorându-1 ajutorul în dificultăţile noastre, dar ca şi cum ele deja s-ar fi rezolvat. Că Dumnezeu
niciodată nu uită să ne acorde ajutorul Său. Că a fost într-o vreme trimis în Burgundia, pentru a aduce vin.
sarcină destul de neplăcută pentru el, deoarece nu avea nici un fel de înclinaţie pentru afaceri. L-a rugat pe
Domnul să realizeze El această acţiune, deoarece este de datoria Lui să o facă, şi a văzut că totul a ieşit cum nu se
putea mai bine.

7
Tot astfel, în munca sa la bucătărie (pentru care în mod normal nu avea nici un fel de aptitudini), s-a obişnuit să
facă orice din iubire de Domnul. S-a rugat. în toate ocaziile care se iveau, ca prin graţia Sa Dumnezeu să-1 ajute
să-şi realizeze cât mai bine munca şi astfel a găsit totul ca fiind foarte uşor.

Era foarte încântat de ceea ce făcea, dar era pregătit să renunţe la această muncă, întrucât era mulţumit în orice
condiţie făcând mici acţiuni din iubire pentru Dumnezeu.

Pentru el orele de rugăciune nu erau diferite de celelalte ore. Se retrăgea pentru a se ruga, conform directivelor
superiorului său. dar el nu voia în mod deosebit o astfel de retragere, nici nu o cerea, deoarece treburile sale nu îl
îndepărtau de Dumnezeu.

Aşa cum îşi cunoştea obligaţia sa de a-L iubi pe Dumnezeu în toate şi aşa cum se străduia să o facă, nu avea
nevoie de un superior pentru a-1 sfătui, dar avea nevoie mai mult de un confesor pentru a-1 absolvi. Era foarte
sensibil la propriile greşeli, dar nu se descuraja. El a mărturisit aceste greşeli Domnului şi nu a pledat în faţa Lui
pentru a se scuza.

Atunci când avea mintea tulburată nu consulta pe nimeni, ci se ghida după lumina credinţei pe care Dumnezeu i-
a revelat-o şi se mulţumea în a-şi îndrepta toate acţiunile sale către El. Astfel că, realizând aceste acţiuni cu
dorinţa de a-L mulţumi pe El, lăsa ca lucrurile să curgă de la sine.

Răul începe o dată cu gândurile nefolositoare, pe care noi trebuie să le respingem în momentul în care le
percepem şi să ne întoarcem apoi la comuniunea noastră cu Dumnezeu.

Spunea că singura noastră îndatorire este aceea de a iubi şi de a ne bucura de Dumnezeu.

Că toate posibilele moduri de căinţă, dacă sunt lipsite de iubirea de Dumnezeu, nu pot şterge nici măcar un singur
păcat. Că noi trebuie să aşteptăm iertarea păcatelor noastre de la Dumnezeu şi aceasta numai străduindu-ne să-L
iubim cu toată inima noastră.

El nu avea nici un fel de îndoieli: "Atunci când dau greş în ceea ce am de făcut, cu dragă inimă recunosc aceasta.
Dar nu voi mai face astfel dacă Tu vei fi cu mine. Dacă nu mai greşesc, atunci Ii mulţumesc Domnului,
recunoscând că puterea vine de la El."

8
 A treia confesiune
"Încrederea pe care ne-o punem în Domnul Il bucură şi atrage asupra noastră o mare graţie."

Mi-a spus că fundamentul vieţii spirituale a fost

pentru el o mare credinţă în Dumnezeu; pe care,
atunci când a aprofundat-o, nu a mai avut altă
grijă decât aceea de a respinge orice gând de
altă natură, astfel încât să realizeze toate
acţiunile sale din iubire de Dumnezeu. Că atunci
când uneori nu se mai gândea la Dumnezeu nu
se descuraja, ci, recunoscându-şi slăbiciunea în
faţa Domnului, se întorcea la El cu o şi mai
mare încredere.

Că încrederea pe care ne-o punem în Domnul îl

bucură şi atrage asupra noastră o mare graţie.

Că este imposibil ca Dumnezeu să ne deza-

măgească.

Că a experimentat sprijinul graţiei divine acor-

dat cu dragă inimă în toate ocaziile şi din
această experienţă a învăţat că. atunci când avea
o treabă de făcut, nu trebuia să se gândescă la ea
dinainte, iar când era timpul să o realizeze găsea
în Dumnezeu, ca într-o oglindă curată, tot ceea
ce era bine pentru el să cunoască.

Atunci când uita pentru câteva momente de

Dumnezeu, amintirea Sa îi inunda sufletul şi se
simţea ca retrezit la viaţă; apoi se aştepta să fie
pedepsit pentru această uitare. Cel mai mare
rău ce i se putea petrece era să nu mai fie
conştient de tainicul sentiment al prezenţei lui
Dumnezeu de care se bucura de atâta timp. Dar
Domnul 1-a asigurat că va fi tot timpul cu el şi îi va da puterea de a îndura orice greutăţi prin care va trebui. în
mod necesar, să treacă. Astfel el nu se temea de nimic.

Perfecta resemnare în numele Domnului era pentru el o cale sigură spre rai, o cale în care mereu găsea lumina
după care să se ghideze.

Spunea, de asemenea, că mulţi nu progresează pe calea creştină, deoarece ei stăruiesc în penitenţe şi neglijează
iubirea de Dumenzeu, care este cea mai importantă. Nevoia acestora de a ajunge Ia Dumnezeu nu poate fi
satisfăcută nici prin artă şi nici prin ştiinţă. Doar un suflet hotărât să-L iubească numai pe El va putea ajunge la
Dumnezeu.

9
 A patra confesiune
"Ar trebui, odată pentru totdeauna, să ne punem cu tot sufletul întreaga noastră încredere în Dumnezeu şi să
ne abandonăm Lui pe de-a-ntregul."

Şi-a deschis adeseori inima în faţa mea, povestindu-mi cum a ajuns el la Dumnezeu.

Mi-a mărturisit că totul constă într-o renunţare deplină la tot ceea ce suntem conştienţi că nu ne conduce către
Dumnezeu. Ne putem obişnui să dialogăm în mod continuu cu El. într-o stare de deplină libertate şi simplitate. Şi
pentru aceasta, nu trebuie decât să-L recunoaştem ca existând intim prezent în fiinţa noastră, să ne adresăm Lui
în orice clipă, să-L rugăm să ne arate care este voinţa Sa şi să ne ajute să o respectăm în faptele pe care El ne cere
să le realizăm, oferindu-I-le înainte de aceasta şi mulţumindu-I după ce le-am finalizat.

În această tainică dialogare cu Dumnezeu trebuie clipă de clipă să ne rugăm, să-L iubim şi să-L adorăm neîncetat
pe El pentru infinita Sa bunătate şi perfecţiune.

Fără a fi descurajaţi de greşelile noastre, ar trebui să ne rugăm pentru a primi graţia Sa cu o perfectă încredere.
Dumnezeu ne oferă permanent graţia Lui în fiecare acţiune şi vom reuşi să o percepem întotdeauna, dacă
gândurile noastre nu se vor îndepărta de la El şi dacă nu vom uita să-1 cerem să fie mereu prezent alături de noi.

Dumnezeu revarsă întotdeauna lumină peste îndoielile noastre atunci când nu ne propunem nimic altceva decât
să-L mulţumim.

Perfecţiunea noastră nu presupune altceva, decât să facem din iubirea de Dumnezeu ceea ce de obicei facem
pentru noi înşine. Este lamentabil să vedem cât de mulţi oameni iau mijloacele drept scopuri, realizând anumite
fapte, într-o formă imperfectă, din cauza convingerilor lor umane sau egoiste.

Mi-a destăinuit că cea mai potrivită metodă pe care el a aflat-o de a ajunge la Dumnezeu este aceea de a realiza
faptele pe care le facem de obicei nu pentru a încânta oamenii (sau pe noi înşine), ci (atât cât suntem capabili) din
pură iubire de Dumnezeu.

Este o mare amăgire să credem că timpul destinat rugăciunii este diferit de alte momente ale zilei. Ne putem
apropia de Dumnezeu atât în timpul acţiunii, cât şi în rugăciune.

Rugăciunea sa nu exprimă nimic altceva decât sentimentul tainic al prezenţei continue a lui Dumnezeu, sufletul
său fiind în acele clipe receptiv doar la iubirea divină. Atunci când orele stabilite pentru rugăciune trec. nu află
nici o diferenţă, pentru că el continuă să fie cu Dumnezeu, rugându-se Lui şi binecuvântându-L cu toată puterea
sa; astfel şi-a petrecut viaţa într-o continuă fericire, sperând, totuşi, că Dumnezeu îi va da un motiv să sufere
pentru a-şi ispăşi greşelile, atunci când va deveni mai puternic.

Mi-a spus cu convingere că ar trebui, odată pentru totdeauna, să ne punem cu tot sufletul întreaga noastră
încredere în Dumnezeu şi să ne abandonăm Lui pe de-a-ntregul. fiind convinşi că El nu ne va dezamăgi.

Că nu ar trebui să obosim niciodată realizând mici acţiuni din iubire pentru Dumnezeu, pentru că Domnul nu ia
în considerare grandoarea acţiunii, ci iubirea cu care ea este realizată. Că nu ar trebui să ne mire dacă, la început,
strădaniile noastre vor eşua, dar treptat vom deprinde un obicei, care va acţiona în mod benefic asupra noas tră şi
vom reuşi astfel să realizăm ceea ce ne-am propus fără eforturi, spre marea noastră încântare.

Că esenţa religiei constă în credinţă, speranţă şi bunătate, iar prin amplificarea acestora voinţa noastră va deveni
una cu voinţa lui Dumnezeu.

Toate lucrurile sunt posibile celui care crede; sunt mai puţin grele celui care speră, devin mult mai uşoare celui
care iubeşte şi încă mult mai uşoare celui care perseverează în practicarea celor trei virtuţi.

Fratele Lawrence era de părere că ar trebui să ne propunem ca scop în această viaţă să devenim cei mai demni de
a fi numiţi adoratori ai Domnului şi să parcurgem astfel întreaga eternitate şi că, atunci când păşim pe calea
spirituală, ar trebui să luăm în considerare şi să examinăm în profunzime ceea ce cu adevărat suntem. Şi apoi să

10
recunoaştem defectele care ne aparţin, greşelile pe care le-am comis şi să încetăm a ne crede mai merituoşi decât
suntem. Aceste greşeli sunt cauza tuturor vicisitudinilor din viaţa noastră; de aceea, noi n-ar trebui să ne
întrebăm de ce toate aceste probleme, tentaţii, împotriviri, contradicţii au loc în viaţa noastră şi vin din partea
oamenilor. Ar trebui, din contră, să privim aceste greutăţi ca fiindu-ne avantajoase, deoarece ne pot ajuta foarte
mult în creşterea noastră spirituală.

Un suflet se bazează din ce în ce mai mult pe graţia divină,

atunci când aspiră din ce în ce mai mult la adevărata
perfecţiune.

Şi-a continuat relatarea povestindu-mi că, întrebat cum a

atins un asemenea nivel de comuniune cu Dumnezeu, el a
răspuns că, încă de când a venit la mănăstire, L-a
considerat pe Dumnezeu ca fiind sfârşitul tuturor
gândurilor şi dorinţelor sale. El este scopul către care
oamenii ar trebui să tindă şi cu care ei să dorească să se
contopească.

Şi-a amintit că, la începutul noviciatului său, petrecea

multe ore în rugăciune, apropiindu-se de Dumnezeu, şi
aceasta pentru a-şi convinge mintea şi a-şi impresiona
profund sufletul de divina existenţă, prin sentimente de
devoţiune, prin studiul raţionamentelor, prin
aprofundarea meditaţiei şi, în cele din urmă, printr-o
credinţă arzătoare în lumina divină.

Că atunci când sufletul său a fost inundat de această

prezenţă sfântă, el nu a mai făcut nici o distincţie între
momentele de rugăciune şi cele ale acţiunii, realizând
activităţile cotidiene cu inima plină de copleşitoarea
beatitudine pe care o trăia. Acolo el a observat când şi cum
trebuie fiecare lucru făcut, iar apoi şi-a petrecut zilele în
rugăciune.

Într-o zi i-a spus Domnului: "O. Dumnezeul meu. pentru că sunt unealta ta. şi trebuie acum. în ascultarea
îndrumărilor tale. să-mi îndrept mintea către lucruri exterioare. Te implor să-mi acorzi graţia de a face
aceasta numai în prezenţa Ta: oferindu-mi astfel prin prezenţa Ta prosperitate. Primeşte întreaga muncă şi
toată dragostea mea."

Dacă totul se termina cu bine el îi mulţumea Domnului; dacă era altfel. îşi cerea iertare şi. fără a fi descurajat,
mergea mai departe. "AstfeT. spunea el. " ridicându-mă deasupra eşecurilor mele. prin perseverenţa de a relua
actele de credinţă şi de iubire, sunt într-o stare în care îmi este mult mai uşor să mă obişnuiesc cu prezenţa lui
Dumnezeu decât dacă m-aş gândi la El decât în rugăciune."

Pentru el era firesc să recomande calea sa şi altora; exemplul său era însă mai puternic decât orice argument pe
care l-ar fi susţinut. înfăţişarea sa era foarte edificatoare, un aşa dulce şi calm devotament emana din fiinţa lui...
Şi aceasta se vedea chiar şi atunci când realiza activităţi mai dificile, căci el tot timpul îşi aducea aminte de
Dumnezeu fiind mereu fericit. Nu era niciodată grăbit .şi nici nu rămânea vreodată în urmă cu ceea ce avea de
îndeplinit, făcând fiecare lucru la vremea lui, cu un spirit calm şi liniştit. "Timpul acţiunii “spunea el, "nu este
diferit pentru mine faţă de timpul rugăciunii. Chiar şi în agitaţia din jurul meu. în timpul activităţilor de zi cu
zi. II am pe Dumnezeu în mine şi mă simt ca atunci când sunt în genunchi la sfânta împărtăşanie.

11
 SCRISORI
Prima scrisoare

"Am renunţat, din pură iubire de Dumnezeu, la tot ceea ce nu era El şi am început să trăiesc ca şi cum nu am fi
fost decât noi doi (El şi eu) în întreaga creaţie."

Pentru că îţi doreşti cu atâta ardoare să-ţi spun cum am ajuns să trăiesc sentimentul tainic al prezenţei continue a
lui Dumnezeu, pe care Domnul nostru, în marea milă a Sa, mi 1-a acordat, trebuie să-ţi mărturisesc că sunt învins
de insistenţele tale; şi fac acum acest lucru doar dacă respecţi înţelegerea de a nu arăta la nimeni scrisorile mele.
Ceea ce îţi pot spune este că am găsit în numeroasele cărţi citite de mine multe căi şi tehnici spirituale - care toate
au drept scop comuniunea ultimă cu Dumnezeu. Am gândit că, dacă aş vrea să le parcurg pe toate aceasta, atât de
numeroase şi variate, mai mult m-aş încurca decât să-mi uşurez căutarea. Nu doream decât să aflu cum pot
deveni una cu Dumnezeu, să ajung să trăiesc sentimentul inefabil al comuniunii cu El.

Aceasta m-a determinat să dau totul pentru tot;

astfel că, după ce mi-am abandonat complet
voinţa în faţa Voinţei lui Dumnezeu, ca El să ia
asupra Lui atât păcatele cât şi meritele mele, am
renunţat, din pură iubire de Dumnezeu, la tot
ceea ce nu era El. şi am început să trăiesc ca şi
cum nu am fi fost decât noi doi (El şi eu) în
întreaga creaţie.

Mi-am continuat acţiunile de peste zi rugându-

mă continuu; tot timpul, fiecare oră, fiecare
minut, chiar şi în cele mai importante acţiuni
exterioare, am urmărit să elimin din minte tot
ceea ce ar fi putut să-mi îndepărteze gândurile de
Dumnezeu.

Aceasta mi-a devenit practica obişnuită; dar, cu

toate că am realizat-o destul de imperfect, am
avut mari împliniri. Acestea, ştiu bine, ni se
dăruiesc doar din infinita bunătate a Domnului,
deoarece noi nu putem face cu adevărat ceva fără
El. Dar atunci când păstrăm ca o flacără vie
credinţa în Dumnezeu şi Ii acordăm întotdeauna
primul loc în inima noastră, aceasta ne va
împiedica de a mai cădea în greşeală. O credinţă
constantă ne va pune permanent în legătură cu
Dumnezeu, iar prezenţa Sa va deveni astfel ceva
natural. Mulţumeşte-I, pentru marea Lui
bunătate ce şi-a îndreptat-o către mine, şi pentru
Graţia ce a revărsat-o asupra mea. Fie ca numele
să-I fie lăudat. Amin.

12
 A doua scrisoare

"Dumnezeu vorbea şi se bucura cu mine neîncetat, în mii de feluri. Mă simţeam continuu îmbătat de prezenţa
lui. Dacă îndrăznesc să folosesc expresia, aş alege să numesc această stare sânul Domnului, pentru
inexprimabila dulceaţă pe care am gustat-o şi am experimentat-o."

Nu-mi găsesc obiceiurile vieţii în cărţi, nu întâmpin greutăţi în această privinţă, dar pentru o siguranţă mai mare,
aş vrea să aflu părerile dvs. privind cele de mai jos.

într-una din zilele trecute, într-o conversaţie cu o persoană pioasă, aceasta mi-a relatat că viaţa spirituală este una
a graţiei. Ea începe cu etapa renunţării, creşte prin credinţă şi înfloreşte prin iubire. Fiecare dintre aceste stări are
diferite etape, dar toate ne conduc în final către sfânta desăvârşire.

Cât despre mine, nu am urmat toate metodele desăvârşirii. Din contră, din câte ştiu am descoperit că ele mă
descurajau. Am înţeles că abandonul meu în faţa lui Dumnezeu este cel mai bun răspuns ce îl puteam oferi iubirii
Sale.

Încă din primul an al călugăriei mi-am propus să fac distincţie între starea de devoţiune interioară şi modul în
care gândeam despre moarte, judecată, rai, iad şi păcate. Am continuat astfel câţiva ani, străduindu-mă să fiu
atent la prezenţa Domnului, pe care L-am considerat ca fiind cu mine şi, mai mult, ca fiind în mine. chiar în
timpul acţiunilor mele exterioare.

In cele din urmă am devenit detaşat şi liniştit în timpul rugăciunii, lucru ce mi-a conferit o mare încântare şi
consolare sufletească. Practica rugăciunii a trezit în mine o atât de mare iubire pentru Tatăl Ceresc, încât adesea,
gândindu-mă cu credinţă la El, o bucurie intensă mă inunda.

Acesta a fost începutul meu. şi totuşi trebuie să-ţi spun că în primii zece ani am suferit destul de mult. Am învăţat
să nu-mi mai fie teamă de Dumnezeu, aşa ca odinioară, în trecutul meu. Am depăşit temerile mele prin credinţă.
Eram surprins să constat că şi corpul meu se bucura de ceea ce trăiam, în acest timp pielea mea arătând adesea ca
un trandafir.

Când L-am considerat pe Dumnezeu scopul tuturor acţiunilor mele (chiar şi al problemelor mai dificile cu care
mă confruntam), m-am transformat odată pentru totdeauna. în sufletul meu. am simţit o stare profundă de pace.
ca şi cum inima mea şi-ar fi găsit în sfârşit liniştea. De atunci înainte am mers simplu în faţa Domnului, cu cre-
dinţă, cu umilinţă şi iubire, şi mi-am propus să nu fac nimic şi să nu gândesc nimic care n-ar fi pe placul Lui.
Atunci când am să termin ceea ce am de făcut în lumea aceasta, El va hotărî ce este cel mai bine pentru mine.

îmi este greu să exprim în cuvinte ceea ce trăiesc acum în prezent. Nu am nici o altă dorinţă decât aceea de a fi cu
Domnul şi urmăresc s-o îndeplinesc în tot ce fac. Am practicat aproape toate formele de devoţiune şi de
rugăciune, din cele potrivite ordinului bisericesc din care făceam parte. Şi am făcut aceasta doar pentru a perse-
vera în a simţi prezenţa Lui prea sfântă în fiinţa mea.

Doar printr-un efort minim de atenţie mă păstram în această stare pe care o numesc comuniune continuă cu
Dumnezeu; sau, pentru a mă exprima mai clar, o pace sufletească şi un dialog tainic al sufletului cu Domnul, care
adesea îmi provoacă aşa de mari bucurii şi trăiri copleşitoare, încât sunt nevoit să temperez manifestările lor

exterioare, care sigur nu ar fi înţelese de cei din jurul meu.

Pe scurt, sunt sigur că, dincolo de orice îndoială, sufletul meu a fost cu Dumnezeu în toţi aceşti ani. Cred că este
potrivit să îţi spun în ce mod m-am ipostaziat în faţa Domnului, pe care îl vedeam ca pe Regele meu.

Mi-am confesat Lui toate slăbiciunile mele. I-am implorat iertarea, m-am abandonat în mâinile Regelui meu
pentru a face cu mine tot ceea ce ar vrea. însă El. plin de milă şi bunătate, departe de a mă pedepsi, m-a
îmbrăţişat cu iubire, m-a făcut să mănânc la masa Lui. m-a servit cu propriile Lui mâini, mi-a dat cheile
comorilor Lui. El vorbea şi se bucura cu mine neîncetat. în mii de feluri. Mă simţeam continuu îmbătat de
prezenţa lui. Cea mai utilă metodă pentru mine este această simplă şi constantă atenţie îndreptată asupra Sa,

13
dublată de o intensă iubire. Mi-am dat seama că acest lucru îmi provoca o mare încântare sufletească, mai mare
chiar decât cea trăită de un copil la sânul mamei; aşa că. dacă îndrăznesc să folosesc expresia, aş alege să numesc
această stare sânul Domnului, pentru inexprimabila dulceaţă pe care am gustat-o şi am experimentat-o.

Cât despre orele mele de rugăciune, ele sunt doar o continuitate ale aceluiaşi exerciţiu. Uneori mă consider ca o
piatră înainte de a fi sculptată, din care se va lucra cu migală o statuie; prezen-tându-mă astfel înaintea
Domnului, doresc ca El să dea o formă a perfecţiunii Sale în sufletul meu, făcându-mă pe de-a-ntregul ca El.

Altă dată, când mă apropiam de ora rugăciunii, simţeam întregul meu spirit ridicându-se fără nici o grijă şi fără
nici un efort, fiind centrat în Dumnezeu, precum într-un loc de odihnă.

II las pe Domnul să facă ce vrea cu mine: nu-L doresc decât pe El şi vreau doar să-I fiu devotat în întregime Lui.
Te rog pe tine să-mi spui părerea ta. căci am o stimă aparte pentru Reverenţa ta, şi sunt, întru al nostru Domn,

al tău...

14
 A treia scrisoare
"Un mic gând adresat Domnului, un insignifiant act de adorare interioară sunt rugăciuni care, oricât de scurte
ar fi, sunt ascultate de Dumnezeu."

Avem un Dumnezeu care este infinit de bun şi cunoaşte toate nevoile noastre. întotdeauna am crezut că El apare
în momentele de răscruce. El vine numai la nevoie şi când te aştepţi mai puţin. Crezi în El mai mult decât
niciodată; mulţumeşte-I cu mine pentru Graţia pe care ţi-o acordă, în special pentru tăria de caracter şi răbdarea
cu care El te-a înzestrat. împacă-te cu tine însuţi. acceptă-L pe Dumnezeul din tine şi mulţumeşte-I pentru tot.

Apreciez, de asemenea, tăria de caracter şi curajul soldatului de care mi-ai vorbit. Dumnezeu i-a dat un talent şi o
dorinţă pe măsură; dar totuşi în el încă persistă o dorinţă lumească şi o mare imaturitate. Cred că suferinţa pe
care Dumnezeu i-a trimis-o va fi, în final, un ajutor pentru el. Este un accident care ar trebui să-1 facă să capete
încredere în El. Cel care veghează tot timpul. Lasă-1 să se gândească la Domnul cât mai des posibil, în special
atunci când este în mare pericol. Un mic impuls al sufletului ar fi suficient. Un mic gând adresat Domnului, un
insignifiant act de adorare interioară sunt rugăciuni care, oricât de scurte ar fi. sunt ascultate de Dumnezeu.
Aceste rugăciuni rostite în vremurile sale grele îl întăresc. Lasă-1 deci să se gândească la Dumnezeu cât mai des
posibil.

Lasă-1 să se obişnuiască treptat cu acest simplu, dar atât de eficient exerciţiu. Nimeni nu-1 va observa, şi nu este
nimic mai uşor decât a repeta, interior, de cât mai multe ori în timpul zilei aceste mici rugăciuni sincere.
Recomandă-i să se gândească la Dumnezeu aşa cum i-am spus. Este o metodă foarte potrivită şi extrem de
necesară pentru un soldat care este zi de zi expus pericolului. Am încredere că Dumnezeu va fi mereu alături de el
şi de familia sa, căreia acum îi prezint respectul meu.

fiind al lor şi al tău...

15
 A patra scrisoare
"Atunci când găseşte un suflet plin de credinţă vie. Dumnezeu îi oferă acestuia din plin graţia şi darurile Sale.

Acolo ele se revarsă ca un torent, cu impetuozitate şi din abundenţă. "

Profit de această ocazie pentru a-ţi împărtăşi şi ţie sentimentele unei fiinţe din comunitatea noastră, având în
vedere efectele admirabile şi protecţia continuă care se răsfrâng asupra lui prin sentimentul tainic al prezenţei
continue a lui Dumnezeu. Fie ca amândoi să învăţăm cât mai mult din acestea.

Trebuie să ştii că grija sa permanentă a fost, în cei peste 40 de ani pe care i-a dedicat lui Dumnezeu, să fie
întotdeauna cu El. A urmărit să nu facă nimic, să nu spună nimic, să nu gândească nimic ce ar putea să întrerupă
comuniunea sa cu Dumnezeu, şi aceasta din nici un alt motiv decât din pură dragoste pentru Dumnezeu.

El este acum permanent într-o comuniune profundă cu

"Doamne Dumnezeul meu, sunt
Divinul, astfel încât Graţia Sa se revarsă în toate
acţiunile lui. Timp de aproape 30 de ani sufletul său a acum cu totul devotat Tie. Doamne,
simţit o bucurie atât de mare, încât urmărea uneori, fă ca inima mea să vibreze o dată cu
prin diferite mijloace, să o modereze, chiar să-i ascundă inima Ta. *
manifestările exterioare.

Dacă uneori nu îi simte prezenţa. Dumnezeu îi trezeşte

în suflet un sentiment prin care să-i amintească de El.
Acest fapt se petrece cel mai adesea atunci când trebuie
să realizeze acţiuni exterioare. El răspunde prompt
acestor impulsuri interioare, fie printr-o înălţare a
inimii sale către Dumnezeu, fie printr-un profund
sentiment de recunoştinţă sau prin invocaţii spontane,
cum ar fi: "Doamne Dumnezeul meu. sunt acum cu
totul devotat Ţie. Doamne, fă ca inima mea să vibreze
o dată cu inima Ta." Iar apoi el simte că acest
Dumnezeu al iubirii, mulţumit de cuvintele sale simple,
rămâne din nou tăcut şi îşi stabileşte prezenţa în chiar
esenţa sufletului său. Această experienţă îi conferă o
atât de mare încredere că Dumnezeu este tot timpul în
el şi cu el, încât este incapabil să se mai îndoiască. în
orice situaţie ar fi.

Astfel, această fiinţă găseşte în ea însăşi cea mai mare

comoară. El nu se mai află în căutarea comorii, ci ea se
află la picioarele sale şi el poate alege orice îşi doreşte.

El spune că Dumnezeu "are o comoară infinită pe care

nu doreşte decât să o ofere, însă noi, având o credinţă
atât de slabă, nu putem să vedem decât foarte puţin din
darurile Sale. Orbi cum suntem, stopăm fluxul graţiei
Sale. Dar a-tunci când El găseşte un suflet plin de
credinţă vie. îi oferă acestuia din plin graţia şi darurile
Sale. Acolo ele se revarsă ca un torent, cu impetuozitate
şi din abundenţă."

Prin insignifianta valoare pe care o acordăm comorii divine, noi oprim deseori acest torent. Să nu-1 mai oprim;
să-1 lăsăm să ne pătrundă şi să distrugem pentru totdeauna obstacolele care ne împiedică. Să facem loc Graţiei
Sale. să recâştigăm timpul pierdut pentru că probabil mai avem foarte puţin.

16
Trebuie să practici, pentru că a nu creşte în viaţa spirituală înseamnă a descreşte. Nu există stagnare. Cei care şi-
au trezit în ei Duhul Sfânt evoluează chiar şi în somn. Dacă vasul sufletului nostru este zdruncinat de vânturi şi
furtuni, să-L chemăm pe Dumnezeul din noi să vină repede şi să calmeze marea.

Mi-am luat libertatea de a împărtăşi cu tine aceste frumoase sentimente. Ele vor servi pentru a reaprinde flacăra
credinţei tale. dacă din greşeală ea şi-a pierdut din intensitate. Să ne amintim amândoi primele chemări ale
sufletului. Să învăţăm din exemplul şi din sentimentele acestui om puţin cunoscut lumii, dar cunoscut lui
Dumnezeu şi foarte iubit de El. Mă voi ruga pentru tine: să te rogi şi tu pentru mine. care sunt. cu ajutorul
Domnului,

al tău...

17
 A cincea scrisoare
"Nu există în lume un alt mod de viaţă mai dulce şi mai încântător decât acela al unei continue comuniuni cu
Dumnezeu. "

Am primit zilele acestea două cărţi de la Soră. care se pregăteşte să-şi practice profesia, şi pe acest fond să se
roage pentru societatea ta şi pentru tine. în special. Realizez că ea acordă multă atenţie rugăciunilor. Cerinţa
Domnului este ca ea să se dăruie în iubirea pentru El. să-I fie devotată, îţi voi trimite una din aceste cărţi, ce
vorbesc despre prezenţa Domnului, subiect care, după părerea mea. conţine întreaga viaţă spirituală. Aş putea
spune că oricine practică aceasta în mod corespunzător va creşte spiritual foarte mult şi foarte repede.

Ştiu că pentru o practică dreaptă sufletul trebuie să nu aibă două feţe, pentru că Dumnezeu va domni peste inima
pură; şi dacă nu poate domni asupra ei când este pură. golită de tot, atunci nici El nu poate fi. de fapt, acolo.

Nu există în lume un alt mod de viaţă mai dulce şi mai încântător decât acela al unei continue comuniuni cu
Dumnezeu. Totuşi numai acela care practică şi experimentează, îl poate înţelege.

Ah! Noi. care ştim câtă nevoie avem de graţia şi sprijinul lui Dumnezeu, nu ar trebui să uităm asta nici măcar
pentru o secundă. întemeiază-ţi credinţa şi nu-L uita niciodată pe bunul Dumnezeu. Petreceţi restul zilelor în
preasfânta Lui prezenţă, încurajez din tot sufletul aceasta, şi dacă vei face astfel, fii sigur că vei avea curând
rezultate. Te voi susţine cu rugăciunile mele.

Al tău ...

18
 A șasea scrisoare
"Prin acest exerciţiu al prezenţei Domnului noi suntem cu El, eliberându-ne astfel de interminabilul şir al
greutăţilor cu care ne confruntăm."

Am primit de la d-na...........lucrurile pe care mi le-ai trimis. Mă întreb dacă nu cumva mi-ai trimis şi opiniile tale
în legătură cu lucrarea pe care ţi-am dat-o şi pe care trebuie s-o fi primit.

Nu-mi pot imagina ce fel de oameni religioşi pot avea o viaţă împlinitoare fără a simţi prezenţa lui Dumnezeu.
Din partea mea, rămân cu El, fiind centrat în sufletul meu cât de mult pot; şi atât timp cât sunt cu El, nu mă tem
de nimic.

Noi trebuie să-L slujim pe Domnul într-o stare de sfântă libertate; trebuie să ne realizăm acţiunile exterioare cu
credinţă, fără îndoială. chemându-L permanent pe El în fiinţa noastră.

Este necesar să ne punem întreaga noastră încredere în Dumnezeu, lăsând la o parte celelalte griji şi chiar şi unele
forme speciale de devoţiune.

Cu toate că sunt foarte indicate, aceste forme de devoţiune sunt doar mijloace ce trebuie fealizate până vom
obţine rezultatele dorite. Aşa că prin acest exerciţiu al prezenţei Domnului noi suntem cu El. eliberându-ne astfel
de interminabilul şir al greutăţilor cu care ne confruntăm.

Nu fii descurajat, trebuie să te impulsionezi. Prima dată vei considera aceste gânduri divine ca fiind timp pierdut,
dar trebuie să mergi mai departe, căci în timp sentimentul comuniunii cu El se va trezi şi în tine. Fii hotărât şi
perseverează, cu toate dificultăţile ce se vor ivi.

Sunt. întru Domnul, al tău veşnic prieten ...

19
 A șaptea scrisoare
"Ne putem face un lăcaş sfânt în inima noastră unde să dialogăm cu El atunci când dorim."

Va avea o mare importanţă dacă vei lăsa problemele tale în grija Lui şi-ţi vei petrece restul zilelor tale adorându-L
pe Domnul. El nu cere mare lucru de la noi: doar să ne amintim de El. Fii recunoscător pentru Graţia Sa pe care
ţi-o oferă chiar şi în mijlocul momentelor tale de restrişte. Deschide-ţi inima în faţa Lui. Atunci când suntem
conştienţi de prezenţa Sa. putem simţi cât de aproape este El de noi. Şi pentru a simţi aceasta nu este neapărat
necesar să mergem zi de zi la biserică. Ne putem face un lăcaş sfânt în inima noastră unde să dialogăm cu El
atunci când dorim. Fiecare este capabil de o astfel de conversaţie cu Dumnezeu. El ne cunoaşte pe fiecare în parte
şi ştie ce putem face. Să începem. Avem puţin timp de trăit: tu ai aproape şaizeci şi patru de ani şi eu aproape
optzeci. Haide să trăim în continuare în prezenţa lui Dumnezeu.

Treptat vei ajunge să-L venerezi, să-I ceri Graţia şi să îi oferi Lui fructele tuturor acţiunilor tale. chiar şi în fiecare
clipă a vieţii tale. Nu te limita mereu cu scrupulozitate la reguli stricte sau forme speciale de devoţiune, ci ai o
mare încredere în Dumnezeu şi un sentiment de iubire şi umilinţă.

Eu sunt servitorul tău. întru Domnul ...

20
 A opta scrisoare
(Privind hoinăreala minţii în rugăciune)

"Fiind obişnuit să te gândeşti adesea Ia El, vei găsi că este destul de uşor să-ţi menţii mintea calmă în timpul
rugăciunii."

Nu-mi spui nimic nou; nu eşti singurul care are probleme cu gândurile hoinare. Mintea noastră rătăceşte extrem
de mult; dar cum voinţa este stăpâna gândurilor noastre, tot ea trebuie să le readucă şi să le îndrepte către
Dumnezeu.

Mintea noastră tinde să rătăcească şi astfel să ne distragă atenţia, chiar împotriva voinţei noastre, către lucrurile
lumeşti.

Nu te sfătuiesc să foloseşti multe cuvinte în rugăciuni, acestea din urmă şi discuţiile lungi sunt adesea ocazii de
rătăcire. Fă ca rugăciunea să-ţi menţină mintea în prezenţa Domnului. Dacă uneori rătăceşti sau nu mai eşti la fel
de aproape de El, nu te nelinişti pentru aceasta: supărarea şi neliniştea servesc mai degrabă la a-ţi
distrage mintea decât să-ţi amintească de El: gândurile trebuie aduse înapoi în linişte. Dacă
perseverezi în acest mod, vei reuşi în a simţi prezenţa tainică a lui Dumnezeu.

Fiind obişnuit să te gândeşti adesea la El, vei găsi că este destul de uşor să-ţi menţii mintea calmă
în timpul rugăciunii.

Ţi-am spus deja pe larg, în scrisorile mele anterioare, despre avantajele pe care le putem obţine
din această practică în prezenţa Domnului. Să luăm deci practica în serios şi să ne rugăm unul
pentru celălalt.

Al tău ...

21
 A noua scrisoare
"Să renunţăm Ia imperfecţiunile noastre, întru iubirea Lui, căci EI merită infinit mai mult.

Închiderea sufletească este un răspuns la ceea ce am primit din partea..........Această femeie îmi pare având o
mare înţelegere. Nu devii pe de-a-ntregul sfânt din prima clipă. Se cuvine să ne ajutăm reciproc prin sfaturi, ba
mai mult prin bunele noastre exemple. Voi rămâne cu ea aici din când în când. cu condiţia ca ea să fie dornică de
a-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Singurul nostru scop în această viaţă este să-L atingem pe Dumnezeu, şi pentru aceasta trebuie să trecem peste
prostie şi vanitate. Tu şi eu am trăit amândoi timp de patruzeci de ani în călugărie. Ne-am angajat să-L iubim şi
să-L servim pe Domnul, care prin graţia Lui ne-a oferit această stare.

Pentru că prin mila Sa ne oferă şanse, atunci să fim serioşi pe această cale: să recuperăm timpul pierdut. Să ne
întoarcem cu o mare certitudine la acel Tată al iubirii, care este mereu gata să ne primească cu afecţiune. Să
renunţăm la imperfecţiunile noastre, întru iubirea Lui, căci El merită infinit mai mult. Să ne gândim continuu la
El. Să ne punem toată încrederea în El. Nu mă îndoiesc că în curând vom găsi rezultatele acestor renunţări prin
primirea din abundenţă a graţiei Sale, cu care putem face toate lucrurile şi fără de care nu putem decât să
păcătuim.

N x putem scăpa de greutăţile ce abundă în viaţă fără ajutorul prezent şi continuu al Domnului. Să ne rugăm deci
mereu Lui pentru aceasta;. Cum ne putem ruga la El fără a fi cu El? Cum putem fi cu El, dar adesea doar ne
gândim la El? îmi vei reproşa faptul că mereu spun acelaşi lucru. Este adevărat. Este cea mai bună şi cea mai
uşoară metodă pe care o cunosc pentru a aprofunda relaţia cu Dumnezeu. Şi cum nu folosesc o alta, sfătuiesc pe
toată lumea să facă la fel. Trebuie să ştim înainte să putem iubi. Trebuie adesea să ne gândim la El. dar să
orientăm în egală măsură şi inima către El. Pentru inima noastră aceasta va fi comoara noastră. Este un
argument care merită să-1 iei în considerare.

Sunt al tău ...

22
 A zecea scrisoare
"Va considera nepoliticos să lase singur un prieten care este în vizită la el; ei bine, atunci să considere că
Dumnezeu este în vizită. Să nu uite de El."

Îi scriu acum dlui pentru că tu şi dna doriţi să o fac. Scrie te rog directivele şi trimite-i-le. Sunt foarte bucuros
pentru încrederea pe care o ai în Dumnezeu. Nu putem avea un alt prieten mai bun şi mai credincios decât
Dumnezeu, care nu ne va dezamăgi în această lume şi nici în cealaltă.

Dacă dl transformă într-un avantaj pierderea pe care tocmai a suferit-o şi îşi va pune toată încrederea în
Dumnezeu. El în curând îi va da un alt prieten, mult mai puternic şi mult mai potrivit.

Probabil că dl a fost mult prea ataşat de cel pe care l-a pierdut. Suntem îndreptăţiţi să ne iubim prietenii, dar fără
a trece deasupra iubirii de Dumnezeu, care trebuie să fie cea mai mare.

Te rog aminteşte-i ceea ce ţi-am sugerat şi ţie, şi anume să se gândească adesea la Dumnezeu, zi şi noapte. în toate
acţiunile sale. chiar şi în cele exterioare. El este mereu aproape de el şi cu el; să trăiască cu El, nu de unul singur.
Va considera nepoliticos să lase singur un prieten care este în vizită la el; ei bine, atunci să considere că
Dumnezeu este în vizită. Să nu uite de El. Să se gândească la El, să-L adore fără întrerupere; acesta este cel mai
mare lucru realizat vreodată de un creştin. în lume, asta este menirea noastră. Mă voi ruga pentru tine. Sunt întru
Domnul.

al tău ...

23
 A unsprezecea scrisoare
"Ceea ce m-a mulţumit în această viaţă este faptul că acum II văd pe El prin credinţă; şi îl văd într-o aşa
manieră încât pot spune uneori că nu doar cred, chiar văd."

Nu mă rog, aşa cum ai putea crede, ca Dumnezeu să-ţi ia durerea, ci mă rog sincer ca El să-ţi dea forţă şi răbdare
să o poţi îndura atât cât va crede El de cuviinţă. Conformează-te cu El, Cel care te pune pe cruce. Te va graţia când
va considera El de cuviinţă. Fericiţi sunt aceia care suferă cu şi pentru El. Obişnuieşte-te să priveşti suferinţa în
acest fel. şi caută în El tăria de a îndura atât de mult cât va judeca El că este necesar pentru tine. Oamenii nu
înţeleg aceste adevăruri, nici nu îşi pun întrebări în ceea ce priveşte condiţia lor umană, şi nici în ceea ce priveşte
propria cale spirituală. Ei consideră boala ca o durere a naturii şi nu ca o favoare a Domnului; şi văzând totul în
această lumină, ei nu găsesc nimic în aceasta decât durere şi nefericire. Dar cei care consideră boala ca venind din
mâna Domnului şi mijloacele cu care El ajută la salvarea lor ca un efect al îndurării Sale. vor găsi alinare şi se vor
vindeca.

Nu te bizui pe un alt medic; în acord cu presimţirea mea. El ţine de-o parte vindecarea ta. Pune-ţi deci toată
încrederea în El şi vei găsi în curând efectele acesteia în însănătoşirea ta. încredere pe care noi deseori întârziem a
o avea. deoarece ne bazăm pe corp mai mult decât pe Dumnezeu.

Oricum orice remedii vei folosi, ele nu vor da roade decât dacă El va permite. Când durerea vine de la
Dumnezeu, doar El o poate vindeca. De multe ori dă o boală corpului pentru a vindeca sufletul. Fii
mulţumit cu condiţia pe care Dumnezeu ţi-a dat-o. Durerile şi suferinţele pot fi un paradis pentru mine. în timp
ce pot suferi cu Dumnezeul meu şi cele mai mari plăceri vor fi un iad pentru mine dacă aş trebui să gust din ele
fără El. Trebuie, peste puţin timp, să mă ridic la Dumnezeu. Ceea ce m-a mulţumit în această viaţă este faptul că
acum II văd pe El prin credinţă; şi II văd într-o aşa manieră încât pot spune uneori că nu doar cred. chiar văd.

Fii mereu cu El; este singurul sprijin în suferinţa ta. II voi implora să fie cu tine.

Al tău prieten şi confident ...

24
 A douăsprezecea scrisoare
"Sunt mereu fericit. Toată lumea suferă: şi eu. care merit disciplina cea mai severă, simt o aşa continuă şi mare
bucurie, încât cu greu mă pot stăpâni."

Dacă am fi obişnuiţi cu sentimentul prezenţei lui Dumnezeu, toate bolile corpului nostru vor fi astfel mult alinate.

Ai curaj; neîncetat oferă-I Lui suferinţele tale. Roagă-te Lui să-ţi dea forţa de a îndura toate acestea. Mai presus
de toate, fă-ţi o obişnuinţă de a te menţine cât mai des în prezenţa lui Dumnezeu şi să-L uiţi cât mai puţin posibil.
Adoră-L în inima ta, consacră-te Lui din când în când, şi în cele mai mari suferinţe ale tale imploră-L cu umilinţă
şi cu afecţiune (ca un copil pe tatăl său) pentru a acţiona cu tine conform prea sfintei Lui dorinţe. Voi urmări să
fiu alături de tine cu umilele mele rugăciuni.

Dumnezeu foloseşte multe metode pentru a ne aduce la El. Uneori El pare a se ascunde de noi; dar numai
credinţa, care niciodată nu ne va lăsa la nevoie, ne sprijină şi este temelia încrederii noastre care trebuie să fie
toată în Dumnezeu. Nu ştiu cum va dori Dumnezeu să dispună de mine. Sunt mereu fericit. Toată lumea suferă: şi
eu, care merit disciplina cea mai severă, simt o aşa continuă şi mare bucurie. încât cu greu mă pot stăpâni.

Şi încă nu ştiu cum ar putea El să mă lase de unul singur, deoarece credinţa îmi dă o fermă convingere că pot face
orice, dacă El îmi este mereu alături. Să renunţăm la frica de Dumnezeu. Să fim mereu cu El. Să trăim în prezenţa
Lui. Să te rogi pentru mine aşa cum eu mă rog pentru tine. Sunt, în numele Domnului,

al tău ...

25
 A treisprezecea scrisoare
"Iubirea îndulceşte durerea; şi când cineva îl iubeşte pe Dumnezeu, acela suferă în numele Lui cu bucurie şi
curaj. "

Am o mare durere când văd că suferi de atât de mult timp. Ceea ce îmi oferă uşurare sunt sentimentele ce le am
pentru durerile tale. Ele sunt dovezi ale iubirii lui Dumnezeu îndreptate către rine. Uită-te la ele dintr-un alt
punct de vedere şi vei trece peste ele mult mai uşor. Aşa cum este cazul tău, după părerea mea ar trebui să laşi
deoparte remediile umane şi să te abandonezi pe de-a-ntregul providenţei Divine. Probabil că El va rămâne cu
tine doar pentru ca resemnarea şi încrederea perfectă şi totală în El să te vindece. Dumnezeu nu te va abandona.

Ţi-am spus în ultima mea scrisoare că El uneori permite bolilor corpului să vindece pe cele ale sufletului. Prin
urmare, ai curaj, transform-o într-o virtute a necesităţii. Conversează cu Dumnezeu, nu ceda durerilor tale, ci ai
forţa de a trece cu fermitate, pentru iubirea de El. Toate acestea L-ar bucura.

Astfel de rugăciuni sunt. într-adevăr, puţin neînţelese de natura umană, dar mult mai acceptate de Dumnezeu şi
mult mai dulci celor care-L iubesc pe Dumnezeu. Iubirea îndulceşte durerea; şi când cineva îl iubeşte pe
Dumnezeu, acela suferă în numele Lui cu bucurie şi curaj. Aşa că te voi ruga: conformează-te cu El, cel care este
singurul medic al tuturor bolilor tale. El este Tatăl suferinţei, pregătit mereu să ne ajute. Ne iubeşte infinit de
mult, mai mult decât ne putem imagina. Iubeşte-L, la rândul tău, şi nu căuta consolare în altă parte. Sper ca în
curând să îl primeşti. La revedere. Te voi ajuta cu rugăciunile mele şi voi fi mereu. în numele Domnului nostru,

al tău ...

26
 A paisprezecea scrisoare
"Bate. perseverează în a bate la uşă şi-ţi spun că El îţi va deschide când va considera EI de cuviinţă. "

Îi mulţumesc Domnului nostru pentru că te-a eliberat puţin, aşa cum ţi-ai dorit. Am fost adeseori aproape de
sfârşit, dar niciodată nu am fost atât de mulţumit ca acum. Nu mă rog pentru nici un ajutor, ci doar pentru a avea
destulă forţă de a îndura cu curaj, umilinţă, şi iubire. Dacă în această viaţă noi ne bucurăm de pacea paradisului
trebuie să ne obişnuim să conversăm cu El într-o atmosferă afectivă, familiară şi umilă. Trebuie să ne
transformăm inimile noastre într-un templu spiritual, unde să-L adorăm neîncetat. Este necesar să avem o privire
de ansamblu asupra propriei persoane permanent, ca astfel să nu facem, să nu spunem, să nu gândim ceva care ar
putea să ne coboare. Când mintea noastră se află în slujba Domnului, orice suferinţă se va transforma în nectar.

Ştiu că pentru a ajunge la o astfel de stare începutul este foarte greu. şi pentru asta trebuie să avem o credinţă
pură. Deşi este dificil, noi ştim, de asemenea, că putem face toate lucrurile cu ajutorul graţiei Divine, pe care El nu
o refuză niciodată celor care o cer cu sinceritate. Bate. perseverează în a bate la uşă şi-ţi spun că El îţi va deschide
când va considera El de cuviinţă. Roagă-te Lui pentru mine aşa cum eu mă rog Lui pentru tine. Sper să-L văd cât
mai repede. Sunt în numele Domnului.

al tău ...

27
 A cincisprezecea scrisoare
"Când vedem suferinţele noastre ca desprinse din mâna Domnului, când ştim că ne-au fost date de iubitul
nostru Tată pentru a creşte şi a învăţa, ele îşi vor pierde din amărăciune. "

Dumnezeu cunoaşte cel mai bine nevoile noastre şi tot ceea ce face este pentru binele nostru. Dacă am şti cât de
mult ne iubeşte, ar trebui să fim mereu pregătiţi să primim cu egalitate şi detaşare din mâinile Sale atât dulceaţa,
cât şi amarul. Totul vine de la El. Suferinţele nu sunt niciodată de nesuportat, exceptând cazul în care noi le
aşezăm într-o lumină greşită. Când le vedem ca desprinse din mâna Domnului, când ştim că ne-au fost date de
iubitul nostru Tată pentru a creşte şi â învăţa, aceste suferinţe îşi vor pierde din amărăciune.

Ar trebui să-L iubim la fel atât la necaz, cât şi la bucurie.

Să nu-L iubim doar pentru favorurile Sale de sensibilitate (care oarecum sunt rafinate), ce ni le-ar putea face.
Astfel de avantaje, totuşi care nu sunt chiar aşa de mari, nu ne pot aduce atât de aproape de Dumnezeu aşa cum
credinţa o poate face de una singură. Să-L căutăm cât mai des prin credinţă. El este înlăuntrul nostru; nu trebuie
să-L căutăm în altă parte.

Să începem să fim devotaţi Lui cu sinceritate. Să renunţăm la tot în afară de inimile noastre. El singur va fi
stăpânul lor. Să cerem această favoare Lui. Dacă facem ce putem în această privinţă, vom vedea curând acea
transformare adusă în noi şi după care aspirăm atât de mult. Nu-I pot mulţumi îndeajuns de mult pentru
uşurarea pe care ţi-a acordat-o. Sper ca prin mila Sa să-mi acorde favoarea de a-L vedea în mai puţin de câteva
zile.*
Să ne rugăm unul pentru celălalt. Sunt, întru Domnul, al tău ...

*Două zile mai târziu s-a aşezat în patul său şi a murit în timpul aceleiaşi săptămâni.

28