Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
După recunoaşterea Româ niei Mari şi formarea Societă ţii Naţiunilor, Româ nia va participa la
foarte multe dintre conferinţele internaţionale, care doreau menţinerea status-quo-ului teritorial şi
se opuneau revizionismului, care putea fi oprit numai printr-o politică de securitate colectivă ,
Titulescu fiind omul care credea cu tă rie în acest sistem.
Obiectivele politicii externe. După ratificarea internaţională a actelor de Unire din 1918,
politica externă a guvernelor din Româ nia a fost orientată , în întreaga perioadă interbelică , spre
stabilirea unor relaţii de colaborare cu toate statele, apă rarea unită ţii şi integrită ţii teritoriale a
Româ niei, realizarea unui sistem se alianţe vizâ nd menţinerea pă cii şi combaterea revizionismului,
asigurarea securită ţii pentru toate statele.
În primii ani postbelici 1919-1921, obiectivul principal al politicii externe a Româ niei a fost
participarea la elaborarea Tratatelor de pace, a celorlalte acorduri internaţionale în legă tură cu
acestea. Guvernele Româ niei au promovat apoi, cu consecvenţă , o politică de apropiere şi prietenie
cu toate statele ce au recunoscut tratatele semnate la Conferinţa de pace de la Paris. Româ nia a
dorit să întreţină bune relaţii cu toate statele, cu vecinii în primul râ nd. Condiţia sine qua non era
recunoaşterea statu-quo-ului politic şi teritorial consfinţit prin sistemul de tratate de la Paris.
În politica externă a Româ niei, toate partidele politice ce s-au succedat la conducerea ţă rii s-
au dovedit consecvente în sensul de a asigura o continuitate în orientă ri şi acţiuni. Principiile de
politică externă , formulate pentru anii interbelici mai întâ i de Ion. I. C. Bră tianu, Al. Vaida-Voevod şi
Take Ionescu, au fost preluate şi dezvoltate, în spiritul intereselor naţionale şi a apă ră rii pă cii în
general, de toţi miniştrii de externe ai Româ niei ce au urmat în perioada interbelică , în frunte cu
Nicolae Titulescu.
În februarie 1934 s-a semnat la Atena actul de constituire a Înţelegerii Balcanice, formată din
Româ nia, Iugoslavia, Grecia şi Turcia, prin care cele patru state îşi garantau reciproc graniţele şi se
obligau să respecte „Pactul Briand-Kellogg” şi principiile Societă ţii Naţiunilor.
Cele două pacte regionale – Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică – au avut drept
protagonişti doi iluştrii diplomaţi româ ni. Mica Înţelegere se datorează în primul râ nd activită ţii lui
Take Ionescu, iar Înţelegerea Balcanică lui Nicolae Titulescu. Ultimul continua de fapt, pe plan
superior, iniţiativele celui dintâ i.
Concluzia care se desprindea foarte clar pentru clasa politică româ nească era aceea că
politica externă a anilor ’20 şi ’30 care se bazase pe un sistem de alianţe ce se întrepă trundeau,
sprijinit de Franţa, şi pe aderarea la înţelegerile internaţionale, promovâ nd securitatea colectivă , nu
mai putea apă ra frontierele Româ niei.